“Istoria Internetului este în general prezentată ca fiind povestea unor eroi americani din locuri eroice, locuri unde s-au descoperit chestii interesante,” scria Leila Green în recenta sa carte The Internet. Această istorie, după cum știm, nu aparține doar americanilor.

De fapt, proiectul de cercetare prin care s-a inventat Internetul a fost inițiat tocmai datorită rușilor după ce aceștia au lansat cu succes satelitul Sputnik 1 la începutul lui octombrie 1957. Americanii au răspuns prin înființarea a două agenții: NASA și ARPA. Prima știm cu toții ce a făcut și cu ce se ocupă în ziua de azi. ARPA (Advanced Research Project Agency, din 1972 Defense ARPA) a reușit câteva decade mai târziu să conecteze calculatoare prin TCP/IP, Tim Berners-Lee a inventat Webul, iar acum rușii vor să ducă Internetul în spațiu.

Și sunt foarte hotărâți. Investesc peste 20 de miliarde de dolari într-un proiect numit Kosmonet, internetul care poate funcționa independent de orice sistem aflat la sol, conform unui articol publicat de Voice of Russia. Nu utilizatorii vor beneficia de el în primele faze, ci se urmărește facilitarea comunicării între astronave, stabilirea controlului din orice punct de pe planetă a diferitelor obiecte zburătoare și stabilirea comunicațiilor în diferite zone greu accesibile din Rusia.

Pentru atingerea acestui obietiv, rușii vor lansa un total de 48 de sateliți în spațiu. Dintre aceștia doar 18 sunt suficienți pentru Rusia, spune Alexander Galkevich, directorul “Gonets” Satellite System” Company (după cum apare în textul original) conform articolul publicat de Voice of Russia. Dar oare ceilalți 30 de sateliți ce sunt meniți să facă?

Cât despre cum Kosmonet este benefic utilizatorilor, articolul menționat oferă informații foarte vagi și se rezumă la punctarea cererii mari de servicii de broadband broadcasting, video conferințe și SMS.

Aplicațiile proiectului Kosmonet sunt practic infinite, la fel cum sunt și cele ale Internetului. Sigur este, totuși, că Rusia va fi altfel văzută când deține Internetul spațial.

Apare, totuși, o problemă și anume acea “Gonets” Satellite System” Company. Cu alte cuvinte în lansarea Internetului în spatiu este implicată o firmă privată. Acest fapt poate fi destul de periculos – vă imaginați de ce.

Google nu m-a ajutat cu informații legate de  Gonets Satellite System Company și nici despre Alexander Galkevich. Să fie vorba despre Rashetnev Company? Sau mai degrabă de Gonets Leosat System? Cine e Alexander Galkevich? Poate aveți mai mult noroc la căutare.

Blog: Incursiuni în Revoluția Informațională

Un raport publicat la sfârșitul lui noiembrie de Verisign arată că spațiul virtual găzduiește peste 200 de milioane de domenii. 201.8 milioane, mai exact. Întradevăr, un număr impresionant care sugerează nivelul de dezvoltare al onlineului, numai că trebuie să privim și dincolo de cifre.

Verisign notează [pdf] un număr de 201.8 milioane de TLDs – Top Level Domains (.com, .org, .net, etc) – înregistrate global dintre care 79.2 milioane sunt domenii naționale sau Country Code Top Level Domains (ccTLD), cu alte cuvinte domenii cu extensii precum .ro, .de, .ru etc. Acestea din urmă au cunoscut o creștere a numărului înregistrărilor în timp ce TLDs au crescut cu 7 procente.

Creșterea numărului domeniilor de gen .com,.net sau .org este lesne de înțeles. Majortatea marketerilor online sugerează folosirea acestor extensii, iar domeniile naționale au prins importanță în ultimii ani probabil, printre altele, datorită modului de localizare întreprins de principalele motoare de căutare. Localizarea din punct de vedere SEO se face în funcție de extensia domeniului (.ro spre exemplu) și de conținutul siteului, evident, relevanța backlinks, pe lângă alte detalii cu importanță mai scăzută, cum ar fi locația serverelor.

Însă, creșterea numărului de domenii înregistrate, din punctul meu de vedere, se datorează în special acelor firme online, mult hulite, care sunt implicate într-un proces continuu de înregistrare de domenii cu toate cuvintele posibile pentru absolut toate domeniile de activitate imaginabile.

Un exemplu la îndemână este BuyDomains.com, sau register.com. Companiile respective oferă potențialilor clienți liste impresionante cu domenii de calitate (formate dintr-un cuvânt, două sau trei, precum și abrevieri), dar și multe altele mai ieftine. BuyDomains se laudă pe siteul lor că dețin peste 1.500.000 de domenii premium ( a se citi de vânzare). Domeniile respective sunt înregistrate și, teoretic, numărate de Verisign.

În raport, Verisign estimează că 88% din domeniile .com și .net (din cele 103.4 milioane analizate) duc direct la un site,  “înseamnă că utilizatorul va descoperi conținut asociat unui site.” Siteurile sunt împărțite de Verisign în trei categorii: siteuri cu o singură pagină, siteuri cu pagini multiple și siteuri fără pagini. Fiecare dintre acestea dețin 22%, 66% (cele 88 procente) și respectiv 12% din numărul total.

Problema este că marea majoritatea domeniilor înregistrate de firmele precum BuyDomains conțin fie un mesaj care indică disponibilitatea achiziționării lor, fie pagini încărcate cu reclame text, fie nu au conținut, vizibil cel puțin (exemplu: http://mediaconsumer.com/ ). În plus există nenumărați antreprenori online independenți cu activități similare, la care se adaugă numărul de domenii personale înregistrate de un singur individ și lăsate deoparte.

Încercați să găsiți un domeniu relevant pentru activitatea sau interesele dvoastră și format din unul sau două cuvinte pe register.com. Încercați, acest articol tot aici va fi. Rezultatul? Cele găsite .com sunt înregistrate (fie de register, fie de alte firme), .net la fel și poate chiar și .org. Mai multe șanse de succes aveți în cazul domeniilor naționale.

Fără a exagera, cred că undeva pe la 30% (poate mai mult) din total sunt domenii care doar există. Deci, 60.540.000 de domenii nefolosite. Pare mult?

