Eram nitel afumat & ametit si in astfel de momente ma gandesc cu spaima uneori la imensitatea vidului, la iminenta devastatoare a mortii, dar ritmul ma alina, bataia ma trezea treptat. Am inceput sa dansez din ce in ce mai frenetic, intr-o transa in care tobele, dintre toate instrumentele, ma transpun cel mai bine. Devenisem samanul Fabricii care exorciza toate spiritele rele din hala, din hiatul atotcuprinzator de care ne temem. Iar dupa exorcizare, ma impacasem cu mine, cu golul, cu noaptea.

Vă recomand reportajul pe care l-am scris pentru Think Outside The Box. E genul de jurnalism de care sunt apropiat mai tare, mai scriitoricesc, care bate în zone de feature, personalizat, pe o întindere mai mare. O scriitură cu valențe eseistice, digresive. Nu prea se practică, din păcate, în media românească, însă se practică în spațiul anglo-saxon de decade bune. Îi recomand în acest sens pe Tom Wolfe, Norman Mailer, Truman Capote și Hunter S. Thompson, scriitori-jurnaliști cu stiluri extrem de diferite, dar care au o descendență nonficțională similară. Pe partea de nonficțiune doar Capote și Thompson sunt traduși la noi. Ar merita și Wolfe și Mailer pentru că amândoi sunt scriitori geniali. Nu mă compar cu scriitorii de mai sus, spun doar că mă influențează în oarecare măsură și mi-ar plăcea să scriu în direcțiile dezvoltate de ei, indiferent că se numesc roman non-ficțional, new journalism sau jurnalism gonzo.

…

Câteva notații de la FânFest de la Roșia Montană:

- 38 de grade în soare, apa tăului la 20, singur în apă cu ochii în cer și o stare fantastică de relaxare

- Ion Mureșan citind poemele sale despre Alcool în duel poetic cu Goțiu, iar ochii mei lăcrimează picuri de bere rece peste metafora densă a lui Mureșan

- pielea bronzată a tinerilor frumoși, siluetele negre și zvelte ale dansatorilor pe ritmuri mai ușoare ca anii trecuți

- Sandu Vakulovski, ca de obicei timid, dar mai împăcat

- public de peste 100 de persoane la prelegerile Critici ale capitalismului, publicuri mai degrabă – intelectuali, studenți, activiști eco, țărani, străini, reprezentanți ai Partidului Verde

- bere Între Craci cu lăutari țigani și dansuri ad-hoc în stradă

- happening în centrul Roșiei cu un grup de străini care îngheață câteva minute în stradă, dar o fac atât de firesc, încât Mureșan cu mine, aflați la lectură dimineața pe o bancă a barului, ne uităm zece secunde după care continuăm liniștiți să ne citim cărțile

Florin Poenaru - Roşia Montană de la economie la ecologie… şi retur. Construcţia locurilor pentru exploatarea capitalistă

Una dintre principalele contradicţii ale proiectului de la Roşia Montană este distanţa care separă conştiinţa faptului că o tragedie ecologică este posibilă, dacă nu chiar probabilă, şi refuzul de a accepta acest fapt la adăpostul credinţei că poate totuşi nu se va întâmpla. Această contradicţie este vizibilă în mutaţiile pe care discursul despre exploatarea aurului le-a suferit de la iniţierea proiectului până acum. Iniţial, susţinătorii (actori privaţi şi funcţionari de stat deopotrivă) afirmau că exploatarea auriferă pe bază de cianuri nu va aduce nici un prejudiciu mediului, datorită tehnologiei sofisticate folosite şi că toată ameninţarea ecologică este de fapt o invenţie a unor ONG-işti incapabili să înţeleagă beneficiile economice ale proiectului. De la reluarea procedurilor de autorizare însă, discursul s-a modificat semnificativ: acum, chiar susţinătorii afirmă că proiectul va genera o mutaţie a mediului înconjurător, numai că, aşa fiind, ei sunt capabili să o rezolve datorită tehnologiei sofisticate de care dispun.

Această trecere de la „e imposibil să se întâmple”, la „e posibil să se întâmple, dar nu se va întâmpla” şi apoi la „sigur se va întâmpla, dar lucrurile sunt sub control” departe de a denota doar o simplă strategie discursivă a susţinătorilor proiectului menită a monopoliza discursul ecologic şi de a neutraliza astfel protestele de acest tip, reflectă de fapt un proces mai amplu de normalizare a exploatării – a aurului în primă instanţă, şi a celei capitaliste în esenţă.

Astfel, prezentarea (şi într-o formă mai amplă, articolul) are ca scop analiza situaţiei de la Roşia Montană ca simptom al strategiilor şi reţelelor instituţional-discursive care fac posibilă şi operaţională normalizarea exploatării în cadrul relaţiilor de producţie (şi destrucţie) ale capitalismului global în care România este inserată ca (semi)periferie de mai bine de patru decenii. În esenţă, voi arăta cum statul acţionează de fapt ca un agent localizator al capitalului global. Afectat, la nivel global, de presiunile economice exercitate de de-teritorializarea producţiei şi de financializarea capitalului, iar la nivel local de pierderea legitimităţii sub acţiunea populismului de dreapta (incluzând aici şi anti-comunismul), statul nu mai poate juca decât un singur rol: acela de a crea, în cadrul graniţelor sale naţionale condiţiile optime pentru acţiunea neîngrădită a capitalului global. Altfel spus, statul nu se mai poate angaja decât în proiecte de construire-de-locuri (place-making projects) pentru uzul (temporar) şi profitul (maximal) al deţinătorilor capitalului global. De-regularizarea, menţinerea unei forţe de muncă ieftine, sub-impozitarea, comodificarea naturii, etc., sunt toate elemente cunoscute ale acestui proiect – şi toate evident prezente în cazul exploatării de la Roşia Montană.

Însă statul, tocmai datorită acestei duble presiuni, nu este nici pe departe neutru, ci este un stat-captiv, acţionând în beneficiul celor care îl au efectiv în control şi proprietate. De aceea, alianţa, nici măcar disimulată, dintre deţinătorii capitalului global şi politicienii locali nu este nici întâmplătoare, nici un element de corupţie aşa cum se spune, ci o joncţiune esenţială a modului de operare a capitalismului global, cu toate implicaţiile de clasă pe care aceasta le presupune. Astfel, voi argumenta că, fiind un simptom al exploatării de tip capitalist în general, problema de la Roşia Montană, şi soluţia ei, nu este decât aparent una ecologică. În esenţă, problema se rezumă la recucerirea statului şi decuplarea sa de interesele partizane de clasă a celor care îl au în proprietate şi care fac posibile proiecte de tipul place-making, ca parte a unei inevitabile mobilizări mai largi împotriva mijloacelor de producţie (şi distrucţie) ale capitalismului global.

Programul mai intelectual al festivalului îl găsiţi aici. Cel care strigă cel mai tare la comentarii JOS COMUNISMUL!!! e premiat cu două beri la Roşia.

Cum am practicat probe lungi de alergare în copilărie și adolescență, admir extrem de mult oamenii care dau dovadă de perseverență și tenacitate, pe cei capabili de efort continuu. Și asta pentru că efortul de acest fel e nespectaculos, repetitiv, monoton. Tudor Brădățan și Roxana Pencea sunt un cuplu de maratoniști ecologiști, ei fiind de opt ani implicați în campania de la Roșia Montană. Sunt mici întreprinzători la Cluj având un busines eco în centrul orașului. Mi-au răspuns la câteva întrebări pe mail. Intenția mea e de a vă face curioși să întâlniți astfel de oameni la Festivalul ecologist FânFest de la Roșia Montană (13-15 august).

Adi Dohotaru: Care sunt motivele pentru care v-aţi implicat în studenţie împotriva proiectului minier de la Roşia Montană (trei motivaţii)?

Tudor Brădățan & Roxana Pencea: La momentul respectiv am fost la Roșia Montană în repetate rânduri. De unde la început, Roșia Montană părea ca orice alt sat din țara noastră, curând am descoperit locuri și oameni care ne-au arătat contrariul. Galeriile dacice și romane din Masivul Cârnic rămân în continuare cele mai impresionante descoperiri văzute vreodată. Din păcate, ulterior RMGC a blocat accesul în galerii, astfel încât acestea mai pot fi văzute doar în câteva fotografii. Aceste galerii merită să fie în patrimoniul UNESCO alături de bisericile din nordul Moldovei sau Delta Dunării.

Un alt motiv puternic, adesea ignorat de generația noastră, este lejeritatea și ignoranța cu care decizii importante se iau de mici grupuri de interese conduse de tot felul de neaveniți. Nu de puține ori, am văzut cu toții în ultimii ani cum bunul simț dispare și mulți se înjosesc atunci când cineva flutură portofelul plin de bani.

Nu în ultimul rând, credem că este necesară o schimbare a mentalității pasive a românilor, a lipsei de verticalitate atât la nivel individual, cât și la nivelul politicienilor. Cum toate acestea nu se întâmplă firesc, noi am ales să fim alături de cei care fac zi de zi lucrurile acestea să devină mai degrabă realitate decât vis și utopie.

Numiţi câţiva paşi pentru a face produsele bio mai ieftine.

În primul și în primul rând nu trebuie să ne punem problema doar de ce produsele bio sunt mai scumpe, ci mai ales de ce celelalte sunt atât de ieftine (și aici lista este foarte lungă). Ca orice alt domeniu aflat la început de drum și domeniul produselor ecologice necesită susținere mai întâi din partea consumatorului. Pe măsură ce va crește cererea, vor apărea mai mulți producători și prețurile vor mai scădea. Această scădere va continua dacă numărul procesatorilor români de alimente bio se va mări, iar materia primă nu va mai pleca în proporție foarte mare spre export. Pe termen scurt prețurile s-ar micșora foarte mult dacă guvernul ar acorda subvenții și alte facilități agriculturii ecologice, așa cum se întâmplă deja în alte state europene.

Cum aţi devenit voi ecologişti (apoi mici antreprenori cu un busines eco) şi nu fotbalişti ori medici sau avocaţi? A fost o schimbare de atitudine progresivă? Vă amintiţi vreun episod care să fi declanşat o opţiune anume pentru ca apoi să fiţi etichetaţi drept ecologişti?

