Ideea și inițiativa îi aparțin Alexandrei Pirici, coregraf si performer independent, acționînd în zone de expresie diferite, de la arta performativă și intervenție în spațiul public la film, video și muzică.

Proiectul de intervenție în spatiul public menționat mai sus se cheamă “Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem”, este finanțat de Centrul Național al Dansului București și sună cam așa, în cuvintele Alexandrei:

“Încercăm să construim o relație dinamică între individ și monumentul public – care nu are nevoie de consimțămînt public pentru a fi construit, și construcții model de arhitectură totalitară devenite acum simbol național. Mă gîndesc la asta ca la o practică necesară, încercarea de a face un update sau de a interveni, de a te confrunta cu și a “încorpora” construcția, de a-ți afirma poziția în raport cu ceva care te “încorporează” și te reprezintă.

Sîntem un grup de aproximativ 10 oameni – Mihaela Dancs, Vlad Basalici, Florin Flueraș, Andreea Novac, Bogdan Drăgănescu, Mădălina Dan, Andrei Dinu, Adriana Gheorghe, Ana -Maria Ciceală, Jean- Lorin Sterian, Maria Mora, Anca Benera, Alexandra Pirici (mai mult sau mai puțin, deocamdată nu suntem toți) – și practic încercăm să “parazităm” aceste construcții. Aici sînt cîteva poze orientative.

Aș vrea să propun ziua de vineri, 23 septembrie, pentru cei care vor să ni se alăture în una din acțiuni: parazitarea statuii lui Carol I din Piața Revoluției.

Vrem să reprezentăm mai corect situația și contextul socio- politic actual: copiem poziția calului. Monumentul astfel re-creat se compune din statuia lui Carol I, pe cal, supradimensionat și încremenit într-o poziție demnă, de învingător – imagine și proiecție iluzorie a unui trecut glorios care nu mai are nici o legatură cu prezentul – însoțit de oameni în patru labe.

Acțiunea are loc între orele 14.00 – 16.00. Noi ne întîlnim la ora 13.45 la Țeapă (monumentul revoluției).”

În 2005 dansatorii și coregrafii independenți dansau pentru cauza CNDB (Centrul Național al Dansului, București) în fața Ministerului Culturii și Patrimoniului Cultural.
În 2011, situația cauzată de pierderea actualului sediu CNDB, din incinta clădirii Teatrului Național, îi pune pe dansatorii și coregrafii independenți în aceeași ipostază.

Pentru a le semnala autorităților că se întorc în timp, la starea de precaritate și la lipsa reală de susținere, astăzi, miercuri, 6 aprilie, ora 11.00, dansatorii și coregrafii, însoțiți de artiști din alte zone artistice și de simpatizanți ai dansului contemporan, vor da naștere unui reenactment al momentului trist din anul 2005. Totodată, o scrisoare semnată de peste 250 de membri ai comunității artistice din România (coregrafi, critici de dans, actori, cineaști, jurnaliști, manageri culturali, teoreticieni, scriitori, regizori, scenografi, muzicieni etc.) și de către susținători ai dansului contemporan și ai fenomenului cultural produs de CNDB, va fi adresată ministrului Kelemen Hunor.

Reproducem scrisoarea:

Domnule Ministru,

În ultimii ani ne-am putut bucura de existenţa unei instituţii unice – Centrul National al Dansului – Bucureşti (CNDB), care a creat premisele pentru o activitate coregrafică intensă. Dansatorii şi coregrafii din toată ţara au beneficiat de spaţii de repetiţii, sprijin logistic, finanţări şi o scenă pentru prezentarea spectacolelor create. Existenţa acestei instituţii ne-a permis nu numai un contact direct cu publicul local, dar a creat un context care a favorizat dezvoltarea multor proiecte internaţionale. Totodată CNDB a devenit o platformă deschisă pentru arta contemporană în general, favorizând un dialog multidisciplinar. Artiştii din toate zonele artei contemporane, teoreticieni, scriitori, jurnalişti, critici, muzicieni, regizori şi actori s-au intersectat în programele şi proiectele Centrului, dând naştere unei atmosfere catalizatoare, nu numai pentru o mişcare coregrafică fără precedent, dar şi pentru o întreagă comunitate artistică.