Nu neapărat. Cred că sunt și mai multe înregistrate cândva, dar abandonate sau chiar parțial active. În plus, în calcul nu am luat și domeniile de vânzare cu pagini multiple. Importanța numărului de domenii înregistrate poate fi atribuită numai acelor domenii active unde utilizatorii pot descoperii conținut nou publicat frecvent. În schimb, competiția devine mai acerbă pentru firmele de gen BuyDomains, în mod evident. La un moment dat vor ajunge inevitabil la combinarea de cuvinte fără sens sau la domenii 2.0 care sunt în general ieftine.

În consecinţă, mulţi oficiali îşi asumă misiunea sacră de a educa poporul ăsta incult cu ajutorul diferitelor legi şi discursuri moralizatoare prin care ne spun ce „trebuie” să facem. Păcat, că acestea nu vizează nicicum sistemul de învăţământ din a noastră dulce Românie – e bun, doar avem sute de olimpici şi mii de angajaţi la Microsoft şi ne mândrim că suntem hackeri de excepţie.

Acum Mirel Taloş propune soluţia: hai să obligăm televiziunile private să aibă emisiuni culturale sau educative. Proiectul legislativ propus de deputatul PNL vrea să oblige „televiziunile generaliste” să „difuzeze săptămânal cel puţin 120 de minute de emisiuni culturale sau educative.” (TVR Cultural ce face?) Nu numai atât, „posturile de ştiri – notează DailyBusiness – trebuie să transmită în fiecare săptămână 30 de minute de astfel de programe.”

În plus, se pare că Taloş are şi sprijinul CNA. Cât de nedemocratic poate fi acest proiect legislativ? Cât de neconstituţional? Păi de ce să pătrundă statul în agendele posturilor private mai mult decât o face deja? Şi de ce trebuie ca acum televiziunile private să educe România?

Pentru că televiziunile sunt jenante? Nu e o scuză şi nici un motiv. Standardul de calitate ar trebui să fie impus de către TVR prin emisiunile pe care le difuzează, iar după cum observ, în ultima vreme chiar reuşeşte. Când aprind televizorul, TVR e prima alegere.  Fiecare alege ce vrea.

Cu alte cuvinte, pe lângă că proiectul legislativ e absurd, mai e si redundant. Dar mai pot continua.

Proiectul respectiv propune doar o schimbare în formă şi nu în esenţă. Şi ne plac formele foarte mult. Acordăm multă atenţie detaliilor secundare încât ne ne e greu să privim o problemă în ansamblu ca să-i identificăm sursa ei reală. Nu astfel de legi vor contribui cu adevărat la educarea românului, nu aşa se procedează. În schimb, cei care sunt cu adevărat interesaţi de această problemă ar face bine să se uite mai atent la învăţământ (de la cel primar la cel universitar) care e haotic şi încă bazat pe toceală.

Un om cu adevărat educat va renunţa la emisiunile proaste, indiferent ce post le difuzează. În consecinţă, televiziunile private se vor conforma nevoilor consumatorilor prin producerea unor emisiuni mai elevate. E simplu.

P.S. – cred că acei angajaţi Microsoft sunt în mare parte autodidacţi.

Nu demult recitisem cartea War and Resistance in Iraq scrisă de Patrick Cockburn, corespondent de război pentru The Independent cu ani de zile experienţă în Iraq. Îmi aminteam cum Cockburn s-a furişat ilegal în ţară, a înotat, a mers târâş numai pentru a ajunge în faţa morţii. A scăpat de nenumărate ori de sfârşit doar prin noroc. Dar mai important pentru studiul implicării presei în complexa ecuaţie a războiului, m-au interesant detaliile legate de relaţia armată-presă, politic-presă şi felul în care jurnalistul descrie noul război de la faţa locului. Eram sigur că şi Adelin Petrişor va povesti cum a supravieţuit datorită norocului şi mă aşteptam la detaliile relaţiilor pe care le-am enumerat adineaori.

Când am urcat la etajul 1, unde este Amfiteatrul 101, l-am văzut pe Petrişor prins de jurnaliştii învăţăcei. O cameră de filmat în faţă şi, probabil, un student care încerca să pună întrebări „bune” aşa cum a învăţat. Mi-am făcut drum direct în Amfiteatru de unde am putut să cumpăr un exemplar al cărţii. Mi-am găsit un loc şi am început să răsfoiesc Războaiele.

„Războaiele mele” e o carte structurată în 10 părţi, fiecare conţinând o poveste, un reportaj pe care Adelin Petrişor l-a realizat în trecut. Cam atât pentru început, n-am avut timp pe moment să parcurg cartea cap coadă, voi reveni asupra ei mai încolo. Totuşi, două detalii merită discutate acum. Cuvânt înainte a fost scris de Cristian Tudor Popescu care-l numeşte pe Adelin Petrişor „„soldatul” profesionist al presei româneşti” care „simte nevoia să-şi recapituleze „războaiele” – deplasările în zone de conflict.” Fără îndoială, Petrişor îşi merită laudele şi gloria pentru care a muncit din greu, pentru care s-a luptat.

Ştiam încă înainte să deschid cartea că am în mână un valoros document istoric. Cărţile scrise de jurnaliştii de război care „simt nevoia să-şi recapituleze războaiele” sunt, sau ar trebui să fie, de o importanţă deosebită pentru istorici, pentru cei de azi cât şi pentru cei de mâine. Jurnaliştii notează în cărţile lor detalii care nu pot fi descoperite decât prin ei. Uneori ei notează în cuvinte experienţele oamenilor simpli în situaţii complexe, alteori oferă indicii, voluntar sau involuntar, despre mentalităţi şi stări de spirit, iar pentru cei interesaţi de gândirea militară contemporană, jurnaliştii de război pot arăta exact ce înseamnă un război de a 4-a generaţie.

Al doilea detaliu este ceva ce, personal, m-a amuzat. La pagina 25, Petrişor scrie că „parcurgeam zilnic pe jos în medie zece kilometri.” Apoi continuă modest:  „poate nu pare o distanţă mare, însă ziua era destul de cald şi căram în spinare, pe lângă echipament, casca şi vesta antiglonţ, care cântăreau la un loc vreo 17 kilograme.” Citind aceste rânduri, am zâmbit.

Pe la sfârşitul lui iunie anul acesta, am absolvit cursul de corespondenţi de război organizat de MApN. N-am petrecut mai mult de 12 ore într-o zi echipat cu cască şi vestă antiglonţ şi la amintirea lor parcă resimt durerile de spate pe care mi le-au provocat, iar acum îmi închipuiam şi 10 kilometri de marş!

