Cealalta tabara isi reevalua toate judecatile emise despre “maimutica” Ponta. Nu au lipsit nici acuzatiile de fratie intru “camaraderie” dintre MRU si Ponta. Nu stiu care va fi impresia generala care se va aseza peste discursul lui Ponta. Nu stiu nici daca va trada sau nu. Nici daca noua “stilistica” pontiana va rupe sau nu USL. Un lucuru e evident insa – gestul lui Ponta a facut sa paleasca intronarea Guvernului lui Mihai Razvan Ungureanu. Si nu e putin lucru deloc.

In loc sa se discute despre mesajul lui Traian Basescu pentru noul Executiv, a fost mult mai interesant sa se analizeze CE a vrut sa spuna sau sa faca Ponta. Cheia pentru decriptarea mesajului presedintelui PSD a torturat mai mult mintile analistilor decat orice s-ar fi spus la Cotroceni. Aici e toata miza si in potentialul conflict ce se ascunde in spatele transarii mesajului.

Dilema de la sfarsitul zilei ramane – ce faci cu un adversar despre care stii (sper) ca e in stare de orice? Stai la discutii cu el sau singurul mod in care il poti aborda e o flegma intre ochi si un pumn in cap?

Pentru mine, daca Ponta s-ar fi oprit la discursul din Parlament, ar fi fost o mare lovitura. Cu potential de geniu, daca nu si l-ar fi retractat de nu stiu cate ori. Asa imi pare ca la finalul zilei nici el, daca priveste inapoi, nu mai intelege nimic din ce a vrut sa faca.

Vorba lui Nietzsche – daca privesti prea mult abisul, sfarsesti tu insuti a fi doar un abis.

Ei bine, invatati sa se hraneasca doar din mojicia limbajului de mahala al politicienilor, oamenii au luat foc. Analistii nu-si revin. A fost santajat, trebuie sa fie vorba de dosare. Mamaaa, s-a rupt Uniunea! Liberalii s-au si adunat intr-o sedinta sa planga in grup. Si daca e rostul de fractura, sa mai dam si noi o smetie. Prea o luase Crin razna, sa vezi cum ramane acum singur cu ochii legati de dictatura.

Daca adunam si informatiile din dosarul repede furnizat de propaganda Puterii, avem despartirea USL ca si consemnata. Iesiri furtunoase din emisiuni, telefoane pe furis, sageti otravite intre istericul Crin si cumpatatul de acum domn Ponta. Ma rog, tot tacamul. Personal, nimic nu mi-ar placea mai mult decat sa-l vad din nou pe Traian Basescu sarutandu-se cu Ion Iliescu, Vanghelie, Nastase si Ponta intru salvarea tarii. Ma indoiesc totusi ca am sa am placerea asta.

Cred mai degraba ca am ajuns de unde am plecat. Adica, nicaieri. MRU va fi folosit doar pentru a deschide robinetu’ populismului, la care Boc nu ajungea pentru ca era prea mic in sondaje si din mana lui nu ar fi curs decat apa ruginata. Din ochii albastri ai lui MRU, Traian Basescu spera sa curga aur curat. Aur care sa hraneasca, pana in martie 2013, PDL si toate Albele ca Zapada care vor fi aparand. Odata evitate anticipatele, un an de zile ar fi suficient.

Din pacate, ramanem cu totii blocati in acelasi scenariu pe care l-am vazut de fiecare data inainte de alegeri. Problema e ca sub Traian Basescu, orice film ar rula si dupa alegeri, va fi doar inca unul din trecut.

Nu am vazut nimic de comentat in numirea lui M. R. Ungureanu in locul lui E. Boc. O schimbare care fusese luata in calcul din timpuri imemoriale. Un glont de aur care fusese pregatit si pastrat pentru zile si nopti furtunoase. Problema e insa restul. Greutatea care inclina balanta. Doamna Elena Udrea, de exemplu. Si pentru ca nici cu ea nu se mai putea, comandantul a ras tot. O mutare in stilul lui Traian Basescu. Si cand conducea partidul a mai executat astfel de altoiri, punand in loc, la fel, trupa de la gradinita a partidului. Pe atunci, schimba niste necunoscuti cu altii, dar mai tineri. Insa atunci piata cerea tineret, nu rezultate ca acum.

Problema inlocuirii cuvantatorilor Igas, Ialomitianu si Boagiu si necuvantatoarelor Ariton si Vreme cu acesti baieti de bani gata cu fruntea ingusta si fete care au comprimat in cativa ani CV-uri de-o viata e ca toti par incredibili. Incredibil de bogati, de tineri. Incredibil de multe diplome pentru o activitate de trepadus de partid. Aproape ca te-ai astepta ca oamenii astia sa-i transforme pe alde Igas, Boc si Udrea in monstri sacri. De parca asta ar putea fi un scop in sine – sa-l regreti pe branconaj si sa o plangi pe prima turista a tarii!?

Ii indragesc pe cei care vad deja in inlocuirea patatilor cu bambuistii second hand (fostii lipitori de afise din PDL) o mare lovitura de imagine in viitor. Nici macar nu cred ca sunt naivi. Ei traiesc doar in alta lume. Poate ca vor da lovitura. Om trai si om vedea. Totusi, panica de a nu trece de Parlament a dus la caderea Udrei. Trebuia ca toate factiunile sa fie impacate. Pentru ca trebuie, cu orice pret, evitate alegerile anticipate. Cred insa ca garnitura proaspata de ministri, fortat si precipitat impinsa in fata, va inclina hotarator echilibrul corabiei.

In fond, cati dintre tinerii din strada sau din fata televizorului, dar cu inima in strada, se pot identifica si pot empatiza cu profilul tinerilor ministri, sfidator prin succesul facil si rapid obtinut si revoltator fata de asteptarile unei schimbari adevarate?

In cazul asta e un moment bun sa iti dai demisia cand jumatate de tara e blocata sub nameti si dracu stie ce mai urmeaza sa vina?

Elena Udrea graieste: “a avut un mandat greu, dar de succes”. Pai daca Boc “o sa ramana in istorie ca un prim ministru care realmente a salvat Romania din cea mai grea perioada din ultimii 80 de ani”, e chiar o prostie fara margini sa isi dea demisia. Pentru ca altfel se poate intelege tocmai ca un act de iresponsabilitate maxima – sa lasi tara in cel mai greu moment, cand doar tu si numai tu puteai sa o salvezi in continuare… e o mostra ca iti pasa de fapt doar de propria piele si nu de altceva.

Iar daca lasa locul altui Guvern “mai bun”, atunci de ce nu i-a oferit locul mai devreme, mult, mult mai devreme? Evident, strada trebuia potolita. E doar inca un pas in spate care s-a vrut a nu fi tocmai in spate. Ci in fata. E drept, USL poate fi considerata in sah acum. Un respiro pentru PDL si aproape un an pana la alegeri, timp in care un premier sustinut de o majoritate oarecare poate recredibiliza actiunile luate pana acum. Asta e deja poezia care a si inceput sa fie recitata pe toate cananlele.

Ca Traian Basescu incearca prin demiterea lui Boc sa evite alegerile anticipate, imi pare destul de evident acum tocmai din cauza plecarii precipitate a lui Boc. In ciuda pregatirii si surselor care anuntau “depunerea mandatului”, imi pare ca la Cotroceni e un haos cat palatul de mare.

Nu m-ar mira nici ca presedintele sa invite, intr-o forma sau alta, USL la guvernare. Traian Basescu are misiunea sa evite acum, cu orice pret, alegerile anticipate. Altfel, se va recunoaste, oarecum chiar impotriva realitatii, falimentul total al actualei Puteri.

PS: Nu-i uitati pe Igas si Udrea. Daca nu-i luati acasa si-i pititi bine, ‘geaba toata mascarada. Spun asta pentru ca aud deja ca vor fi schimbari importante. Deci nu radicale. Udrea va capata trei ministere?

Vorbele astea sunt o buna introducere si pentru pilda lui Traian Basescu despre vremea politicienilor la plata. Populatia a suferit indeajuns, sa plateasca si guvernantii. O prostie, din moment ce politicienii nu au platit niciodata. Dimpotriva, ei fac parte din tribul celor care au si incontinuu li se va mai da. Priviti, de exemplu, cum au inteles politcienii sa plateasca: pentru inceput cu o crestere de salarii si pensii.

Disperati si incoltiti, se comporte intocmai precum Ceausescu in ultimele sale ore pe balconul din Piata Revolutiei. Cei care nu au si carora intotdeauna li se va lua au insa un atuu zdrobitor – sunt multi. Slabi si prosti, dar multi. Uneori devin constienti de forta lor. Atunci ii fac sa tremure pe aia putini si alesi. Care, de frica, devin si mai prosti decat multimea furioasa. Proaspata propunere de cresteri ne obliga sa ne amintin de declaratiile despre populism ale lui Traian Basescu si Emil Boc din ultimele luni. Sa recapitulam. Au fost fortati sa taie atat de mult in 2010 pentru ca nu au recunoscut criza nici in 2008 si nici in 2009. Erau alegeri. Ca si acum.

Sa nu uitam. Nici de viteazul Basescu, politicianul care se lauda in 2009 in Parlament cu cele mai mari cresteri de salarii si pensii din primul sau mandat, pentru ca apoi sa le condamne. Si nici de cei care promulgau majorarea salariilor profesorilor cu 50% si racneau in 2008 ca ii vor trimite la puscarie pe liberalii care refuza sa aplice legea.

Stiti cine a platit in urma acelor cresteri luate la gramada si de unii si de altii? Mai 2010 inca e viu. Indiferent de finalul povestii, fie ca se va schimba sau nu ceva, exercitiul memoriei ar trebui sa aiba prioritate zero. Pe lipsa lui pariaza ei chiar si atunci cand se jura ca le-a sunat ceasul. Pentru ca ei nu au niciun interes (si nu vor avea niciodata) sa intoarca pe dos pilda lui Isus. E doar in avantajul lor si e bine sa ramana asa.

Pentru ca altfel, din partea unor astfel de politicieni, orice crestere va fi platita, mai devreme sau mai tarziu, pana la ultima picatura tot de cei care nu vor avea. Suna oarecum impotriva firii – dar ar trebui ca lumea sa iasa in strada acum si sa le strige ca nu au nevoie de o ASTFEL de crestere. Pentru ca stiu deja cine o va plati.

Traian Basescu a vorbit din Opozitie. Daca nu l-ati ascultat, nu aveti cum sa intelegeti. Si-a prezentat programul politic pe care il va pune in aplicare imediat cum va ajunge la Putere. Prima parte a discursului a pendulat undeva intre comic si incredibil. Aveam senzatia ca Traian Basescu s-a facut protestatar, e in strada si striga lozinci impotriva Guvernului si presedintelui. A doua parte, spre plictisitor si un infinit deja vu. Traian Basescu explica perfect eterna reintoarecere pe intelesul tuturor.

Din nefericire – pentru conditia mea de cetatean cu un astfel de presedinte – i-am ascultat azi dimineata discursul lui Barack Obama despre Starea Uniunii. Cat de multe ar fi avut Traian Basescu de invatat din discursul presedintelui american! Ar fi putut descoperi sensul si semnificatia solidaritatii. Dincolo de ideologii, de viziuni politice (acolo unde e cazul, nu ca ar fi la Basescu) si simpatii doctrinare, ar fi putut invata de la Obama ce inseamna sa unesti un popor, sa-i inspiri incredere (chiar si in ciuda rezultatelor guvernarii tale) si sa-l motivezi.

Desi recita mereu poezia solidaritatii, Traian Basescu nu cunoaste nici sensul si nici semnificatia acestei idei. Din nou, ar fi putut invata din discursul asupra Starii Uniunii (macar ce trebuie sa spuna, daca nu si conceptul) ce inseamna sa ai buna credinta, sa iti iubesti poporul si sa nu jignesti mereu cealalta jumatate. Nu stiu daca Obama SI SIMTE aceste idei si traieste prin si cu ele, dar stie cel putin sa vorbeasca despre ele ca si cum…

Traian Basescu nici macar nu se mai incurca in a mima fleacuri de genul asta. O tine pe a lui. A sfarsit prin a ne spune ca a stiut mereu ce are de facut si ca nu va schimba nimic din ce a fost pana acum. (cu o mica rugaminte – sa iasa la rampa intelectualii care acum s-au pitit pe dupa blocuri – unii stau chiar cocotati pe ele) Plus, bonus, stie si unde sa ne con-duca. Vant in pupa, ca sa spun asa!

Cand faci pasi in spate, trebuie sa stii ca te joci cu o sabie cu taisuri la fel de ascutite. Adversarul s-ar putea sa se opreasca, multumit cu ce obtinut. Sau ar putea sa prinda si mai mult curaj, vazand ca tactica sa da rezultate. Sacrificarea lui Baconschi a fost inutila si sfidatoare. Si mult prea tardiva pentru a fi sincera si autentica.

Pasii in spate recunoasc implicit forta de impact a protestelor. Retragerea continua recunoaste magnitudinea nemultumirilor inca neexprimate. Daca aroganta si nesimtirea discursului de pana la proteste avea darul de a-i ignora complet pe nemultumiti, lasand impresia ca ei nici nu exista cu adevarat decat in platourile televiziunilor mogulilor, brusca schimbare de sens – umilinta si cainta din prezent exprima doar teama si ipocrizia de pana acum.

De asta nu e bine. Daca v-ar fi pasat cu adevarat si de popor – inainte nu ati fi fost atat de aroganti si sfidatori, lasand la o parte incompetenta voastra, iar acum nu v-ar fi fost atat de frica. In asteptarea lui Traian Basescu, cel ascuns in spatele vorbelor voastre, oamenii din strada si cei din fata televizoarelor (mai ales acestia) vad ca se poate. Acum, dupa greselile in serie, ceva imi spune ca nu se vor opri. Vor vrea sa isi ia iluziile inapoi. Iar pentru asta trebuie ridicata miza si sacrificata cel putin o Udrea, un Igas si un Funeriu. Daca nu Boc si alegerile.

In contextul asta, demisiile parlamentarilor Opozitiei, daca vor avea loc, cred ca vor pune o presiune si mai mare. Cu un Parlament pe (aproape) jumatate gol si cu pietele marilor orase pline, nu cred ca vor mai rezista. Politica e in fond tot o lupta de strada. Cine se asteapta la gesturi morale pure, care sa vaneze idealuri de manual, trebuie sa isi caute alta realitate.

Fals sau adevarat nu poate fi decat un discurs descriptiv. Celalalt, pentru ca tine de opinie, de morala, valori si idealuri, nu poate fi decat valid sau invalid, coerent sau incoerent. Sunt distinctii banale, de manual, dar ele ajuta atunci cand nimeni nu mai intelege nimic. Senzatia mea e ca aici s-a ajuns in privinta protestelor de strada. Ce vor oamenii aia, de ce au iesit in strada, impotriva cui, cine a castigat, cine a pierdut, de ce acum, de ce atat de putini si toate celelalte intrebari. Fiecare problema si-a primit toata gama posibila si imposibila de raspunsuri.

Ce mi se pare senzational e cutremurul pe care l-au produs protestele in toate mediile. Chiar si eternul razboi dintre “basisti” si “oprimatii dictaturii” imi spune multe despre noi. E masura cea mai buna a nivelului in care toti am ajuns sa fim contaminati de Basescu. Despre fanaticii de serviciu, care nici acum nu au gasit de cuviinta sa isi puna macar intrebari, e inutil sa vorbim. In fond, ambele extreme sunt la fel de bolnave si rupte de realitate. Protestele ar fi trebuit sa le trezeasca pe amandoua. Pe primii din cauza autenticitatii lor, pe ceilalti din cauza numarului.

Protestele au prins Puterea descoperita. Oscilatiile din discurs – de la viermi, rame si derbedei pana implorarea dialogului si pasii in spate – spun aproape totul. Ei chiar traiau pe alta planeta. Macar si pentru atat, oamenii care au iesit in strada ar trebui felicitati. Apoi, revolta lor a produs cele mai frumoase texte si idei, a reaprins increderea si a eliberat cu adevarat oameni care se simteau sincer asupriti si batjocoriti. Tot in saptamana asta am citit si cele mai jegoase explicatii cu putinta.

Pe cine sa te superi? Pe un ziarist cu pretentii care se duce in vizita la Universitate si apoi jura ca e adevarat tot ce ne spune doar pentru ca a vazut cu ochii lui? Si ce a inteles, cand pana si pe el l-a bulversat fenomenul? Omul s-a convins acum ca totul e doar o facatura, o conspiratie sordida a Opozitiei, o interpretare proasta a presei internationale. Fiecare are fixatiile lui si propriile scheme in care isi explica orice, indiferent de ce ajunge sa vada. Pentru individul ala totul a fost inversat si manipulat. Totul, inclusiv istoria.

Pe drumul asta nici macar stiintele nu mai au vreo sansa, pentru ca daca realitatea poate fi citita in moduri total opuse (si poate fi!), atunci nici fizica nu se simte prea bine, iar stiintele umaniste sunt toate moarte. La pachet cu astfel de interpretari am venit toti ceilalti. Fiecare a vazut in protestele de la Universitate doar ceea ce i-a placut mai mult si l-a ajutat mai bine sa isi impuna credintele si idealurile. Cei care inca mai cred in ideologii, vor fi spus ca a sosit ceasul cel mare. Altii ar vedea mai degraba moartea tuturor ideologiilor indiferent de culoare. Simpatizantii Opozitiei si-au frecat mainile de bucurie, in timp ce ultimii simpatizanti in extremis ai dreptei si Puterii pregatesc contrarevolutia. Am insistat fiecare in parte sa-i convingem pana si pe oamenii din strada ca noi stim mai bine ce vor si ce trebuie sa strige.

Altii au atras atentia asupra dezastrului care s-ar abate daca strada ar dicta mersul politicii. Ironic macar pentru ca, la inceputurile democratiei, in antichitate, taman asta insemna democratia – piata dicta incotro o lua orasul. Nici asta n-ar fi o drama, desi romanul a iesit pana acum in strada doar cand i s-a umplut paharul. Ii inteleg si pe cei care, desi recunosc dimensiunile raului din prezent, tin musai sa stie ce vor pune in loc, constatand imediat ca nu au ce de fapt. De ca si cum simpla alternanta la putere nu ar fi suficienta ca argument. Sau ca si cum politica ar elibera cecuri in alb.

Indraznesc (si eu) sa extrag un mesaj general din toate cele strigate acolo, lucrul care mie mi s-a parut cel mai important – sa spui NU Puterii! Ei in general sau abuzurilor pe care le comite. Ca de aici poti la fel de clar sa personifici mesajul, din moment ce exista, dincolo de orice dubii, un politician care a incercat (si a si reusit) sa concentreze aproape intreaga putere din stat, e alta discutie. Dar ar fi drept ca el sa raspunda si noaptea-n somn, daramite in preajma unor astfel de evenimente.

Au fost multi, au fost putini? Luati un obiectiv si faceti zoom-in si zoom-out pe si din Piata Universitatii. Pana ajungeti la hotare. De la Unirii se vede doar o fumigena, de la km 0 e macel, iar de la Constanta nu se vede nimic. Focalizati si in interiorul celor care nu s-au desprins din fata televizorului de la izbucnirea protestelor. In functie de unghi si de distanta s-ar putea sa descoperiti o noua realitate. Conteaza doar cat strangeti sau largiti. Indreptati lentila inspre voi insiva apoi si intrebati-va de ce nu ati iesit din case. Sau de ce ati iesit pentru a va duce “doar” la Mall sau la Poiana Brasov? Si de ce ii judecam pe cei care au facut-o, indiferent de motiv si interes.

Important e ca asa se invata democratia. Exersand-o. De toate partile. Iesind in strada pentru a sustine ceva/pe cineva sau pentru a spune nu – intregii clase politice sau unui singur om care o simbolizeaza si o conduce. Daca ideea din strada este impartasita de majoritate, acolo poate sa ramana si un singur om. Cu atat mai mare va fi gloria lui. Altfel, pot marsalui si zeci de mii de oameni pe strazi – au acelasi drept, chiar daca nu si aceeasi forta.

De asta s-a terminat la Universitate – pentru ca de acum acolo poate sa ramana si un singur om. Mesajul a fost auzit. Majoritatea are cuvantul. Pana nu vorbeste iarasi un singur om in numele ei.

Poporul l-a indragit pe Traian Basescu pentru ca politicianul care a fost odata ar fi iesit astazi in strada, s-ar fi urcat pe statuie si le-ar fi vorbit fara portavoce. Nu ar fi facut glume (tot proaste) cu jurnalistii, intrebandu-i de ce nu sunt la mitingurile Opozitiei. Traian Basescu de altadata nu ar fi vorbit despre revolutiile arabe si de euforia sentimentului de libertate, cand strazile Bucurestiului sunt luate cu asalt de o saptamana, iar tara intreaga ii striga – “iesi afara, javra ordinara”. Traian Basescu de acum fuge de strada si spera sa scape cat mai ieftin din prostiile pe care le-a facut de unul singur.

A spune astazi ca protestele de la Universitate si din tara au ca fir calauzitor doar dezgustul romanilor fata de intreaga clasa politica, inseamna sa fii pur si simplu prost. Daca reduci iesirea in strada doar la asta nu esti doar interesat, naiv, indoctrinat pana in maduva oaselor. Nu este nici macar prost informat, ci doar prost. Doar o minte de postac poate distorsiona astfel o realitate vizibila pana si din elicopter. Ca pe langa Jos Basescu se mai striga si altceva, e cu totul altceva.

Sunt de acord ca strategia presedintelui poate fi considerata de unii (si poate ca si este) cea mai buna dintre toate celelalte posibile. Insa minimalizarea totala de catre presedinte a protestelor din Piata Universitatii, dincolo de mitingul USL, nici macar nu e credibila. Pentru ca indulcirea tonului de catre Emil Boc si toti celalti pedelisti marunti ne spune ca prostestele nu au trecut neobservate.

