La o vedere mai atentă, însă, prilejuită pentru mine de proiecţia filmului “Bogota Change” (în cadrul festivalului One World România) în prezenţa regizorului filmului şi a principalului său protagonist – domnul Mockus -, singura contradicţie căreia a trebuit să-i fac faţă a fost aceea dintre realitatea faptelor primarului şi propriile mele prejudecăţi.

Filmul descrie într-o oră progresul făcut de Bogota pe parcursul celor două mandate ale lui Antanas Mockus, 1995-1997 şi 2001-2003, precum şi în mandatul intermediar al unui alt primar, aliat al său, Enrique Penalosa, între 1998-2000. Cifrele de scădere a criminalităţii, accidentelor şi sărăciei sunt absolut impresionante, dar nu asupra lor vreau să insist. Învăţămintele pe care eu le-am luat cu mine atât din film, cât şi din dialogul cu publicul de peste o oră care a urmat proiecţiei filmului ţin nu doar de ce a făcut Antanas Mockus, cât mai ales de cum a făcut.

El a plecat de la un trinom – lege, morală, cultură -, în jurul căruia a reconstruit din temelii felul în care arată Bogota, dar mai ales felul în care se simt oamenii care trăiesc în ea. Faptele lui s-au bazat pe câ teva principii care cred că le-au conferit forţa de a schimba ceva ce nimeni nu credea că poate fi schimbat. Primul pas pe care Antanas l-a făcut a fost chiar acesta: să spună că lucrurile se pot schimba. Pasul ăsta e mult mai greu decât pare.

La întrebarea moderatoarei către sală dacă o astfel de schimbare e posibilă şi în România sau în Bucureşti, cele mai multe voci din sală au fost inechivoce: „Imposibil!“. N-avem nevoie doar de un om care să creadă şi să spună că se poate, avem nevoie şi de un public care să poată crede că se poate. E un demers pe care ne e din ce în ce mai greu să-l facem.

Uitându-mă la manierele foarte creative, surprinzătoare prin care primarul Bogotei a propus soluţii la problemele oraşului său, m-am gândit că un exerciţiu simplu ne-ar fi şi nouă foarte util: când auzim o propunere, o idee, un proiect, în loc să zicem „nu“ (având inevitabil suficiente motive care să le demoleze), să zicem „da“ şi apoi să ne gândim noi cum putem pune „da“-ul în practică.

La provocarea asta, abordarea lui Antanas a fost ea însăşi contraintuitivă. Majoritatea dintre noi ne uităm la probleme cu gândul la reguli şi constrângeri care să le elimine. El s-a uitat fix din colţul opus. A ales ca, înainte să-i pedepsească pe cei care încălcau legea sau normele morale, să-i premieze pe cei care le respectau. Să-i transforme în modele publice pe care oamenii să vrea să le imite. Să creeze, din respectarea legii şi a moralei publice, o nouă cultură a oraşului.

Dau un singur exemplu care e foarte relevant şi pentru Bucureşti: taximetriştii. La un moment dat, locuitorilor capitalei columbiene le era teamă să se mai suie într-un taxi pentru că mulţi taximetrişti erau un fel de infractori deghizaţi. Soluţia lui Antanas a fost următoarea: a rugat un grup de oameni să-i urmărească pe taximetriştii care îndeplineau 3 reguli: salutau politicos, duceau clienţii unde doreau aceştia, fără refuzuri şi negocieri, şi dădeau restul corect. De fiecare dată când întâlneau un astfel de taximetrist, oamenii primarului îi cereau numărul telefonului mobil.

După ce a strâns o bază de date cu 400 de taximetrişti corecţi, Antanas i-a invitat la primărie pentru o discuţie. Au venit 150. I-a convins să intre în programul numit Zebra Knights (Cavalerii Zebrei) şi le-a înmânat câte un abţibild pe care să-l lipească la vedere, pe parbrizul maşinii. În plus, a dat fiecăruia câte 10 abţibilduri pe care să le împartă cunoscuţilor lor, la fel de corecţi ca şi ei. Au urmat alte întâlniri, printre care una, pe un stadion, cu 5.000 de taximetrişti şi familiile lor. Până la finalul programului, peste 25.000 dintre taximetriştii Bogotei îşi respectau meseria şi clienţii.

Un alt principiu de care s-a folosit primarul-erou a fost puterea presiunii sociale. În loc să apeleze la poliţia rutieră coruptă pentru amendarea celor care comiteau contravenţii în trafic, a concediat toţi poliţiştii şi a angajat 400 de mimi care îi ridiculizau în stradă pe cei care treceau pe roşu, blocau intersecţiile sau parcau neregulamentar. Situaţia traficului din Bogota s-a schimbat rapid, deoarece columbienilor – ca şi românilor, cred – le era mult mai frică să fie ridiculizaţi decât amendaţi.

Rezultatele acţiunilor neobişnuite ale lui Antanas au fost atât de puternice, încât a reuşit să instituie chiar principiul taxelor voluntare. Peste 63.000 de locuitori ai Bogotei au fost de acord să plătească 10% în plus faţă de taxele legale către primărie, pentru ca aceasta să-şi poată dezvolta în continuare programele de educare a comportamentului în spaţiul public.

Pare o poveste exotică dintr-un loc aflat la celălalt capăt al lumii. La o privire mai atentă însă, asemănările cu ce trăim în România sunt mult mai multe şi mai relevante decât deosebirile. O ultimă completare: Antanas Mockus a câştigat ambele mandate fără să fie membrul niciunui partid politic şi fără să fi cerut sprijinul vreunuia. S-a înconjurat doar de buni profesionişti în care avea încredere. Avem de învăţat.
(Articol apărut în numărul din 22 martie al Revistei 22)

Mai multe informaţii despre activitatea lui Antanas Mockus aici sau aici sau aici.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ţinem informaţia numai pentru noi. Că orice împărtăşire ne slăbeşte poziţia de control şi influenţă. În multe organizaţii, paradigma e încă prezentă şi creează obstacole şi conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce ştiu cu alţii. Organizaţiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puţin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizaţii de comunităţi, nu de indivizi.

În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalţi. Competiţia internă era maximal valorizată şi recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalţi. Dinamica organizaţiilor şi a relaţiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puţin competitivi, dar sunt mult mai puţin stresaţi, suspicioşi şi agresivi.

Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt şi preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obţinem mult, repede şi separat de ceilalţi. Ei gândesc pe termen mai lung, şi în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.

Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-şi pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferenţă de nuanţă, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viaţă îţi pui sau ţi se pun întrebările potrivite, cu atât mai repede faci alegerile cele mai potrivite.

Cum n-am prea avut modele pentru lumea în care am fost aruncaţi după comunism, noi am vrut să ne desprindem cu orice preţ de cei de dinaintea noastră. Pentru ei pare foarte important să meargă mai departe împreună cu cei de dinaintea lor. Spre deosebire de noi, ei înţeleg că nu trebuie nici să ştie tot, nici să facă tot. E mai înţelept să găsească partenerii potriviţi. E reconfortant să vezi o primă generaţie care nu mai vrea să ia totul de la zero.

Noi am muncit pentru bani. Ei muncesc pentru ei înşişi. Nu se uită în primul rând la ce-şi pot cumpăra cu o sumă de bani, ci la ce fel de viaţă le poate oferi o sumă de bani. Nu de puţine ori fac alegeri din care câştigă mai puţini bani, dar în care simt că pot creşte mai mult şi mai frumos. Întoarcerea lor către frumosul din ei e cea mai mare şansă pe care o avem la frumosul dintre noi toţi.

Venind dintr-o lume strâmbă, noi am crescut ferindu-ne de rău. E felul în care arată şi acum societatea noastră: toţi părem să ştim precis cine şi ce nu e bine. Pentru ei asta e secundar. Ei cresc căutând modele despre cum e bine. Cea mai elocventă mi se pare comparaţia între mass-media noastre şi ale lor. În orice revistă a presei româneşti primesc, 8 din 10 ştiri sunt despre ceva ce nu e bine. Cineva a greşit, a omorât, a furat, a înşelat, a minţit, a făcut ceva condamnabil. E o zilnică plecăciune în faţa răului care ne întoarce unii împotriva altora. Pe „wall“-ul de pe Facebook, 8 din 10 postări sunt despre ceva ce e bine, frumos, util, curajos, creativ, generos. E o continuă reverenţă în faţa unor oameni sau întâmplări care te inspiră să devii mai bun împreună cu ceilalţi.

Din perspectiva asta, dispariţia presei aşa cum o ştim azi e o veste bună. Iar pentru că presa n-a fost în stare să înveţe să dea şi veşti bune, noua generaţie şi le dă singură. În felul acesta se transformă ea însăşi într-o veste bună care va înlocui treptat scrâşnetul din dinţi cu zâmbetul, suspiciunea cu încrederea, aroganţa cu modestia şi egoismul cu generozitatea.
(Articol apărut în numărul din 8 martie al Revistei 22)

Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat.

Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putinţa de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toţi am aflat de ea de la Google, care şi-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuşi, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.

Asta şi pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Faptul că ştim mereu cine face rău nu ne ajută însă cu mare lucru. Ar trebui să ştim şi cine face bine. Şi mai ales cum. Atâta vreme cât nu putem da un nume şi un chip binelui, orice drum înspre mai bine e imposibil. Binele, doar în stadiul de concept, e steril. Capătă viaţă doar prin oameni.

Am zapat de curând peste o emisiune, la o televiziune de ştiri, care avea supratitlul: Cine ucide binele în România?.
N-am stat nicio secundă pe ea, pentru că răspunsul mi-era foarte limpede: chiar emisiunea în cauză. Aş fi stat dacă mi-ar fi spus cine-l naşte, cine-l creşte, cine-l apără şi cine-l împarte cu alţii. Asta m-ar fi ajutat. Să ştiu doar cine-l ucide mă omoară încet şi sigur.

Se vehiculează zilele astea debarcarea lui Emil Boc din fruntea guvernului. E prima dată când am auzit câteva voci, credibile, dar firave, care să evoce public şi calităţi ale lui. Că e onest, necorupt, bine intenţionat şi de bună-credinţă. Că e consecvent şi are spirit de sacrificiu: şi-a pus toţi bugetarii în cap, făcând ce a crezut că e mai bine pentru România. Toate, calităţi foarte rare în spectrul politic românesc. Calităţile nu-i anulează neajunsurile, dar nici reciproca n-ar trebui să fie valabilă. Abia acum, că e pe picior de plecare, câţiva sunt dispuşi să-i recunoască şi laturile bune. Trist, adevărat şi tardiv.

La noi, puţini oameni publici au şanse mici să fie buni, pentru că sunt prea puţini dispuşi să-i vadă aşa. La fel se întâmplă cu ideile sau proiectele. Ele cresc greu în România, pentru că nu prea le hrăneşte nimeni cu încredere şi sprijin. Primesc la rădăcină, din secunda în care sunt rostite, mai ales cinism şi indiferenţă.

E unul dintre motivele pentru care Brâncuşi şi alţii ca el au ales să-şi încerce ideile în altă parte. Ca să le dea o şansă între oameni care n-au pierdut exerciţiul admiraţiei. Nici după 135 de ani. Acolo, mai binele se hrăneşte din bine. Aici, oscilăm neproductiv între îngeri şi demoni. Deşi oamenii de lângă noi nu sunt nici una, nici alta. Eu am învăţat din discursul regelui că fiecare e ce vede în ceilalţi.
(Articol apărut în numărul din 22 februarie al Revistei 22)

Am călătorit de curând cu trenul, cu nişte prieteni, de la Bucureşti la Braşov şi înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic şocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simţit ceva mai în siguranţă. Siguranţa a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriţi cerşetori, vânzători, „muţi“ cu bileţele şi brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost şi martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se şi târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale şi tacticoşi. Şi, pe măsură ce avansau în vagon, amuţeam de uimire. Vagonul era împărţit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un şir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două şiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în şanţ şi îşi împărţiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga.

Noi, cârcotaşi cu apucături corporatiste, n-am putut să nu ne întrebăm filosofic: decât doi controlori care arată ca dracu’ şi compostează ori pe stânga, ori pe dreapta, nu mai bine unul singur care să arate ca lumea şi să composteze şi pe stânga, şi pe dreapta?

Genul ăsta de întrebări existenţiale nu va apărea niciodată în mintea CFR de stat. De compostat. Nu pare să preocupe CFR nici faptul că un călător nu ştie ce cumpără, când cumpără bilet. Poţi nimeri în vagoane de clasa întâi compartimentate sau necompartimentate, cu prize sau fără, în bună stare sau jalnice, ba chiar (mi s-a întâmplat la ultima călătorie), care arată mult mai rău decât cele de clasa a doua.

Iar ca o ultimă lămurire pentru oricine vrea să decidă dacă e sau nu adeptul privatizării, recomand o vizită în gara Ploieşti Sud. Peroanele arată ca din al doilea război mondial, undeva pe linia frontului, iar sala gării e un azil supradimensionat pentru câini şi persoane fără adăpost, arătând şi mirosind în consecinţă.

Probabil că unele lucruri s-au îmbunătăţit faţă de CFR de acum 20 de ani. Dar ele s-au înrăutăţit notabil faţă de orice companie de transport feroviar din Europa de azi. Am călătorit recent cu trenul de la Bruxelles la Paris într-o oră şi un sfert. Aproximativ aceeaşi distanţă, de la Bucureşti la Braşov, durează trei ore şi jumătate.

Dacă preşedintele ţării nu e adeptul privatizării CFR, înseamnă că el nu e adeptul modernizării CFR. Statul român nu poate (prin asta înţeleg că nici nu ştie, nici nu vrea) să organizeze şi să conducă o companie în mod eficient. Şi nu e vorba de bani. Oricâţi bani ar avea, statul nostru nu-i poate transforma în produse sau servicii de bună calitate.

O dovadă în plus pentru concluzia asta e şi Poşta Română, altă perlă a aparatului de partid şi de stat. Zeci de milioane de euro pe an sifonate pe contracte de IT, dotări sau consultanţă pentru băgare de seamă şi privitul în altă parte au făcut dintr-un monopol absolut, cu şanse considerabile de a domina piaţa, o instituţie la care apelezi doar dacă n-ai încotro.

România n-a făcut încă pasul cel mare. Acela în care de administrarea treburilor ţării să se ocupe oameni care au administrat cu succes ceva în piaţa liberă. Care înţeleg lucrurile simple pe care se bazează eficienţa şi performanţa. Dacă politicienii români nu vor reuşi să înţeleagă rapid măcar pe unul dintre ele, acela că o economie competitivă nu e posibilă în lipsa capacităţii de a transporta rapid şi flexibil mărfuri şi persoane, o să rămânem doar adepţii vorbelor goale. Şi nu mă refer aici la transportul prin vamă, care înţeleg că merge uns…
(Articol apărut în numărul din 15 februarie al Revistei 22)

Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!

Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privinţa încrederii populaţiei în instituţiile statului. Ca şi în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deşi, în principiu, ambele instituţii cheltuiesc bani mulţi din bugetul public şi întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuţia asta nu se poate purta, pentru că, nu-i aşa?, nu putem chestiona nişte monumente sacre ale încrederii naţionale. Nu poţi să fluieri nici în rând, nici în biserică.

Însă nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi tăcerea ei. Monştrii noştri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu duşmanii răi, ci ca să-şi umple burţile moi. Nu intră-n pământ nici în luptă, nici de ruşine. Sunt un fel de curiozitate a involuţiei, postmodernişti în aspiraţii şi preistorici în apucături.

Onoarea militară se formează la instrucţie, se câştigă pe câmpul de luptă şi serveşte drept exemplu din poziţii de conducere. Armata română de acum, care îşi trage metehnele din armata lui Ceauşescu, nu onorează niciuna dintre etape. Instrucţia e doar o privare de condiţii decente de antrenament, câmpul de luptă îl văd în străinătate doar câţiva, iar în poziţiile de conducere se plimbă hârtii, rapoarte şi fluturaşi graşi de salariu. Nici viitorul nu sună prea bine. Un prieten care a absolvit de curând Colegiul Naţional de Apărare mi-a descris întreaga experienţă ca pe o glumă proastă.

În aceste condiţii, dreptul la privilegii în virtutea onoarei militare e un subiect care comportă amendamente şi lămuriri, ca să încercăm să înţelegem toţi acelaşi lucru prin aceleaşi cuvinte. Dar cine să demareze clarificarea? Dilema societăţii româneşti de astăzi e că nu mai avem de unde să începem. Apelul la principii l-ar putea face doar cineva care le are şi care se comportă conform lor. Parlament, guvern, CSM, Clubul Român de Presă, Armata, Biserica etc. – cine să arunce primul mănuşa fără să şi-o arunce în faţă? Cine poate răsturna o scară de valori în care privilegiile te fac respectat, iar principiile te fac de râs?

Într-un mod care tinde să devină aproape o metodă, suntem iarăşi originali. În România, a avea principii a ajuns un privilegiu. Cel mai de preţ. Foarte puţini şi-l mai permit. Faţă de privilegiile la modă, ăsta e unul aparte. Trebuie să fie eminamente discret. Nu poţi face caz de el pentru că eşti expediat rapid în derizoriu, caduc sau irelevant.