Ei bine, voi reveni asupra cărţii după ce o citesc.

Adelin Petrişor a intrat în sală şi a ocupat un loc flancat de profesori de renume ai prestigioasei universităţi. Ilie Rad i-a făcut o introducere şi, pe bună dreptate, i-a lăudat cartea. Petrişor, totuşi, nu se simţea în largul său. Imediat a fugit de la masă şi s-a poziţionat în faţa publicului care deja începea să depăşească numărul de locuri din amfiteatru. Majoritatea erau studenti, de la boboci la cei care urmează să compileze o lucrare de licenţă. Printre ei existau şi unii care mai citeau un rând din carte în timp ce urechile asimilau vorbele corespondentul special, acum la TVR.

Unele studente hiperdichisite aşezate undeva în stânga mea, dar relativ aproape, răsfoiau fără nicio treabă reviste Avon. La fiecare lansare de carte, conferinţă, dezbatere sau colocviu aterizează astfel de indivizi care habar n-au de unde au decolat. Mie-mi plac. Mă amuză.

Jurnalişti novice care au ascultat totuşi, au primit unele sfaturi importante. Petrişor a vorbit despre munca de documentare efectuată înainte să înceapă munca de teren. Dacă stângaciul (la propriu) Adelin Petrişor se ducea în Irak şi îşi saluta contactele şi pe băştinaşi cu mâna stângă, întâlnea cu siguranţă probleme. De ce?

Auditoriul a aflat despre dificultăţile pe care le întâmpină un corespondent şi condiţiile dure pe care le înfruntă. Shiting bags vor deveni un lux. „După ce termini, sigileaz-o şi arunc-o în lada cu gheaţă de lângă. Se strâng toate şi cineva le va lua şi le va incinera” îi spune în Fallujah un soldat american lui Petrişor (p. 24). Cazarea la hotel şi condiţiile de lux sunt pentru jurnaliştii de război care relatează ultima bătălie a lui Moroşanu în care a luat-o în meclă de la o blondină pistruiată suită pe un ponei!

După aplauzele studenţilor a fost proiectat un reportaj de vreo 15 minute despre viaţa pe portavionul USS Ronald Reagan. Reportajul a început cu sunetul puternic al unei piese metal combinată cu dinamica avianelor din imagini. Pe parcursul reportajului au fost introduse personaje mai comice, Adelin a descoperit români chiar şi acolo. Un român care făcea parte din echipajul portavionului, mai trăgea limba română de coadă ceea ce a garantat doza de umor al reportajului. Ofiţerii intervievaţi discutau despre misiunile lor, aviatorii despre bombardamente şi sprijinul aerian acordat infanteriei din sudul Afganistanului, chiar şi trupelor române. Un reportaj superb, făcut ca la carte, iar studenţii interesaţi au putut învăţa ceva. În acelaşi timp reportajul avea şi o doză bună de divertisment asigurat de combinaţia inteligentă a muzicii cu imaginile.

Şi tocmai divertismentul este un subiect aprins în studiile de media şi conflict. Anume transformarea războiului în divertisment. Nu se referă nimeni neapărat la jocurile violente de gen Call of Duty Modern Warfare 2 (un joc superb în cele din urmă), ci mai degrabă se discută deconectarea soldatului de la realitatea câmpului de luptă datorită tehnologiei militare avansate, iar în cazul civililor se discută schimbarea percepţiei lor asupra războiului, a transformării lui într-un produs de divertisment prin mass media, inclusiv new media. Există pe YouTube înregistrări video cu lupte din Afganistan şi Irak care au fost editate şi publicate pe sunetul chitarelor ale unor formaţii de metal. Soldaţii americani le numesc „war porn”, iar P. W. Singer de la Brookings Institute numeşte fenomenul „YouTube war” (vezi Wired for War).

Jurnaliştii novici au rămas fără îndoială cu impresia că e ceva extraordinar să te afli pe un portavion. Chiar şi este, fireşte, numai că utilitatea unei arme de luptă este deseori ignorată datorită splendorii ei. Dar Petrişor i-a adus la realitate când a discutat despre copii în suferinţă, despre imaginile groteşti ale unor infanţi mutilaţi de bombardamente.

Pe lângă discuţiile legate de activitatea unui corespondent de război, Adelin Petrişor a vorbit şi despre conflictele care apar cu editorii şi managerii care sunt de cele mai multe ori reticenţi în a-şi trimite oamenii să bântuie câmpurile de luptă. Mai intervine şi problema banilor. Petrişor le-a vorbit studenţilor despre sponsorizări, despre cât a insistat să primească bani şi despre oamenii care sunt dispuşi să investească bani în astfel de reportaje.

Cred că unii studenţi chiar au rămas cu ceva. Acum să citim cartea.

După cum vă spuneam adineaori, cartea este alcătuită din 10 părţi, fiecare fiind un reportaj pe care Adelin Petrişor l-a realizat împreună cu colegii săi din spatele camerei. Cele 10 părţi nu au fost plasate cronologic şi nici nu era nevoie pentru aşa ceva, decât ca să mulţumească un oarecare moft.

Primul reportaj pe care Petrişor a ales să-l introducă în carte a fost episodul Fallujah, când a ajuns la câteva zile după ce puşcaşii marini au lansat prima dintre cele două bătălii pentru oraş.  Fallujah este un episod pe care l-au comentat şi relatat majoritatea corespondentilor de război activi în Irak în acea perioadă. Studiile militare publicate după bătălie arată organizarea şi planurile puşcaşilor marini. În plus, diferite documentare conţin imaginile băştinaşilor fericiţi că au capturat şi mutilat trupurile celor patru agenţi ai firmei private militare Blackwater. Cunoşteam destul de bine Fallujah înainte să încep cartea lui Petrişor, dar n-am văzut oraşul în cuvintele autorului. După finele primei părţi a cărţii, mi-am spus: „se vede că e în televiziune.”

Acelaşi gând a reapărut după ce am parcurs episodul doi al acestei cărţi, Închisoarea Guantanamo (septembrie 2006). În această parte persistă frustrarea jurnaliştilor cărora le-a fost interzis să discute cu deţinuţii. Nici nu îi puteau filma. Cartea „Războaiele mele” a însemnat o şansă să detalieze subiectul Guantanamo. Să descrie cititorului închisoarea, deţinuţii şi alte probleme importante pe lângă organizarea interioară a rău famatei închisori. Încă o dată, „se vede că e în televiziune.”