Disponibilitatea brusca catre dialog tradeaza tocmai lectia pe care au primit-o – nu poti sa faci chiar tot ce iti trece prin cap, la nesfarsit, fara sa fii pedepsit de popor. Ori asta e marea victorie a romanilor care au iesit in strada in aceste zile – sa le spune alesilor lor ca nu isi pot bate joc la infinit de ei. La atata intelegere si toleranta cata a oferit poporul asta nu ar fi sperat niciun alt Guvern din lume. A indurat taieri cum nu au mai fost nicaieri in lume, umilinte si jigniri repetate.

Cand paharul s-a varsat…a curs inca foarte putin din el. Transmisiile in direct de catre televiziuni au tinut in casa oamenii mai degraba, nu i-au scos afara. Presedintele refuza sa accepte deschis, desi, subtil, prin rechemarea lui Arafat la minister, a recunoscut ca a gresit si ca nu vrea sa intinda coarda mai mult decat e cazul. Acest mesaj a fost dat insa pentru milioanele de romani care s-au multumit sa priveasca la televizor.

Pentru toate acestea, romanii care au spus NU trebuie sa se simta mandri. E victoria lor impotriva nesimtirii fara limite, tupeului fara margini si cinismului cu accente de sadism. E trezirea lor la realitate. Traian Basescu a fost infrant macar si pentru faptul ca tace. Daca strada i-a inchis gura, care altfel intervenea tot mai agresiv pe toate canalele, tot e ceva. E chiar un mare pas in fata.

De aici inainte, de voi depinde daca veti avea alegeri la termen sau anticipat. De numarul si forta voastra depinde daca Boc isi va numara zilele pana la demisie sau lunile pana la alegeri. Daca poporul va deveni constient de aceasta uriasa forta a lui, dincolo de mesajele tembele si interesate ale televiziunilor, presei si politicienilor, poate ca va obtine chiar mai mult decat alegeri la termen si demisia lui Boc.

Chiar si numai constientizarea fortei pe care acest adevar simplu il poarta mereu cu el – tot e un mare castig. Sa fiu sincer: cred ca totul s-a incheiat aici. Insa adevarul ramane la voi.

Fluierati-i pe cei care vor vrea sa se lipeasca de voi, speriati-i pe toti pana isi vor veni in fire. Nu va lasati furati de nicio ideologie, dar convingeti-i sa guverneze pentru voi, nu pentru ei. Traian Basescu a recunoscut ca a gresit. Nu are curajul inca sa o spuna, pentru ca e intr-o situatie fara de iesire. Stie ca s-ar putea sa va enerveze si mai mult. Stie si ca asa face la fel de rau. De unde tipa la specialisti, acum se roaga de ei. Arafat insa nu poate sa-i redea linistea dinainte de furtuna. Emil Boc s-a facut si mai mic, dar nu mai editeaza fraze fara sens. E victoria voastra.

Nu va lasati pacaliti nici de pasii indarat. Daca Boc e in stare sa dea vina pe greselile “strecurate” in legea veche si, implicit, pe toti speclialistii care au lucrat la ea, doar pentru a-si salva pielea, fiti convinsi ca e in stare de orice alta magarie. Daca pentru Basescu arabul Arafat e acum iarasi bun, doar dupa ce ati tipat in piata, ganditi-va cate alte lucruri mai e dispus sa recunoasca. Incercati sa aflati pentru cate altele e gata sa se caiasca. Alegeri separate si la termen – ar fi o tinta buna.

Faceti ca viitorii alesi sa se considere binecuvantati cand vor obtinut votul si, in cazul in care vor castiga, sa nu uite niciodata aceste momente. In SUA, o miscare asemanatoare (“Tea Party”) a reusit sa obtina o influenta uriasa in politica. Demonstrati ca va pasa de viitorul vostru si invatati-i sa lucreze cinstit si competent pentru voi.

Ziua de marti a fost ziua in care ciumpalacii au invins. Ziua in care s-a demonstrat ca viermi si rame sunt doar cei care se lasa calcati in picioare, nu cei care isi striga drepturile in piata. Tipati la toti, pentru ca (si nu uitati asta), dupa ce vor pleca astia, vor veni altii. Iar daca acum sunt in stare sa va sarute mana si piciorul pentru un vot, fiti convinsi ca, daca nu va vor sti de frica, si ei vor uita de voi si isi vor aduce aminte de conturile, nepotii si amantele lor mai degraba decat de glasul vostru.

Marti a fost ziua in care glasurile lor au palit, tupeul a facut un pas in spate, iar voi ati demonstrat ca existati. In toata tara. Nu va lasati pana cand Traian Basescu nu va da democratia inapoi. Si mai ales nu lasati pe nimeni sa se lipeasca de voi. Nici televiziuni, nici politicieni, nici alti profitori mai mult sau mai putin independenti. Niciun alt discurs decat al vostru, nici alte interese decat ale voastre. Educati-va conducatorii si formati-va liderii pe care ii vreti. Abia atunci veti trai mai bine.

Daca Traian Basescu va continua sa se ascunda sau isi va trimite in continuare postacii din partid si din Guvern sa-i sfideze pe oamenii din piete, latrand injurii la adresa lor, omuletul asta nu mai are nicio sansa. I-am ascultat pe toti. Si pe cei care in loc de cuvinte aruncau bolovani in jandarmi. Si pe ultrasi, si pe golani, si pe drogati. Pe profesorii si pensionarii cuminti. Pe studentii intarziati. Le-am simtit furia si urletul disperarii. E neputinta de la capatul rabdarii, nu mai e “misto”-ul din dansul pinguinului.

Majoritatea a iesit in strada pentru ca nu mai suporta actuala guvernare. Dar, in acelasi timp, furia lor matura pe jos cu intreaga clasa politica. Este expresia dezgustului final, rodul unei mari dezamagiri. Traian Basescu intruchipeaza aici simbolul perfect. A adunat, in 2004 si in 2009, ultimele sperante si iluzii ale unui popor oricum obosit de prea multe sacrificii. In ultimii doi ani nu a facut decat sa se joace cu nervii lor. Ca un adevarat Jucator, a ametit toate ideile, s-a jucat cu valorile si, mai ales, cu cuvintele si sentimentele.

Reevaluarile permanente (ultimele de-a dreptul sinistre), minciunile si inconsecventa aiuritoare, dar mai ales bomboana de pe coliva – batjocora la adresa unui om care a crezut si a facut cu adevarat ceva, Raed Arafat – s-au dovedit a-i fi fatale. Daca refuza sa inteleaga asta, daca tot ce vor primi oamenii din strada din partea lor se va reduce la – “ciumpalaci”, “inculti”, “fanatici”, “tarani”, “viermi” si “derbedei”, atunci oamenii si-au pus crucea pe dreapta.

Deja propaganda manipulatoare cu “drogatii”, “huliganii” si “ultrasii” si-a ratat tinta. Romanii au iesit in aproape toate orasele mari a doua zi consecutiv. Nu e mult, dar nici putin. Mesajul lor e simplu si clar – treziti-va la realitate. Cu totii. Si Puterea si Opozitia. Iar “omuletul” care uneste si aici furia generala a romanilor este acelasi Traian Basescu. Se pare ca daca te joci prea mult cu poporul te frigi mai rau decat te-ai arde.

E nedrept – as putea sa accept asta – ca un singur om sa plateasca pentru toate frustrarile si necazurile adunate in ultimii ani. E corect insa, pentru ca i-a placut si a insistat sa isi asume rolul de mare conducator, de unic coordonator. Ce se va intampla? Un singur lucru. Traian Basescu trebuie sa sacrifice pe cineva. Cand se va hotara sa vorbeasca va trebui sa numeasca sacrificatul pe care sa il ofere “ciumpalacilor”. Desi filosofia tacerii pe termen lung e de aur, raul a fost deja produs, iar milioane din fata televizoarelor au inteles.

In aceeasi masura, mi-e deja mila de Opozitie. Cum se iluzioneaza ei ca au pus deja mana pe putere si cer anticipate si demiteri! Pe strazi nu sunt deloc zeci de mii de oameni, asa cum vede monstruos Victor Ponta de la Bruxelles, unde se plange liderilor PE ca “Romania se afla intr-un grav derapaj democratic”. Toata Romania simte si vibreaza la protestele din marele orase, dar nu toata mai pune botul la vrajeala politica. Paradoxal, cine abandoneaza primul demagogia ar putea sa castige.

Daca milioane de romani urmaresc cu sufletul la gura in fata televizorului, sperand intr-o minune, explicatia pentru numarul redus din piete este ca tot ei stiu ca nu va exista niciun miracol. Niciun Raed Arafat presedinte. Pentru presedinte e o situatie fara iesire. Orice va juca, s-ar putea sa fi pierdut deja. Sau ar putea incepe prin a ne reda democratia pierduta. Sau macar alegerile la termen.

……………………

Mi-e scarba de acesti oameni care au iesit in strada si au luat apararea unui arab – Gigi Becali. Aceasta fraza ar trebui repetata si data in bucla de toata presa pana va intelege si ultimul politician de ce protestatarii aia – cateva sute sau mii, indiferent cine ar fi ei – au o problema cu intreaga clasa politica. Gigi Becali a dat glas tuturor celor care acum se ascund si nici prin cap nu le trece sa mai deschida gura la televizor. El a fost doar sincer interesat sa ia apararea Puterii si a avut puterea sa o spuna, restul o soptesc tremurand.

Imaginea unei multimi care, chiar daca inca nu a iesit in strada, spera si isi doreste o schimbare totala – versus o mana de oameni carora emotiile le ridica inima in gat, la gandul ca ar putea sa cada. Important nu este cati oamenii au iesit in strada, ci glasul lor care se aude. Conteaza pentru ca el spune guvernantilor ca exista. Ca acest popor nu e doar o masa uniforma, o simpla multime. Conteaza sa se stie ca ei simt, inteleg, traiesc si spera. Impotriva tuturor manipularilor – vezi teza cu fanaticii din galerii si liderii politici care au dirijat toate manifestatiile – protestele s-au intins in toata tara. Ori, asta e marea problema acum a guvernarii Basescu – Boc. Vocea lor nu se mai reduce la Bucuresti, ci s-a extins in toate marile orase. Aici nu mai poate fi vorba de nicio manipulare. Abia asta e elementul nou al protestelor de astazi care, ironic, la fel ca si in ’89, au pornit de la un roman “strain”.

Pariul se joaca acum in fata televizorului – cati dintre cei care privesc imaginile simpatizeaza si empatizeaza cu protestatarii si cati mai tin pumnii guvernantilor? Restul sunt discutii si note de subsol. Traian Basescu a spus ca daca peste cinci milioane de romani ii vor spune ca nu face bine, atunci va ridica mainile in aer. NU mi-as dori pentru nimic in lume sa vad, din nou, ca forta si violenta dau jos un Guvern. Nu vreau sa il vad peste ani pe Emil Boc in rolul lui Petre Roman. Asta ar fi pericolul cel mai mare, de cealalta parte a protestelor. Din nefericire, violentele adevarate incep sa puna stapanire pe centrul Bucurestiului. De la un anumit prag al violentelor in sus, nimeni nu o sa mai inteleaga nimic. Nici guvernantii, nici oamenii care stau cu sufletul la gura in fata televizoarelor.

Traian Basescu ar fi cazul, acum mai mult decat niciodata, sa demonstreze (sau macar sa se prefaca) a fi inteles ce inseamna sa primeasca “o lectie din partea poporului”. Asa ca – Sus Basescu! – sa speram ca inca mai poti! Din pacate, tot ce a facut dupa ce a mimat piosenia si smerenia, la inceputul celui de-al doilea mandat, a aratat ca nu a inteles nimic si, mai grav, a demonstrat ca nici nu e dispus sa accepte vreo lectie din partea cuiva. Doar ca acum “lectia” pe care a vrut sa i-o aplice lui Raed Arafat i s-a intors impotriva si s-ar putea sa-i fie fatala.

Mai conteaza acum ca Boc a vorbit? Da. Ce a spus? Ca vrea dialog. Dupa ce si-a asumat raspunderea in Parlament pe cele mai importante legi de 17 ori, legi care au condus in fond la acest val de nemultumiri, Boc vrea acum dialog si nu caramizi in cap. Dar ce altceva reprezinta o asumare a raspunderii, daca nu o caramida in capul celor care si-au votat reprezentantii in Parlament? Ce se intampla acum e consecinta directa tocmai a lipsei de dialog de PANA ACUM.

Pariul se va juca, dupa evenimentele de acum din Piata Universitatii, pe credibilitatea unor mesaje de genul: “nu proteste cetatenii, ci fanaticii unor echipe de fotbal” sau “nevroticii” (din toata tara, nu doar din Bucuresti).

In acelasi sens a castigat si Ceausescu. Si Kim Jong Il. Si Stalin. Si mai ales Hitler. Si ei toti chiar au castigat pariul cu istoria. Vor ramane pentru eternitate (in sensul asta restrans pe care il percepe omul in comparatie cu durata limitata a viatii lor) in toate cartile de istorie serioase. Dar nici macar intr-o astfel de interpretare, nu sunt convins ca Traian Basescu a castigat deja. Da, are o sansa. Mai ales ca Basescu are constiinta istorica – s-a declarat un admirator al primilor 10 ani din mandatul lui Ceausescu.

Teza lui CTP e ca Basescu s-a multumit cu puterea si asta e singura care il mai excita si anima. Doar asa s-ar explica aberatiile recente. Observatiile lui Creatan sunt corecte – in primul mandat Basescu nu prea a avut parte de cine stie ce putere. Asta plus Constitutia, care si asa il limita suficient de mult, au dus la dorinta de a castiga si mai multa putere, pentru a-si implini marea reforma.

Teza ar fi ca prin simpla enuntare si, apoi, incercare de a introduce modernizarea, Basescu ar fi castigat deja pariul. Las deoparte o intreaga discutie care se naste din intrebarea daca aceste masuri sunt sau nu reformatoare in esenta lor. Sa presupunem ca discursul presedintelui, de care Basescu poate raspunde singur in fata istoriei, ar fi suficient pentru a-l introduce in galerie. Sa presupunem ca visul lui a fost diluat de camarila din jurul sau.

Nu am niciun dubiu ca, daca e sa judecam de la scara istoriei mari, peste veacuri si veacuri, poate si Stalin va fi privit ca un Alexandru cel Mare. Poate ca Hitler va fi descris asa cum astazi vorbim despre faraonii egipteni de acum 4000-5000 de ani. Nu m-ar mira nici ca despre Ceausescu sa se spuna, peste cateva decenii, ca a fost primul lider care a gandit la scara mare istoria neamului. Poate atunci se va vorbi despre Basescu astfel – primul reformator moral al poporului roman. Nu ar fi imposibil. Nu ar fi nici cu totul si cu totul fals. Trebuie sa priveste doar de foarte departe.

Uitandu-ma acum la presedinte vad insa doar un om care nu mai stie ce vrea. A vrut sa schimbe lucruri. Apoi l-a imbatat puterea. Iar betia asta i-a confuzat totul. Expresia sublima a confuziei prezidentiale este chiar suirea cu picioarele, de dragul puterii, pe singurul om care chiar a reusit sa faca istorie – Raed Arafat. Nu singurul si nu singur, desigur; dar el a reusit, Basescu nu. Arafat a facut istorie in sensul in care conteaza pentru noi, contemporanii sai – lucruri mari care functioneaza, sunt palpabile si ne fac viata mai buna.

Istoria e mai cu seama aceea care se face atat pentru cei din prezent cat si pentru cei din viitor. De la Traian Basescu avem tot mai mult doar promisiuni pentru un viitor luminos pe care, culmea, tot mai putina lume il intelege. Iar prezentul si l-a sacrificat mereu doar unor teme minore, spre tembele, pasionat mai degraba de rafuieli personale si umori infinite care, toate, i-au dezvoltat orgoliul asta de a se lua la tranta cu oricine. Ce viziune istorica are un om care isi desfiinteaza toate categoriile sociale, poporul intreg si apoi trece la eroii sai? Doar un filosof tampit ar putea face asta. Un lider isi trage poporul in sus, nu il doboara la pamant.

Cat despre Revolutia ce tocmai se transmite in direct, doar atat – avem dovada a ce se intampla cand pui o mamaliga la fiert. Daca alea cateva sute de jandarmi nu ar fi bruscat cei cativa protestatari, deja Antena 3 isi intrerupea programul special cu “scenele de nedescris” de la Universitate. (de curiozitate – daca asa reactionam la cateva sute de ametiti, cum am mai fi comentat incindentele de la Atena sau Londra, daca ele ar avea loc maine in Bucuresti?)

Oricum, daca se vor intensifica isteriile si comparatiile cretine cu decembrie ‘89, s-ar putea ca efectul sa fie exact opusul.

Fara sa fie macar vreun paradox la mijloc, e cea mai cinica mostra a faptului ca doar vointa unui singur om conteaza. Acum vrea reforma, acum nu mai vrea. Intrebarea este – i-a fost frica presedintelui? A simtit cumva coalizarea nemultumirii politice intr-un val de revolte care, plecand de la sustinerea lui Arafat, s-ar fi intors impotriva lui? E prima recunoastere publica a infrangerii ce va sa vina la alegeri?

Dupa ce Guvernul sau si-a asumat raspunderea de 17 ori in Parlament, pe legi poate la fel de importante, cu efecte cel putin la fel de profunde ca si cele ale legii sanatatii, acum, brusc, presedintelui ii pasa. Nu stiu pe cine a reusit sa mai convinga de aceasta data. Cum nu inteleg nici unda de bucurie din – “tiranul a cedat”. Sa fim lucizi. Mi se pare infinit mai grava manifestarea sadica a neputintei de a schimba si de a reforma eficient “sistemul mafiot” (pe care ai tai chiar il conduc si il sug de bani) – lucru pentru care, de altfel, ai si primit cel de-al doilea mandat.

Si acest truc mizerabil care sta la baza anuntului – “dupa ce am vazut ca nimeni nu isi doreste schimbarea, va fac un bine si retrag legea”. Stie prea bine ca nu e adevarat. Stie ca daca vreo majoritate a spus nu a facut-o doar impotriva schimbarii unui lucru nominal – SA NU SCHIMBAM taman CE MERGE! Atat. In rest, lumea chiar discuta proiectul! Era la inceput de dezbatere, nici macar la finalul ei, ca sa tragi o concluzie.

Presedintele nu si-a recunoscut infrangerea doar in fata lui Arafat. Paradoxal, si in fata sistemului mafiot. Este de fapt recunoasterea unei infrangeri pe toate planurile – neputinta de a reforma, de a lupta pana la capat, rational, impotriva a ceea ce NU MERGE, de a media si a discuta calm cu toti factorii sociali, politici si economici.

A fost vorba astazi despre expunerea esentei coordonatoare a presedintelui – my way or the high way. Ori faceti cum vreau eu, ori nu mai facem nimic. Ori, ce sa-i spui unui astfel de om? Ce progrese poti face cu un astfel de om? Recunosc, intr-un fel, aceeasi a fost si pozitia lui Arafat. Dar, tot Arafat macar si-a dat demisia. Constient ca, totusi, legea trebuie sa mearga mai departe.

Presedintele ce a facut? Ne-a spus ca ne place minciuna, ca suntem masochisti si n-avem decat sa traim cu boala asta pe care, ironic, el si ai lui o patroneaza. Si care pe noi ne omoara. E si asta un fel de modernizare.

Niciun inger nu vegheaza asupra noastra, niciun Dumnezeu nu ne asteapta pe lumea cealalta sa ne ofere dreptatea pe care nu am gasit-o niciodata in lumea asta (desi stim bine cat o meritam). La limita, omul poate trai si fara lumea de apoi. Insa cu greu isi va duce viata de pe o zi pe alta fara constiinta unui scop, fara o misiune, fara sa se priveasca clipa dupa clipa drept faptuitorul propriului destin. Cel putin atat.

Viziunea tradeaza un antropocentrism asemanator celui care ne facea sa credem, in urma cu doar cateva secole, ca Universul intreg se invarte in jurul nostru. Ce-i drept, unii mai cred si astazi ca Soarele se invarte in jurul Pamantului si nimeni nu mai face o drama din asta.

La fel cum majoritatea ateilor considera ca sunt cel putin niste fiinte deosebite de restul regnului animal, inzestrate eventual cu un IQ deosebit de ridicat, fapt ce le confera drepturi si un statut cu totul special. Daca nu mi-ar fi cazut ochii zilele astea pe ciondaneala dintre Cretan si Fumurescu, probabil ca nu mi s-ar fi intamplat sa scriu despre o extraordinara carte a filosofului american Daniel C. Dennett – “Darwin’s dangerous Idea”.

Un mare pacat e ca autorul nu a fost tradus in romaneste decat prin volumul “Tipuri mentale”, editura Humanitas. Un mic citat din “Darwin’s dangerous Idea” cred ca ar trebui sa-i aduca mai aproape nu doar pe cei doi autori Voxpublica, dar mai cu seama pe oricine e dispus sa accepte si o alta viziune asupra omului si lumii care il inconjoara.

“According to Darwin’s dangerous idea, all possible explorations of Design Space are connected. Not only all your children and your children’s children, but all your brainchildren and your brainchildren’s brainchildren must grow from the common stock of Design elements, genes and memes, that have so far been accumulated and conserved by the inexorable lifting algorithms, the ramps and cranes and cranes-atop-cranes of natural selection and its products.

If this is right, then all the achievements of human culture – language, art, religion, ethics, science itself – are themselves artifacts (of artifacts of artifacts…) of the same fundamental process that developed the bacteria, the mammals, and Homo sapiens. There is no Special Creation of language, and neither art nor religion has a literally divine inspiration. If there are no skyhooks needed to make a skylark, there are also no skyhooks needed to make an ode to a nightingale. No meme is an island.