Menţionăm că în prezent nu există nici o altă instituţie la nivel naţional care să facă posibilă activitatea coregrafilor şi dansatorilor independenţi, consecinţele situaţiei actuale fiind deosebit de grave.
Având în vedere situaţia creată prin pierderea actualului sediu al CNDB, comunitatea artistică doreşte să atragă atenţia că foarte multe dintre proiectele şi activităţile noastre sunt blocate fără garanţia că acestea vor putea fi continuate în viitorul apropiat, această situaţie riscând să producă prejudicii atât artiştilor locali, cât şi entităţilor din ţară şi străinătate, cu care colaborăm.
În lipsa unei perspective clare în privinţa viitorului spaţiu destinat acestei instituţii, dar şi în privinţa termenului la care acesta poate să devină funcţional, solicităm Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional următoarele:

- Urgentarea demersurilor privind găsirea unui teren adecvat, care sa fie pus la dispoziţia Centrului Naţional al Dansului printr-un act oficial (HG), care să garanteze folosinţa acestuia pe o perioadă nelimitată de timp;

- Aprobarea de urgenţă a bugetului necesar pentru construirea unui spaţiu similar cubului realizat pentru Teatrul Naţional din Iaşi, care să răspundă nevoilor existente: spaţiu scenic, spaţiu de repetiţii, birouri, cabine şi alte spaţii adiacente obligatorii;

- Mărirea bugetului instituţiei astfel încât concursurile de proiecte viitoare să poată răspunde nevoilor financiare existente, Centrul Naţional al Dansului fiind unicul finanţator specific al coregrafiei contemporane la nivel naţional;

- Scoaterea neîntârziată la concurs, în condiţiile legii, a postului de director al instituţiei şi asigurarea condiţiilor de transparenţă şi imparţialitate din partea membrilor comisiei. De asemenea, având în vedere că Centrul Naţional al Dansului este rezultatul eforturilor şi demersurilor realizate timp de mulţi ani de către dansatorii şi coregrafii independenţi şi de structurile neguvernamentale active în sfera dansului contemporan, considerăm pe deplin justificată prezenţa în comisia de selecţie a noului director a unui membru desemnat de dansatorii şi coregrafii independenţi, astfel încât nevoile acestora să poată fi recunoscute şi luate în considerare;

- Constituirea unui grup de lucru din care să facă parte reprezentanţi ai MCPN şi profesionişti independenţi care să elaboreze o strategie de dezvoltare a domeniului coregrafic pe termen scurt, mediu şi lung;

- Stabilirea unor termene precise până la care demersurile şi măsurile expuse mai sus să fie finalizate şi garantarea respectării acestor termene prin semnarea unui acord oficial între CNDB şi MCPN.

Vă mulţumim pentru atenţia acordată şi sperăm la rezolvarea cât mai grabnică a solicitărilor noastre.

Semnează:

Florin Fieroiu, coregraf
Farid Fairuz, coregraf/performer
Vava Ştefănescu, dansator, coregraf
Mădălina Dan, coregraf, performer independent
Alexandra Pirici, artist, performer independent
Radu Afrim, regizor
Dan Perjovschi, artist
Corina Şuteu, Director, Institutul Cultural Român New York, Preşedinte EUNIC, S.U.A, New York
Cosmin Manolescu, coregraf şi manager cultural
Alina Mungiu Pippidi, politolog, jurnalist, scriitor
Alexandru Solomon, cineast
Lia Perjovschi, artist vizual/curator/teoretician, fondator CAA/CAA (Arhiva de Arta Contemporană/Centrul de Analiza Artei
Ştefana Bianu – Președinte RPER-Fr “Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie”
Oana Stoica, jurnalist, critic de teatru şi dans
Clara Trăistaru, Chargée de mission Arts du spectacle, Institutul Francez
Daria Ghiu, critic de artă
Adriana Gheorghe, jurnalist, critic de dans
Cristina Rusiecki, critic de teatru, revistele „Cultura” şi „ArtActMagazine”
Manuel Pelmuş, coregraf independent, teoretician
Bogdan Ghiu, intelectual nealiniat
Nicoleta Branişte, Asociaţia Colectiv A
Ion Dumitrescu, coregraf, performer independent, muzician
Eduard Gabia, coregraf, performer independent
Baroncea Maria, coregraf, performer independent
Carmen Coţofană, coregraf, performer independent
Oana Tănase, critic de artă şi curator – Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti
Gianina Cărbunariu, regizor de teatru
Andreea Tănăsescu, director proiecte culturale, coregraf
Vasile Ernu, “Critic Atac”
Claude Karnoouh, prof universitar invitat
Ciprian Mihali – conf.univ.dr. la UBB Cluj
Ştefania Ferchedau, manager cultural, artsf
Iulia Popovici, jurnalistă
Constantin Vică, doctorand în filosofie, Universitatea din Bucureşti
Răzvan Ţupa, scriitor
Ciprian Mureşan – artist
Cristina Modreanu, critic de teatru, editor revista de artele spectacolului Scena.ro
Vlaicu Golcea, muzician/ compozitor
Ioana Nemeș, artist
Iulian Enache, redactor şef MONEY.ro, Realitatea-Caţavencu
Iulia Sima, jurnalist şi artist vizual
Rucsandra Pop, scriitor
Kinga Kelemen – manager cultural
Vlad Iachim, dansator, coregraf independent
Ioana Marchidan , dansator, coregraf independent
Mircea Ghinea, dansator independent
Simion Cernica, artist
Iulia Macavei ,muzician
Lala Panait, actriță
Andreea Duţă, coregraf independent
Barbara Velicu, coregraf
Andrei Dinu, scenograf
Ana-Maria Costea, coregraf şi performer independent
Cobilanschi Claudiu, artist
Elena Copuzeanu, artist
Paul Dunca, coregraf şi performer independent
Valentina De Piante Niculae – coregraf independent
Andreea Novac – coregraf independent
Corina Apostol, doctorandă, Universitatea Rutgers
Ada Solomon, producător de film
Ruxandra Costescu, cercetator, spectator
Luiza Alecsandru, Operator cultural
Rolando Matsangos, actor
Rarita Zbranca, manager cultural, director Fundaţia AltArt/preşedinte Federaţia Fabrica de Pensule
Sinkó Ferenc, actor, coregraf
Irina Velicu, doctorand Universitatea Hawaii
Raluca Voinea, critic de artă şi curator, Asociaţia E-cart.ro
Eduard Constantin, artist, Asociaţia E-cart.ro
Bogdana Pascal, artist media
Alexandra Badea, regizor
Anca Benera, artist, cofondator Centrul de Introspecţie Vizuală
Beniamin Boar, dansator
Silvia Călin, dansator şi coregraf
Andreea Belu, dansator şi coregraf
Andreea Căpitănescu, Director artistic, Asociaţia 4Culture – EXplore dance festival & Jardin d’Europe România
Jean-Lorin Sterian, scriitor
Andra Udrea, medic stomatolog, spectator
Marius Dumitrescu, jurist
Anton Opritescu, jurist
Monica Botez, antreprenor
