Daca schimbarea ar fi fost doar una care sa tina mai degraba de estetica discursului politic, ar fi fost ok, nu ar fi zgariat niciun simt. Problema e cand liderul USL copiaza fragmente intregi din discursul celor doi premieri dinaintea sa – Boc si MRU. Responsabilitate, cumpatare, echilibru si mai ales stabilitate.

Nu cred ca ar fi fost un semn nici de intelepciune si nici de maturitate, daca imediat cum ar fi ajuns la Palatul Victoria, ar fi rupt acordul cu FMI, asa cum promitea doar acum un an. Dar ar fi fost un gest de onestitate sa spuna macar o parte din adevarul pe care il traiesc acum. Acel adevar pe care PDL si Traian Basescu nu au avut puterea sa-l rosteasca in 2009, iar un an mai tarziu au taiat salariile. Si ar fi fost mai sincer daca ar fi continuat sa-i spuna lui Basescu – “dracu” si “raul cel mai mare”, asa cum au facut-o zi de zi in Opozitie. Schimbarea discursului la 180 de grade – “voi face tot ce pot si tine de mine ca sa evit un conflict cu presedintele”– e o strategie buna, dar necinstita.

Se vede aici obsesia lui Ponta de a juca rolul politicianului matur, responsabil si cumpatat cu orice pret. Si totusi.

Nu e atat de deranjant ca intreaga politica a Guvernului Ponta se axeaza doar pe reparatii fata de trecut. Poti intelege asta, din moment ce nu au inca un mandat legitim. E mai enervant insa ca il auzi pe Florin Georgescu cum santajeaza in stil de mare finantist: daca romanii vor pune votul cum trebuie la toamna, isi vor primi diferentele de la salarii si pensii; daca nu, sa se astepte la alte reduceri si taieri. De ca si cum nu BNR a girat in permanenta pasii fostei guvernari! De ca si cum nu la fel au spus si ceilalti dinainte.

Plagiatul lui Ponta merge dincolo de discurs si pentru ca problemele deja aparute cu oamenii abia numiti reamintesc perfect de tot circul de pana acum. In loc de Igas am avut o Corina Dumitrescu, Funeriu a fost inlocuit cu succes maxim de Mang, iar Baconschi sunt convins ca e chiar mandru de Marga. Care sa fie diferenta – cinstea, doctrina, originalitatea masurilor reparatorii? Sau doar (inca) lipsa de putere totala de care tocmai ce se plangea Ponta acu vreo doua zile intr-un interviu?

In definitiv nu este tocmai incercarea asta a USL de a acapara intreaga putere inainte de termen doar o alta pastisa a trecutului recent, pe care l-au demonizat atata? E important si-ar fi bine sa nu uitam ce a fost inainte macar si pentru a sesiza din timp plagiatul din viitor. Pentru ca impotriva lui nu exista tratament, ci doar iluzia unei eterne reparatii. Pentru asta e nevoie insa de o memoria vie si activa.

USL si-a anihilat singura discursul si s-a trezit inaintea alegerilor fara verb, fara subiect, dar cu un singur predicat – trebuie sa guvernam, deci cum o facem? Vom afla cu totii pe parcurs. Ponta inca lasa societatii poarta deschisa pentru decizii si discutii. Pana la alegeri. Ma tem ca dupa va urma un plagiat 100% dupa trecutul inca prezent.

De atata zoaie, nici macar nu te mai umple greata – iti cumperi popcorn si urmaresti filmul pe care l-ai mai vazut de zeci si zeci de ori. Totusi asta are ceva nou. Ce nu inteleg eu – desi ar putea fi doar lipsa mea – e urmatorul lucru: daca marii strategi tot isi motiveaza inghitirea rahatului ca fiind o necesitate de maxima importanta pentru implinirea scopului, care mai e scopul in sine pe care il urmareau de la inceput, din moment ce el suna identic aproape cu cel propovaduit pana acum de fosta putere? Ca tot ce am auzit din gura desemnatului Ponta nu a fost decat “prudenta, credibilitate, stabilitate, respectarea cetateanului si responsabilitate”.

Pai acelasi lucru il afirmau de dimineata pana seara si ceilalti. Cand a venit vorba despre reintregirea salariilor, Ponta a spus ca “exista premise”. Ok. Poezia asta a rulat in gura lui Boc din momentul in care Basescu le-a taiat. Inteleg si ca nu poti sa spui mare lucru pana cand nu esti investit, dar macar gasesti alte cuvinte sa-ti exprimi responsabilitatea. Mai onesta a fost doamna Mariana Campeanu – macar a spus ca sigur vor fi dati inapoi banii la oameni. Si la salarii, si la pensii. Fara termen, dar a spus limpede pentru tot omul ce si cum. Ponta ar putea sa invete de la ea sa vorbeasca corect si bine din punct de vedere politic. Altfel, iarasi, seamana prea mult cu MRU.

Si asa ajungem la singura diferenta de esenta si esentiala in acelasi timp dintre cele doua proiecte – USL si PDL. Doua formatiuni care, odata cu schimbarea puterii, si-au inversat pana la identitate si limbajul si proiectiile. Atunci cand discursul unora nu a fost cu totul si cu totul suspendat. Ori Felix Voiculescu, motanul obsedat o viata de suspendarea lui Traian Basescu, este singurul personaj care in aceste zile a facut diferenta majora dintre cele doua formatiuni – trimiterea presedintelui acasa.

“Daca in 30 de zile nu demisioneaza, il suspendam noi in urmatoarele 60 de zile” – se lauda acasa la el patronul antenelor. Intrebati cu doar o zi inainte despre acelasi lucru, cei doi lideri USL, Ponta si Antonescu, au raspuns in cor ca suspendarea lui Traian Basescu va veni DOAR daca omul nu respecta Constitutia. Adica, de acum incolo. Ce a fost nu se mai pune. Inspirat probabil de ideile lui Mircea Badea, Felix a punct punctul unde trebuie – Basescu must die! Si aceasta este si singura diferenta esentiala din discursul celor doua partide – PDL l-a baricadat constitutional in fotoliul de la Cotroceni, Felix il vrea alungat cat mai repede.

In rest? Doar puncte comune: Ioan Rus la Interne, UNPR condus de seful mafiei personale a lui Nastase la putere, reintregirea salariilor – o speranta cu premise si un Ioan Oltean care spune ca poate vota Guvernul Ponta, pentru ca PDL nu are oricum niciun interes ca el sa nu treaca. hm, oare de ce? Dar, corect dintr-un anumit punct de vedere si exact din restul.

In acest moment, mai mult decat oricand incep sa cred ca din doua una: ori Guvernul MRU a picat si cu ceva complicitate de la Cotroceni (o soapta ceva, orice aruncat vag intr-o tabara) ori, in cel mai rau caz, actuala situatia ar trebui sa-i convina de minune lui Traian Basescu si gastii sale. Pentru ca din punctul asta are toate “premisele” sa reuseasca macar una din doua: 1. sa demonstreze, ca si cum ar veni de la sine, nu fortat, ca USL + PDL = aceeasi mizerie.

Si 2, poate cel mai important: a scos PDL din teren, ca tragea sa moara, si il baga in perfuzii sa se intremeze. Si in timpul asta isi aduce si adversarii in lupta deschisa de unu la unu pe terenul care-i place maxim: opozitia, victimizarea si atacul pentru supravietuire. Cu PDL si MRU la guvernare i-ar fi fost imposibil sa lupte din zona asta. Ar fi trebuit sa injure din nou Opozitia, acum iubita de popor, din postura de cel mai nesuferit al neamului. Asa, isi va apara viata, si valorile, si neamul de aceleasi zoaie care se tot scurg pe geamul politicii romanesti. Si apoi va astepta un ultim cuvant salvator.

Si parol daca sunt convins ca Felix va avea succes, oricate procente ar mai avea acum Traian Basescu. Lupta nu va face decat sa scoata la suprafata aceleasi vechi si adanci obsesii, spaime si resentimente ale romanilor. Sunt curios totusi pe cine urasc ei cel mai mult chiar si astazi, la cinci ani de la prima tentativa de demitere: pe Felix sau pe Traian Basescu?

O intrebare la care Ponta ar trebui sa gaseasca primul un raspuns si sa se decida cum actioneaza. Pentru ca in privinta lui Crin nu cred ca mai exista dileme.

Doar un zambet putin cam exagerat intru zeflemea si ironie de pe chipul lui Basescu ne-a facut sa ne amintim de vechiul presedinte. Ponta si el s-a resetat aproape in intregime. Atat de mult ca presedintele partidului social democrat a ajuns sa lucreze pe 1 mai. Ce exagerare copilareasca in fond! Retin in dreptul lui Ponta si emotia de dupa anuntul desemnarii – “este un moment special in viata noastra politica”. Nici nu stia Ponta, cred, cat adevar graieste, desi probabil cuvintele-i erau impinse de unicitatea propriilor sentimente si nu de vreo analiza serioasa a vietii politice.

Dar chair asa este – e un moment unic in istoria ultimilor 8 ani. Emotia lui Ponta, vizibil transfigurat de insemnatatea istorica a clipei, contrasteaza parca prea puternic, totusi, cu ranjetul de codoasa batrana de pe chipul marinarului. Faptul ca Ponta a fost atat de patruns si a acordtat atata insemnatate celor cateva secunde de la pupitrul Cotrocenilor, dupa ce tocmai ne anuntase ca “nu va fi niciodata premierul lui Basescu”, ne poate face sa intelegem si mai bine ce s-a intamplat in ultimele zile.

La inceput nu au vrut, dar trebuiau sa lase impresia ca exista viata si dupa concediu. Apoi au tabarat tradatorii si traseistii peste ei. Dupa cateva calcule, facute mereu de presa mai intai, au realizat ca s-ar putea petrece nedoritul. Visul de-o viata incepea sa capete contur. Frica si emotiile date de apropierea implinirii ceasului au provocat frisoane. Puterea incepuse deja sa corupa. Luciditatea, ratiunea si pragmatismul. Doar batranul edec mai ingana ceva despre rabdare si calm. ‘Geaba vorbeste insa inteleptul tribului, tinerilor le fierbe sangele in vine.

De aici pana la momentul in care devin convinsi ca nu mai au cum sa scape puterea dintre degete e doar un pas. Strategii de partid au avut grija sa le expuna doar partea pe care o stiu ei cel mai bine – puterea aduna putere, puterea cheama si se consolideaza singura. Cel putin la inceput. Schimbarea nu mai poate fi intoarsa din drumul sau spre acapararea puterii totale. Cu gandul ca vor avea sub control alegerile, cu siguranta ca macar nu vor mai fi neglijati la urmatoarea alocare din fondul de rezerva guvernamental, strategii USL si-au dat acceptul – bagati-va! Si s-au aruncat.

Totusi, scopul ultim al USL e sa castige la alegerile parlamentare peste 50%. Asta e un fapt care nu s-a schimbat si nici nu cred ca e posibil sa fie anihilat. De la Tariceanu, Traian Basescu stie ca a lasa si o parte din putere neglijata poate inseamna pierderea ei totala. Vineri i-a fost doar confirmat ca acum iarasi pierduse o parte din ea de ceva vreme. Si e posibil sa fi accelerat procesul in speranta ca in 7-8 luni o va putea recuceri. Acelasi termen si pentru Ponta sa demonstreze ca e mai bun decat Boc si, mai ales, decat MRU.

Cred ca atata timp cat Ponta va fi tinut in sah permanent de Basescu, chiar si daca reciproca va fi adevarata, MRU, PDL si restul vor avea timp si spatiu de actiune. Nici nu trebuie sa se adune cine stie ce. Asa cum nici PDL nu trebuie sa renasca. Dar, putin cate putin, adunat la final la ceea ce va scadea de la USL, s-ar putea sa dea cu plus. Nu stiu de ce, dar prea e liniste dupa trecerea motiunii in tabara USL. Prea mult se simt emotiile, spaimele si retinerea generala din tonul noii puteri. Si nu cred ca e doar timiditatea inceputului.

Castigatorul real al acestui moment ar trebui sa fie (nu spun ca este inca) electoratul, care are in premiera ocazia sa voteze in sfarsit in cunostinta de cauza. Desi ma tem ca dupa ce USL se va eroda la guvernare (fie si destul de putin), alegerile nu vor face decat sa reediteze aproximativ identic reprezentarea politica din Parlamentul actual.

Al doilea mare castig pe care l-a adus motiunea e piedica pusa in calea fostei puteri, care dadea impresia ca nimic nu o va mai putea schimba. E bine ca toti sa nu uite asta niciodata. Astept emulatiile care vor urma in tabara noii opozitii. Nu de alta, dar parca e mai sanatos un echilibru fragil al puterii decat cine stie ce majoritate monstruoasa.

Totul este conjuctural, reevaluabil si tocmai de aceea niciodata cu adevarat pierdut sau castigat. Priviti aceasta trupa in permanenta miscare de la un partid la altul. Toate aliantele facute si desfacute doar in ultimii patru ani. Reevaluarile presedintelui. Veti gasi extrem de putine personaje care sa creada pana la capat intr-o idee, sa nu abdice de la visul sau, sa nu fi sarutat locul pe care l-a scuipat ori viceversa. Dintr-o astfel de ambianta nu se poate naste niciodata o schimbare profunda, esentiala a sistemului pacatos care ne macina si ne fura vietile.

Peste tradarile vechi, unele ancestrale in comparatie cu memoria infima a poporului, noile permutari dintre Putere si Opozitie nu fac decat sa cimenteze realmente aceeasi mizerie. Cand PDL se va fi topit in USL, ce rost mai au alegerile? Cand Traian Basescu il va desemna cu zambetul pe buze pe Victor Ponta premier, declarand poate ca si-a vazut din nou al doilea vis cu ochii, ce rost mai are in general orice discurs din partea lor?

Daca e ceva care ma irita cel mai mult e ca nu vad niciun pesedist sau liberal care sa treaca ACUM la PDL. Ca nu exista mai multe voci democrat liberale care sa isi recunoasca infrangerea si esecul si, cu toate astea, sa isi declare fidelitatea fata de un partid care va sta mult timp ingropat in opozitie. Vreau mai multi Paleologi pe care sa-i aud ca abia asteapta sa plateasca pentru “aroganta, incompetenta si hotia altora” din partidul in care va continua sa munceasca si sa creada.

Stiu, naivitatea de care da dovada inca Paleologu il transforma intr-un personaj bizar, atipic si niciodata adecvat spatiului mioritic. Dar as vrea sa aud mai degraba motivatii ca ale sale decat scuze tampite si gretoase aruncate fortat si penibil odata cu fiecare tradare. Mi-ar placea ca ambitia de care vorbeste Paleologu sa-i tina pe toti incremeniti in proiectul in care au crezut macar odata (merge si o data).

Il cred si ii dau dreptate lui Paleologu cand spune ca nu pleaca din PDL “din ambiţie politică, pentru că eu vreau să joc un rol important în politica românească şi nu poţi face asta dacă nu stai acolo unde eşti şi dacă nu suporţi şi perioade de impopularitate.” Il inteleg si cand afirma ca stie “foarte bine” ca va plati factura “pentru boacănele făcute de alţii, pentru idioţeniile făcute de alţii, pentru aroganţa, incompetenţa şi hoţia altora! Îmi dau seama, nu e drept, dar aşa se va întâmpla, asta este, c’est la vie! Însă, pe termen lung, oamenii apreciază consecvenţa şi constanţa în politică.”

Ii banuiesc si limitele lui Paleologu. Si pacatele. Sa crezi orbesti in Traian Basescu (“pleasca PDL”) – patronul tuturor reevaluarilor de dragul puterii, omul fara nicio insusire si fara niciun ideal – sa o admiri sincer pe Elena Udrea – zeita incompetentei, arogantei si parvenitismului – nu pot fi decat erori care isi au rodul in acelasi tip de naivitate. Insa astfel de “greseli”, daca exista, sunt de un milion de ori mai nevinovate decat curvasaria generala a principiilor in care se scalda majoritatea politicienilor.

Prefer cresterea numarului unor astfel de don quijoti in politica decat cvasi-generalizarea unor mizerabili care vand, cumpara, inghit si scuipa pe oricine doar pentru a-si pastra puterea, banii si privilegiile. Pentru ca o astfel de viata nu evolueaza, nu se transforma niciodata in ceva mai bun. Prin astfel de practici ramanem infipti etern in mizeria lor.

In tara unde naivitatea si buna credinta nu au decat un singur sinonim – prostia – si unde doar cinismul, tupeul, lipsa oricarui principiu si incompetenta reusesc si rezista, nu iti mai poti dori nimic decat falimentul total. Iar a crede ca “schimbarea” puterii, care se asterne deja, va schimba ceva cu adevarat, in esenta si principii, cand ea are la baza tocmai o masiva armata de tradatori si da in balbaiala in fata posibilitatii de a-si asuma responsabilitatea guvernarii (cand exista riscul sa se compromita pana la alegeri), abia asta e o naivitate nepermisa, vecina cu prostia.

Parodoxul nu e ca ne aflam intr-o perioada in care toate valorile au fost aruncate in aer, inversate ori confuzate, ci realitatea e ca asa traim de 22 de ani – fara valori, fara principii si fara credinte. Doar cateva oportunitati – NATO si UE – in rest o societate la varsta copilariei care acum a facut primii pasi in adolescenta rebela. Macar de ne-am apuca odata sa invatam, sa credem, sa gresim cu adevarat si sa platim onest.

Daca Ponta nu insista sa se ancoreze in meandrele gesturilor adolescentilor tradati in dragoste, rupand singurul document oficial in care Basescu se angajeaza sa plece de la Cotroceni inainte de vreme – visul si ratiunea de a fi a USL parca, nu? – daca liderii USL ar fi avut instinct politic si nu ar fi fost niste morti prinsi intr-un proiect care astfel devine orb acum, poate ar fi avut inspiratia sa faca un gest care ar fi impacat pe toata lumea si i-ar fi scos din zborul paralel cu realitatea si interesele electoratului.

In primul rand l-ar fi impacat pe Basescu Traian cu Traian Basescu, presedintele umilit, plictisit si fara proiecte, care pare tot mai dornic sa plece acasa. Nu are pretext si nici nu vrea sa demisioneze in lacrimi recunoscandu-se infrant de istorie, dar insista sa lase musai ceva in urma. Daca ar fi platit cu sec, USL ar fi implinit si dorinta romanilor din 2009 si visul majoritatii din prezent. Plus, ar fi ridiculizat PDL, demonstrandu-i ca a batut apa in piua patru ani de zile impotriva vointei romanilor.

Desigur, Traian Basescu a trimis aceasta scrisoare pentru ca era sigur ca va fi rupta. Stia ca asa se vor comporta. Gestul in sine exprima ca a pariat pe reactia asta. Daca ar fi avut cel mai mic dubiu, nu ar fi riscat. Un bluf care i-a adus un castig sigur – imaginea unui USL care se strange sa isi aplaude o agenda straina de dorintele romanilor. Rupand-o sfidator, USL a ratat sansa de a-l pune pe presedinte cu fata la popor.

Cealalta solutie ar fi fost ca USL sa ignore total scrisoarea. Nu a reusit nici asta. Si-a plasat singura congresul sub semnul epistolei. Chiar in aceste momente aud cum la fiecare dintre cele trei partide nu se discuta decat despre propunerea – teapa a lui Basescu. Asadar, au luat-o. USL nu intelege ca presedintele nu se mai poate compromite pentru ca a depasit deja limitele fenomenului, dar ei pot si nu ezita sa o faca.

Ar fi avut acum toate temeiurile sa spuna: acceptam pentru ca respectam doua dorinte majore ale romanilor dintre care una consemnata prin vot – Parlamentul unicameral si trimiterea acasa a lui Traian Basescu. Astea sunt fapte, nu vorbe. USL a ales insa sa vorbeasca in limbi straine. Ca lui Traian Basescu nu i-a pasat niciodata de vreun vot si ca le-a folosit pe toate doar pentru a-si face jocurile politice e un lucru stiut. Unii gasesc chiar placere cand vad ca e folosit pentru inca o golaneala.

Mega congresul de la Romexpo lasa insa senzatia ca nici USL nu i se rupe prea tare. Altfel ar fi plusat macar “de dragul romanilor”. Ce ar fi pierdut?

MRU sesizeaza cu o acuratete de vultur scaparile de istorie, gramatica, semantica ori moralitate la adversari, pune degetul pe “fracturile de cunoastere” si “ignoranta care poate naste monstri” la altii, dar e miop spre chior in ceea ce priveste sofismele si ditamai scaparile din propriile rationamente si expozeuri. Daca ignoranta naste monstri (in Opozitie), secretele si sofismele unui om informat (al Puterii) trebuie sa aduca, probabil, speranta in sufletele celor saraci cu duhul.

Scaparile de logica si morala politica ale lui MRU – de la scaderea contributiilor sociale (“sigur se va face”) versus cresterea salariilor bugetarilor (“nu exista bani publici de risipit”), pana la trantitul usii (in nasul nu mai stiu cui) pentru fondurile alocate in tara “pe chestiune de umanitate” pentru oameni, nu pentru stoparea hemoragiei interne din PDL – si-au gasit expresia babilonica perfecta in pierderea semantica totala pe problema de la UMF Targu Mures: sa incurajam invatatul limbilor straine oricare ar fi ele!

Insa corolarul discursului politic ca arta morala la MRU si-a gasit expresia sublima in explicarea secretizarii contractului Chevron:

“Emil Hurezeanu: Contractul cu Chevron este secret, Chevron neavand nimic impotriva desecretizarii acestui contract…
MRU: Ah, nu stiu daca are sau nu are impotriva, nu ma pot pronunta in numele Chevron.
EM: Nu, a declarat ca e gata sa il desecretizeze. Din perspectiva lor…
MRU: Ah, nu stiu. Va spun sincer ca nu stiu. Nu stiu.
EM: Exista o intentie a Guvernului de a se desecretiza aceste contracte?
MRU: Haideti sa va spun ce inseamna cu contractele acestea, pentru ca am observat si eu ca este o emulatie (hi, hi) in jurul (hi, hi) in jurul contractelor.”