Reporterul oferă informaţii suplimentare care lămuresc contextul în care apar imaginile din spatele lui. Nu are sens, şi timpul de transmisie e scump, să detalieze în cuvinte imaginile pe care le oferă telespectatorilor. Această problemă evidentă în primele două părţi ale cărţii dispare la fel de repede cum a apărut.

Urmează relatarea Bombardamentele NATO din Iugoslavia (aprilie 1999) în care descrie cu o iscusinţă apreciabilă modul în care a „făcut rost de bani”, adică felul în care a „prins” o sponsorizare care să acopere deplasarea şi toate celelalte cheltuieli, şi ce a urmat după. Nu i-a fost uşor să facă rost de 15.000 de dolari, dar i-a prins în cele din urmă de la un afacerist. Cine e? Vântu. Petrişor nici nu auzise de el. A ajuns în biroul lui după ce un coleg i-a sugerat să încerce la Gelsor. Petrişor a pus mâna pe telefon, a sunat, şi după o întâlnire foarte scurtă, Vântu i-a dat sponsorizarea, iar după un „succes puştiule”, Petrişor a plecat din birou.

Cu sponsorizarea primită a reuşit să fie printre primii jurnalişti care l-au intervievat pe Arkan, despre care „se zice că e omul care-i face treburile murdare lui Milosevic” (p. 72). A fost punctual şi a venit la hotelul în care era cazat Petrişor, spre uimirea angajaţilor hotelului. „Arkan a intrat şi s-a proţăpit în mijlocul lobby-ului, înconjurat de gărzile de corp.” Şi scurt i-a zis: „Îi dăm drumul, că nu am toată ziua la dispoziţie. În ce limbă vreţi să mă intervievaţi: engleză, italiană sau germană?” (p.75) Interviul, însă, nu a putut fi difuzat la momentul respectiv din motive de autocenzură la nivel naţional şi „zace şi acum în arhiva TVR.” (p. 78) Până la sfârşitul acestei părţi am şi uitat că Adelin Petrişor lucrează în televiziune.

Întâlnirea cu Arafat este probabil un punct de vârf în cariera jurnalistică a lui Petrişor. Un om care „s-a transformat din cel mai căutat terorist al planetei într-unul dintre puţinii laureaţi premiului Nobel pentru pace,” (p. 81) era acum la „73 de ani, măcinat de Parkinson, liderul palestinian trăia literalmente printre ruine,” (p. 92) iar Petrişor l-a întâlnit „în cea mai neagră perioadă a sa” (p.97).

„Mi-l imaginasem mai înalt” scrie Petrişor. „Era, de fapt un bătrânel înalt de 1,65, cu mâinile tremurânde, semn că Parkinsonul îi amăra zilele” (p.99). Interviul a mers ca la carte şi a fost difuzat ulterior în România.

Acum Petrişor se descurcă de minune în ale scrisului. Nu îţi mai lasă impresia de incomplet, iar scrierea lui nu mai trădează obişnuinţa lui cu imaginile şi nu cu cuvintele. Reuşeşte să descriere o imagine completă a situaţiei în care se află. Spre exemplu, în Întâlnirea cu Mu’ammar al Gaddafi în Libia (decembrie 2005) îl descrie pe liderul libian în felul următor: „Colonelul Gaddafi m-a uimit cu statura sa. Avea undeva în jur de un metru nouzeci. Era îmbrăcat în haine tradiţionale. Am fost şocat de cât de ridat era. Avea  o faţă de sharpei şi fusese machiat strident, de parcă se pregătea să urce pe scena vreunui teatru. Vorbea puţin şi apăsat. Nicio secundă nu le-a aruncat o privire jurnaliştilor” (p. 110-111).

Nu voi continua să comentez fiecare episod al cărţii în parte. Nu are rost. Dar vreau să notez critica pe care Adelin Petrişor o aduce atât presei româneşti cât şi publicului său. „Ştirea cu Gaddafi a fost ultima din Observator” scrie Petrişor. „Ce să-i faci? Ăsta-i jurnalismul dâmboviţean. Altele erau priorităţile. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, atunci parcă era ceva mai bine…” (p. 113). Incidentele din Irak (2005) când Petrişor şi Gecui au evitat sfârşitul datorită norocului „s-au regăsit în reportajele difuzate în Observatoarele Antenei 1. Dată fiind apetenţa publicului român pentru subiectele uşoare, vă imaginaţi că ele s-au regăsit întotdeauna în partea a doua a buletinelor de ştiri” (p. 185). Sau povestea unui ofiţer român căzut pe câmpul de onoare, primul în luptă directă după cel de-Al Doilea Război Mondial, care cu greu a fost acceptat în cimitirul eroilor din Târgul Mureş, o găsiţi în carte.

Ţin să mă alătur lui Cristian Tudor Popescu, Ilie Rad şi majoritatea celor care au comentat această carte şi o recomand „celor care vor să îmbrăţişeze meseria de gazetar” dar mai ales celor care intenţionează să devină corespondenţi de război. Sfatul oricărui om întreg la cap ar fi să nu simtă războiul pe pielea lor, dar în acelaşi timp orice om raţional le-ar spune să aibe grijă să nu devină ei ştiri. De aceea cred că această carte (şi altele asemănătoare) sunt importante pentru următorul corespondent de război.

În timpul cursului organizat de MApN mi-am dat seama că toate informaţiile şi sfaturile pe care ni le ofereau acei soldaţi şi ofiţeri cu experienţa câmpului de luptă indicau cum să ne comportăm astfel încât să nu îi încurcăm pe soldaţi şi, bineînţeles, cum să ne purtăm singuri de grijă. Normal, nimeni nu te poate pregăti pentru război indiferent dacă porţi uniformă militară sau legitimaţie de presă, dar în schimb cineva care îşi preţuieşte pielea poate învăţa din experienţa altora.

Astfel de lecţii nu lipsesc din cartea lui Adelin Petrişor. Uite un exemplu aparent nesemnificativ. După un zbor de 20 minute cu elicopterul de la Bagdad la Ramadi, Petrişor descrie aterizarea: „ …am aterizat într-un nor de praf. Ştiam regula: te grăbeşti, pentru că elicopterul poate pleca imediat. Am descărcat bagajele şi le-am târât până la o baracă din apropiere” (p. 168). Ai de unde altundeva să ştii asta înainte să ţi se întâmple?