Eu unul (Tudor) am devenit ecologist uitându-mă la desene animate cu Captain Planet. Cred că așa a început totul. Mai apoi perioada cât am fost studenți a contat foarte mult. În mod clar am avut dintotdeauna o apropiere față de natură, o deschidere și respect față de tot ce are ea de oferit (atât ca imagini, dar și ca informație). Noi credem că a fi ecologist este de fapt o perspectivă alternativă asupra a tot ce ne înconjoară. Este nevoie de spirit critic, de discernământ, de atenție la modul în care lucrurile evoluează și de refuz al ideilor și soluțiilor facile. Printre primele dăți când am fost catalogați ‘ecologiști’ se întâmpla prin 2002, la Câmpeni. Eram într-o campanie de informare pe Valea Arieșului despre efectele cianurii. La vremea aceea niciunul dintre noi nu cred că se simțea sau se credea ‘ecologist’. Mai debragă, era un lucru firesc, de spirit civic care în viața noastră reprezenta o normalitate. În timp, mulți au încercat să ne convingă că a fi normal devine a fi anormal, că dacă ești critic ai de fapt un interes ascuns și dacă te împotrivești nedreptăților trebuie să fii măcar idealist. Adesea am văzut că eram numiți ‘ecologiști’ de oameni pasivi, care nu înțelegeau implicarea noastră, o idee care îi speria datorită ignoranței proprii. Nici în ziua de azi nu ne considerăm zi de zi ecologiști, ci mai degrabă persoane cu o conștiință proprie, pentru care alegerile ușoare nu sunt neapărat și cele corecte.

Legat de profesiunea noastră, ne-am dorit dintotdeauna să implice libertate și posibilitatea de a face alegerile proprii. Un magazin de produse bio a venit ca o evoluție firească, inspirați fiind de tot ce am învățat în acești ani. Provocările unui business nu au întârziat să apară, însă din fericire ne-am obișnuit cu situațiile de acest gen. Și mai mult decât atât, povestea Roșiei Montane clar este pentru noi o unitate de măsură a neputinței societății în care trăim și a ignoranței, indiferent de domeniu. Din acest motiv, ne-am dorit o afacere în care arătăm că poți să te dezvolți respectându-ți principiile.

Construiţi o scurt scenariu pozitiv / utopic cu Roşia Montană peste 20 de ani. Apoi, un scenariu distopic. Cum vedeţi zona în cele două variante maximale?

Nu vrem să propunem un scenariu utopic sau distopic. Astfel tot ce ne-am dori pentru Roșia Montană ar însemna că este ceva ireal. Iar noi, după 8 ani de luat parte în această campanie, știm că scenariul trebuie să fie unul legat de normalitate. Iar orice argument de genul că acest lucru ar fi posibil oriunde altundeva în lume este încă un semn de neputință. Prin urmare este normal ca la Roșia Montană autoritățile locale și naționale să propună localitatea ca sit UNESCO, este normal ca turiștii să continuă să vină și să o viziteze. Este normal să putem străbate galeriile dacice și romane din Cârnic, este normal să luăm masa în poiană la Eugen David (președintele din Roșia Montană al ong-ului Alburnus Maior) și este normal ca opțiunea de a alege toate aceste lucruri să fie a noastră și nu interesul imediat al unei companii miniere.

De câţiva ani încerc să promovez cauza biciclistă prin presa locală sau prin intermediul unor acţiuni de stradă (marşurile bicicliştilor şi, mai nou, critical mass) pentru că bicicleta e una dintre cele mai eficiente şi sănătoase modalităţi de deplasare prin oraş. Mai ales dacă este un oraş mare, înghesuit şi poluat. Mi-ar plăcea să ies şi mai des în ture de câteva zile în afara Clujului şi mă bucur că am acum ocazia. Am mai fost la Roşia cu bicla mea marca Magellan în urmă cu doi ani pe altă rută decât cea de acum şi a fost o continuă peripeţie drumul. Am intrat cu bicicleta plină de bagaje prin Cheile Turzii (foto), am dormit în fânul ţăranilor, am înnoptat la o stână noaptea şi am încercat la modul jackass să îmi dau drumul direct la vale de pe un vârf de munte ca sa ajung fără ocolişuri la Roşia şi am căzut, bineînţeles, în prima râpă. Bicicleta mea era ca piticul din Amelie care ajungea în tot felul de locaţii bizare (aici găsiţi mai multe foto). Sper să ne adunăm cât mai mulţi haihuişti. Detalii privind marşul găsiţi pe situl FânFest.

Interogație: Este capitalismul capabil să creeze o legătură socială nu numai temeinică, dar şi de natură să răspundă nevoii cetăţenilor de a le fi recunoscută demnitatea personală în afara unor cadre competitive ?

De ce m-am implicat în organizarea festivalului, dincolo de relatările empatice la adresa cauzei ecologiste la tv, radio și în presa scrisă de-a lungul anilor? Spuneam mai demult pe blogul personal: A treia lege a ecologiei, cea mai contestată de către un homo tehnicus trufaş şi care fetişizează tehnologia, spune că „natura se pricepe cel mai bine”, chiar mai bine decât omul, având mii şi mii de ani de „experimente” în spate, față de tehnologiile industriale care nu ţin cont de procesele naturale. În cuvintele biologului Barry Commoner din „Cercul care se închide”: „Enunţată pe şleau, a treia lege a ecologiei stabileşte probabilitatea că orice schimbare majoră introdusă de om într-un sistem natural este nocivă pentru respectivul sistem”. Iar un tărîm pustiit, asemenea unui iaz de decantare care se întinde pe sute de hectare, se încadrează în această lege, deoarece proiectul minier pulverizează efectiv nu doar un habitat ci și o istorie anume. Desigur, universitarul american, asemenea altor ecologişti, nu se opune tehnologiei în sine, cât aplicării ei defectuoase şi cu scopul de a obţine profit imediat, fără a lua în calcul alte considerente. Un motiv al implicării mele de ordin personal: prima dată am fost la Roşia Montană în 2002. Înainte să încep facultatea, vagabondam toamna cu un prieten, Alex Aleman, prin Apuseni cu autostopul  şi dormeam în şurile ţăranilor. Stăteam în apropiere de Vârful Piatra Corbului şi ne uitam la verdele ce îmi mângâia ochiul, la valea frumoasă de sub noi, despre care ni s-a spus că o să fie înghiţită de ape. Mi s-a părut pur şi simplu absurd ca o zonă aşa frumoasă, Valea Cornei, să dispară. În beneficiul cui?

Vă așteptăm, așadar, la Roșia Montană între 13-15 august. Eu o să vin de la Cluj cu bicicleta. Premisele conferințelor, formulate elocvent de profesorul Daniel Barbu, și programul sunt mai jos:

Critici ale capitalismului (prelegeri şi dezbateri)

Biserica Unitariană & lounge FânFest, Roşia Montană, 14 august 2010

Program: 10.30 – 16.00

Interogație: Este capitalismul capabil să creeze o legătură socială nu numai temeinică, dar şi de natură să răspundă nevoii cetăţenilor de a le fi recunoscută demnitatea personală în afara unor cadre competitive ?

Răspund invitaţii: Daniel Barbu, Alexandra Ionescu, Stephanie Roth, Vasile Ernu, Norbert Petrovici, Florin Poenaru & Gáspár Miklós Tamás (dacă apare)

Moderator: Adi Dohotaru

Carl Schmitt a lansat cândva o foarte faimoasă ipoteză, conform căreia intenţia implicită a oricărei forme de liberalism este aceea de a dizolva politicul (respectiv modul de a înţelege societăţile ca fiind organizate în jurul unor opoziţii ireconciliabile între valori şi persoane) în economic, adică în competiţia impersonală generată de piaţă. În mod evident, începând cu toamna anului 2008, forma cea mai recentă a liberalismului – neoliberalismul – a eşuat. Pieţele globale au dovedit mai întâi că nu sunt cel mai raţional mod de a crea o legătură etică între oameni şi lucruri; s-au arătat apoi a fi un teritoriu guvernat de mâinile foarte vizibile ale unor noduri de interese economice în cel mai bun caz incompetente şi iresponsabile, de regulă speculative şi rapace. În acest moment, o dublă observaţie pare incontestabilă: pe de o parte, pieţele sunt tot atât de supuse eşecului ca şi statele; pe de altă parte, societăţile umane nu pot fi înţelese şi guvernate convenabil doar în cheie economică. Atât statele, cât şi societăţile încadrate de acestea sunt mai durabile, mai complexe şi mai conflictuale decât ne-a lăsat să credem istoria ultimilor două veacuri de dezvoltare capitalistă.

Dacă o asemenea observaţie este întemeiată, câteva întrebări invită la dezbatere. Are oare fiecare persoană vocaţia de a deveni homo oeconomicus, de a se defini pe sine şi în sine numai după regulile şi exigenţele pieţei? Pot fi astăzi reevaluate acele sisteme şi metode de coeziune socială ce nu sunt reductibile la parametri economici? Sunt cu adevărat companiile un nou model, viabil, de organizare a relaţiilor interumane? În ce măsură virajul moralizant al capitalismului, relansarea sa ca profits with principles, corporate social responsability reprezintă o simplă cosmetizare a aceluiaşi mod de producţie pe cale de autodistrugere, sau, dimpotrivă, exact suplimentul de bun-simţ de care acesta avea nevoie? Este capitalismul un fenomen istoric, contingent şi, deci, depasabil, ori, de bine de rău, el este expresia directă, firească şi inevitabilă, a însăşi naturii umane? În condiţiile în care actuala criză nu este numai una a pieţelor şi a raţionalităţii economice comandată de capitalism avem cumva nevoie de un nou Weltanschauung, ca şi de o nouă Gesellschaftspolitik, care să restituie primatul societăţii asupra economiei, al persoanelor asupra capitalului?