Life and all its glories are thus united under a single perspective, but some people find this vision hateful, barren, odios. They want to cry out against it, and above all, they want to be magnificent exceptions to it. They, if not the rest, are made in God’s image by God, or, if they are not religios, they want to be skyhooks themselves. They want somehow to be intrinsic sources of Intelligence or Design, not “mere” artifacts of the same processes that mindlessly produced the rest of the biosphere. So a lot is at stake.”

Daniel C. Dennett – “Darwin’s dangerous idea”, Simon & Schuster, 1996, pag. 143-144

In cateva cuvinte, cam atat si despre IQ, si despre ateii umanisti. Cam atat despre tot, daca e sa vorbim in termeni radicali si pana la capat despre evolutie si fundamentul ultim al omului in univers. Nu cred ca mai are vreun sens macar sa ne intrebam daca nu cumva un IQ mai mare s-ar dovedi (sau nu) fatal omului ca specie (sau chiar lui ca individ). Asa cum mi se pare amuzant sa astept din partea lui Fumurescu dovezile sale despre limitele “biologiei evolutionariste”.

Sper doar ca subiectele oarecum delicate, care necesita o minima documentare, macar sa nu mai fie tratate printr-o insiruire de cuvinte fara sens, care nu fac decat sa tradeze patima si egocentrismul autorului. Nu ma pricep la recenzii. Nu stiu ce ar trebui sa spun mai repede despre o carte ce imi este foarte draga si a carei originalitate o face si mai greu de sintetizat in cateva randuri.

Poate ca traducerea ar fi un prim pas. Abia atunci am avea sansa sa vedem cum reuseste Dennett sa puna marile intrebari si probleme ale filosofiei in centrul teoriei evolutiei si viceversa. Iar jocul dintre stiinta si filosofie devine in cartea asta mai captivant decat orice raspuns au dat si ar putea da oricare dintre ele separat. Cred ca pana si misticii ar indragi o astfel de carte.

Daca nu va ramane doar un agitator de duzina. Cat despre Boc, lumea s-a obisnuit cu el. Oricine e cat de cat atent la ticurile si cliseele sale verbale, la turuiala in gol, isi poate da usor seama ca omul asta nu gandeste nici cand tace. Insa efectul poeziei repetate de zeci si sute de ori, mai ales din pozitia sa de oficial, ar trebui sa nu fie ignorat niciodata. Si daca, dupa ce i-ai spus ca vorbeste ca prostu’, nu vii si cu un contra-exemplu, risti sa ramai la faza de intrecerea din spatele blocului.

“Trebuie pentru ca trebuie…”Asta e vorba omului care nu gandeste, intr-adevar. Imi amintesc cum Boc inca foloseste propozitia o data la trei cuvinte. Ce mi se pare insa de-a dreptul trist e ca premierul a iesit ieri pentru prima oara din granitele ciripitului poeziei doar cand s-a referit la cravata sa mov si vrajile pe care le face de fiecare data cand o poarta. Atunci si numai atunci a fost autentic. A fost el insusi. Dar ce imagine a lasat in urma!

Un premier de tara europeana care, fie si in gluma, declara ca movul si cravata vrajita il pazesc de motiunile de cenzura… Iti faci cruce, chiar daca nu crezi in niciun Dumnezeu. Si iti spui ca daca nu o fi trecut pe la vrajitoarea Melisa, sigur l-a consiliat si pe el Aliodor Manolea. Oare cum o aborda o astfel de gandire problemele grave, mari ale natiunii? Criza, reforma, modernizarea statului?

Oare la fel isi spune omul asta si cand anunta inghetarea pensiilor si salariilor – “port cravata scaldata in flacarile violet si soarele imi va surade; taierile isi vor face efectul si economia isi va reveni”? Nu m-ar mira. Ba, se poate si mai rau. Asa ajungi sa reciti versuri tampite despre comasarea alegerilor. Sa ajustezi si democratia dupa criza, sa nu vezi o problema cand declari ca linistea e sfanta, iar dezbaterile destabilizeaza.

De aici incolo se poate spune orice, pentru ca nimic nu mai are sens. Si, tocmai de aia, totul e adevarat. Poti sa spui ca presa e un pericol la adresa democratiei, dar comasarea si amanarea alegerilor nu. Ca economisesti 20 de milioane, dar spargi sute de milioane in clientela. Ca Vanghelee e Cavaler National, Nastase abuzat si hartuit, Oprea stalpul democratiei, Miki Spaga cavalerul Jedi, iar Lili Minca zeita Fortuna.

Oricum, pe vremuri de criza, nici valorile nu mai sunt aceleasi, nici judecatile la fel si nici ratiunea logica. Ramane sfanta vointa a unor “alesi”, harul si viziunea unui om si supunerea oarba a unui grup de fanatici. Mai poti sa te miri ca Ialomitianu, ala de gangureste si screme cuvintele precum nou-nascutii, e declarat ministrul de Finante al anului in Europa, cand in cea mai saraca tara din UE a fost implementata si cea mai “teribila” austeritate?

Poti sa il suspectezi pe presedinte de amestec in justitie, cand da lectii magistratilor sa judece dupa buget si procurorilor sa ancheteze doar daca sunt siguri ca vor obtine si condamnarea? Am ajuns in punctul in care toate valorile au fost spulberate, iluziile facute praf si, de aceea, orice viitoare promisiune compromisa. Acum nici macar nu mai are sens sa se oboseasca a demonstra cum a ajuns presa in razboi cu democratia si stabilitatea nationala. Puterea s-a asigurat ca orice s-ar spune, e inutil.

Pentru ca oricum nimeni nu mai asculta pe nimeni. Orice discutie e ratata din start. Cel mult, poti sa vorbesti ca prostu’. In sfarsit, au reusit sa decredibilizeze discursul in sine. Ramane doar vointa. Si puterea. Nu mai e nici timp si nici loc de dialog.

Aparent paradoxal, hiena e si superstitioasa. In lupta pentru supravietuire, superstitiile pot ajuta, sa nu le condamnam a priori. Daca doua tute si un mingicar si-au amanetat casele, ca sa afle cand le va merge bine sa isi ia altele, sa nu batjocorim credinta cvasi generala a umanitatii ca “binili invinge”. La unii chiar lucreaza. De aceea, o hiena superstitioasa e mai eficienta si mai periculoasa decat una fara nicio credinta.

Actionand mereu in joia violeta, la umbra prostilor, ea imparte stele, decoratii si mandate de arestare cu o precizie metronomica. Puterea i-a dat credinta (singura in cazul sau) ca e inzestrat cu har. Precum vrajitoarele escroace, si el isi trambiteaza darul cu care a fost inzestrat pentru a-si conduce poporul prin furtuna, crize si napaste. E superstitios moderat – nu crede decat in harul lui. In comparatie cu el, cei de mai cred in independenta statului si a institutiilor sale sunt verisorii saraci cu duhul ai samanilor de altadata.

Hiena l-a inghitit asadar pe vanghelee fara sa i se zbata un muschi. Niciun rictus macar. La pachet, celelelta hiene din hoarda au sarit pe PIN-ul centuristei si fugaritului din piata Universitatii. Pentru ei nu e nicio rusine sa isi linga scuipatul, din moment ce se pregatesc sa digere lesurile lui Cozma, Dan Diaconescu Direct cu Poporul si infrantul Geoana, toate impachetate in Noua Republica a Albei ca Zapada.

De asta invinsii vor ramane invinsi. Ei joaca dupa reguli expirate si canta la mese goale. Sa nu ne amagim, calculele au fost facute. In ele nu sunt inclusi cei care sunt zguduiti de greata. Estetii si moralistii fanatici din primul mandat si anticomunistii pacaliti din al doilea sunt un lux pe care ni si-l mai permite. De ce sa-i mai intereseze o mie de ‘ntelectuali ingretosati si fara chef de vot, cand castiga 10.000 de voturi pe un mic si o bere in Ferentari si Rahova? Si 100.000 la un vanghelion.

Vanatoarea abia a inceput. Piedone, primarul care chema bucurestenii sa isi apere orasul de invazia gentilor Vuitton plimbate cu Cayenne, tocmai ce a fost prezentat de Elena Udrea coordonatorul campaniei PDL-UNPR pentru Capitala.

Intelegeti de ce specimenele astea vor supravietui? Pentru ca stomacul lor il depaseste pe cel al suratelor din stepa africana. Sunt niste mutanti de succes. Ei digera nu doar excrementele si copitele hoiturilor, ci au trecut deja la materie anorganica.

PS: Pentru moralisti – slaviti-l pe vanghelee de pe acum, ar da mai bine apoi.

Emblema ce ti s-a oferit odata cu painea avea toti sortii de izbanda; da-i paine, si omul ti se va supune fara gres, e cea mai sigura chezasie; dar daca in acelasi timp cineva – nu Tu, altcineva – s-ar intampla sa-i prinda in mreaja constiinta – oh, atunci, sa stii, e-n stare sa se lipseasca pana si de painea cu care il imbii si sa-l urmeze pe acela care va fi izbutit sa-i subjuge cugetul. Taina existentei umane nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti. Fara o notiune precisa a rostului sau pe lume, in vecii vecilor omul n-ar accepta sa traiasca….” Discursul Marelui Inchizitor

A pune in carca altuia responsabilitatea propriilor decizii, mai ales in astfel de vremuri, nu are cum sa nu produca o uriasa bucurie. Mai ales celor care au demonstrat ca nu au solutii, nu stiu sau nu pot.

Exista un delir cvasi general de satisfactie si usurare in urma “acordului de guvernanta fiscala” incheiat la Bruxelles intre cei 26 de membri ai Uniunii Europene. Marea Britanie ce le-a mai stricat bucuria unora si le-a mai trezit cateva intrebari altora. In rest, aproape toata lumea e multumita si considera ca a obtinut ce a dorit. “German vision PREVAILS as leaders agree on fiscal pact” titreaza New York Times, sintetizand perfect rezultatul la care a ajuns Europa manata de frica zilei de maine.

Europa spera sa scape de criza si sa-si pastreze moneda euro adoptand o singura fiscalitate, o disciplina bugetara stricta si o austeritate generalizata – toate dictate de rigurozitatea germana. O unitate careia doar Marea Britanie refuza sa i se supuna si sa ramana izolata intr-o insula si mai departata de Batranul Continent. Daca nu ar fi existat nicio intrebare legata de viitor, probabil acordurile Odei lui Beethoven ar fi rasunat peste tot in Europa. Daca trecutul nu ar bantui si nu ar naste inca spaime, cu siguranta bucuria nu ar mai fi fost disimulata.

Este un moment crucial, macar si pentru faptul ca o criza a fost cea care a impins Europa in fata unei asemenea masuri. Iar criza a facut un continent intreg sa renunte aproape bucuros la responsabilitatea individuala si sa isi puna libertatea in mainile unui “centru de comanda”, condus de singura economie ce pare sa detina “reteta de succes” cand lumea intreaga se prabuseste. Germany prevails – o parafrazare ironica a unei celebre replici dint-un film care a devenit vedeta astazi.

Bucuria ascunsa a celor care spera astfel sa fi rezolvat problemele e insotita doar de o vaga neliniste. O fi bine? Chiar a fost unica solutie? Sa nu uitam – cu o zi inainte de acordul de la Bruxelles, liderii Europei (aproape toti) s-au intalnit la Congresul PPE la Marseille. Iar prezentarea acordului dintre cele 26 de state UE ca singura solutie de salvare a Europei nu avea cum sa nu fie manauita de partidele de dreapta sau centru – drepata din Europa ca arma de propaganda pentru a incerca sa-si prelungeasca mandatele acolo unde urmeaza alegeri.

Sarkozy taman ce e prezentat drept artizanul “unificarii” Eurozonei, iar Traian Basescu a obtinut o arma importanta cu care sa inchida gura Opozitiei – modificarea Constitutiei. Dincolo de justificarea si fundamentarea exceptionala pe care o vor avea acum masurile de austeritate impuse in 2010. Boc era ieri, de exemplu, intr-un delir permanent, la RRA, unde ajunsese sa spuna ca Europa de fapt face astazi ce a facut el inca de anul trecut. Asa nazbatii doar Boc poate debita, insa impactul lor va fi greu de contracarat de catre Opozitie. Pentru ca important e ce intelege multimea, nu o mana de oameni.

A te opune acum inseamna a te opune salvarii Europei insasi – asta va fi replicata in bucla a coalitiei. Ori, cine si-ar permite o astfel de nebunie? Ponta deja a anuntat ca e de acord cu modificarea Constitutiei, conditionand-o doar de organizarea alegerilor anticipate. Ori asta inseamna practic sa recunosti succesul partidelor si ideologiei de dreapta, care a ajuns sa dicteze – salveze astazi Europa. Nimeni nici macar nu isi mai bate capul cu paradoxuri neserioase precum asta – statele amenintate de faliment, obligate sa contribuie cu bani pentru salvarea acelorasi tari.

In Romania asta s-ar putea traduce printr-un nou imprumut de la FMI, care sa ne permita sa-i imprumutam pe altii care abia mai rasufla. Dincolo de orice altceva, pregatiti-va sa auziti repetata la infinit fraza de capatai a propagandei guvernantilor – Europa ne calca pe urme, pentru ca abia acum a inteles ceea ce noi am stiut si am facut inca de anul trecut. O sa fie chiar frumos.

Aceasta baba Omida a vietii politice, acest contorsionist al ideilor sociale reformatoare, domnul Sebastian Lazaroiu, fost sociolog, fost consilier prezidential si ex-ministru, s-a saturat sa profeteasca trecutul Romaniei si sa explice victoria partidelor de dreapta din viitor si s-a apucat de televiziune. Dupa ce a explicat in precedenta campanie prezidentiala de ce democratia va invinge presa, intr-un razboi deloc paradoxal pentru domnia sa, acum Lazaroiu se poate ocupa de televiziune cu spiritul impacat (cum altfel ii sade bine unui ideolog ascet).

In razboiul de care vorbea Lazaroiu, presa s-a curatat, intr-adevar, a fost invinsa, iar acum se trateaza. Fostul ministru al Muncii ii administreaza tratamentul inteligentei sale, in direct, in fiecare nu stiu care seara din saptamana, la Realitatea Tv. Pe baza unui contract, trebuie totusi si spiritul (oricat de pur ar fi) sa se intretina cu ceva, Sebastian Lazaroiu poate acum sa lucreze pentru aceeasi televiziune si acelasi mogul. Nu chiar acelasi, din moment ce acum s-a alaturat binelui in lupta impotriva raului.

Ma rog, povestea nu e noua, nici nu as fi pomenit-o, daca nu m-ar fi amuzat si mai mult stirea potrivit careia acelasi aliat al democratiei in lupta cu ticalosia din media ar fi preluat (sau ar fi in carti pentru) conducerea trustului TVRM. Il stiti, sper, trustul atasat Universitatii “Spiru Haret”, alias Bondrea – “cea mai mare fabrica de diplome din sud-estul Europei”, dupa cum tot a urlat presa ani de zile.

Ma rog, nici asta nu e o crima, in fond. Dar ce-o avea in comun televiziunea unei universitati private (suspectata de tot felul de nereguli) cu reforma sistemului de educatie propovaduita de partidul si Guvernul din care a facut si Lazaroiu parte? Sa ne amintim uriasul scandal izbucnit din vara lui 2009 in legatura cu legalitatea Universitatii “Spiru Haret”. Ministrul Educatiei era Andronescu si cand a incercat sa faca lumina intre diplome i-a sarit partidul in cap, in frunte cu ‘ntelectualu’ Vanghele.

Dar tot atunci a intervenit si domnul presedinte Traian Basescu in scandal, acuzand-o pe Andronescu de conspiratii universitare si jocuri ascunse. De ce o fi fost ales profetul Lazaroiu de TVRM?

”În momentul de faţă este un blocaj pe două paliere. Este o luptă între cei care vor să diminueze învăţământul privat, pentru că pâinea şi cuţitul este în mâna celor de la stat, sindicate şi oameni politici, iar pe de altă parte este o luptă pentru blocarea proceselor de modernizare a sistemului de educaţie, dusă în tandem de sindicate şi Ministerul Educaţiei. Se pare că s-a luat decizia să se dea satisfacţie sindicatelor, pentru discreditarea sistemului privat” – Traian Basescu, iulie 2009.

Daca imaginea e neclara, sa zoom-in putin. Un fragment din scrisoarea-apel adresata presedintelui de un grup de personalitati, printre care si Liiceanu, Plesu, A. Cornea sau Pora. Printre ultimele apeluri publice ale intelectualilor la adresa lui Traian Basescu:

“Noi, subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private «Spiru Haret», ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private. Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o Universitatea «Spiru Haret» cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă”.

Chiar asa, domnule Lazaroiu – what the fuck, TVRM? Restul (sumele contractelor) chiar nu mai conteaza. Bine ca in sfarsit a invins democratia (lor).

PS: ça tot mi-am amintit – domnule Fumurescu, niciun fior de greata? macar putin, pe partea dreapta?

Recitind aceeasi filosofie rescrisa incontinuu de apostolii binelui si teoreticienii reformei statului, am vazut apoi cum nemultumitii si ne-iubitorii de patrie si-au gasit taman atunci sa isi strige durerile celor de-i reprezinta. De Ziua Romaniei, pe care unii o aniverseaza pe stil vechi (10 mai) sau o vor sarbatorita vara, in mijlocul imnului, pe care altii il vor schimbat, am vazut o multime de romani care isi iubesc atat de mult tara incat aleg cel mai solemn moment al conceptului de patrie pentru a-si da frau liber frustrarilor acumulate zi de zi sub guvernarea ei.

Expresia totala a iubirii de tara a venit putin mai tarziu, cand un pensionar din sectorul doi, in fata primariei lui Ontanu (generalul proaspat decorat de presedinte cu inca o stea), avea sa sarute mana lui Traian Basescu. Doar in romanele lui Dostoievski mai intalnesti un mixaj atat de naucitor intre sentimente atat de contradictorii. Evident, asa cum Igas incerca sa isi gaseasca cele patru cinci cuvinte pe care le detine in vocabular ca sa spuna ca huiduielile au venit toate din complotul Opozitiei, imediat a sarit cealalta tabara sa spuna, de aceasta data, ca sarmanul om a sarutat mana presedintelui la comanda generalilor de armata.

As fi preferat sa cred ca barbatul care i-a pupat mana lui Traian Basescu a suferit de pe urma taierilor bugetare, ca abia se descurca de pe o zi pe alta si ca alearga intre doua slujbe ca sa isi poata intretine familia. Si, in ciuda vietii deloc usoare, impotriva a toate si a tot, precum un Stavroghin de sector 2, barbatul sa-i fi sarutat mana presedintelui doar pentru a-si demonstra siesi cat de mult se poate umili si injosi din dragoste de tara. Ma intreb daca vreunul dintre teoreticienii binelui actual ar fi dispus sa faca gestul pentru a-si demonstra profunzimea intelegerii conceptului de iubire a gliei.

M-am linistit cand, dupa cateva secunde, la doar trei pasi mai incolo de barbatul care deja ii pupase mana, o femeie a incercat si ea sa ii apuce palma presedintelui pentru a-i saruta dosul. Presedintele a sesizat rapid ridicolul situatiei si si-a tras la timp mana, inainte ca buzele recunoscatoare sa stearga mana reformatoare. Penibilul tentativei a tradat intreaga operatiune.

Ar fi trebuit sa fie chiar o scena rupta din romane ca sa fie adevarata. Atata concentratie de pupaciosi de mana pe metru patrat, intr-un stat atat de sarac, nu ar fi putut exista decat intr-o zona special amenajata. Si chiar, mai ales dupa un astfel de spectacol, cum dracu sa nu iubesti tara asta?

E o ipocrizie de fond in aceste imagini, puse in paralel, mai mare decat ipocrizia care caracterizeaza omul in general. Ele tradeaza in primul rand neseriozitatea oricarui slogan anti-capitalism. Apoi exprima paradoxul pe care il traieste occidentalul. El este produsul unei societati de consum care-i satisface toate mofturile. Cum sa te revolti din aceasta situatie impotriva sistemului care a democratizat luxul?

Nu te poti revolta decat daca iti este luat sistemul. Ori daca simti ca e pe cale sa se prabuseasca. Atunci incerci sa gasesti vinovatii. Bancile, o ideologie sau alta, ori politicienii. Niciodata noi, cei 99%, ci intotdeauna ei, cei 1%. Doar privind raportul si totul devine hilar – e suficient sa le refuzati serviciile, si produsele, si stilul de viata si raportul se schimba automat.

Occidentalul nu mai are pentru ce sa faca revolutii. Toate marile dureri i-au trecut, nedreptatile s-au rezolvat, libertatile si le-a castigat, iar idealuri nu mai are. Asa i-au mai ramas doar frustrarile, dar astea sunt contextuale, de moment si efemere. “Occupy” – ul e expresia acestor frustrari, care exprima perfect ipocrizia – sa daramam bancile si marile corporatii, dar, pe ascuns, sa dam fuga la supermarket sa le luam produsele la jumatate de pret!

Miscarea de ocupare a Wall Street – ului, protestul furiei catorva zeci de mii de tineri impotriva sistemului, de orice natura ar fi el, a devenit prea devreme ea insasi sistematica. De frica sa nu se stinga aiurea si-a impus rapid cateva lozinci si un ideal pe care nimeni nu-l impartaseste. Adevaratele dureri sunt frustrarile pe care le-au exprimat si adolescentii care au incendiat Londra. Se revoltau rur si simplu pentru ca nu au ultimele modele ale produselor tehnologice de inalta fidelitate.

Actualul “occupy”, chiar daca a depasit granitele Wall Street-ului, si a trecut oceanul pe Batranul Cotinent, e doar o forma de protest mai civilizata in comparatie cu vandalismul de acum cateva luni de pe strazile metropolei britanice. Daca ar exista un “black friday” al bancilor, cand creditele sa se ofere cu dobanda la sfert fata de cea obisnuita, cati dintre cei ocupati cu “occupy”-ul credeti ca vor mai ramane in strada?