Întradevăr, o carte care este extrem de utilă pentru viitori jurnalişti, dar după cum scriam mai sus, e şi un document important pentru istorici cât şi pentru studenţii războiului. Păcat, însă, că jurnaliştii scriu mai mult decât citesc.

Nu-mi place coperta.

Cu diferite proiecte pe cap care să îmi ocupe timpul şi să îmi macine sănătatea, „evenimentul anului” a devenit ceva nesemnificativ şi aproape că am uitat complet de el. Dar a venit şi dimineaţa zilei de 15 august când, la o cafea, mă gândeam: „dacă ar fi venit Maiden acum vreo 7 ani, eram deja de ieri acolo cu cortul.” Acum însă, nu aveam niciun chef de mulţime, de înghesuială şi de „hevişti” adevăraţi.

După ce mi-am stins ţigara am observat pe site-ul oficial al evenimentului că vor fi disponibile 5000 de locuri în faţa scenei. Cu o sprânceană ridicată m-am întrebat dacă nu cumva am ratat ceva informaţie de pe site. N-am găsit nimic şi mă gâdeam deja că sigur locurile sunt ocupate de persoane care şi-au petrecut noaptea în parcarea  Polus Center. Totuşi, am zis hai să încerc, dacă tot mă duc la concert măcar să văd ceva! Intrarea s-a făcut începând cu ora 17:00, aşa că mă gândeam că poate prind un loc dacă ajung cu o jumate de oră mai devreme.

Trecând prin centrul Clujului am observat unii indivizi îmbrăcaţi complet în negru care aşteptau cu un calm stoic în soare un autobuz care să-i ducă mai aproape de concert. Alţii au format un semicerc în jurul unui flacon de Timişoreana şi îşi aşteptau rândul să soarbă din licoarea vieţii. Când am ajuns în locul concertului, mi-am dat seama că în faţa porţilor de intrare s-au adunat doar câteva sute de persoane. M-am poziţionat într-un punct periferic fiind convins că nu e necesar să mă înghesui. „Sigur prind un loc în faţă”, mă gândeam.

În mai puţin de 20 de minute am ajuns blocat în mulţime. Soarele era puternic, asfaltul încins, iar mirosul de transpiraţie a devenit insuportabil. Mă mai ridicam uneori pe vârfuri ca să pot lua o gură de aer. Eram înconjurat de toate ediţiile de tricouri Iron Maiden, cu toate imprimeurile posibile, unele mai şterse, iar altele arătau că purtătorii le-au cumpărat special pentru „evenimentul anului.” În apropierea mea, heviştii adevăraţi purtau discuţii aparent interminabile despre avioane invizibile. Se mai opreau uneori ca să strige numele preşedintelui şi reluau discuţia după ce alte voci strigau: „taci cu Băsescu, să nu stricăm chefu’!”

La mine aveam un flacon de cola de un litru. Sorbeam din el la fiecare 5 minute şi speram să arunce cineva cu apă spre locul în care mă aflam. Era insuportabil de cald, te mişcai doar ca sa nu ţi se topească tălpile adidaşilor. Pe la 17:20, organizatorii au început să se agite şi într-un final au deschis porţile.

Mulţimea s-a repezit spre porţi. Înghesuială. Lumea se împingea, persoane au leşinat. Unii luau o poartă în vizor şi se mişcau mecanic spre ea, deşi erau şi alte 10 porţi disponibile. Te împingi şi tu la un moment dat pentru că n-ai ce face, nu vrei să fii doborât, e legea junglei unde cei mai mari muşchi câştigă. Eu îmi apăram cola cu coatele, mai desfăceam flaconul şi sorbeam din când în când.

În sfârşit a venit şi rândul meu să intru. Cineva în tricou albastru a venit şi mi-a verificat biletul. Apoi, un oarecare individ care făcea parte din echipa responsabilă cu securitatea s-a apropiat de mine şi a încercat să îmi smulgă flaconul de cola. Am protestat, bineînţeles, dar mi s-a răspuns că nu am voie cu „asta” la concert. Am continuat să protestez, la care mi s-a spus că nu am voie cu recipiente de sticlă la concert. „Nu am sticlă” am zis ridicând flaconul de cola, „e recipient de plastic!”

Întradevăr, pe spatele biletului la puncul 8 scrie: „Este interzis accesul în locaţiile spectacolelor/evenimentelor achiziţionate din reţeaua Ticket Point cu băuturi în recipiente de sticlă, băuturi alcoolice, droguri, substanţe periculoase, obiecte contondente, arme, aparate foto şi camere video.” Pentru cei de la Ticket Point nu există nicio diferenţă între sticlă şi plastic!

Individul de la intrare mi-a tras o privire încruntată şi mi-a spus scurt: „Crezi că nu intri?” În fine, mi-am lăsat sticla la intrare şi m-am îndreptat spre a doua rundă de înghesuială.

Chiar în faţa scenei, pe de o parte şi pe de alta a culoarului rezervat pentru legătura dintre scenă şi aparatura inginerilor de sunet, a fost amenajat un spaţiu pentru norocoşi. După o altă jumătate de oră petrecută în condiţii mai brutale decât la început (ce bine mi-ar fi prins o cola!), am primit brăţara care îmi garanta accesul în faţa scenei. Am avut un loc perfect, nici prea în faţă, nici prea în spate, aproape de culoarul din mijlocul publicului. Apoi, relaxat puţin, mi-am amintit că aveam nevoie de ceva de băut.

Încărcat cu pahare de bere, recipiente de plastic (sticlă?), mi-am făcut hotărât loc spre zona publicului ales. Norii ne-au oferit umbra de care aveam atâta nevoie. Asfaltul, la rândul său, a devenit suportabil de cald, aşa că majoritatea s-a aşezat pe ziarele gratuite primite la intrare.

Formaţia care pregătea publicul pentru impactul Maiden a fost Cargo. În program scria că aceştia vor ocupa scena începând cu ora 19, urmând ca la 21 să înceapă Iron Maiden. Două ore de Cargo? Cargo este îndradevăr o formaţie legendară în România, dar două ore mi se păreau mult prea mult pentru mine. Au intrat pe scenă mult mai târziu, dar au început în forţă cu binecunoscuta piesă „Ziua vrăjitoarelor.” După ce mi-am terminat berea m-am ridicat în picioare în tentativa de a intra cumva în spiritul momentului. Câteva piese mai târziu, am început să ridic mâinile, să îi aplaud şi să-i apreciez pentru ce îmi ofereau să aud.