Dezbaterea de la Roşia Montană în cadrul festivalului ecologist FânFest, pretext pentru volumul colectiv „Critici ale capitalismului” ce urmează sa apară la Editura Art, speră să contribuie la formularea câtorva răspunsuri la întrebările de mai sus. O asemenea provocare pentru inteligenţă nu trebuie privită ca fiind captivă unei înfruntări dintre dreapta şi stânga. Toate sensibilităţile politice şi filosofice pot fi convocate pentru căutarea unui echilibru reînnoit între libertatea individuală, prosperitatea economică şi justiţia socială. Este ceea ce acest proiect încearcă să propună. Subliniem că proiectul propune realizarea primului volum colectiv din spaţiul românesc (din câte ştim) ce conţine critici variate din punct de vedere profesional şi ideologic la adresa capitalismului dezvoltat în ultimii douăzeci de ani în România, cu trimiteri către alte spaţii geografice.

10.30– 11.30 prezentări

Norbert Petrovici: Orașul brand și muncitorul ca subiect revoluționar

Metafora pieței și a orașului-produs au devenit tot mai importante în modul în care sunt imaginate politicile de dezvoltare urbană. Orașul, pentru a putea face față competiției pentru resurse, trebuie să își construiască un brand, un set de caracteristici intangibile care se activizează automat în mințile posibililor investitori capitaliști sau a turiștilor-consumatori ai spațiului urban, asigurând astfel o poziționare diferențiată pe piața celorlate orase. Pornind de la cazul Clujului și procesul de căutare a brandului prin care trece în acest moment, voi lua în discuție implicațiile acestor instrumente conceptuale de politici urbane.

Alexandra Ionescu: Capitalisme, guvernare, democraţie

În loc să se adreseze unui capitalism generic, orice critică adresată acestui mod de alocare a resurselor trebuie să ia în calcul, mai degrabă, practicile concrete, circumscrise în timp şi spaţiu, ce dau conţinut foarte concret unei noţiuni altfel abstracte. Prin urmare, critica capitalismului este în primul rând o critică a guvernării, a statului şi a politicilor puse în operă de acesta într-un context politic precizat. O asemenea perspectiva de-globalizează capitalismul și îl reîncastrează în societățile care îi dau diverse conținuturi.

11.30– 12.00 discuții libere

12.00 – 13.45 prezentări + discuții libere

Vasile Ernu: Cum distruge piața liberă inovația?

Problema pe care Vasile Ernu o ridică este legată de următoare chestiune: în ce măsură inovaţia, diversele descoperiri ştiinţifice şi tehnologice se subordonează mecanismelor de piaţă. Piaţa liberă blochează sau stimulează inovaţia? O subordonează maşinăriei de producer de profit sau o determină să devină un bun comun?

Daniel Barbu: Piaţa împotriva societăţii. O critică teologico-politică a capitalismului

Atunci când a teoretizat virtuţile pieţei, Adam Smith s-a angajat într-un demers de filozofie politică şi nu, aşa cum se afirmă adesea, într-unul de economie politică. Pentru Antici, economia era prin definiţie o activitate privată, opusă celei publice, eminamente politică. Începând cu Smith şi, accelerat în epoca globalizării, spaţiul economic tinde să se substituie celui politic, nutrind ambiţia de a deveni unica sferă de validare a raporturilor interumane. Este necesar, pe cale de consecinţă, să fie restituită societăţii – generată şi ţinută împreună de o pluralitate de „mâini vizibile” – demnitatea de autor al legăturii sociale.

13. 45– 14.00 pauză

14.00 – 15.00 prelegeri

Florin Poenaru: Roşia Montană de la economie la ecologie… şi retur. Construcţia locurilor pentru exploatarea capitalistă

Una dintre principalele contradicţii ale proiectului de la Roşia Montană este distanţa care separă conştiinţa faptului că o tragedie ecologică este posibilă, dacă nu chiar probabilă, şi refuzul de a accepta acest fapt la adăpostul credinţei că poate totuşi nu se va întâmpla. Florin Poenaru va analiza situaţia de la Roşia Montană ca simptom al strategiilor şi reţelelor instituţional-discursive care fac posibilă şi operaţională normalizarea exploatării în cadrul relaţiilor de produţie (şi destrucţie) ale capitalismului global în care România este inserată ca (semi)periferie de mai bine de patru decenii.

Stephanie Roth: Alternative la capitalism

Capitalismul este doar una dintre formele de schimb a bunurilor și serviciilor. Comunitățile de oameni din întreaga lume au găsit sisteme funcționale de schimb, altele decât banii. Stephanie Roth va explica și discuta despre unele dintre ele.

15.00 – 16.00 discuții libere lounge FânFest

„3. Colectivitatea ca resursa a dezvoltarii

E banal sa spunem ca oamenii produc bunastarea. Deci e nevoie sa cultivam resursa umana. Investitia în om este o investitie în bunastare. O societate care considera ca învaţământul, sanatatea si sustinerea familiilor cu copii sunt importante, dar care nu acorda în fapt prioritate acestora, afecteaza grav sansele bunastarii colective.

Este gresit sa consideram sistemul de pensii ca o povara pentru societate. Ea este o polita pentru viitor. Generatia activa este îndreptatita sa se întrebe daca viitorul sau va fi asigurat. Este o problema cheie a moralului colectiv. Saracia este problema nu numai individuala, ci si colectiva. Ea se manifesta prin degradarea si demoralizarea resursei umane, reprezentând totodata sursa principala a delincventei si violentei.

Este o responsabilitate colectiva crearea de locuri de munca, profesionalizarea si motivarea fortei de munca. O societate divizata economic si politic, printr-o competitie lipsita de o moralitate elementara pentru putere, din resursa esentiala a prosperitatii devine un factor al blocarii ei.

Din discursurile publice se prefigureaza o optiune care tradusa în activitatea practica se va dovedi catastrofala: prosperitatea se poate realiza printr-o accentuare a polarizarii sociale si un dispret fata de largi segmente sociale în pragul saraciei: exclusii din economie, pensionarii, copii, bolnavii si chiar ‚bugetarii’. Un fel de capitalism primitiv de secol XVIII pus ca obiectiv de realizat.

4. Sistemul politic ca variabila strategica a dezvoltarii

Întotdeauna în situatii de criza, de calitatea functionarii sistemului politic depinde modul în care se depasesc dificultatile. Transformarea politicii într-un spatiu al luptei între grupuri politice, derapajul institutiilor democratice spre practici de tip autoritar, explozia anomiei prin erodarea încrederii în morala, dar si în vointa de respectare a legii cad în responsabilitatea sistemului politic. Rezultatul este scaderea calitatii deciziilor politice si confuzia actiunii publice. Efectul poate cel mai grav al politicii prin conflict este cresterea neîncrederii în ‚ceilalti’, blocaj al asumarii de responsabilitati si a capacitatii de cooperare în interes colectiv.

Asistam, adesea cu satisfactie ascunsa, la degradarea calitatii tuturor sistemelor publice care au menirea de a asigura bunastarea: învatamânt, sanatate, justitie. S-a perpetuat o atitudine negativa fata de sistemul serviciilor publice prin doua pârghii: subfinantare si atac prin evidentierea unor cazuri extrem de grave prezentate ca fiind tipice. O asemenea strategie pare a premerge o politica de privatizare masiva a serviciilor publice, cu efectul adâncirii polarizarii sociale si reducerea accesibilitatii la servicii care trebuie sa fie universale.

Nu reforma clasei politice este calea, ci reponsabilizarea ei, în primul rând prin clarificarea responsabilitatilor institutiilor publice si rationalitatea constructiei publice”.

Vă recomand măcar să răsfoiţi raportul pe care îl găsiţi într-un limbaj foarte accesibil aici. Ar fi trebuit să răsfoiesc mai atent blogurile înainte că văd că excelenta semnalare a lui Alexandru Polgar a apărut şi pe blogul lui Costi Rogozanu şi pe blogul revistei Cultura. Însă mesajul studiului e atât de puţin prezent în media românească încât merită repetat.

Dar este mult mai important că moştenirea fascismului, care este împărtăşită de toate sistemele politice coerente, chiar fără caracteristici făţiş tiranice – Statul, Naţiunea, Stăpânirea, Armata, Superioritatea, Disciplina, Rasa Albă, Ierarhia, Pedeapsa, Jertfa de Sânge, Bărbăţia, Magisteriul, Graniţa –, supravieţuieşte şi în condiţii democratice (numai forma exagerată nazistă a fost învinsă, care are totuşi avantajul simbolic, logic şi cultural al perfecţiei duse până la imposibil), întruchipează în termeni freudieni triumful principiului realităţii în faţa învingerii inevitabile a principiului plăcerii utopice. Cum toată lumea serioasă ştie, libertatea şi egalitatea sunt nişte visuri. La polul opus în felul cel mai radical ideii libertare şi egalitare este, desigur, „fascismul“, metafora dominanţei şi domnirii. […]

Ideile simbolice ale comunismului – Spontaneitatea; o Lume Fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de Nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Darul; Iubirea în Locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; o Societate Fără Clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia; Bucuria Orgasmică; Sfârşitul Separării Culturii; Totul în Posesia Tuturor, Inclusiv Metafizica, Muzica de Cameră, Ştiinţa Celestă şi Poezia lui Mallarmé; Sfârşitul Familiei, Religiei, Statului şi Proprietăţii de Orice Fel, Nu Numai Private; Sfârşitul Diferenţei Dintre Bărbaţi şi Femei, Greci şi Evrei; Producţia Subordonată Nevoilor şi Nu a Expansiunii Capitalului Devenit de Sine Stătător; Preferinţa Pentru Timpul Liber Asupra Muncii; Hedonism Cotidian în Locul Ascezei Acumulative – se află în irealitatea imediată. Ele nu sunt, nu pot să fie niciodată ideologia şefilor.

Ele sunt în mod clar idei nerealizate, anarhice, subversive. Nu numai contrastul banal, dar nemărturisit între o armată de mujici zdrenţăroşi, de mizerabili estici puturoşi şi o Wehrmacht şi Waffen SS elegantă, curată, disciplinată, o forţă de învingători înalţi, blonzi, cu ochii albaştri, mirosind frumos, care te fac să-ţi doreşti violul propriu (o fantasmă perversă a puterii), dar mai ales contrastul dintre ordinea realităţii şi dezordinea dorinţei – cu toate că, bineînţeles, dorinţa este reală, însă societatea noastră face totul să ne convingă că este doar imaginară – face imposibil ca idealul permanent eşuat, o evanghelie telurică, să apară triumfant. Deci lumea râde. Râde de Rousseau, de Kant, de Marx. Şi va râde şi de aceste rânduri.