În trecut, rolul de păstrător al principiilor perene în faţa privilegiilor vremelnice revenea elitei. Acelei elite care a construit statul român, cu principiile şi instituţiile lui de funcţionare. Comunismul a înlocuit elitele cu oportunişti, instituţiile cu sinecuri şi principiile cu privilegii.

Problema cea mai mare cu prevalenţa privilegiilor asupra principiilor e că nu putem construi. Principiile construiesc o societate, privilegiile o clică. Principiile adună oamenii, privilegiile îi separă. Principiile comportă obligaţii, privilegiile doar drepturi. Şi, dacă nu putem construi, nu putem exista, ca naţiune. Evident, asta ne mai preocupă doar pe cei care ne-am dori un astfel de privilegiu.
(Articol apărut în numărul din 1 februarie al Revistei 22)

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele.

Pentru diriguitorii liceelor era important să găsească o intersecţie consistentă între sistemul lor de educaţie, valorile pe care eu aş vrea să le preţuiască copiii mei şi valorile care se potrivesc tipului lor de personalitate şi de aspiraţii. Asta deosebeşte un liceu german de unul francez, englez sau american. Sunt stiluri de învăţare şi de viaţă diferite care creează parcursuri de viaţă diferite.

Putem spune aşa ceva în mod explicit şi argumentat despre vreun liceu din România? Sintagma pe care o aud adesea în ultima vreme e că, la şcoală sau la liceu, „depinde ce noroc ai de profesor“. În aceeaşi unitate de învăţământ coexistă, mai mult sau mai puţin paşnic, cadre didactice remarcabile cu unele execrabile. Copiii mei au ajuns să urască materii pe care le apreciau cu un an înainte doar pentru că li s-a schimbat profesorul. Iar copiii nu judecă niciodată profesorii după câtă materie ştiu sau după cât învaţă de la ei, ci doar după felul în care se poartă la ore. Iar prin asta nu înţeleg doar lipsa severităţii, ci darul de a povesti, de a face materia captivantă, de a o lega de viaţa copiilor din afara şcolii, de a crea o atmosferă plăcută şi încurajatoare în clasă.

Un profesor e considerat „tâmpit“ de către elevi nu dacă nu ştie materia, ci dacă nu ştie ce să facă cu ea, dacă nu ştie să se ajute de ea pentru a construi relaţii, curiozităţi şi conexiuni. Iar asta e una dintre cele mai importante valori în viaţă. Trăieşti ca să ştii sau ca să faci ceva, împreună cu alţii, cu ceea ce ştii?

Mi-aş dori ca această mult aşteptată reformă să dea naştere, în câţiva ani, unor licee româneşti care să poată promite şi livra o educaţie bazată pe seturi de valori cărora să le fie subsumate atât activitatea educaţională, cât şi procesul de selecţie a elevilor. Să existe licee pentru copiii părinţilor care vor tone de teme la fiecare materie, combinate zilnic cu balet, karate, pian, baschet, cercetaşi şi origami, dar să existe şi licee pentru copiii părinţilor care îşi doresc mai puţin. Licee pentru cei care vor să acumuleze cât mai mult şi pentru cei care vor să împărtăşească cât mai mult. Pentru cei care vor să stea cât mai mult în clasă şi pentru cei care vor să înveţe şi în afara ei. Pentru cei care cred că nu e nicio problemă dacă elevii pot copia la lucrări sau examene şi pentru cei care cred că aşa ceva nu e de ajutor nimănui. Pentru cei ai căror părinţi vor să se implice activ în procesul educaţional şi pentru cei care n-au timp sau chef de aşa ceva.

Şansa copiilor noştri stă în alegeri şi distincţii. Deocamdată, sistemul educaţional din România nu oferă nici una, nici alta. Învăţământul superior românesc a devenit complet irelevant şi pentru că în el ajung prea mulţi absolvenţi de liceu fără valori, criterii sau aşteptări. Dacă lucrul ăsta s-ar schimba încă din şcoală sau liceu, efectele s-ar vedea repede şi în calitatea pregătirii universitare. Am intra în rândul lumii cu oameni care ştiu, înţeleg şi construiesc împreună.
(Articol apărut în numărul din 18 ianuarie al Revistei 22)

Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ.

Un alt lucru care a enervat şi încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât şi pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvenţă legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa şi duce la bun sfârşit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.

Mi-aş mai dori de la presa românească să fi învăţat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu trăieşte ca la televiziunile de ştiri. Românii, mai ales cei tineri, au şi alte preocupări în afară de salarii, pensii, sindicate, alocaţii, preţurile din pieţe sau isteriile personale ale moderatorilor şi invitaţilor. Mi-aş dori să văd emisiuni, comentarii sau editoriale despre cele mai interesante articole de pe bloguri, despre cele mai intens discutate subiecte pe Facebook sau despre hashtag-ul zilei pe Twitter. Tânăra generaţie şi-a mutat prezentul şi viitorul în online, iar mare parte din mass-media este încă înţepenită în trecutul offline.

Poate ar mai fi util să învăţăm de la 2010 că asocierea imaginii românilor în lume cu cea a romilor nu face bine nimănui. Lor le diluează specificităţile, iar nouă ne lipeşte o etichetă care nu e a noastră. Peste tot în Europa, pe unde am fost, sunt foarte la vedere afişe care fac reclamă spectacolelor cu muzică şi dansuri ţigăneşti. În Europa, ţiganii nu au o problemă să se prezinte ca ţigani (gipsies). În România, pare că aşa ceva nu e deloc suficient. O bună prietenă a avut de susţinut, de curând, o prezentare la un examen pentru intrarea în rândul funcţionarilor europeni, la Bruxelles. După multe discuţii informale cu colegii ei, candidaţi din alte ţări, s-a hotărât să-şi ţină dizertaţia pe tema diferenţei dintre romi şi români. Vasta majoritate a celorlaţi tineri, viitori funcţionari europeni, erau convinşi că e unul şi acelaşi lucru.

După greşeala majoră din anii 90, când a declarat, ca ministru al Transporturilor, că România nu are nevoie de autostrăzi, viziune ale cărei urmări ne ţin şi azi deconectaţi de civilizaţia europeană, Traian Băsescu face acum o nouă eroare majoră, neacceptând să diferenţieze românii de romii-ţigani. Şi urmările nefericite ale acestei decizii le vom resimţi mulţi ani de acum încolo în relaţiile cu Europa.

Cel mai mult însă mi-aş dori de la 2011 ce îmi doresc în fiecare an din 90 încoace: să reuşim să fim mai împreună. Cuvântul şi comportamentul de ordine în spaţiul public românesc e dezbinarea, iar asta nu ne poate duce nicăieri unde să ne fie bine. Toţi se ceartă cu toţi şi se inflamează din nimicuri. Mizele sunt mici, orgoliile mari, iar timpul măsurat. 2011 va dura cât 2010, dar ar putea însemna mult mai mult.
(Articol apărut în numărul din 4 ianuarie al Revistei 22)

Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă.

Am reuşit să deprindem exerciţiul libertăţii: de exprimare, de iniţiativă, de mişcare, de protest, de asociere, toate libertăţile fără de care ne-am născut, cei născuţi în ultima jumătate a veacului trecut. N-am reuşit încă să înţelegem toţi că libertatea unuia e valoroasă atâta timp cât nu face rău altuia. Asta poate şi din cauză că, pentru mulţi, nu mai e foarte clar ce e bine şi ce e rău.

Am mai reuşit să creăm şi structuri de reprezentare democratice (politice, sindicale, patronale etc.). Ce n-am reuşit încă e să le facem să funcţioneze corect. Sunt viciate, iar, prin faptul că reprezintă societatea, îi viciază acesteia, pe lângă comportamente, şi modelele de identitate, de imagine de sine.

Am câştigat multe în ultimele două decade, am mai şi scăpat lucruri pe drum. Am făcut după cât ne-a dus mintea şi cât am putut să înţelegem din ce se întâmplă în jurul nostru. Acum însă, în jurul nostru se întâmplă ceva foarte interesant. Pentru noua generaţie, toate reuşitele noastre din ultimii 20 de ani au puţină semnificaţie. Pentru ea sunt un dat în sine şi nu prea şi-ar mai bate capul cu ele. În general, trecutul e din ce în ce mai puţin relevant.

Azi, cuvântul de ordine e să fii la curent cu ce se întâmplă azi. Ce fac şi ce zic, nu doar azi, ci chiar acum, prietenii tăi, colegii tăi, rudele tale, oamenii care contează pentru tine.

Societatea se construieşte mai puţin pe verticală, cu ce a fost înainte, şi mai mult pe orizontală, cu ce e acum în jur, minut de minut, oriunde în lume. Societatea de acest tip se apropie tot mai mult de fiecare dintre noi. Se schimbă reperele şi noi odată cu ele.

Înainte era important să ştii multe lucruri. Acum e important să te ştie multă lume. Înainte era important să înţelegi cât mai multe. Acum e mai important să te înţeleagă cât mai mulţi. Înainte era important să citeşti pe îndelete. Acum e crucial să scrii repede. Înainte era important să ai modele în viaţă. Acum e important să devii cât mai rapid un model.

Conectivitatea comprimă distanţele, timpul şi cunoştinţele. Ştim mai repede mai multe de la mai mulţi. Lumea va concura pe aceste paliere şi noi trebuie să ne pregătim pentru această competiţie. Nu ştiu cum ne-au pregătit socialmente ultimele două decenii pentru următoarele două, dar cred că predispoziţia românilor către îndeletnicirile creative e cea care ne dă o şansă de adaptare la felul în care se prefigurează lumea. E ceva ce a crescut destul de sălbatic, aşa cum creşte o floare frumoasă pe o pajişte însorită, însă n-ar mai trebui să ratăm şi ocazia asta de a aduna şi cultiva ce avem bun.

Reuşitele noastre în inovaţie, software, în internet, cinematografie, în artă, în comunicare pot fi o foarte bună bază de plecare pentru construcţia unei competenţe şi a unei identităţi distincte. E nevoie doar de puţină viziune şi de ceva mai multă determinare. De crearea unei strategii clare şi a câtorva paşi simpli de punere în practică.

Cum în ultimii 20 de ani ne-am tot străduit să ne desprindem de trecut, ar trebui să-i folosim pe următorii 20 ca să ne conectăm la viitor. Ne-am născut, fără să vrem, cu un pas în el. Mai trebuie să vrem să ne educăm pentru pasul următor. Modelul de societate pentru care ne-am stors toate resursele ca să-l reparăm începe să fie deja depăşit. Şi dacă nu ne mişcăm repede, n-o să mai înţelegem mare lucru din societatea care începe să trăiască în noi.
(Articol apărut în numărul din 21 decembrie al Revistei 22)

Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O ţară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reuşesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbeşte din ce în ce mai des de o divizare a ţării etc. Aşadar, ceva ce pe standarde româneşti aduce a haos politic în toată regula. Şi, cu toate astea, la nivelul cetăţeanului, cel puţin atât cât am interacţionat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfăşoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Şi aceeaşi stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate ţările europene în care am călătorit.

În anul care a trecut de la utimele alegeri, noi am mers pe contrasens. Politica, politicienii şi politizarea ţin cu tot dinadinsul să încurce pe toată lumea. Dacă sunt buni la ceva, la asta sunt. Acest apetit exagerat pentru chestiunile de natură politică ar trebui canalizat cumva şi în sau mai ales înspre politica de la nivel european. România ar trebui să joace la Bruxelles o carte mult mai importantă.

Mi-aduc minte că, prin anul 2002, discutând cu un politician european, l-am întrebat ce e cel mai specific negocierilor cu România pentru aderare la UE. Mi-a răspuns că, la nivelul forurilor europene, sunt foarte miraţi că „negociatorii“ români nu negociază aproape nimic. Spre deosebire de alte state est-europene, cu precădere Polonia, care negocia la sânge fiecare paragraf, românii se mulţumeau să zică „da“ la aproape orice cerinţă europeană. Ne-a luat ceva timp, îmi spunea interlocutorul meu, să înţelegem că românii zic „da“ ştiind din capul locului că nu vor îndeplini mai nimic din obligaţiile asumate.

Cred că ăsta e, în principal, şi felul în care politicienii români ne încurcă inclusiv acasă. Neavând pricepere la chestiuni concrete, de economie, de afaceri, de cultură, de servicii sociale sau măcar de bună măsură, zic „da“ la toate prostiile pe care cei din jur, de acelaşi nivel, le vâră sub nas sau pe la urechi. Iar de aici încolo, noi toţi, restul, trebuie să ne batem capetele să descurcăm iţele şi să ne dăm deoparte de încâlceala şi repercusiunile lor.

Am stat de vorbă recent cu un preşedinte de bancă din România. Îmi spunea oarecum acelaşi lucru, dar din alt unghi. Pe el nu-l incomoda atât incompetenţa crasă a decidenţilor politici din guvern şi parlament, cât mai ales faptul că, din pricina asta, ei sunt inapţi să discearnă între argumente valide şi argumente nerealiste. Nu provoacă încurcături şi probleme din rea-intenţie, ci din lipsă de discernământ. Iar odată decizia proastă luată, sunt incapabili să recunoască greşeala şi să o îndrepte cumva, în afara unor urmări extrem de grave. Consecinţele practice ale acestui fel de a lua decizii politice cu impact economic arată ca o cascadă neîntreruptă de bâlbe, cârpeli şi urechisme.

Aşadar, speranţe de profesionalizare a clasei politice nu prea mai au de unde să vină. Privind la guvern, pe de o parte, şi la noile vârfuri ale opoziţiei pe de altă parte, concluzia vine cam de la sine: mult zgomot pentru nimic bun. Poate există, totuşi, sau va apărea curând un politician care să înţeleagă această stare de fapt şi să ne poată propune, dacă nu rezolvarea, măcar limitarea ei. Adică restrângerea sferei de influenţă şi impact al politicianismului până la nivelul la care societatea să poată funcţiona normal şi autonom. Cum vor arăta normalitatea şi autonomia într-o astfel de societate românească nu am idee. Dar, comparând-o cu societatea politizată de acum, anormală şi dependentă, mi-e tare greu să cred că poate fi mai rău. S-ar putea chiar şi politicienilor să le fie mai bine, pentru că, încurcând mai puţină lume, vor avea şi ei parte mai puţin de înjurăturile şi acuzaţiile care acum le mănâncă tot timpul.
(Articol apărut în numărul din 7 decembrie al Revistei 22)

Falimentul stilului mogulistic de a face jurnalism e un fapt. Unii moguli şi jurnalişti l-au înţeles mai devreme, alţii îl vor înţelege mai târziu. Publicul l-a înţeles la timpul potrivit.

Jurnalismul făcut pentru patron, oricât de bine ar fi plătit, are picioare scurte (cel mult câţiva ani). Jurnalismul făcut pentru public e cel care va câştiga. Întotdeauna. Indiferent dacă e jurnalism bun sau prost. Pentru că jurnalismul prost are succes la un public incapabil să discearnă, iar jurnalismul bun câştigă un public dornic de aşa ceva. Cheia e însă orientarea. Succesul depinde de orientarea către cine citeşte sau priveşte, nu către cine comandă.

Fiind atât de preocupate să împace interese financiare divergente (ale patronului, ale publicitarilor, ale autorităţilor, ale fiscului, ale angajaţilor etc.) mare parte din mass-media de la noi a omis treptat, până la definitiv, interesele publicului. Nu zic că jurnalism ar trebui sau se poate face fără bani. Dar singurul fel în care el poate face bani în mod sustenabil e să lucreze pentru public, nu pentru patron. Ca în orice alt business. Dacă într-o firmă toată lumea face doar ce zice patronul, aventura se termină repede. Cei mai inteligenţi patroni, şi cei mai bogaţi de altfel, sunt cei care ştiu să-şi antreneze oamenii să facă bine şi cu plăcere, în primul rând, ce vor clienţii lor.

Aşadar, prima urmare pe care mi-aş dori-o de la actuala criză a mass-media ar fi apariţia de companii de presă care să îşi propună să trăiască doar din presă de bună calitate. Să aibă pentru asta un concept clar, o strategie bună şi resurse rezonabile de implementare consecventă. Să investească şi să facă profit, pe care apoi să-l reinvestească pentru creşterea afacerii. Adică să nu fie vehiculele unor persoane sau firme pentru care instituţia de presă e doar un paravan de influenţă şi şantaj. Să nu fie minciuni.

A doua urmare la care sper e reapariţia presei de bună calitate. Iar prin asta nu înţeleg presă elitistă, ci doar o presă de care publicul să se poată bucura. Deşi pare foarte greu de mulţumit, şi primesc foarte frecvent explicaţii contrare, experienţa mea de peste 12 ani în cercetare de piaţă îmi spune că publicul e, de fapt, foarte uşor de mulţumit. E nevoie doar să nu crezi că ştii dinainte ce-i trebuie şi că, dacă el nu vrea ce crezi tu că ar trebui să vrea, el e de vină. Dacă un jurnalist trece de etapa asta, ceea ce pentru mentalitatea jurnalistică românească poate să nu fie deloc uşor, publicul se va lăsa înţeles şi mulţumit.