A urmat pauza. A trecut publicitatea si MRU tot in pauza a ramas pe Chevron. Pana cand l-a mai trimis o data pe Ponta la biblioteca. Daca pana acum MRU era prieten cu toata lumea si isi facea treaba fara sa anunte vreun desant in scena politica, atacul de ieri al premierului a reprezentat activarea sa. De acum are dusmani si, mai ales, are tinte. Nu e o fractura de logica, ci o turnura a discursului. E noua politica a lui MRU vazuta de un “patetic sincer”.

In aceasta calitate simte masele care se indreapta spre el. Un alt pasaj memorabil pentru artei cu care MRU imbina realitatea cu elemente de fictiune si manipulare:

“Proiectul meu politic, gandirea mea… se construieste (sic!) in timp pe seama unor premise. Faptul ca devin constient de asteptarea care exista intr-o masa foarte mare de electorat matur, acolo unde vorbim de meserii liberale – profesori, avocati, medici, patura educata urbana, oameni in plina varsta activa intre 25 si 50 de ani. Eu am vocea lor si sunt comun in aspiratii cu ei, simt aceasta asteaptare ca vine spre mine pe diferite canale. Simt aceasta asteptare si ea se va structura intr-un fel. Dar mai e nevoie de un ingredient – succesul in administrare. Si el nu se instaleaza la doua luni de guvernare, mai are nevoie de o luna.”

O luna il mai desparte pe MRU de succes si de momentul in care masele de intelectuali (“patura educata urbana”) nu vor mai rezista tentatiei si se vor abandona total proiectului MRU. Sincer, aroganta exagerata combinata cu scapari elementare de logica, semantica si moralitate, nu stiu daca vor sustine frenezia proiectului politic MRU. El va plati moral – electoral macar pentru ca a acceptat sa fie aruncat (si mai ales sustinut) in lupta de Traian Basescu si coalitia din jurul PDL.

Insa pericolul cel mai mare in cazul lui MRU vine exact din cealalta parte. Din excesele sale. “In primul rand excesul de informatie poate conduce in anumite cazuri, nu cred ca e si cazul meu, la necunoasterea lumii reale” spune M. R. Ungureanu. Da si nu. Mai grav, excesul de informatie si explozia ego-ului pot provoca mai ales ascunderea si deformarea lumii reale. Ar putea fi chiar antonimul emulatiei.

PS: “aemulatio” (lat.) – incercarea si/sau tendinta, stradanie, dorinta de a egala sau a depasi pe cineva intr-un anumit domeniu de activitate.

Revenind la constructia arhitecturala a reformatorilor de dreapta, ceva nu a mers. Fie bolovanii au fost prea grei, fie calculele au fost paralele cu realitatea, cupola s-a prabusit peste constructori. Nu in capul adversarilor. Nu a pulverizat monstruozitatea uselista, ci i-a ingropat chiar pe inginerii care puneau ultima temelie sistemului. Cum a fost posibil, unde au gresit ei? Cum de au scapat printre degete edificiul noului stat roman? Raspunsul e circular, oarecum, dar nu mai putin valid. Au ajuns la performanta de a se face mai urati in ochii multimii decat reusise pe vremuri Nastase.

Poate si pentru ca inca nu l-am vazut cu mainile in catuse, aruncat in fundul unei celule, poate si pentru ca deciziile instantelor inca par mult prea blande (tradand ori incompetenta, ori ticalosie). Cert e ca imaginea de condamnat a lui Adrian Nastase nu enerveaza, nu scandalizeaza si nu isterizeaza, fie si daca e lipita de fruntea USL si bagata in creierul PSD. Pe cine mai intereseaza daca lui Ponta ii dicteaza sau nu Nastase, urgentele sunt altele. Alegerile din 2008 si 2009 au fost castigate de PDL si Traian Basescu exact pe sentimentul, inca mult pera viu atunci, cvasi-general de ura (poate si ceva spaima) a majoritatii fata de aroganta si hotiile din timpul guvernarii pesediste. Poate ca aici au gresit calculele – sentimentul s-a stins inainte de termen.

Si mai bine spus – a fost inecat de altele, mai puternice si mai adanci. Intre timp, ura din ochii umezi si tot mai plangareti ai presedintelui a zgandarit sufletele, si asa epuizate de mizeria cotidiana, mai profund decat au facut-o aroganta si “mafia personala” din epoca lui Nastase. Traian Basescu stie ca aici se poarta lupta. Se castiga sau se pierde in functie de cat de bine intuiesti ce simte, vrea si spera sufletul multimii. Din pictogramele extrase din bataile de inima ale poporului si-a construit Traian Basescu fetele si chipul de-a-lungul timpului.

Cumva pasii au fost decalati. Incercand mereu sa rascoleasca etosul romanilor, in cautarea unor motive de unde sa isi extraga noi sustinatori, care sa contrabalanseze infrangerile in lupte mult mai vizibile si concrete (cu economia, reforma educatiei si sanatatii, ori esecul modernizarii statului si sistemului politic), Basescu nu a reusit decat sa raneasca fara sa puna nimic in loc. Jignind fara vina, reformand doar prin reevaluari, a ajuns la fundul sacului – slabiciunile au luat fata intuitiilor politice.

Asa a ajuns Elena Udrea sa il bata si in final sa-l execute pe Cristian Preda. Culmea, ambii protejati de-ai presedintelui. Amandoi promotori ai reformei statului, partidului si politicii. Slabiciunea pentru Elena Udrea a dus la inmormantarea unei imagini cu care PDL a facut parada – un partid de intelectuali care va pune Romania pe drumul modernitatii. Cand si-au dat seama ca eticheta de intelectual nu mai face doua parale, iar ei sunt obligati sa joace si sa se bata pe publicul tinta al OTV, s-au descotorosit de Preda ca de un produs de lux pe care nu ti-l mai permiti in vremuri de criza. In fond, asta a si fost Cristian Preda pentru PDL – o fita, o toana de moment, exact ceea ce este si domnul profesor in fond: un mic profitor citit care beneficiaza de puterea partidului pentru a-si promova imaginea de intelectual onest. Cand te afunzi in sistem pana la gura, nu mai poti striga ca te ineaca valurile!

De asta e si injurat astazi de toata lumea. Nu poti sa-l faci pe Boc penibil, pe Udrea goala de fond si pe restul o gasca de interese, dar sa continui sa ramai langa ei. Asta dovada de ticalosie. Iar cand mai si spui ca PDL se dezintegreaza pentru ca “spiritul lui Traian Basescu” nu mai pluteste in partid, faci si dovada de amator intr-ale politicii (reale, nu de manual). PDL a explodat tocmai si numai din cauza faptului ca s-a imbibat de spiritul lui Traian Basescu. A refulat. Iar odata cu decaderea lui, a facut si partidul implozie. E atat de simplu ca si un student la Conservator ar intelege.

Iar liantul tuturor acestor mecanisme este – ori, pana si asta a ratat Preda – insasi Elena Udrea. Chiar mai mult decat automatul Boc (care inca vorbeste despre cum o sa castige PDL alegerile si o sa guverneze mai departe), Elena Udrea a ramas pariul lui Traian Basescu cu PDL. Pe langa si dincolo de toate celelalte erori, poate ca de asta tentativa de decapitarea a lui Adrian Nastase a ajuns sa nu mai multumeasca pe nimeni.

Imaginea acestei slabiciuni exhibata public atat de agresiv si dezastruos (cel putin la Bucuresti, unde nu uitati de cocolosirea parintesca “Udrea nu este o grea”, “Capitala e pierduta”) sterge pur si simplu orice urma de resentiment din cealalta parte. Si, pentru ca un Nastase condamnat nu mai atinge pe cine stie cine, greii au de acum liber la “bagat” ce vor ei in intelectualii din PDL. Si sa te tii reforma de acum!

Incercarea de evadare a lui Frunzaverde din statul politienesc al lui Traian Basescu, spre taramurile doctrinare mai bine conservate in dreapta, e cea mai buna expresie pentru starea de dezintegrare in care se afla Puterea. De altfel, plecarea i-a naucit atat de rau pe pedelisti, in prima faza, ca nu au fost in stare sa articuleze nimic coerent. De altfel, eticheta pusa de saman e singurul lor raspuns coerent – a fost vizibila peste tot in delirul lui Emil Boc despre tradarea “crezurilor”. Frunzaverde a vrut sa se salveze si a avut noroc de pozitia privilegiata de care se bucura in partid. Greu il poti numi traseist, desi oportunismul e singura ideologie cunoscuta de politicienii nostri.

Restul, ce a spus Frunzaverde la plecare – statul politienesc sufoca economia, ne e frica sa mai vorbim la telefon, haosul administrativ si vrajba politica – sunt simple cuvinte rostite ca sa-i legitimeze transferul. Adevarate sau nu, chiar daca vin din gura unui reprezentant al Puterii, ele nu spun nimic. Din partea lui Sorin Frunzaverde m-as astepta sa aud CUM a fost posibil si DE CE a ingaduit construirea unui astfel de sistem. Nu ca el exista. Iar daca nu a participat la formarea lui, daca nu a fost “complice”, sa povesteasca mai exact cum anume l-a afectat sistemul. Altfel cuvintele alea nu raman decat niste clisee furate din gura Opozitiei.

Dar, daca a preluat cateva idei de prin piata libera, Sorin Frunzaverde a venit si cu un bagaj cotrocenist – “USL e o alianta conjucturala”. Poftim? Parca am mai auzit ideea asta de curand exprimata chiar de Traian Basescu, in contextul in care explica de ce NU va numi premierul din partea Uniunii Social Liberale. Nostima scapare. A tinut sa o corecteze pe loc, subliniind ca e, totusi, o “constructie care poate inseamna si opt ani de lucru”. Bine ca a facut precizarea, altfel fiorii reci ar fi inghetat spinarea liderilor USL.

De cealalta parte, nu m-ar mira ca introducerea lui Frunzaverde in USL mai degraba sa compromita uniunea decat sa o ajute. Efectul dezertarii e teribil pentru imaginea PDL, dar asta nu presupune ca intrarea in PNL inseamna 100% garantat succes pentru imaginea USL. Dosarele si toate acuzatiile (unele formulate pana acum chiar de catre liderii USL) te pot si nenoroci, nu te transforma sigur intr-un erou.

Emil Boc, in schimb, cimenteaza catastrofa cu alte injuraturi cu iz extremist – “un tradator” care a abandonat “crezurile” partidului “adevarat” care e format din Blaga, Videanu si Berceanu! Sa mori de ras, nu altceva. Adica PDL-ul adevarat e BVB! Antologica iesire. Bine ca BVB sunt pedelistii “adevarati care nu isi vand sufletul niciodata”. Astept lamuriri despre aripa noua, filonul Udrea, Anastase, Ridzi, Igas si Eba.

In final, dincolo de lupta cu valente mistice deja dintre PDL, Frunzaverde si USL, mult mai de impact si mai importanta imi pare o fotografie care spune aproape totul despre ce va sa vina.

E Revolutia tomberonului. Revolutia pe care, daca ati ratat-o (in decembrie 1989, dupa cum se vede si in asemanarea de mai sus), chiar nu veti sti cum sa o controlati!

Visitand Grecia, inca mai respiri aerul detasarii fata de orice spaima apocaliptica. Frisoanele falimentului grec sunt traite la maxim tot de nemti si francezi. Asta spune destule despre constiinta incarcata a adevaratilor vinovati. Daca nesatul profitului marilor companii si banci occidentale le-a facut sa isi rupa gatul, dupa ce au fost vrajite de frumusetea insulelor grecesti, atunci sa nu-i condamnam pe mostenitorii lui Homer ca isi permit aroganta de a traia din creditul istoriei. Mecanismul va functiona atata timp cat se vor gasi mereu pe cate unii gata sa plateasca pentru un vis.

Ultima stire din sectiunea finante despre Grecia este ca FMI a mai aprobat un credit de 28 de miliarde euro, dar ii avertizeaza pe eleni ca nu mai tolereaza alte derapaje. Toate stirile de vreo doi ani despre greci suna la fel – un imprumut, avertizari ca e ultimul si o intrebare: cand va lovi falimentul? Si, in timp ce finantistii si politicienii din intreaga lume isi storc mintea sa gaseasca solutii tot pentru greselile lor din trecut, grecul obisnuit (re)invata sa traiasca fara banci si fara economie in sens modern.

Anul trecut New York Times prezenta un material despre un orasel unde elenii deja inlocuisera cardurile si banii cu trocul. Fenomenul se pare ca nu a molipsit, totusi, intreaga tara. Ori presa nu a descoperit inca. De curand, o alta stire face oculul pamantului. Producatorii greci de cartofi renunta la intermediari, pun in paranteza marile lanturi de supermarketuri, si isi vand produsele direct consumatorilor. “Revolutia cartofului”, cum a fost numit fenomenul, a inceput in nordul Greciei si s-a extins acum pana la Atena si dincolo de ea.

O revolta impotriva intermediarilor care castiga mult mai mult decat producatorii, pe de o parte, si il obliga pe consumator sa plateasca de cateva ori mai mult decat “face” marfa cu adevarat (macar fara imixtiunea sirului de intermediari). Asa pretul e de trei ori mai ieftin. Diferenta se traducea de cele mai multe ori intr-un profit “nesimtit”, cu care marile companii se lauda de altfel exact inainte sa iti mai creasca putin pretul.

Asta e o lectie pe care marile companii ale lumii ar trebui sa o primeasca pana invata fiecare ca, macar in criza, nu e doar indecent dar si pagubos sa nu stii cand sa spui stop profitului provenit doar din cvasi-monopolul de care te bucuri la un moment dat. Pentru ca toate speculatiile care se comporta ca si cum ar fi vesnice sunt nu doar imorale, dar si inevitabil falimentare. Asta e lectia cea mai greu de invatat – sa stii cand spui ca “enough is enough”.

Daca supermarketurile pot fi puse astfel in paranteza, pentru ca oricand poate exista si o revolutie a laptelui, fructelor sau carnii, ce te faci cu monopolul produselor petroliere? Probabil, intuind imposibilitatea unei solutii asemanatoare, marii producatori si distribuitori de carburanti isi permit cinisme precum cel afisat de OMV – Petrom, care a anuntat marirea pretului la pompa imediat dupa ce isi prezentase profitul colosal pe anul trecut.

In locul lor m-as intreba pana unde se poate intinde coarda. Pentru ca oricat de greu ar fi, se poate renunta si la masina oricand. Ca si la orice produs Apple, mai ales daca actionarii companiei americane se vor mai vaita mult ca nu stiu ce sa faca din cele 100 de miliarde de dolari lichiditati.

Nu imi fac iluzii. Acolo unde nu au gresit marile companii sau bancherii, au avut grija guvernele sa isi cumpere puterea cu excese de toate felurile. Ca si in cazul Greciei. Totusi, putem sa invatam sa fim macar putin greci. Mai devreme sau mai tarziu, criza ne va obliga sa regandim chiar modul in care gandim.

MRU a demonstrat ca pus fata in fata cu un reprezentant al Puterii, postul Antena 3 ramane mut si da in balbaiala. E usor sa injuri in lipsa, dar cand trebuie sa combati cu argumente, rational si cu dovezi, uite ca faci figura tampa. Si cam atat despre rostul vizitei la A3 si dorinta de dialog a premierului si cu cealalta parte a clasei politice. Lui Ungureanu nu i-a fost greu sa-l hipnotizeze pe Gadea. Daca managerul – realizator ar fi fost mai bine pregatit, ar fi avut verb, ceva cultura si un dram de inspiratie, l-ar fi putut contra pe fostul sef SIE. Macar o data, de dragul onoarei. Desi reconfortant pe alocuri, spectacolul a fost trist si jenant.

Poate unii vor fi avut bucurii la umilirea unui inchipuit obisnuit sa vorbeasca tot mai mult de unul singur, dar modul in care istoricul i-a administrat lectia e la fel de gaunos. Memorabila e faza in care istoricul nu vedea nicio legatura de cauzalitate intre… absolut nimic. Care revolte, ce demisie, de unde numirea mea, ce legatura am eu cu lumea asta in general? Efectul mimarii acestei tabula rasa asupra lui Gadea a fost coplesitor. Dar parca nici David Hume nu isi afisase scepticismul cu atata tupeu si nu sustinuse atat de frust si curajos lipsa de necesitate intre cauza si efect. MRU a reusit prin trei cuvinte, cu ajutorul catorva grimase si vreo doua prepozitii, plus o interjectie.

In timp ce-i depana realizatorului (amutit intre timp) amintiri din facultate, despre validitatea silogismelor si generalizarile intotdeauna (!?) false din logica formala, MRU comitea cele mai flagrante sofisme. Dupa ce a prezentat si principiile oratoriei, dar a ramas fara replica – vezi episodul de final si confruntarea cu M. Badea – premierul a izbucnit intr-un ras cam prea nervos. Cand nu a mai avut nici scaparea hahaielii, s-a folosit de argumentul autoritatii personale, pentru a demonstra de ce “salutar” nu e potrivit si nici adecvat. Right!

Si totusi, nimic despre Udrea. Desi, Udrea ii spusese acelasi lucru pe care el a insistat sa i-l repete toata seara lui Gadea: “Referitor la bazinele de inot, ma astept ca membrii Guvernului, primul-ministru, sa nu aiba abordari de tipul unor jurnalisti de la Antena 3. Trebuie sa stii foarte bine subiectul, altfel risti sa vorbesti… Din ceea ce a spus (n.r. – Mihai Razvan Ungureanu) reiesea ca nu stia foarte bine subiectul. Era normal, era de doua saptamani prim-ministru, dar tocmai de aceea trebuie mai multa rigoare, pentru ca riscul este sa ai abordarile unor persoane care vorbesc cu rea credinta“.

Daca tot se prezinta ca omul dialogului, politicianul care uneste si propovaduieste corectitudinea de toate felurile, daca rigurozitatea si exactitatea sunt principiile sale de capatai, de ce nu a avut atata bunavointa sa-i raspunda E. Udrea cum e cu miliardele pentru piscinele de la tara, cheltuite cu “apetenta” de inotator innascut? E totusi un fost ministru care a avut cei mai multi bani pe mana pana acu o luna de zile!

Oricat de indendent s-ar imagina, oricat de absoluta i-ar parea libertatea cu care se mandreste, Mihai Razvan Ungureanu poarta deja eticheta lipita de Traian Basescu cu ocazia majorarii salariilor bugetarilor. Pentru a fi la fel de rigurosi, sa ne amintim ca in interviul de la TVR, din 5 martie, dupa ce anuntase intentia de a scadea contributiile sociale, M. R. Ungureanu spunea despre cresterea salariilor angajatilor la stat ca “nu ne permitem sa risipim banul public si nu vom da curs unor masuri populiste ale celor care vor sa inceapa sa arunce cu banii”. Ihi!

Nu o fi cam prea brusca si prea radicala reevaluarea, din moment ce sustine ca stia de la inceput din programul de guvernare despre asta? In rest, e bun la cuvinte, in vrajirea naivilor si inducerea sperantei in randul pierdutilor si abandonatilor. Dar schimbarea de discurs se dovedeste a fi o simpla pastisa a supremului reevaluator al politicii romanesti. O replica nereusita, insotita de un rictus afisat cu mult prea mult tupeu din prima.

Ce soarta nenorocita trebuie sa aiba presedintele! Sa te spurce toate zoaiele clasei politice si nu numai, de dimineata pana seara, zi de zi, si tu sa rezisti eroic! Cu lacrimi in ochi, sa continui calvarul zilnic doar din dragoste pentru neam si tara. Pentru poporul ala despre care mai si stii ca e lenes, format (in mare) din tampiti (scosi pe banda rulanta de scoli) si, intr-o poportie covarsitoare, ascultatori de manele. Sa-i spui Regelui sluga, dar sa fii tinut la putere de toate scursurile politicii. Sa trimiti profesorii sa isi mai ia un job, in timp ce toti reevaluatii tai primesc contracte grase cu statul. Sa nu faci o drama ca iti pleaca medicii din tara, dar sa faci o tragedie ca un post de televiziune de critica! Abia asta e o umilire demna de dispret.

Nu e de ici, de colo! Asta trebuie sa o admita si cel mai vehement critic al Cotroceniului. Orisicum, in tara unde cel mai tare striga hotii chiar sefii mafiotilor, unde averile sunt curate doar daca sunt facute prin vanzari anterioare, ce coboara pana la Adam si Eva ca sa poata da seama, unde cinicii plang si analfabetii dau lectii de gramatica si conduc ministere, aici se vor reevalua, in curand, pana si sensurile prime ale cuvintelor din dictionar. Deja, primii pasi au si fost facuti. “Nu am spus niciodata ca nu se vor mari salariile”!

Pana la urma, ce mai conteaza ca nu e vorba despre cine a inceput si cine ar fi trebuit sa taca; daca e zoaie, sa ne balacim cu totii. La cel bun sa mai comentam, cand oricum totul e atat de sfasiat si bulversat. S-ar fi putut spune toate astea despre Traian Basescu. Am putea crede ca intr-adevar s-a simtit jignit in toti acesti ani. Pentru ca a fost injurat mai mult decat oricine. Jignit, dar nu umilit. Acum a pisat iarasi ochii doar ca sa se mai victimizeze o data, ca sa mute (poate) din nou atentia de pe tema principala, de la populismul salariilor, pe subiectivitati afisate in note psihice. Sau e posibil sa fi fost sincer afectat. Am mai putea presupune ca ambele variante sunt valide si adevarul e ca sufera de o ciudata maladie a spiritului.

Vorbind serios despre umilire si umilinte, un singur lucru ar trebui spus si comentat – nimeni nu l-a umilit mai mult pe Traian Basescu decat a facut-o el insusi. Si nimeni nu i-a umilit pe romani mai mult decat au facut-o ei insisi. Pentru ca, in general, nu ne putem umili decat singuri. In fata noastra sau in fata altora, dar tot singuri, in ochii nostri si atat. In rest, nimeni nu poate umili pe nimeni, pentru ca pur si simplu nu exista asa ceva.