Bolşevicii leninişti au strigat cândva: tremuraţi, că ajungem la putere. Eu nici măcar nu vă spun: tremuraţi, că nu ajungem la putere. Cum spunea un graffito anarhist pe zidurile Budapestei: nicio putere nimănui.

Ascult Gonjasufi pe postare şi fredonez ca o mantră: „I wish I was a sheep”. JOS COMUNISMUL!

Petiţia on-line „Salvaţi Canalul Morii” s-a mutat în stradă, miercuri, 4 martie, la orele amiezii, vivazi de Poştă. La protest au participat vreo 30-40 de copii, profesori, tineri şi vreo 20-25 de jurnalişti, ceea ce e o proporţie tare bună. „Apelul pentru Salvarea Canalului Morii din Cluj-Napoca, de la dezastrul ecologic actual” s-a difuzat pe net de la sfârşitul lunii ianuarie şi a cules pe on-line şi pe suport real peste 1.500 de semnături ale clujenilor. Textul e scurt, la obiect, empatic, şi de aceea a atras atenţia nu doar a oamenilor de rând, ci şi a presei şi a autorităţilor: „Canalul Morii, care străbate de sute de ani centrul istoric al oraşului Cluj-Napoca, este în prezent într-o avansată stare de degradare ecologică. Noi, locuitorii Clujului, suntem puşi în situaţia de a evita acest canal, din cauza mirosului şi aspectului respingător. Dorim să ne solidarizăm şi să cerem Primăriei reamenajarea canalului şi valorificarea lui ca zonă pietonală, cu apă curată, vegetaţie, aer respirabil. Dorim ca acest canal să devină o zonă de dezvoltare şi de atracţie, în interesul clujenilor. Fiţi alături de noi!”. Semnătura autorului colectiv aparţine „grupului de elevi şi cadre didactice de la Grupul Şcolar de Chimie Terapia Cluj-Napoca”.

În legătură cu petiţia, mă gândeam să fac un interviu cu iniţiatorii pentru Radio Cluj, unde colaborez, însă realizam că e de mic impact gestul. Totuşi, am semnalat petiţia în emisiune şi pe blogul meu, dohocampus.wordpress.com. Am ajuns la petiţie pornind de la ziare, care îl anunţau iniţial pe vreun colţ de pagină. Prea puţin pentru o problemă importantă care ar fi meritat să fie pusă de societatea civilă, presă şi autorităţi pe agenda publică, mai ales în campania electorală. Aşa că m-am întâlnit cu profesoarele care au iniţiat, alături de elevi, petiţia. Profesoarele cunoşteau bine problema pentru că au dezvoltat cu elevii proiecte de reamenajare în 3D a Canalului, au măsurat calitatea apei, au participat la sesiuni de comunicări etc. Le-am lăudat pentru iniţiativă şi le-am propus să iasă efectiv în stradă pentru ca acţiunea lor să aibă un mai mare impact! Nu e greu, le-am zis, e nevoie doar de câţiva copii, nişte bannere, fluturaşe, lista de semnături, câteva personalităţi, un anunţ prealabil, iar presa va veni. Au fost de acord. Problemele au survenit zilele următoare. Profesoarele vorbesc pentru aprobări cu directorul, directorul cu inspectorul judeţean şi, hehe, mă aşteptam ca inspectorul, dependent de numiri politice în funcţie, să ceară aprobarea primarului… ca să facem o manifestare care ar putea aduce atingere imaginii Primăriei. Inspectorul le spune profesoarelor că o astfel de acţiune e neavenită în campania electorală, că ar putea fi interpretată ca o „chestie politică”. Ceea ce şi e, la o adică! Dar o chestie politică înţeleasă ca o chestie comunitară, socială etc. Problema e că politicul e perceput la noi, asemenea Canalului Morii, ca un domeniu murdar, un loc al machiaverlâcurilor, intrigilor şi intereselor economice „ascunse”. Majoritatea nu are o percepţie neutră a politicului, ca administrare a unui polis, de aici şi lipsa de participare politică a spiritelor intelectuale mai fine, care nu vor să îşi „murdărească” mâinile. Poate chiar voi, cititorii Tribunei, care mă citiţi acum.

Povesteam într-o emisiune, pe când petiţia circula pe net, cu decanul Literelor clujene, Corin Braga. Îl întrebam care ar fi cauzele pentru care ar ieşi în stradă la vreun protest sau la o manifestare socială. Spunea că a ieşit în Sibiu la Revoluţie, după ce au ieşit şi ceilalţi manifestanţi, şi că eventual ar mai ieşi, dacă în România ar exista pericolul escaladării unor pericole interetnice pe modelul scandalului de la Târgu Mureş din 1990. Respectabilă opţiunea sa pentru un echilibru multietnic, însă îmi dădeam seama că e puţin probabil ca asemenea pericole să reapară în viitorul apropiat. În consecinţă, d-l Braga e relativ satisfăcut, întrucât în jurul său nu mai există pericole sociale atât de stringente, încât să necesite acţiuni atât de radicale precum protestul în stradă. Apoi, are la dispoziţie clase cu zeci de studenţi şi poate scrie pentru reviste culturale cu zeci sau sute de cititori dacă doreşte să îşi exprime indignarea civică… De ce ar mai avea nevoie de activism civic şi de suporturi mass-media pentru a-şi exprima vederile? Totuşi, din punctul meu de vedere, calitatea de intelectual presupune să fii bun nu doar în stricta specializare profesională, ci şi în chestiuni de ordin general, ce privesc administrarea unui polis. Presupune un interes pentru rezolvarea unor nedreptăţi ori inegalităţi sociale. Cel mai bun exemplu actual de performer intelectual ar fi Noam Chomsky, specializat în lingvistică, dar şi un critic de anvergură al politicii externe americane. Chomsky a fost închis, ca şi Norman Mailer, de altfel, pentru că a participat la marşuri împotriva Războiului din Vietnam. Un alt exemplu din trecut, care îmi vine rapid în cap, e scriitorul Emil Zola. Francezul acuza, în celebra scrisoare deschisă „J’accuse”, adresată preşedintelui Franţei, injusteţea şi antisemitismul sentinţei la care a fost supus căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus, învinuit pe nedrept de spionaj şi închis pe viaţă. Acestea pot fi pilde epatante, mai ales când fac referire la simple exerciţii de civism, precum Canalul Morii. Ca să închei paranteza, îl „acuz” pe Corin Braga şi pe alţi intelectuali destoinici ca el (marea majoritate din România) de afazie civică şi de instalarea comodă în propria (inter)disciplină.

Am fost surprins când, după campania electorală, Leonora Barbu, una dintre profesoare, mă sună cu o zi înainte de eveniment şi îmi spune că vrea să facă ieşirea în stradă. Trimit mailul la presă, la fel procedează şi cei de la Inspectoratul Judeţean. Cu atât mai bine, pentru că un mail trimis de oficialităţi are o credibilitate mai mare decât cel de la un simplu jurnalist. Am trimis mailul la vreo 500 de persoane şi am dat un mass pe messenger la vreo 250. Noroc că exista pâlcul elevilor şi profilor de la şcoală, pentru că în urma apelului meu au venit doar 6-7 cunoştinţe! Cel mai marcant dintre ei, singurul dintre manifestanţi cu o pregătire temeinică, e profesorul universitar de arhitectură, Vasile Mitrea, care a şi fost intervievat de jurnaliştii, aproape 20, veniţi la protest. A mai venit o arhitectă – prietena mea Ioana Mica, doi literaţi – Mihai Mateiu şi Francisc Baza, şi un ecologist – Tudor Brădăţan, activist în campania de la Roşia Montană.

Acţiunea a fost publicizată cu succes, deşi manifestarea era, aşa cum preconizasem, niţel tardivă. Partea bună a petiţiei e că a atras atenţia Primăriei. Astfel, la momentul desfăşurării acţiunii de stradă, o firmă de arhitectură câştigase deja un proiect de reabilitare a Canalului pe o porţiune de vreo 200 de metri în centrul oraşului. Partea proastă e că a câştigat cel mai ieftin proiect şi nu cel mai imaginativ, lucru neamendat de presă. La licitaţie exista un singur criteriu, surprinzător pentru un oraş cu pretenţii precum Clujul: proiectul cel mai ieftin câştigă! Pur şi simplu, nu existau alte criterii. Iar elevii vorbeau în proiectele lor de peşti, canoe, vegetaţie, terase etc. Până la un astfel de imaginar elveţian, la care putem ajunge doar datorită presiunilor societăţii civile, suntem nevoiţi să levităm, asemenea poetului Ştefan Manasia, deasupra unui imaginar românesc, purulent, luxuriant în PETşi, conserve şi mocirlă, o junglă de excrescenţe umane (din poemul Levitaţia):

„alegînd vidul şi paraginile paradisiace, Canalul Morii
unde acum construiesc un ansamblu rezidenţial.
de cîte ori ceva era în neregulă, de cîte ori ceva
în mine scheuna trist, alegeam sfoara potecii de pe Canal
străjuită de peturi şi de căcaţii beţivilor

de aurolacii cu ochi mari, cu ochi mari cît ai libelulelor, adormiţi.”

Bogdan Rakolcza este unul dintre cei mai interesanţi clujeni pe care îi ştiu. Cea mai pregnantă imagine cu el e pe malul Someşului în timp ce cânta calm la un instrument exotic, sud-american, la câţiva metri de muncitori, moloz şi buldozerele care lucrau zgomotos la betonarea râului. E instructor de capoeira, cântă în Mioriţa Sound System şi se ocupă de un cerc de percuţie. Îşi desfăşoară activitatea în cadrul celui mai cool proiect colectiv din România din ultimii ani: Fabrica de Pensule, o federaţie de artişti care îşi desfăşoară activitatea într-o fostă fabrică din apropierea locurilor în care am crescut. Expoziţia foto semnată de Bogdan despre capoeira e proiectul său de diplomă de la o facultate cu profil artistic din Germania.