Ce se intampla in Romania e exemplar pentru cele de mai sus. Aici protestatarii se numara pe degetele de o mana, desi nemultumiti de declara toti. Miscarile de strada sunt percepute ca o obligatie, nu ca o necesitate, iar lipsa convingerii e tradata de cantecele, poeziile si dansurile exhibate la fiecare miting. Asa ca, mai bine un cantec sa cantam, pentru ca oricum nu avem nici idealuri, nici dureri si nici libertati pentru care sa ne batem in strada. Doar cateva frustrari. Se rezolva toate cu o injuratura…

Oricati romani furiosi, resemnati, tristi sau suparati isi imagineaza USL ca exista, liderii lor par sa uite de modificarea adoptata tacit de PDL in Senat (oare din ce cauza?), in mai 2011, care spune ca demiterea presedintelui se face cu majoritatea cetatenilor inscrisi pe listele electorale – i.e. aproximativ 9 milioane de romani.

In Camera Deputatilor, legea a primit toate avizele, are si sustinerea Guvernului si a fost discutata in plen, in iunie. Atunci, din lipsa de voturi (atat pentru – PDL + coalitie, cat si contra – USL), a fost retrimisa la Comisii. Termenul pentru rediscutarea modificarii legii referendumului a fost septembrie. Din nou, nu am niciun dubiu ca, daca va fi nevoie, fortele Puterii vor gasi resurse sa se mobilizeze pentru a trece modificarea. Si atunci, exista 9 milioane romani care sa doreasca sa isi demita presedintele astazi?

Se stie ca in 2007, chiar inainte de votul pentru demiterea presedintelui, legea referendumului fusese modificata (cu gandul la victorie) de majoritatea parlamentara care il si suspendase, iar Nicolae Vacaroiu semnase promulgarea cu doua maini. Atunci s-ar fi putut ca Traian Basescu sa fi fost demis cu jumatate plus unu dintre voturile exprimate. N-a fost. Acum e pe cale iarasi sa nu se mai poata, chiar daca intr-un scenariu halucinant USL ii strange pe cei 20 de parlamentari lipsa si obtin si avizul CCR necesar (acum) pentru votul de suspendare din Parlament.

De ce nu exista 9 milioane gata sa iasa la vot si sa-i spuna (toti, plus unu) du-te acasa? Pai, in primul rand pentru ca discursul Opozitiei rateaza contactul cu ceea ce simte si intelege poporul. Stiu, oricat de paradoxal ar suna, cred ca tocmai liderii USL se amagesc cand si daca isi imagineaza ca majoritatea celor cu drept de vot sunt atenti, inteleg, au rabdare si simt viata politica asa cum o vad ei. Da, romanii sunt (poate) nemultumiti ca li s-au diminuat veniturile, insa majoritatea nu e furioasa, ci resemnata, impacata cu destinul si, mai ales, in asteptare.

Nu exista noua milioane de romani care sa aiba atata timp liber incat sa-i analizeze lui Traian Basescu fiecare fraza si miscare, daca si care joaca la limita constitutionalitatii. Iar el isi distribuie de cele mai multe ori replicile cu iz anticonstitutional la limita. (apropo, atacurile la Rege – ce paragraf din Constitutie ar incalca?) Acolo unde dreptatea se joaca, este impartita, nu este univoca si poate fi discutata, unde nu exista fapta, ci doar vorbe, acolo nu exista suspendare. Ori, cu exceptia taierilor bugetare care s-au prelungit peste valabilitatea invoata pentru art. 53, in baza caruia au fost faptuite, Basescu nu a lovit decat cu vorbe si cuvinte in Constitutie. Iar stricto senso, nici macar la taieri nu a semnat, ci doar le-a enuntat.

Apoi, sunt atacurile la adresa magistratilor neconstitutionale? Chiar de-ar fi astfel declarate de catre CCR, sa nu uitam cat de raspandita e ideea ca justitia din Romania este oricum, numai dreapta nu!

Lasandu-i deoparte capacitatile inepuizabile ale lui Traian Basescu de victimizare si arta de a-si inventa si/sau descoperi dusmani pe care poporul sa-i urasca, slabiciunea cea mai mare a USL e ca isi joaca toate cartile pe presedinte, tradandu-si limitele si ratand obiective care i-ar fi putut aduce un castig mai sigur. Ori, a striga luna de luna – suspendati-l! nu duce decat la decredibilizarea subiectului si banalizarea actiunii in sine. Ca si a faptelor pentru care presedintele chiar ar trebui sa raspunda, intr-un fel sau altul.

Asteptand ca liderii USL sa mentioneze (in scris), cand vor fi pregattiti, motivele pentru care isi propun sa-l suspende pe Traian Basescu, nu poti sa nu zambesti la modul in care tonomatele din PDL i-au sarit deja in aparare. E aproape la fel de jenant, daca nu si mai, ca felul in care liderii USL recunosc, sincer, ca nu au nicio sansa in actiunea lor de suspendare.

Si uite asa, prostia lor il face sa para mare si puternic, il mistifica si il transforma in ceva ce nu a fost si nu va fi niciodata.

Daca Ponta abandoneaza problema, se ridiculizeaz singur in fata natiunii. De la Opozitie pana la ultimul postac va avea gloante berechet sa-i lipeasca de frunte cele mai penibile etichete. Aia cu imaturitatea va ramane aproape un alint pe langa ce va sa vina. Asa se joaca si o parte din soarta USL, pentru ca o alianta unde dicteaza, in realitate, tot Nastase si Iliescu e mai vulnerabila ca niciodata in perspectiva alegerilor de anul viitor.

E un blestem, dar e si o uriasa sansa pentru Ponta. Aproape ca poate sa uite de Geoana, acolo deja a inteles toata lumea ca nu mai are ce sa faca, pentru ca nu a avut de la bun inceput nicio solutie. Dar cu Nastase si Iliescu nu poate sa ramana asa. Ori le da o lectie, pe care o sa inteleaga si bunica de la munte, ori ii pune la colt cu mainile la spate, ori de astazi inainte toata lumea va sti de cine e condus partidul.

Dupa ce a mai si plusat – “ori eu, ori Geoana”, Ponta se poate apuca de treaba, desi nu prea se intrevede incotro s-o prinda. Sa insisti in demersul de a-l da jos pe Geoana e dovada de prostanaceala. Pentru ca nu se poate si pentru ca nu poti sa deschizi doua fronturi separate, deodata, impotriva a trei fosti presedinti. Daca renunti la haituirea “prostanacului”, te recunosti invins in fata lui Iliescu si Nastase. Sa te prefaci a nu vedea ofensa adusa de ceilalti doi, iti ucizi viitorul, risti alegerile si dai prima lovitura serioasa la temelia USL. In fond Ponta are de pus la punct trei (nu unul!) indisciplinati.

Altfel, Ponta se poate amagi ca nu e un capat de tara daca lasa totul sa se aseze la sine. Geoana ramane la Senat, Iliescu si Nastase continua la butoane, iar el se multumeste cu rolul de papusica numai buna de facut impresie. Daca vrea sa conduca partidul cu adevarat cred ca doar acum si numai acum e momentul actiunii. Oricand altcandva va fi prea tarziu. In orice alt scenariu, imaginea celor doi va trona definitiv deasupra sa. Iar alegerile cred ca pot fi considerate, inca de pe acum, ca si pierdute.

Da, ar inseamna sa isi decapiteze parintii spirituali. Da, ar trebui sa ridice mana impotriva tatalui. Dar altfel va ramane doar copil bun de stins incendii si prezentat multimii.

Si apoi, e de-a total fara sens sa analizezi un fapt care are inscris sfarsitul in codul sau genetic – Elena Udrea va disparea odata cu Traian Basescu din politica romaneasca, asta e in afara de orice discutie. Pana atunci, putem mai degraba sa ne amuzam decat sa ne enervam in privinta asta. Un individ normal la cap s-ar putea intreba cum poate un ministru sa isi exhibe in asemenea hal singura zestre naturala tocmai acum, intr-o perioada destul de nefericita pentru majoritatea romanilor.

Raspunsul – poate tocmai de aia. Si, bonus, Elena Udrea ne lumineaza in legatura cu adevarata problema a Romaniei. Ati ghicit – misoginismul a mai ramas de rezolvat, in rest totul functioneaza perfect. Cand va disparea si meteahna asta straveche, romanii o sa isi frece mainile de nerabdare sa o voteze presedinte. Pentru ca, la cate competente si ce rezultate incredibile are, trebuie sa faci eforturi monumentale (nu-i asa?) sa-i rezisti. Intrebati-o pe Udrea ce o recomanda in functie si va va exploda in fata.

O idee despre rostul pozatului la Elena Udrea in celebre personaje istorice din TABU (si visele sale de a conduce tara) ne putem face, daca ne amintim de ministrul Dezvoltarii din Polonia. O doamna tot blonda, la fel de tanara, dar care nu s-a gandit sa isi faca imagine in pictoriale, ci direct in istorie. Si a accesat fondurile europene in totalitate – 100%. Cum Elena Udrea este membru al unui Guvern care a reusit performanta sa atraga doar 3% din banii europeni, si din aia mare parte fiind blocati, evident ca ministrul nostru este pasionat sa isi exhibeze personalitatea si sa pozeze.

Si s-a fotografiat in chip de Cleopatra, Thacher, Jackie Kenedy, Eva Peron si Madonna. Doar, doar o mai uita romanul de grija de maine, de nervii de azi. Totusi, cand compari rezultatele muncii celor doi ministri ai Dezvoltarii si apoi preocuparile, pregatirea si competentele lor, se pune intrebarea – cat si pana unde se poate prosti un popor? Din pacate, istoria ne invata ca actiunea poate dura la nesfarsit, iar efectele sunt fara limite.

A venit Traian Basescu la b1 tv si l-a scos la lumina. Sluga la rusi, tradator de neam si tara si un urias dispret pentru principalul actor al unui moment istoric aproape unanim acceptat si mai deloc controversat – abdicarea lui Mihai I. Pe atunci mai toata lumea credea ca Traian Basescu a tinut musai sa ne demonstreze ca el doar gandeste ALTFEL, asa cum i-a placut sa se iluzioneze in permanenta. Circul de pe lume a venit abia dupa, in reactiile de dupa. Oricum, fantoma Regelui pasea in lumina reflectoarelor, iar cine uitase de rege si monarhie si-a adus aminte cu varf si indesat in lunile ce au urmat. Inevitabil, te intrebi ca orice om, cand numai despre asta auzi vorbindu-se in presa, daca nu ar fi fost mai bine altfel, cu rege si regina si toate celelalte…

Cu cat nimeni nu intelegea de ce insista presedintele sa isi exhibe cu fiecare ocazie dispretul fata de Rege, cu atat antipatia fata de Traian Basescu se transforma in simpatie pentru Mihai I. Cand pana si intelectualii mari amatori si iubitori ai monarhiei mutisera in fata grobianismului prezidential, o idee lumineaza viitorul si incalzeste definitiv inimile regalistilor proaspat nascuti – ziua fostului suveran al Romaniei.

25 octombrie, ziua cand Regele va implini 90 de ani – ce coincidenta, nu? Inevitabil cuiva ii trece prin cap sa il invite pe Rege in Parlament. De parca ar mai fi fost nevoie sa armeze glontul, PDL se opune penibil iar presedintele isi repeta pentru a mia oara poezia cu sluga si tradator de neam. In sfarsit, vine si ziua cea mare. Vorbeste batranul in Parlament, iar fiintele sensibile cad pe spate. Toti dusmanii lui Traian Basescu vad in discursul Regelui punctul culminant al istoriei postdecembriste.

Antenele descriu in detaliu si elogiaza fara nicio limita perfectiunea intruchipata de Rege. Inca putin si intr-o jumatate de presa si tara s-ar fi decretat monarhie. Si pentru ca in continuare nimeni nu s-a prins, desi toate jocurile fusesera facute, il comandante se enerveaza si cheama PNTCD la Cotroceni. Pentru ca daca romanii isi amintisera de Rege, continuau sa-i ignore cu desavarsire pe eternii sustinatori politici ai monarhiei. Taranistii bi si tri-cefali, pe care nimeni nu ii mai identifica drept sustinatori ai regalitatii sunt ajutati de Traian Basescu sa culeaga roadele atacurilor sale de aproape jumatate de an.

Comicul situatiei frizeaza absurdul. Convins ca nimanui nu-i arde nici macar sa se gandeasca serios la vreo instaurare a monarhiei, satul de atata asteptare, Traian Basescu explica poporului ca el nu mai poate castiga voturi, dar, fiind la moda curentul monarchist (sic!), partidul taranesc, un aparator si sustinator de traditie al Casei Regale, poate sa beneficieze de brusca simpatie fata monarhie si Regele Mihai.

Asa s-a inchis cercul. Lumea a inteles, desi majoritatea a scapat povestea. PNTCD se inscrie de acum in lunga lista de morti renascuti, gata sa adune si ei, la anul, cateva procente bune, care sa il ajute pe presedinte sa isi formeze majoritatea dorita. Aici rasul devine isteric. Da, ce poate fi mai frumos de atat? Sa ramai in continuare linistit la Cotroceni datorita urii pe care stii sa o canalizezi cum trebuie.

Cititi declaratiile celor doi lideri taranisti dupa intalnirea de la Cotroceni. Pavelescu, “ala mic cu capu mare”, nici macar nu mai are nevoie sa vorbeasca, pentru a intelege ca-i va ramane fidel pe viata mentorului sau, iar de la Ciorebea tocmai ce am aflat ca pana si faptele penale se prescriu in 15 ani, “daramite o frustrare”!? Adevarat. Nu putem trai doar in trecut, cu atat mai mult cu cat el este inca extrem de umilitor.

Daca acest scenariu ar avea vreo doza de adevar, nu cred ca el a fost planuit intocmai astfel. Dar de aici incolo, poate deveni realitate indiferent de cine si cum l-a ticluit.

Problema nu ar fi contopirea stangii cu dreapta intr-un eclectism sordid, din care rasar monstri precum UNPR, DDD-PP, Noua Republica sau ce dracu o mai urma. Milenarismul profetilor isterici prinde la noi spre deloc. Nu ma deranjeaza nici macar faptul ca nu mai exista vreo viziune coerenta de stanga sau de dreapta, oricum ar fi ele. USL e mai degraba un compediu de doctrine, iar PDL a ajuns un fel de motor de actiune sub imperiul necesitatii. Pana la urma cine sa mai tina cont de vreo ideologie pe criza asta?

Nici afara politicul nu se simte mai bine, ideologiile incep sa crape cam peste tot, deci nu ar fi pierderea asta un capat de tara. Ce imi trezeste curiozitatea, ca ar fi chiar penibil si exagerat sa spun ingrijorarea, e ca pe aci pe la noi nu prea mai exista nimeni care sa aiba cel putin o vaga idee despre ce si cum se intampla. Cat despre ce urmeaza, ceva predictii sau viziuni calauzitoare… mai bine un hohota de ras sa tragem. Abia asta mi se pare noutatea cea mai aspra a prezentului.

Fiecare se retrage in coltul lui, unde inchina o rugaciune Domnului. Dintre toti, singurul care insista sa ne convinga ca stie ce face e presedintele. Am ajuns de unde am plecat. Pentru ca deja a inceput si el sa creada ca e si singurul care are dreptate.

Iar acum Traian Basescu e ocupat sa dea lectii liderilor Europei, pentru ca nu iau mai repede o decizie ferma in cazul Greciei, ceea ce scumpeste creditele fara de care noi nu mai suntem in stare sa platim pensiile si salariile. Impecabila gandire. Probabil asta e o buna introducere pentru un nou imprumut, ceva mariri de taxe si impozite sau, in cel mai nefericit caz, o noua runda de taieri. Ca de la cresterea economica pentru la anul e clar ca ne-am luat adio.

Pentru cine nu crede, nu pot decat sa recomand o mai atenta ascultare a zicerilor lui Jeffrey Franks. Ca Boc tot nu exista. Si, ca tot veni vorba, nici macar pe omul rupt in talpa nu il mai pot suspecta ca ar avea vreo idee despre incotro Romania. Degringolada din zona euro ca a buimacit si FMI intr-atat incat sa nu-i mai pese de cei din grupa mica.

Si, in conditiile astea, sa te mai mire ca la noi fiecare umbla pe cont propriu? In principiu, nu. Dar atunci sa nu ne mai prefacem socati nici cand vom afla ca viitorul ne-a fost statornicit de votantii atrasi la sectii cu mici, bere, pungi si pixuri. Pentru ca neputinta politicienilor de a privi dincolo de ziua de maine va avea intotdeauna acelasi rezultat.

Altfel, oaze si insulite de europenism, exemple cu totul si cu totul solitare, rasfirate ici si colo, se pot destul de usor intrezari. Ele fac deliciul jurnalelor de stiri sau reportajelor pe cale de disparitie din presa scrisa. Dar atat si nimic mai mult. Forta lor nu mai consta nici macar in exemplul pe care ar trebui sa il dea. Aparent, ele au ramas doar margele rasfirate intr-un nor de praf gros.

Un Raed Arafat, doctorul (de origine palestiniana) care se declara mai mandru decat toti romanii ca este roman, este piatra pretioasa pe care o scoate oricine este fortat sa vorbeasca in termeni apreciativi despre progresele din Romania spre modernitate si standardele Europei “civilizate”. Nu e imposibil nici sa gasesti vreun medic, profesor sau medaliat, care in ciuda tuturor greutatilor, a salariului mizerabil, continua sa isi faca datoria ca si cum ar fi un rezident extraterestru.

Oameni care in ciuda a toate si a tot se comporta ca si cum ar trai in alta lume si s-ar hrani de la un izvor miraculos, nevazut de nimeni altcineva. In Romania exista inca si astfel de oameni, traiesc printre noi si devin pe zi ce trece o singularitate tot mai concentrata. Ei nu mai reprezinta de mult timp un motor care sa impinga societatea inainte, ci doar ciudatenii si extravagante ale unei lumi care, totusi, se schimba tot mai puternic.

Lista exceptiilor si exemplelor vizibil pozitive poate continua. Am putea sa ne oprim asupra unor opere care, prin stralucirea lor, ne fac mandri ca suntem romani si, in acelasi timp, ne reprezinta la cel mai inalt nivel european. Artisti, oameni de cultura, sportivi care anihileaza orice diferenta intre lumea si “civilizatia” din est si Occident.

Toate aceste exemple ne atrag insa atat de mult si de frecvent tocmai pentru “neintelesul” lor. In ciuda conditiilor, in ciuda sanselor si a mediului, ele au reusit in acelasi mod si la acelasi nivel ca toate celelalte “de dincolo”. Insa tocmai prin definitia lor, ele nu sunt, aparent, definitorii pentru europenismul nostru tocmai pentru ca ele exprima exceptia de la regula, “anormalul”, si nu media. Ele sunt “miraculoase” prin aparitia lor greu detectabila si rara ca o unei flori in desert.

Aceasta este imaginea indeobste cunoscuta si prezentata de-a lungul si de-a latul presei. Ba chiar si reprezentanti de frunte ai culturii sau artei au cazut victime ale acestei fotografii rapid realizata de orice “bun” roman. Aparent – asa ar sta lucrurile. Daca la aceasta saracie mai adaugam si “cercurile vicioase” – invocate cu religiozitate de fiecare data cand “ceva” nu functioneaza – formate intre disparitia autoritatii statului si cetatenii iresponsabili; oferta saracacioasa, populista si mincinoasa a politicienilor si ruptura electoratului de clasa politica; calitatea presei tot mai scazuta, ipocrizia consumatorilor si lipsa educatiei civice a cititorului – am putea crede ca avem o imagine completa si definitiva a ceea ce suntem.

Oricat ar parea de exhaustiva aceasta viziunea, ea nu reprezinta tot ceea ce suntem. In acelasi timp, noi devenim, ne transformam, lasam timpul sa treaca peste noi pastrandu-ne, totusi, cateva lucruri pe care le-am castigat cu greu in istorie. Independenta, suveranitatea, libertatea si stabilitatea – atat si asa cum este ea – economica si politica. Si, in ciuda figurilor fatidice cotidiene, care ne conduc si ne reprezinta mai mult sau mai putin, dincoace sau dincolo de acestea se ascunde ceva cu adevarat important.

Ca o inima ce bate fara a fi auzita sau simtita, dar care totusi te tine in viata si te impinge spre evolutie si dezvoltare, si in sanul acestei natiuni arde ca un foc mocnit o dorinta uriasa de recuperare. Acest proces ascuns, obscur poate, este de departe cel mai bun lucru pe care il avem.

Misterios, pentru ca este prea putin sesizabil; ignorat, pentru ca este aproape inconstient; mai niciodata discutat sau problematizat, fiind mai tot timpul in umbra altor subiecte “la moda”, din cauza dificultatii de abordare si a lipsei de interes pe care o prezinta tocmai din motivele de mai sus – aceasta dorinta/forta de recuperare a ceea am fost candva si suntem inca fara sa stim insa ca suntem, recuperarea continua si totala a valorilor si diferentelor care ne despart de “Occident”, recuperare ce se desfasoare sub si peste noi, acesta e cel mai european si mai modern element pe care il putem invoca in sanul acestei natiuni.

Poate parea ciudat ca o simpla dorinta de a recupera ceva ar putea fi incarcata cu atata importanta si sa-i fie acordat un rol de o asemenea anvergura. Nu este cazul. Nu poti recupera decat ceea ce esti, ai fost si vrei sa fii din nou. Ca se manifesta inca timid, intr-atat incat abia poate fi sesizata, aceasta dorinta este singurul vector care ne impinge inainte spre modenitate, spre Europa si spre valorile cele mai durabile ale civilizatiei. Toate dovezile care confirma din plin acest gand se gasesc in drumul parcurs de Romania in ultimii 21 de ani.