Igor Mocanu, Cartier Publishing House – PR Manager
David Schwartz, regizor de teatru, tangaProject
Bogdan Butariu, scriitor şi jurnalist cultural
Sergiu Matis, dansator, coregraf
Mihai Verestiuc, artist, prep.univ.drd. UAGE Iasi
Răzvan Arsene
Dana Balint, coregraf, dansator
Catrinel Catana, student secţia Coregrafie – U.N.A.T.C.
Ana Ciceala, cursant CNDB / Director Juel Nielsen Forest
Gabriel Sandu, actor/dansator
Tania Cucoreanu, veioza arte
Andrei Ioniţă, veioza arte
Cristina Lilienfeld
Nona Şerbănescu, director Proiecte Culturale Asociatia pentru Promovarea Artelor Contemporane
Florentina Bratfanof , PR Scena.ro
Ana Maria Dutu, copywriter
Claudia Darian, dramaturg, scenarist & spectator
Cristina Nicolaescu, arhitect
Bogdan Georgescu, regizor, tangaProject si Ofensiva Generozității
Cristina Zbarcea dansator amator, farmacist specialist, asist univ. drd.UMFCarol Davila
Andreea Bogdanovici, studentă
Valentina Iancu, istoric de artă
Silvia Trăistaru, artist
Simina Guga, sociolog
Corina Raiciu, artist vizual
Caterina Preda, lector dr., Facultatea de Ştiinţe Politice
Ovidiu Anemţoaicei, gender equality expert
Lucian Sandu-Milea, student arhitectura
Mihai Lucaciu, doctorand Central European University
Marius-Bogdan Tudor, profesor & activist civic
Alina Şerban, actriţă
Mara Trifu, artist vizual
Paul Budan, jurnalist, spectator
Mihai Dragomir, cursant CNDB
Faur Ileana, studentă, UNArte
Roxana Anca Suciu, consultant independent
Mirela Petre, redactor ShoppingNews.ro si Shopping Report
Marius Bogdan Tudor, profesor & activist civic, Asociația Civică “Miliția Spirituală”
Alexandra Elena Micu – jurnalistă
Chitu Diana – jurnalistă
Alexandra Ioan – jurnalistă
Nicolescu Diana – studentă la Politehnică
Bold Alexandra –studentă arhitectură
Decianu Iuliana, studentă sociologie
Barbulescu Gabriela – studentă arhitectură
Toma Cezar – student arhitectură
Zainea Adriana, studentă la Politehnică
Cristina Olteanu
Baicoianu Gabriel – masterand la ASE
Dan Radu –masterand ASE
Tataru Ovidiu – student arhitectură
Ana Marin – studenta arhitectură
Laura Dragulin – jurnalistă
Cristina Baluta – jurnalistă
Drd. Ileana Ciutacu
Alexandra Lia Grindea, jurnalistă
Lavinia-Gabriela Cârcu, studentă la Facultatea de Psihologie, UBB Cluj-Napoca
Diana Pavlenco -economist, jurnalist freelancer si pasionata de dans
Cristian Nanculescu – dansator
Mihaela Dancs, coregraf independent
Cristian Apostol, internautist independent
Adela Edu, asistent universitar UNAB
Elena Andrei – Artist vizual si Content manager la revista de arta contemporana ArtClue
Magda Pelmus, artist vizual
Alexandra Ursan – Arhitect
Alina Popa, artist, cofondator Biroul de Cercetari Melodramatice
Irina Gheorghe, artist, cofondator Biroul de Cercetari Melodramatice
Maria Neicu -studenta
Melania Usturoi – dansator
Consuela Rusu – studenta la Worcester University, UK
Cristina Pricob – functionar
Sebastian Gheorghiu- General Manager Exces Music
Consuela Rusu – studenta la Worcester University, UK
Cristina Ilinca – artista
Andrei Iliescu – fotograf “Casa si Grădina”
Andrei Kivu, violoncelist
Andreea Scarlat, studenta
Andreea Breazu, redactor revista Kudica.ro
Ioana Popovici – coregraf şi performer independent
Alina Lazar – medic psihiatru, spectator
Alexandra Georgescu – actrita, performer
Sabina Barsan Pipu, studenta la Arhitectura, Bucuresti
Sinziana Nicola – actrita
Cristina Taralunga – psiholog
Lili Negrila – student arhitect
Antonela Vulpe, artist vizual
Katia Pascariu – actrita
Damian Maria – masterand Comunicare si Resurse Umane