Eu: Ce vezi la capoeira mai bine, mai intens, faţă de alte activităţi încât să studiezi şi să practici capoeira şi nu altceva?

El: Hm.
Între toate abordările ale muzicii, capoeira e singura care te învaţă şi autoapărare. Între toate artele marţiale este singura care te învaţă să te exprimi în cântec. Între toate artele dramatice, este cea care te învaţă cea mai multă psihologie practică a relaţiilor interumane.

E plină de dragoste, capoeira Angola, şi totodată te ajută să-ţi ascuţi colţii şi ghearele. Să fii paşnic nu înseamnă să eviţi conflictul pentru că ţi-e frică de el, ci să ştii să transformi energia inerentă în ceva pozitiv. În joacă de exemplu.

E un învăţământ pe termen foarte lung, capoeira. E o altă capoeira cu fiecare joc. Probabil nu ai cum s-o înţelegi niciodată pe toată, dar îţi poţi găsi calea ta. Cam astea mă ţin în capoeira şi e ceva ciudat: cu cât joc mai mult, cu atât îmi vine mai mult să joc.

I-am luat un scurt interviu Alinei Banu, de la organizaţia de protecţia animalelor APPA NUCA. Ea este implicată în maratonul sterilizărilor alături de organizaţiile Romanian Animal Rescue, Arca lui Noe, Blăniţe în pericol şi Trei Fraţi pătaţi. Maratonul se desfăşoară din 21 până în 24 iulie în Cluj-Napoca şi din 25 până în 28 iulie (în Turda). „În cele 8 zile, urmează să fie sterilizate gratuit 800 de animale (preponderent câini, dar şi pisici), fie că este vorba de animale de apartament sau de la curte, fie de câini comunitari. Pentru a beneficia de acest tratament pentru animalele pe care le au în grijă, doritorii au nevoie doar de o programare”, afirmă organizatorii.

Alina Banu este publicitară la Firma 9 din Cluj şi e cunoscută în cetate pentru participarea la campania de la Roşia Montană, pregătirea festivalului FânFest din aceeaşi comună (13-15 august 2010) şi pentru activismul civic extrem de creativ alături de grupul Mind Bomb din urmă cu câţiva ani. Sunt interesat de oameni care se asociază voluntar în structuri ale societăţii civile pentru a organiza diverse acţiuni pentru că morala publică dominantă în România în ultimele decade a fost aceea de a te asocia, de regulă, în scop pecuniar, nicidecum dezinteresat. De aceea, am şi întrebat-o cretinoid de ce nu îşi vede de treburile ei, adică job şi un cerc strâmt de prieteni. „Treburile mele” devin la noi fragmentare şi stratificare socială extreme, lipsă de comunicare şi lipsă de solidaritate în acţiune, înlocuite de străduinţele unui câştig material.

Înainte de a ajunge la Alina Banu, e relevant comentariul despre sterilizare al medicului veterinar Petre Ştefan, membru al Romanian Animal Rescue: ”În primul rând, animalul nu se mai înmulţeşte, persoanele scăpând de grija puilor pe care nu reuşesc să-i plaseze. Apoi, sunt eliminate problemele de sănătate legate de afecţiunile genitale (infecţii, chisturi, tumori). Incidenţa unor astfel de probleme este de peste 70% pentru animalele nesterilizate după vârsta de 5 ani. Un alt avantaj, este dispariţia comportamentului tipic al împerecherii, inclusiv al comportamentului agresiv din această perioadă sau cel generat de apărarea puilor după naşteri. În fine, cel mai important avantaj: dacă sterilizarea femelelor survine înainte de primul ciclu de călduri (şi aşa e recomandat să fie), dispare complet riscul de cancer mamar”.

Programarea se poate face la numerele de telefon: 0749-189375 şi 0724-323801. Sterilizarea efectivă va avea loc în Centrele Sanitar Veterinare din Iris şi Floreşti, între orele 9.00 şi 18.00, iar pentru detalii se poate consulta situl nuca.org.ro.

De ce sterilizare şi nu direct eutanasiere dacă cetăţenii nu îşi iau responsabilitatea de a lua în grijă animalele comunitare?

Eutanasierea s-a practicat în România timp de aproape 20 de ani şi s-a dovedit a fi o soluţie total ineficientă. Nu doresc sa abordez latura etică, morală sau legală a acesteia, ci vorbesc din punct de vedere pur tehnic. S-a constatat că sterilizarea şi relocarea este cea mai ieftină şi mai eficientă soluţie pentru a stopa numărul animalelor comunitare. Majoritatea animalelor de pe stradă nu sunt născute acolo, ci provin din curţile oamenilor, fiind puii animalelor de companie care s-au împerecheat accidental sau cu ştiinţa stăpânilor. Dacă populaţia este conştientă că trebuie să îşi sterilizeze animalul de companie dacă nu doreşte pui şi educată că are o responsabilitate faţă de acesta şi nu poate să îl abandoneze după bunul plac, situaţia animalelor comunitare se va rezolva. Fireşte, nimic nu se rezolvă e pe azi pe mâine, dar sterilizarea şi relocarea combinată cu educarea populaţiei sunt singurele metode de soluţionare a problemei animalelor comunitare, metodă care a dat roade şi în alte ţări.

Care sunt reformele legislative pe care statul şi autorităţile locale ar trebui să le facă pentru a soluţiona problema agresivităţii câinilor?

Din păcate, foarte multă lume face aici o confuzie în termeni. Mulţi câini comunitari sunt consideraţi agresivi pe nedrept, doar pentru că latră la maşini. Este demonstrat statistic că gradul de agresivitate al animalelor este mult redus prin sterilizare. De multe ori agresivitatea animalelor comunitare este o consecinţă directă a unor traume anterioare, greu de imaginat pentru o minte sănătoasă. Totuşi, pentru câinii care sunt agresivi (agresiv = care atacă fără provocare) se pot crea adăposturi speciale şi aceştia pot beneficia de programe de educare. Foarte multe cazuri pot fi reabilitate si apoi relocate. Din nefericire, de când activez în acest domeniu am văzut atâtea cazuri de animale maltratate, mutilate, torturate, încât de cele mai multe ori nu găsesc care ar fi soluţiile pe care autorităţile ar putea să le adopte pentru a apăra animalele de agresiunile şi agresivitatea oamenilor.

Care e motivul pentru care ai ales să organizezi astfel de acţiuni? De ce nu îţi vezi de treburile tale?

Am ales să organizez astfel de acţiuni pentru că aceasta este treaba mea. La fel cum ar trebui să fie şi a ta. Cred că avem datoria să respectam orice fiinţă vie şi noi, oamenii. putem să acţionăm şi în numele celor care nu pot „să cuvânte”. Putem şi suntem datori să facem ceva pentru această lume, dincolo de împlinirea noastră personală ca şi indivizi. Există anumite responsabilităţi pe care „cineva” trebuie să şi le asume, indiferent cât de ingrate sau de inconfortabile ar fi. Chiar cred ca intr-un anume mod progresul poate fi definit la modul foarte simplu, ca fiind acea situaţie în care pur si simplu nu vrei „sa îţi vezi de treaba ta”.

De ce crezi că în România, spre deosebire de alte ţări, există atâţia câini fără proprietari?

În România, spre deosebire de alte ţări pe care le considerăm „civilizate” există foarte multe animale fără stăpân, nu numai câini. S-a ajuns la această stare de fapt datorită lipsei de educaţie a populaţiei şi a mentalităţii că un animal este un „obiect”, care trebuie să fie folositor omului şi faţă de care nu ai nici un fel de responsabilitate. Înainte de toate, noi, ca şi popor, trebuie să învăţăm respectul faţă de orice fiinţă vie.

Trebuie neapărat ca un animal să fie în proprietatea cuiva? Există şi alte forme de gestiune a câinilor „fără stăpân”?

Nu îmi place formularea „câine fără stăpân”, prefer „câine comunitar”. Aceasta arată foarte clar că acest câine ne aparţine „nouă, comunităţii”, noi suntem „stăpânii” lui. Suntem direct responsabili atât de situaţia cât şi de soarta lui. Datorită nouă a ajuns comunitar, noi suntem responsabili să rezolvăm această situaţie într-un mod cât mai uman.

Unul dintre cele mai fabuloase interviuri pe care le-am realizat vreodată s-a petrecut luni, la amiază, în Parcul Central. Citeam o carte, pe o bancă, şi mă gândeam la nişte întrebări pentru invitaţii mei de la emisiunea radio pe care o ţin noaptea. Prietenul meu, Radu Toderici, citea şi el pentru doctoratul pe care îl urmează la Literele clujene. La un moment dat, am făcut o pauză şi am început să povestim despre călătorii, pe unde am vrea să mergem vara asta, dacă ne facem planuri comune de excursii în luna august etc. Lângă noi, se afla, pe o bancă, un pensionar, la vreo 70 de ani. Îmbrăcat elegant, cu pantaloni de stofă şi o cămaşă albă. Era singur, fără carte ori ziar. Părea să se relaxeze, la umbră. Aşa cum ne-a spus ulterior, el, de fapt, medita şi, de aceea, şi-a întrerupt brusc efortul, când ne-a auzit pălăvrăgind. Ne-a întrebat năucitor: „Dar voi ce vă propuneţi să găsiţi în călătoriile voastre?”. Nu l-am mulţumit cu răspunsurile noastre politicoase: că vrem să ne relaxăm, să ne distrăm, să respirăm aer curat, să cunoaştem ceva nou etc. Iar el ne tot întreba tot felul de chestii la care nu mă gândisem înainte prea bine: „Şi de la ce vreţi să vă distrageţi atenţia?”. Iar domnul mi s-a părut atât de interesant, că am venit la rândul meu cu întrebări legate de valorizarea sa negativă a călătoriilor. Povestea atât de şarmant încât i-am cerut permisiunea să îl înregistrez cu mp3 playerul. A acceptat, nu fără dificultate, dar a spus că nu vrea să i se dea numele complet în eventualitatea publicării interviului. Din păcate, nu am apucat să înregistrez prea mult din ce a spus profesorul Z. L., pentru că bateria aparatului era slabă. Profesorul Z. L. a predat, pentru scurt timp, la universitate la sfârşitul anilor 60, după ce a fost în detenţie politică în decada anterioară, la puţin timp după încheierea liceului. Detenţia e şi motivul pentru care nu a putut să acceadă mai departe în ierarhia universitară şi s-a mulţumit astfel cu un post de profesor la unul din liceele centrale ale Clujului. Din modestie ori discreţie, a refuzat să ne spună mai multe amănunte în legătură cu acest subiect. Aşa că am revenit la călătorii. Ne-a vorbit parcă din altă lume, pe un ton ceremonios, cu cuvinte măsurate, docte, cu un vocabular livresc, deşi de un radicalism excesiv.