Ar trebui identificat doar elementul de cauzalitate intre superstitiile poporului si efectul produs de lansarea tezei ca “e scris in stele sa guvernam”. Personal, garantez pentru succesul. Daca 48% dintre romani inca cred ca Soarele se invarte in jurul Pamantului, 78% nu au auzit sau nu cred in evolutionism si jumatate dintre ei inca traiesc in mediul rural, cu veceul in curte, atunci strategia nu are cum sa dea gres. Mai trebuie lucrat doar la modul in care se implementeaza ideea. Pentru ca de asta va tine succesul demersului.

In sfarsit, astazi am vazut si primii pasi catre pogorarea marii iluminari. “Acesta e ghinionul nu ştiu al cui şi norocul celor ale căror salarii trebuie să le reîntregească. O simplă coincidenţă cerească. Vreau să vă reamintesc că PDL, actuala putere, a spus că, îndată ce se vor identifica aceste posibilităţi, fie că va fi aprilie, mai, iunie, iulie sau august se va realiza acest demers politic. Aşa s-a nimerit să fie luna iunie. Dacă era de 1 aprilie era mai bine?” – Ioan Oltean.

Observati in primul rand ca bugetarii “au noroc” ca isi recupereaza in sfarsit banii! Ce mai conteaza o mica intarziere de doar un an si jumatate fata de cat se stabilise chiar prin legea care le taia? Recunosc, si eu sunt prost daca ma apuc sa comentez ce debiteaza caprarul PDL-ului, omul cu broasca in gat, dar ce spune Oltean e reprezentativ totusi pentru noua propaganda difuzata de postacii oficiali si neoficiali ai partidului. O “coincidenta cereasca” – recunosc, din nou, ca un argument mai hazliu nu va putea fi gasit niciodata. Cred sincer ca este si cel mai bun pentru pozitia in care se afla PDL si Traian Basescu.

Ce sa explici rational, ce alte scuze sau justificari economice ai avea pentru aceasta turnura, intorsatura radicala de viziune, cand aceleasi argumente erau folosite pana acum pentru a justifica TAIERILE si imposibilitatea de a le creste?

“Am rămas extrem de surprins de reacţia opoziţiei şi a celor care susţin opoziţia, mass-media care o susţine. Atunci când au fost diminuate salariile, am întâlnit aceeaşi reacţie virulentă a opoziţiei, acum, când puterea doreşte să reîntregească salariile şi când apreciază că sunt întrunite condiţiile economice care ar permite luarea unei asemenea decizii, opoziţia are aceeaşi reacţie virulentă, destructivă, găsind o mie de explicaţii şi de motive prin care să condamne realizarea acestui deziderat al puterii şi rămân extrem de surprins de o asemenea atitudine” – acelasi comic secretar general al PDL.

Dincolo de explicatiile astea in bataie de joc, am putea vorbi serios despre semnificatia taierilor initiale. Am intelege mai bine de ce e si mai irsponsabil sa “reintregesti” tocmai astazi salariile. Reducerile bugetare au fost justificate si explicate la vremea lor (mai 2010) ca masuri de corectie a unor “derapaje” si “iresponsabilitati” din perioada 2007-2008. Taieri care au fost, la fel, inscrise in stele, neputand fi evitate si urmand ca o consecinta logica a dispretului cu care liberalii au aruncat cu banii in prag de elegeri. Dar macar atunci se inregistra o crestere economica nemaivazuta! Acum, ce?

Astazi ministrul de finante ne anunta ca urmeaza o noua recesiune, tehnica. De ca si cum am fi iesit vreodata din criza altfel decat tehnic. Asta a fost mai degraba un porumbel, pentru ca in timpul asta MRU instiinta BNR ca vor avea loc cresteri de salarii. Dar nici asta nu e problema. Ce pregateste acum Guvernul, dupa sfatul-dictare al presedintelui din Parlament, este de o iresponsabilitate infinit mai mare decat cea executata de liberali in 2008. Pentru ca acum stiu prea bine. Si de criza, si de ce urmeaza dupa (evident ca alte taieri). Stiu si cum si cine va plati pentru aceasta noua prostie, cu atat mai bine cu cat tocmai ce au anuntat revenirea crizei in a doua jumatate a anului. Si pentru ca situatia este cu totul si cu totul alta si la noi si in lume.

Si totusi, in ciuda tuturor evidentelor, ei se incapataneaza sa mareasca – reintregeasca salariile. Pun pariu ca vor urma si pensii indexate. Dar noi am fost mereu pe dos. Cand Europa intra in criza, noi duduiam; cand majoritatea tarilor din UE isi reveneau si aveau cresteri, noi aplicam cele mai dure taieri din lume. Iar acum, cand toti sunt speriati de viitor, noi marim salariile cu 16% (pentru ca asta inseamna “reintregire”). Orice numai sa dea poporului ceea ce era oricum scris in stele. Daca asa trebuia sa se intample, atunci nimeni nu mai are nicio vina. Nici cel care dicteaza, dupa ce a descifrat scrisul din ceruri, nici cei care executa constiincios voia destinului.

Si pentru ca totul sa mearga uns, acelasi posedat de broscoi sustine si un CNA al presei scrise si al mediului online. Ca sa nu mai existe fisuri in sistem si sa reduca apoi cheltuilile si partidul cu aparatul sau de postaci. Stiu ca expresia “posedat de broscoi” ar putea fi considerata de Oltean drept o injuratura. Altfel, e cel mult o figura de stil.

In sfarsit – a dicta (cum face Traian Basescu in fata Guvernului si coalitiei) chiar nu e sinonim cu dictatura. Dar constituie oricand o buna baza de pornire. Mai ales cand cei care isi iau notite se reped sa le si puna in practica fara macar sa se intrebe. Fara sa spuna niciodata ca nu se poate sau nu sunt de acord. Iar MRU tocmai ce s-a plimbat pe la BNR unde ar fi anuntat ca majoreaza salariile. Acum argumentul cresterii consumului pentru a sustine cresterea economica poate fi folosit. Pana acum era interzis si decretat o prostie. In principiu, cam de aceiasi oameni.

Nu pot sa imi doresc, intru vindecarea totala a acestei tari, decat sa castige tot ei alegerile, iar Traian Basescu sa isi mai vada inca o data visul cu ochii. Si tot asa, pana la ultimul

In septembrie anul trecut declara falimentul statului, daca se maresc salariile; in noiembrie prevestea apocalipsa, daca se indexeaza pensiile; la sfarsitul lui ianuarie 2012 ii declara tampiti pe aia de propuneau o crestere de cinci procente pentru salarii si pensii, pentru ca ieri sa propovaduiasca senin “intregirea” veniturilor bugetarilor! Ceea ce se traduce printr-o crestere a salariilor cu nu mai putin de 16%!, pentru o revenire la forma initiala dinaintea taierilor.

Sa il auzi cum ii dojeneste pe parlamentari ca trebuie sa faca tot posibilul sa dea oamenilor salariile pe care le-au gasit cand au venit la putere. Aproape ca ai fi tentat sa crezi ca puslamalele alea din Parlament au hacuit salariile oamenilor, fara stirea si fara voia prezidentului. Ca si cum atunci cand Traian Basescu a decis sa taie grasul de pe spatele slabului, ar fi avut bahar macar ministrul de finante. Ce gluma sinistra pentru tara asta sa o conduca un astfel de specimen. Si totusi, intr-atata de potrivit ei!

Si cand te gandesti ca inca mai exista oameni, unii cu pretentii, care sunt sincer impresionati de genialele sale “mutari” strategice, care gasesc resurse sa puna in balanta “pe asta” contra “ala”, care cred in “libertatea absoluta” de care MRU – OMV face parada si care spera in sansele revenirii unui partid mort si ingropat. Ca USL a si muscat din prostia “reintregirii” veniturilor bugetarilor, declarand ca sunt gata sa isi intrerupa greva pentru a vota revenirea, nu ma miri nici atat. In fond greata trebuie sa contamineze cat mai multa lume si sa se manifeste fata de intreaga clasa politica. Pentru ca doar asa pot tasni din ea cat mai sus “independentii”.

Bonus, ultima reevaluare a propriilor viziuni a reusit sa fie si o capcana intinsa repede datatorilor de pomeni electorale din toate partidele. Cine are puterea sa spuna un NU apasat mitei electorale? Traian Basescu se poate mandri cel putin ca a reusit sa faca din incoerenta o trasatura coerenta care se manifesta cu o consecventa incredibila. Cand te joci tot timpul cu falimentul, cu salvarea natiunii, cu apocalipsele, modernizarea si reformarea statului dupa cum iti vine la mana si la gura, doar ca sa iti sporesti puterea, deja nu mai esti tu de vina. Cu adevarat, doar ceilalti pot fi trasi la raspundere pentru calamitatea careia i-au dat de fiecare data votul.

Tot aici trebuie cautata si explicatia pentru aceasta ultima joaca de-a “reintregirea”. Pentru ca, oricat de improbabil ar parea, cu cat ea pare mai neserioasa si dizgratioasa, cu atat ar trebui sa stim mai bine ca isi va produce efectul aproape sigur. Ecuatia e simpla: numarul celor care vor resimti placere si recunostinta cand vor primi maririle va fi considerabil mai mare in comparatie cu estetii cuprinsi de crampe morale.

In fond, teatrul jucat de Basescu in 2008 si 2009, pe seama majorarii salariilor profesorilor cu 50%, a venitului minim garantat si celorlalte “derapaje iresponsabile”, l-a ajutat sa devina presedinte a doua oara. Astazi nici macar nu mai e nevoie sa joace teatru. Isi permite luxul de a face jocurile murdare pe fata – pentru ca le face pentru cei care candideaza la alegeri si in contul carora se vor “intregi” majorarile salariale.

As fi preferat varianta asta, pana la urma mai onesta, decat alternativa – ei bine Romania a fost tara unde fostii comunisti si securisti au preluat imediat puterea, au ras tot si, cand au ajuns la fundul sacului, au inceput sa isi bata joc pe fata de cei de pe urma naivi intratabili, scuipandu-le o ultima batjocora – o lege conceputa special pentru ultimii anticomunisti, mai ales pentru cei care au devenit astfel odata cu trecerea timpului, cand pana si cei mai fanatici dusmani ai comunismului au disparut.

Dupa 22 de ani… Ei bine, dupa atata timp, o astfel de lege aproape ca ar putea sa aiba un efect contrar celui pe care ar fi trebuit sa il aiba la vremea ei. In loc sa repare, strica. In loc sa insanatoseasca, mai rau imbolnaveste. Pana si geneza legii lustratiei exprima perfect mesajul pe care il are inmagazinat in ea. Nu a venit la inceputul anilor ‘90, cand era cel mai necesar lucru. Nu a venit nici la sfarsitul mileniului trecut, cand iarasi ar fi prins bine. Nici macar la inceputul anilor 2000, cand ar fi fost macar un gest simbolic. A zacut apoi, din 2006 pana mai ieri, prin sertarele Parlamentului, scoasa din cand in cand pentru a se face ping-pong cu ea pana la CCR si inapoi.

Pentru ca intr-o zi, toate constiintele pure ale anticomunistilor parveniti sa se activeze si sa tranteasca unui popor nostalgic dupa Ceausescu o lege de care nu mai are nimeni nevoie si care nu i-ar atinge decat pe cei mai fraieri. Si care a fost special conceputa pentru a nu lovi in niciun inalt oficial al momentului. Cata ticalosie! Sa bagi si sa scoti in si din ea articole, cand unul pentru MRU, cand altul pentru SIE, pentru ca in final sa iasa o absurditate de la un capat la altul – ce poate fi mai definitoriu pentru clasa politica din toti cei 22 de ani?

Cand primesti o flegma intre ochi, in timp ce tu astepti sa se faca dreptate, trebuie sa fii ori foarte asanat spiritual, ori foarte ticalos, ca sa te poti declara multumit ca totusi macar s-a incercat de dragul principiului. Cu scuza – sa-i intelegem ca atata au putut, atata a iesit. Dupa 22 de ani, deja nomenclaturistii lustrabili din anii ‘90 au fost intrecuti in ticalosii de mizerabilii nelustrabili ai prezentului.

De mai bine de doi ani ma tot gandesc ce ironie permanenta traim. Sunt unii care au luat conceputul asta de “rasturnarea valorilor” in brate si nu-i mai dau drumul, lipindu-l pe tot ce le sare in fata ochilor. Paradoxul e ca suntem martorii unei duble rasturnari – comunistii condamna comunismul, securistii lustreaza, agramatii si analfabetii conduc ministere sau predau in universitati, curvele ne invata sa numaram, turnatorii inca ne informeaza, ticalosii judeca si condamna, iar la final noua generatie a puisorilor de comunisti preia puterea pentru a ilustra reforma si modernizarea. Procese trambitate – si aici e cheia dublei rasturnari! – chiar de catre apostolii “asanarii morale”. Superba si istorica reevaluare! Un adevarat Babilon al valorilor post-post-modern.

Asta e babilonizarea totala a unei societati care si asa nu a fost niciodata prea bine asezata in vreo morala oarecare si a actionat mereu haotic, mereu pe fuga, definindu-se in general printr-un singur cuvant – curvasarie. Intr-un fel, asa se explica aproape tot. Si lipsa unei disidente reale si existenta unor intelectuali care si-au scuzat lipsa curajului cu pretextul realizarii unei opere de doua parale.

Nu e vorba de a judeca. Si nici de a explica. E doar o constatare. Ciudat cum tot dintre alde astia rasar astazi cei mai mari anticomunisti. Abia asta nici macar nu mai pot intelege.

Cand adversarii tai joaca dupa regulile cele mai dure ale razboiului, sa vii tu, Victor Ponta, si sa mimezi intrecerea sportiva – e de cacao si te umpli de “respect” de ambele parti. Sfarsesti prin a fi injurat de ambele parti si risti sa devii un fel de prostu’ satului. Victor Ponta ar putea totusi sa-i multumeasca presedintelui ca nu si-a ales omul pentru SIE din interiorul PSD. Asta chiar l-ar fi facut praf, mult mai rau decat a reusit (sau nu) sa loveasca in PNL.

Pana la urma, Traian Basescu face exact ce stie mai bine si asa cum a lucrat dintotdeauna. Isi alege cu grija colaboratorii din mijlocul taberei adverse, dintre persoanele cu care stia dinainte ca ar putea dialoga. Cine l-a ascultat vreodata atent pe Melescanu stie ce pozitii echilibrate a avut mereu liberalul. Cam ceea ce a incercat si Ponta de la celebra sa “kehre” (turnura, rasturnare, ruptura) din Parlament. Mai grav decat impactul numirii lui Melescanu la SIE mi se pare a fi, asadar, incoerenta lui Victor Ponta.

Aproape ca instaureaza teza pedelista a imaturului si impune imaginea unui invatacel care inca nu stapaneste nici macar alfabetul meseriei. Ce e fascinant pentru mine la aceasta intrecere a prostiilor, e ca si o tabara si cealalta parca face eforturi sustinute sa isi dea singure pumni in cap. Bate palma PDL Udrea cu Jiji Becali, sare si Ponta imediat sa spuna ca de fapt nu-i nicio diferenta intre Boc si Mihai Razvan Ungureanu, dupa ce isi declarase simpatia fata de un nou inceput.

Sunt curios ce rezultat va avea pana la urma acest dans ritmat al tampeniilor. Cine isi va sparge singur fata pana la alegeri? Resurse inepuizabile par sa fie si la stanga si la dreapta.

Cealalta tabara isi reevalua toate judecatile emise despre “maimutica” Ponta. Nu au lipsit nici acuzatiile de fratie intru “camaraderie” dintre MRU si Ponta. Nu stiu care va fi impresia generala care se va aseza peste discursul lui Ponta. Nu stiu nici daca va trada sau nu. Nici daca noua “stilistica” pontiana va rupe sau nu USL. Un lucuru e evident insa – gestul lui Ponta a facut sa paleasca intronarea Guvernului lui Mihai Razvan Ungureanu. Si nu e putin lucru deloc.

In loc sa se discute despre mesajul lui Traian Basescu pentru noul Executiv, a fost mult mai interesant sa se analizeze CE a vrut sa spuna sau sa faca Ponta. Cheia pentru decriptarea mesajului presedintelui PSD a torturat mai mult mintile analistilor decat orice s-ar fi spus la Cotroceni. Aici e toata miza si in potentialul conflict ce se ascunde in spatele transarii mesajului.

Dilema de la sfarsitul zilei ramane – ce faci cu un adversar despre care stii (sper) ca e in stare de orice? Stai la discutii cu el sau singurul mod in care il poti aborda e o flegma intre ochi si un pumn in cap?

Pentru mine, daca Ponta s-ar fi oprit la discursul din Parlament, ar fi fost o mare lovitura. Cu potential de geniu, daca nu si l-ar fi retractat de nu stiu cate ori. Asa imi pare ca la finalul zilei nici el, daca priveste inapoi, nu mai intelege nimic din ce a vrut sa faca.

Vorba lui Nietzsche – daca privesti prea mult abisul, sfarsesti tu insuti a fi doar un abis.

Ei bine, invatati sa se hraneasca doar din mojicia limbajului de mahala al politicienilor, oamenii au luat foc. Analistii nu-si revin. A fost santajat, trebuie sa fie vorba de dosare. Mamaaa, s-a rupt Uniunea! Liberalii s-au si adunat intr-o sedinta sa planga in grup. Si daca e rostul de fractura, sa mai dam si noi o smetie. Prea o luase Crin razna, sa vezi cum ramane acum singur cu ochii legati de dictatura.

Daca adunam si informatiile din dosarul repede furnizat de propaganda Puterii, avem despartirea USL ca si consemnata. Iesiri furtunoase din emisiuni, telefoane pe furis, sageti otravite intre istericul Crin si cumpatatul de acum domn Ponta. Ma rog, tot tacamul. Personal, nimic nu mi-ar placea mai mult decat sa-l vad din nou pe Traian Basescu sarutandu-se cu Ion Iliescu, Vanghelie, Nastase si Ponta intru salvarea tarii. Ma indoiesc totusi ca am sa am placerea asta.

Cred mai degraba ca am ajuns de unde am plecat. Adica, nicaieri. MRU va fi folosit doar pentru a deschide robinetu’ populismului, la care Boc nu ajungea pentru ca era prea mic in sondaje si din mana lui nu ar fi curs decat apa ruginata. Din ochii albastri ai lui MRU, Traian Basescu spera sa curga aur curat. Aur care sa hraneasca, pana in martie 2013, PDL si toate Albele ca Zapada care vor fi aparand. Odata evitate anticipatele, un an de zile ar fi suficient.

Din pacate, ramanem cu totii blocati in acelasi scenariu pe care l-am vazut de fiecare data inainte de alegeri. Problema e ca sub Traian Basescu, orice film ar rula si dupa alegeri, va fi doar inca unul din trecut.

Nu am vazut nimic de comentat in numirea lui M. R. Ungureanu in locul lui E. Boc. O schimbare care fusese luata in calcul din timpuri imemoriale. Un glont de aur care fusese pregatit si pastrat pentru zile si nopti furtunoase. Problema e insa restul. Greutatea care inclina balanta. Doamna Elena Udrea, de exemplu. Si pentru ca nici cu ea nu se mai putea, comandantul a ras tot. O mutare in stilul lui Traian Basescu. Si cand conducea partidul a mai executat astfel de altoiri, punand in loc, la fel, trupa de la gradinita a partidului. Pe atunci, schimba niste necunoscuti cu altii, dar mai tineri. Insa atunci piata cerea tineret, nu rezultate ca acum.

Problema inlocuirii cuvantatorilor Igas, Ialomitianu si Boagiu si necuvantatoarelor Ariton si Vreme cu acesti baieti de bani gata cu fruntea ingusta si fete care au comprimat in cativa ani CV-uri de-o viata e ca toti par incredibili. Incredibil de bogati, de tineri. Incredibil de multe diplome pentru o activitate de trepadus de partid. Aproape ca te-ai astepta ca oamenii astia sa-i transforme pe alde Igas, Boc si Udrea in monstri sacri. De parca asta ar putea fi un scop in sine – sa-l regreti pe branconaj si sa o plangi pe prima turista a tarii!?

Ii indragesc pe cei care vad deja in inlocuirea patatilor cu bambuistii second hand (fostii lipitori de afise din PDL) o mare lovitura de imagine in viitor. Nici macar nu cred ca sunt naivi. Ei traiesc doar in alta lume. Poate ca vor da lovitura. Om trai si om vedea. Totusi, panica de a nu trece de Parlament a dus la caderea Udrei. Trebuia ca toate factiunile sa fie impacate. Pentru ca trebuie, cu orice pret, evitate alegerile anticipate. Cred insa ca garnitura proaspata de ministri, fortat si precipitat impinsa in fata, va inclina hotarator echilibrul corabiei.

In fond, cati dintre tinerii din strada sau din fata televizorului, dar cu inima in strada, se pot identifica si pot empatiza cu profilul tinerilor ministri, sfidator prin succesul facil si rapid obtinut si revoltator fata de asteptarile unei schimbari adevarate?

In cazul asta e un moment bun sa iti dai demisia cand jumatate de tara e blocata sub nameti si dracu stie ce mai urmeaza sa vina?

Elena Udrea graieste: “a avut un mandat greu, dar de succes”. Pai daca Boc “o sa ramana in istorie ca un prim ministru care realmente a salvat Romania din cea mai grea perioada din ultimii 80 de ani”, e chiar o prostie fara margini sa isi dea demisia. Pentru ca altfel se poate intelege tocmai ca un act de iresponsabilitate maxima – sa lasi tara in cel mai greu moment, cand doar tu si numai tu puteai sa o salvezi in continuare… e o mostra ca iti pasa de fapt doar de propria piele si nu de altceva.