A treia urmare, cea pe care mi-aş dori-o cel mai mult, e nemaifolosirea publicului ca armă în lupta pentru putere între presă şi autorităţile statului. Suntem într-o situaţie în care o parte a presei a făcut abuz de putere, încercând să discrediteze, cu orice preţ, persoane publice şi autorităţi ale statului. Dincolo de faptul că în bătălia asta şi-a sacrificat propriile trupe, rezultatul nu putea fi decât unul singur: persoanele publice şi autorităţile cu pricina au lovit înapoi, încercând să discrediteze, prin orice mijloace, instituţiile de presă.

Nu ştiu cine a câştigat dintre ei, dar ştiu cine a pierdut dintre noi: cei care sperau la ceva decenţă de la persoanele şi instituţiile care se pretind formatoare de opinie în spaţiul public românesc. Odată cu decenţa a dispărut şi posibilitatea lor de a forma opinii. Acum doar le vociferează, mai mult din obişnuinţă, şi doar unii către alţii.

Nu poţi forma opinii corecte cu un comportament greşit. Nu poţi spera că eşti ascultat când n-asculţi pe nimeni. Nu poţi cere respect înşelând. Lucruri simple îngropate sub munţi de justificări şi circumstanţe atenuante. Avem mare nevoie ca mass-media de la noi să-şi regăsească menirea, demnitatea şi publicul. Punctul de plecare stă în lucrurile simple.
(Articol apărut în numărul din 23 noiembrie al Revistei 22)

Topul are la bază o cercetare calitativă şi cantitativă pe un eşantion de 200 de persoane, reprezentativ la nivelul populaţiei Bucureştiului pentru segmentul cu vârsta cuprinsă între 25-40 ani, venituri mari, educaţie superioară, “gulere albe”, care lucrează în companii mulţinationale sau în firme active în mediul de business.

Conceptul de brand personal e, încă, unul foarte nebulos în spaţiul public românesc, inclusiv în cel de business. Sper ca acest top şi metodologia lui să mai arunce puţină lumină. Până atunci însă, cum afară e destul de mult soare, vă propun două scurte exerciţii: unul de reprezentativitate şi unul de predicţie:

Prima întrebare către voi e care sunt brandurile personale de antreprenori români pe care le apreciaţi cel mai mult (Q1 – Top 5)?

A doua întrebare e care credeţi că au fost brandurile personale de antreprenori români pe care eşantionul descris mai sus le-a apreciat cel mai mult (Q2 – Top 5)?

Vă mulţumesc anticipat tuturor pentru răspunsurile de aici.

Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.

Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.

Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aş fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aş vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obişnuiţi. Iar aici pot să o fac aşa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe internet. Găsesc mulţi români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.

Uitându-mă la ultimii şaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii şaptezeci. Comunismul de la noi a însemnat că, în decursul a doar câţiva ani de la mijlocul secolului trecut, pleava societăţii, toţi neinstruiţii şi neisprăviţii au ajuns peste noapte să conducă, să formeze „elite“ şi să ne hotărască destinul colectiv şi individual.

Consecinţele au depăşit cu mult ororile oricărui război. Iar multe dintre consecinţele astea au urmaşi care trăiesc printre noi. Au luat chipul şi asemănarea libertăţii, ale democraţiei şi ne macină în continuare. Iar eu nu ştiu cum să fac să iubesc România cu ei înăuntru.

M-ar ajuta dacă aş vedea că România îi încurajează cumva pe cei care o iubesc. Nu pe cei care urlă la televizor că o iubesc. Ci pe cei care luptă în fiecare zi să o iubească, că nu e uşor. Pe cei care îşi plătesc în fiecare lună taxele, care creează locuri de muncă, pe cei care păstrează curat pe unde merg, care salută când intră într-o încăpere, pe cei care nu se bagă în faţă, pe cei care insistă să vorbească româneşte corect, pe cei care nu îşi fac treaba de mântuială, pe cei care se tot agită să facă proiecte prin care să împingă lucrurile înainte, adică pe cei care ţin cu adevărat la România din jurul lor.

Doar că, de multe ori, în jurul lor e o Românie care nu prea ţine la ei. Una pusă pe ceartă, pe furat, pe şmechereală şi aroganţă. Are haine, case şi maşini scumpe, dar obiceiuri ieftine. Personaje sus-puse, în structuri de partid, în firme de partid sau în instituţii de partid. România e la picioarele lor. Sunt modele de succes cu milioane de adepţi. Au răsturnat scara valorilor şi ne obligă pe toţi să urcăm în jos, după ei. Sunt solidari doar între ei şi îşi iubesc ţara până la sacrificiu. Până la sacrificiul ei.

Coabităm greu unii cu alţii. Din ce în ce mai greu. Româniile mici n-au găsit deocamdată calea spre o altfel de Românie mai mare, aşa că ne iubim ţara selectiv. Când câştigăm un meci, luăm un premiu sau descoperim ceva. Deşi cea mai importantă descoperire ar fi cum să scăpăm de toate motivele pentru care nu putem să ne iubim ţara aşa cum ne-am dori.
(Articol apărut în numărul din 9 noiembrie al Revistei 22)

„Statul“ român a demonstrat cu prisosinţă de două decenii încoace că nu merge. Că pe orice pune mâna ruinează: companii, infrastructură, servicii de educaţie, sănătate, control sau siguranţă. Greşeala e în model, nu în aplicarea lui. Nu suntem în situaţia capitalismului, care e o idee bună aplicată prost. Ci doar a unei idei bune aplicate de proşti. De lacomi şi de nepricepuţi.

Modelul capitalist european presupune, intrinsec, prin natura lui, că cei care îl aplică îl înţeleg, îl doresc şi îl acceptă, cu toate avantajele şi constrângerile lui. Modelul greşeşte când încearcă să se plieze pe culturile estice. Aici guvernanţii îl înţeleg parţial, îl doresc doar când e bine şi îl acceptă doar când e în avantajul lor. În rest, haiducie inversă pe toată linia: luăm de la cât mai mulţi, ai lor, ca să dam la cât mai puţini, ai noştri.

Dacă poate exista o presiune esenţială pe care organismele occidentale ar putea-o pune pe organismele mutante de administrare centrală şi locală ale României, atunci ea ar fi pentru retragerea statului din tot ceea ce face prost. Adică aproape din tot ce face. Nu sunt un adept al statului minimal. Dar sunt un fanatic al statului român minimal. În orice ţară occidentală ajung, contactul meu cu angajaţii sau instituţiile statului sunt eminamente decente. În orice instituţie românească ajung, îmi doresc puteri magice instantanee, ca să o fac să dispară pe loc.

Aşadar, ca FMI, în loc să mă preocup de tăierea salariilor la stat, m-aş preocupa de tăierea locurilor din care funcţionarii publici nu se dau duşi. De curând, majoritatea spitalelor a trecut din administrare centrală în administrare locală. Adică, de la unii care o făceau prost de la Bucureşti la unii care o fac prost de la faţa locului. Asta nu e o soluţie pentru nimic.

Cum ar fi arătat România astăzi, dacă acum 20, 15 sau măcar 10 ani statul român ar fi concesionat către consorţii vestice private construcţia de autostrăzi şi căi ferate din toată ţara? Cred că România ar fi arătat azi foarte europeană. Cred că acum industria şi economia ne-ar fi trecut deja de criză, pentru că mărfurile şi oamenii se puteau mişca ieftin, repede şi bine, oriunde ar fi fost nevoie de ele.

Unde suntem acum, cu statul ocupându-se de subiect? La coada vacii de pe marginea drumurilor pline de gropi şi a şinelor topite de un soare ceva mai arzător.

Cum ar fi arătat sistemul de sănătate al României dacă acum un deceniu sau două s-ar fi privatizat cel puţin jumătate din el? Probabil mult mai sănătos.

Cum ar fi arătat azi absolvenţii de facultăţi din România dacă cel puţin jumătate dintre ele ar fi fost concesionate unor instituţii similare de profil din Occident? Cred că mult mai lămuriţi despre cum arată lumea în care încearcă să îşi găsească un rost şi mult mai bine pregătiţi să îi facă acestei lumi un rost mai bun.

Dacă aş fi, măcar pentru o zi, FMI, aş învăţa în al doisprezecelea ceas ce învaţă orice expat corporatist după două luni de stat în România: autorităţile nu au principii, valori de conduită sau competenţe; au doar interese personale pe termen scurt. Nu poţi schimba sistemul ăsta cu binişorul decât pe termen lung. Foarte lung. Prea lung. În părţile lui esenţiale, sistemul trebuie forţat să se schimbe, trebuie împuţinat şi retezat. Altminteri, el îşi va creşte întotdeauna la loc, în alt loc, mâine, tot ce va ceda de ochii lumii, azi. El nu ştie, nu poate şi nu vrea altfel. Dacă FMI ar şti şi ar vrea, sigur ar putea.
(Articol apărut în numărul din 2 noiembrie al Revistei 22)

Am vrut să scriu despre ei pentru că plecarea lor mă doare. Pleacă oameni la care ţin, pe care îi admir, între care simţeam că merită să trăieşti. Pleacă cei care au sădit timp de două decenii rădăcinile noi şi bune ale României. Pleacă pentru că se uită în jur şi nu mai văd suficiente motive să continue.

Oamenii de care vorbesc sunt antreprenori sau manageri de cel mai înalt nivel ai generaţiei mele. Sunt modele, sunt daţi exemplu în articole despre succesele româneşti ale ultimilor 20 de ani, sunt oameni care au reuşit în tot ce şi-au propus până acum. Intenţiile nu sunt încă publice – de aceea nici nu voi da nume în acest text –, pentru că majoritatea nu vor să-şi perturbe condiţiile în care vor pleca. Unii îşi vând firmele, alţii le mută în străinătate, iar alţii îşi aranjează expatrierea în poziţii manageriale la firmele multinaţionale pentru care lucrează aici. Unii vor chiar să vândă tot ce au aici şi să o ia de la capăt în altă parte.

Şi nu sunt singurii. Ideea plecării îşi face loc şi în planurile multora care nu sunt, cum se zice, cu sacii în căruţă. Aflu de medici, profesori, jurnalişti, arhitecţi, oameni care au muncit enorm pentru a-şi construi o viaţă, o carieră şi o familie aici, acasă, şi care acum spun că efortul ăsta nu mai merită.

Ca să evaluez cumva amploarea fenomenului, am început să-mi întreb prietenii şi cunoscuţii ce ştiu şi ce simt legat de subiect. O prietenă care lucrează în recrutare de executivi de top mi-a scris: „Concret, într-o căutare pe care o derulez acum (în care e şi o cerinţă pe limba franceză) am primit 12 recomandări dar, din păcate pentru mine, 4 persoane erau deja plecate din ţară, alte 2 se pregăteau să plece iar 3 dintre ele mi-au spus că nu vor să mă încurce (noi având garanţie de 1 an pentru persoana plasată) pentru că au gânduri de emigrare”.

Un prieten, fost director general de multinaţională şi apoi antreprenor, mi-a spus că îşi aminteşte de valul de plecări din ’90–’91, când el avea spre 30 de ani. Prietenii şi foştii lui colegi de liceu şi facultate plecau atunci către orice ţară îi primea, nu doar în Europa, ci şi mai departe, spre Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. „Tendinţa s-a redus după ’97 – ’98, dar acum a revenit spre nivelul din ’90 – ’91”, mi-a scris. „Deosebirea este că acum motivaţia nu mai este economică, pleacă din ţară oameni de succes, care s-au afirmat profesional, care au construit mult aici, care au acumulat experienţă şi expertiză, dar şi financiar destul de mult sau chiar foarte mult. Eu am ales atunci să rămân aici, dar din ce în ce mai mult luăm în considerare (împreună cu soţia mea) să plecăm din ţară. Deocamdată am început să ne facem temele, studiem unde şi cum există posibilitatea să profesăm, unde şi câţi prieteni / cunoscuţi avem etc. În următorii doi ani este foarte posibil să ne facem bagajele.”

Un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu preocupări în zona educaţiei liceenilor, mi-a întregit o perspectivă descumpănitoare: „Dacă atunci când eram eu în liceu ideea de a pleca în afară era tentantă la finalul facultăţii sau după, acum tinerii cu care lucrez încep din clasa a IX-a să îşi pregătească conştiincios dosarele, iau tot felul de examene, participă la proiecte etc. şi au dosarele gata pentru a putea pleca imediat ce termină cu BAC-ul sau chiar mai devreme!”.

Ceva s-a rupt în textura socială în ultimii ani. Dar nu efectele crizei economice au produs ruptura; ele doar au scos-o la suprafaţă. Cred că boomul economic ante-criză a ascuns foarte bine carenţele societăţii pe care am încropit-o în ultimele două decenii, penuria ei acută de repere şi valori autentice. Acum, în lipsa compensaţiilor financiare, iese cu putere la iveală lipsa de măsură, de pricepere şi de direcţie a celor care se ocupă de destinele cetăţii, la toate nivelurile.

Ceea ce înainte putea fi trecut cu vederea, pentru că mulţi îşi puteau construi insule care să-i izoleze de prostie şi incompetenţă, acum nu mai poate fi ignorat. Acum, când trebuie să trăim mai laolaltă, când trebuie să ne bazăm unii pe alţii, constatăm că nu avem cu cine. Că standardele ne sunt foarte diferite şi că cei care au putere politică şi administrativă nu ştiu şi nu vor să o exercite şi în folosul altora. Că nu poate exista solidaritate între cei care îşi sacrifică veniturile şi cei care şi le umflă pe seama primilor. Între cei care doar dau şi cei care doar iau. Calea cea mai la îndemână devine separarea.

Acum 18 ani, împreună cu alţi acţionari, am creat o companie de cercetare de piaţă care astăzi plăteşte Statului român taxe şi impozite de un sfert de milion de euro pe lună. În fiecare lună. Iar compania a ajuns aici fără să aibă contracte cu Statul, fără să trucheze licitaţii, fără să beneficieze de vreo ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie, fără să aibă parte vreodată de vreo facilitate, fără să dea sau să primească şpagă. Colega mea de ASE cu care am început proiectul a plecat deja din ţară de mai mulţi ani şi nu are de gând să revină.

În aceeaşi situaţie sunt mulţi dintre cei care acum nu mai vor să se uite înapoi. Oameni care au creat, din nimic, joburi, competenţe, cariere, venituri – nu doar pentru ei, ci şi pentru angajaţi, furnizori, clienţi şi Stat. Nu vor statuie pentru asta. Nu cred că vreunul aşteaptă recunoaştere specială. Oamenii ăştia n-au cerut niciodată niciun fel de privilegii. Au cerut doar un tratament corect şi predictibil. Au cerut doar să nu fie furaţi, să nu fie jecmăniţi, să nu fie vacă de muls pentru oricare funcţionar proptit politic întrun post din care poate să ceară 30 la sută comision pentru o semnătură.

Când munceşti de-ţi sar capacele 12 ore pe zi, iar orele de somn nu le dormi de grija următoarelor 12 şi de grija oamenilor care depind de tine, e greu să înghiţi îmbogăţiţii din pix, care seara se plimbă pe la toate televiziunile posibile, iar apoi dorm atât de adânc încât a doua zi consfinţesc cu aceleaşi pixuri cele mai tembele texte de legi, ordonanţe şi norme de aplicare, care n-au nicio noimă şi se bat cap în cap nu doar între subiect şi predicat, dar şi cu realitatea pe care ar trebui să o reglementeze. Texte care, invariabil, mai mult încurcă decât ajută.

România ar fi trebuit să poată mult mai mult. Ar trebui să fie mai mult decât o ţară în care arestul preventiv e cel mai bun start pentru o carieră politică.

Mă aflu într-o postură ingrată. Scriu pentru a trage un semnal de alarmă pe care ştiu că nu-l va auzi nimeni. Sunt mâhnit de realitatea pe care o descriu şi că nu am o soluţie pentru ea. Cei care pleacă nu sunt dispuşi să rămână pentru a se lupta cu cei din cauza cărora pleacă. Cei care ne conduc se declară neimpresionaţi de faptul că oameni de valoare părăsesc România din cauza lor. Cercurile sunt închise şi nu se ating. Între cercurile astea va rămâne o ţară mai săracă, mai dezorientată şi mai desprinsă de idealurile pentru care mulţi dintre noi muncim de o viaţă.
(Articol apărut în numărul 4 al publicaţiei “Decât o Revistă”)

Mentalitatea asta nu se poate schimba, cel puţin nu după o viaţă întreagă de primit. Acest comportament poate înceta doar când sacul s-a golit. Iar el e pe cale să se golească. Din fericire pentru noi, ceilalţi, care n-am considerat niciodată că cineva ar trebui să ne dea ceva doar pentru că existăm.

Noi am fost tot timpul minoritari în ţara noastră. Mult mai minoritari decât minoritarii care ne reprezintă, mai nou, în majoritatea ţărilor europene. Cred că noi am fost, de fapt, cei mai minoritari, dacă pot îndrăzni să spun astfel. Nu fac din asta un titlu de glorie, încerc doar o distincţie care poate fi utilă într-o alegere.

Pentru că a fi majoritar sau minoritar în România, din perspectiva relaţiei cu ceea ce câştigi, e o alegere, nu un destin. Poţi alege să obţii muncit, în loc să ceri sau să furi. Poţi alege să-ţi baţi capul, în loc să-ţi baţi doar gura. Deşi n-ar trebui, la noi e mai uşor acum să ceri sau să furi, dar, ca orice cale mai uşoară, te alegi cu mai puţin, pe termen mediu şi lung. Primitul nu e sustenabil, dacă vrei ceva de la viaţa ta. Funcţionează doar dacă eşti împăcat trăind la mâna altora.