De ce nu vă place, aşa cum spuneaţi înainte, gustul modern pentru călătorii?

Plăcerea călătoriilor este una dintre formele cele mai pernicioase ale răsfăţului. Universalul se topeşte în pitoresc, esenţialul se fărâmiţează în accidental şi caleidoscopic. Revelaţiile pe care călătorul voluptuos pretinde a le avea nu depăşesc ordinea joasă a surprizei.

A condamna călătoriile nu e, totuşi, o poziţie prea radicală? Sunt o grămadă de călătorii utile, în care descoperi oameni, experienţe noi…

Mă scuzaţi că vă întrerup. Nu cred că poziţia mea e prea radicală, deşi îmi asum, desigur, parţialitatea perspectivei mele. Eu cred că în epoca noastră călătoria a devenit, cu foarte rare excepţii, o nevoie subiectivă, o dorinţă de a trăi în dulcea falsitate a aparenţelor, în odihnitoarea disponibilitate. Căci, fără îndoială, întreaga psihologie a călătorului modern se situează sub regimul disponibilităţii şi al lipsei de răspundere care se convertesc într-o mică efervescenţă, în „grizeria” excitată a curiozităţii. Călătorul transformă continuu lumea într-un spectacol de varietăţi, menit să-i uşureze, să-i stimuleze – în plan moral – procesele digestive, căci spiritul lui funcţionează în perfectă analogie cu un aparat digestiv care s-ar hrăni cu impresii. Nu trebuie să ne surprindă câtuşi de puţin faptul că în din ce în ce mai marele Imperiu al prostiei gustul pentru călătorii e foarte dezvoltat: efortul aplicat şi tenace are nevoie, periodic, de o relaxare turistică, de un divertisment cu valoare stimulatoare, care face să crească „pofta de muncă”. Cred că plăcerile proştilor se înfăţişează mediocru, sub forma micilor excitaţii turistice, a satisfacţiilor vagi şi atât de iluzorii pe care le poate da disponibilitatea.

Totuşi, există şi forme alternative de a călători, celebrul couchsurfing, dacă aţi auzi de acest fenomen, şi astfel poţi fi găzduit gratuit de tineri din alte oraşe, din alte culturi şi depăşeşti astfel turismul industrial, de masă…

Da. E o variantă mai bună. Dar gândiţi-vă la acest lucru! Călătoria, indiferent că e alternativă sau nu, e o formă ieftină, chic şi, repet, mediocră, de actualizare a dorinţei. Iar dorinţele noastre, nu că o iau razna, dacă sunt necontrolate, nedisciplinate, ele sunt razna în sine. Idealul călătoriei constă într-o restricţie a nevoilor, iar astfel excursia sau, mai degrabă, excursul, nu poate fi altul decât cel interior. Călătoria exterioară o pot concepe doar în forma rătăcirii destinaţiei, obiectivului, planului de atins, contabilizării rezultatelor şi „experienţelor”. Totuşi, dacă accepţi rătăcirea, accepţi şi faptul că s-ar putea să nu te mai întorci. Între două staţii de tren nu te poţi uita pe tine, aşa cum vezi feţele languroase, pierdute cu privirea pe geam, pe care le întâlneşti adesea în compartimentele de tren. Senzaţia e falsă! Rătăcirea e în pădure, unde nu ai siguranţa drumurilor prestabilite. Când eram în Evul Mediu (zâmbeşte inteligent Z. L.), ca explorator mă puteam întâlni cu blemi, unipozi, behemoţi, iar când ajungeam la Ecuator trebuia să trec un cerc de foc ca să merg mai departe. Acum cine mai este atât de diferit ca să mă mai întâlnesc cu el într-o călătorie?

 

Am publicat recent în revista Cultura un interviu cu un clarvăzător pe care nu îl găsiţi la mica publicitate. Vă recomand nu doar interviul, ci şi blogul revistei Cultura, cel mai bun din ţară, în opinia mea.

Sebastian Big, pe care îl găsiţi pe dertourister.eu, este unul dintre cei mai buni clarvăzători sintactici pe care îi cunosc, o meserie de viitor în timpuri de criză nu atât economică, cât conceptuală. Profeţii semantice de orice natură, socială, psihologică, literară etc., au încercat mulţi oameni în trecut, rezultatele fiind dezamăgitoare, iar direcţiile de urmat neclare, în ciuda eforturilor asidue de a le urma. Sebastian Big, artist vizual, dar de formaţie filozofică şi cu traduceri din Virilio, Baudrillard, Derrida & Stiegler, caută să îşi valorifice talentul pe piaţa românească media şi artistică, însă metodele sale clarvăzătoare sunt puse, deocamdată, la îndoială de un sistem cantonat în factualitatea imediată. Curatorul independent Ştefan Tiron descrie abilităţile clarvăzătoare în domeniul artistic ale lui Sebastian Big astfel: „În genere, îţi e teamă să priveşti în trecut, de frică să nu vezi ideea sau lucrarea ta deja făcută de cineva. Dar cu ajutorul lui Sebastian Big poţi recăpăta o nouă siguranţă, poţi privi în viitor şi poţi să zici, uite ce o să ajung să fac, uite ce voi ajunge să pictez, uite unde o să expun şi atunci poţi să te pregăteşti, poţi să te antrenezi pentru acel moment inevitabil”. Şocul întâlnirii cu Big s-a produs pe când construia, alături de alte persoane în luna februarie a acestui an, un cort-saună, în curtea unei foste fabrici de pensule, transformată în spaţiu expoziţional, la un festival de artă contemporană virtuală şi tribală. În sauna stropită cu bere, în mirosul puternic al aburilor de hamei, am povestit despre intoxicaţia şi hiperproducţia de sens din lumea contemporană, intoxicaţie la care face referire şi în interviul de mai jos.

Vremurile de criză ale capitalismului necesită clarviziuni şi prospecţiuni în diverse domenii de cunoaştere pentru a găsi soluţii sintactice sau de altă natură la problemele existente. Care sunt serviciile pe care le poţi oferi cu firma ta pentru a soluţiona câteva dintre problemele prezentului în viitor?
Capitalul este întotdeauna iraţional şi în criză, ca şi eternul feminin. Iraţionalul nu e ceva de ordin problematic, adică ceva care poate fi rezolvat, ceva la care exista soluţii. Dumnezeu, de exemplu, nu poate fi rezolvat. El nu are soluţie. Folosesc aici Dumnezeu ca epitom pentru iraţional. În linii mari ceea ce ofer e în primul rînd acest know-how: capitalul e ceva de ordin iraţional, ficţional, metaforic, un soi de mijloc de transport în comun, în care poţi să alegi să te sui sau poţi să alegi să nu te sui. Am aici o mică povestioară a unui amic, care în anii 80 urma ciclul primar la o şcoala din Cluj şi lua troleul pentru a ajunge la şcoală. Evident că fiind o fiinţă micuţă nu reuşea să dea din coate îndeajuns pentru a se sui în troleu şi întîrzia mereu la şcoală. Din această suferinţă s-a născut visul lui, acela de deveni ”Omul troleelor” (asemeni lui spiderman, superman etc.) Şi pentru ce? Pentru a ajunge la şcoală, la îndobitocire… Putem spune că, pe undeva, toţi visăm să devenim omul troleelor şi să ne putem sui într-un troleu numit Capital, capăt de linie fiind tot îndobitocirea şi ignoranţa. Mai pun la dispoziţia clienţilor alte modalităţi sau mijloace de transport, în comun sau nu (personalizate, adică), pentru că, orice ar fi, trebuie să rămînem în mişcare.

Este posibilă o dezvoltare postcapitalistă în viitor, aşa cum se speră în anumite cercuri intelectuale vestice? Dacă da, cum se poate întâmpla acest lucru la nivel sintactic?
Recomand cu căldura lectura Tezelor din aprilie. Orice lucru are nevoie de nişte condiţii pentru a avea loc. Ori aceste condiţii (ale revoluţiei) nu erau îndeplinite nici în anii 30 şi nu sunt nici azi îndeplinite. Acest lucru se poate întîmpla doar sintactic pentru simplul motiv că aceste condiţii de posibilitate sînt ceva de ordin sintactic, sînt o configuraţie practică/materială, nu au nimic de-a face cu ceva de ordinul unui înţeles, a unei semnificaţii (istorice). Să spunem că am nevoie de 7 beri ca să mă îmbăt, da? Ei bine, dacă nu beau aceste 7 beri, nu mă pot îmbăta. Pot să încerc să mă conving că sînt beat după două beri, dar ficţiunea nu stă în picioare, evident că nu o să meargă. Hence the expression: a te îmbăta cu apă rece.

Vor şi scăzute salariile tuturor bugetarilor sau vor fi impozitaţi cei mai avuţi?
Spuneam mai sus că eternul feminin e ceva de ordin iraţional. Nu se poate prevedea cînd se supără femeile, cînd te iubesc, de ce te iubesc etc. Deciziile guvernului actual sînt asemănătoare unei femei pe wiskey şi prozac.