Iar daca lasa locul altui Guvern “mai bun”, atunci de ce nu i-a oferit locul mai devreme, mult, mult mai devreme? Evident, strada trebuia potolita. E doar inca un pas in spate care s-a vrut a nu fi tocmai in spate. Ci in fata. E drept, USL poate fi considerata in sah acum. Un respiro pentru PDL si aproape un an pana la alegeri, timp in care un premier sustinut de o majoritate oarecare poate recredibiliza actiunile luate pana acum. Asta e deja poezia care a si inceput sa fie recitata pe toate cananlele.

Ca Traian Basescu incearca prin demiterea lui Boc sa evite alegerile anticipate, imi pare destul de evident acum tocmai din cauza plecarii precipitate a lui Boc. In ciuda pregatirii si surselor care anuntau “depunerea mandatului”, imi pare ca la Cotroceni e un haos cat palatul de mare.

Nu m-ar mira nici ca presedintele sa invite, intr-o forma sau alta, USL la guvernare. Traian Basescu are misiunea sa evite acum, cu orice pret, alegerile anticipate. Altfel, se va recunoaste, oarecum chiar impotriva realitatii, falimentul total al actualei Puteri.

PS: Nu-i uitati pe Igas si Udrea. Daca nu-i luati acasa si-i pititi bine, ‘geaba toata mascarada. Spun asta pentru ca aud deja ca vor fi schimbari importante. Deci nu radicale. Udrea va capata trei ministere?

Vorbele astea sunt o buna introducere si pentru pilda lui Traian Basescu despre vremea politicienilor la plata. Populatia a suferit indeajuns, sa plateasca si guvernantii. O prostie, din moment ce politicienii nu au platit niciodata. Dimpotriva, ei fac parte din tribul celor care au si incontinuu li se va mai da. Priviti, de exemplu, cum au inteles politcienii sa plateasca: pentru inceput cu o crestere de salarii si pensii.

Disperati si incoltiti, se comporte intocmai precum Ceausescu in ultimele sale ore pe balconul din Piata Revolutiei. Cei care nu au si carora intotdeauna li se va lua au insa un atuu zdrobitor – sunt multi. Slabi si prosti, dar multi. Uneori devin constienti de forta lor. Atunci ii fac sa tremure pe aia putini si alesi. Care, de frica, devin si mai prosti decat multimea furioasa. Proaspata propunere de cresteri ne obliga sa ne amintin de declaratiile despre populism ale lui Traian Basescu si Emil Boc din ultimele luni. Sa recapitulam. Au fost fortati sa taie atat de mult in 2010 pentru ca nu au recunoscut criza nici in 2008 si nici in 2009. Erau alegeri. Ca si acum.

Sa nu uitam. Nici de viteazul Basescu, politicianul care se lauda in 2009 in Parlament cu cele mai mari cresteri de salarii si pensii din primul sau mandat, pentru ca apoi sa le condamne. Si nici de cei care promulgau majorarea salariilor profesorilor cu 50% si racneau in 2008 ca ii vor trimite la puscarie pe liberalii care refuza sa aplice legea.

Stiti cine a platit in urma acelor cresteri luate la gramada si de unii si de altii? Mai 2010 inca e viu. Indiferent de finalul povestii, fie ca se va schimba sau nu ceva, exercitiul memoriei ar trebui sa aiba prioritate zero. Pe lipsa lui pariaza ei chiar si atunci cand se jura ca le-a sunat ceasul. Pentru ca ei nu au niciun interes (si nu vor avea niciodata) sa intoarca pe dos pilda lui Isus. E doar in avantajul lor si e bine sa ramana asa.

Pentru ca altfel, din partea unor astfel de politicieni, orice crestere va fi platita, mai devreme sau mai tarziu, pana la ultima picatura tot de cei care nu vor avea. Suna oarecum impotriva firii – dar ar trebui ca lumea sa iasa in strada acum si sa le strige ca nu au nevoie de o ASTFEL de crestere. Pentru ca stiu deja cine o va plati.

Traian Basescu a vorbit din Opozitie. Daca nu l-ati ascultat, nu aveti cum sa intelegeti. Si-a prezentat programul politic pe care il va pune in aplicare imediat cum va ajunge la Putere. Prima parte a discursului a pendulat undeva intre comic si incredibil. Aveam senzatia ca Traian Basescu s-a facut protestatar, e in strada si striga lozinci impotriva Guvernului si presedintelui. A doua parte, spre plictisitor si un infinit deja vu. Traian Basescu explica perfect eterna reintoarecere pe intelesul tuturor.

Din nefericire – pentru conditia mea de cetatean cu un astfel de presedinte – i-am ascultat azi dimineata discursul lui Barack Obama despre Starea Uniunii. Cat de multe ar fi avut Traian Basescu de invatat din discursul presedintelui american! Ar fi putut descoperi sensul si semnificatia solidaritatii. Dincolo de ideologii, de viziuni politice (acolo unde e cazul, nu ca ar fi la Basescu) si simpatii doctrinare, ar fi putut invata de la Obama ce inseamna sa unesti un popor, sa-i inspiri incredere (chiar si in ciuda rezultatelor guvernarii tale) si sa-l motivezi.

Desi recita mereu poezia solidaritatii, Traian Basescu nu cunoaste nici sensul si nici semnificatia acestei idei. Din nou, ar fi putut invata din discursul asupra Starii Uniunii (macar ce trebuie sa spuna, daca nu si conceptul) ce inseamna sa ai buna credinta, sa iti iubesti poporul si sa nu jignesti mereu cealalta jumatate. Nu stiu daca Obama SI SIMTE aceste idei si traieste prin si cu ele, dar stie cel putin sa vorbeasca despre ele ca si cum…

Traian Basescu nici macar nu se mai incurca in a mima fleacuri de genul asta. O tine pe a lui. A sfarsit prin a ne spune ca a stiut mereu ce are de facut si ca nu va schimba nimic din ce a fost pana acum. (cu o mica rugaminte – sa iasa la rampa intelectualii care acum s-au pitit pe dupa blocuri – unii stau chiar cocotati pe ele) Plus, bonus, stie si unde sa ne con-duca. Vant in pupa, ca sa spun asa!

Cand faci pasi in spate, trebuie sa stii ca te joci cu o sabie cu taisuri la fel de ascutite. Adversarul s-ar putea sa se opreasca, multumit cu ce obtinut. Sau ar putea sa prinda si mai mult curaj, vazand ca tactica sa da rezultate. Sacrificarea lui Baconschi a fost inutila si sfidatoare. Si mult prea tardiva pentru a fi sincera si autentica.

Pasii in spate recunoasc implicit forta de impact a protestelor. Retragerea continua recunoaste magnitudinea nemultumirilor inca neexprimate. Daca aroganta si nesimtirea discursului de pana la proteste avea darul de a-i ignora complet pe nemultumiti, lasand impresia ca ei nici nu exista cu adevarat decat in platourile televiziunilor mogulilor, brusca schimbare de sens – umilinta si cainta din prezent exprima doar teama si ipocrizia de pana acum.

De asta nu e bine. Daca v-ar fi pasat cu adevarat si de popor – inainte nu ati fi fost atat de aroganti si sfidatori, lasand la o parte incompetenta voastra, iar acum nu v-ar fi fost atat de frica. In asteptarea lui Traian Basescu, cel ascuns in spatele vorbelor voastre, oamenii din strada si cei din fata televizoarelor (mai ales acestia) vad ca se poate. Acum, dupa greselile in serie, ceva imi spune ca nu se vor opri. Vor vrea sa isi ia iluziile inapoi. Iar pentru asta trebuie ridicata miza si sacrificata cel putin o Udrea, un Igas si un Funeriu. Daca nu Boc si alegerile.

In contextul asta, demisiile parlamentarilor Opozitiei, daca vor avea loc, cred ca vor pune o presiune si mai mare. Cu un Parlament pe (aproape) jumatate gol si cu pietele marilor orase pline, nu cred ca vor mai rezista. Politica e in fond tot o lupta de strada. Cine se asteapta la gesturi morale pure, care sa vaneze idealuri de manual, trebuie sa isi caute alta realitate.

Fals sau adevarat nu poate fi decat un discurs descriptiv. Celalalt, pentru ca tine de opinie, de morala, valori si idealuri, nu poate fi decat valid sau invalid, coerent sau incoerent. Sunt distinctii banale, de manual, dar ele ajuta atunci cand nimeni nu mai intelege nimic. Senzatia mea e ca aici s-a ajuns in privinta protestelor de strada. Ce vor oamenii aia, de ce au iesit in strada, impotriva cui, cine a castigat, cine a pierdut, de ce acum, de ce atat de putini si toate celelalte intrebari. Fiecare problema si-a primit toata gama posibila si imposibila de raspunsuri.

Ce mi se pare senzational e cutremurul pe care l-au produs protestele in toate mediile. Chiar si eternul razboi dintre “basisti” si “oprimatii dictaturii” imi spune multe despre noi. E masura cea mai buna a nivelului in care toti am ajuns sa fim contaminati de Basescu. Despre fanaticii de serviciu, care nici acum nu au gasit de cuviinta sa isi puna macar intrebari, e inutil sa vorbim. In fond, ambele extreme sunt la fel de bolnave si rupte de realitate. Protestele ar fi trebuit sa le trezeasca pe amandoua. Pe primii din cauza autenticitatii lor, pe ceilalti din cauza numarului.

Protestele au prins Puterea descoperita. Oscilatiile din discurs – de la viermi, rame si derbedei pana implorarea dialogului si pasii in spate – spun aproape totul. Ei chiar traiau pe alta planeta. Macar si pentru atat, oamenii care au iesit in strada ar trebui felicitati. Apoi, revolta lor a produs cele mai frumoase texte si idei, a reaprins increderea si a eliberat cu adevarat oameni care se simteau sincer asupriti si batjocoriti. Tot in saptamana asta am citit si cele mai jegoase explicatii cu putinta.

Pe cine sa te superi? Pe un ziarist cu pretentii care se duce in vizita la Universitate si apoi jura ca e adevarat tot ce ne spune doar pentru ca a vazut cu ochii lui? Si ce a inteles, cand pana si pe el l-a bulversat fenomenul? Omul s-a convins acum ca totul e doar o facatura, o conspiratie sordida a Opozitiei, o interpretare proasta a presei internationale. Fiecare are fixatiile lui si propriile scheme in care isi explica orice, indiferent de ce ajunge sa vada. Pentru individul ala totul a fost inversat si manipulat. Totul, inclusiv istoria.

Pe drumul asta nici macar stiintele nu mai au vreo sansa, pentru ca daca realitatea poate fi citita in moduri total opuse (si poate fi!), atunci nici fizica nu se simte prea bine, iar stiintele umaniste sunt toate moarte. La pachet cu astfel de interpretari am venit toti ceilalti. Fiecare a vazut in protestele de la Universitate doar ceea ce i-a placut mai mult si l-a ajutat mai bine sa isi impuna credintele si idealurile. Cei care inca mai cred in ideologii, vor fi spus ca a sosit ceasul cel mare. Altii ar vedea mai degraba moartea tuturor ideologiilor indiferent de culoare. Simpatizantii Opozitiei si-au frecat mainile de bucurie, in timp ce ultimii simpatizanti in extremis ai dreptei si Puterii pregatesc contrarevolutia. Am insistat fiecare in parte sa-i convingem pana si pe oamenii din strada ca noi stim mai bine ce vor si ce trebuie sa strige.

Altii au atras atentia asupra dezastrului care s-ar abate daca strada ar dicta mersul politicii. Ironic macar pentru ca, la inceputurile democratiei, in antichitate, taman asta insemna democratia – piata dicta incotro o lua orasul. Nici asta n-ar fi o drama, desi romanul a iesit pana acum in strada doar cand i s-a umplut paharul. Ii inteleg si pe cei care, desi recunosc dimensiunile raului din prezent, tin musai sa stie ce vor pune in loc, constatand imediat ca nu au ce de fapt. De ca si cum simpla alternanta la putere nu ar fi suficienta ca argument. Sau ca si cum politica ar elibera cecuri in alb.

Indraznesc (si eu) sa extrag un mesaj general din toate cele strigate acolo, lucrul care mie mi s-a parut cel mai important – sa spui NU Puterii! Ei in general sau abuzurilor pe care le comite. Ca de aici poti la fel de clar sa personifici mesajul, din moment ce exista, dincolo de orice dubii, un politician care a incercat (si a si reusit) sa concentreze aproape intreaga putere din stat, e alta discutie. Dar ar fi drept ca el sa raspunda si noaptea-n somn, daramite in preajma unor astfel de evenimente.

Au fost multi, au fost putini? Luati un obiectiv si faceti zoom-in si zoom-out pe si din Piata Universitatii. Pana ajungeti la hotare. De la Unirii se vede doar o fumigena, de la km 0 e macel, iar de la Constanta nu se vede nimic. Focalizati si in interiorul celor care nu s-au desprins din fata televizorului de la izbucnirea protestelor. In functie de unghi si de distanta s-ar putea sa descoperiti o noua realitate. Conteaza doar cat strangeti sau largiti. Indreptati lentila inspre voi insiva apoi si intrebati-va de ce nu ati iesit din case. Sau de ce ati iesit pentru a va duce “doar” la Mall sau la Poiana Brasov? Si de ce ii judecam pe cei care au facut-o, indiferent de motiv si interes.

Important e ca asa se invata democratia. Exersand-o. De toate partile. Iesind in strada pentru a sustine ceva/pe cineva sau pentru a spune nu – intregii clase politice sau unui singur om care o simbolizeaza si o conduce. Daca ideea din strada este impartasita de majoritate, acolo poate sa ramana si un singur om. Cu atat mai mare va fi gloria lui. Altfel, pot marsalui si zeci de mii de oameni pe strazi – au acelasi drept, chiar daca nu si aceeasi forta.

De asta s-a terminat la Universitate – pentru ca de acum acolo poate sa ramana si un singur om. Mesajul a fost auzit. Majoritatea are cuvantul. Pana nu vorbeste iarasi un singur om in numele ei.

Poporul l-a indragit pe Traian Basescu pentru ca politicianul care a fost odata ar fi iesit astazi in strada, s-ar fi urcat pe statuie si le-ar fi vorbit fara portavoce. Nu ar fi facut glume (tot proaste) cu jurnalistii, intrebandu-i de ce nu sunt la mitingurile Opozitiei. Traian Basescu de altadata nu ar fi vorbit despre revolutiile arabe si de euforia sentimentului de libertate, cand strazile Bucurestiului sunt luate cu asalt de o saptamana, iar tara intreaga ii striga – “iesi afara, javra ordinara”. Traian Basescu de acum fuge de strada si spera sa scape cat mai ieftin din prostiile pe care le-a facut de unul singur.

A spune astazi ca protestele de la Universitate si din tara au ca fir calauzitor doar dezgustul romanilor fata de intreaga clasa politica, inseamna sa fii pur si simplu prost. Daca reduci iesirea in strada doar la asta nu esti doar interesat, naiv, indoctrinat pana in maduva oaselor. Nu este nici macar prost informat, ci doar prost. Doar o minte de postac poate distorsiona astfel o realitate vizibila pana si din elicopter. Ca pe langa Jos Basescu se mai striga si altceva, e cu totul altceva.

Sunt de acord ca strategia presedintelui poate fi considerata de unii (si poate ca si este) cea mai buna dintre toate celelalte posibile. Insa minimalizarea totala de catre presedinte a protestelor din Piata Universitatii, dincolo de mitingul USL, nici macar nu e credibila. Pentru ca indulcirea tonului de catre Emil Boc si toti celalti pedelisti marunti ne spune ca prostestele nu au trecut neobservate.

Disponibilitatea brusca catre dialog tradeaza tocmai lectia pe care au primit-o – nu poti sa faci chiar tot ce iti trece prin cap, la nesfarsit, fara sa fii pedepsit de popor. Ori asta e marea victorie a romanilor care au iesit in strada in aceste zile – sa le spune alesilor lor ca nu isi pot bate joc la infinit de ei. La atata intelegere si toleranta cata a oferit poporul asta nu ar fi sperat niciun alt Guvern din lume. A indurat taieri cum nu au mai fost nicaieri in lume, umilinte si jigniri repetate.

Cand paharul s-a varsat…a curs inca foarte putin din el. Transmisiile in direct de catre televiziuni au tinut in casa oamenii mai degraba, nu i-au scos afara. Presedintele refuza sa accepte deschis, desi, subtil, prin rechemarea lui Arafat la minister, a recunoscut ca a gresit si ca nu vrea sa intinda coarda mai mult decat e cazul. Acest mesaj a fost dat insa pentru milioanele de romani care s-au multumit sa priveasca la televizor.

Pentru toate acestea, romanii care au spus NU trebuie sa se simta mandri. E victoria lor impotriva nesimtirii fara limite, tupeului fara margini si cinismului cu accente de sadism. E trezirea lor la realitate. Traian Basescu a fost infrant macar si pentru faptul ca tace. Daca strada i-a inchis gura, care altfel intervenea tot mai agresiv pe toate canalele, tot e ceva. E chiar un mare pas in fata.

De aici inainte, de voi depinde daca veti avea alegeri la termen sau anticipat. De numarul si forta voastra depinde daca Boc isi va numara zilele pana la demisie sau lunile pana la alegeri. Daca poporul va deveni constient de aceasta uriasa forta a lui, dincolo de mesajele tembele si interesate ale televiziunilor, presei si politicienilor, poate ca va obtine chiar mai mult decat alegeri la termen si demisia lui Boc.

Chiar si numai constientizarea fortei pe care acest adevar simplu il poarta mereu cu el – tot e un mare castig. Sa fiu sincer: cred ca totul s-a incheiat aici. Insa adevarul ramane la voi.

Fluierati-i pe cei care vor vrea sa se lipeasca de voi, speriati-i pe toti pana isi vor veni in fire. Nu va lasati furati de nicio ideologie, dar convingeti-i sa guverneze pentru voi, nu pentru ei. Traian Basescu a recunoscut ca a gresit. Nu are curajul inca sa o spuna, pentru ca e intr-o situatie fara de iesire. Stie ca s-ar putea sa va enerveze si mai mult. Stie si ca asa face la fel de rau. De unde tipa la specialisti, acum se roaga de ei. Arafat insa nu poate sa-i redea linistea dinainte de furtuna. Emil Boc s-a facut si mai mic, dar nu mai editeaza fraze fara sens. E victoria voastra.

Nu va lasati pacaliti nici de pasii indarat. Daca Boc e in stare sa dea vina pe greselile “strecurate” in legea veche si, implicit, pe toti speclialistii care au lucrat la ea, doar pentru a-si salva pielea, fiti convinsi ca e in stare de orice alta magarie. Daca pentru Basescu arabul Arafat e acum iarasi bun, doar dupa ce ati tipat in piata, ganditi-va cate alte lucruri mai e dispus sa recunoasca. Incercati sa aflati pentru cate altele e gata sa se caiasca. Alegeri separate si la termen – ar fi o tinta buna.

Faceti ca viitorii alesi sa se considere binecuvantati cand vor obtinut votul si, in cazul in care vor castiga, sa nu uite niciodata aceste momente. In SUA, o miscare asemanatoare (“Tea Party”) a reusit sa obtina o influenta uriasa in politica. Demonstrati ca va pasa de viitorul vostru si invatati-i sa lucreze cinstit si competent pentru voi.

Ziua de marti a fost ziua in care ciumpalacii au invins. Ziua in care s-a demonstrat ca viermi si rame sunt doar cei care se lasa calcati in picioare, nu cei care isi striga drepturile in piata. Tipati la toti, pentru ca (si nu uitati asta), dupa ce vor pleca astia, vor veni altii. Iar daca acum sunt in stare sa va sarute mana si piciorul pentru un vot, fiti convinsi ca, daca nu va vor sti de frica, si ei vor uita de voi si isi vor aduce aminte de conturile, nepotii si amantele lor mai degraba decat de glasul vostru.

Marti a fost ziua in care glasurile lor au palit, tupeul a facut un pas in spate, iar voi ati demonstrat ca existati. In toata tara. Nu va lasati pana cand Traian Basescu nu va da democratia inapoi. Si mai ales nu lasati pe nimeni sa se lipeasca de voi. Nici televiziuni, nici politicieni, nici alti profitori mai mult sau mai putin independenti. Niciun alt discurs decat al vostru, nici alte interese decat ale voastre. Educati-va conducatorii si formati-va liderii pe care ii vreti. Abia atunci veti trai mai bine.

Daca Traian Basescu va continua sa se ascunda sau isi va trimite in continuare postacii din partid si din Guvern sa-i sfideze pe oamenii din piete, latrand injurii la adresa lor, omuletul asta nu mai are nicio sansa. I-am ascultat pe toti. Si pe cei care in loc de cuvinte aruncau bolovani in jandarmi. Si pe ultrasi, si pe golani, si pe drogati. Pe profesorii si pensionarii cuminti. Pe studentii intarziati. Le-am simtit furia si urletul disperarii. E neputinta de la capatul rabdarii, nu mai e “misto”-ul din dansul pinguinului.

Majoritatea a iesit in strada pentru ca nu mai suporta actuala guvernare. Dar, in acelasi timp, furia lor matura pe jos cu intreaga clasa politica. Este expresia dezgustului final, rodul unei mari dezamagiri. Traian Basescu intruchipeaza aici simbolul perfect. A adunat, in 2004 si in 2009, ultimele sperante si iluzii ale unui popor oricum obosit de prea multe sacrificii. In ultimii doi ani nu a facut decat sa se joace cu nervii lor. Ca un adevarat Jucator, a ametit toate ideile, s-a jucat cu valorile si, mai ales, cu cuvintele si sentimentele.