În ultimul an, m-am bucurat frecvent să văd că minoritatea celor care creează în loc să ceară creşte constant. Nu vertiginos, dar constant. Întâlnesc tineri care mă uimesc prin felul degajat şi plin de încredere în care construiesc idei, proiecte şi organizaţii menite tocmai să ajute şi să înveţe alţi tineri să-şi construiască propriul viitor, pe mâna lor.

Nu le e uşor. Trăiesc într-un mediu ostil acestui fel de a vedea lumea şi sunt convins că îşi pun alegerea la grea încercare în fiecare zi. Probabil că cei mai vizibili au fost cei de la letsdoitromania.ro, care au ales să convingă cât mai mulţi români să-şi cureţe ţara într-o singură zi, pe 25 septembrie. Dar mai sunt cei de la viitorplus.ro – axaţi de proiecte de dezvoltare durabilă; scoaladevalori.ro – cu un program extrem de ambiţios de educaţie pentru liceeni, prin programe susţinute de studenţi străini; ropot.ro – care creează o comunitate foarte activă de antreprenori sociali sau gomentorship.ro – care vrea să readucă la lumină o comoară îngropată – mentoratul ca formă de creştere şi multiplicare a profesionalismului autentic. Nu în ultimul rând, TEDx-urile din mai multe oraşe ale ţării, care celebrează creativitatea, tenacitatea şi puterea de convingere a unor buni vorbitori în public.

Toate aceste organizaţii sunt doar o picătură, cea pe care eu am avut privilegiul să o descopăr. Cu siguranţă, sunt mult mai multe cele pe care nu le cunosc direct şi care vorbesc aceeaşi limbă minoritară. Tineri care au construit doar din ceea ce au descoperit înlăuntrul lor şi au ales să împărtăşească cu alţii asemenea lor. Oameni care nu doar că n-au cerut nimic, dar au ales că e mai valoros pentru ei să ofere.

Ei sunt, pentru generaţia mea, nişte modele. Sunt minoritatea în care eu îmi pun speranţele când mă gândesc la cât şi ce fel de viitor poate avea România. Ei cred foarte mult în ţara asta, mai mult decât mai reuşesc eu. Deocamdată însă, ei nu umplu prima pagină a ziarelor şi nici ştirile din prime-time. Ei nu prea există pentru publicul larg. Ştirile şi spaţiul public sunt confiscate exclusiv de majoritari. De cei prea mulţi, care consumă peste cât produc şi care cer încontinuu de la cei puţini care creează şi pentru alţii.

Deocamdată, aceşti tineri şi organizaţiile lor nu fac parte din realitatea de care majoritarii să fie interesaţi. Pentru că ei nu fac scandal, nu se bat cu pumnul în piept, nu acuză şi nu înjură. Nici măcar nu manevrează interese oculte, în stare să pună în mişcare trusturi de presă, instituţii şi autorităţi. Ei doar îşi văd de treabă, cu cei care le înţeleg rostul.

Stimulentele lor nu vin din afară, ci dinăuntru. Din afară le vin doar contrastimulentele: piedicile, nepriceperea, birocraţia, invidia, obtuzitatea, durutul în cot al tuturor celor care nu mai ştiu cum să facă să dea mai puţin şi să primească mai mult. Dacă ar fi după mine, aş suspenda câţiva ani parlamentul şi aş instaura un guvern de minoritari. Asta ar fi cea mai bună şansă pe care ar avea-o majoritatea la un viitor mai bun.
(Articol apărut în numărul din 19 octombrie al Revistei 22)

Acum aproape un an, scriam într-un articol că România e încremenită. Şi pentru că nu avea unul, spuneam că România nu e încremenită într-un proiect, ci încremenită pur şi simplu. Acum, sunt mai lămurit. În ultimii 20 de ani, cu chiu cu vai, Româ­nia a înaintat pe panta dezvoltării capitaliste. De cele mai multe ori, împinsă de capitalul străin sau trasă de rigorile organismelor europene.

Acum, România a luat-o înapoi, la vale. Cu viteză. Şi se vede, destul de clar, că România nu şi-a construit, la vremea potrivită, şi o frână de mână. Iar în loc să caute o soluţie, pasagerii preferă să se certe continuu între ei.

Toată lumea pare că îşi doreşte să ajungem unde eram înainte de criză. Uităm că înainte de criză eram doar într-un loc în care toţi consumau mai mult decât produceau. Tot „boom“-ul economic a fost unul pe datorie. Cu câteva excepţii, România şi românii s-au împrumutat doar pentru consumul imediat sau pentru specula imobiliară. De ce şi-ar dori o comunitate cu scaun la cap să nu înveţe absolut nimic din experienţa asta şi să ajungă din nou în acelaşi loc?

Într-un astfel de moment, mass-media, deprofesionalizate la rândul lor masiv, ţin isonul neaveniţilor cu carnet de partid şi îşi umplu zilnic spaţiul de emisie cu elucubraţii fudule şi isterice, care golesc publicul de orice speranţă de mai bine.

Am mai bine de o săptămână de când am renunţat să mai urmăresc ştirile politice. Ele erau ultimul fir care mă mai lega de actualitatea generală. Mi-am păstrat doar interesul pentru ştirile din zona business-ului privat. Am ales să nu mă mai intereseze deloc ce face statul român sau reprezentanţii lui. Şi nu sunt singurul. Am din ce în ce mai mulţi prieteni şi clienţi care se separă voluntar de tot ce înseamnă gălăgia, impostura şi inadecvarea liderilor politici.

Ultima veste care mi-a dat de gândit a fost din partea preşedintelui unei camere de comerţ comune cu una dintre cele mai puternice economii europene, care mi-a spus că, pentru viitoarele lor întâlniri periodice din România, conducătorii firmelor investitoare din ţara cu pricina au ales să nu mai invite niciun reprezentant al autorităţilor române, aşa cum obişnuiau de mulţi ani încoace. Motivul invocat: nu mai au ce discuta cu ei care să fie relevant şi credibil.

Autodiscreditarea autorităţilor române ne conduce către un tip de societate inedit. Vom fi făcut un salt nedorit de la societatea socialistă multilateral subdezvoltată la societatea capitalistă bilateral separată. Un clivaj care nu face decât să ne slăbească şi mai mult resursele de relansare economică, şi aşa anemice. Căile de dialog pe care guvernanţii le folosesc acum sunt falimentare. Partenerii sociali de negocieri, patronatele şi sindicatele, sunt masiv infestaţi de persoane şi structuri căpuşă, ale căror interese sunt perfect contrare celor pe care ar trebui să-i reprezinte. Cei puţini, care sunt autentici, îşi pierd puterea argumentelor în melanjul de scandal şi ipocrizie al falşilor reprezentanţi.

Primul pas ar fi ca guvernanţii să vrea să intre în dialog, să-l considere principala soluţie la problemele economice. Al doilea ar fi să creeze o structură de dialog, populată cu câţiva oameni care să şi înţeleagă cum merg lucrurile în economia reală. Acum ei nu există în structurile puterii. Al treilea ar fi să discearnă corect cu cine ar trebui să intre în dialog. Un bun criteriu la nivelul firmelor private ar fi cel financiar (investiţii, cifră de afaceri, taxe plătite la stat etc.); altul, cel social (număr de angajaţi, locuri noi de muncă etc.). Ultimul pas, cel mai greu, ar fi să-şi poată asuma punerea în fapt a rezultatelor dialogului.

Fără aceşti paşi, guvernanţii vor conduce din ce în ce mai prost, iar cei guvernaţi se vor feri din ce în ce mai mult de ei. Vor fi două Românii şi nicio ţară.
(Articol apărut în numărul din 5 octombrie al Revistei 22)

Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă.

Se desfăşura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula şi fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai ţin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reuşise performanţa şi de admiraţie pentru el pe ceilalţi.

Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de şiruri de scene identice la care am fost de faţă, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulţi adulţi nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu ştie, nu îşi dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Şi, atunci, îl poate minţi spre binele lui, al copilului.

În scena trăită de mine, adulţii ştiau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, aşa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul şi varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulţilor, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieţi un copil de patru ani şi că, din cauza asta, acum trebuie să se uite încurcaţi şi neputincioşi unii la alţii.

Cam aşa mi se pare că se întâmplă şi în relaţia cu oamenii mari, care ne conduc. Ei ne mint frecvent şi argumentează în faţa celor care au timp să-i asculte că ne mint pentru binele nostru. Noi nu ştim, nu înţelegem cum stau, de fapt, lucrurile în lumea celor mari şi, prin urmare, n-ar trebui să ne supărăm.

Încă şi mai contrariant e că toţi adulţii ăştia care-şi mint copiii aşa cum beau apă se miră şi se înfurie teribil când copilul îi minte înapoi. Copilul trebuie pedepsit dacă minte. Adultul are imunitate. Vă sună cunoscut? Statul român are tot dreptul să nu-şi plătească datoriile către particulari. Dacă particularii nu-şi plătesc datoriile către stat, ei trebuie pedepsiţi. Statului român nu i se întâmplă nimic dacă nu pune în aplicare propriile legi. Individul care nu respectă legile trebuie pedepsit.

Relaţia e o minciună şi de sus în jos, şi de jos în sus. Suntem un popor de copii păcăliţi, care au învăţat de mici că adultul cel mai apreciat e cel care minte cel mai convingător. A minţi bine, cu bună intenţie, justificat e o virtute. A fura bine, cu bună intenţie, justificat e sora ei. „Virtuţile“ astea două, transmise cu zâmbetul pe buze din generaţie în generaţie, ne ţin la coada civilizaţiei şi fac din orice român cinstit un potenţial bou. Un neadaptat care n-a-nţeles deloc cum stau lucrurile pe lumea asta, cum se scoate copilul de sub masă şi discernământul din copil. Şi din mase.

Suntem aproape de limită. Minciuna a devenit reflex, iar în ea se reflectă imaginea unor oameni care nu mai ştiu cine sunt. Avem tot mai puţină încredere unii în alţii şi tot mai puţini în noi. Ar trebui să începem să o reconstruim de undeva, să începem să punem în acelaşi loc vorbele cu faptele. Ar putea avea un efect igienic. Poate am spune mai puţine prostii, dacă am şti că trebuie să le şi facem.
(Articol apărut în numărul din 21 septembrie al Revistei 22)

P.S. Am scris articolul înaintea scandalului de la votul legii pensiilor în parlament. Mă tem că, între timp, titlul e depăşit. Minciuna a devenit deja sinonimă cu legislativul şi legiuitorii.

Pesemne că puterea nu doar corupe, ci şi tâmpeşte. În partea asta de lume. N-am altă explicaţie pentru degradarea calităţii deciziilor pe care guvernele României le iau, pe parcursul fiecărui mandat, de 20 de ani încoace. Încep cu lucruri bune sau măcar rezonabile şi sfârşesc cu enormităţi şi stupizenii înmărmuritoare.

Aşa cum îmi aduc eu aminte de începuturile guvernării PDL, ele erau, într-o oarecare măsură, de bun augur. Deschişi la dialog, întâlniri cu Guvernul Privat, declaraţii şi intenţii promiţătoare. Apoi, practica i-a şi ne-a omorât, ca de obicei. Finalul de săptămâna trecută e apoteotic.

Câtă minte trebuie să n-ai ca să pui miniştri nişte nume pe care toată lumea trebuie să le caute pe Google ca să afle cine sunt? Cam care e părerea ta despre tine, ca partid, dacă ăştia sunt tot ce poţi tu să propui mai bun pentru scoaterea României dintr-un blocaj economic şi financiar fără precedent? Trebuie să ajungi complet rupt de realitate ca, atunci când toată lumea simţea nevoia unui mai mare aport de competenţă, tu să aduci, în loc de mai mulţi tehnocraţi de prima mână, mai mulţi politruci de mâna a şaptea.

„Romanierea“ de toamnă e ultimul pas făcut de PDL pentru revenirea PSD la putere. Acum, cel mai inteligent lucru pe care PSD ar putea să-l facă, pentru a ajunge din nou cel mai mare partid în România, e să nu facă nimic. PDL pare foarte bine pregătit să facă totul ca să se îngroape singur. Asta ar trebui să ne intereseze minimal, dacă nu ne-ar îngropa şi pe noi odată cu el.

Placa pe care Boc o pune des e că PDL îşi sacrifică voturile şi viitorul politic pentru binele naţiunii. Ar fi extraordinar, dacă ar fi. Dar nu e. PDL îşi sacrifică viitorul politic doar din prostie. Nimeni nu va câştiga nimic din asta. Să dai oameni afară din sistem nu e o mişcare durabilă. Când o să vină la putere, PSD o să-i angajeze la loc. Doar pe ai lor. Va putea să o facă din economiile pe care le-a făcut Guvernul Boc.

Are sens să dai oameni afară doar dacă, simultan, restructurezi sistemul într-un fel în care el să funcţioneze mai bine cu oameni mai puţini. Aşa face orice organizaţie privată care vrea să îşi desfăşoare activitatea în mod sustenabil. Cum însă pentru structurile statului noţiunea de „sustenabil“ are cu totul alte înţelesuri, şi restructurarea sistemului e făcută anapoda. Ultimul exemplu, cel al restructurării taxelor aferente activităţilor independente, e simptomatic.

Problema cea mai mare a României în acest moment este lipsa de soluţii viabile. Guvernul nu le are, opoziţia nu le are. Mediul de afaceri, care are şi a propus o sumă de soluţii bune, aplicate şi în alte ţări, e privit chiorâş şi de către putere, şi de către opoziţie. Din păcate pentru noi, mediul politic românesc nu înţelege funcţionarea economiei libere, cea care nu depinde de stat, şi atunci nu ştie cum să o ajute să se dezvolte. Pare chiar că nici nu vrea.

În toate ţările în care economiile au repornit după criză, asta s-a întâmplat, pentru că factorii de decizie politică au înţeles mecanismele relansării economice şi au ascultat argumentele oamenilor de afaceri. La noi, dezvoltarea mediului de afaceri independent e o limbă străină pentru politicieni, iar asta ne va ţine pe toţi la coada clasamentului performanţelor economice şi la mâna unui aparat de stat anacronic, decrepit, incompetent şi corupt.

„Romanierea“ va continua, foarte probabil, cu ediţia de primăvară. Ea va urma, previzibil, celei mai grele ierni de până acum din perspectiva nivelului de trai al unei pături largi de populaţie. Acum ne vine să credem că mai rău decât cu noii remaniaţi nu se poate.

Sunt convins că PDL poate. Sigur mai are el în rezerva de cadre vreun primar de Văscăuţi, un consilier local de Dolhasca, un expert de la Vinţu de Jos, care duduie de competenţă în chestiuni legate de fonduri europene, macroeconomie sau e-government. Nu ştim noi acum cum îi cheamă, dar vom afla în câteva luni. Atunci o să-i regretăm din nou şi pe Udrea, şi pe Blaga, şi pe alţii care acum ne fac să ne regretăm, ca de fiecare dată, voturile, oricui le-am da.
(Articol apărut în numărul din 7 septembrie al Revistei 22)

Guvernul României are o calitate. E consecvent. De fiecare dată cand vrea ceva, iese altceva. Când vrea să simplifice lucrurile, le complică. Când vrea să scurteze termene, ele devin mai lungi. Când vrea să facă economii, iese mai scump ca înainte. Aşadar, oferta asta de ajutor mă sperie teribil.

Guvernule, îţi promit că dacă nu ne ajuţi, o să ieşim mai repede din criză, şi o să dăm mai mulţi bani la bugetul tău. Dacă vrei, n-o să mai depunem situaţiile financiare lunar, ci săptămânal. Tot pe dischete (pentru cititorii mai tineri, astea sunt nişte suporturi de date pătrate din era timpurie a calculatoarelor, de pe vremea monitoarelor alb-negru; nu se mai folosesc nicăieri în lume, decât în România), şi tot însoţite de câte 2 kilograme de tabele, declaraţii şi situaţii, fiecare. Îţi dai seama ce activitate o să fie, atâta lume pe drumuri în fiecare săptămână; un furnicar, nu altceva!

Am citit în presă că ne împrumutăm, ca ţară, cu 2 milioane de euro pe oră. Deci, România nu prea stă pe picioarele ei. Dacă ai fi tu, guvernule, atât de amabil să n-o mai ajuţi atâta şi să te dai la o parte dintre picioarele ei, poate s-ar ridica, săraca, şi ar începe să muncească şi pentru ea, nu numai pentru ăia cu bani la care o împrumuţi tu cu ora. Că proastă nu e, dar nu mai face faţă la atâta ajutor din toate părţile.

Uite, guvernule, ca să nu zici că nu ofer şi soluţii, îţi fac o propunere decentă. Fă un referendum în care să votăm ca toţi membrii tăi să încaseze salarii de 100.000 de euro pe lună cu condiţia să nu facă nimic. Da’ nimic. Stană. Lemn. Marmură nu, că e conflict de interese. Cum face unu’ ceva, cum zboară din guvern. Toţi am avea de câştigat. Voi mai mult, noi mai mulţi.