Oricat am fi de nemultumiti in cotidianul obsedant, nu avem cum sa ne prefacem ca nu vedem de unde am plecat si unde am ajuns. Evoluatia care ne-a marcat in toate sensurile posibile a fost posibila tocmai pentru ca in fiecare clipa, zi de zi si ora de ora in sanul acestui popor a ars o dorinta coplesitoare de a-si recupera trecutul, valorile, sensul si viitorul.

Nimic nu se castiga imediat, iar substanta unei natiuni, nu a unui popor mai mult sau mai putin bezmetic, se aduna si se coaguleaza in zeci si zeci de ani. Aruncati-va ochii de-a lungul celor 21 de ani. De la “fuga” in cautarea “azilului politic” in Occident, din primii ani de dupa ’90, la plecarile legale de astazi ale medicilor si informaticienilor in spitale si firme respectabile din Europa. De la cenusiul cvasi-total al anilor ’90 la (poate prea) coloratele case, vile si blocuri care abunda supra-realist – si estetic si economic – pe astazile, totusi, din ce in ce mai bune.

E mult, e putin? Nu e nici mult, dar nici putin. Prima tentatie e sa ne comparam intotdeauna cu ceilalti. Cu vecinii, mai apropiati sau mai departati. Aproape de fiecare data iesim in pierdere. Uitam, desigur, mult prea des diferentele istorice. Cred ca aici exista o sete de a recupera aceste diferente care, chiar daca momentan capata aspectul unor monstruozitati si anomalii, maine sau poimaine pot aduce la viata o civilizatie de care sa ne fie mult mai putin rusine.

www.sunteuropean.ro

Intr-un fel, imi place la nebunie luxul in care adora Patriarhului Daniel sa se lafaie. El este cel mai sincer mesaj pentru propovaduirea dragostei crestine fata de aproapele. De la hainele scumpe si crucile din aur masiv pana la dimensiunile faraonice ale Catedralei Mantuirii Neamului, opulenta afisata de capul Bisericii Ortodoxe Romane este o bizarerie tipic balcanica. Nu mai conteaza ca oscileaza intre manelism si prost gust, e suficienta pentru a intari si mai mult orientarea pe care biserica o imprima masei de credinciosi.

Cand peste timp istoricii vor incerca sa inteleaga fenomenul decaderii crestinismului, slabiciunea apostolilor sai pentru bani si lux va fi capitol central. Ce sa inteleaga credinciosul sarac, si cu duhul si in bunare, cand il va vedea pe Patriarh ca descinde din extravagantul bolid si apoi isi propaga mesajul pe toate undele posibile pana in cel mai ascuns catun al tarii? Desigur, isi va spune ca Daniel a implinit o opera magnifica – un trust prin intermediul caruia spiritul crestin patrunde in casele si inimile romanilor infinit mai usor si mai adanc.

Oricine se poate intreba, cu mult bun simt, daca ne-am dori ca Biserica sa fie saraca si capii ei sa moara de foame? Sa se flageleze umbland cu Loganuri si propovaduind cuvantul Domnului din casa in casa. Si doar la slujbele de duminica sa manance mai bine din mila enoriasilor? Nu stiu daca le-ar strica un astfel de exercitiu de viata. Totusi, cand vezi ca principala si unica grija a Patriarhului este cum sa isi dezvolte mai puternic afacerea, parca nu prea ar mai fi loc si de consideratii stilistice. E in joc insasi rolul educativ al BOR. Cat despre cel religios, care sa poarte mesajul lui Isus in sufletul lumii, mai bine sa nu mai vorbim.

Marile impliniri ale actualei conduceri BOR sunt afacerile de succes pe care le patroneaza, spiritual si material, Patriarhul – de la trustul media, curatatorii de tot felul, pana la fabricile de cherestea, cabinetele stomatologice, pensiunile si celelalte minuni ale lucrarii Domnului, administrate toate de clericii mitropoliilor. In fine, despre afacerea care a devenit BOR s-a mai scris, si inca bine, dar niciodata suficient.

In fapt, singura intrebare la care BOR ar trebui sa raspunda, in frunte cu Patriarhul Daniel, este una de ordin moral. De cealalta parte, statul – i.e. fiecare guvernare in parte – ar trebui sa inceteze sa isi mai cumpere voturi si bunavointa credinciosilor prin donatii absurde catre un sistem care si asa sfideaza toate legile pamantului. Le sunt suficiente milioanele de euro depuse in conturile BOR din banci. Nu de alta, dar BOR incepe sa semene izbitor cu biserica crestina medievala unde banul dicta totul. De la iertarea pacatelor pana la politica de stat.

Problema lui Houellebecq e virulenta de care da dovada multimea care il “haituieste” pentru lipsa sa de credinta si pentru criticile aduse mai tuturor religiilor. Aproape la fel de mult ii intoarce matele pe dos si prostia si rautatea mai tuturor jurnalelor si ziaristilor – de la Le Monde pana ultima fituica online. Nu o data m-am intrebat ce-i anima pe crestini, de exemplu, sa rupa gatul tuturor celor care, mai frust ori mai sofisticat, isi manifesta scepticismul fata de Dumnezeu.

Vine omul si le spune un lucru de maxim bun simt – nu exista niciun Dumnezeu si, pentru ca oricum ati uitat de El si i-ati abandonat mesajul, incetati macar sa nu va mintiti toata viata de la un capat la altul. Acum, nu asteapta nimeni sa fie ridicat in slavi pentru astfel de iluminari. Dar o cruce si o rugaciune pentru “sufletul pierdut” ar putea face. Ei bine, nu. O sabie ridicata e oricand mai educativa. De aici si pana la ploaia de bolovani ce se abate peste gura celui care a indraznit sa spuna asta, e un drum tot mai scurt. In schimb, vine bunul crestin si, in numele si mai bunului Dumnezeu, te blesteama, te afuriseste, iti canta prohodul si, in general, face tot posibilul sa arzi in ghearele iadului aici pe pamant. Nimeni nu mai are rabdare pana la lumea de apoi.

Si credionciosii, si agnosticii, si ateii, si panteistii – cu totii vor a primi rasplata eterna aici si acum. Iar daca nu primesc nimic, cel putin sa ofere ceva. O lectie, o pedeapsa, ceva care sa le alini durerea credintei (oricare ar fi ea). De la cruciadele crestine ale Evului Mediu pana la prigoanele de astazi purtate in numele a orice, se dovedeste ca omul a evoluat fix deloc. Au fost inlocuiti cativa termeni, razboiul a raman acelasi. Tot ceea ce nu intelegem, ce nu iubim si nu consideram a fi asemanator noua, tot ceea nu ne place si decretam ca este inferior (sisteme politice, ideologii, civilizatie ori educatie) este condamnat, calcat in picioare si apoi luat in posesie pentru a fi tratat si vindecat.

O problema comuna, dar care apare obsedant la Bernard – Henri Levy, e cat de abjecta poate deveni presa atunci cand critica irational pe cineva. Victima presei e peste tot tratata la fel. Injust si excesiv. Exista si aici poate cateva diferente – in unele locuri prostia si rautatea sunt mai organizate, in altele ele umbla liber, la bucata, si nu se grupeaza in structuri complexe. Campaniile sunt insa universale. Presa insasi e pana la urma o campanie de denigrare, pentru ca altfel ce altceva ar putea fi in afara de publicitate si marketing? In final, o dilema ramasa fara un raspuns categoric – rautatea si toate celelalte sentimente inrudite in conotatia lor negativa sunt ele o pierdere, o slabire si o epuizare a omului (cum sustine BHL) sau reprezinta ele, mai degraba, asa cum crede Houellebecq, o forta si o motivatie, mai puternice uneori decat toate celelalte “inaltatoare”?

Cartea merita a fi citita (si) pentru alte idei si pentru a descoperi cum doar un dialog veritabil, care deschide cvasi-total subiectele implicate, care marturiseste si depune armele in fata celuilalt, va reusi sa apropie cat de cat doi oameni atat de diferiti. Atat cat se pot apropia, totusi, oamenii intre ei. Niciodata prea mult.

Ei bine, oricate a tunat si-a fulgerat aseara la TVR, Traian Basescu m-a convins ca nu m-am inselat. Cand credeam ca nimic din ce ar spune nu m-ar mai ului, il creditam tocmai cu darul de a enunta orice, dar absolut orice. Impotriva bunului simt, a evidentelor, normelor sau legilor fizicii. Cand stii ca un individ e capabil sa spuna orice, nu mai poti fi uimit de nimic. E ca la alba neagra – un cartofor, care iti flutura prin fata ochilor o bucata de creta slefuita spunandu-ti ca e diamant.

Si comic, si dramatic si banal. Pe alocuri burlesc. Evident, jocurile sunt facute – cei care il adora vor continua sa-l preamareasca; ceilalti il vor privi si mai critic, direct proportional cu paralelismul cuvantarilor sale in raport cu realitatea. Pe vremuri Traian Basescu obisnuia sa aseze in centrul divagatiilor sale un sambure de adevar, o minima mostra de realitate, de la care plecand sa se desparta cele doua tabere de comentatori.

Regele Mihai – o sluga la rusi, un tradator de tara si popor. Romania – o tara de mana a doua. Bugetarii – lenesi, ineficienti, prea multi. Functionarii – ori incompetenti, ori corupti. Clasa politica – o zoaie. Parlamentul – inutil. Romanii, in general, nu prea ok. Si tot asa. Cunoasteti exemplele si logica in care au fost judecate.

Aseara presedintele a trecut la nivelul urmator – nu a mai lasat loc de interpretari. Cand a venit vorba de cablogramele Wikileaks, a recunoscut continutul lor. Si-a continuat gluma cu armata romana ca doua prastii, care n-ar putea nici macar sa sparga geamurile Kremlinului, si a admis zambind ca a testat reactia Statelor Unite in fata unui posibil razboi care s(l)-ar declansa Romania impotriva Rusiei.

Pentru cine nu are simtul umorului, s-ar putea crede ca un astfel de om ar fi in stare, lasat prea liber, sa readuca la viata razboiul rece. Norocul nostru e ca stim ca face bravada. De ce facea asta? Si apoi, noroc e ca nu l-a luat nimeni in serios. Pentru ca si ei stiu ca tot ce dorea era sa iasa in evidenta. Stiau asta si rusii, si americanii. Iar dupa astfel de “dezvaluiri” cum sa mai fii surprins cand afli ca a trimis-o pe fiica’sa cea mare sa inscrie Miscarea Populara la OSIM? Te-ai mai putea gandi serios ca intra astfel in contradictie flagranta si cu litera si cu spiritul Constitutiei? Evident ca nu.

Sau, te-ai mai panica auzind cum vorbeste un presedinte al unei tari membra a UE despre un alt stat membru al Uniunii, de exemplu despre Olanda, declarand candid ca acum a venit “randul florilor” la controlul in vami si e doar o intamplare ca taman acu s-au gasit toate bubele din bulbi si firmele fantoma? Pai sa nu razi pana dai in plans?

Mai era nevoie de vreo demonstratie ca asa se face justitia in Romania – acum a venit randul florilor, maine vor veni lactatele si, la final, petrolul? Ca si cum nu ar intra toate in acelasi timp prin vami. Asa cum au trecut 6 ani de mandat pana s-a mimat curatenia din vami (care iarasi doar a coincis cu primul refuz al UE de a ne primi in Schengen), curatenie ramasa inca fara niciun rezultat, la fel trebuie sa vina vremea controlului la … cu ocazia de… ca sa ne apucam de justitie pe domeniul…

Un comportament si o mentalitate fix de la marginea civilizatiei si a Europei, de cea mai joasa speta, care demonstreaza perfect de ce nici nu trebuie sa fim primiti in Schengen. Pentru ca aici legea si justitia functioneaza toate accidental, cand “le vine vremea” si fara nicio legatura cu valorile pe care ar trebui sa le apere permanent. O gluma proasta pentru orice european bine crescut.

Nu doar din cauza incompatibilitatii sale majore cu functia, nu pentru preocuparile sale paralele cu Munca, dar tocmai pentru ca mutarea recunoaste in sine o mare problema a PDL – lipsa oamenilor care sa conduca competent niste ministere.

Daca nu cumva indepartarea lui Lazaroiu e taman o rampa de lansare a fostului consilier catre sefia Albei ca Zapada, atunci trimiterea acasa a ministrului Muncii e prima decizie corecta, oportuna si normala a premierului.

E ceva atat de hilar in aceasta revocare a lui Lazaroiu incat doar o mega rasturnare de situatie de dupa ar mai putea sa stinga zambetul general si permanent care va insoti fiecare viitoare aparitie a lui Lazaroiu in spatiul public. Si apoi, sa il alungi pentru critici aduse partidului, dar nu pentru enormitatile debitate de-a lungului timpului, e iarasi comic.

Oricum ar fi, sunt convins ca, in premiera, Emil Boc va inregistra o crestere a imaginii sale atat de terfelite de altfel.

Lasand deoparte aceasta lasitate maxima a tuturor liderilor nascuti ori nenascuti ai terorismului, lupta lor infatiseaza cea mai crunta si banala prostie. Este o miscare nascuta moarta, fara nicio sansa de succes pe termen lung, desi terorismul este abia la inceputul sau, o expresie macabra a posibilitatii infinite a omului de a face raul suprem omului. Terorismul de ieri sau de maine ne spune un singur lucru – omul are “posibilitatea” si stiinta de a se anihila total.

Razboiul in sine e o stupiditate fara margini, indiferent de cauzele, scopurile si explicatiile sale, insa terorismul il depaseste si mai mult prin lasitate si perversiune. In timp ce in razboi adversarii cel putin isi pot intalni privirile, terorismul e doar expresia urii de langa noi. El este o actiune fara chip, o miscare fara niciun sens, altul decat crima. In fond, terorismul nu cunoaste nicio indentitate, oricat de multa publicitate le-ar placea sa isi faca organizatiile transnationale.

Oricine se poate trezi cu un pumnal infipt pe la spate, asa cum orice dobitoc fanatic poate sa moara in numele religiei intrand intr-o cladire cu o bomba in mana si cu Dumnezeu in gura. Din punctul de vedere al lui Bin Laden, probabil, atacul din 11 septembrie 2001 asupra WTC a fost o lovitura perfecta, de geniu, o “capodopera”. Posibil ca, dupa atacuri, autorii lor sa fi devenit in randul gruparii lor semi-zei, eroi a caror aura si exemplu se vor fi transformat, poate, deja, intr-o religie in sine.

Teroristii nu si-ar fi putut nici macar imagina ceva mai grandios, mai spectaculos si mai profund. Au lovit Statele Unite direct in inima. Fara niciun cost, fara niciun risc, inumanii au aruncat umanitatea in aer. Cu cat mai inaltator a fost succesul loviturii pentru ei, cu atat mai terifianta a fost durerea provocata. La zece ani de la tragedia WTC, americanii au castigat mai mult decat au pierdut de pe urma prabusirii turnurilor. Abia de acum au o istorie. Ei au demonstrat ca terorismul nu poate invinge nimic, oricat de puternic si adanc ar lovi o tara. SUA au trecut peste durerea atentatelor si si-au descoperit limitele . Muzeul amenajat in Ground Zero, semnificatia Pavilionului si modul in care vorbesc despre “nine eleven” demonstreaza ca au castigat deja lupta cu terorismul, desi nu au invatat inca sa lupte impotriva lui. Chiar si dupa uciderea lui Bin Laden.

SUA este cel mai bun exemplu pentru a crede ca terorismul nu va putea niciodata sa doboare nimic, chiar si de-ar fi sa ingroape un oras intreg. Pericolul cel mai mare nu este terorismul din afara, de departe, ci acela din noi.

Statele Unite nu au avut, pana la prabusirea gemenilor WTC, nicio rana, nicio cicatrice pe teritoriul lor. De la 11 septembrie 2001, SUA face parte din randul tarilor care au invatat ca sunt vulnerabile, ca sunt muritoare. Si-au incrustat durerea chiar in dreptul fostelor cladiri, mergand in jos de aceasta data, nu in sus.

Am auzit pe 11 sept. 2001, in momentul transmisiei prabusirii turnurilor, comentarii precum – “bine le-au facut!”, “in sfarsit, americanii au primit o lectie”. Am fost martorul unor declaratii si mai crude, de o salbaticie si mai bolnava. Am citit si stiu ca s-au spus chiar si cuvinte mai grele decat acestea. In acele clipe, oricat de incredibil ar parea, au existat oameni care mai degraba s-au simtit razbunati de prabusirea cladirilor WTC decat sa fi simtit cine stie ce implozie interioara. Ori tocmai astfel de comportamente deschid calea viitoarelor forme ale terorismului – cel mai periculos si mai greu de combatut, pentru ca este in maxima noastra proximitate – langa si in noi.

Evenimentele care au urmat lui 11/09 au demonstrat tendinta apropierii terorismului din indepartatele stepe ale lumii islamice catre centrul lumii occidentale. De la racolarea tot mai multor occidentali indigeni in miscarile teroriste pana la explozia miscarilor extremiste in chiar sanul Occidentului. Norveginanul Anders Breivik este poate cel mai bun exemplu al intalnirii dintre fanatismul religios si ura stupida impotriva omului in sine. O prostie si o nebunie fundamentata ideologic – dogma, lipsa intrebarilor si propovaduirea mortii oricarei forme de dialog (cultural sau religios). Iar astea sunt abia primele semne. Ce urmeaza se anunta si mai.

Punctul comun in care se intalnesc toate aceste manifestari ale urii ascunse este lipsa atitudinii critice, imbratisarea dogmelor, a credintei oarbe, nepuse niciodata sub semnul intrebarii autentice. Problema extremismului islamic este aceeasi ca si a crestinismului fanatic – nici una din religii nu este inteleasa de catre “soldatii” sai credinciosi. Teroristii din lumea araba inteleg cel mai putin islamul, asa cum tot felul de cruciati dementi din Occident sunt paraleli cu sensul crestinismului.

Ironia crestinismului (ca de altfel si a tuturor celorlalte religii monoteiste) e ca a ajuns sa fie inteles tot mai putin chiar de catre cei care se proclama vajnici aparatori ai lui. Fenomenul e acelasi, si usor de observat, in mijlocul oricarei “dezbateri” dintre credinciosi si sceptici, agnostici sau atei. Violenta va fi intotdeauna de partea celor care, culmea!, se declara cei mai mari iubitori ai lui Dumnezeu si ai bunatatii Sale.

Un individ care isi dezvolta spiritul critic mai mult decat apetenta pentru credinte si adeziuni fata de diverse lumi transcendente nu va putea niciodata sa manifeste furia si ura impotriva celor care nu-i vor impartasi ideile si credintele. Astazi neintelegerea maxima provine chiar de acolo de unde ar trebui sa isi traga seva insasi libertatea – religia si relatia omului cu Dumnezeu. E bine sa ne intrebam – pana unde mergem cu credintele noastre si pana unde cu dubiile, intrebarile si critica? Teroristii nu pun sub semnul intrebarii nimic, ei doar neaga si distrug. Ei urasc cel mai mult mai cu seama atunci cand isi urla credinta si se jura Dumnezeului lor.

Cat despre America, ramane de vazut daca 9/11 va fi o lectie si, mai ales, pentru cine. Daca ea va fi una pe care o vor fi inteles sau una pe care vor tine mortis sa o predea celorlalti. Libertatea insasi, asa cum a fost ea inteleasa peste Ocean, isi joaca destinul dupa 9/11. Diminuarea si chiar disparitia unor libertati individuale dupa atentate, in scopul controlului mai ferm si prevenirii unor alte asemenea atacuri, traseaza viitorul. O parte din el a devenit deja unul al suspiciunii generale. Celalalt sta inca sub semnul celui mai mare castig al omenirii – libertatea.

De la omul Muncii am aflat ca Romania este unul dintre statele cu cei mai multi bogati ai lumii – i.e. persoane “care castiga mai mult de 800 de lei pe luna”, de la ministru citire. Acesta panseu a fost incununarea meditatiilor de sorginte cotrocenista. Aruncat in coasta lui Boc pentru a-l invata sa gandeasca si sa actioneze in virtutea alegerilor din 2012, Lazaroiu se ocupa la minister doar de Munca sa. Pasionat de scenarii politice, de teorii conspirationiste si basme sociologice, Lazaroiu este pasionat acum de aniversarea unui un an de la lansarea Albei ca Zapada. Mai degraba decat de orice alta preocupare ministeriala.

De la razboiul dintre democratie si presa, pe care il teoretiza in campania electorala din 2009, astazi Lazaroiu a ajuns profetul (vezi scoala de vara a tinerilor pedelisti de la Eforie Nord) viitorului razboi care va avea loc intre nou (PDL) si vechi (Opozitia) in 2012. Tema “razboiului” apare constant in discursul sociologului pentru ca este un concept motivant. Razboiul lui Lazaroiu este si va deveni si mai mult una dintre temele principale de campanie care vor fi abordate la anul. Poate nu ati uitat inca de razboiul purtat intre presa si… democratie in 2009!

Manipuland o realitate de o banalitate desavarsita, reprezentata de o suma de mediocritati uniforme, Lazaroiu incearca sa trezeasca la vot un electorat care a dezertat de mult timp de la chemarea sa originara. Tinta este tocmai acel segment considerat pierdut definitiv. Iar adevarul este ca e foarte reconfortant sa propovaduiesti necesitatea unei noi platforme politice, fie ea alba sau verde, care sa recupereze electoratul pierdut de PDL, din fruntea unui minister de importanta celui in care s-a cocotat fostul consilier.

Lazaroiu pariaza din nou pe ideea de razboi pentru ca stie ca este unul dintre cele mai motivante concepte din istorie. Iar daca ai si mijloacele de a manipula cifrele unui minister pentru a induce idei noi, care apoi sa conduca la viitoare conflicte cu potential de razboi, atunci misiunea e indeplinita. Pentru ca noul intotdeauna invinge vechiul. Si binele raul. Si dreptii pe cei corupti. Precum desteptii pe cei prosti. Nu?