Reevaluarile permanente (ultimele de-a dreptul sinistre), minciunile si inconsecventa aiuritoare, dar mai ales bomboana de pe coliva – batjocora la adresa unui om care a crezut si a facut cu adevarat ceva, Raed Arafat – s-au dovedit a-i fi fatale. Daca refuza sa inteleaga asta, daca tot ce vor primi oamenii din strada din partea lor se va reduce la – “ciumpalaci”, “inculti”, “fanatici”, “tarani”, “viermi” si “derbedei”, atunci oamenii si-au pus crucea pe dreapta.

Deja propaganda manipulatoare cu “drogatii”, “huliganii” si “ultrasii” si-a ratat tinta. Romanii au iesit in aproape toate orasele mari a doua zi consecutiv. Nu e mult, dar nici putin. Mesajul lor e simplu si clar – treziti-va la realitate. Cu totii. Si Puterea si Opozitia. Iar “omuletul” care uneste si aici furia generala a romanilor este acelasi Traian Basescu. Se pare ca daca te joci prea mult cu poporul te frigi mai rau decat te-ai arde.

E nedrept – as putea sa accept asta – ca un singur om sa plateasca pentru toate frustrarile si necazurile adunate in ultimii ani. E corect insa, pentru ca i-a placut si a insistat sa isi asume rolul de mare conducator, de unic coordonator. Ce se va intampla? Un singur lucru. Traian Basescu trebuie sa sacrifice pe cineva. Cand se va hotara sa vorbeasca va trebui sa numeasca sacrificatul pe care sa il ofere “ciumpalacilor”. Desi filosofia tacerii pe termen lung e de aur, raul a fost deja produs, iar milioane din fata televizoarelor au inteles.

In aceeasi masura, mi-e deja mila de Opozitie. Cum se iluzioneaza ei ca au pus deja mana pe putere si cer anticipate si demiteri! Pe strazi nu sunt deloc zeci de mii de oameni, asa cum vede monstruos Victor Ponta de la Bruxelles, unde se plange liderilor PE ca “Romania se afla intr-un grav derapaj democratic”. Toata Romania simte si vibreaza la protestele din marele orase, dar nu toata mai pune botul la vrajeala politica. Paradoxal, cine abandoneaza primul demagogia ar putea sa castige.

Daca milioane de romani urmaresc cu sufletul la gura in fata televizorului, sperand intr-o minune, explicatia pentru numarul redus din piete este ca tot ei stiu ca nu va exista niciun miracol. Niciun Raed Arafat presedinte. Pentru presedinte e o situatie fara iesire. Orice va juca, s-ar putea sa fi pierdut deja. Sau ar putea incepe prin a ne reda democratia pierduta. Sau macar alegerile la termen.

……………………

Mi-e scarba de acesti oameni care au iesit in strada si au luat apararea unui arab – Gigi Becali. Aceasta fraza ar trebui repetata si data in bucla de toata presa pana va intelege si ultimul politician de ce protestatarii aia – cateva sute sau mii, indiferent cine ar fi ei – au o problema cu intreaga clasa politica. Gigi Becali a dat glas tuturor celor care acum se ascund si nici prin cap nu le trece sa mai deschida gura la televizor. El a fost doar sincer interesat sa ia apararea Puterii si a avut puterea sa o spuna, restul o soptesc tremurand.

Imaginea unei multimi care, chiar daca inca nu a iesit in strada, spera si isi doreste o schimbare totala – versus o mana de oameni carora emotiile le ridica inima in gat, la gandul ca ar putea sa cada. Important nu este cati oamenii au iesit in strada, ci glasul lor care se aude. Conteaza pentru ca el spune guvernantilor ca exista. Ca acest popor nu e doar o masa uniforma, o simpla multime. Conteaza sa se stie ca ei simt, inteleg, traiesc si spera. Impotriva tuturor manipularilor – vezi teza cu fanaticii din galerii si liderii politici care au dirijat toate manifestatiile – protestele s-au intins in toata tara. Ori, asta e marea problema acum a guvernarii Basescu – Boc. Vocea lor nu se mai reduce la Bucuresti, ci s-a extins in toate marile orase. Aici nu mai poate fi vorba de nicio manipulare. Abia asta e elementul nou al protestelor de astazi care, ironic, la fel ca si in ’89, au pornit de la un roman “strain”.

Pariul se joaca acum in fata televizorului – cati dintre cei care privesc imaginile simpatizeaza si empatizeaza cu protestatarii si cati mai tin pumnii guvernantilor? Restul sunt discutii si note de subsol. Traian Basescu a spus ca daca peste cinci milioane de romani ii vor spune ca nu face bine, atunci va ridica mainile in aer. NU mi-as dori pentru nimic in lume sa vad, din nou, ca forta si violenta dau jos un Guvern. Nu vreau sa il vad peste ani pe Emil Boc in rolul lui Petre Roman. Asta ar fi pericolul cel mai mare, de cealalta parte a protestelor. Din nefericire, violentele adevarate incep sa puna stapanire pe centrul Bucurestiului. De la un anumit prag al violentelor in sus, nimeni nu o sa mai inteleaga nimic. Nici guvernantii, nici oamenii care stau cu sufletul la gura in fata televizoarelor.

Traian Basescu ar fi cazul, acum mai mult decat niciodata, sa demonstreze (sau macar sa se prefaca) a fi inteles ce inseamna sa primeasca “o lectie din partea poporului”. Asa ca – Sus Basescu! – sa speram ca inca mai poti! Din pacate, tot ce a facut dupa ce a mimat piosenia si smerenia, la inceputul celui de-al doilea mandat, a aratat ca nu a inteles nimic si, mai grav, a demonstrat ca nici nu e dispus sa accepte vreo lectie din partea cuiva. Doar ca acum “lectia” pe care a vrut sa i-o aplice lui Raed Arafat i s-a intors impotriva si s-ar putea sa-i fie fatala.

Mai conteaza acum ca Boc a vorbit? Da. Ce a spus? Ca vrea dialog. Dupa ce si-a asumat raspunderea in Parlament pe cele mai importante legi de 17 ori, legi care au condus in fond la acest val de nemultumiri, Boc vrea acum dialog si nu caramizi in cap. Dar ce altceva reprezinta o asumare a raspunderii, daca nu o caramida in capul celor care si-au votat reprezentantii in Parlament? Ce se intampla acum e consecinta directa tocmai a lipsei de dialog de PANA ACUM.

Pariul se va juca, dupa evenimentele de acum din Piata Universitatii, pe credibilitatea unor mesaje de genul: “nu proteste cetatenii, ci fanaticii unor echipe de fotbal” sau “nevroticii” (din toata tara, nu doar din Bucuresti).

In acelasi sens a castigat si Ceausescu. Si Kim Jong Il. Si Stalin. Si mai ales Hitler. Si ei toti chiar au castigat pariul cu istoria. Vor ramane pentru eternitate (in sensul asta restrans pe care il percepe omul in comparatie cu durata limitata a viatii lor) in toate cartile de istorie serioase. Dar nici macar intr-o astfel de interpretare, nu sunt convins ca Traian Basescu a castigat deja. Da, are o sansa. Mai ales ca Basescu are constiinta istorica – s-a declarat un admirator al primilor 10 ani din mandatul lui Ceausescu.

Teza lui CTP e ca Basescu s-a multumit cu puterea si asta e singura care il mai excita si anima. Doar asa s-ar explica aberatiile recente. Observatiile lui Creatan sunt corecte – in primul mandat Basescu nu prea a avut parte de cine stie ce putere. Asta plus Constitutia, care si asa il limita suficient de mult, au dus la dorinta de a castiga si mai multa putere, pentru a-si implini marea reforma.

Teza ar fi ca prin simpla enuntare si, apoi, incercare de a introduce modernizarea, Basescu ar fi castigat deja pariul. Las deoparte o intreaga discutie care se naste din intrebarea daca aceste masuri sunt sau nu reformatoare in esenta lor. Sa presupunem ca discursul presedintelui, de care Basescu poate raspunde singur in fata istoriei, ar fi suficient pentru a-l introduce in galerie. Sa presupunem ca visul lui a fost diluat de camarila din jurul sau.

Nu am niciun dubiu ca, daca e sa judecam de la scara istoriei mari, peste veacuri si veacuri, poate si Stalin va fi privit ca un Alexandru cel Mare. Poate ca Hitler va fi descris asa cum astazi vorbim despre faraonii egipteni de acum 4000-5000 de ani. Nu m-ar mira nici ca despre Ceausescu sa se spuna, peste cateva decenii, ca a fost primul lider care a gandit la scara mare istoria neamului. Poate atunci se va vorbi despre Basescu astfel – primul reformator moral al poporului roman. Nu ar fi imposibil. Nu ar fi nici cu totul si cu totul fals. Trebuie sa priveste doar de foarte departe.

Uitandu-ma acum la presedinte vad insa doar un om care nu mai stie ce vrea. A vrut sa schimbe lucruri. Apoi l-a imbatat puterea. Iar betia asta i-a confuzat totul. Expresia sublima a confuziei prezidentiale este chiar suirea cu picioarele, de dragul puterii, pe singurul om care chiar a reusit sa faca istorie – Raed Arafat. Nu singurul si nu singur, desigur; dar el a reusit, Basescu nu. Arafat a facut istorie in sensul in care conteaza pentru noi, contemporanii sai – lucruri mari care functioneaza, sunt palpabile si ne fac viata mai buna.

Istoria e mai cu seama aceea care se face atat pentru cei din prezent cat si pentru cei din viitor. De la Traian Basescu avem tot mai mult doar promisiuni pentru un viitor luminos pe care, culmea, tot mai putina lume il intelege. Iar prezentul si l-a sacrificat mereu doar unor teme minore, spre tembele, pasionat mai degraba de rafuieli personale si umori infinite care, toate, i-au dezvoltat orgoliul asta de a se lua la tranta cu oricine. Ce viziune istorica are un om care isi desfiinteaza toate categoriile sociale, poporul intreg si apoi trece la eroii sai? Doar un filosof tampit ar putea face asta. Un lider isi trage poporul in sus, nu il doboara la pamant.

Cat despre Revolutia ce tocmai se transmite in direct, doar atat – avem dovada a ce se intampla cand pui o mamaliga la fiert. Daca alea cateva sute de jandarmi nu ar fi bruscat cei cativa protestatari, deja Antena 3 isi intrerupea programul special cu “scenele de nedescris” de la Universitate. (de curiozitate – daca asa reactionam la cateva sute de ametiti, cum am mai fi comentat incindentele de la Atena sau Londra, daca ele ar avea loc maine in Bucuresti?)

Oricum, daca se vor intensifica isteriile si comparatiile cretine cu decembrie ‘89, s-ar putea ca efectul sa fie exact opusul.

Fara sa fie macar vreun paradox la mijloc, e cea mai cinica mostra a faptului ca doar vointa unui singur om conteaza. Acum vrea reforma, acum nu mai vrea. Intrebarea este – i-a fost frica presedintelui? A simtit cumva coalizarea nemultumirii politice intr-un val de revolte care, plecand de la sustinerea lui Arafat, s-ar fi intors impotriva lui? E prima recunoastere publica a infrangerii ce va sa vina la alegeri?

Dupa ce Guvernul sau si-a asumat raspunderea de 17 ori in Parlament, pe legi poate la fel de importante, cu efecte cel putin la fel de profunde ca si cele ale legii sanatatii, acum, brusc, presedintelui ii pasa. Nu stiu pe cine a reusit sa mai convinga de aceasta data. Cum nu inteleg nici unda de bucurie din – “tiranul a cedat”. Sa fim lucizi. Mi se pare infinit mai grava manifestarea sadica a neputintei de a schimba si de a reforma eficient “sistemul mafiot” (pe care ai tai chiar il conduc si il sug de bani) – lucru pentru care, de altfel, ai si primit cel de-al doilea mandat.

Si acest truc mizerabil care sta la baza anuntului – “dupa ce am vazut ca nimeni nu isi doreste schimbarea, va fac un bine si retrag legea”. Stie prea bine ca nu e adevarat. Stie ca daca vreo majoritate a spus nu a facut-o doar impotriva schimbarii unui lucru nominal – SA NU SCHIMBAM taman CE MERGE! Atat. In rest, lumea chiar discuta proiectul! Era la inceput de dezbatere, nici macar la finalul ei, ca sa tragi o concluzie.

Presedintele nu si-a recunoscut infrangerea doar in fata lui Arafat. Paradoxal, si in fata sistemului mafiot. Este de fapt recunoasterea unei infrangeri pe toate planurile – neputinta de a reforma, de a lupta pana la capat, rational, impotriva a ceea ce NU MERGE, de a media si a discuta calm cu toti factorii sociali, politici si economici.

A fost vorba astazi despre expunerea esentei coordonatoare a presedintelui – my way or the high way. Ori faceti cum vreau eu, ori nu mai facem nimic. Ori, ce sa-i spui unui astfel de om? Ce progrese poti face cu un astfel de om? Recunosc, intr-un fel, aceeasi a fost si pozitia lui Arafat. Dar, tot Arafat macar si-a dat demisia. Constient ca, totusi, legea trebuie sa mearga mai departe.

Presedintele ce a facut? Ne-a spus ca ne place minciuna, ca suntem masochisti si n-avem decat sa traim cu boala asta pe care, ironic, el si ai lui o patroneaza. Si care pe noi ne omoara. E si asta un fel de modernizare.

Niciun inger nu vegheaza asupra noastra, niciun Dumnezeu nu ne asteapta pe lumea cealalta sa ne ofere dreptatea pe care nu am gasit-o niciodata in lumea asta (desi stim bine cat o meritam). La limita, omul poate trai si fara lumea de apoi. Insa cu greu isi va duce viata de pe o zi pe alta fara constiinta unui scop, fara o misiune, fara sa se priveasca clipa dupa clipa drept faptuitorul propriului destin. Cel putin atat.

Viziunea tradeaza un antropocentrism asemanator celui care ne facea sa credem, in urma cu doar cateva secole, ca Universul intreg se invarte in jurul nostru. Ce-i drept, unii mai cred si astazi ca Soarele se invarte in jurul Pamantului si nimeni nu mai face o drama din asta.

La fel cum majoritatea ateilor considera ca sunt cel putin niste fiinte deosebite de restul regnului animal, inzestrate eventual cu un IQ deosebit de ridicat, fapt ce le confera drepturi si un statut cu totul special. Daca nu mi-ar fi cazut ochii zilele astea pe ciondaneala dintre Cretan si Fumurescu, probabil ca nu mi s-ar fi intamplat sa scriu despre o extraordinara carte a filosofului american Daniel C. Dennett – “Darwin’s dangerous Idea”.

Un mare pacat e ca autorul nu a fost tradus in romaneste decat prin volumul “Tipuri mentale”, editura Humanitas. Un mic citat din “Darwin’s dangerous Idea” cred ca ar trebui sa-i aduca mai aproape nu doar pe cei doi autori Voxpublica, dar mai cu seama pe oricine e dispus sa accepte si o alta viziune asupra omului si lumii care il inconjoara.

“According to Darwin’s dangerous idea, all possible explorations of Design Space are connected. Not only all your children and your children’s children, but all your brainchildren and your brainchildren’s brainchildren must grow from the common stock of Design elements, genes and memes, that have so far been accumulated and conserved by the inexorable lifting algorithms, the ramps and cranes and cranes-atop-cranes of natural selection and its products.

If this is right, then all the achievements of human culture – language, art, religion, ethics, science itself – are themselves artifacts (of artifacts of artifacts…) of the same fundamental process that developed the bacteria, the mammals, and Homo sapiens. There is no Special Creation of language, and neither art nor religion has a literally divine inspiration. If there are no skyhooks needed to make a skylark, there are also no skyhooks needed to make an ode to a nightingale. No meme is an island.

Life and all its glories are thus united under a single perspective, but some people find this vision hateful, barren, odios. They want to cry out against it, and above all, they want to be magnificent exceptions to it. They, if not the rest, are made in God’s image by God, or, if they are not religios, they want to be skyhooks themselves. They want somehow to be intrinsic sources of Intelligence or Design, not “mere” artifacts of the same processes that mindlessly produced the rest of the biosphere. So a lot is at stake.”

Daniel C. Dennett – “Darwin’s dangerous idea”, Simon & Schuster, 1996, pag. 143-144

In cateva cuvinte, cam atat si despre IQ, si despre ateii umanisti. Cam atat despre tot, daca e sa vorbim in termeni radicali si pana la capat despre evolutie si fundamentul ultim al omului in univers. Nu cred ca mai are vreun sens macar sa ne intrebam daca nu cumva un IQ mai mare s-ar dovedi (sau nu) fatal omului ca specie (sau chiar lui ca individ). Asa cum mi se pare amuzant sa astept din partea lui Fumurescu dovezile sale despre limitele “biologiei evolutionariste”.

Sper doar ca subiectele oarecum delicate, care necesita o minima documentare, macar sa nu mai fie tratate printr-o insiruire de cuvinte fara sens, care nu fac decat sa tradeze patima si egocentrismul autorului. Nu ma pricep la recenzii. Nu stiu ce ar trebui sa spun mai repede despre o carte ce imi este foarte draga si a carei originalitate o face si mai greu de sintetizat in cateva randuri.

Poate ca traducerea ar fi un prim pas. Abia atunci am avea sansa sa vedem cum reuseste Dennett sa puna marile intrebari si probleme ale filosofiei in centrul teoriei evolutiei si viceversa. Iar jocul dintre stiinta si filosofie devine in cartea asta mai captivant decat orice raspuns au dat si ar putea da oricare dintre ele separat. Cred ca pana si misticii ar indragi o astfel de carte.

Daca nu va ramane doar un agitator de duzina. Cat despre Boc, lumea s-a obisnuit cu el. Oricine e cat de cat atent la ticurile si cliseele sale verbale, la turuiala in gol, isi poate da usor seama ca omul asta nu gandeste nici cand tace. Insa efectul poeziei repetate de zeci si sute de ori, mai ales din pozitia sa de oficial, ar trebui sa nu fie ignorat niciodata. Si daca, dupa ce i-ai spus ca vorbeste ca prostu’, nu vii si cu un contra-exemplu, risti sa ramai la faza de intrecerea din spatele blocului.

“Trebuie pentru ca trebuie…”Asta e vorba omului care nu gandeste, intr-adevar. Imi amintesc cum Boc inca foloseste propozitia o data la trei cuvinte. Ce mi se pare insa de-a dreptul trist e ca premierul a iesit ieri pentru prima oara din granitele ciripitului poeziei doar cand s-a referit la cravata sa mov si vrajile pe care le face de fiecare data cand o poarta. Atunci si numai atunci a fost autentic. A fost el insusi. Dar ce imagine a lasat in urma!

Un premier de tara europeana care, fie si in gluma, declara ca movul si cravata vrajita il pazesc de motiunile de cenzura… Iti faci cruce, chiar daca nu crezi in niciun Dumnezeu. Si iti spui ca daca nu o fi trecut pe la vrajitoarea Melisa, sigur l-a consiliat si pe el Aliodor Manolea. Oare cum o aborda o astfel de gandire problemele grave, mari ale natiunii? Criza, reforma, modernizarea statului?

Oare la fel isi spune omul asta si cand anunta inghetarea pensiilor si salariilor – “port cravata scaldata in flacarile violet si soarele imi va surade; taierile isi vor face efectul si economia isi va reveni”? Nu m-ar mira. Ba, se poate si mai rau. Asa ajungi sa reciti versuri tampite despre comasarea alegerilor. Sa ajustezi si democratia dupa criza, sa nu vezi o problema cand declari ca linistea e sfanta, iar dezbaterile destabilizeaza.

De aici incolo se poate spune orice, pentru ca nimic nu mai are sens. Si, tocmai de aia, totul e adevarat. Poti sa spui ca presa e un pericol la adresa democratiei, dar comasarea si amanarea alegerilor nu. Ca economisesti 20 de milioane, dar spargi sute de milioane in clientela. Ca Vanghelee e Cavaler National, Nastase abuzat si hartuit, Oprea stalpul democratiei, Miki Spaga cavalerul Jedi, iar Lili Minca zeita Fortuna.

Oricum, pe vremuri de criza, nici valorile nu mai sunt aceleasi, nici judecatile la fel si nici ratiunea logica. Ramane sfanta vointa a unor “alesi”, harul si viziunea unui om si supunerea oarba a unui grup de fanatici. Mai poti sa te miri ca Ialomitianu, ala de gangureste si screme cuvintele precum nou-nascutii, e declarat ministrul de Finante al anului in Europa, cand in cea mai saraca tara din UE a fost implementata si cea mai “teribila” austeritate?

Poti sa il suspectezi pe presedinte de amestec in justitie, cand da lectii magistratilor sa judece dupa buget si procurorilor sa ancheteze doar daca sunt siguri ca vor obtine si condamnarea? Am ajuns in punctul in care toate valorile au fost spulberate, iluziile facute praf si, de aceea, orice viitoare promisiune compromisa. Acum nici macar nu mai are sens sa se oboseasca a demonstra cum a ajuns presa in razboi cu democratia si stabilitatea nationala. Puterea s-a asigurat ca orice s-ar spune, e inutil.

Pentru ca oricum nimeni nu mai asculta pe nimeni. Orice discutie e ratata din start. Cel mult, poti sa vorbesti ca prostu’. In sfarsit, au reusit sa decredibilizeze discursul in sine. Ramane doar vointa. Si puterea. Nu mai e nici timp si nici loc de dialog.

Aparent paradoxal, hiena e si superstitioasa. In lupta pentru supravietuire, superstitiile pot ajuta, sa nu le condamnam a priori. Daca doua tute si un mingicar si-au amanetat casele, ca sa afle cand le va merge bine sa isi ia altele, sa nu batjocorim credinta cvasi generala a umanitatii ca “binili invinge”. La unii chiar lucreaza. De aceea, o hiena superstitioasa e mai eficienta si mai periculoasa decat una fara nicio credinta.