Cum poate fi schimbată cercetarea ştiinţifică, cu vastele ei acumulări burgheze, în sensul accentuării unui spaţiu al posibilului în detrimentul unui spaţiu, extrem de vast acum dar şi foarte populat, al probabilului?
De la sine. Evoluţia e funcţională. Cred şi că ceea ce e posibil e necesar. Aia cu probabil e meteo cu Romica Jurcă. Ştii expresia conform căreia mulţi ar urla daca prostia ar durea. Ei bine, eu sunt convins că vom ajunge în punctul în care prostia va durea. Şi atunci lucrurile vor fi foarte simple: nu beleşti ochii (minţii), beleşti pula, căci în fond cunoaşterea, ştiinţifică sau nu, e putere. Aş mai introduce aici în mix şi o altă chestie, numită ordinea accesului la hrană. La hrană se ajunge în ordinea descrescătoare a importanţei membrilor unui grup. Aşa şi cu Universitatea de exemplu: la început a avut acces nobilimea, apoi burghezia, apoi proletariatul, apoi ţărănimea. Acum sîntem undeva pe la sfîrşitul accesului ţărănimii şi începutul accesului hibrizilor (în România e extrem de vizibilă, de exemplu, clasa celor care nu mai sînt deja ţărani dar nici nu sînt încă orăşeni). Mai trebuie să precizez consistenţa conţinuturilor ingerate pe final de masă? (filmul Idiocracy e un exemplu drăguţ de post-inteligenţă)

De ce lucrurile ar trebui să fie altfel decât ceea ce sunt, mai ales pentru cei care nu suferă din cauza lor?
Lucrurile nu au cum să fie decît aşa cum sînt. Asta e singura lor raţiune. Produse proaste, alterate, pe piaţă, gen religia, psihologia, dealerii de droguri, monsanto, hollywood etc.; comercianţii vînd încă sens şi asta îmbolnăveşte lumea, de acolo cred şi suferinţa (de suferit toată lumea suferă, tocmai din cauza nevoii de sens, direct proporţională cu lipsa acestuia).

De ce lucrurile ar fi mai degrabă lipsite de sens decât „întru” sens?

Cînd spun sens, vreau să spun înţeles, sau semnificaţie, sau, puţin mai tehnic, idee in sens platonician. Ca şi cum pe lîngă ceea ce apare, care nu este decît un pur produs al hazardului, ar exista un altceva, care nu e entropie ci e, după cum îi spune şi numele, sens. Lipsa de sens nu implică lipsa de logică. Logica (de exemplu relaţia cauză-efect) e ceva intern realităţii (ceea ce este), sensul nu este decît un efect de realitate, o figură de stil, dacă vrei (nu scăpăm niciunde de metaforă). Obişnuinţa e a doua natură şi în atîtea zeci de mii de ani de desăvîrşire a speciei umane, cred ca nevoia asta de sens a devenit unul dintre cele mai bine întipărite reflexe condiţionate ale speciei. Becul pavlovian fiind in acest caz chiar realitatea. Cum deschidem ochii în dimineaţa unei noi zile, se aprinde becul realităţii şi nouă începe să ne saliveze glanda după sens. Nevoia de sens, sau cererea (greşit spus cerere pentru că în ordinea capitalului nu există cerere ci doar ofertă şi anume excedent de ofertă, direct proporţional cu mărimea profitului anvizajat) de sens creşte direct proporţional cu gradul de entropie (al civilizaţiei). Şi aşa ajungem să căutăm sensul în maţe de porumbei, de gladiatori sau în cenuşă de evrei. Apropo de asta, sînt curios ce formă va îmbrăca sacrificiul uman la acest următor apogeu al sensului/abendland al civilizaţiei.

Cum va arăta consumismul abstract al viitorului, cantonat deocamdată material în obiecte şi, puţin săltând materialismul, în mărci?
Va arăta aşa cum a mai arătat în regimurile comuniste. Sloganul a fost, este şi va fi: consum raţional. Valoarea de schimb e a produsului, nu e ceva exterior.

Eşti publicitar, în cea mai bună din lumile posibile peste, 40 de ani. Trebuie să vinzi ceva, dacă noţiunea de a vinde mai are sens. Ce ai vinde? Sau doar ai dărui?
Aş face schimb.

Un scenariu utopic şi un altul distopic în privinţa artei contemporane a viitorului, te rog. Vor fi alte pişuare produse în masă în vechile fabrici transformate în galerii contemporane sau o artă emancipatorie? Să ne emancipeze către ce orizont? Vor mai fi orizonturi şi întretăieri de ele?
Arta în general trebuie să se întoarcă în stradă şi nu vorbesc aici de street art. Produsele trebuie vîndute direct în stradă şi aşa poate va dispărea şi monstrul ăsta birocratic al intermediarilor. Există mii de fundaţii, galerii, curatori, manageri culturali, onguri, fabrici, arci (pluralul de la arcă), proiecte, dependenţi, independenţi, sectoare, plantoane, etc. dar artistul e tot rupt in cur şi fără nici o legătură cu publicul. Vreau să scot în stradă atît propria-mi persoană cît şi ceea ce produce ea şi dacă publicului place ceea ce fac să aibă posibilitatea de a schimba două vorbe cu mine sau de a cumpăra direct de la mine acel ceva. Şi asta nu doar în ghettourile din weekend sau din sărbătorile legale cînd pudelii hand made oriented sînt acceptaţi pe stradă. Chiar voiam să îţi propun asta, că tot ai tu treabă cu spaţiul public din Cluj: ar trebui nişte legitimaţii cu care să ai voie să comercializezi artă pe stradă la orice oră din zi şi din noapte. Chiar dacă în spaţii clar marcate (cum ar fi pieţele istorice, de exemplu). Ar aduce chiar un plus de farmec local, nu-i aşa? Cît despre emancipare/vindecare, nu ştiu ce să zic, o aştept pe aia sexuală şi după aia mai vedem, vorbim.

„Runners Club propune cetăţenilor Clujului să se implice în semnarea petiţiei [pentru realizarea unei piste sintetice de alergare de două culoare în jurul unui lac] şi în negocierile cu autorităţile pentru a îmbina armonios un tip de democraţie participativă şi directă cu o democraţie cu adevărat reprezentativă. Implicarea semnatarilor de până acum arată că cetăţenii clujeni nu se aşteaptă pasiv doar să fie guvernaţi, ci speră să fie reprezentaţi. Demersul iubitorilor de mişcare nu e legat doar de alergare şi de sănătate, importante fără îndoală, ci este legat de speranţa într-o comunitate care îşi revendică drepturile, de sentimentul de încredere că ne putem lupta pentru recuperarea spaţiului public, a cărui calitate arată în ce măsură e sudată o comunitate”, scriam la finalul unui comunicat de presă călărind parcă pierdut în zare, ca un Doho Quijote ce sunt.

N-a publicat mai nimeni comunicatul. Vina însă nu e receptorilor, a jurnaliştilor, cât a emiţătorilor. Trebuia să propunem o alergare în pielea goală în jurul lacului şi am fi prins ştirile la nivel naţional. Însă cu nişte simple vorbe, abstracte sărmanele, pe cine să mai impresionezi?

Povestea petiţiei: citesc într-un cotidian local că municipalitatea urmează să realizeze nişte lucrări de amenajare a zonei de lângă lacurile din Gheorgheni din apropierea Iulius Mall. Dacă tot urmează să se realizeze nişte lucrări, mi-am spus, poate că diverşi reprezentanţi ai societăţii civile pot propune nişte intervenţii (pistă şi corpuri de iluminat). În Cluj, există o singură pistă sintetică în interiorul singului parc mai mare unde poţi alerga comod, Parcul Iuliu Haţieganu. În parcul administrat de Universitatea Babeş-Bolyai se plăteşte, din păcate, intrarea. De aceea, o altă variantă de alergare care să deservească o altă zonă a Clujului e necesară. Încă nu am negociat direct cu autorităţile posibilitatea amenajării pistei lângă lac sau în alte părţi pentru că aştept să fim minimum 500 de oameni. E pragul meu psihologic pentru acţiunea asta. Până acum sunt aproape 400 de semnături. Am fost puţin descurajaţi de o reacţie a purtătoarei de cuvânt a primăriei, Oana Buzatu, care a spus că terenurile din jurul lacului sunt încă revendicate şi că  ar trebui să găsim „un alt amplasament adecvat pentru realizarea unei piste”. Atunci, m-am întrebat, dacă tot e situaţia juridică neclară (la 20 de ani de la Revoluţie!) de ce mai anunţă viitoare amenajări? Propunerile purtătoarei de cuvânt pentru alergare sunt tot zone din preajma Parcului Haţieganu, aflate însă la km buni de cartierele din jurul lacurilor. O pistă sintetică e necesară pentru că atunci când plouă aleea neasfaltată e plină de bălţi şi noroi. Se poate şi asfalta, însă nu e o suprafaţă foarte ok pentru glezne. Cel mai ok e să alergi pe pământ şi pe iarbă, dar e puţin dificil în unele anotimpuri şi nici nu prea ai unde la oraş.

S-ar putea ca problema să fie oarecum locală şi plictisitoare şi încerc să o abstractizez, în măsura posibilităţilor mele. Încerc să găsesc explicaţii pentru astfel de situaţii în care spaţiul public se degradează şi devine privatizabil. Aici s-ar putea da ca exemple situaţia juridică neclară a aleilor din jurul lacului ori chiar desfiinţarea Parcului Tineretului şi construirea Iulius Mall din preajma lacurilor din Gheorgheni, construirea unui bloc de 10 etaje în Parcul Rozelor şi multe alte situaţii. O explicaţie constă în ideologiile neoliberale şi neoconservatoare care s-au manifestat în forţă în România post 89 şi care au îndemnat la privatizare necontrolată, la acumulare materială individuală, în detrimentul întrebuinţării în comun a resurselor (întrebuinţare comună, democratică asociată însă cu regimul comunist de tip bolşevic). S-ar putea să fie exagerată pretenţia mea: cred că principalii responsabili nu sunt politicienii sau oamenii de afaceri, cât elitele intelectuale postdecembriste care, prin discursurile lor favorabile unei apropieri private a resurselor şi implicit unei puternice stratificări sociale, au modelat conştiinţele noastre (de la cetăţeni la politicieni), acum extrem de individualiste şi egoiste.