Umilirea in fata Domnului ca metoda de curatere a pacatelor a fost folosita inca din evul mediu. Crestinismul, dar mai cu seama Biserica, a dezvoltat intotdeauna o adevarata placere perversa din incurajarea penitentei. Pana a devenit o practica in toata regula. Din cuvantul si indemnul lui Isus la smerenie, omul a fost in stare sa se omoare (singur sau sa-i ajute pe ceilalti sa-si gaseasca drumul catre Purgatoriu mai repede) biciuindu-se si flagelandu-si carnea pacatoasa.

Dar sa lasam deoparte faptele devenite deja istorie. Imaginea respectiva e cu atat mai greu de suportat cu cat ea e doar o poza si pentru actorii ei. Poate ca medievalii care isi despicau trupul cu biciul erau convinsi organic de existenta lui Dumnezeu, credeau pana la sange in El si Ii simteau prezenta peste tot. Frica instaurata de biserica, foametea din jur si armatele Papei poate ca il ajutau sa fie un credincios autentic, chiar daca dubiile si intrebarile ii rodeau sufletul zi de zi.

Ce este dizgratios la imaginile moderne cu oamenii in patru labe dand un ocol unei Biserici este falsitatea si ipocrizia sentimentelor celor care mimeaza umilinta. Dupa doar cateva minute, ei se vor scula si apoi se vor calca in picioare intr-o imbulzeala animalica pentru a prinde primii apa sfintita, aghiasma si o farama de anafura. Cat despre pupatul icoanelor… bine ca nu, pana acolo mutasem deja canalul.

Fara credinta, convinsi ca Dumnezeu oricum i-a abandonat, lasandu-i prada unei lumi nedrepte si irationala, credinciosii moderni sunt cele mai bizare ramasite ale unei religii de mult timp moarte. Crestinismul a fost deja inmormantat, iar daca Biserica se incapataneaza sa nu se predea este tocmai pentru ca isi gaseste inca victime nefericte precum cele descrise mai sus. Oh, si e suficient doar sa ne aducem aminte de interminabilele discutii purtate in jurul construirii Catedralei Mantuirii Neamului pentru a intelege si mai bine de ce Biserica a supravietuit crestinismului si religiei in sine.

Transformata intr-o institutie care nu mai are nicio legatura cu mesajul lui Isus, Biserica (fie ea cea ortodoxa, catolica ori protestanta) a devenit in prezent un schelet ambulant al unui vechi vis al omenirii. Noile religii ale omenirii au devenit in schimb preocuparile care ne framanta fiecare secunda a vietii – shoppingul, cultura, cariera sau timpul liber. Reclama din presa este biserica nerecunoscuta (inca) a timpurilor moderne. Ea decide ce avem nevoie pentru o viata in care nu mai avem, cu adevarat, nicio nevoie esentiala. Ci doar dorinte si fantasme.

Criza, daca va continua si va lovi si mai adanc, va resuscita poate ramasite ale vechilor religii. Modificate, adaptate si cu noi profeti in frunte, religiile lumii, dar mai cu seama crestinismul s-ar putea reactiva. Nu m-ar mira nimic, pentru ca dintotdeauna crizele au scos la iveala frica omului si, automat, i-au indreptat privirea spre cer, spre orice plasmuire care sa-i atenueze suferinta prezentului.

E trist sa stii ca nu exista niciun Dumnezeu, dar totusi sa te incapatanezi sa crezi ca cineva, undeva nu va inceta sa existe doar pentru ca tu sa nu innebunesti din moment ce realizezi ca viata nu are niciun sens. Spectacolul acestei revelatii – tristetile pe care le vedem in fiecare zi si pe care le intelegem tot mai putin.

Intr-adevar, daca nu vom mai avea mintile ocupate cu placerile si obsesiile lumii moderne, daca ea se va prabusi intr-un fel sau altul, s-ar putea sa ne reinventam noi Zei, Dumnezei si profeti mai mult sau mai putin terestri. Atunci sa te tii spectacol!

Restul raman aprecieri de ordin etic. Aici nu mai e loc de ideologizare. Ca sunt golani, vandali, putoi prosti, pe cine mai intereseaza? Ei sunt generatia pentru care nu mai exista viitor. Refuzand ziua de maine, ne arunca si pe noi intr-un timp unde doar prezentul va mai conta. Astea sunt faptele, iar vocile sunt tot mai multe. Mai grav e daca starea asta se regaseste in mai multi decat se vede (deocamdata).

Ce spun “ideologii” miscarilor de strada? – “Inchisorile sunt suprapopulate? Ce-o sa imi faca? Imi vor da ordin de restrictie? Pot sa traiesc cu asta. Voi continua sa fac asta in fiecare zi pana voi fi prins.” Asta e strigatul celor care nu mai au nimic de pierdut, desi sunt abia la inceput de drum. E urletul celor care nu mai au nicio asteptare. In cati dintre noi (voi) se regaseste aceasta stare de spirit?

Si acum sa ne intrebam de ce statul a facut un pas in spate. De ce i-a lasat in offside pe rebeli? Acum vine planul. Exagerat, tras de par, fiction desigur, dar totusi o posibila trimitere la ceea ce ar putea sa urmeze. Nu astazi, nu maine, dar e total imposibil?

V for Vendetta

“In timp ce bata poate fi folosita in locul conversatiei… Cuvintele isi vor pastra intotdeuna puterea. Cuvintele ofera mijloace intelesului si, pentru cei ce asculta, enuntarea adevarului. Si adevarul este ca… e ceva teribil de gresit in legatura cu aceasta tara, nu-i asa?

Asprimea si nedreptatea, intoleranta si asuprirea. Acolo unde odinioara aveati libertatea de a va opune, sa ganditi si sa vorbiti dupa cum credeati de cuvinta, acum aveti cenzori si supraveghere, obligandu-va sa va conformati si cerandu-va supunere. Cum de s-a intamplat asa ceva? Cine e de vina? Cu siguranta ca unii sunt mai responsabili decat ceilalti, iar ei vor fi gasiti vinovati si trasi la raspundere. Dar, adevarul fiind spus, daca ii cautati pe cei vinovati, trebuie doar sa va uitati in oglinda. Stiu de ce ati facut-o. Stiu ca v-a fost teama. Cui nu i-ar fi fost. Razboi, teroare, boli. Au fost miriade de probleme care au condus la coruperea ratiunii voastre si la jefuirea voastra de bunul simt.

Frica a scos ce e mai bun in voi. Si in panica voastra v-ati intors catre noul cancelar. V-a promis ordine, v-a promis pace, iar tot ce v-a cerut in schimb a fost tacuta si ascultatoarea voastra incuviintare.“

Revenind la origini, imi este imposibil (totusi) sa inteleg lejeritatea cu care un apologet al deontologiei ori se lasa pacalit de vreo intoxicare de doua parale, ori inventeaza scenarii de romane pentru gusturi indoielnice. In fine, daca cererea depaseste oferta, se repliaza si comerciantii. Insa toata scenarita asta, care castiga tot mai multi adepti, mi-a adus aminte de romanul suedezului Stieg Larsson – “barbati care urasc femeile”.

Stieg Larsson a fost invocat in nebunia norvegianului Anders Breivik. Intr-adevar in carte se exploreaza prezenta inca vie in Occident a extremei drepte si a ramasitelor ei (ce risca sa fie trezite la viata in orice clipa). Cartea lui Stieg Larsson iti taie respiratie si creste pulsul si pentru talentul cu care autorul reuseste sa ilustreze ideea ca, in realitate, sentimentele ce stau la baza doctrinelor extremiste nu se sting niciodata. In ciuda politicilor promovate oficial – multiculturalism, PC si alte “corectitudini” – personajele lui Larsson par rupte de lumea promovata oficial. Ele sunt radacinele care nu se lasa atat de usor smulse.

N-as fi pomenit cartea lui Stieg Larsson – care, apropo, merita a fi citita din toate punctele de vedere – daca nu mi-as fi adus amintit de lectia de jurnalism pe care o puteti gasi acolo. Adevarata manipulare, dubla intoxicare a surselor si principii cu adevarat autentice fata in fata cu o realitate morbida, unde cinismul si cruzimea intereselor dicteaza toate valorile – luati si incercati sa va descurcati cu asta!

Sa vedeti acolo alegeri imposibile. Dificultatea fizica intre a-ti respecta principiile si deontologia meseriei si intelegerea umanului ascuns intr-o gramada de mizerii, crime si cinisme. Pe langa asta, manipularea din presa de pe la noi e la ani lumina distanta. E chiar flower power. Ca si “deontologia” autohtona.

Asadar, ce spuneti, vine Isarescu premier, dupa ce l-a pus la punct pe presedinte la Cotroceni? Sau ia “buldogul” problema in maini, rupe si rastoarna tot si reinstaureaza republica si vointa poporului?

Legati mai degraba de gainile din fundul curtii si de porcul din ograda decat de un sistem bancar, majoritatea romanilor nu cred ca stiu ce inseamna fiorii reci ai disperarii crizei, asa cum este experimentata in SUA, de exemplu. Economia subterana este o binecuvantare in contextul asta. Cred ca toti politicienii care se declara luptatorii anticoruptiei nici nu realizeaza ca, daca ar fi sa reuseasca in ipocrita lor intrecere cu mafia subterana, abia atunci am lua si noi cunostinta cu fata urata a falimentului. Pana una alta, noi facem ceea ce stim dintotdeauna cel mai bine – supravietuim. Si aici ne pricepem de minune! Importam mamaliga si branza de la bunici, cumparam un porc impreuna cu neamurile si am trecut vara.

Cine considera Bucurestiul si viata din centrul Capitalei vreun etalon pentru ceva, inseamna ca habar nu are unde traieste. Clasa de mijloc poate sa fi simtit si ea criza adevarata, insa procentul ei nu cred ca depaseste 5% din total – cei care castiga, sa spunem, intre 1000 si 2000 de euro.

Singurul lovitura care a atins cat de cat pe unii sau pe altii a fost prabusirea imobiliara. De aici si dramoletele unor bugetari ajunsi in situatia de a nu isi mai putea sa isi plateasca creditele pe care, culmea!, nici nu ar fi trebuit sa si le permita a le face. Si totusi, au pacalit sistemul. Cu ingaduinta unor minti (de prin BNR) care astazi pozeaza in profetii cumpatarii, eternii saraci ai Romaniei parca simt si ei ca nu prea au de ce sa se revolte in fata taierilor de salarii. Probabil ca multi dintre ei sunt constienti ca nu au meritat niciodata acesti bani. Doar lipsa constiintei proprietatii venitului ar putea explica apatia si nepasarea in fata unor masuri atat de dure, basca si pe o perioada tot mai nedeterminata. De asta nici nu-i deranjeaza ca nu le-au revenit la timp. N-o sa-i deranjeze nici daca Boc&comp. le vor returna taierile (in intregime) inainte cu doi luni de alegeri.

Saraci si invatati sa traiasca de pe urma unui sistem despre care stiu prea bine ca nu a avut niciodata rezultate din cauza coruptiei generalizate, de asta si se extaziaza in fata unor realizari mai mult decat modeste si normale – pasajul Basarab si National Arena. Doua lucrari care oriunde in lume ar fi fost punctate la “si altele”, aici au zguduit electoratul – “incredibil, nu imi imaginam ca se poate!” Stiind prea bine toate astea, ma mir de unde mai au resurse sa declare constant, sondaj dupa sondaj, ca prioritatea unu este vindecarea cel mai repede posibil de coruptie. Poate tocmai din constiinta faptului ca boala i-a atins pe toti intr-un fel sau altul, desi la varf a ajuns sa fie organizata si institutionalizata dupa toate reguli si legi mai functionale decat cele oficiale ale statului.

Pe de alta parte, imi imaginez ca daca ar fi sa inlaturam nepotismul, clientela politica, coruptia sub toate formele ei si sa depolitizam toate institutiile statului, ne-am trezi ca mai bine de jumatate dintre romani ar trebui sa petreaca o perioada la racoare, iar doua treimi sa isi caute alt loc de munca.

In final, ce sa mai spui cand il auzi pe presedinte (sau, si mai sinistru, pe premier) facand apologia reformei, adica a taierilor constante din veniturile bugetarilor si din numarul de angajati, si a modernizarii statului, adica a saracirii si mai mult a populatiei. Pai, daca tot mai au inca probleme cu deficitul, nu inteleg de ce nu mai aplica o reducere de salarii. Sunt convins ca romanii vor intelege si, pariu, vor supravietui si cu jumatate din actualul venit. Atunci macar am sti ca suntem pe crestere economica sanatoasa si reprezentam un model in intreaga lume, nu doar in Europa, cum ne prezinta Puterea a fi in prezent.

Confuzia din mintea guvernantilor intre reforma si saracirea populatiei (si mai mult decat era) si intre modernizarea statului si mutarea grupului mafiot al coruptiei organizate dintr-o tabara intr-alta – abia aceste manifestari schizoide ar trebui sa puna serios pe ganduri. In rest, noi suntem sanatosi. Saraci, corupti, dar niciodata morti. Pentru ca supravietuirea este si va deveni (si mai apasat) unica prioritate pe care statul va reusi sa o promoveze. Criza in Romania va fi abia atunci cand ne va atinge si pe noi criza alimentara.

- acum fii atent! Esti? Concentreaza-te!
- da sefu.
- stai locului, ca ma ametesti. Ce n-ai stare?
- am sefu.
- cum crezi tu ca facem noi ca sa dam banii inapoi la oameni? Ba si ceva mai mult. Ca daca nu le dai, esti pa! Si daca le dai, acum, ca prostu, tot pa esti. Simti? Ce faci, iar te invarti in cerc?
- nu sefu.
- daca te duci ca boul si le spui ca am venit sa va crestem salariile, uita toti ma pana la anul. Tot discursul ala – V-am vindecat dupa ce aia v-au dat bani otraviti, salarii ipocrite si pensii mari si mincinoase. Noi insa v-am reformat, sunteti moderni si traiti si sanatos!
- n-am uitat nimic. Repet si noaptea in gand. Sefu, am ajuns o credinta, sunt ceea ce spun si devin ceea ce cred.
- esti ma, asa trebuie. Ai invatat smecheria. Stai locului ca ma ametesti! Stii ca au succes doar cei care reusesc sa convinga multimea ca sunt sinceri. Daca ai inteles ca nu e important ce le spui, ci CUM le-o zici, atunci mai ai o sansa. Mai avem o sansa!
- invingem mereu, sefu!

- stai linistit. Nu te mai plimba atat! Revin. Cum facem, deci, sa le dam astora bani. Multi, ca sa nu-i uite pana la anul?
- nu prea stiu, sincer, sefu.
- deci, e deja campania. De acord? Nu raspunde, te rog. Lansam din nou mesajul ca ne revenim, ca am iesit din criza, pentru ca suntem noi buni si suntem atat de buni incat, IN CIUDA prapadului din jur, in ciuda prabusirii economiilor din lume, NOI, cei mai curajosi, dati ca exemplu in toata Europa. Am stiut, am putut si am vrut sa scoatem tara la liman. Lumea ASTA trebuie sa stie, cu asta trebuie sa ramana.
- asta si nimic altceva. Nothing more!
- asa, stai linistit, nu te mai ridica iar de pe scaun! De unde atata energie?
- am emotii. Astia din jurul meu se prind greu, nu inteleg arta coerentei, ii impiedica logica de oameni simpli. Plus ca mai si vorbesc aiurea.
- asa e, ai dreptate. Trebuie sa faci repetitii cu ei. Ii scoti la tabla pana recita perfect. Le dai mailuri, vorbesti cu toti.

- acum du-te.
- pai cum, nu mi-ati spus planul!
- du-te si nu fi populist!
- ?
- dar eu credeam ca e bine sa anunt maririle!?
- esti populist, ti-am spus!
- ?
- nu face moaca asta. Mai omule, asa dam gravitate si credibilitate. Poporul va intelege ca noi NU suntem populisti. Vor sti toti ca nu v-am lasat sa faceti ce vreti. Eu ma opun, dupa ce voi lasati sa va scape cateva zvonuri. Populistilor! Apoi asteptati maciuca mea. Asta va fi semnul! Eu am sa ies cand trebuie sa spun ca, pentru prima oara in istorie, dam poporului bani SANATOSI, munciti, nu ca pana acum – murdari populisti!
- hmmm?! Incep….
- taci, nu incepi nimic. Si cand o sa le dam, putin mai incolo, in momentul perfect, vom avea imaginea unor eroii. NU vom avea cum sa ne opunem maririlor la infinit. Asta ar fi sadism. Lumea va intelege, va fi bucuroasa chiar, ne va saruta mana, ne va implora sa le dam maririle alea! Ne vor ruga in genunchi sa fim populisti, sa fim oricum, numai sa le dam bani. Poporul va sti ca noi am fost singurii care am vrut binele. Si apoi, cand inca nu va fi prea tarziu, uite asa, pentru ca nu am fost populisti, o sa le mai dam si ceva in plus! Tipand, chiar in timp ce le dam, ca nu suntem populisti!
- daca gresesti, te belesc!
- cum sa esec, ?!
- nu stiu daca intelegi forta pe care o are, pentru omul simplu, neatent, negarea faptului pe care tocmai il faci in timp ce il condamni! Intelegi tu asta? Doar asa vom castiga.
- da sefu. Jur! Sper sa nu ma tradeze hienele din jur. Ahh…. Planul cu economate e genial! Abia astept sa ne dati una dupa cap. Toata lumea va sti ca populismul e la Opozitie, nu la noi. Mingea e mereu la altii de acum.
- bravo. Esti tot mai bun. Repeta asta in gand, pana o sa devii ceea ce spui!

Ratiunea, ne-a invatat Hegel, poate intelege, justifica si integra orice. El a fost primul convins ca din eterna confruntare dintre teza si antiteza vom ajunge intr-un bun sfarsit la implinira spiritului. Si de aici a mai ramas doar un pas, pe care s-a si grabit sa-l puna Marx, pana la omul implinit si societatea perfecta. Daca pana acum stanga pare sa isi fi demonstrat de doua ori falimentul – atat in comunism, dar si in politicile sociale falimentare ale datoriilor publice – dreapta nu a inregistrat decat un singur, dar zguduitor, esec – extremele interbelice. Desi, ma tem ca, acum, dreapta tocmai ce isi pregateste a doua prabusire.

E usor de intes de ce, pentru unii, e atat de tentant sa nu-i puna norvegianului imediat eticheta de nebun, dement, hitlerist sau oricum ar da mai bine, pentru a inchide cazul rapid si definitiv. Spune ei – Breivik este glasul mortii tuturor ideologiilor (si aici fiecare isi alege doctrina pe care o socoteste mai bine decedata), semnalul de alarma, ultimul avertisment inaintea prabusirii definitive. Pentru ca din moment ce e atat de vizibil ca ambele poteci s-au infundat, un racnet de o asemenea cruzime nu ne putem preface a nu-l fi auzit.

Si aici e o noua capcana – daca l-ai trimis repede la plimbare, spunand ca e doar un dezaxat, rupt cu totul de realitate, risti sa devii tu insuti un reprezentant de seama al irationalului. Pe ce baza il declari nebun? E suficienta latura macabra si inumana a faptelor sale, pentru a-l declara nebun? Probabil ca da. Altfel spus, si de-ar fi declarat sanatos de toate testele, tot nebun ar ramane pentru cei care vor dori sa isi pastreze lumea asa cum o stiu si sunt obisnuiti sa o inteleaga.

Discursul si ideile din Manofestul lui Breivik sunt tradate de incoerente si contradictii majore, profunde, iar astfel gestului sau nu-i mai poate fi atasata nicio ideologie. Chiar si asa, dementa lui a lovit in toate partile. Abia acest gand ar trebui sa ne dea frisoane. Sau, daca poti, sa-l privesti mai departe… asa cum reusesc sa o faca norvegienii, care au spus ca raspunsul lor la teroarea lui Breivik este si mai multa democratie, si mai multa libertate!

Poate ca nici asta nu e cea mai buna solutie, dar este una care da incredere. Si speranta. Doua lucruri de care orice societate are nevoie pentru a continua. Altfel, desigur, si aici avem o problema. Aceasta atitudine exprima perfect docilitatea atinsa de europeni (si americani) in fata reactiilor tot mai violente si extreme ale naturii umane. Indigenul fata in fata cu barbarul, daca pastram termenii clasici, sau deschiderea maxima a multiculturalismului si PC in fata importului cultural de aiurea. Pe scurt, tot acolo ajungem. La un moment dat, cineva cedeaza. Si nu e vorba doar de indivizi aici.

Asa stand treburile, mai poti sa spui ca dementa norvegianului a trecut neobservata? Ca nu va schimba ea modul in care societatile moderne se raporteaza la lume? Michel Foucault a explicat minunat de ce odata cu aparitia statului modern, societatile au simtit nevoia sa “acorde” un alt tip de tratament “nebuniei” si “nebunilor”. Alienatii sunt mereu gasiti vinovati si trasi la raspundere pentru toate derapajele din societate. Li se aplica “tratament”, dar sunt in acelasi timp exclusi definitiv din “randul lumii”. Existenta lor produce insa iluzia ca boala poate fi tinuta sub control.

Cat despre cele doua moduri in care poate fi discutat viitorul Europei – stanga/dreapta; multi – PC/nationalism – conservatorism – ar trebuie sa ne amintim din cand in cand de Aristotel si pasiunea lui pentru calea de mijloc si echilibrul naturii (umane). Virtutea inteleasa ca un compromis al extremelor. Nu de alta, dar se pare ca jocul si ciocnirea lor nu va inceta (curand). Iar renasterea lor pe fondul crizei pare a pune in discutie chiar esenta democratiei.

Cum nu suntem deloc mai “sintetizati” (hegelian), nici mai buni si nici mai rai decat erau atenienii lui Pericle, ar trebui cel putin sa nu irosim invataturile lor. Se dovedeste ca sunt mai actuale decat oricand.