Actionand mereu in joia violeta, la umbra prostilor, ea imparte stele, decoratii si mandate de arestare cu o precizie metronomica. Puterea i-a dat credinta (singura in cazul sau) ca e inzestrat cu har. Precum vrajitoarele escroace, si el isi trambiteaza darul cu care a fost inzestrat pentru a-si conduce poporul prin furtuna, crize si napaste. E superstitios moderat – nu crede decat in harul lui. In comparatie cu el, cei de mai cred in independenta statului si a institutiilor sale sunt verisorii saraci cu duhul ai samanilor de altadata.

Hiena l-a inghitit asadar pe vanghelee fara sa i se zbata un muschi. Niciun rictus macar. La pachet, celelelta hiene din hoarda au sarit pe PIN-ul centuristei si fugaritului din piata Universitatii. Pentru ei nu e nicio rusine sa isi linga scuipatul, din moment ce se pregatesc sa digere lesurile lui Cozma, Dan Diaconescu Direct cu Poporul si infrantul Geoana, toate impachetate in Noua Republica a Albei ca Zapada.

De asta invinsii vor ramane invinsi. Ei joaca dupa reguli expirate si canta la mese goale. Sa nu ne amagim, calculele au fost facute. In ele nu sunt inclusi cei care sunt zguduiti de greata. Estetii si moralistii fanatici din primul mandat si anticomunistii pacaliti din al doilea sunt un lux pe care ni si-l mai permite. De ce sa-i mai intereseze o mie de ‘ntelectuali ingretosati si fara chef de vot, cand castiga 10.000 de voturi pe un mic si o bere in Ferentari si Rahova? Si 100.000 la un vanghelion.

Vanatoarea abia a inceput. Piedone, primarul care chema bucurestenii sa isi apere orasul de invazia gentilor Vuitton plimbate cu Cayenne, tocmai ce a fost prezentat de Elena Udrea coordonatorul campaniei PDL-UNPR pentru Capitala.

Intelegeti de ce specimenele astea vor supravietui? Pentru ca stomacul lor il depaseste pe cel al suratelor din stepa africana. Sunt niste mutanti de succes. Ei digera nu doar excrementele si copitele hoiturilor, ci au trecut deja la materie anorganica.

PS: Pentru moralisti – slaviti-l pe vanghelee de pe acum, ar da mai bine apoi.

Emblema ce ti s-a oferit odata cu painea avea toti sortii de izbanda; da-i paine, si omul ti se va supune fara gres, e cea mai sigura chezasie; dar daca in acelasi timp cineva – nu Tu, altcineva – s-ar intampla sa-i prinda in mreaja constiinta – oh, atunci, sa stii, e-n stare sa se lipseasca pana si de painea cu care il imbii si sa-l urmeze pe acela care va fi izbutit sa-i subjuge cugetul. Taina existentei umane nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti. Fara o notiune precisa a rostului sau pe lume, in vecii vecilor omul n-ar accepta sa traiasca….” Discursul Marelui Inchizitor

A pune in carca altuia responsabilitatea propriilor decizii, mai ales in astfel de vremuri, nu are cum sa nu produca o uriasa bucurie. Mai ales celor care au demonstrat ca nu au solutii, nu stiu sau nu pot.

Exista un delir cvasi general de satisfactie si usurare in urma “acordului de guvernanta fiscala” incheiat la Bruxelles intre cei 26 de membri ai Uniunii Europene. Marea Britanie ce le-a mai stricat bucuria unora si le-a mai trezit cateva intrebari altora. In rest, aproape toata lumea e multumita si considera ca a obtinut ce a dorit. “German vision PREVAILS as leaders agree on fiscal pact” titreaza New York Times, sintetizand perfect rezultatul la care a ajuns Europa manata de frica zilei de maine.

Europa spera sa scape de criza si sa-si pastreze moneda euro adoptand o singura fiscalitate, o disciplina bugetara stricta si o austeritate generalizata – toate dictate de rigurozitatea germana. O unitate careia doar Marea Britanie refuza sa i se supuna si sa ramana izolata intr-o insula si mai departata de Batranul Continent. Daca nu ar fi existat nicio intrebare legata de viitor, probabil acordurile Odei lui Beethoven ar fi rasunat peste tot in Europa. Daca trecutul nu ar bantui si nu ar naste inca spaime, cu siguranta bucuria nu ar mai fi fost disimulata.

Este un moment crucial, macar si pentru faptul ca o criza a fost cea care a impins Europa in fata unei asemenea masuri. Iar criza a facut un continent intreg sa renunte aproape bucuros la responsabilitatea individuala si sa isi puna libertatea in mainile unui “centru de comanda”, condus de singura economie ce pare sa detina “reteta de succes” cand lumea intreaga se prabuseste. Germany prevails – o parafrazare ironica a unei celebre replici dint-un film care a devenit vedeta astazi.

Bucuria ascunsa a celor care spera astfel sa fi rezolvat problemele e insotita doar de o vaga neliniste. O fi bine? Chiar a fost unica solutie? Sa nu uitam – cu o zi inainte de acordul de la Bruxelles, liderii Europei (aproape toti) s-au intalnit la Congresul PPE la Marseille. Iar prezentarea acordului dintre cele 26 de state UE ca singura solutie de salvare a Europei nu avea cum sa nu fie manauita de partidele de dreapta sau centru – drepata din Europa ca arma de propaganda pentru a incerca sa-si prelungeasca mandatele acolo unde urmeaza alegeri.

Sarkozy taman ce e prezentat drept artizanul “unificarii” Eurozonei, iar Traian Basescu a obtinut o arma importanta cu care sa inchida gura Opozitiei – modificarea Constitutiei. Dincolo de justificarea si fundamentarea exceptionala pe care o vor avea acum masurile de austeritate impuse in 2010. Boc era ieri, de exemplu, intr-un delir permanent, la RRA, unde ajunsese sa spuna ca Europa de fapt face astazi ce a facut el inca de anul trecut. Asa nazbatii doar Boc poate debita, insa impactul lor va fi greu de contracarat de catre Opozitie. Pentru ca important e ce intelege multimea, nu o mana de oameni.

A te opune acum inseamna a te opune salvarii Europei insasi – asta va fi replicata in bucla a coalitiei. Ori, cine si-ar permite o astfel de nebunie? Ponta deja a anuntat ca e de acord cu modificarea Constitutiei, conditionand-o doar de organizarea alegerilor anticipate. Ori asta inseamna practic sa recunosti succesul partidelor si ideologiei de dreapta, care a ajuns sa dicteze – salveze astazi Europa. Nimeni nici macar nu isi mai bate capul cu paradoxuri neserioase precum asta – statele amenintate de faliment, obligate sa contribuie cu bani pentru salvarea acelorasi tari.

In Romania asta s-ar putea traduce printr-un nou imprumut de la FMI, care sa ne permita sa-i imprumutam pe altii care abia mai rasufla. Dincolo de orice altceva, pregatiti-va sa auziti repetata la infinit fraza de capatai a propagandei guvernantilor – Europa ne calca pe urme, pentru ca abia acum a inteles ceea ce noi am stiut si am facut inca de anul trecut. O sa fie chiar frumos.

Aceasta baba Omida a vietii politice, acest contorsionist al ideilor sociale reformatoare, domnul Sebastian Lazaroiu, fost sociolog, fost consilier prezidential si ex-ministru, s-a saturat sa profeteasca trecutul Romaniei si sa explice victoria partidelor de dreapta din viitor si s-a apucat de televiziune. Dupa ce a explicat in precedenta campanie prezidentiala de ce democratia va invinge presa, intr-un razboi deloc paradoxal pentru domnia sa, acum Lazaroiu se poate ocupa de televiziune cu spiritul impacat (cum altfel ii sade bine unui ideolog ascet).

In razboiul de care vorbea Lazaroiu, presa s-a curatat, intr-adevar, a fost invinsa, iar acum se trateaza. Fostul ministru al Muncii ii administreaza tratamentul inteligentei sale, in direct, in fiecare nu stiu care seara din saptamana, la Realitatea Tv. Pe baza unui contract, trebuie totusi si spiritul (oricat de pur ar fi) sa se intretina cu ceva, Sebastian Lazaroiu poate acum sa lucreze pentru aceeasi televiziune si acelasi mogul. Nu chiar acelasi, din moment ce acum s-a alaturat binelui in lupta impotriva raului.

Ma rog, povestea nu e noua, nici nu as fi pomenit-o, daca nu m-ar fi amuzat si mai mult stirea potrivit careia acelasi aliat al democratiei in lupta cu ticalosia din media ar fi preluat (sau ar fi in carti pentru) conducerea trustului TVRM. Il stiti, sper, trustul atasat Universitatii “Spiru Haret”, alias Bondrea – “cea mai mare fabrica de diplome din sud-estul Europei”, dupa cum tot a urlat presa ani de zile.

Ma rog, nici asta nu e o crima, in fond. Dar ce-o avea in comun televiziunea unei universitati private (suspectata de tot felul de nereguli) cu reforma sistemului de educatie propovaduita de partidul si Guvernul din care a facut si Lazaroiu parte? Sa ne amintim uriasul scandal izbucnit din vara lui 2009 in legatura cu legalitatea Universitatii “Spiru Haret”. Ministrul Educatiei era Andronescu si cand a incercat sa faca lumina intre diplome i-a sarit partidul in cap, in frunte cu ‘ntelectualu’ Vanghele.

Dar tot atunci a intervenit si domnul presedinte Traian Basescu in scandal, acuzand-o pe Andronescu de conspiratii universitare si jocuri ascunse. De ce o fi fost ales profetul Lazaroiu de TVRM?

”În momentul de faţă este un blocaj pe două paliere. Este o luptă între cei care vor să diminueze învăţământul privat, pentru că pâinea şi cuţitul este în mâna celor de la stat, sindicate şi oameni politici, iar pe de altă parte este o luptă pentru blocarea proceselor de modernizare a sistemului de educaţie, dusă în tandem de sindicate şi Ministerul Educaţiei. Se pare că s-a luat decizia să se dea satisfacţie sindicatelor, pentru discreditarea sistemului privat” – Traian Basescu, iulie 2009.

Daca imaginea e neclara, sa zoom-in putin. Un fragment din scrisoarea-apel adresata presedintelui de un grup de personalitati, printre care si Liiceanu, Plesu, A. Cornea sau Pora. Printre ultimele apeluri publice ale intelectualilor la adresa lui Traian Basescu:

“Noi, subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private «Spiru Haret», ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private. Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o Universitatea «Spiru Haret» cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă”.

Chiar asa, domnule Lazaroiu – what the fuck, TVRM? Restul (sumele contractelor) chiar nu mai conteaza. Bine ca in sfarsit a invins democratia (lor).

PS: ça tot mi-am amintit – domnule Fumurescu, niciun fior de greata? macar putin, pe partea dreapta?

Recitind aceeasi filosofie rescrisa incontinuu de apostolii binelui si teoreticienii reformei statului, am vazut apoi cum nemultumitii si ne-iubitorii de patrie si-au gasit taman atunci sa isi strige durerile celor de-i reprezinta. De Ziua Romaniei, pe care unii o aniverseaza pe stil vechi (10 mai) sau o vor sarbatorita vara, in mijlocul imnului, pe care altii il vor schimbat, am vazut o multime de romani care isi iubesc atat de mult tara incat aleg cel mai solemn moment al conceptului de patrie pentru a-si da frau liber frustrarilor acumulate zi de zi sub guvernarea ei.

Expresia totala a iubirii de tara a venit putin mai tarziu, cand un pensionar din sectorul doi, in fata primariei lui Ontanu (generalul proaspat decorat de presedinte cu inca o stea), avea sa sarute mana lui Traian Basescu. Doar in romanele lui Dostoievski mai intalnesti un mixaj atat de naucitor intre sentimente atat de contradictorii. Evident, asa cum Igas incerca sa isi gaseasca cele patru cinci cuvinte pe care le detine in vocabular ca sa spuna ca huiduielile au venit toate din complotul Opozitiei, imediat a sarit cealalta tabara sa spuna, de aceasta data, ca sarmanul om a sarutat mana presedintelui la comanda generalilor de armata.

As fi preferat sa cred ca barbatul care i-a pupat mana lui Traian Basescu a suferit de pe urma taierilor bugetare, ca abia se descurca de pe o zi pe alta si ca alearga intre doua slujbe ca sa isi poata intretine familia. Si, in ciuda vietii deloc usoare, impotriva a toate si a tot, precum un Stavroghin de sector 2, barbatul sa-i fi sarutat mana presedintelui doar pentru a-si demonstra siesi cat de mult se poate umili si injosi din dragoste de tara. Ma intreb daca vreunul dintre teoreticienii binelui actual ar fi dispus sa faca gestul pentru a-si demonstra profunzimea intelegerii conceptului de iubire a gliei.

M-am linistit cand, dupa cateva secunde, la doar trei pasi mai incolo de barbatul care deja ii pupase mana, o femeie a incercat si ea sa ii apuce palma presedintelui pentru a-i saruta dosul. Presedintele a sesizat rapid ridicolul situatiei si si-a tras la timp mana, inainte ca buzele recunoscatoare sa stearga mana reformatoare. Penibilul tentativei a tradat intreaga operatiune.

Ar fi trebuit sa fie chiar o scena rupta din romane ca sa fie adevarata. Atata concentratie de pupaciosi de mana pe metru patrat, intr-un stat atat de sarac, nu ar fi putut exista decat intr-o zona special amenajata. Si chiar, mai ales dupa un astfel de spectacol, cum dracu sa nu iubesti tara asta?

E o ipocrizie de fond in aceste imagini, puse in paralel, mai mare decat ipocrizia care caracterizeaza omul in general. Ele tradeaza in primul rand neseriozitatea oricarui slogan anti-capitalism. Apoi exprima paradoxul pe care il traieste occidentalul. El este produsul unei societati de consum care-i satisface toate mofturile. Cum sa te revolti din aceasta situatie impotriva sistemului care a democratizat luxul?

Nu te poti revolta decat daca iti este luat sistemul. Ori daca simti ca e pe cale sa se prabuseasca. Atunci incerci sa gasesti vinovatii. Bancile, o ideologie sau alta, ori politicienii. Niciodata noi, cei 99%, ci intotdeauna ei, cei 1%. Doar privind raportul si totul devine hilar – e suficient sa le refuzati serviciile, si produsele, si stilul de viata si raportul se schimba automat.

Occidentalul nu mai are pentru ce sa faca revolutii. Toate marile dureri i-au trecut, nedreptatile s-au rezolvat, libertatile si le-a castigat, iar idealuri nu mai are. Asa i-au mai ramas doar frustrarile, dar astea sunt contextuale, de moment si efemere. “Occupy” – ul e expresia acestor frustrari, care exprima perfect ipocrizia – sa daramam bancile si marile corporatii, dar, pe ascuns, sa dam fuga la supermarket sa le luam produsele la jumatate de pret!

Miscarea de ocupare a Wall Street – ului, protestul furiei catorva zeci de mii de tineri impotriva sistemului, de orice natura ar fi el, a devenit prea devreme ea insasi sistematica. De frica sa nu se stinga aiurea si-a impus rapid cateva lozinci si un ideal pe care nimeni nu-l impartaseste. Adevaratele dureri sunt frustrarile pe care le-au exprimat si adolescentii care au incendiat Londra. Se revoltau rur si simplu pentru ca nu au ultimele modele ale produselor tehnologice de inalta fidelitate.

Actualul “occupy”, chiar daca a depasit granitele Wall Street-ului, si a trecut oceanul pe Batranul Cotinent, e doar o forma de protest mai civilizata in comparatie cu vandalismul de acum cateva luni de pe strazile metropolei britanice. Daca ar exista un “black friday” al bancilor, cand creditele sa se ofere cu dobanda la sfert fata de cea obisnuita, cati dintre cei ocupati cu “occupy”-ul credeti ca vor mai ramane in strada?

Ce se intampla in Romania e exemplar pentru cele de mai sus. Aici protestatarii se numara pe degetele de o mana, desi nemultumiti de declara toti. Miscarile de strada sunt percepute ca o obligatie, nu ca o necesitate, iar lipsa convingerii e tradata de cantecele, poeziile si dansurile exhibate la fiecare miting. Asa ca, mai bine un cantec sa cantam, pentru ca oricum nu avem nici idealuri, nici dureri si nici libertati pentru care sa ne batem in strada. Doar cateva frustrari. Se rezolva toate cu o injuratura…

Oricati romani furiosi, resemnati, tristi sau suparati isi imagineaza USL ca exista, liderii lor par sa uite de modificarea adoptata tacit de PDL in Senat (oare din ce cauza?), in mai 2011, care spune ca demiterea presedintelui se face cu majoritatea cetatenilor inscrisi pe listele electorale – i.e. aproximativ 9 milioane de romani.

In Camera Deputatilor, legea a primit toate avizele, are si sustinerea Guvernului si a fost discutata in plen, in iunie. Atunci, din lipsa de voturi (atat pentru – PDL + coalitie, cat si contra – USL), a fost retrimisa la Comisii. Termenul pentru rediscutarea modificarii legii referendumului a fost septembrie. Din nou, nu am niciun dubiu ca, daca va fi nevoie, fortele Puterii vor gasi resurse sa se mobilizeze pentru a trece modificarea. Si atunci, exista 9 milioane romani care sa doreasca sa isi demita presedintele astazi?

Se stie ca in 2007, chiar inainte de votul pentru demiterea presedintelui, legea referendumului fusese modificata (cu gandul la victorie) de majoritatea parlamentara care il si suspendase, iar Nicolae Vacaroiu semnase promulgarea cu doua maini. Atunci s-ar fi putut ca Traian Basescu sa fi fost demis cu jumatate plus unu dintre voturile exprimate. N-a fost. Acum e pe cale iarasi sa nu se mai poata, chiar daca intr-un scenariu halucinant USL ii strange pe cei 20 de parlamentari lipsa si obtin si avizul CCR necesar (acum) pentru votul de suspendare din Parlament.

De ce nu exista 9 milioane gata sa iasa la vot si sa-i spuna (toti, plus unu) du-te acasa? Pai, in primul rand pentru ca discursul Opozitiei rateaza contactul cu ceea ce simte si intelege poporul. Stiu, oricat de paradoxal ar suna, cred ca tocmai liderii USL se amagesc cand si daca isi imagineaza ca majoritatea celor cu drept de vot sunt atenti, inteleg, au rabdare si simt viata politica asa cum o vad ei. Da, romanii sunt (poate) nemultumiti ca li s-au diminuat veniturile, insa majoritatea nu e furioasa, ci resemnata, impacata cu destinul si, mai ales, in asteptare.

Nu exista noua milioane de romani care sa aiba atata timp liber incat sa-i analizeze lui Traian Basescu fiecare fraza si miscare, daca si care joaca la limita constitutionalitatii. Iar el isi distribuie de cele mai multe ori replicile cu iz anticonstitutional la limita. (apropo, atacurile la Rege – ce paragraf din Constitutie ar incalca?) Acolo unde dreptatea se joaca, este impartita, nu este univoca si poate fi discutata, unde nu exista fapta, ci doar vorbe, acolo nu exista suspendare. Ori, cu exceptia taierilor bugetare care s-au prelungit peste valabilitatea invoata pentru art. 53, in baza caruia au fost faptuite, Basescu nu a lovit decat cu vorbe si cuvinte in Constitutie. Iar stricto senso, nici macar la taieri nu a semnat, ci doar le-a enuntat.

Apoi, sunt atacurile la adresa magistratilor neconstitutionale? Chiar de-ar fi astfel declarate de catre CCR, sa nu uitam cat de raspandita e ideea ca justitia din Romania este oricum, numai dreapta nu!

Lasandu-i deoparte capacitatile inepuizabile ale lui Traian Basescu de victimizare si arta de a-si inventa si/sau descoperi dusmani pe care poporul sa-i urasca, slabiciunea cea mai mare a USL e ca isi joaca toate cartile pe presedinte, tradandu-si limitele si ratand obiective care i-ar fi putut aduce un castig mai sigur. Ori, a striga luna de luna – suspendati-l! nu duce decat la decredibilizarea subiectului si banalizarea actiunii in sine. Ca si a faptelor pentru care presedintele chiar ar trebui sa raspunda, intr-un fel sau altul.

Asteptand ca liderii USL sa mentioneze (in scris), cand vor fi pregattiti, motivele pentru care isi propun sa-l suspende pe Traian Basescu, nu poti sa nu zambesti la modul in care tonomatele din PDL i-au sarit deja in aparare. E aproape la fel de jenant, daca nu si mai, ca felul in care liderii USL recunosc, sincer, ca nu au nicio sansa in actiunea lor de suspendare.

Si uite asa, prostia lor il face sa para mare si puternic, il mistifica si il transforma in ceva ce nu a fost si nu va fi niciodata.

Daca Ponta abandoneaza problema, se ridiculizeaz singur in fata natiunii. De la Opozitie pana la ultimul postac va avea gloante berechet sa-i lipeasca de frunte cele mai penibile etichete. Aia cu imaturitatea va ramane aproape un alint pe langa ce va sa vina. Asa se joaca si o parte din soarta USL, pentru ca o alianta unde dicteaza, in realitate, tot Nastase si Iliescu e mai vulnerabila ca niciodata in perspectiva alegerilor de anul viitor.

E un blestem, dar e si o uriasa sansa pentru Ponta. Aproape ca poate sa uite de Geoana, acolo deja a inteles toata lumea ca nu mai are ce sa faca, pentru ca nu a avut de la bun inceput nicio solutie. Dar cu Nastase si Iliescu nu poate sa ramana asa. Ori le da o lectie, pe care o sa inteleaga si bunica de la munte, ori ii pune la colt cu mainile la spate, ori de astazi inainte toata lumea va sti de cine e condus partidul.

Dupa ce a mai si plusat – “ori eu, ori Geoana”, Ponta se poate apuca de treaba, desi nu prea se intrevede incotro s-o prinda. Sa insisti in demersul de a-l da jos pe Geoana e dovada de prostanaceala. Pentru ca nu se poate si pentru ca nu poti sa deschizi doua fronturi separate, deodata, impotriva a trei fosti presedinti. Daca renunti la haituirea “prostanacului”, te recunosti invins in fata lui Iliescu si Nastase. Sa te prefaci a nu vedea ofensa adusa de ceilalti doi, iti ucizi viitorul, risti alegerile si dai prima lovitura serioasa la temelia USL. In fond Ponta are de pus la punct trei (nu unul!) indisciplinati.