Dacă ai o idee mai bună, guvernule, te rog să nu mă suni. Scrie la tine pe site, că citesc acolo. Dar accept orice, numai să nu ne mai ajuţi. Dacă mai vrei şi altfel de taxe decât pe înmormântări de cetăţeni şi închideri de firme, adoptă sloganul ăsta: “Să vă ajutaţi bine!”.
S-ar putea chiar să te mai votăm o dată. Ca niciodată!

Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor.

Aşadar, guvernul ar putea deschide un website, pe domenii în care români, care au călătorit în străinătate sau care locuiesc acolo, să descrie clar şi concis procedurile prin care le-au fost îndeplinite mulţumitor necesităţile administrative, de sănătate, juridice etc., în diferite ţări ale lumii. Exemple concrete, la obiect, care să se constituie într-o bază de date de bune practici, eficiente logistic şi financiar, din care diverse ministere sau autorităţi centrale şi locale s-ar putea inspira pentru a crea un sistem public corect finanţat. Adică nici prea mult, nici prea puţin.

Cum se aplică pentru un paşaport în Spania, cum se votează în Elveţia, cum se înmatriculează o maşină în Belgia, cum se plătesc taxele şi impozitele în Germania, cum se cumpără o casă în Franţa, cum eşti primit, programat, diagnosticat, tratat şi vindecat într-un spital din Austria, cum arată formularele, care sunt fluxurile documentelor, de ce, în majoritatea ţărilor europene, nu există cozi la ghişee, la niciun fel de ghişee.

Cum e pus în practică vestitul principiu „checks and balances“, altfel spus, cum te asiguri că cineva nu se poate abate de la îndatoririle sale, fără ca asta să încurce automat pe altcineva, şi că nimeni nu poate abuza sistemul în interesul propriu, fără ca asta să afecteze imediat interesele legitime ale altora şi fără să suporte consecinţe legale. Pare de neimaginat, în sistemul public românesc, în care abuzul e mai degrabă regula decât excepţia, dar sunt convins că, dacă ţări asemănătoare nouă ca temperament şi înclinaţii, precum Italia sau Spania, au reuşit şi noi avem şanse să reuşim. Dacă vrem.

Nu mă aştept la rezultate spectaculoase peste noapte. Bănuiesc că multe organigrame stufoase şi proceduri greoaie sunt păstrate dinadins, pentru a justifica atât costuri, cât şi posturi fantomă, însă nu cred că reaua intenţie sau prostia sunt valabile peste tot şi la orice nivel. Poate sunt locuri în care oamenii au nevoie doar de câteva idei bune. Şi adesea ele sunt greu de imaginat în hăţişul de confuzii şi contradicţii care ne sufocă în fiecare zi.

Cu o astfel de iniţiativă n-am mai fi în situaţia de a crea reguli de relaţionare în şi cu instituţii despre care doar credem sau sperăm că vor funcţiona. Am avea acces la un set comparativ de instrumente care chiar funcţionează cu succes prin alte părţi şi le-am putea alege pe cele care ne-ar fi de cel mai mare ajutor.

În acest moment, cel mai apreciat şi respectat funcţionar public român e un palestinian – Raed Arafat, creatorul SMURD şi actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. El a demonstrat o putere nu doar supraomenească, ci de-a dreptul supraromânească de a lupta cu hidra şi de a-i îmblânzi unul dintre capete – sistemul naţional de urgenţă care salvează în fiecare zi vieţi.

Nu ştiu de unde s-a inspirat el, dar noi ne putem inspira de la el şi de la toţi românii care au trăit experienţe civilizate oriunde în lume, care pot fi replicate în România. Puţin câte puţin. Azi un ghişeu, mâine un formular pe internet. Azi un funcţionar, mâine o adresă de e-mail. Moartea recentă a unor copii în locul care trebuia să le dea viaţă a readus în atenţia publică un lucru dureros. Finanţăm un sistem public în care indolenţa e starea de spirit şi de fapt, în care oricine poate să nu-şi vadă de treabă liniştit.

Sper ca această tragedie va crea o nelinişte sănătoasă în rândul celor care au puterea şi obligaţia să schimbe un sistem bolnav, să-l cureţe şi să-l pună pe picioare, că să poată merge, împreună cu noi, spre o societate mai civilizată. Şi dacă ei nu ştiu cum, putem ajuta fiecare, cu o bucăţică mică de civilizaţie funcţională.
(Articol apărut în numărul din 24 august al Revistei 22)

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv).

Principala problemă pe care cei mai mulţi dintre ei o au acum, la întoarcerea în ţară, e că România nu ştie să-i valorifice. Nu sunt angajaţi, nu li se oferă şansa de a pune în practică un set de cunoştinţe şi abilităţi net superior absolvenţilor universităţilor româ neşti, iar societăţii româneşti nu i se oferă şansa de a beneficia de priceperea şi puterea lor de muncă.

Statul român are datoria să oprească aceste pierderi. Conform statisticilor oficiale, la ora actuală, studiază în străinătate aproximativ 50.000 de români. Cum nu toţi se întorc, am putea presupune că discuţia se poartă despre un număr de absolvenţi de ordinul miilor, care s-ar întoarce în România în fiecare an. În acest moment, cred că ei sunt cea mai valoroasă resursă pe care o avem.

Propunerea mea e ca orice companie sau instituţie, care angajează un absolvent de studii în străinătate care se întoarce în România în maximum 5 ani de la terminarea studiilor, să beneficieze de scutire la plata impozitului pe salariu, asemănătoare scutirii aplicate acum în cazul specialiştilor în IT.

Măsura aplicată în sectorul IT a dat rezultate şi a atras în România cei mai mari jucători din domeniu din lume. Asta a dus la stadiul de performanţă o competenţă locală, care, altminteri, nu s-ar fi putut coagula şi exprima.

Cred că trebuie să împingem modelul mai sus, cu repercusiuni mai importante pentru performanţa generală a României. În cazul propunerii mele, nu discutăm de o reducere semnificativă în vreun fel a veniturilor bugetare, dar discutăm de un aport cert de profesionalism şi competenţă de care România are nevoie acum mai mult decât de orice altceva.

Mulţi angajatori se feresc de absolvenţii români din străinătate, care aplică pentru joburi în România, deoarece se tem de aşteptările lor salariale mai mari decât cele de pe piaţa locală. Însă e foarte firesc să fie aşa. Un absolvent de Harvard sau de INSEAD are tot dreptul să ceară un salariu mai mare decât un absolvent de ASE. Interesul României ar fi ca absolventul de Harvard să poată obţine acel salariu în România şi nu în altă ţară. România a investit în copilul şi elevul cu pricina, ar trebui să fie în stare să implementeze un sistem prin care să poată beneficia de rezultatele educaţiei lui superioare.

E adevărat că suntem într-o perioadă de austeritate şi de tăieri de costuri aproape cu orice preţ. Zic „aproape“, pentru că n-ar trebui să cădem într-o capcană. Nicio entitate economică n-a revenit vreodată la performanţă doar prin reducerea costurilor. Ea e doar un mijloc, nu un scop. Pentru ca durerile pe care le creează să nu fie în zadar, reducerea costurilor trebuie făcută în paralel cu atragerea resurselor care să genereze valoare adăugată în viitorul apropiat.

Cea mai importantă valoare de care România are nevoie azi e aceea adăugată de absolvenţii români din străinătate. Ei sunt ce are România acum mai bun. Dacă guvernanţilor le-a mai rămas vreo urmă de inspiraţie netăiată din fişa postului, către ei ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi iniţiativa legislativă.
(Articol apărut în numărul din 10 august al Revistei 22)

Pentru că brandul României nu stă într-o frunză mai asemănătoare sau mai diferită de altele, ci într-un efort de câţiva ani buni de a pune în valoare ceea ce propune poziţionarea actuală a brandului: natura montană a ţării.

Am văzut şi auzit multe reacţii de dezamăgire dar n-ar trebui să uităm un lucru: orice brand este despre materialul clientului. Or, România nu are în acest moment nimic excepţional de oferit. Ar putea transforma elementul natural montan şi perimontan într-o experienţă dezirabilă pentru turiştii străini, însă numai după câţiva ani de muncă asiduă şi câteva miliarde de euro investite cu cap în acest scop.

Vestea bună, cea mai bună veste, după părerea mea, e că avem, în sfârşit, o direcţie. Ea nu e, din fericire, nici litoralul, nici delta, nici Dracula. “Explore the Carpathian garden” e ceva pe care se poate construi sustenabil şi de care pot beneficia foarte multe regiuni ale ţării. Nu însă fără unele sacrificii.

Un prieten îmi povestea că a fost weekendul trecut pe Transfăgărăşan şi, în loc de aerul curat la care spera, a avut parte, pe zeci de kilometri, până la Bâlea Lac, de fum şi miros de mici şi de “turişti” care-şi făceau nevoile liniştiţi pe marginea drumului. Nu prea e genul de grădină în care să vrei să ajungi sau să te intorci. Aşadar noul slogan de promovare turistică a României va impune printre altele, din fericire aş zice, şi sacrificarea unui anumit tip de turism autohton, generator de poluare, mizerie şi neam-prostie.

Lucrurile şi locurile vor trebui mai bine organizate şi delimitate, aşa încât fiecare să poată practica turismul pe care şi-l doreşte fără să lase urme de neşters.

Majoritatea presei are acum o vădită agendă politică, anti-Udrea, dar asta mi se pare secundar. Chestiunea lipsei de unicitate a frunzei e clară. Sursa confuziei nu e la fel de clară. Nu cred în varianta copierii sau preluării neautorizate. THS e o firmă cu o reputaţie mult prea bună şi mult prea îndelung construită ca să o rişte pentru un simbol grafic. Cred mai degrabă într-o coincidenţă cum numai noi, cei mai cârcotaşi dintre cârcotaşii lumii meritam.

Dincolo însa de o reprezentare grafică, oricare ar fi ea, aştept cu interes un plan de măsuri, nişte direcţii de acţiune concretă pentru substanţierea noului brand şi a noii poziţionări. Dacă şi ele vor fi, la rândul lor, politizate, atunci milionul de euro dedicat construcţiei acestui brand a fost aruncat pe fereastra, în fundul unei curţi pe care n-o va vizita nimeni, niciodată.

Dar poate, totuşi, de data asta vom face în fine un lucru bun, pentru noi în primul rând, iar apoi şi pentru cei pe care viitoarea campanie de comunicare îi va fi convins să ne intre în grădină. Avem lucruri mult mai importante de facut decât tăiatul frunzei la… televizor.

P.S.: Ieri, în timpul unui interviu pentru jurnalul de ştiri al unei televiziuni, am constatat că principala lor sursă de informare despre controversa legată de logo era un blog, piticu.ro. M-am bucurat şi îl felicit pe Cristi Dorombach pentru viteza şi calitatea documentării. Dacă aş fi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, i-aş oferi un loc în Consiliul de brand.

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis.

Spania munceşte de multă vreme la excelenţă în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite şi mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, şi m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă şi de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului şi al muzeului echipei.

Orice performanţă are nevoie de ani mulţi de pregătire. Ei încep însă de undeva şi dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experienţă, legislaţie etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generaţia de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reuşit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor şi cu jucători din noul val, au snopit totuşi în bătaie Anglia şi Argentina. După generaţia lor de aur, nemţii au crescut o nouă generaţie notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemţi, dar cu spaniolii am avea ceva şanse să semănăm. Şi am avea, mai ales, şanse să semănăm cu noi înşine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi şi de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător şi liniştit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântaţi de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemţi pot ajunge nişte spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea şi atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalităţii şi al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea naţiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată şi Germania, şi Olanda, în pofida oricăror preferinţe ale caracatiţei Paul. E o ironie a sorţii că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiţă, când noi nu mai ştim ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatiţele de Dâmboviţa şi asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obţinem performanţe reale şi durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuşi să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc şi duc la bun sfârşit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relaţia noastră tradiţional aleatorie cu succesul. Aş vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli.
(Articol apărut în numărul din 13 iulie al Revistei 22)

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumutat cartea, că mi-a atras atenţia să nu cumva să dau la o parte semnele. Mulţumesc, Gabi, nu le-am dat .

“Nu ştiu jupîne, Depinde. Sînt cazuri cînd nici Solomon înţeleptul… Iaca, într-o zi, treceam printr-un sat. Un moşneag de nouăzeci de ani se apucase să sădească un migdal. Ei, moşule, am făcut eu, sădeşti un migdal? Da’ el, aşa povîrnit cum stătea, s-a întors şi mi-a zis: “Eu, fiule, mă port de parcă n-o să mor niciodată”, Şi i-am răspuns: “Eu mă port de parcă aş muri în fiecare clipă”. Care dintre noi avea dreptate, jupîne?”

“Străbăturăm satul în grabă. Clarul de lună era tulburător. Închipuiţi-vă că, ameţiţi de băutură şi ieşind afară să luaţi aer, aţi găsi dintr-o dată lumea schimbată. Că drumurile ar deveni fluvii de lapte, că scorburile, că urmele lăsate de căruţe ar fi năpădite de var, că munţii s-ar acoperi de nea. Că aţi avea mîinile, obrazul, gîtul, fosforescente ca o burtă de licurici. Că, precum o medalie rotundă, exotică, luna ţi-ar sta atîrnată pe piept”

“De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaţa, dau drumul hăţurilor cănd ajung pe povîrnişul cel mai primejdios. Viaţa omului e un drum cu urcuşuri şi coborîşuri. Toţi oamenii cu scaun la cap înaintează cu mîna pe hăţuri. Dar eu, şi aici e meritul meu, jupîne, am azvîrlit de mult hăţurile, pentru că nu mă tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem carambolaje. Să mă ia dracu dacă dau vreo atenţie carambolajelor pe care le fac. Zi şi noapte mă năpustesc cu toată viteza, fac ce-mi trăsneşte: atîta pagubă dacă-mi frîng gîtul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, şi dacă le-aş face cum scrie la carte, tot mi-l frîng! Asta-i sigur! Păi atunci, să-i dăm zor cît putem!”

“Ne-am prins în joc. Zorba mă corija, serios, răbdător, cu gingăşie. Prindeam curaj şi simţeam cum picioarele mele greoaie prind aripi.
- Bravo, eşti un as! strigă Zorba bătînd din palme pentru a marca măsura. Bravo, băieţaş! Dă-le dracului de hîrţoage şi de călimări! La dracu cu bunurile şi interesele! Acum că şi dansezi şi-mi înveţi limba, cîte n-o să ne putem spune?
Lovea pietrele cu picioarele-i goale şi bătea din palme.
- Jupîne, strigă el, am multe lucruri să-ţi spun, n-am iubit pe nimeni niciodată cum te iubesc pe tine, am multe lucruri să-ţi spun, dar cu limba nu izbutesc. Aşa c-o să le dansez! Dă-te la o parte, să nu te calc în picioare! Înainte, hop! hop!
Făcu un salt, picioarele şi mîinile îi deveniră aripi. Cum se avînta, pe deasupra pămîntului, pe acel fundal de cer şi mare semăna cu un bătrîn arhanghel revoltat. Căci dansul acela al lui Zorba era numai provocare, îndărătnicie şi revoltă.”

“Deodată Zorba şi-a întins cît a putut gîtul slab, şi-a umflat pieptul şi a dat un ţipăt sălbatic şi deznădăjduit. Şi îndată ţipătul s-a transformat în cuvinte omeneşti, şi din măruntaiele lui Zorba a ţîşnit un vechi cîntec turcesc tînguitor, plin de tristeţe şi de singurătate. Inima pămîntului s-a sfîşiat, preadulcea otravă orientală s-a răspîndit şi am simţit putrezind în mine toate firele care mă mai legau de virtute şi de speranţă. [...]
Deşert, nisip cu bob mărunt cît vezi cu ochii, aerul vibrează, trandafiriu, albastru, galben, tîmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigăt dement, resimţind o imensă bucurie pentru faptul că nici un strigăt nu-i răspunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.”

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri.

Dacă în partide nu mai e nimeni care să priceapă în ce lume trăim şi cum am putea să repornim motoarele de creştere economică, ne rămâne o singură soluţie, neexploatată încă: un guvern nonpartinic, format din profesionişti cu experienţă de studii şi muncă în străinătate. Români care să fi acumulat cunoştinte valoroase, relevante, la universităţi de renume şi care să le fi pus la lucru cu rezultate demonstrabile în companii sau organizaţii recunoscute la nivel internaţional, în economii cu adevărat competitive.

Noi între noi nu părem a fi capabili să creăm un plan coerent şi să ne ţinem de el cu ambiţie, dedicare şi onestitate. Ar fi cazul să vină unii care au demonstrat că ştiu şi pot. Orice altă formulă e sortită unui nou eşec. Problema cu suita asta de eşecuri e că ne vom obişnui atât de tare cu ea, încât nu ni se va mai părea nimic neobişnuit. „Insuccesurile“ vor deveni felul obişnuit de a face lucrurile. Iar asta ne va deranja din ce în mai puţin sau pe din ce în ce mai puţini, pe măsură ce sistemul de educaţie îngroaşă an de an rândurile absolvenţilor incompetenţi, iar statul îngroaşă an de an rândul angajaţilor incompetenţi. De aici până la ministere, prefecturi şi primării pline de funcţionari doldora de diplome şi lipsiţi de orice pregătire nu e decât o chestiune de timp. Timp care e şi la trecut, şi la prezent, şi la viitor.