Absolvit de orice vina morala, ba chiar elogiat pentru puterea de a se “sacrifica” pentru a trezi din amortire Europa, cazul lui Anders Behring Breivik este folosit de Iulian Urban pentru a-si impune propria solutie – necesitatea introducerii pedepsei cu moartea. Textul senatorului pedelist e halucinant insa, pentru ca este si mai aberant decat Manifestul norvegianului. Ce credeti ca intelegeti, de exemplu, din acest pasaj:

“Si cu toate astea, cu toate aceste presiuni din partea politicienilor, din cei 550 de milioane de europeni nativi ai UE, s-a gasit doar 1 care sa savarseasca un act de mare si inutila cruzime.Asta spune multe despre incredibila toleranta si rabdare [inca] a europenilor”. Daca nu ati inteles care este singura enigma care domina intelectul senatorului, cititi in continuare. Mai explicit de atat nu cred ca se poate.

„In acest haos extremist este uimitor ca doar un singur european a apasat pe tragaci pentru a exprima frustrarea fata de indiferenta si ipocrizia clasei politice europene in fata islamizarii si imigratiei ilegale care pun in pericol intreaga civilizatie si cultura europeana. (…) Ceea ce a facut tipul asta este ceva extrem, insa cam toti sunt satui de musllimii care vor sa se impuna peste tot,religios vorbind” – Iulian Urban. Care toti?

Oare cum poti, mai ales din postura de politician, sa aperi ideile si manifestul lui Breivik, desi te desparti (totusi?) de crimele sale? Repet, din postura de politician (nici nu mai conteaza ca e si la guvernare), cum e posibil sa justifici ideologia unui criminal?!

Am incercat sa inteleg gestul lui Breivik. Nicio clipa nu am putut sa-l justific, ba mai degraba genocidul lui Behring ma faca sa cred ca e primul semn vizibil al mortii tuturor ideologiilor si sistemelor politice. Criza a demonstrat limitele si de la dreapta si de la stanga, acolo unde aceste doctrine chiar mai reprezinta ceva. In esenta, fapta norvegianului nu are de-a face cu vreo viziune, ci reprezinta procesul prin care se pot plasmui idei care sa justifice crimele in masa. E oarecum pe dos. Nu ideile l-au condus la terorism, ci justificarea viitoarelor crime a nascut o fabulatie halucinanta.

Iulian Urban nu este insa pasionat nici macar de asta. Senatorul pur si simplu elogiaza doctrinele si partidele de dreapta, a caror ascensiune in toate statele Uniunii nici macar nu este considerata suficienta in lupta cu tendinta de colonizare a Europei de catre islamism. Se intelege ca e musai necesar ca Europa sa treaca din nou la extrema dreapta, pentru a se putea apara in fata invaziei necrestine. Cata luciditate!

“Multiculturalismul ne-a fost bagat pe gat fortat si in doza mare acum unii nebuni reactioneaza violent” – acelasi senator. Scrisoarea politicianului nostru mi-a amintit de Crash. Si de Babel. Si acolo neintelegerile provocate de multiculturalism si globalizare fortau limitele omului. Ce sens mai are insa sa vorbim despre problemele noastre, cand vedem peste tot indivizi cu raspunsurile gata fabricate si adanc cimentate in credinte oarbe?

De departe, cel mai grav lucru imi pare ca ideile unui criminal au ajuns sa fie imbratisate de un politician. Care nu are niciun complex sa le faca si publice.

Incercati sa-l priviti si din alta perspectiva – dincolo de oroare, de greata si revolta. Daca ii punem stampila de dement si, gata, i-am aruncat la gunoi Manifestul, nu am inteles nimic si vom fi la fel de socati, cand ne va lovi un nou. Ce spune Behring, avem puterea sa il mai ascultam? Paradoxal, el este chinuit de libertate si urla ca nu se mai poate cu toleranta europeana. Sufocat de libertatile celei mai democratice tari, norvegianul predica moartea multiculturalismului, altfel vom sucomba cu totii, crestini si civilizatori ai Europei, sub ritmul de inmultire si propagare a reprezentantilor Islamului.

Din punct de vedere evolutionist ceva urat tot se va petrece in viitorul mai mult sau mai putin indepartat. De la 9 miliarde de oameni in sus, e putin dificil de supravietuit. Si daca nu ne reglam singuri numarul, pasnic, la un picnic “cultural”, atunci cu siguranta vom fi tentati sa inventam ideologii si tot felul de naluci in numele carora sa ne asiguram viitorul. Behring propune de fapt prima forma de control a stabilitatii Europei – sub o umbrela a crestinismului nationalist conservator si izolationist.

O propunere care acum, prin crimele sale, este inumana, de o atrocitate extrema. Dar peste 60 de ani, cum va mai fi privita? Dar peste 100? Ce religie, ce ideologie politica va mai ramane in picioare, cand viata si trupurile noastre isi vor cere dreptul?

Cum va raspunde toleranta Europa in fata intolernatei Manifestului? Impotriva intolerantei unui individ e usor de luptat, dar cand ideile sale sunt imbratisate de TOT mai multi? Daca ideile sale au format DEJA un curent, despre care doar urmeaza sa aflam? Refuzul pe care il presimt la cei mai multi de a-si pune macar aceste intrebari nu exprima decat forta prejudecatilor. Totusi in Franta arabii sunt tot mai greu suportati. Desigur, neoficial si pe la colt de strada. In Germania si Italia la fel.

Dar, nu putem fi dubitativi in fata unui carnagiu. Genocidul trebuie sa fie condamnat a apriori. Dar atunci cand un criminal in masa teoretizeaza sentimente ce pot fi regasite printre tot mai multi europeni, ce te faci? Si, totusi, de la 10 de miliarde de locuitori in sus cum credeti ca ne vom descurca? Ce vom mai teoretiza? Sau astfel de intrebari sunt indecente si doar daca sunt rostite?

Cat de comod e sa desprinzi insa ideile si Manifestul de mintea bolnava a lui Behring si sa il diabolizezi pe criminal. Ca si cum nu ar fi fost un tot. Idei poate avea orice criminal. Diferenta este ca ideile lui Hitler au fost imbratisate si adorate de zeci de milioane de persoane, in timp ce elucubratiile unui criminal in serie nu sunt urmate de nimeni. Ce se va face Europa daca Manifestul lui Behring se vor tranforma intr-o ideologie simpatizata de tot mai multi, chiar si pe ascuns? Daca va deveni o solutie la problemele lor? Noul extremism nu se va infatisa in haine vechi.

Noua fata a terorismului prezentat de norvegianul Behring – ideologul care lupta impotriva marxismului cultural, umanistilor sinucigasi, globalistilor capitalisti si declara razboi total Jihadului islamic – este provocare a zilei de maine. Criza va arunca Batranul Continent in fata unor alegeri de viata si de moarte. Nu cred ca acesta ar fi varful – atentatele de la Oslo sunt probabil doar scanteia fitilului care va exploda cand Europa abia va mai rasufla sub propria greutate.

Cand ideologia devine noua religie, iar cultura noul Dumnezeu, viitorul va sta sub semnnul bombelor ascunse in cuvinte. Si in lipsa semnelor de intrebare de dupa acestea.

In fine, e problema lor daca si cum se suporta, indragesc, respecta sau dispretuiesc. Motivul pentru care CTP revine cu un text este impactul pe care l-a avut “o zicere” a lui Badea. “Dar poate că nu aş fi scris acest text dacă nu aş fi auzit o altă exprimare a dlui. Badea, în legătură cu inteligenţa: ‘inteligenţă înseamnă capacitatea de adaptare a individului’” Daca tot e sa ne motivam textele, nici eu nu as fi scris aceste randuri, daca nu m-ar fi mirat limita pe care editorialistul de la Gandul si-a (im)pus-o cand a vorbit despre inteligenta.

Incercand sa deschida “spiritul” si sa apere (populist) valorilor umanitatii, ma tem ca CTP s-a inchis intr-un cerc de unde nu mai iesi nici cu cheia franceza.

Ca sa-i demonstreze ca se inseala, Popescu arunca aceasta comparatie edificatoare: “Mihai Eminescu o fi fost o persoană inteligentă? Dacă da, la ce şi cât s-a adaptat el cât a trăit? Dl. general Oprea, fost şef al mafiei personale a lui Adrian Năstase, potrivit dlui. Băsescu, actualmente “reevaluat” şi susţinător fervent al partidei Băsescu, este o persoană adaptabilă? Dacă da, în ce raport se găsesc inteligenţa dlui. general Oprea şi inteligenţa lui Eminescu Mihai? Altfel spus, pentru că dl. Badea a făcut matematică, relaţia dintre inteligenţă şi adaptabilitate este necesară şi suficientă?”

Nu e un capat de tara ca CTP se impiedica de morala cand estimeaza capacitatea de a supravietui (pentru ca, pana la urma, capacitatea de adaptare a individului nu are decat acest singur scop ), ratand astfel inteligent “adaptarea”. Ca Badea a vorbit mai mult din punctul de vedere al unui evolutionist convins, iar CTP scrie din perspectiva unui moralist care inca nu a abandonat toate vechile valori ale umanitatii – ar putea fi o explicatie a confuziei si neintelegerii. Pana la urma, nici Nietzsche nu l-a gustat deloc pe Darwin cam din aceleasi ratiuni. Ce-i drept, dus pana la extrem, darwinismul poate sa tampeasca si sa abrutizeze.

Problema e ca evolutia si viata in sine nu au nimic de-a face cu morala. Desigur, probabil, morala si religiile vor fi influentat evolutia oamenilor, insa redusa la valoarea ei suprema – viata nu se va impiedica in drumul ei spre supravietuire de niciun principiu moral, religios ori de natura politica. Insasi valorile umanismului nu vor rezista in fata valului vietii la infinit. Evident ca de mii de ani se moare in numele unor valori sau unor Zei; au existat oameni care si-au dat viata fara sa stea pe ganduri pentru o idee; iar altii sunt oricand pregatiti sa isi puna capat zilelor de dragul unor semeni.

Nimic din toate astea nu schimba perspectiva din care putem privi inteligenta. Unde se inseala si M. Badea e ca nici macar inteligenta (ea singura) nu poate da socoteala pentru intregul proces de adaptare al omului (si al vietii). Nu inteleg nici motivul pentru care Eminescu este atat de des compatimit, din perspectiva asta a calitatii vietii pe care ar fi trait-o, din moment ce poetul a supravietuit si va mai supravietui (probabil) inca mult si bine noua tuturor. Richard Dawkins numeste asta mema. E doar o perspectiva, dar ajuta sa intelegm mai bine problema supravietuirii si adaptabilitatii in raport cu “inteligenta” si geniul.

Am convingerea ca mostenirea culturala lasata in timp de Eminescu se propaga din generatii in generatii, de la o minte la alta, cu o forta pe masura “inteligentei” lui Mihai Eminescu. Asta ca sa nu mai facem distinctii intre diferitele tipuri de inteligenta. Dincolo de asta, privind la cei doi contemporani am senzatia ca ambii speculeaza cu acelasi succes si la fel de “inteligent” sentimentele majoritatii, desi folosesc metode atat de diferite, totusi. Ambii s-au adaptat, din punctul asta de vedere, la fel de bine

Care dintre cei doi va supravietui mai mult prezentului… nu stiu daca are o legatura atat de stransa cu inteligenta. Istoria este de multe ori nedreapta. Ca si viata. Tocmai pentru ca-i este atat de straina orice forma de morala. Eu, de exemplu, as paria pe Badea. Chiar daca stiu ca pierd…

E penal sa spui ca nu a avut loc nicio infractiune pentru ca TU spui ca nu a avut loc nicio infractiune. Penal e si sa afirmi ca ar fi fost penal daca s-ar fi demonstrat ca era penal, dar cum nimeni nu a spus ca a fost penal, nici tu nu poti sa demonstrezi ca e penal. Desi e treaba ta sa spui daca a fost sau nu. Penala e argumentarea circulara care include in raspuns lucrul pe care il aveai de demonstrat.

Penala e si prostia, desi posesorilor este aproape imposibil sa le demonstrezi ca sunt penali. Penalii stiu ca au un avantaj daca se inconjoara de prosti (de preferat credinciosi), care devin si ei intr-un final penali, prin contagiune si complicitate. In general, penala e orice parvenita care urca de pe scena direct in tribuna. Si mai penala e actiunea de a face lucruri penale cu buna stiinta, in ciuda si sfidarea celor pe care stii ca-i poti controla pentru ca esti seful penalilor.

Nu este insa penal daca te razbuni pe alti penali, pentru ca si ei vor face, maine, la fel cu tine. Se cheama justitie si ne defineste intru totul. De asta totul este bine la noi. De asta traim in cea mai buna dintre toate lumile posibile.

Penala este si fapta nedovedita in justitie (pentru ca este nedemonstrabila in sine), dar te impiedici de ea la fiecare colt de strada. Penal e si sa te faci ca ploua, cand afara e soare, si sa spui ca mori de cald, cand ti-a inghetat mustata.

In sfarsit, penala nu este gasca de penale, ci turma care a facut posibila nasterea si dezvoltarea cuibului de nobili penali. Penal este, mai mult decat orice, sentimentul care te cuprinde cand privesti o penala ce incearca sa te prosteasca, ea fiind mai proasta decat ultimul penal.

Sunt, desigur, si exceptii. Exista comentatori mai inteligenti decat autorul, mai bine pregatiti pe un subiect sau pe mai multe, exista si sclipiri de geniu in observatii inteligente ale altora. Cat de rar (sau des) le intalnesti pe cele din urma, depinde. Dupa norocul fiecaruia, probabil. In general, din pacate, atmosfera comentariilor e stapanita de un iz de redactie de partid, de unde postacul de serviciu vegheaza la bunul mers al implementarii celor mai recente directive ale strategiilor de comunicare.

Si asa, din pacla asta monotona si plictisitoare, a luat nastere, aseara, unul dintre cei mai comici (sa-i spunem) comentatori. Maria – este numele sau. Pe mine cel putin m-a amuzat teribil. Cititi si minunati-va cat de bine mimeaza naivitatea si ce minunat impleteste umorul cu dialectica intoarsa pe dos. E probabil ultimul trend in domeniu. O dovada ca lauda desantata poate fi mai taioasa decat o critica oarba. Comentariile au fost postate la textul “In ce se transforma intelectualii lui Basescu”. Haios a fost mai ales ca, la inceput, omul si-a atras injuraturi din toate partile )

Dupa ce apele s-au mai lamurit, individul a actionat in haita cu “ionel” si “nicu” impotriva lui “sora disel”.

“Dl. Basescu este cel mai bun presedinte pe care l-a avut Romania vreodata! Nu stiu ce ne vom face cand nu va mai fi!

maria
2011-07-17 01:48:55 | Raporteaza

@sora diesel:
Vezi-ti de treaba ta! Eu cred ca dl. basescu este cel mai bun presedinte al Romaniei si nu stiu ce vom face fara el.

maria
2011-07-17 02:08:05 | Raporteaza

@gheorghe:
va e ciuda ca dl. Basescu s-a inconjurat de intelectuali si e sustinut de oameni de calitate.

maria
2011-07-17 02:15:02 | Raporteaza

@nicu:
Nu e adevarat, astea sunt minciunile lui Voiculescu. PDL e un partid plin de valori iar dl. presedinte stie sa-si aleaga bine oamenii. Si e iubit de ei, dar asta nu e aratat la TV.

maria
2011-07-17 02:29:30 | Raporteaza

@anton a lu marcu de la mehedinti:
Cred ca esti un om rau, nu vrei sa recunsti cat bine a facut dl. Basescu pentru noi toti: si ca minsitru, si ca primar, si ca presedinte.
Nimeni pana acum nu a avut atatea functii si nu a facut tot ce a putut pentru aceasta tara. Asa om rar mai vezi.

maria
2011-07-17 02:42:01 | Raporteaza

@mam m-ai listitnit:
Asa este, dar impotriva lui sunt televiziunile care nu prezinta niciodata faptele bune ale dl. Basescu, care nu lauda niciodata pe oamenii care il ajuta sa guverneze.
DE aceea trebuie sa-l sustinem, sa-i aratam ca poporul stie si il iubeste.

maria
2011-07-17 02:48:05 | Raporteaza

Orice ar spune unii, calitatile dlui Basescu sunt prea mari pentru a scapa nevazute! Chiar si dusmanii Lui recunosc ca este inteligent si le este frica de El.
Si mai ales se stie ca poporul este alaturi, s-a vazut la alegeri!
Dl. Basescu este prea bun, unii nu-l merita.

maria
2011-07-17 02:51:51 | Raporteaza

@sora diesel:
Mi-e rusine ca unul ca tine sustine ca il iubeste pe dl. Basescu. Ii faci rau. Parca faci si tu ceea ce face zilnic Voiculescu.
Dl. Basescu nu are nevoie de sustinatori ca tine si oricum, tu nu il poti ajuta cu nimic.

maria
2011-07-17 03:17:11 | Raporteaza

Curaj, dl. Basescu!
Suntem aici pentru dvs si o sa va sustienem pana la final!
Salvati-ne tara de oamenii rai!

maria
2011-07-17 03:19:31 | Raporteaza

@sa se privatizeze pe regiuni:
Ma bucur ca gandesti asa. Da, asa e cel mai bine iar dl. Basescu s-a gandit foarte bine la regionalizare. Sunt sigura ca lumea va intelege pana la urma ca e ceva extraordinar de bun pentru toti romanii.
Iar dl. Basescu va ramane in istorie alaturi de CUza. Numai ca va fi mai bun!

maria
2011-07-17 03:27:15 | Raporteaza

@sora diesel:
Dupa cum vorbesti, nu cred ca esti vreun intelectual de-al dl. Basescu. Dimpotriva!
Si da, dl. Basescu va intra in cartea de istorie si a fi mai mare decat Cuza.

maria
2011-07-17 03:36:41 | Raporteaza

@nepotu lu tamara:
Spoer sa ai dreptatea! CEl mai bun lucru care se poate intampla Romaniaei este ca dl. Basescu sa-si prelungeasca mandatul cu cel putin 5 ani. El si echipa sa vor putea astfel termina ce au inceput acum 7 ani. Numai asa Romania va ajunge la prosperittaea si vom trai toti bine!
Doamne ajuta pe presedintele Basescu! Cel mai bun presedinte pe care l-am avut si-l vom avea!

maria
2011-07-17 13:08:19 | Raporteaza”

Si, fara voie de la Costi, o mana de ajutor, tot din partea Mariei, pentru doamna Elena Udrea )

“Mazare e ridicol, dna Udrea este absolut superba! E o femeie rapitoare, de aceea e si atat de invidiata! E perechea perfecta – din puinct de vedere politic – a dl. presedinte Basescu.
Vor intra in cartea de istorie pentru ca impreuna au salvat Romania!
Doamne ajuta!

maria
2011-07-17 16:09:40 | Raporteaza

Dna Udrea, dl. Oprea si dl. Vanghelie – care sper ca va fi si el reevaluat de dl. presedinte Basescu alcatuiesc un trio formidabil care va salva Bucurestiul de nemernici! Se potrivesc tot trei: tineri, curati si inteligenti!
elenaudrea.ro/w../

maria
2011-07-17 16:14:46 | Raporteaza”

Prea a sarit calul, prea si-a dat arama pe fata, parca prea de tot a slobozit vrute si nevrute in ultimul timp. Nu se face, nu e frumos si nici nu ajuta Istoria actuala sa scrie mai usor numele lui Basescu in raftul sau. DAR, aici e aici, nici cu aia mici si imaturi nu prea merge. Si acum se casca prapastia peste sufletul omului. Afectiunile elective raman suspendate in lipsa obiectului, iar durerea e muta. O fi rau si cu Basescu, dar cand privesti la papusa gonflabila de Pontanescu, la Crin preaplin de Antonescu, la inrudirea lor zoioasa cu Felix, ce sa mai… se sparie gandul si te apuca groaza.

Daca mai privesti si spre Dana Grecu, Radu Tudor sau Andreea Cretulescu, durerea e si mai mare, iar Emil Boc e aproape duios si matasos. Intr-un fel cred ca aceasta ruptura existentiala a luat nastere in foarte multi dintre romani. Daca mi-l aduc aminte si pe Niels Schnickers cu peruca blonda trasa peste cap, dansand la Ordinea Zilei si suflandu-si fara pic de umor firele din nas, atunci da, sunt si eu de parere ca circul facut de presa si liderii Opozitiei impotriva actualei Puteri risca mai degraba sa o ajute decat sa o infunde.

Cand iti dai pantalonii jos si incepi sa stropesti in stanga si-n dreapta, ramai singur chiar de-ai fi si Elvis Presley. Si totusi, pentru ca datele raman aceleasi, pentru ca ei nu se schimba, desi se rotesc, ce te faci, ce alegi cand va fi sa sune ceasul si va trebui sa pui stampila? Vrand nevrand, ajungi oricum in situatia de a-i pune in balanta. Ce te faci atunci? Bun – Ponta, Crin, Felix, Iliescu, Vanghelie, Nastase, Dragnea – sucks. Ok. Dar Udrea, Anastase, Ialomitianu, Funeriu, Igas, Boc si Basescu – toti cei care pun virgula intre subiect si predicat, stalcesc gramatica si reinventeaza limba romana, cu ei cum ramane?

Probabil daca iti petreci timpul cat mai departe de viata politica, daca stirile ajung la tine din luna in luna, atunci totul devine mult mai suportabil. Iti scapa oroarea golaniilor saptamanale si poti privi cu duiosie inspre cel care iti ofera iluzia stabilitatii. Sau spre cel care iti da iluzia unui viitor mai bun. Si totusi – pe cine alegi? Desigur fanatismul si obedienta sunt extreme care te alunga de orice parte a baricadei te-ai afla. Omagiul adus de cativa jurnalisti de la antene lui Voiculescu, chiar de ziua Antenei 3, sfideaza bunul simt si iti taie pofta de mancare. Dupa cum plecaciunile celor mai importanti lideri din PDL in fata Elenei Udrea – kill bill, eforturi monumentale si soarele Bucurestiului – au acelasi efect, daca nu provoaca greturi si convulsii si mai isterice.