Altfel, Ponta se poate amagi ca nu e un capat de tara daca lasa totul sa se aseze la sine. Geoana ramane la Senat, Iliescu si Nastase continua la butoane, iar el se multumeste cu rolul de papusica numai buna de facut impresie. Daca vrea sa conduca partidul cu adevarat cred ca doar acum si numai acum e momentul actiunii. Oricand altcandva va fi prea tarziu. In orice alt scenariu, imaginea celor doi va trona definitiv deasupra sa. Iar alegerile cred ca pot fi considerate, inca de pe acum, ca si pierdute.

Da, ar inseamna sa isi decapiteze parintii spirituali. Da, ar trebui sa ridice mana impotriva tatalui. Dar altfel va ramane doar copil bun de stins incendii si prezentat multimii.

Si apoi, e de-a total fara sens sa analizezi un fapt care are inscris sfarsitul in codul sau genetic – Elena Udrea va disparea odata cu Traian Basescu din politica romaneasca, asta e in afara de orice discutie. Pana atunci, putem mai degraba sa ne amuzam decat sa ne enervam in privinta asta. Un individ normal la cap s-ar putea intreba cum poate un ministru sa isi exhibe in asemenea hal singura zestre naturala tocmai acum, intr-o perioada destul de nefericita pentru majoritatea romanilor.

Raspunsul – poate tocmai de aia. Si, bonus, Elena Udrea ne lumineaza in legatura cu adevarata problema a Romaniei. Ati ghicit – misoginismul a mai ramas de rezolvat, in rest totul functioneaza perfect. Cand va disparea si meteahna asta straveche, romanii o sa isi frece mainile de nerabdare sa o voteze presedinte. Pentru ca, la cate competente si ce rezultate incredibile are, trebuie sa faci eforturi monumentale (nu-i asa?) sa-i rezisti. Intrebati-o pe Udrea ce o recomanda in functie si va va exploda in fata.

O idee despre rostul pozatului la Elena Udrea in celebre personaje istorice din TABU (si visele sale de a conduce tara) ne putem face, daca ne amintim de ministrul Dezvoltarii din Polonia. O doamna tot blonda, la fel de tanara, dar care nu s-a gandit sa isi faca imagine in pictoriale, ci direct in istorie. Si a accesat fondurile europene in totalitate – 100%. Cum Elena Udrea este membru al unui Guvern care a reusit performanta sa atraga doar 3% din banii europeni, si din aia mare parte fiind blocati, evident ca ministrul nostru este pasionat sa isi exhibeze personalitatea si sa pozeze.

Si s-a fotografiat in chip de Cleopatra, Thacher, Jackie Kenedy, Eva Peron si Madonna. Doar, doar o mai uita romanul de grija de maine, de nervii de azi. Totusi, cand compari rezultatele muncii celor doi ministri ai Dezvoltarii si apoi preocuparile, pregatirea si competentele lor, se pune intrebarea – cat si pana unde se poate prosti un popor? Din pacate, istoria ne invata ca actiunea poate dura la nesfarsit, iar efectele sunt fara limite.

A venit Traian Basescu la b1 tv si l-a scos la lumina. Sluga la rusi, tradator de neam si tara si un urias dispret pentru principalul actor al unui moment istoric aproape unanim acceptat si mai deloc controversat – abdicarea lui Mihai I. Pe atunci mai toata lumea credea ca Traian Basescu a tinut musai sa ne demonstreze ca el doar gandeste ALTFEL, asa cum i-a placut sa se iluzioneze in permanenta. Circul de pe lume a venit abia dupa, in reactiile de dupa. Oricum, fantoma Regelui pasea in lumina reflectoarelor, iar cine uitase de rege si monarhie si-a adus aminte cu varf si indesat in lunile ce au urmat. Inevitabil, te intrebi ca orice om, cand numai despre asta auzi vorbindu-se in presa, daca nu ar fi fost mai bine altfel, cu rege si regina si toate celelalte…

Cu cat nimeni nu intelegea de ce insista presedintele sa isi exhibe cu fiecare ocazie dispretul fata de Rege, cu atat antipatia fata de Traian Basescu se transforma in simpatie pentru Mihai I. Cand pana si intelectualii mari amatori si iubitori ai monarhiei mutisera in fata grobianismului prezidential, o idee lumineaza viitorul si incalzeste definitiv inimile regalistilor proaspat nascuti – ziua fostului suveran al Romaniei.

25 octombrie, ziua cand Regele va implini 90 de ani – ce coincidenta, nu? Inevitabil cuiva ii trece prin cap sa il invite pe Rege in Parlament. De parca ar mai fi fost nevoie sa armeze glontul, PDL se opune penibil iar presedintele isi repeta pentru a mia oara poezia cu sluga si tradator de neam. In sfarsit, vine si ziua cea mare. Vorbeste batranul in Parlament, iar fiintele sensibile cad pe spate. Toti dusmanii lui Traian Basescu vad in discursul Regelui punctul culminant al istoriei postdecembriste.

Antenele descriu in detaliu si elogiaza fara nicio limita perfectiunea intruchipata de Rege. Inca putin si intr-o jumatate de presa si tara s-ar fi decretat monarhie. Si pentru ca in continuare nimeni nu s-a prins, desi toate jocurile fusesera facute, il comandante se enerveaza si cheama PNTCD la Cotroceni. Pentru ca daca romanii isi amintisera de Rege, continuau sa-i ignore cu desavarsire pe eternii sustinatori politici ai monarhiei. Taranistii bi si tri-cefali, pe care nimeni nu ii mai identifica drept sustinatori ai regalitatii sunt ajutati de Traian Basescu sa culeaga roadele atacurilor sale de aproape jumatate de an.

Comicul situatiei frizeaza absurdul. Convins ca nimanui nu-i arde nici macar sa se gandeasca serios la vreo instaurare a monarhiei, satul de atata asteptare, Traian Basescu explica poporului ca el nu mai poate castiga voturi, dar, fiind la moda curentul monarchist (sic!), partidul taranesc, un aparator si sustinator de traditie al Casei Regale, poate sa beneficieze de brusca simpatie fata monarhie si Regele Mihai.

Asa s-a inchis cercul. Lumea a inteles, desi majoritatea a scapat povestea. PNTCD se inscrie de acum in lunga lista de morti renascuti, gata sa adune si ei, la anul, cateva procente bune, care sa il ajute pe presedinte sa isi formeze majoritatea dorita. Aici rasul devine isteric. Da, ce poate fi mai frumos de atat? Sa ramai in continuare linistit la Cotroceni datorita urii pe care stii sa o canalizezi cum trebuie.

Cititi declaratiile celor doi lideri taranisti dupa intalnirea de la Cotroceni. Pavelescu, “ala mic cu capu mare”, nici macar nu mai are nevoie sa vorbeasca, pentru a intelege ca-i va ramane fidel pe viata mentorului sau, iar de la Ciorebea tocmai ce am aflat ca pana si faptele penale se prescriu in 15 ani, “daramite o frustrare”!? Adevarat. Nu putem trai doar in trecut, cu atat mai mult cu cat el este inca extrem de umilitor.

Daca acest scenariu ar avea vreo doza de adevar, nu cred ca el a fost planuit intocmai astfel. Dar de aici incolo, poate deveni realitate indiferent de cine si cum l-a ticluit.

Problema nu ar fi contopirea stangii cu dreapta intr-un eclectism sordid, din care rasar monstri precum UNPR, DDD-PP, Noua Republica sau ce dracu o mai urma. Milenarismul profetilor isterici prinde la noi spre deloc. Nu ma deranjeaza nici macar faptul ca nu mai exista vreo viziune coerenta de stanga sau de dreapta, oricum ar fi ele. USL e mai degraba un compediu de doctrine, iar PDL a ajuns un fel de motor de actiune sub imperiul necesitatii. Pana la urma cine sa mai tina cont de vreo ideologie pe criza asta?

Nici afara politicul nu se simte mai bine, ideologiile incep sa crape cam peste tot, deci nu ar fi pierderea asta un capat de tara. Ce imi trezeste curiozitatea, ca ar fi chiar penibil si exagerat sa spun ingrijorarea, e ca pe aci pe la noi nu prea mai exista nimeni care sa aiba cel putin o vaga idee despre ce si cum se intampla. Cat despre ce urmeaza, ceva predictii sau viziuni calauzitoare… mai bine un hohota de ras sa tragem. Abia asta mi se pare noutatea cea mai aspra a prezentului.

Fiecare se retrage in coltul lui, unde inchina o rugaciune Domnului. Dintre toti, singurul care insista sa ne convinga ca stie ce face e presedintele. Am ajuns de unde am plecat. Pentru ca deja a inceput si el sa creada ca e si singurul care are dreptate.

Iar acum Traian Basescu e ocupat sa dea lectii liderilor Europei, pentru ca nu iau mai repede o decizie ferma in cazul Greciei, ceea ce scumpeste creditele fara de care noi nu mai suntem in stare sa platim pensiile si salariile. Impecabila gandire. Probabil asta e o buna introducere pentru un nou imprumut, ceva mariri de taxe si impozite sau, in cel mai nefericit caz, o noua runda de taieri. Ca de la cresterea economica pentru la anul e clar ca ne-am luat adio.

Pentru cine nu crede, nu pot decat sa recomand o mai atenta ascultare a zicerilor lui Jeffrey Franks. Ca Boc tot nu exista. Si, ca tot veni vorba, nici macar pe omul rupt in talpa nu il mai pot suspecta ca ar avea vreo idee despre incotro Romania. Degringolada din zona euro ca a buimacit si FMI intr-atat incat sa nu-i mai pese de cei din grupa mica.

Si, in conditiile astea, sa te mai mire ca la noi fiecare umbla pe cont propriu? In principiu, nu. Dar atunci sa nu ne mai prefacem socati nici cand vom afla ca viitorul ne-a fost statornicit de votantii atrasi la sectii cu mici, bere, pungi si pixuri. Pentru ca neputinta politicienilor de a privi dincolo de ziua de maine va avea intotdeauna acelasi rezultat.

Altfel, oaze si insulite de europenism, exemple cu totul si cu totul solitare, rasfirate ici si colo, se pot destul de usor intrezari. Ele fac deliciul jurnalelor de stiri sau reportajelor pe cale de disparitie din presa scrisa. Dar atat si nimic mai mult. Forta lor nu mai consta nici macar in exemplul pe care ar trebui sa il dea. Aparent, ele au ramas doar margele rasfirate intr-un nor de praf gros.

Un Raed Arafat, doctorul (de origine palestiniana) care se declara mai mandru decat toti romanii ca este roman, este piatra pretioasa pe care o scoate oricine este fortat sa vorbeasca in termeni apreciativi despre progresele din Romania spre modernitate si standardele Europei “civilizate”. Nu e imposibil nici sa gasesti vreun medic, profesor sau medaliat, care in ciuda tuturor greutatilor, a salariului mizerabil, continua sa isi faca datoria ca si cum ar fi un rezident extraterestru.

Oameni care in ciuda a toate si a tot se comporta ca si cum ar trai in alta lume si s-ar hrani de la un izvor miraculos, nevazut de nimeni altcineva. In Romania exista inca si astfel de oameni, traiesc printre noi si devin pe zi ce trece o singularitate tot mai concentrata. Ei nu mai reprezinta de mult timp un motor care sa impinga societatea inainte, ci doar ciudatenii si extravagante ale unei lumi care, totusi, se schimba tot mai puternic.

Lista exceptiilor si exemplelor vizibil pozitive poate continua. Am putea sa ne oprim asupra unor opere care, prin stralucirea lor, ne fac mandri ca suntem romani si, in acelasi timp, ne reprezinta la cel mai inalt nivel european. Artisti, oameni de cultura, sportivi care anihileaza orice diferenta intre lumea si “civilizatia” din est si Occident.

Toate aceste exemple ne atrag insa atat de mult si de frecvent tocmai pentru “neintelesul” lor. In ciuda conditiilor, in ciuda sanselor si a mediului, ele au reusit in acelasi mod si la acelasi nivel ca toate celelalte “de dincolo”. Insa tocmai prin definitia lor, ele nu sunt, aparent, definitorii pentru europenismul nostru tocmai pentru ca ele exprima exceptia de la regula, “anormalul”, si nu media. Ele sunt “miraculoase” prin aparitia lor greu detectabila si rara ca o unei flori in desert.

Aceasta este imaginea indeobste cunoscuta si prezentata de-a lungul si de-a latul presei. Ba chiar si reprezentanti de frunte ai culturii sau artei au cazut victime ale acestei fotografii rapid realizata de orice “bun” roman. Aparent – asa ar sta lucrurile. Daca la aceasta saracie mai adaugam si “cercurile vicioase” – invocate cu religiozitate de fiecare data cand “ceva” nu functioneaza – formate intre disparitia autoritatii statului si cetatenii iresponsabili; oferta saracacioasa, populista si mincinoasa a politicienilor si ruptura electoratului de clasa politica; calitatea presei tot mai scazuta, ipocrizia consumatorilor si lipsa educatiei civice a cititorului – am putea crede ca avem o imagine completa si definitiva a ceea ce suntem.

Oricat ar parea de exhaustiva aceasta viziunea, ea nu reprezinta tot ceea ce suntem. In acelasi timp, noi devenim, ne transformam, lasam timpul sa treaca peste noi pastrandu-ne, totusi, cateva lucruri pe care le-am castigat cu greu in istorie. Independenta, suveranitatea, libertatea si stabilitatea – atat si asa cum este ea – economica si politica. Si, in ciuda figurilor fatidice cotidiene, care ne conduc si ne reprezinta mai mult sau mai putin, dincoace sau dincolo de acestea se ascunde ceva cu adevarat important.

Ca o inima ce bate fara a fi auzita sau simtita, dar care totusi te tine in viata si te impinge spre evolutie si dezvoltare, si in sanul acestei natiuni arde ca un foc mocnit o dorinta uriasa de recuperare. Acest proces ascuns, obscur poate, este de departe cel mai bun lucru pe care il avem.

Misterios, pentru ca este prea putin sesizabil; ignorat, pentru ca este aproape inconstient; mai niciodata discutat sau problematizat, fiind mai tot timpul in umbra altor subiecte “la moda”, din cauza dificultatii de abordare si a lipsei de interes pe care o prezinta tocmai din motivele de mai sus – aceasta dorinta/forta de recuperare a ceea am fost candva si suntem inca fara sa stim insa ca suntem, recuperarea continua si totala a valorilor si diferentelor care ne despart de “Occident”, recuperare ce se desfasoare sub si peste noi, acesta e cel mai european si mai modern element pe care il putem invoca in sanul acestei natiuni.

Poate parea ciudat ca o simpla dorinta de a recupera ceva ar putea fi incarcata cu atata importanta si sa-i fie acordat un rol de o asemenea anvergura. Nu este cazul. Nu poti recupera decat ceea ce esti, ai fost si vrei sa fii din nou. Ca se manifesta inca timid, intr-atat incat abia poate fi sesizata, aceasta dorinta este singurul vector care ne impinge inainte spre modenitate, spre Europa si spre valorile cele mai durabile ale civilizatiei. Toate dovezile care confirma din plin acest gand se gasesc in drumul parcurs de Romania in ultimii 21 de ani.

Oricat am fi de nemultumiti in cotidianul obsedant, nu avem cum sa ne prefacem ca nu vedem de unde am plecat si unde am ajuns. Evoluatia care ne-a marcat in toate sensurile posibile a fost posibila tocmai pentru ca in fiecare clipa, zi de zi si ora de ora in sanul acestui popor a ars o dorinta coplesitoare de a-si recupera trecutul, valorile, sensul si viitorul.

Nimic nu se castiga imediat, iar substanta unei natiuni, nu a unui popor mai mult sau mai putin bezmetic, se aduna si se coaguleaza in zeci si zeci de ani. Aruncati-va ochii de-a lungul celor 21 de ani. De la “fuga” in cautarea “azilului politic” in Occident, din primii ani de dupa ’90, la plecarile legale de astazi ale medicilor si informaticienilor in spitale si firme respectabile din Europa. De la cenusiul cvasi-total al anilor ’90 la (poate prea) coloratele case, vile si blocuri care abunda supra-realist – si estetic si economic – pe astazile, totusi, din ce in ce mai bune.

E mult, e putin? Nu e nici mult, dar nici putin. Prima tentatie e sa ne comparam intotdeauna cu ceilalti. Cu vecinii, mai apropiati sau mai departati. Aproape de fiecare data iesim in pierdere. Uitam, desigur, mult prea des diferentele istorice. Cred ca aici exista o sete de a recupera aceste diferente care, chiar daca momentan capata aspectul unor monstruozitati si anomalii, maine sau poimaine pot aduce la viata o civilizatie de care sa ne fie mult mai putin rusine.

www.sunteuropean.ro

Intr-un fel, imi place la nebunie luxul in care adora Patriarhului Daniel sa se lafaie. El este cel mai sincer mesaj pentru propovaduirea dragostei crestine fata de aproapele. De la hainele scumpe si crucile din aur masiv pana la dimensiunile faraonice ale Catedralei Mantuirii Neamului, opulenta afisata de capul Bisericii Ortodoxe Romane este o bizarerie tipic balcanica. Nu mai conteaza ca oscileaza intre manelism si prost gust, e suficienta pentru a intari si mai mult orientarea pe care biserica o imprima masei de credinciosi.

Cand peste timp istoricii vor incerca sa inteleaga fenomenul decaderii crestinismului, slabiciunea apostolilor sai pentru bani si lux va fi capitol central. Ce sa inteleaga credinciosul sarac, si cu duhul si in bunare, cand il va vedea pe Patriarh ca descinde din extravagantul bolid si apoi isi propaga mesajul pe toate undele posibile pana in cel mai ascuns catun al tarii? Desigur, isi va spune ca Daniel a implinit o opera magnifica – un trust prin intermediul caruia spiritul crestin patrunde in casele si inimile romanilor infinit mai usor si mai adanc.

Oricine se poate intreba, cu mult bun simt, daca ne-am dori ca Biserica sa fie saraca si capii ei sa moara de foame? Sa se flageleze umbland cu Loganuri si propovaduind cuvantul Domnului din casa in casa. Si doar la slujbele de duminica sa manance mai bine din mila enoriasilor? Nu stiu daca le-ar strica un astfel de exercitiu de viata. Totusi, cand vezi ca principala si unica grija a Patriarhului este cum sa isi dezvolte mai puternic afacerea, parca nu prea ar mai fi loc si de consideratii stilistice. E in joc insasi rolul educativ al BOR. Cat despre cel religios, care sa poarte mesajul lui Isus in sufletul lumii, mai bine sa nu mai vorbim.

Marile impliniri ale actualei conduceri BOR sunt afacerile de succes pe care le patroneaza, spiritual si material, Patriarhul – de la trustul media, curatatorii de tot felul, pana la fabricile de cherestea, cabinetele stomatologice, pensiunile si celelalte minuni ale lucrarii Domnului, administrate toate de clericii mitropoliilor. In fine, despre afacerea care a devenit BOR s-a mai scris, si inca bine, dar niciodata suficient.

In fapt, singura intrebare la care BOR ar trebui sa raspunda, in frunte cu Patriarhul Daniel, este una de ordin moral. De cealalta parte, statul – i.e. fiecare guvernare in parte – ar trebui sa inceteze sa isi mai cumpere voturi si bunavointa credinciosilor prin donatii absurde catre un sistem care si asa sfideaza toate legile pamantului. Le sunt suficiente milioanele de euro depuse in conturile BOR din banci. Nu de alta, dar BOR incepe sa semene izbitor cu biserica crestina medievala unde banul dicta totul. De la iertarea pacatelor pana la politica de stat.

Problema lui Houellebecq e virulenta de care da dovada multimea care il “haituieste” pentru lipsa sa de credinta si pentru criticile aduse mai tuturor religiilor. Aproape la fel de mult ii intoarce matele pe dos si prostia si rautatea mai tuturor jurnalelor si ziaristilor – de la Le Monde pana ultima fituica online. Nu o data m-am intrebat ce-i anima pe crestini, de exemplu, sa rupa gatul tuturor celor care, mai frust ori mai sofisticat, isi manifesta scepticismul fata de Dumnezeu.

Vine omul si le spune un lucru de maxim bun simt – nu exista niciun Dumnezeu si, pentru ca oricum ati uitat de El si i-ati abandonat mesajul, incetati macar sa nu va mintiti toata viata de la un capat la altul. Acum, nu asteapta nimeni sa fie ridicat in slavi pentru astfel de iluminari. Dar o cruce si o rugaciune pentru “sufletul pierdut” ar putea face. Ei bine, nu. O sabie ridicata e oricand mai educativa. De aici si pana la ploaia de bolovani ce se abate peste gura celui care a indraznit sa spuna asta, e un drum tot mai scurt. In schimb, vine bunul crestin si, in numele si mai bunului Dumnezeu, te blesteama, te afuriseste, iti canta prohodul si, in general, face tot posibilul sa arzi in ghearele iadului aici pe pamant. Nimeni nu mai are rabdare pana la lumea de apoi.

Si credionciosii, si agnosticii, si ateii, si panteistii – cu totii vor a primi rasplata eterna aici si acum. Iar daca nu primesc nimic, cel putin sa ofere ceva. O lectie, o pedeapsa, ceva care sa le alini durerea credintei (oricare ar fi ea). De la cruciadele crestine ale Evului Mediu pana la prigoanele de astazi purtate in numele a orice, se dovedeste ca omul a evoluat fix deloc. Au fost inlocuiti cativa termeni, razboiul a raman acelasi. Tot ceea ce nu intelegem, ce nu iubim si nu consideram a fi asemanator noua, tot ceea nu ne place si decretam ca este inferior (sisteme politice, ideologii, civilizatie ori educatie) este condamnat, calcat in picioare si apoi luat in posesie pentru a fi tratat si vindecat.