Raluca Vermesan, actrita
Sanda Agalides, istoric şi critic de artă
Sorin Breazu- jurnalist
Raluca Vermesan- actrita
Liviu Constantineanu, student actorie UNATC
Ioana Gheorghiu – artist
Nicoleta Popescu, studentă Regie-Teatru
Turcu Christine-Marie, Studentă, Facultatea de Teatru si Televiziune, anul I
Raul Coldea, student în anul I la regie de teatru, Facultatea de Teatru şi Televiziune, UBB Cluj
Cristina Botezatu, jurnalist
Ioana Alexandru, studentă UNATC
Valentina Iancu, critic de artă
Cristina Amelia Cândea – artist vizual
Kovács Tímea, studentă în anul III. la Coregrafie, U.N.A.T.C.
Celina Nitu
Lucian Pavel – actor
Dorin Buduşan, student
Cristiana Anghel, eleva cls.11-a
Valentin Ciobotaru – bond si money market broker, pasionat si sustinator al dansului contemporan
Constantin Georgescu – dansator, coregraf, artist vizual
Voicu Radescu – director Green Hours 22 jazz-cafe & Teatrul LUNI
Cristian Neagoe, manager cultural, Cărtureşti
Lorin Niculae – arhitect
Arcadie Rusu, coregraf, dansator
Mihaela Mihailov – critic de artele spectacolului, dramaturg si jurnalist
Alex Axinte – arhitect
Eugen Minciu, student
Noemi Gunea, studenta
Gazdag Sándor, avocat
Alexandra Croitoru, artist vizual
Oana Hodade, actrita
Andreea Paraian, studenta an IV la Facultatea de Arhitectura si Urbanism, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca
Veda Popovici, artist independent
Bianca Floarea, manager cultural
Alina Ghita – manager
Raluca Pop – facilitator cultural, banipentruarte
Veronica Stan, masterand Studii Canadiene
Alin Ludu Dumbrava, critic de film, scenarist
Gazdag Erzsébet, actrita
Delia Puştea – student arhitect
Adrian Croitoru – Agent de vanzari, spectator
Ana Colțatu, artist, cursant CNDB
Vanda Stefanescu, dansator
Valentin Stoica, dansator
Ana Maria Crăciun, regizor, papusar
Richard Bovnotzky, actor
Alexandra Ionita, actrita
Adi Nour, actor
Bianca Fota, dansatoare
Bogdan Canila, dansator
Teodora Aldea, editor
Georgiana Teodorescu, interior designer
Georgeta Albu – pensionar, fost director coordonare programe, expert consultant CERONAV
Marina Albu – artist plastic, doctorand în Istoria artei
Ştefan Albu – web designer, programator web, absolvent Stiinte Politice SNSPA
Vlad Tănase, student
Rodica Tache – artista
Anca Gyemant – artista
Maria Crista – artista
Bogdan Buta – student si voluntar, Cluj-Napoca
Mihaela Draghici, Administrator web
Bogdan Drăgănescu, dansator si performer independent
Georgiana Dobre – dansator
Estelle Cantala – cursant si spectator CNDB, agronomista, ghid montan
Delia Popa – artist vizual
Irina Iliesei
Laura Candidatu – studenta SNSPA, reprezentanta Feminism-Romania
Mirela Vasile
Alina Simionov – programator
Ilona Voicu – masteranda stiinte politice, SNSPA
Delia Panait
Florin Flueras- coregraf independent
Arnold Schlachter- artist vizual.
Andreea David- arhitect/cursant si spectator CNDB
Andreea Molocea – doctoranda SNSPA
Ioana Vlad – doctoranda
Ioana Vrabiescu
Oana Chirita
Ursan Diana, student
Lacrima Iuga, Office Manager Brandient
Gabriela Draghici – Analist servicii client
Sabina Suru, artist
Vera Ion, regizor, dramaturg
Oana Tanase, critic de arta, curator
Mardale Lorena Sofia, psiholog.
Luiza Nicolaescu- cursant CNDB/ expert Ministerul Muncii
Alice Iancu
Mara Ploscaru fotograf si designer
Stefan Prica , graphic designer
Nicoleta Enache – Process Manager/ dansator amator
Corina Bucea, manager cultural
Adrian Bojenoiu- Curator, Fondator CEP
Alexandru Niculescu- Artist, Fondator CEP
Sanda Pelmus
Luiza Neumayer- psiholog