Poate ca deja politica noastra a abandonat definitiv simtul moral si estetic si a ajuns de mult in patologic, iar nasterea si invierea nationalismului si sentimentelor extreme sunt abia la inceput. In acest caz, nu ai cum sa ignori evidenta care iti scoate ochii – in timp ce Opozitia e in opozitie, iar jurnalistii isterici sunt angajati ai unor posturi private, Puterea e la putere, iar reprezentantii ei isi bat joc de noi, culmea!, chiar pe banii nostri. Aceasta mica mare diferenta ar trebui totusi sa fie mai vizibila pentru orice persoana cat de cat lucida si inteligenta.

Daca ea e ignorata de dragul unei estetici nascuta dintr-o contemplare de la distanta sau dintr-o etica ale carei valori sunt ridicate fortat dincolo de nori, atunci riscam sa ne rupem gatul in concretul de sub nasul nostru. Daca ne fortam sa reinventam realitatea, sunt convins ca nota de plata nu va intarzia sa ne bata la fel de nervos la usa.

E inca amuzant ca a avut resurse si nervi sa piarda mai bine de o ora pentru a convinge telespectatorii de faptul ca ar trebuie laudat pentru ca a adus bani la bugetul tarii prin factura (nevazuta inca de nimeni). E relevant si modul in care s-a aflat de aceasta mica escapada aeriana pe spinarea SRI – o echipa RTV se intorcea de la o filmare si se afla cu totul intamplator pe aeroport, cand familia Boc a descins cu elicopterul SRI.

Dincolo de gestul eroic al lui Boc de a plati factura catre SRI, pentru serviciul de taximetrie, cred ca momentul ar putea fi folosit de catre Traian Basescu si Emil Boc pentru a da lovitura de imagine mult asteptata – o demisie de onoare din partea lui Boc, pe motiv ca i-a scapat o mica golanie intr-un mic conflict de interese, amestecate ciudat intr-o neintelegere a responsabilitatilor institutiilor statului.

Ce ar obtine ei din demisia asta? Cea mai puternica lovitura de imagine pentru PDL, Traian Basescu si Emil Boc. De aici incolo ar intra in joc motivele mai vechi, atat de des invocate, pentru care Traian Basescu si-ar dori sa il schimbe pe Emil Boc – recredibilizarea partidului si a coalitiei. O demisie dintr-un astfel de motiv, trebuie sa recunoastem, ar echivala, mai mult decat orice in Romania (unde nimeni nu isi da demisia niciodata din astfel de fleacuri), cu un act de onoare vecin cu eroismul.

Dupa cum intuiti, nu se va intampla. Emil Boc a ratat deja ocazia sa mai castige cateva procente pentru partid, prabusindu-l cu alte cateva, dovedind ca nu are nicio jena sa se comporte precum un nomenclaturist parvenit intr-un regim tot mai discretionar.

In rest, e fascinant sa stii dinainte cum propaganda de partid va incerca sa transforme gafa lui Boc intr-un gest de onorabil care face diferenta intre “sistemul ticalosit” al lui Adrian Nastase si noua ordine morala a lui Traian Basescu & PDL – pentru ca a platit factura catre SRI. Suntem pe drumul cel bun al insanatosirii societatii, pregatiti numai bine pentru noul val al crizei economice. Perfect!

In acelasi timp, i-a facut pe altii sa treaca in cealalta parte a barcii si sa isi reconsidere (reevaluat – cum i-ar fi placut presedintelui sa spuna) optiunile si credintele. Nu a fost doar un turnesol, ci a actionat ca un magnet intors pe dos. Personal, recunosc, i-am dat mai degraba dreptate presedintelui, din motivele pe care le-am prezentat aici si aici, decat sa urlu de dragul consecventei laolalta cu multimea.

Da, mai bine impotriva istoriei si a deontologiei gaunoase, decat sa ma inclin in fata rusilor precum stramosii care i-au primit ca pe niste “eliberatori”. Nu pot sa-i mai vad inca o data numiti eliberatori. Stiu, nu incalzesc pe nimeni niste declaratii iresponsabile, nu aduc de mancare si nu ieftinesc gazul. Dar nici, cand rusii se ploua peste tine, nu poti sa le multumesti.

A doua intamplare care a despartit si mai rau apele e legata de rezultatele BAC – ului. Aici unii s-au dedublat la propriu, pentru ca au fost pusi in situatia de a recunoaste ceea ce stiam cu totii foarte bine. Insemna automat insa sa-i dai dreptate presedintelui cu “scoala scoate tampiti”. E greu sa recunosti un astfel de adevar, mai ales cand se presupune a valida una din tezele basiste. Din acest conflict interior s-au nascut si cele mai paradoxale teorii.

Cat despre conflictul interior, ultimele declaratii ale lui Traian Basescu si-au gasit tinta perfecta in cazul unui Gabriel Liiceanu, despre care (probabil) Andrei Plesu spunea ca a preferat sa isi sacrifice libertatea interioara decat sa ridice piatra. In cazul asta, cum sa mai ridici spranceana la exemplele mai putin lovite de astfel de drame existentiale? Si aici am convingerea ca procentul adevarat al celor care ar fi meritat sa treaca examenul de Bacalaureat este mult, mult mai mic decat acel 44%.

Nu ma intereseaza daca acest scor este rezultatul vreunui joc politic/electoral al lui Traian Basescu, nici daca astfel se urmareste sa se justifice masurile de austeritate si noile disponibilizari sau inchideri de scoli si nici daca prin acest exemplu se incearca distragerea atentiei de la adevaratele probleme ale Romaniei de astazi. Nu ma isterizeaza nici macar faptul ca un ministru al Educatiei cu astfel de rezultate gaseste resursele interioare pentru a se prezenta ca un erou care a inregistrat cel mai mare succes al vietii. Cand el ar fi trebuit sa fie primul care sa isi prezinte demisia, daca ar fi vrut sa dea un exemplu ca lipsa performantei se plateste scump. Nu?

Cele doua scandaluri au scos la iveala sentimente uitate, au provocat confesiuni si marturisiri jenante si au nascut efuziuni incarcate de un patos autentic. Ele, intr-adevar, il avantajeaza doar pe Traian Basescu si dau cel mai important ajutor guvernantilor – fac sa dispara durerea provocata de proasta administrare a crizei economice. Si distrag atentia de la catastrofele vii, precum Igas, Ialomitianu, Boagiu, Udrea, Blejnar, Anastase, Boc sau, mai nou, Lazaroiu.

Toti tinerii pe care i-am vazut in studiourile televizinilor, cei mai buni din acest an, debordeaza de optimism. Mi-a placut asta si-i inteleg, cred, prea bine. Unii spun ca asta nu incalzeste pe nimeni, nici macar pe ei, mai tarziu. Speranta ar fi ca sistemul insusi sa se schimbe, astfel incat sa incurajeze valorile si nu decadenta tampitilor. Aici e sofismul. Taman sistemul bolnav ii face pe cei mai buni dintre cei mai buni sa para mediocri, daca nu chiar ratati. Puneti camere pe “sistem”, ca la BAC, si veti avea o altfel de Romanie. Daca vrem sa ne schimbam cu adevarat, haideti sa punem camere peste tot. Altfel ramanem doar niste agitatori ai istoriei.

Altfel spus nu cred ca e de ajuns ca intr-un stat sa functioneze institutiile si mecanismele, pentru ca valorile sa fie recunoscute si viata sa paseasca pe principiile meritocratiei. Cred ca e necesara o doza de incredere uriasa, o concentratie puternica de naivitate si un optimism incurabil in privinta viitorului. Doar asa putem evolua – in timp si cu multa rabdare.

Dincolo de asta, imi pare ca Funeriu si toti cei care-i aplauda “performanta” fac dovada unui cinism inuman, din moment ce danseaza pe esecul elevilor, dar le scapa din vedere faptul ca societatea construita de ei nu poate sa le asigure NICIUN VIITOR acestor tineri. Astazi, cand vor dori sa se angajeze, sau maine, cand vor termina facultatea.

Sesizati cercul vicios? Cei care ne conduc sunt masura valorii noastre, sunt facuti dupa chipul si infatisarea noastra. Cine poate determina schimbarea? Noi, de jos in sus, sau ei, de sus in jos? Nu imi vin in minte decat aceste cuvinte – “nu va intrebati ce poate face tara pentru voi, insa ganditi-va ce puteti face voi face pentru ea!”

Tot ce nu va puteti explica logic, tot ce nu iese la calcul in “dezvoltarea” din ultimii 21 de ani, imaginati-va ca este produsul selectiei naturale sub influenta mediului inconjurator. Trist este ca aceasta lupta pentru viata se poarta dupa principii si reguli identice aproape cu cele din apoca de piatra, cand homo homini lupus. Iar noi devenim tot mai cainosi.

Nu cred ca exista subiect in care cliseele si etichetele prost intelese sa explodeze mai abitir decat in zbaterea pe tema “socului” provocat de procentul de promovabilitate la Bacalaureat – 44,47%. Pe cuvant ca mi se pare exagerat de mare! Mult, mult prea mult fata de adevarul ce iese de pe bancile scolii. Cazul celor 23 de licee unde nu a promovat niciun elev mi se pare mult mai realist. Asta e adevarul gol golut – scoala noastra chiar scoate tampiti. Si-i scoate pe banda rulanta!

Am sa ma feresc sa va invit sa priviti spre profilul intelectual al celor care ne conduc, ca sa intelegeti mai bine de ce aceste cifre sunt si trebuie sa fie adevarate. Cum altfel v-ati putea explica paradoxul ca o al’de Elena Udrea ajunge sa controleze aproape toti banii tarii si sa influenteze toate deciziile Executivului? Cum altfel decat printr-un procent extrem de ridicat de tampiti ce vietuiesc, exploreaza, de-a lungul si de-a latul gradina Maicii Domnului, si apoi voteaza in/din prostie.

Nu fiti inca prea aspri in judecata, despre Elena Udrea am auzit persoane absolut fermecatoare si inteligente, mult peste medie, care-i ridicau statuie pentru inteligenta si abilitatea nativa. Daca asta suntem, atunci la dracu cu orice standard de judecata sau evaluare. Cat despre Anastase, Igas, Boagiu, Ialomitianu, Botis sau altii asemenea care conduc ministere si ne reprezinta la cel mai inalt nivel, ce sa mai spunem? Cand ii auzi si-i vezi, te intrebi cum au reusit sa supravietuiasca pana la varsta asta. In cazul lor, e un miracol insasi posibilitatea vietii. Sa-i lasam insa in succesurile lor!

Colega Funeriu a facut-o de asta data lata. Problema nu e ca nu mai avem viitor, asa cum tremurau unii isterici, pentru ca nu mai avem absolventi pregatiti, ci drama noastra este ca nu avem minima inteligenta sociala sa nu-i mai lasam pe cei de ne conduc sa ne prosteasca in felul in care o fac de atatia ani. Noi visam sa castigam medalii la olimpiade si sa ne umplem CV-urile cu studii, masterate si doctorate, cand noi nu suntem in stare sa facem diferenta intre un securist mincinos, un comunist ticalos si propriile noastre interese pe termen scurt, mediu si lung. Ne imaginam cuceritori, cand noi abia stam pe picioare.

Eventuala durere ar trebui sa fie aceea ca nu mai avem Educatie deloc, asa cum nu mai avem nici Sanatate. Asa cum nu mai avem nici clasa politica, nici institutii si nici vreo alta autoritate morala sau sociala care sa ne poata strange in jurul unei idei. Nu avem viziune nici macar pe termen mediu, gandim totul in termini de azi pe maine, dar ne place sa ne framantam de teama ca nu o sa avem cercetatori care sa duca tara pe culmile progresului prin descoperirile lor stiintifice. Ce drama fara niciun pic de umor!

Cat despre Her Colega Funeriu, nu am niciun dubiu ca ministrul va sti cum sa o dea, ca sa iasa bine. Nu demisia este pasul firesc, precum in orice alta tara normala din lumea asta unde se inregistreaza astfel de rezultate la BAC, ci un premiu pentru organizarea celui mai curat examen de absolvire. Am auzit toate spaimele, am vazut sila si dezgustul fata de generatia “buricului gol” si am citit scenarii apocaliptice. Nimic nu ma relaxeaza insa mai mult decat acest procent de 44%. Orice s-ar spune, inca mult prea ridicat. Astept adevarul din anii ce vor veni.

Sa nu uitam ca totusi traim in tara unde JUMATATE dintre romani cred ca SOARELE SE INVARTE IN JURUL PAMANTULUI. Cand acest procent va ajunge la jumatate, atunci am sa ma isterizez si eu de rezultate la BAC. Pana atunci, sa luam “aminte” la maximum de viziune prezidentiala asupra Educatiei. Ea este rezultatul scolii romanesti din perioada in care promovabilitatea era de 100%

“Situaţia educaţiei României este dramatică. Dramatică din punct de vedere al calităţii. Am convingerea că despre păpădie sau salată, orice copil dacă intră pe Google, află cum e cu păpădia şi salata, dacă vrea să ştie despre istoria antică, Herodot, intră pe Google. Hai, să revenim pe o programă adecvată, neîncărcată şi pe cât posibil adaptată economiei româneşti, pentru că toate semnalele sunt: nu mai avem mecanici auto, tinichigii auto pregătiţi în şcoli. (…) Nu mai sunt licee de alimentaţie, să facem ospătari, să facem ce ne trebuie. Noi facem filosofi şi ăia neîncadrabili în câmpul muncii cu uşurinţă.” – Traian Băsescu, iunie 2009

Ei bine, in aceasta tara, condusa de astfel de oameni, filosofii prefera “sa isi sacrifice libertatea interioara” mai degraba decat sa “ridice piatra” impotriva celui in care au crezut, au sperat si cu care au vorbit candva (potrivit unor marturii). Asadar, zau ca nu merita sa va faceti inima rea.

“Este absolut evident ca astfel de bravade nerusinate care justifica agresiunea fascista si profaneaza memoria milioanelor de jertfiti ai nazimului este inadmisibila si merita o apreciere adecvata din partea Europei” – ministerul de Externe din Rusia.

In primul rand, nu este deloc evident. Este cel mult “probabil”, asa cum suna si declaratia lui Traian Basescu, atunci cand a recunoscut ca ar fi dat acelasi ordin «Soldaţi români, vă ordon treceţi Prutul!» – “Da, pentru că aveam un aliat şi aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condiţiile de atunci probabil că aş fi făcut-o”.

Am putea sa ne aducem aminte, totusi, de ce, cand si cum a fost dat celebrul ordin “Soldati romani, va ordon treceti Prutul!” Sau am putea sa ne amintim de crimele si deportarile acelor vremuri din Basarabi si Bucovina de Nord din ordinul lui Stalin, acelasi om care probabil este considerat un erou in Rusia de astazi, daca e sa il privim in oglinda declaratiilor ministerului rus de Externe. Am mai putea sa rememoram crimele si ororile faptuite de aceeasi Uniune Sovietica in Basarabia restul teritoriilor romanesti ocupate in 1940 si ramase sub aripa sovietica si dupa 1945.

Ca Traian Basescu a dat-o pe maneca inconstient sau intentionat, oricum mai rau decat un amator intr-ale istoriei, mai iresponsabil si mai imatur decat Ponta si Crin, este o parte a problemei. Dar a ajunge acum sa pastram tacerea asupra intregului adevar istoric sau, cel putin, sa refuzam a discuta si in alta cheie conflictul diplomatic, inseamna sa ne pierdem mintile mai rau decat personajele implicate direct in scandal.

Desigur, e fascinanta unanimitatea si consensul tuturor reactiilor de dupa afirmatiile MAE rus, insa nu pot privi cu admiratie spre Moscova acum doar pentru ca ei au coborat si au dat atentie zicerilor istorice contrafactuale ale lui Traian Basescu. La tv poti sa auzi insa cum majoritatea analistilor admira cum Rusia ne-a pus la punct. La fel cum cei care l-au injurat si fugarit pe Regele Mihai o viata, acum sunt la un pas de a organiza un referendum pentru Monarhie. Oricum ar fi, Traian Basescu si-a atins scopul – discutam istorie si rescriem trecutul in loc sa ne ocupam cu prezent. Astept momentul in care ne vom da cu presupusul despre invaziile mongole, despre fanarioti si despre sinuciderea lui Decebal.

Este insa de luat in calcul eventuala inflamare a spiritelor peste tot in Europa si tendinta rejudecarii istoriei recente. Nu de alta, dar asta ar putea sa ne aduca, pe fondul crizei economice, o si mai mare belea. Atunci sa vedem cum vom privi spre rusi. Sau, in general, unde vom privi. Ce-i drept, in acest caz, presedintele cu siguranta nu prea vede multe in fata ochilor.

Am scris acest text – In apararea lui Traian Basescu – cand mi-am dat seama ca recursul la istorie face rau, daca nu te poti raporta la trecut si in mod critic. In primele ore de dupa enuntarea celebrelor “sluga la rusi” si “Regele Mihai a tradat interesul national”, mi-am spus ca daca un presedinte ajunge sa isi dea cu presupusul si despre orice, atunci putem sa ne luam adio. Nu pentru ca ar incalca vreo cutuma, ci pentru ca o facea intr-un stil dogmatic, fara intrebari, emitand edicte si fraze cu pretentii de adevar universal.

Nu aveam de unde sa stiu ca aproape fara nicio exceptie, toti cei care urmau sa-i raspunda o vor face nu doar la fel, ci si mai orbiti de ura si fara nici cea mai mica urma de spirit critic si rezerva fata de “adevarurile” trecutului consemnate oricum subiectiv de istorie. Culmea, deodata vedeam cum un popor intreg se pricepea la istorie, stia perfect ce se intamplase in acel an 1947 si il punea la punct pe “incultul” Traian Basescu. Pana la urma, presedintele interpretase un eveniment istoric. Avea el caderea sa o faca?

Cand am aflat ca Traian Basescu isi exprimase o credinta pe care o avea cel putin din 2005, si nu am niciun motiv pentru care sa nu cred marturia Adrianei Saftoiu, atunci lucrurile s-au mai limpezit. Aveam cel putin o dovada ca Traian Basescu are si credinte proprii, bine infipte in structura sa, altfel demagogica si ipocrita pana la organic.

Nu conteaza aici daca Traian Basescu doar isi imagineaza si are fantasme cu el insusi care se arunca in fata gloantelor plutonului de executie, pentru neam si tara, asa cum il vede pana si frate’su, sau daca nu cumva acel fantasmagoric “Impuscati-ma” ar avea aceeasi soarta ca si celebra “Demisionez” in cinci minute. Conteaza insa ca Traian Basescu, desi crede ca “marile gesturi cer mari sacrificii”, nu a dat niciodata dovada ca este in stare sa puna in practica si-n realitate credinta sa cea mai adanca.

Daca vreti sa il intelegi mai bine, si ar fi necesar ca macar Opozitia sa faca acest exercitiu, ar trebui sa va ganditi si sa fiti siguri ca Traian Basescu si-ar umezi ochii, poate chiar ar plange, de fiecare data cand ar vorbi despre destinul sau in fata unei decizii asemanatoare celei din 30 decembrie 1947. Atat timp cat ratam aceasta “disponibilitate” a presedintelui de a se juca si jongla cu sentimente si imagini, credinte si emotii, ratam intreg razboiul. Si cand ratezi razboiul, se intampla ce i s-a intamplat lui Ponta cand a deschis gura si a grait una ca asta:

“cand am vorbit impreuna, marti, la Cotroceni, ati vazut ca domnul Basescu cauta dupa sticla pe jos. (…) Deci nu te poti duce ca un betiv la carciuma cand esti seful statului sa-ti dai cu parerea asupra istoriei nationale si asupra simbolurilor nationale” Da, nu te poti duce, dar daca, totusi, se duce, asta ce inseamna? Inseamna ca tu, Ponta, nu ai inteles ca el nu mai are nimic de pierdut, dar tu cu siguranta ca vei pierde ce ai castigat daca vorbesti asa.

Asta se pare ca au ratat Crin si Ponta. Basescu nu mai are ce pierde si acest al doilea mandat il foloseste pentru a-si mentine puterea. Si pentru a da glas unor adevaruri si credinte, probabil mult timp inhibate. Si lui Crin Antonescu, si lui Victor Ponta pare insa sa le scape jocul in care ii arunca presedintele. Prin coborarea discutiei si escaladarea limbajului, el obtine exact ce avea nevoie – compromiterea celor care au ceva de pierdut.

Astfel se faramiteaza intreaga clasa politica si totul se transforma intr-o pasta naclaioasa, amorfa si urat mirositoare. Degradarea discursului politic si coborarea lui in haznaua bauturilor alcoolice si sexului fara perdea chiar de catre liderii USL avantajeaza taman acele partide distruse deja – PDL, UNPR, UDMR si cine o mai fi. In final, vom avea o masa compacta de partide nefrecventabile. Iar cei trei speriati care se vor mai duce la vot, ghiciti pe cine vor vota?

Daca recursul la istorie va continua sper sa aflam si noi cat de mult s-a schimbat aceasta stiinta in ultimul timp, cat de periculos este sa-i mai manuiesti datele ca adevaruri imuabile si cat de frecvente sunt intrebarile care-i redeschid dosare si repun in discutie momente pana de curand considerate tabu. Il astept cu nerabdare pe curajosul care sa discute liber despre Hitler si in alta cheie decat cea consacrata. Atunci sa vezi spectacol!

Pana la urma, asta e cel mai bun semn ca criza economica nu s-a sfarsit nici pe departe. Nationalismul si sentimentele extremiste rabufnesc atunci cand democratia apune, iar iesirea din criza devine o iluzie. Opozitia ar putea macar de data aceasta sa invete ceva – Casa Regala s-a abtinut de la comentarii. A iesit cu siguranta mai castigata decat ei.