Câteva motivaţii personale legate de petiţia cu pista de alergare pe care vă invit să o semnaţi chiar dacă nu sunteţi clujeni: de ce mă lupt ca intelectual în devenire pentru mize aparent nesemnificative, „sportive”? Unii colecţionează obiecte de tot felul, acumulează altele, devin proprietari a tot felul de lucruri. Însă ce îmi place mie să depozitez adesea când stau într-un parc pe o bancă, în faţă la Biblioteca Centrală unde studiez, când merg pe stradă cu biţa, sunt feţele oamenilor, corpurile lor, gâturile lungi ale fetelor, braţele vânjoase ale amatorilor de fitness, gleznele subţiri ale domniţei în fustă mini, privirea ridată a domnului în vârstă care a îmbătrânit frumos, spatele suplu, necocoşat al tatălui cu un copil pe umeri care tocmai a trecut pe lângă la mine. Păcat că pot colecţiona senzaţii de genul ăsta atât de puţin într-o aglomeraţie de corpuri schimonosite de muncă şi de stres.

Câteva reacţii la petiţie mi-au dat puterea de a spera că ceea ce propunem nu e inutil, că nu ar trebui să îmi văd doar de „ale mele”:

Nicolae Hâncu, preşedintele Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice: „Federaţia Română de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice sprijină fără rezerve iniţiativa unei piste pentru alergători şi va sprijini întotdeauna facilitarea promovării activităţilor fizice. Motivaţia constă în faptul că activităţile fizice sunt o componentă esenţială a unui stil sănătos de viaţă. Dacă activităţile fizice se fac regulat, ele aduc un beneficiu enorm sănătăţii. Dacă nu se fac, sedentarismul va conduce la scăderea calităţii vieţii”.

Alexandra: „Mulţumesc pentru iniţiativă. Orice spaţiu deschis pentru mişcare este şi un spaţiu în care putem fi împreună şi prin exemplu să oferim şi altora ideea de participare la o viata activă şi mai armonioasă”.

Cosmin: „Locuiesc în Marasti doar din iarna. E groaznică situaţia aici, trebuie luate măsuri imediate. Unde sunt parcurile în cartierul acesta foarte populat? Zona lacurilor ar avea un potenţial deosebit (dacă e folosit cu cap). La ora actuala cei care aleargă acolo riscă să fie loviţi de maşinile care părăsesc minunatul Iullius Mall (noul sport naţional), deoarece nu există nici măcar 60 cm de trotuar. PENIBIL!”.

Denisa: „Ieri (5 iunie, zi însorită după mai bine de o săptămana de vreme rea) am ieşit în Parcul Mare. Era neîncăpător, la propriu! Lacul era plin de bărci, copiii se zbenguiau peste tot, cei mai în vârsta jucau şah, se odihneau pe bănci, se plimbau pe alei sau utilizau aparatele de fitness şi cu ce plăcere! Iar tineretul juca baschet; dar câţi era doar privitori, deşi le simţeai dorinţa de a se alătura celor care au avut norocul de a prinde un loc între cei activi. Asta, cred, spune totul când vine vorba de nevoia de spaţii verzi sau spaţii amenajate pentru recreere prin mişcare”.

Clujul este în primele zece oraşe din Europa ca spaţiu verde pe cap de locuitor, cu 30 de metri pătraţi de cetăţean. O spune primarul PDL al Clujului, Sorin Apostu. Statistica aceasta se bazează pe includerea în intravilan a mari porţiuni din pădurile din preajma Clujului, Făget şi Hoia. Este atât de mult spaţiu verde într-un oraş înghesuit între dealuri, încât municipalitatea nu se mai interesează de soarta celui de-al treilea parc ca mărime din Cluj: Parcul Feroviarilor, de aproximativ 5 hectare jumătate. Parcul se află în gestiunea Ministerului Transporturilor.

Soarta parcului e neclară. A fost concesionat de către Ministerul Transporturilor omului de afaceri Arpad Paszkany, care plănuieşte să construiască o bază sportivă pentru clubul de fotbal CFR. Constantin Dascălu, fost angajat al lui Paszkany la firma Opel Ecomax din vecinătatea parcului, este secretarul de stat de la Ministerul Transporturilor care a facilitat concesiunea. Până acum, planurile de transformare în bază sportivă a parcului nu s-au realizat din cauza Ordonanţei de Urgenţă 114 / 2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane care interzicea schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi şi construirea pe ele. Însă o nouă lege lasă deschisă posibilitatea construirii în parcuri şi schimbarea destinaţiei. Citesc în Adevărul de Seară că, de fapt, contractul dintre Ministerul Transporturilor şi CFR nu a fost reziliat, ci doar pus la păstrare. Contractul prevede o concesionare pe timp de 25 de ani, la un preţ infim de 64.000 euro pe an (repet, aprox. 5,5 hectare!):

„În acest context, afacerea a generat suspiciuni încă din 2007, când s-a aflat despre ea. Atunci, după un articol publicat de „Evenimentul zilei”, senatorul clujean Gheorghe Funar a făcut o interpelare pe această temă în Parlament. Ministerul Transporturilor a răspuns prin ministrul delegat pentru relaţia cu Parlamentul, Mihai Voicu că respectivul contract nu s-a mai pus în aplicare, fiind întreprinse demersurile pentru rezilierea acestuia. Este evident, însă, că, de fapt, contractul nu a fost reziliat ci doar pus la păstrare, pentru o vreme. Ca o coincidenţă, în prezent, Constantin Dascălu este din nou secretar de stat la Transporturi. Întrebat despre toate aceste lucruri, Arpad Paszkany a declarat că nu a fost nicio clipă la curent cu rezilierea contractului”.

Radu Mititean, director executiv al Clubului de Cicloturism Napoca, este unul dintre cei mai cunoscuţi activişti de mediu din Cluj. El condamnă schimbarea destinaţiei spaţiului verde:

„Prin modificarea în toamna anului trecut a Legii Spaţiilor Verzi, s-a dat din nou «undă verde» pentru transformarea în teren de construcţie a ce a mai rămas din spaţiile verzi urbane. Nu total, ci doar pentru obiective «de utilitate publică» (străzi, parcări, clădiri cu funcţiuni publice etc.), însă cum toate Primăriile au asemenea planuri, protecţia spaţiilor verzi, instituită în toamna anului 2007 prin modificarea Legii Protecţiei Mediului prin OUG 114 / 2007, a fost mult diminuată. Acum se preconizează în Parlament anihilarea completă a acestei protecţii legale, prin noua variantă a proiectului de lege de aprobare cu modificări a OUG 114 / 2007, care elimină practic complet restricţia de schimbare a destinaţiei spaţiilor verzi, spre bucuria mafiei imobiliare şi a edililor fără scrupule. Primăria clujeana s-a manifestat constant în ultimele două decenii ca inamic al spaţiilor verzi urbane şi apetitul ei imoral şi ilegal pentru transformarea lor în teren de construcţie a putut fi doar puţin şi rar frânat de reacţia ONG-urilor de mediu şi a cetăţenilor. Prin OUG 114/2007 se stopaseră intenţiile iresponsabile de tipul construirii unui sediu de Filarmonică în Parcul Central, însă acum legea, deja mult slăbită, nu va mai putea apăra aproape deloc ceea ce a mai rămas din parcurile Clujului”.

Eugen Pănescu, membru al Comisiei de Urbanism din Consiliul Local clujean, crede că problema nu e concesiunea, ci „schimbarea destinaţiei spaţiului verde”. Parcul trebuie să îşi menţină utilitatea publică, nu să fie transformat în bază de antrenament de care ar beneficia un număr restrâns de oameni, crede arhitectul care a făcut parte din echipa care a proiectat reamenajarea Pieţei Muzeului şi a Pieţei Unirii din Cluj.

În urmă cu doi ani, pe când lucram la un ziar local, am scris un articol despre al treilea parc al Clujului în care îi întrebam pe directorii Căilor Ferate Române dacă ar fi dispuşi să cedeze parcul municipalităţii, care are mai multe fonduri să întreţină un parc lăsat de izbelişte. „Parcul e în proprietatea statului român. Clubul de fotbal CFR a dorit să îl preia, însă ei nu pot din cauza legii privind spaţiile verzi care îţi interzice schimbarea destinaţiei terenului. Ne-am bucura dacă ar veni cineva cu propuneri. Noi nu avem bani să întreţinem parcul, să îl amenajăm”, spunea atunci Emanuel Culda, director adjunct al SNCFR Cluj. Am vorbit apoi cu reprezentanţi de la primărie: viceprimar, consilieri locali, purtător de cuvânt. Toţi spuneau că ar fi dispuşi să negocieze cu Ministerul Transporturilor pentru a prelua parcul. De atunci, nu s-a întâmplat nimic în acest sens, primarul Apostu preferând să includă porţiuni de pădure în intravilan pentru a rezolva problemele grave de spaţiu verde ale Clujului.

M-am mutat acum la două minute de parc. Iubesc sportul. Mi-ar plăcea să găsesc un loc în apropiere în care să pot alerga, să joc baschet sau fotbal şi nu vreau să plătesc o chirie de 100 de lei pe oră pentru asta. Nu pentru că nu îmi permit, ci pentru că eu cred că ar trebui să avem posibilitatea de a face mişcare gratuit. Apoi, sunt destui, în special copiii, care nu îşi permit sumele astea.

O problemă majoră a României capitaliste e că a privatizat nediscriminat şi fraudulos bunurile publice şi ştiu destui oameni care cred că parcul ar fi mai bine gestionat de un particular care l-ar transforma într-o bază sportivă decât de comunitatea locală. Capitalismul este atât de puternic naturalizat de unii încât nu se mai găsesc resurse mentale pentru a gândi o gestiune non-capitalistă a spaţiului public. Altfel, nu-mi explic de ce comunitatea locală nu s-a luptat mai puternic pentru ca parcul lor să nu se degradeze, să nu iasă din conştiinţa publică.

Totuşi, suntem câţiva care încercăm să punem problema parcului pe agenda publică, care deschidem posibilitatea ca Parcul Feroviarilor să fie folosit de un număr cât mai mare de clujeni şi gratuit. M-aş bucura să fiţi alături de noi.