Când au părăsit scena, publicul parcă a uitat pentru un moment de Iron Maiden şi a început să îi cheme inapoi aclamând numele formaţiei. N-au venit. Doar cei din echipa tehnică Iron Maiden s-au agitat pe scenă, au acordat chitările, s-au ocupat de tobe şi au testat subtil calitatea sunetului.

Se înserase deja, luminile de pe scenă şi-au pierdut intensitatea, pregăteau publicul pentru ce va urma. Suspansul a crescut. Introducerea formaţiei a compusă două părţi. Prima parte a fost un mixaj de piese vechi, iar când riffurile piesei Transylvania au fost auzite de public, entuziasmul său invita legendara formaţie pe scenă. Dar, a trebuit să mai ascultăm o superbă compoziţie orchestrală, misterioasă, dar dinamică.

Cei de la Iron Maiden au intrat în fugă pe scenă şi a fost nevoie de un moment până când publicul să îşi dea seama că piesa de deschidere a fost „Doctor Doctor”. Apoi a intrat Bruce Dickinson în stilul său tipic. A fugit direct pe monitoare, s-a căţărat pe platformele decorative ale scenei, a sărit de pe una pe alta. „Se vede că omului îi place să zboare” m-am gândit.

Piesele au curs una după alta, uneori fără pauză între ele. În fundalul scenei apărea pe pânze de dimensiuni remarcabile faimosul Eddie în diferite ipostaze. Fiecare dintre ele avea legătură directă cu tematica piesei cântate. Membrii formaţiei erau activi în felul lor oferind publicului acel „trademark” pe care fiecare şi l-a format în timp. Steve Harris fugea la marginea scenei. Cu un picior pe monitor se înclina spre public iar cu chitara a redat faimosul „machine gun bass”. Janick Gers era mai tot timpul cu un picior pe un monitor înalt aflat pe partea dreaptă a scenei, se lăsa pe spate, ridica chitara pe verticală şi cânta solo-ul său pentru o piesă. Adrian Smith şi Dave Murray, mai calmi, afişau în priviri pasiunea lor pentru muzică încă prezentă după 30 de ani de la înfiinţarea Iron Maiden. Bruce Dickinson zbura.

Fiecare dintre piesele mai noi sau mai vechi, indiferent de popularitatea ei, a fost primită necondiţionat de către public. Însă, pentru o formaţie de talia Iron Maiden, trecutul înseamnă foate mult. Am aşteptat, bineînţeles, probabil ca şi mulţi alţii să cânte acele melodii din trecut a căror ecou este încă prezent în lumea întreagă.

Iron Maiden a adunat la Cluj fani din diferite părţi ale lumii. În timp ce steagul României peste care, în unele cazuri, era scris Iron Maiden, flutura pentru momente scurte, a apărut şi steagul Ungariei, a cărui prezenţă o putem lesne înţelege. În schimb, cel al Braziliei a fost o adevărată surpriză.

Când primele note ale piesei Fear of the Dark au fost auzite, publicul a şi început să fredoneze linia sa melodică. Fiecare vers a fost cântat perfect de câtre public. Totuşi, odată cu Fear of the Dark a însemnat că „evenimentul anului” se apropie de sfârşit. Au urmat Hallowed be thy name, The number of the beast, şi practic tot la ce ne puteam aştepta. Up the Irons!

Şi concertul s-a încheiat. Publicul mai aştepta şi alte melodii, dar oricât de tare a strigat numele formaţiei, Iron Maiden nu s-a întors pe scenă.

Mulţimea s-a împrăştiat relativ repede. După ce ultimele persoane au părăsit locul, toată zona a apărut acoperită cu un covor format din ziare şi pahare sau recipiente de plastic. Exista ceva frumos în noul peisaj care a apărut, dar imediat voluntarii, sau armata tricourilor albastre, au început să adune deşeurile.

Un concert bine organizat, având în vedere că evenimentul a trecut fără niciun incident. Sonorizarea a fost excelentă şi îmi voi aminti de ea pentru câteva zile până când ţiuitul şi vâjâitul din urechi dispar. Având în vedere că o formaţie va prefera tot timpul ţările în care albumele lor se vând bine, în cazul concertului de la Cluj, trebuie apreciat în primul rând, dacă nu exclusiv, efortul organizatorilor.

Însă chiar dacă totul s-ar fi petrecut pe dos, un astfel de moment nu poate decât să rămână apreciat. Prezenţa şi performanţa muzicală Iron Maiden garantează acest lucru. Up the Irons!

Oamenii de ştiinţă de la NASA bănuiau că pe Marte se găseşte apă îngheţată, dar descoperirile iniţiale din 2002 nu au fost concludente. A mai fost nevoie de încă şase ani până când cercetătorii NASA să poată exclama cu entuziasm pe Twitter: „sunteţi gata să sărbătoriţi? Ei bine, pregătiţi-vă: Avem gheaţă!!! Da, GHEAŢĂ! *apă îngheţată* pe Marte! w00t!!”

Descoperirea a apărut la aproximativ două luni după ce sonda Phoenix a aterizat cu success pe Marte, care urma să cerceteze polul nord al planetei. Datele pe care Phoenix le-a transmis ulterior cercetătorilor din bazele NASA au confirmat prezenţa apei îngheţate. Dar, deşi sonda avea echipamentul necesar pentru a lua probe, aceasta nu deţinea instrumentele care pot detecta viaţa la faţa locului. După cum era de aşteptat, sonda nu a supravieţuit iernii marţiene, iar după ce încercările din ianuarie 2010 de a restabili legătura cu Phoenix au eşuat, proiectul a fost anulat.

Acum, o echipă de cercetători englezi se află în cel mai friguros loc de pe Pământ unde studiază cum zăpada şi gheaţa au fost mai întâi colonizate de organisme care reuşesc să trăiască în condiţii extreme. În acest fel, cercetătorii speră să înţeleagă cum viaţa ar putea exista pe Marte.

„Zăpada gheţarilor şi gheaţa de aici reprezintă analogii bune pentru gheaţa şi terenul îngheţat ale polului [nord] marţian,” ne spune Liane Benning de la Universitatea din Leeds. „Dacă putem învăţa mai multe despre cum viaţa s-a format şi a reuşit să se dezvolte, precum şi strategiile de supravieţuire pe care organismele le-au adoptat, avem o şansă mai bună să descoperim viaţă pe alte planete cu condiţii extreme similare,” a adăugat aceasta.