O problema comuna, dar care apare obsedant la Bernard – Henri Levy, e cat de abjecta poate deveni presa atunci cand critica irational pe cineva. Victima presei e peste tot tratata la fel. Injust si excesiv. Exista si aici poate cateva diferente – in unele locuri prostia si rautatea sunt mai organizate, in altele ele umbla liber, la bucata, si nu se grupeaza in structuri complexe. Campaniile sunt insa universale. Presa insasi e pana la urma o campanie de denigrare, pentru ca altfel ce altceva ar putea fi in afara de publicitate si marketing? In final, o dilema ramasa fara un raspuns categoric – rautatea si toate celelalte sentimente inrudite in conotatia lor negativa sunt ele o pierdere, o slabire si o epuizare a omului (cum sustine BHL) sau reprezinta ele, mai degraba, asa cum crede Houellebecq, o forta si o motivatie, mai puternice uneori decat toate celelalte “inaltatoare”?

Cartea merita a fi citita (si) pentru alte idei si pentru a descoperi cum doar un dialog veritabil, care deschide cvasi-total subiectele implicate, care marturiseste si depune armele in fata celuilalt, va reusi sa apropie cat de cat doi oameni atat de diferiti. Atat cat se pot apropia, totusi, oamenii intre ei. Niciodata prea mult.

Ei bine, oricate a tunat si-a fulgerat aseara la TVR, Traian Basescu m-a convins ca nu m-am inselat. Cand credeam ca nimic din ce ar spune nu m-ar mai ului, il creditam tocmai cu darul de a enunta orice, dar absolut orice. Impotriva bunului simt, a evidentelor, normelor sau legilor fizicii. Cand stii ca un individ e capabil sa spuna orice, nu mai poti fi uimit de nimic. E ca la alba neagra – un cartofor, care iti flutura prin fata ochilor o bucata de creta slefuita spunandu-ti ca e diamant.

Si comic, si dramatic si banal. Pe alocuri burlesc. Evident, jocurile sunt facute – cei care il adora vor continua sa-l preamareasca; ceilalti il vor privi si mai critic, direct proportional cu paralelismul cuvantarilor sale in raport cu realitatea. Pe vremuri Traian Basescu obisnuia sa aseze in centrul divagatiilor sale un sambure de adevar, o minima mostra de realitate, de la care plecand sa se desparta cele doua tabere de comentatori.

Regele Mihai – o sluga la rusi, un tradator de tara si popor. Romania – o tara de mana a doua. Bugetarii – lenesi, ineficienti, prea multi. Functionarii – ori incompetenti, ori corupti. Clasa politica – o zoaie. Parlamentul – inutil. Romanii, in general, nu prea ok. Si tot asa. Cunoasteti exemplele si logica in care au fost judecate.

Aseara presedintele a trecut la nivelul urmator – nu a mai lasat loc de interpretari. Cand a venit vorba de cablogramele Wikileaks, a recunoscut continutul lor. Si-a continuat gluma cu armata romana ca doua prastii, care n-ar putea nici macar sa sparga geamurile Kremlinului, si a admis zambind ca a testat reactia Statelor Unite in fata unui posibil razboi care s(l)-ar declansa Romania impotriva Rusiei.

Pentru cine nu are simtul umorului, s-ar putea crede ca un astfel de om ar fi in stare, lasat prea liber, sa readuca la viata razboiul rece. Norocul nostru e ca stim ca face bravada. De ce facea asta? Si apoi, noroc e ca nu l-a luat nimeni in serios. Pentru ca si ei stiu ca tot ce dorea era sa iasa in evidenta. Stiau asta si rusii, si americanii. Iar dupa astfel de “dezvaluiri” cum sa mai fii surprins cand afli ca a trimis-o pe fiica’sa cea mare sa inscrie Miscarea Populara la OSIM? Te-ai mai putea gandi serios ca intra astfel in contradictie flagranta si cu litera si cu spiritul Constitutiei? Evident ca nu.

Sau, te-ai mai panica auzind cum vorbeste un presedinte al unei tari membra a UE despre un alt stat membru al Uniunii, de exemplu despre Olanda, declarand candid ca acum a venit “randul florilor” la controlul in vami si e doar o intamplare ca taman acu s-au gasit toate bubele din bulbi si firmele fantoma? Pai sa nu razi pana dai in plans?

Mai era nevoie de vreo demonstratie ca asa se face justitia in Romania – acum a venit randul florilor, maine vor veni lactatele si, la final, petrolul? Ca si cum nu ar intra toate in acelasi timp prin vami. Asa cum au trecut 6 ani de mandat pana s-a mimat curatenia din vami (care iarasi doar a coincis cu primul refuz al UE de a ne primi in Schengen), curatenie ramasa inca fara niciun rezultat, la fel trebuie sa vina vremea controlului la … cu ocazia de… ca sa ne apucam de justitie pe domeniul…

Un comportament si o mentalitate fix de la marginea civilizatiei si a Europei, de cea mai joasa speta, care demonstreaza perfect de ce nici nu trebuie sa fim primiti in Schengen. Pentru ca aici legea si justitia functioneaza toate accidental, cand “le vine vremea” si fara nicio legatura cu valorile pe care ar trebui sa le apere permanent. O gluma proasta pentru orice european bine crescut.

Nu doar din cauza incompatibilitatii sale majore cu functia, nu pentru preocuparile sale paralele cu Munca, dar tocmai pentru ca mutarea recunoaste in sine o mare problema a PDL – lipsa oamenilor care sa conduca competent niste ministere.

Daca nu cumva indepartarea lui Lazaroiu e taman o rampa de lansare a fostului consilier catre sefia Albei ca Zapada, atunci trimiterea acasa a ministrului Muncii e prima decizie corecta, oportuna si normala a premierului.

E ceva atat de hilar in aceasta revocare a lui Lazaroiu incat doar o mega rasturnare de situatie de dupa ar mai putea sa stinga zambetul general si permanent care va insoti fiecare viitoare aparitie a lui Lazaroiu in spatiul public. Si apoi, sa il alungi pentru critici aduse partidului, dar nu pentru enormitatile debitate de-a lungului timpului, e iarasi comic.

Oricum ar fi, sunt convins ca, in premiera, Emil Boc va inregistra o crestere a imaginii sale atat de terfelite de altfel.

Lasand deoparte aceasta lasitate maxima a tuturor liderilor nascuti ori nenascuti ai terorismului, lupta lor infatiseaza cea mai crunta si banala prostie. Este o miscare nascuta moarta, fara nicio sansa de succes pe termen lung, desi terorismul este abia la inceputul sau, o expresie macabra a posibilitatii infinite a omului de a face raul suprem omului. Terorismul de ieri sau de maine ne spune un singur lucru – omul are “posibilitatea” si stiinta de a se anihila total.

Razboiul in sine e o stupiditate fara margini, indiferent de cauzele, scopurile si explicatiile sale, insa terorismul il depaseste si mai mult prin lasitate si perversiune. In timp ce in razboi adversarii cel putin isi pot intalni privirile, terorismul e doar expresia urii de langa noi. El este o actiune fara chip, o miscare fara niciun sens, altul decat crima. In fond, terorismul nu cunoaste nicio indentitate, oricat de multa publicitate le-ar placea sa isi faca organizatiile transnationale.

Oricine se poate trezi cu un pumnal infipt pe la spate, asa cum orice dobitoc fanatic poate sa moara in numele religiei intrand intr-o cladire cu o bomba in mana si cu Dumnezeu in gura. Din punctul de vedere al lui Bin Laden, probabil, atacul din 11 septembrie 2001 asupra WTC a fost o lovitura perfecta, de geniu, o “capodopera”. Posibil ca, dupa atacuri, autorii lor sa fi devenit in randul gruparii lor semi-zei, eroi a caror aura si exemplu se vor fi transformat, poate, deja, intr-o religie in sine.

Teroristii nu si-ar fi putut nici macar imagina ceva mai grandios, mai spectaculos si mai profund. Au lovit Statele Unite direct in inima. Fara niciun cost, fara niciun risc, inumanii au aruncat umanitatea in aer. Cu cat mai inaltator a fost succesul loviturii pentru ei, cu atat mai terifianta a fost durerea provocata. La zece ani de la tragedia WTC, americanii au castigat mai mult decat au pierdut de pe urma prabusirii turnurilor. Abia de acum au o istorie. Ei au demonstrat ca terorismul nu poate invinge nimic, oricat de puternic si adanc ar lovi o tara. SUA au trecut peste durerea atentatelor si si-au descoperit limitele . Muzeul amenajat in Ground Zero, semnificatia Pavilionului si modul in care vorbesc despre “nine eleven” demonstreaza ca au castigat deja lupta cu terorismul, desi nu au invatat inca sa lupte impotriva lui. Chiar si dupa uciderea lui Bin Laden.

SUA este cel mai bun exemplu pentru a crede ca terorismul nu va putea niciodata sa doboare nimic, chiar si de-ar fi sa ingroape un oras intreg. Pericolul cel mai mare nu este terorismul din afara, de departe, ci acela din noi.

Statele Unite nu au avut, pana la prabusirea gemenilor WTC, nicio rana, nicio cicatrice pe teritoriul lor. De la 11 septembrie 2001, SUA face parte din randul tarilor care au invatat ca sunt vulnerabile, ca sunt muritoare. Si-au incrustat durerea chiar in dreptul fostelor cladiri, mergand in jos de aceasta data, nu in sus.

Am auzit pe 11 sept. 2001, in momentul transmisiei prabusirii turnurilor, comentarii precum – “bine le-au facut!”, “in sfarsit, americanii au primit o lectie”. Am fost martorul unor declaratii si mai crude, de o salbaticie si mai bolnava. Am citit si stiu ca s-au spus chiar si cuvinte mai grele decat acestea. In acele clipe, oricat de incredibil ar parea, au existat oameni care mai degraba s-au simtit razbunati de prabusirea cladirilor WTC decat sa fi simtit cine stie ce implozie interioara. Ori tocmai astfel de comportamente deschid calea viitoarelor forme ale terorismului – cel mai periculos si mai greu de combatut, pentru ca este in maxima noastra proximitate – langa si in noi.

Evenimentele care au urmat lui 11/09 au demonstrat tendinta apropierii terorismului din indepartatele stepe ale lumii islamice catre centrul lumii occidentale. De la racolarea tot mai multor occidentali indigeni in miscarile teroriste pana la explozia miscarilor extremiste in chiar sanul Occidentului. Norveginanul Anders Breivik este poate cel mai bun exemplu al intalnirii dintre fanatismul religios si ura stupida impotriva omului in sine. O prostie si o nebunie fundamentata ideologic – dogma, lipsa intrebarilor si propovaduirea mortii oricarei forme de dialog (cultural sau religios). Iar astea sunt abia primele semne. Ce urmeaza se anunta si mai.

Punctul comun in care se intalnesc toate aceste manifestari ale urii ascunse este lipsa atitudinii critice, imbratisarea dogmelor, a credintei oarbe, nepuse niciodata sub semnul intrebarii autentice. Problema extremismului islamic este aceeasi ca si a crestinismului fanatic – nici una din religii nu este inteleasa de catre “soldatii” sai credinciosi. Teroristii din lumea araba inteleg cel mai putin islamul, asa cum tot felul de cruciati dementi din Occident sunt paraleli cu sensul crestinismului.

Ironia crestinismului (ca de altfel si a tuturor celorlalte religii monoteiste) e ca a ajuns sa fie inteles tot mai putin chiar de catre cei care se proclama vajnici aparatori ai lui. Fenomenul e acelasi, si usor de observat, in mijlocul oricarei “dezbateri” dintre credinciosi si sceptici, agnostici sau atei. Violenta va fi intotdeauna de partea celor care, culmea!, se declara cei mai mari iubitori ai lui Dumnezeu si ai bunatatii Sale.

Un individ care isi dezvolta spiritul critic mai mult decat apetenta pentru credinte si adeziuni fata de diverse lumi transcendente nu va putea niciodata sa manifeste furia si ura impotriva celor care nu-i vor impartasi ideile si credintele. Astazi neintelegerea maxima provine chiar de acolo de unde ar trebui sa isi traga seva insasi libertatea – religia si relatia omului cu Dumnezeu. E bine sa ne intrebam – pana unde mergem cu credintele noastre si pana unde cu dubiile, intrebarile si critica? Teroristii nu pun sub semnul intrebarii nimic, ei doar neaga si distrug. Ei urasc cel mai mult mai cu seama atunci cand isi urla credinta si se jura Dumnezeului lor.

Cat despre America, ramane de vazut daca 9/11 va fi o lectie si, mai ales, pentru cine. Daca ea va fi una pe care o vor fi inteles sau una pe care vor tine mortis sa o predea celorlalti. Libertatea insasi, asa cum a fost ea inteleasa peste Ocean, isi joaca destinul dupa 9/11. Diminuarea si chiar disparitia unor libertati individuale dupa atentate, in scopul controlului mai ferm si prevenirii unor alte asemenea atacuri, traseaza viitorul. O parte din el a devenit deja unul al suspiciunii generale. Celalalt sta inca sub semnul celui mai mare castig al omenirii – libertatea.

De la omul Muncii am aflat ca Romania este unul dintre statele cu cei mai multi bogati ai lumii – i.e. persoane “care castiga mai mult de 800 de lei pe luna”, de la ministru citire. Acesta panseu a fost incununarea meditatiilor de sorginte cotrocenista. Aruncat in coasta lui Boc pentru a-l invata sa gandeasca si sa actioneze in virtutea alegerilor din 2012, Lazaroiu se ocupa la minister doar de Munca sa. Pasionat de scenarii politice, de teorii conspirationiste si basme sociologice, Lazaroiu este pasionat acum de aniversarea unui un an de la lansarea Albei ca Zapada. Mai degraba decat de orice alta preocupare ministeriala.

De la razboiul dintre democratie si presa, pe care il teoretiza in campania electorala din 2009, astazi Lazaroiu a ajuns profetul (vezi scoala de vara a tinerilor pedelisti de la Eforie Nord) viitorului razboi care va avea loc intre nou (PDL) si vechi (Opozitia) in 2012. Tema “razboiului” apare constant in discursul sociologului pentru ca este un concept motivant. Razboiul lui Lazaroiu este si va deveni si mai mult una dintre temele principale de campanie care vor fi abordate la anul. Poate nu ati uitat inca de razboiul purtat intre presa si… democratie in 2009!

Manipuland o realitate de o banalitate desavarsita, reprezentata de o suma de mediocritati uniforme, Lazaroiu incearca sa trezeasca la vot un electorat care a dezertat de mult timp de la chemarea sa originara. Tinta este tocmai acel segment considerat pierdut definitiv. Iar adevarul este ca e foarte reconfortant sa propovaduiesti necesitatea unei noi platforme politice, fie ea alba sau verde, care sa recupereze electoratul pierdut de PDL, din fruntea unui minister de importanta celui in care s-a cocotat fostul consilier.

Lazaroiu pariaza din nou pe ideea de razboi pentru ca stie ca este unul dintre cele mai motivante concepte din istorie. Iar daca ai si mijloacele de a manipula cifrele unui minister pentru a induce idei noi, care apoi sa conduca la viitoare conflicte cu potential de razboi, atunci misiunea e indeplinita. Pentru ca noul intotdeauna invinge vechiul. Si binele raul. Si dreptii pe cei corupti. Precum desteptii pe cei prosti. Nu?

Umilirea in fata Domnului ca metoda de curatere a pacatelor a fost folosita inca din evul mediu. Crestinismul, dar mai cu seama Biserica, a dezvoltat intotdeauna o adevarata placere perversa din incurajarea penitentei. Pana a devenit o practica in toata regula. Din cuvantul si indemnul lui Isus la smerenie, omul a fost in stare sa se omoare (singur sau sa-i ajute pe ceilalti sa-si gaseasca drumul catre Purgatoriu mai repede) biciuindu-se si flagelandu-si carnea pacatoasa.

Dar sa lasam deoparte faptele devenite deja istorie. Imaginea respectiva e cu atat mai greu de suportat cu cat ea e doar o poza si pentru actorii ei. Poate ca medievalii care isi despicau trupul cu biciul erau convinsi organic de existenta lui Dumnezeu, credeau pana la sange in El si Ii simteau prezenta peste tot. Frica instaurata de biserica, foametea din jur si armatele Papei poate ca il ajutau sa fie un credincios autentic, chiar daca dubiile si intrebarile ii rodeau sufletul zi de zi.

Ce este dizgratios la imaginile moderne cu oamenii in patru labe dand un ocol unei Biserici este falsitatea si ipocrizia sentimentelor celor care mimeaza umilinta. Dupa doar cateva minute, ei se vor scula si apoi se vor calca in picioare intr-o imbulzeala animalica pentru a prinde primii apa sfintita, aghiasma si o farama de anafura. Cat despre pupatul icoanelor… bine ca nu, pana acolo mutasem deja canalul.

Fara credinta, convinsi ca Dumnezeu oricum i-a abandonat, lasandu-i prada unei lumi nedrepte si irationala, credinciosii moderni sunt cele mai bizare ramasite ale unei religii de mult timp moarte. Crestinismul a fost deja inmormantat, iar daca Biserica se incapataneaza sa nu se predea este tocmai pentru ca isi gaseste inca victime nefericte precum cele descrise mai sus. Oh, si e suficient doar sa ne aducem aminte de interminabilele discutii purtate in jurul construirii Catedralei Mantuirii Neamului pentru a intelege si mai bine de ce Biserica a supravietuit crestinismului si religiei in sine.

Transformata intr-o institutie care nu mai are nicio legatura cu mesajul lui Isus, Biserica (fie ea cea ortodoxa, catolica ori protestanta) a devenit in prezent un schelet ambulant al unui vechi vis al omenirii. Noile religii ale omenirii au devenit in schimb preocuparile care ne framanta fiecare secunda a vietii – shoppingul, cultura, cariera sau timpul liber. Reclama din presa este biserica nerecunoscuta (inca) a timpurilor moderne. Ea decide ce avem nevoie pentru o viata in care nu mai avem, cu adevarat, nicio nevoie esentiala. Ci doar dorinte si fantasme.

Criza, daca va continua si va lovi si mai adanc, va resuscita poate ramasite ale vechilor religii. Modificate, adaptate si cu noi profeti in frunte, religiile lumii, dar mai cu seama crestinismul s-ar putea reactiva. Nu m-ar mira nimic, pentru ca dintotdeauna crizele au scos la iveala frica omului si, automat, i-au indreptat privirea spre cer, spre orice plasmuire care sa-i atenueze suferinta prezentului.

E trist sa stii ca nu exista niciun Dumnezeu, dar totusi sa te incapatanezi sa crezi ca cineva, undeva nu va inceta sa existe doar pentru ca tu sa nu innebunesti din moment ce realizezi ca viata nu are niciun sens. Spectacolul acestei revelatii – tristetile pe care le vedem in fiecare zi si pe care le intelegem tot mai putin.

Intr-adevar, daca nu vom mai avea mintile ocupate cu placerile si obsesiile lumii moderne, daca ea se va prabusi intr-un fel sau altul, s-ar putea sa ne reinventam noi Zei, Dumnezei si profeti mai mult sau mai putin terestri. Atunci sa te tii spectacol!

Restul raman aprecieri de ordin etic. Aici nu mai e loc de ideologizare. Ca sunt golani, vandali, putoi prosti, pe cine mai intereseaza? Ei sunt generatia pentru care nu mai exista viitor. Refuzand ziua de maine, ne arunca si pe noi intr-un timp unde doar prezentul va mai conta. Astea sunt faptele, iar vocile sunt tot mai multe. Mai grav e daca starea asta se regaseste in mai multi decat se vede (deocamdata).

Ce spun “ideologii” miscarilor de strada? – “Inchisorile sunt suprapopulate? Ce-o sa imi faca? Imi vor da ordin de restrictie? Pot sa traiesc cu asta. Voi continua sa fac asta in fiecare zi pana voi fi prins.” Asta e strigatul celor care nu mai au nimic de pierdut, desi sunt abia la inceput de drum. E urletul celor care nu mai au nicio asteptare. In cati dintre noi (voi) se regaseste aceasta stare de spirit?

Si acum sa ne intrebam de ce statul a facut un pas in spate. De ce i-a lasat in offside pe rebeli? Acum vine planul. Exagerat, tras de par, fiction desigur, dar totusi o posibila trimitere la ceea ce ar putea sa urmeze. Nu astazi, nu maine, dar e total imposibil?

V for Vendetta

“In timp ce bata poate fi folosita in locul conversatiei… Cuvintele isi vor pastra intotdeuna puterea. Cuvintele ofera mijloace intelesului si, pentru cei ce asculta, enuntarea adevarului. Si adevarul este ca… e ceva teribil de gresit in legatura cu aceasta tara, nu-i asa?

Asprimea si nedreptatea, intoleranta si asuprirea. Acolo unde odinioara aveati libertatea de a va opune, sa ganditi si sa vorbiti dupa cum credeati de cuvinta, acum aveti cenzori si supraveghere, obligandu-va sa va conformati si cerandu-va supunere. Cum de s-a intamplat asa ceva? Cine e de vina? Cu siguranta ca unii sunt mai responsabili decat ceilalti, iar ei vor fi gasiti vinovati si trasi la raspundere. Dar, adevarul fiind spus, daca ii cautati pe cei vinovati, trebuie doar sa va uitati in oglinda. Stiu de ce ati facut-o. Stiu ca v-a fost teama. Cui nu i-ar fi fost. Razboi, teroare, boli. Au fost miriade de probleme care au condus la coruperea ratiunii voastre si la jefuirea voastra de bunul simt.

Frica a scos ce e mai bun in voi. Si in panica voastra v-ati intors catre noul cancelar. V-a promis ordine, v-a promis pace, iar tot ce v-a cerut in schimb a fost tacuta si ascultatoarea voastra incuviintare.“