Nu ştiu cum se vede de la guvern, dar de la mine se văd medici din ce în ce mai slab pregătiţi, profesori din ce în ce mai dezinteresaţi, judecători din ce în ce mai confuzi şi, în general, un stat deprofesionalizat, urechist, oportunist şi corupt. Înainte de setul de măsuri anticriză economică, ar fi vitale câteva măsuri anticriză profesională. Şi ar trebui început de sus în jos, prin numirea unei elite administrative profesioniste, care să poată fi un exemplu de urmat şi care să poată cerne în jos, la toate nivelurile ierarhice, profesionişti autentici. Care să vorbească mai puţin, mai la obiect şi mai precis. Şi care să aibă la îndemâ nă exemple bazate pe fapte şi cifre mai mult decât pe impresii şi păreri.

Singură, mărirea TVA-ului nu e o măsură de strategie economică. E doar una de disperare şi nepricepere. E o măsură care nu încurajează nimic şi nu sprijină pe nimeni. Chiar dacă va genera venituri suplimentare la buget, costul în lumea reală va însemna închideri de companii, reducerea consumului şi creşterea evaziunii. Am avea nevoie şi de măsuri care să contracareze aceste efecte. Pentru a le găsi şi propune, ar fi însă nevoie de câţiva decidenţi care înţeleg economia reală, aceea a afacerilor care nu depind de bugetul statului şi care sunt singurele capabile să-l susţină cu adevărat şi pe termen lung.

Problema nu e că ne aşteaptă vremuri grele, ci că le vom trăi degeaba. Nu ne conduce nimeni care să priceapă încotro mergem şi unde vrem să ajungem. Fără oameni noi, vom merge pe drumuri vechi, spre locuri în care am mai fost şi în care nu ne vom întâlni nici cu Europa, nici cu o Românie civilizată.
(Articol apărut în numărul din 29 iunie al Revistei 22)

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.

Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.

Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi. Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media…“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.

Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.

Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.

Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.

Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.

Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.

Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil… Poate cel mai vizibil.
(Articol apărut în numărul din 15 iunie al Revistei 22)

Suntem educaţi de mici într-un fel în care se aşteaptă de la noi să fim buni la toate şi să fim apreciaţi de toată lumea. Trebuie să iei note bune la toate materiile, în timp ce excelezi la pian, la balet, la karate şi la înot. Bineînţeles, concomitent cu un premiu la olimpiada de matematică.

În materie de brand turistic, precedenta poziţionare a României venea şi de aici. „Land of choice“ însemna că noi putem fi pentru oricine orice. Şi nimic în acelaşi timp, pentru că orice alegere liberă implică şi alegerea nulă. Iar pentru că am vrut tot timpul să fim de toate, am sfârşit prin a nu fi nimic. Nu ştim să spunem altora clar de ce să vină în România. Unii scot din pălărie delta şi litoralul, alţii pe Dracula, alţii Casa Poporului, mănăstirile sau sarmalele şi mititeii. Dacă interlocutorul pare mai eco, ne vin în minte peisajele; dacă omul e mai citadin, atracţiile de prin cluburi şi discoteci. Acum avem, în sfârşit, o şansă să ne hotărâm ce construim, ce promovăm şi ce lăsăm deoparte.

În urma unui proces de cercetare şi construcţie de jumătate de an, a fost făcută publică strategia de poziţionare a brandului turistic al României. Firma spaniolă care a câştigat licitaţia are în portofoliu branduri de destinaţie renumite, inclusiv pe cel al Spaniei. Aşadar, premisele sunt cele mai bune pentru ca România să se bucure de şansa unei promovări solide. De la teorie la practică e însă un drum a cărui lungime sau dificultate depinde de la ţară la ţară.

Hai să vedem cum ne propun spaniolii să ne uităm la noi şi să îi convingem şi pe turiştii străini să se uite la noi. Brandul turistic al României e poziţionat pe 3 paliere: atribute, valori-cheie şi personalitate.

Atributele propuse sunt autenticitate, natură neatinsă, cultură unică şi siguranţă. Toate sunt elemente pe care le avem, dar pe care nu le consolidăm în mod programatic. Iar ca să poată fi aliniate aceluiaşi scop, ar trebui definite cât mai unitar. Ce vrem să însemne pentru noi autenticitate? Răspunsul va naşte dezbateri aprinse, dar un răspuns trebuie construit, promovat şi acceptat. Altminteri, cuvântul singur nu va avea nicio însemnătate.

Cu natura neatinsă, iarăşi ne aşteaptă nişte eforturi, care să oprească defrişările masive, construcţiile ilegale şi poluarea foarte vizibilă a lacurilor şi râurilor. Şi care să ne ajute să ferim natura de atingerea noastră, creând, în acelaşi timp, condiţii decente turiştilor români şi străini.

Unicitatea culturii vine probabil din îmbinarea foarte particulară între sorgintea latină, influenţele bizantine şi vecinătăţile slave.

Dar linia de demarcaţie e foarte fină între coabitare, împletire şi contaminare. Adică, o prea mare versatilitate poate afecta considerabil atributul de autenticitate. Şi aici e nevoie de o definire mai clară a tipului de unicitate culturală pe care îl putem propune credibil.

În privinţa siguranţei, cu siguranţă avem de îndreptat câteva puncte de contact ale turistului cu subiectul. De la taximetriştii de la Otopeni până la siguranţa drumurilor şi a spaţiilor publice.

Următorul palier este cel al valorile-cheie. Aici, spaniolii ne propun să operăm cu: descoperire, spiritualitate şi verde. În România poţi descoperi multe lucruri. Nu toate plăcute. Ce anume ar fi cel mai bine de descoperit şi care să fie în linie cu atributele? Şi ce anume ar fi de descoperit aici mai degrabă decât în alte ţări din jur? Dacă vom vrea ca aceste descoperiri să conţină şi celelalte două valori, spiritualitate şi verde, atunci întreaga industrie turistică e în faţa unei reorientări majore.

În fine, ultimul palier este cel al personalităţii. Spaniolii au propus: amabilitate, inocenţă, puritate. Când le-am văzut, am ridicat din sprâncene. Apoi mi-am dat seama că nu de lumea în care mă învârt eu vorbeau ei. E foarte posibil ca aceste trăsături să existe în suficientă măsură acolo unde sunt de descoperit elemente de cultură autentică, de spiritualitate şi natură neatinsă. Ar fi o primă şansă ca la ele să ajungă nu doar turiştii străini, ci şi noi, redescoperind locurile şi oamenii buni pe care îi avem, făcându-le loc în vieţile noastre, ca să ne simţim mai bine cu noi înşine şi cu cei care ne vin în vizită.
(Articol apărut în numărul din 1 iunie al Revistei 22)

Pre-lansarea de azi a fost moderată de Radu Moraru. La ea a fost invitată Elena Udrea, ministrul turismului. A ţinut un scurt discurs cuminte, cu generalităţi corecte politic. Nimic despre substanţa brandului turistic al României, cum era şi firesc. Nu era treaba ei. Sala înţesată de camere de luat vederi şi de microfoane.

Apoi am vorbit eu, la invitaţia IAA România, despre necesitatea unui astfel de brand şi bune practici din alte părţi. Apoi s-a luat pauza. După pauză, a început prezentarea propriu-zisă, a preşedintelui THR, în engleză. Doar că după pauză, odată cu plecarea Elenei Udrea, în sală mai rămăseseră o singură cameră de luat vederi şi doar 2-3 microfoane.

Adică exact la partea pentru care s-a creat evenimentul, nu mai era picior de media care să-l înţeleagă şi să-l promoveze corect.

O bună comunicare ar fi arătat aşa: introducere Elena Udrea, prezentare firma spaniolă dar în română sau cu traducere consecutivă (cu toată media de faţă, pentru ca oamenii să înţeleagă în detaliu subiectul), apoi pauză (când ministrul şi media puteau pleca liniştiţi), apoi sesiune de întrebări şi răspunsuri între profesionişti şi reprezentanţii turismului aflaţi în sală. Iar evenimentul n-ar fi trebuit moderat de un jurnalist vădit simpatizant PD-L. Asta va antagoniza din start o bună parte din media, indiferent de calitatea conţinutului produs THR.

Mi-a părut foarte bine că ne apropiem de finalizarea unui proces profesionist de branding de destinaţie şi mi-a părut foarte rău că a plecat la drum cu stângul. Poate organizatorii comunicării de la Ministerul Turismului vor fi învăţat ceva iar lansarea propriu-zisă, din iunie, va fi făcută aşa cum merită un subiect atât de important.

În prezentarea THR de azi au fost descrise pe scurt toate elementele strategiei şi poziţionării brandului turistic România, mai puţin identitatea grafică. Am înţeles că procesul de selecţie a celei mai bune variante este încă în curs dar oricum subiectul mi se pare secundar. Principal mi se pare ce vom reuşi să facem pentru a umple simbolul grafic, oricare ar fi el, cu experienţe plăcute, diferite şi memorabile pentru turiştii străini. Munca grea abia acum ar începe, şi pe asta nu ne-o mai pot face străinii. Găsiţi în prezentarea de mai jos cum a fost construit şi despre ce va fi vorba în brandul turistic al României.

Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate.

Pentru că nu există suficienţi români care să dorească sau să poată să-şi croiască un destin financiar independent de bugetul statului, încrengătura dintre instituţii şi cetăţeni a devenit o enormă tumoră care mănâncă încet şi sigur orice urmă de comportament social sănătos.

Aparatul bugetar s-a umflat peste măsură din simplul motiv că doar în acest fel reprezentanţii locali ai partidelor se pot baza pe un număr suficient de voturi. Nu pot controla decât voturile celor pe care îi asistă, îi angajează sau cărora le pot oferi avantaje conexe cu bugetul statului. Acest mecanism face din România un stat condus, la toate nivelele, împotriva lui însuşi. Acest mecanism obligă orice discurs politic sau mediatic românesc la populism.

Acum se pune problema reducerii aparatului bugetar. Felul în care el a crescut conduce la o singură concluzie. Dacă vor fi eliminaţi angajaţi, nu vor fi eliminaţi cei cu performanţa cea mai slabă, ci doar cei cu relaţiile cele mai slabe. Ministerele, administraţiile, universităţile, spitalele, toate au devenit nişte feude înţesate de cumetrii, rubedenii şi interese care sunt dispuse la orice pentru un singur scop – să-şi prezerve posibilitatea de a lua.

Deşi suntem buni, nici măcar aici nu suntem cei mai buni. Modelul grecesc e doar cu puţin, maximum un an, înaintea noastră. Ne-ar oferi lecţii esenţiale, dacă cineva ar avea interesul sau priceperea să le urmărească. Şi Grecia şi-a perpetuat un stat bazat pe capacitatea de a lua. De a lua de la alte state, adică din bugetul UE, cu precădere. Noi n-am mai apucat luxul ăsta. Am fost atât de concentraţi să luăm de la noi înşine, încât nu ne-am mai putut dezvolta în timp util îndemânarea de a lua şi de la alţii. Dacă o vom dobândi cumva, va fi prea târziu. Cei care au de dat şi ar fi fost dispuşi să dea vor fi învăţat deja lecţia şi nu vor mai da decât celor care vor avea, la rândul lor, ceva de oferit.

Ieşirea din această spirală a nesaţului pare aproape imposibilă. Venim după mai bine de 70 de ani de luat. Cei mai mulţi aşa ne-am născut şi aşa am crescut. Auzim în fiecare zi cum cineva nu ne dă suficient. Parlamentul nu ne dă, partidul nu ne dă, primăria nu ne dă, de la serviciu nu ne dă, familia nu ne dă, vecinii nici atât, în general nimeni nu ne dă cât putem noi să luăm. Singurul lucru, pe care, în folclorul popular, cineva şi-l poate lua singur e lumea-n cap. Asta spune că, dacă pleci, mai ai o şansă. În rest, altcineva trebuie să îţi dea.

Cele mai multe încercări de colaborare cu noi sau între noi de aici eşuează. Ne aşezăm la masă preocupaţi excesiv sau exclusiv de ce am putea lua de la celălalt, nu şi de ce am putea să-i oferim înainte. Ascultăm ca să primim, vorbim ca să cerem. Aşa arată şi „negocierile“ din aceste zile între toată lumea şi stat, aşa vor arăta şi următoarele.

După cum se vede la televizor, preşedinţia şi guvernul sunt împotriva tuturor. De la nou născuţi până la vechi pensionaţi. 70 de ani de luat au ajuns la scadenţă. Ar trebui să dăm, în sfârşit, o dovadă că am învăţat ceva, să dăm de înţeles că nu i-am trăit, totuşi, degeaba. Altminteri, nimeni nu ne va mai putea apăra de noi înşine. O să ne luăm şi ultima şansă la un viitor rezonabil.
(Articol apărut în numărul din 18 mai al Revistei 22)

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti.

Imaginile de la noi mi-au adus în minte o întâmplare pe care am trăit-o în America, acum câţiva ani.

Mă plimbam pe faleză, într-o staţiune de pe Coasta de Est. Era destul de aglomerat, circulau şi oameni, şi maşini. La un moment dat, la o intersecţie, un tip foarte macho, dintr-un SUV mare, negru şi tunat, l-a atenţionat prin geamul deschis pe un poliţist că nu dirijează circulaţia suficient de repede ca să treacă el. Poliţistul s-a dus la portiera maşinii şi i-a zis calm, dar foarte hotărât: „Sir, please step out of the car!“ (Domnule, vă rog să coborâţi din maşină). Tipul a început să zică ceva, dar n-a mai apucat să termine. În mijlocul intersecţiei, poliţistul a băgat mâna pe geamul maşinii, i-a scos cheile din contact, a deschis uşa şoferului, l-a apucat de ceafă şi l-a scos din maşină. Imediat ce s-a văzut afară, latino a scos telefonul, să sune pe cineva. Poliţistul i-a spus să închidă telefonul şi să pună mâinile pe maşină. Individul, extrem de înfuriat, nu dădea semne că s-ar conforma. Într-o clipă, omul legii i-a smuls telefonul din mână, l-a aruncat pe jos, l-a pus în genunchi, i-a sucit mâna la spate şi i-a pus cătuşele. Apoi l-a aşezat în fund pe trotuar, s-a urcat în maşina lui şi i-a parcat-o lângă el, ca să nu mai blocheze circulaţia. Totul n-a durat mai mult de 30 de secunde. În final, a venit lângă şofer şi l-a-ntrebat: „Acuma zi, care-i treaba?“.

A doua ştire pe care am văzut-o recent era cu nişte jandarmi prin faţa cărora un grup de bătăuşi a intrat într-un bar cu bâte şi topoare şi a snopit în bătaie câţiva angajaţi ai localului, după care au ieşit şi au plecat bine-mersi, trecând pe lângă aceiaşi jandarmi inofensivi. Totul înregistrat de camerele de supraveghere ale stabilimentului. Şi imaginile astea mi-au adus aminte de o întâmplare la care am fost de faţă, tot în America.

Stăteam pe nisip, pe o plajă, şi admiram surferii cum încălecau valurile şi le îmblânzeau până aproape de mal. Mi-am dat seama că în apă există un fel de ierarhie, în care unii aveau locuri mai prielnice pentru a prinde valurile mari, iar alţii prindeau doar ce mai rămânea de la primii. La un moment dat, din apă au ieşit agitaţi mai mulţi tineri. Ceva se întâmplase în valuri, iar acum păreau că vor să regleze socotelile. Erau vreo 4-5 care îl înconjuraseră vociferând pe un altul ce înainta de la mal spre maşinile parcate la capătul plajei, fără să scoată un cuvânt. Spiritele erau foarte încinse şi aş fi pus pariu că se va ajunge la altercaţii fizice, pentru că gesturile deveneau extrem de elocvente. Când s-au apropiat de locul în care stăteam, l-am auzit pe cel din mijloc zicând în engleză, cu o voce ameninţătoare, doar atât: „Dacă nu vă depărtaţi toţi la mai mult de un metru de mine, chem poliţia!“. Prima mea reacţie a fost să zâmbesc înţelegător şi oarecum trist pentru soarta lui. Apoi, însă, s-a petrecut ceea ce pentru mine a avut alură de miracol. Toată gaşca de înfierbântaţi a făcut un cerc de un metru în jurul tipului şi a continuat să se deplaseze pe lângă el, înjurându-l şi ameninţându-l, până când a ajuns la maşină, însă fără să se apropie mai mult de el. Omul a plecat şi ei s-au întors în apă bombănind şi descărcându-şi nervii. Inutil să spun că, minute bune după aceea, n-am mai urmărit surferii, ci am încercat să integrez ce fel de autoritate are în SUA nu doar poliţistul, ci până şi numai cuvântul poliţist. Şi cum e asta o altă planetă faţă de ce ştiam eu de acasă.

Autoritatea e lucru mare, de aceea se şi câştigă greu. Probabil că se păstrează încă şi mai greu. În lipsa ei însă, statul nu valorează doi bani. Costă bani mulţi, dar nu valorează nimic. Atâta vreme cât mulţi se uită la poliţiştii noştri ca şi cum n-ar fi, Poliţia Română are nevoie urgentă de un transplant de autoritate. Evident, operaţia n-ar trebui făcută într-un spital românesc.

(Articol apărut în numărul din 4 mai al Revistei 22.)