Echipa se află momentan la Ny-Ålesund, pe teritoriul insular Svalbard situat la aproximativ 600 de km nord-vest de Norvegia. Oamenii de știință adună probe de zăpadă din apropierea bazei de cercetare şi din alte zone îngheţate. Probele vor fi mai apoi trimise la diferite laboratoare din Marea Britanie pentru analize.

„Organismele care trăiesc aici s-au dezvoltat cu foarte puţină hrană, s-au adaptat fluctuaţiilor de temperatură, deshidratării şi expunerii la radiaţii ultraviolete. Spre exemplu, algele de zăpadă deţin pigmenţi carotenoizi care le protejează de radiaţii ultraviolete şi care schimbă culoarea zăpezii în roşu aprins,” explică Benning.

Folosindu-se de „tehnici de detectare a vieţii” cercetătorii vor separa celulele vii, vor cataloga biodiversitatea zonei şi vor investiga compoziţia geochimică a mostrelor anorganice. De asemenea, cercetătorii vor analiza ADN-ul microorganismelor. „Dacă viaţa există pe alte planete, atunci este foarte probabil să fie prezentă în cantităţi mici, câteva celule dispersate pe o zonă largă, aşa că avem nevoie de echipament special.”

Astfel oamenii de ştiinţă testează tehnologia care va fi ulterior folosită de NASA şi ESA în cadrul misiunilor În căutarea vieţii pe Marte. Rezultatele campaniei de cercetare, desfăşurată pe perioada 6-20 august, pot influenţa viitorul căutării de viaţă extraterestră. „Dacă experimentele noastre de aici nu au succes, este puţin probabil să funcţioneze altundeva în sistemul solar,” ne spune Benning.

imagine: Liane Benning şi Jennifer Eigenbrode colectează probe din gheţarul Friedrichbreen. Imagine de Juan Diego Rodriguez-Blanco

Conform doctrinei islamice, mâna stângă este folosită doar pentru treburi murdare, iar mâna dreaptă pentru a mânca, iar în acelaşi timp cu piciorul stâng se intră la toaletă şi cu cel drept în moschee. Oratorii romani erau sfătuiţi să nu gesticuleze niciodată doar cu mâna stânga.

Cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Psiholingvistică au studiat felul în care aceste obiceiuri se regăsesc în viaţa de zi cu zi şi, mai ales, în politică.

„Convenţiile stânga-dreapta în limbă şi cultură apar probabil ca o consecinţă a asocierii acţiune, valenţă calitativă şi corp,” notează cercetătorii într-un studiu publicat recent.

Extratereştii în laborator

Nu toţi oamenii sunt dreptaci, iar pentru a afla dacă binele este întradevăr asociat cu partea dominantă a corpului, adică dreapta pentru dreptaci şi stânga pentru stângaci, cercetătorii au invitat o serie de persoane în laboratorul institutului. Participanţii au primit desene cu extratereştrii distribuite pe o parte şi pe alta a unei singure pagini şi au fost rugaţi să le aprecieze după caracteristicile lor.

„Rezultatul a arătat că dreptacii i-au favorizat pe extratereştrii plasaţi pe partea dreaptă a paginii, considerând că sunt mai deştepţi, mai oneşti, mai atractivi, pe când stângacii i-au apreciat mai mult pe extratereştrii aflaţi pe partea stângă a paginii,” notează cercetătorii în studiu.

„În laborator, dreptacii şi stângacii asociază noţiuni pozitive cum ar fi onestitatea şi inteligenţa cu partea dominantă şi noţiuni negative cu partea nedominantă,” ne spune Daniel Casasanto, unul dintre autorii studiului.

De la extratereştrii la politicieni

Cercetătorii au examinat gesticulările spontane ale candidaţilor din timpul alegerilor prezidenţiale din Statele Unite din 2004 şi din 2008. Astfel, au fost selectaţi doi dreptaci, John Kerry, democrat, George W. Bush, republican, şi doi stângaci, Barack Obama, democrat, şi John McCain, republican.

Rezultatele sugerează că pentru stângaci, majoritatea gesticulărilor cu mâna stângă au fost asociate cu idei şi clauze pozitive, iar cu braţul drept au fost asociate clauze cu valenţe negative. Pentru dreptaci situaţia nu este diferită, valenţele pozitive au fost dirijate cu braţul drept, pe când cele negative cu braţul stâng.

„În general oamenii asociază lucrurile cu partea corpului pe care o folosesc cel mai des, dominant înseamnă fluenţă, iar fluenţa înseamnă bine,” adaugă Casasanto.

Cercetătorii sugerează că prin privirea mâinilor politicienilor, alegătorii pot afla ce se petrece în gândul acestora.

p.s. data viitoare când îl vedeţi pe Băsescu la TV, ştiţi ce aveţi de făcut.

Există un singur produs agricol de care românii nu duc lipsă. Dacă te plimbi prin România vezi câmpuri întregi cu iarbă înaltă, gata să fie cosită. Combinaţi iarba uscată cu peisajul zonelor deluroase, de munte sau de câmpie, cu temperatura caldă a verii şi o şură de lemn păstrată în condiţii decente şi aveţi în faţă o posibilă afacere turistică, un hotel cu fân.

Astfel de hoteluri sunt căutate prin Germania, Austria şi Elveţia în special, dar au început să apară prin cele mai retrase locuri din Europa. Heuhotels („heu” înseamnă fân în germană) oferă turiştilor orăşeni o experienţă cu adevărat unică. Pentru un minim de 8 euro pe noapte, turiştii nu primesc paturi, ci doar paie. Sunt grupaţi câte 60 într-un hambar (sau şură) şi adorm cu sunetele animalelor şi păsărilor din zonă gâdilându-le timpanele.

Turiştii îşi pot aduce proprii saci de dormit sau, în caz că i-au uitat acasă, unele hoteluri le închiriază pe durata şederii lor. Bineînţeles, pentru „pretenţioşi” există şi camere de două persoane cu paturi „normale” echipate cu aşternuturi curate. Având în vedere că unele heuhotels schimbă paiele de două ori pe vară, este oarecum de înţeles de ce unii oaspeţi preferă să nu experimenteze turismul „verde” complet.

Un astfel de hotel cu fân este Herrenhaus Salderatzen situat la aproximativ 100km de Hamburg. Oferă un hambar în care pot fi cazaţi în jur de 40 de persoane. Când NY Times le-a făcut o vizită în 2008, hambarul era decorat cu doi pui de porţelan şi un tablou cu un măgar. Pe atunci preţul era de 14 euro pe noapte şi includea micul dejun. Azi, însă, pe vreme de criză economică, hotelul şi-a permis să mărească preţurile şi să îşi extindă oferta. Acum, preţul minim este de 30 de euro pe noapte, iar hotelul oferă condiţii (şi tarife) speciale pentru alergici.