Când îi intreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câţi deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la scoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodatată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinta de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu nici un chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereţi şi creează publicuri obligate să-şi direcţioneze interesul tot către pereţi. Acolo unde fiecare se poate gândi în linişte la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbeşte cu sau se ascultă doar pe el însuşi.

Impactul e profund pentru că depăşeşte instanţa vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, parte lui vizibilă. Pentru că în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învăţarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea şi nici consistenţa vreunei relaţii. Vorbim fără să privim către oameni care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitaţi care vorbesc în faţa noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârşite în care interlocutorii interacţionează de-adevăratelea cu ceilalţi doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut de curând o secvenţă dintr-un talk-show în care gazda şi invitatul îşi făceau complimente calde, verbalizându-le însoţite de priviri încărcate de admiraţie decentă şi autentică. M-am mirat şi apoi m-am mirat că mă mir.

A durat puţin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-şi facă autentic complimente. Cu mult prea rare execepţii, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină şi încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezenţa celuilat, ci ca să se bucure de suferinţa celuilalt. Cam de-aia se şi uită din ce în ce mai mulţi la televizor. Prin ochii lui vedem suferinţa pe care am simţit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deşi asta ne priveşte tocmai pentru că nu ne putem abţine să-i privim. E un cerc vicios şi nu putem ieşi din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvăţăm să primim şi să dăruim bucurie dintr-o privire.

(Articol apărut în numărul din 20 aprilie al Revistei 22)

În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.

Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă.

Genul ăsta de reacţie larg împărtăşită îi transformă de multe ori pe cei care au curajul unei iniţiative în ciudaţi. Mai ales dacă insistă sau persistă să facă binele. În faţa opoziţiei normale, ei devin anormali. Se trezesc în mod insidios într-o postură eminamente defensivă, în care trebuie să justifice încontinuu de ce vor să facă bine, de ce nu stau liniştiţi în banca lor, ca toată lumea, într-o perpetuă renegociere a răului cotidian. Devin inadecvaţi şi pot avea parte de represalii. Nu pot să nu mă gândesc cum toţi promotorii celui mai important deziderat postdecembrist, deconspirarea Securităţii, au devenit, pe rând, de la Corneliu Coposu la Ticu Dumitrescu, inamici publici ai unor mase de oameni „de bine“ pentru care binele înseamnă doar băltirea în răul devenit singurul mod de viaţă cunoscut.

Filmul mai poate fi privit însă şi din alt unghi, acela al relaţiei multora dintre noi cu lumea. În film, confruntat cu opoziţia celorlalţi, eroul principal alege să-şi facă dreptate singur, în sensul în care să-i oblige pe toţi ceilalţi să cânte cum le fluieră el. Chiar şi cu ciobul de sticlă la gât. În viaţa care bate filmul, mulţi încearcă asta şi nu obţin decât contrariul. Ei fluieră, iar restul îşi vede fiecare de treaba lui. Dar mecanismul e acelaşi. Am o idee. Mi-o autoproclam ca fiind bună şi altruistă. Şi atunci orice fac e justificat în numele ei. Ce vor sau cred ceilalţi nu mai contează. Nimic nu e mai presus de părerea mea. Tradiţionalul motto din educaţia familială românească „eu te-am făcut, eu te omor!“ e dus în film la extrem, până la „tu m-ai făcut, eu te omor!“.

Însă cine pe cine a făcut devine complet secundar în raport cu importanţa propriei persoane şi a apropierii ei de absolut. Când Voicu vorbeşte ca să-l înţeleagă numai cei care îl ascultă, e convins că face o faptă bună. Când judecătorul Costiniu îl invocă pe diavol ca protector al celor care nu dau verdictele cerute de el, e convins că Dumnezeu e de partea lui, de partea bună, adică. Când patroni sportivi, oameni de afaceri sau politicieni pun în grija cerească atât înfrângerile, cât şi victoriile lor, ei sunt convinşi că Cel de Sus n-are altă treabă mai bună de făcut pe lumea asta decât să se ocupe de potlogăriile lor penale, fotbalistice, imobiliare sau politice. Adică să le ţină partea, ca să-şi poată trage ei partea leului. Sau a leilor, la cursul zilei. Delirul acestor oameni care ne conduc în libertate nu diferă cu nimic de patologiile puşcăriaşilor pe care filmul lui Florin Şerban le aduce între noi. Doar că printre noi ei sunt din ce în ce mai mulţi.

Sunt convins că şi în ţările occidentale, mai acomodate cu civilizaţia comunităţii decât noi, fiecare ar vrea să fluiere, când îi vine să fluiere. Şi, cu toate astea, spaţiul public nu e un vacarm de chiote, strigături şi răgete. Lumea fluieră mai întâi în gând, apoi între apropiaţi, apoi între colegi şi cunoscuţi şi abia apoi, dacă primeşte aprecieri, fluieră într-un fel în care să atragă atenţia asupra unei idei, a unui proiect sau a unei fapte. E o măsură, o temporizare de care avem mare nevoie.

Altminteri, se întâmplă ca în film. Eu când vreau să fluier, fluier, dar asta nu mă ajută la nimic. Şi, în loc de binele din imaginaţia mea, ajung să provoc o realitate dureroasă pentru toţi cei care s-a întâmplat să fie lângă mine când nu m-am putut abţine să fluier.
(Articol apărut în numărul din 7 aprilie al Revistei 22)

P.S.: În aceeaşi zi cu apariţia articolului în “22″, a apărut în Academia Caţavencu un fabulos interviu al lui Eugen Istodor cu Cătălin Voicu. Proaspătul deţinut se consideră întruchiparea binelui pe pământ într-un fel în faţa căruia articolul meu păleşte. Citind interviul, am rămas nu doar fără cuvinte, ci de-a dreptul fără gânduri. Vi-l recomand, cu avertismentul de rigoare, aici .

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere?

Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăşi dificultăţile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.

Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine şi din faptul că guvernul are tentaţia să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulţi factori şi care sunt greu înspre imposibil de înţeles şi acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăţi mai mici şi mai clare, mai uşor de urmărit şi de pus în practică. Ştiu că asta nu e simplu şi că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile şi rezerva.

Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparenţa. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcţionari de a folosi accesul la informaţii şi resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe şi aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitaţie, şi contractele, şi anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-şi poată construi încrederea în cunoştinţă de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.

Nu în ultimul rând, încrederea se construieşte şi prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreţi, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi şi ordonanţe, ci beneficii şi rezultate pentru populaţie. Ar fi util să angajeze nişte „traducători“, care să poată explica pe înţelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.

Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenţionat neîncrezători. Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Şi sunt sigur că ne dorim să ieşim din criză. Aşadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că şi pentru guvern încrederea noastră contează.
(Articol apărut în numărul din 23 martie al Revistei 22)

La lansarea celei mai recente cărţi a Ioanei Pârvulescu, “Viaţa începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârşitului de secol XIX, în care se petrece acţiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Şi m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei îşi construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens şi pentru ei, şi pentru comunităţile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut şi nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocaţia de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituţii tot atunci. Carierele cele mai strălucite îşi au rădăcinile tot atunci. Idealurile naţionale cele mai nobile tot de atunci îşi trag obârşiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcţiile, conturile, ratele şi ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde şi cum poate renaşte preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Şi totuşi creştem mai încet şi împărtăşim cu alţii mai puţin din ceea ce suntem. E clar că ştim mai multe decât ei. Şi totuşi, înţelegem mai puţine. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moşie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viaţa la ţară“. Cuvintele ei m-au atins şi mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l şi pe Neagu Djuvara la o recentă conferinţă. El evoca prin propria prezenţă, prin propriile cuvinte şi gesturi, prin propria eleganţă, politeţe şi francheţe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deşi nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele şi pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o aşezai pentru el în prezent respecta nişte rigori, nişte valori.

Cunosc astfel de oameni şi ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-şi urmeze vocaţia binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice şi foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificaţiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanţii, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că şi înaintaşii noştri aveau, acum un secol sau un secol şi jumătate, constrângerile lor. Că se loveau şi ei de tot felul de neajunsuri şi oprelişti zilnice. Aş vrea să învăţ însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie şi bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă şi inspiraţie celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre şi vieţi personale trainice, iar în plus găseau timp şi pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noţiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunităţi, unite prin valori comune şi a creat altele noi, forţate, guvernate de neîncredere şi impostură. Generaţia născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinţii lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni şi mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunităţi (cel puţin de interese) viabile.

Pentru noua generaţie, cele mai la îndemână comunităţi sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi şi în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizaţia vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităţilor tradiţionale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învăţăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspiraţional. Aspiraţiile noilor comunităţi vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viaţa să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)

N-a fost o întâlnire uşoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlneşte cu cea a culturii mai rar decât publicul obişnuit al domnului Pleşu. Şi totuşi, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toţi cei cu care am vorbit după conferinţă erau absolut fascinaţi. Toţi ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleşu îl are asupra publicului vine din vastul conţinut pe care l-a acumulat şi pe care îl foloseşte. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care ştie să transmită acest conţinut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărgineşte adesea. Efortul dobândirii conţinutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât şi cei care ar dori să o primească nu vor reuşi să-şi împlinească aspiraţiile. În plus, spaţiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conţinut mai puţin bun.

Ne uităm cu admiraţie la culturile mari şi la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare şi în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puţini.

L-am întrebat pe Andrei Pleşu, după conferinţă, cum s-ar putea îmbunătăţi abilităţile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem şi nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm şi pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politeţe, interes faţă de celălalt, generozitate, dorinţa de a asculta şi de a împărtăşi. I-am vorbit însă şi de latura educaţională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare şi pentru sine, şi pentru ceilalţi.

Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aş zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalităţi, a propriilor gânduri, emoţii sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relaţia vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el şi cu propriile înţelesuri.

Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eşafod destinat să-i elimine originalitatea şi creativitatea. Şi să construiască în loc un spaţiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului şi cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creaţia sa, şi publicul larg va rămâne singur, fără ea.

Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva şi în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul şi în întâlniri faţă în faţă, nu doar în paginile cărţilor. Ar fi o bună investiţie, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Acelaşi lucru ar putea ajuta şi alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecţi etc.

S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai uşor de răspândit şi de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuşi un multiplicator de cultură în măsura în care ar înţelege mai mult şi ar putea povesti altora mai multe despre asta.

Puţine lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care ştie să deschidă o poartă şi să însoţească pe un drum nou. Am văzut asta şi în zâmbetele, privirile şi încântarea auditorilor lui Andrei Pleşu. Aşa aş vrea să învăţăm să ne bucurăm de cultura noastră şi de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)

Am circulat iarna cu maşina în multe oraşe din Europa. Iarna asta am circulat chiar într-o staţiune montană austriacă. Unde gheaţa, zăpada şi poleiul sunt la ele acasă în fiecare zi. Şi unde, totuşi, drumurile erau curate şi fără gropi. De fapt, fără nicio groapă.

Mi-aduc aminte de un prieten, student englez, care la începutul anilor ’90, venind în România, mi-a mărturisit două nedumeriri pe care le avea despre ţara noastră, care altminteri îi plăcea foarte mult. Prima era legată de noţiunea de “curent” (“se face curent”, “te trage curentul” etc.). Amicul nu înţelegea nici conceptul, nici pericolul. Mi s-a părut o toană. A doua, însă, m-a lăsat mască: omul nu-şi putea explica nici în ruptul capului cum pot exista la noi gropi în vârful podurilor. Pentru el, un pod cu gropi pe el nu făcea parte din setul de realităţi posibile.

Dac-ar vedea Bucureştiul astăzi, n-ar înţelege alt lucru: cum pot o breaslă de drumari şi una de primari să nu construiască nicio strada fără gropi într-un oraş de 2 milioane de locuitori. Dar niciuna! Trebuie să recunoaştem că e nevoie de multă determinare şi perseverenţă. Că drumarii noştri n-au aflat încă soluţia de a aşeza capacul de canal la nivelul asfaltului, nici măcar pe cele mai nou renovate artere, mi se părea până acum un vârf al incompetenţei elementare. Dar că nimeni n-a reuşit în ultimele decenii să aşeze în tot Bucureştiul un strat de asfalt care să reziste la zăpadă, asta “beats me”, cum ar zice englezul meu.

Bucureşti nu e o capitală europeană. Trăim în plin Bombardeşti, un sat mai mare, cu străzi desfundate, la marginea lumii civilizate, aflat în plin război cu sine însuşi. Domnu’ Oprescu, înainte să construiţi mata cu chinezii autostrăzi suspendate cu gropi înfundate, nu vreţi domne’ să concesionăm la austrieci toate străzile din Bucureşti pe o perioadă de 9.999 de ani? Şi la englezi, podurile?

RUMANIA

Partea bună e că avem o ţară într-adevăr frumoasă. Partea proastă e că nu ştim ce să facem cu ea. Şi până nu ne dumirim, va fi foarte greu de promovat, oricât de bune ar fi şi astăzi mijloacele.

Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părţi şefu’ nu e la prima generaţie de concurenţă şi piaţă liberă, a învăţat din familie că nu poţi supravieţui ca şef decât dacă poţi împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizaţia ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienţi şi angajaţi, trebuie să-şi acomodeze opiniile cu ale şefului.

Modelul public valorizat este cel al şefului care taie şi spânzură. Care ştie. Care n-are dubii şi ezitări. Dictează şi pedepseşte. Dă sentinţe. Când Brucan s-a înşelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a şefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertăţii de a coopera şi de a ne înţelege înainte de a ne constrânge.

Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ţinut în faţa managementului la nivel naţional. Situaţia în care se afla organizaţia era că, la un moment dat, unii manageri din judeţe făcuseră nişte greşeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizaţiei, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră şi şeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere şi de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-şi facă aliaţi, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaţilor, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că aşa ar putea câştiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câştiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristeţe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.

Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi ştie de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi ştie de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ţi execute ordinele orbeşte. E doar dispus să-ţi asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.

Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetăţean, nu mai are loc în relaţia dintre şef şi executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)

Pentru comentarii decente vă invit pe blogul meu.

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt şic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaţionali păleşte în faţa ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubraţii paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu aţă violetă. Politicieni importanţi au revelaţii paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea uşor printr-ale politicii româneşti. Aşa că rămânem cu oameni, opinii şi subiecte deoparte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulţi, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuşi să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuşi să creadă că reuşita sau eşecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligenţă, dedicare şi putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii şi privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obţinerea lui. Calităţile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecinţă, înfrângerea devine mult mai uşor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câştigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate şi ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ţinut degetele de la piciorul stâng încrucişate şi le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credinţa mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligenţă politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeaşi factură, s-ar putea să fie o mişcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care deţin funcţii de primă importanţă în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, şansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloş face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-şi facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm aşa uşor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă aşa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieşi în public, să te uiţi în ochii telespectatorilor şi să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o ţară normală. Nu şi în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor şi o ţin tot într-o paranghelie a neputinţei. În ţara lor, politica e doar un paravan. În ţara noastră, ne aşteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecţie, de evaluare, de învăţare, de asumare şi de decizie. În felul acesta poate deveni o lecţie utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmăreşte, ca naţie, de multă vreme, aşa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simţi însă nevoia unei opoziţii mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri.
(Articol apărut în numărul din 19 ianuarie al Revistei 22)

Pentru comentarii decente vă invit pe blogul meu.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoşului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse oraşe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie şi mobilier de lux şi toate, fără excepţie, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanţă sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esenţiale sunt salteaua, perna, plapuma şi aşternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experienţe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenţei, dacă e altul decât inerţia sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată staţiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperişurilor, indiferent de înălţimea sau lăţimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerenţă, o linişte a formelor, un echilibru al culorilor şi al proporţiilor. Te simţi într-un loc al bunului simţ, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu staţiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum şi unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni şi le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deşi sunt foarte mulţi turişti, nicăieri nu e înghesuială. Reuşita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turişti sunt ruşi, bulgari sau români. Adică nişte campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reuşitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităţilor.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuinţe de vacanţă. Toţi sunt subsumaţi turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji şi probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfăţat. Şi mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activităţi pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuţă, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobişnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poţi ca, în timp ce priveşti cerul şi munţii, să asculţi muzică de Beethoven.

Aşa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus faţă de confort şi atenţie, un strop de magie, un ceva de care să-şi aducă aminte toată viaţa, o trăire pe care doar imaginaţia o dă bucuriei.
(Articol apărut în numărul din 5 ianuarie al Revistei 22)

Pentru comentarii decente vă invit pe blogul meu.

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile.

Probabil că cel mai frecvent cuvânt care v-a venit in minte cand aţi terminat de citit fraza de mai sus a fost “imposibil”. Posibilul e principala armă de succes a spiritului antreprenorial. România are nevoie în 2010 de un nou val de antreprenoriat. Acela al antreprenorilor trecuţi prin toate fazele capitalismului autohton (srl-ul de apartament, privatizarea şi multinaţionalizarea) care însă vor avea nevoie de asocieri cu antreprenori străini. Principalul motiv pentru care avem nevoie de acest parteneriat nu e nici de ordin financiar, nici al competenţelor, nici al creativităţii. Principalul motiv e unul care ţine de deschidere şi îndrăzneală.