Herrenhaus Salderatzen poate găzdui şi organiza nunţi, un serviciu care probabil că a adus profit substanţial firmei. „Pentru îndrăgostiţi nu este nimic mai palpitant decât o noapte în paie,” spune Heinz Laing, un fost activist Greenpeace care conduce hotelul.

Un caz mai extrem înseamnă Bett im Kornfeld (da, traducere: pat în lanul de porumb), un heuhotel din apropierea oraşului Bad Kissingen care a renunţat complet la pereţi. Pentru două săptămâni în august, 19 turişti sunt adăpostiţi într-o şură care nu le oferă altceva decât un acoperiş şi multe paie. Bineînţeles, nu este locul potrivit pentru luna de miere.

Preţurile şi condiţiile hotelurilor germane pot fi relativ uşor emulate de afaceri româneşti, fără să mai adauge tratamente pentru care nu există nicio justificare ştiinţifică, cum ar fi „terapia cu fân”. Dacă tot aud în stânga şi în dreapta că agroturismul românesc e profitabil, atunci cineva ar trebui să-i şoptească Elenei Udrea despre potenţialul turistic al fânului. Se gâseşte din plin şi e foarte ieftin, iar hale şi hambare au rămas destule de la comunişti.

p.s. dacă aveţi alternative pentru „hotel cu fân” notaţi-le în comentarii

imagine: George Hare, Victory of Faith, 1891

Pe atunci, Google părea un motor de căutare ca oricare altul, însă cheia successului a fost, este şi va rămâne în continuare la un anumit nivel algoritmul PageRank. Acesta analizează conţinutul paginilor web şi, foarte important, linkurile dintre pagini, iar acea pagină care conţine informaţia căutată şi are în acelaşi timp un număr sănătos de legături externe spre ea, va apărea în topul rezultatelor căutării. Bineînţeles, tot sistemul este mult mai complex, Google introduce frecvent schimbări minore în algoritm, dar este suficient să-i înţelegem bazele ca să putem continua.

Google search îţi prezintă rezultate nu neapărat actualizate, durează, spre exemplu, până un articol nou publicat de o redacţie tânără reuşeşte să fie indexat, deci trebuie să introduci date exacte despre un eveniment sau o informaţie ca să primeşti. Dar dacă ai putea căuta în viitor?

Recorded Future (RF) este un „motor [de căutare] analitic” care „merge dincolo de simplul proces de căutare, de analiză explicită a linkurilor şi adaugă analiză implicită a acestora prin cercetarea ‘legăturilor invizibile’ dintre documente care tratează aceleaşi entităţi şi/sau evenimente.” Pentru asta, RF se foloseşte de documente publice, RSS Feed spre exemplu, pe care le separă în funcţie de conţinutul lor care oferă informaţii despre entităţi (obiecte, persoane) şi evenimente „recunoscute”. RF le numeşte „cannonical entities”, dar pentru a evita orice confuzie propun să rămânem la entităţi recunoscute.

„Documentele conţin referinţe la aceste entităţi şi evenimente recunoscute, iar noi ne folosim de referinţele respective şi le clasificăm bazându-ne pe numărul de legături spre ele, credibilitatea documentului, sau sursa lui, şi pe alţi factori cum ar fi concomitenţa diferitelor evenimente şi entităţi aflate în aceleaşi documente,” explică RF. Astfel motorul de căutare determină nivelul de interes sau importanţa pe care o entitate sau un eveniment o are într-un anumit spaţiu temporal. Nu e neapărat ceva nou.

Însă, motorul analitic merge mai departe. RF poate calcula „timpul şi distanţa” documentelor, adică află când şi ce s-a întâmplat şi poate spune ce şi unde este probabil să se întâmple ceva în viitor. Cu alte cuvinte, ne permite să aruncăm o privire în viitor, şi nu doar atât. Făuritorii RF au adăugat şi un „sentiment analysis” care „determină ce atitudine are un autor faţă de un anume subiect şi cât de puternică este legătura sa afectivă faţă de acesta.” Sau, motorul analitic oferă un soi de analiză emotiv-comportamentală a autorului şi presupune şi viitoarele sale acţiuni.

Având în vedere că Google şi-a făcut averea prin indexarea informaţiilor publice şi oferirea gratuită a acestora utilizatorilor, interesul pentru Recorded Future este de înţeles. Dacă tot digitalizează manuscrise antice originale păstrate cu grijă în bibliotecile unor prestigioase universităţi europene, de ce să nu facă primul pas spre piaţa informaţiilor despre viitor?

RF este de interes pentru CIA tocmai datorită preocupării agenţiei cu ‘open source intelligence’, adică informaţii din domeniul public (ziare, reviste, filme, documentare ş.a.m.d.). In-Q-Tel, firmă controlată de CIA care se ocupă cu investiţii în domeniul informaţiilor, a inserat aproximativ $10 milioane în Recorded Future. Costă ceva dacă vrei să cunoşti viitorul… dar cum ar putea face asta?

Un exemplu concret îl oferă editorul arhipopularului blog de apărare naţională, Danger Room: „Să luăm spre exemplu cazul rachetelor cu rază mare de acţiune ale Hezbollah-ului. Pe data de 21 martie, Shimon Peres, preşedintele Israelului, a acuzat gruparea că deţine rachete similare cu cele de tip Scud. Analizând declaraţiile din trecut ale liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, Recorded Future a descoperit dovezi cu o lună înainte care par să sprijine acuzaţiile aduse de Peres.”

Astfel de estimări sunt făcute, în lumea reală, de oameni specializaţi în chestiunile războiului arabo-israelian, ca să urmăm linia exemplului. Este foare improbabil faptul ca realităţi atât de complexe precum războiul şi apărarea naţională să poată fi calculate printr-o simplă utilizare RF. Poate, în viitor, vor putea fi calculate intuiţia şi norocul (indispensabile câmpului de luptă), dar până atunci sunt de preferat analiştii umani care au capacitatea să înţeleagă subtilităţi culturale.

Dacă tot menţionam viitorul, serviciul RF îmi aminteşte vag de un oarecare film SF în care criminalii erau arestaţi înainte să fi comis crima.