Trăim într-o cultură a lui “nu se poate”. E prima reacţie pe care cei mai mulţi dintre noi o avem cel mai des la auzul unei idei noi, al unui proiect care iese din rând. În experienţa mea de peste 18 ani de lucru cu străinii, asta a fost diferenţa fundamentală. Aici, la o idee nouă, prima reacţie e să ni se explice de ce n-o să meargă. Răspunsurile sunt din categoria: nu se poate, nu acum, nu aici, n-are cine, n-o să vrea nimeni etc.

În cazul străinilor cu care am lucrat, şi am lucrat cu parteneri de nationalităţi diverse, după prezentarea unei idei noi prima reacţie nu viza îngroparea proiectului, ci înţelegerea lui. Nu mi se explica de ce n-o să se poată, ci eram întrebat cum mi-am propus să se poată. Ce vreau să fac, când, cu cine, cu ce resurse, în ce etape, de ce ajutor am nevoie etc. Iar apoi, de cele mai multe ori eram încurajat să dau drumul la treabă. Aşa merge lumea înainte.

Imaginaţia şi inventivitatea noastră nu au limite când trebuie să descoperim motive pentru care nu. Trebuie să învăţăm de undeva cum să folosim resursele astea spectaculoase de creativitate ca să da. E un efort individual, înainte de a fi unul colectiv. Eu îl fac şi pot depune mărturie. E nevoie de exerciţiu mult şi constant. Zilnic. Trebuie ca în mod conştient să îmi reprim înclinaţia instantanee de demolare şi să caut, să creez şi să structurez în mine, iar apoi cu interlocutorul, o cale de construcţie.

Orice strategie, pentru a avea şanse de succes, trebuie să plece de la un concept bun. Adică în primul rând simplu, uşor de înţeles şi de urmat. Nu neapărat uşor de pus în practică dar cel putin uşor de adoptat ca scop. “O ţară de nota 10” poate fi un astfel de concept. Perfectibil, de bună seamă, dar cu un punct de plecare fezabil. Sunt convins că se poate face. Bineînţeles că ne putem restructura societatea, instituţiile şi modul lor de funcţionare şi altfel. Dar avem nevoie de simplitate şi claritate mai mult decât de orice altceva.

O ţară de nota 10 are nevoie de un stat de nota 10 pe care românii să vrea să îl finanţeze şi de care să fie mândri. Spiritul nostru antreprenorial poate crea presiunea necesară iar 2010, anul în care statul va avea nevoie de bani mai mult decât oricând, reprezintă o bună oportunitate. Fac această propunere şi cu gândul la revoluţia de acum 20 de ani. Aş vrea, în memoria celor care şi-au dat atunci viaţa, să facem din România o ţară pentru care sacrificiul lor să fi meritat.

P.S.: Am propus acest concept la “Gala Economia în 2010”, o dezbatere organizată de The Money Channel în 17 decembrie la Palatul Bragadiru. Alături de alţi câţiva oameni de afaceri, am fost invitat să spun la ce mă aştept şi cum cred că ar trebui abordat 2010. Aşa cred că ar trebui abordat, cu multă deschidere şi îndrăzneală.

Pentru comentarii decente vă invit pe blogul meu.

Dacă Marean n-a avut anvergură, Mircea are. Dacă Vanghelie are limite, Geoană n-are. “Cred cu tărie” a spulberat “Părerea mea”, deşi tăria părea a fi definitiv rezervată întâiului Bulă politic. Rezultatul e un fel de “Cred cu tărie în părerea mea”. Ca şi predecesorul său, Mircea Geoana pare a trăi într-o lume a lui, cu candori şi copilării dezarmante. Adică care îl dezarmează. Sunt atât de înduioşătoare încât nu ştiu dacă posesorul lor va mai putea fi vreodată luat în serios.

Pentru Văcăroiu, trecerea lui în legendă de către caţavenci a fost de bun augur. L-a umanizat, l-a facut prizabil unei audienţe căreia, altminteri, i-ar fi stat în gât. La legenda lui Geoană nu mai participă doar caţavencii. E un demers colectiv, naţional. Românii dau acum, cu frenezie, tot ce au mai bun. Înţeleg că în fiecare dimineaţă, exerciţiile fizice în poliţie şi armată încep cu 20 de geoane. Campionatul naţional de ţopăieli mai are nevoie doar de un sponsor cu un simţ al umorului egal cu cel al banului.

Nici bucuria nu va mai fi ce-a fost. Gândiţi-vă cum va primi vestea victoriei următorul preşedinte al României, peste 5 ani. Un zâmbet scurt în colţul gurii. Fără ţopăieli, fără ciuruieli, hăhăieli, pupături, icoane, lacrimi şi leşinuri. Nu ştiu unde o să ajungem. O să părem un popor aproape civilizat.

Şi-atunci o să ne fie dor de bancurile cu Geoană. Iar copiii o să ne întrebe cine a fost Geoană? Şi noi o să răspundem “un preşedinte pe timpul mandatului căruia am dormit toţi”. Iar când ne-am trezit, ne-am trezit cu o poftă nebună de râs. Am fi vrut şi să ţopăim dar nu puteam, pentru că atunci ar fi trebuit să râdem de noi înşine.

Funcţiile supreme în statul român sunt puse la grea încercare. Prima, cea de ciuruitor, riscă să rămână fără cartuşe. A doua, cea de ţopăitor, riscă să sară din tipare. Următorul preşedinte al senatului nu va avea viaţă uşoară. Să ţinteşti la scaunul suprem al ridicolului, la băşcălia supremă în stat, nu e la îndemana oricui. Îţi trebuie tărie, nu doar în credinţă sau în pahar, ci şi în caracter.

În felul ăsta, succesul profesional ţine mai degrabă de loterie decât de metodă. E preferabil să înlocuim hazardul cu măsurarea, să introducem un pic de precizie, o şansă pentru o alegere educată într-o privinţă care are mare nevoie de aşa ceva.

Acestei nevoi îi răspunde domeniul consilierii de viaţă şi carieră. Împreună cu o bună prietenă şi colegă de Erisma, Mihaela Feodorof (Feo), am înfiinţat Yourway – Life & Career Counseling. Ne propunem să oferim un sprijin celor care vor să-şi găsească un drum în viaţă (elevi, studenţi) şi celor care vor să-şi găsească un drum mai bun în viaţă (angajaţi, antreprenori).

Feo are o experienţă de peste 12 ani în sistemul bancar, timp în care a angajat, evaluat şi consiliat pentru progresul în carieră câteva mii de persoane, în perioade de toate felurile; şi de expansiune, şi de stabilitate, şi de restructurare. I-au trecut prin mână oameni pentru poziţii de juniorat precum şi de middle sau top management. Are experienţa necesară, talentul potrivit şi certificarea internaţională pentru instrumentele pe care le folosim.

Ne ocupăm atât de evaluarea persoanelor în momentul în care se află, cât şi de o consiliere ulterioară pentru ca persoana evaluată să-şi poată atinge obiectivele pe care şi le propune. Lucrăm pentru persoane care vor mai mult de la viaţă şi pentru organizaţii care vor să înţeleagă mai bine ce oameni se potrivesc cel mai bine, unde şi de ce. Un bun management al talentelor este foarte util în orice punct de dezvoltare al unei companii.

Avem instrumente de măsurare şi evaluare şi pentru un segment care e în afara interesului firmelor, însă e de maxim interes pentru familiile angajaţilor: copiii şi adolescenţii. Colaborăm cu psihologi atestaţi şi aplicăm instrumente specializate pe două categorii de vârstă: 8 – 14 ani şi 15 – 18 ani. Sperăm să putem ajuta în acest fel copiii şi tinerii să-şi aleagă o carieră care să se potrivească în primul rând cu ei, cu personalitatea şi înclinaţiile lor, mai degrabă decât cu proiecţiile părinţilor, presiunea grupului sau meseriile la modă.

Am început de curând şi o muncă de consiliere gratuită cu asociaţii studenţeşti (CROS, AIESEC, ASER) din dorinţa de a-i ajuta pe câţiva dintre liderii lor să-şi găsească şi să-şi pună la treabă, cât mai rapid, punctele forte. Să poată împărtăşi altora din puterea lor şi să poată învăţa de la alţii cum să-şi întărească ariile deficitare.

Mă bucur mult să fac echipă cu Feo în acest proiect. Am plecat amândoi la drum din convingerea că oamenii merită să se bucure cât mai mult de viaţa lor şi că nivelul de împlinire al fiecăruia depinde consistent şi de calitatea alegerilor profesionale pe care îşi clădeşte viitorul.

L-am votat pe Băsescu fără încredere şi fără bucurie. Fără să-i fiu măcar simpatizant. Am votat, conform a ceea ce e pe cale să devină un nou prost obicei românesc, răul mai mic. În acest caz, răul cel mai mare mi s-a părut capacitatea “malefică” a câtorva lideri PSD de a-şi subjuga mass-media. Nu pot uita cum arăta cea mai mare parte a mass-media sub guvernarea Năstase. M-am îngrozit de servilismul ei cumpărat sau şantajat, ca preşedinte al URR. N-am putut trece, acum, peste deja vu-ul cu care Realitatea TV a abdicat de la onestitatea jurnalistică, aşternându-şi deontologia pe post de preş pentru un preşedinte de partid. În cazul meu, efectul campaniei anti-Băsescu a fost unul anti-manipulare.

De Antena 3 nu sunt dezamăgit, pentru că de la ea nu aveam nicio pretenţie. E doar o pseudo-televiziune de pseudo-partid. De la Realitatea TV aveam, însă, aşteptari. Dacă un lider social-democrat nu se poate impune în România decât ajutat de manipulări grosiere, de impostură şi minciuni, dacă liderii PSD pot controla mass-media şi când sunt la putere şi când sunt în opoziţie, am ales să nu fiu de acord. O presă liberă, cât mai liberă, e ceva de care vreau să mă bucur atâta timp cât voi mai rămâne în România.

Performanţele electorale ale lui Ion Iliescu sunt foarte greu de egalat de către PSD. El a putut câştiga în felul în care a făcut-o pentru că a avut un discurs şi un comportament corecte ideologic. Rămâne singurul lider social-democrat român autentic. Restul sunt fundamental falşi şi de aceea nu se pot baza decât pe electoratul dependent într-un fel sau altul de partid. Nu te poţi erija credibil în reprezentantul echităţii sociale, al sprijinirii păturilor defavorizate, când ai reflexe de o rapacitate imposibil de disimulat, când principalele favoruri pe care le faci sunt către buzunarele proprii sau ale celor apropiaţi.

Într-o astfel de companie, Mircea Geoana e, de departe, cel mai urban lider pe care l-a produs PSD-ul până acum. Nu are alura veroasă cu care ne-a obişnuit social-democraţia românească. Prin comparaţie, e occidental şi cooperant. E şi cel mai disciplinat. Asta e o specie nouă în politica românească: un candidat care ascultă de staff-ul lui şi face progrese vizibile pe o direcţie stabilită de la bun început. A ştiut să înveţe din expunerea directă la experienţele electorale americane. La bile negre a încasat lipsa de consistenţă, de prezenţă de spirit, dependenţa de personaje dubioase şi o irepresibilă beţie a promisiunilor fantasmagorice.

Din punct de vedere economic, o eventuală victorie a lui Traian Basescu nu va prevesti nimic bun. Nu văd cum va putea forma un guvern stabil, deci nu văd cum va putea scoate lucrurile din blocajul în care le-a băgat. Victoria nu-i va folosi nici lui, nici nouă la nimic. Măcelul politic va continua iar pagubele economice din 2010 vor arăta mult mai rău decât în 2009.

Aceste alegeri au constituit o premieră, şi pentru mine şi pentru alţi prieteni ai mei. Sunt primele alegeri de la rezultatul cărora nu am mai sperat la nimic. De o parte am avut un Băsescu singur, mult prea singur pentru a reuşi ceva în caz de victorie, de cealaltă parte un Geoană susţinut de un melanj mult prea în contra naturii pentru a fi plauzibil în caz de victorie (Doina Cornea alături de Marian Vanghelie, Neagu Djuvara alături de Radu Mazăre etc.). Între ei, câteva trusturi media cu o conduită deplorabilă.

Toţi împreună au reuşit să rupă România în două tabere anti. Modul ăsta de a pune problema este, esenţialmente, anti-România. Într-o Europă care se uneşte mai mult decât oricând în existenţa ei, care vede în colaborare şi consens calea spre ieşirea din criză şi spre un alt tip de viitor, clasa politică românească a ales calea anti. Calea dezbinării cu orice preţ, a încăpăţânării futile, a rupturilor fără cale de întoarcere. Acum 20 de ani România reuşea o ruptură cu trecutul. Mă tem că acum tocmai ce am reuşit o ruptură cu viitorul.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.

Geoană a fost mai bine decât mă asteptam dar mă tem că, în postura de preşedinte, va concura cu George W. Bush la capitolul gafe. Pare un gafeur înnăscut. Nonşalanţa cu care îl ia gura pe dinainte citându-l pe Ioan Gură de Aur sau se mândreşte cu soacra vecină de apartament pe post de vârf al puterii lui de a face bine i-au scăzut mult din momentele reuşite ale multor intervenţii de aseară.

Băsescu mi-a părut cel mai consecvent cu sine însuşi, sigur pe punctele lui forte şi pe slăbiciunile celorlaţi. Va fi greu de învins. Ieri am regretat din nou că nu poate face din calităţile lui o punte de legătură cu calităţile altora.

Una peste alta, dezbaterea de aseară a fost cea mai bună confruntare între candidaţi din toate câte am văzut în ultimii 20 de ani. Iar asta în primul rând datorită lui Robert Turcescu care, în ciuda unor momente de incoerenţă şi lipsă de măsură ale candidaţilor, a ţinut emisiunea în frâu imprimându-i consistenţa şi dinamismul de care o dezbatere adevărată are nevoie. Dintre toţi, pe el l-aş vota mâine.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spre a fi respectat trece prin a respecta.

Ordinea e importantă. Nu putem importa doar rezultatul. Avem nevoie şi de ingredientele felului de a fi care produce aceste rezultate. Ca să ne putem bucura de ele şi să le putem păstra cum se cuvine. Mulţi oamenii se schimbă în bine, îi întâlnesc în fiecare zi, dar pentru că luptă destul de singuri, nu prea apucă să se şi bucure de schimbări.

România e acum blocată. Mi-ar fi plăcut să zic că e blocată în proiect dar neavând nici un proiect de societate, e doar blocată în nimic. O vor debloca doar cei care, în ciuda blocajului general, vor reuşi să-şi deblocheze propriile proiecte de viaţă. Unii plecând, alţii rămânând, alţii plecând şi întorcându-se. Cei care vor putea să se mişte într-un stat care stă.

Pe oamenii aştia îi admir mai mult decât pe oricine altcineva. Mie, ei îmi dau speranţă. Îmi pare rău că nu prea îi văd la televizor, că nu îi văd şi cei care îşi trăiesc viaţa în televizor sau în faţa lui. Dar ei, oamenii ăştia care mută în fiecare zi munţi de neîncredere, cinism şi nepăsare, doar ei ne apropie de o lume mai bună.

Ei îşi educă propriile imperfecţiuni şi le tolerează pe ale altora. Încercă să mulţumească pe toată lumea: şi colegii, şi clienţii, şi prietenii, şi familia. De multe ori se lasă pe sine pe ultimul loc. Totul pentru a trăi sentimentul că au facut o treabă ca lumea. Pe care lumea, la rândul ei, să o aprecieze şi să o recompenseze, fie doar şi cu un compliment.

Suntem la prima generaţie de oameni care experimentează succesul prin muncă, dedicare şi sacrificiu, în capitalismul bezmetic autohton. Ne-am dat cu capul de toţi pereţii ca să apropiem lumea noastră de lumea pe care o vrem a noastră. Să împăcăm orientul standardelor morale pe care le-am moştenit cu occidentul standardelor materiale pe care vrem să le lăsăm moştenire. Deşi un alt fel de moştenire ar fi mult mai valoroasă.

De curând, am dat peste un îndemn al unei psihanaliste renumite, Karen Horney: “Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru.”. Ea n-a zis cumpără sau adună cu orice preţ lucruri de care să fii mândru.

Lumea la care ne uităm cu dorinţă, lumea occidentalaă, are imperfecţiunile, excesele şi neajunsurile ei. Mai important decât ele are, însă, fundamente foarte temeinice. Nu obiecte, ci valori şi comportamente. Acolo, oamenii se bazează unii pe alţii şi construiesc împreună în virtutea acestei texturi sociale împărtăşite. Ea le dă confort, încredere şi putere. Le dă, în ultimă instanţă, bucuria de a trăi frumos.

Drumul dinspre lumea noastră înspre lumea lor poate fi construit doar simultan cu cel invers. Acum îmi pare că suntem încă în faza de poteci. Plantăm de o parte şi de alta a lor afaceri, şcoli, iahturi, case sau capşuni. Deşi au trecut aproape 20 de ani de când barierele s-au ridicat, n-am reuşit să strângem potecile astea, pe care fiecare ni le construim cu lumea pe care ne-o dorim, într-un drum, ca ştim toţi încotro mergem, şi ca să avem loc din ce în ce mai mulţi.

Suntem pe potecile cele bune, sper să ajungem şi pe drumul cel bun. Ca lumea bună.

Puteţi vedea secţiunea din revistă aici:DecatUnDrum