Cele de mai sus sint imagini din piesa Som Faves, de si cu Ivo Dimchev, performance prezentat in cadrul festivalului.

Pe site-ul ImPulsTanz piesa era anuntata in felul urmator:

“If you want me as your mother, you have to go to the theatre”, says Bulgarian performer Ivo Dimchev. His solo piece “Som Faves” (Some Favourites) makes it plain that he considers himself to be a mum with qualities. Equipped with a wig and a keyboard, Dimchev slips from one identity into another, each of which is part of a list of 100 themes that the artist – widely recognised not least on account of his radicalness – feels a connection to. Organisers can choose their favourites from the list, and Dimchev then realises them accordingly. So all performances of this piece are unique specimens. In any case, the result is a wild, intensive performance that is bound to get under your skin.

Despre Ivo Dimchev, Ivo Dimchev spune, sec, ca ce face el se cheama entertainment.
Un alt performer spune ca cel putin acest performance ii da un sentiment de revolta, ca strica (rostul) performance-ul(ui).
Despre workshopul lui, Do yourself a favour, Dimchev spune ca ii va ajuta pe participanti sa descopere ce le place sa faca pe scena, ce le iese si, nu in ultimul rind, ce i-ar placea lui sa vada. Multa placere la mijloc.
Pina aici avem un divertisment seducator care nu pare sa vrea sa spuna mare lucru si prin asta ridiculizeaza cumva alte performance-uri care ar intentiona sa spuna kestii si care nici macar nu sint asa de halucinant performate.

Desi ma ucid textele lui Ivo Dimchev, construite pe principiul divertismentului divertismentului, de genul celui din titlu sau fraze ca Why don’t you eat my food, You’re gonna die if you don’t eat. My food, performate in fel si chip, n-am sa pierd timpul nici sa pomenesc despre eventuale distinctii de tip forma/continut, pentru ca maiestria lui (sadica pentru cei care cauta subiectul tratat) mi se pare a consta tocmai in transfomarea “formei” in “continut”. In exact performarea lui (eventualele relatii dintre “ce” si “cum”, cele doua potentindu-se si relativizind-se reciproc) consta tot ce-ar fi “de transmis” performativ vorbind. Si se transmite irational, nelinistitor, fara a putea pune degetul sau a putea numi despre ce e vorba, fara a sti ce te-a lovit in plex (te-a lovit fraza you have blood on your face?? Chiar asa?)

Or, cam asta e chintesenta performance-ului. Fie ca e vorba de glisarea din personaj in personaj (de simti transpiratie rece pe spinare), fie ca e vorba de mai multe sisteme de informatie suprapuse ca in imaginile de mai jos (fragment din piesa Dirth), in zona de coincidenta, in acel spatiu intermediar si ambiguu se afla/ se ascunde tot ce comunica mai bine un performance.

Informatii meta in cazul lui Som faves – doar un mic exemplu: e fascinant cum un spectacol in care Dimchev imita diferite personaje atrage dupa sine dorinta interlocutorilor (Peter Stamer, daca cine il cunoaste pe Peter isi poate imagina asta) de a-l imita pe Dimchev imitind pe Kenny Rogers (sau era Wagner?).

In timp ce in cazul piesei Dirth, nimic meta, altul e subiectul tratat, descoperiti si singuri . Adevarul e ca nu am nici un chef sa scriu despre Ivo Dimchev, am chef sa vad ce face, sa arat ce face, sa fac la rindul meu alte lucruri. Traiasca, deci, ireverenta .

Shoot me daca nu ma port ca una cronicara de dans. Poate alta data.
Deocamdata putin Dirth (care e mentionata aici doar pentru ca e favorita mea dintre piesele sale, din nici un alt motiv).

Asa ca, mai putin despre Ivo si mai mult despre un alt subiect anuntat si aminat – Scandalul, cum altfel.

Dar inainte de a aborda subiecte serios-scandaloase, una fraza de istorie (a dansului ro ) personala.
Marile regrete legate de ImPulsTanz/Viena – ca am ratat cursurile lui Ivo Dimchev sau Robert Steijn, ca n-am ajuns sa vad Dunarea cu malurile ei verzi si asa de necimentate, ca, in general, what happens in Vienna stays in Vienna si, mai ales, ca nu mi-am luat un trico anume cu un statement de o logica extrem de rafinata. Hug me or i shall destroy you spunea tricoul si era 1 statement care ma costa cam mult.

Revenind,
in postarile anterioare despre festival am pomenit despre un scandal la Odeonul vienez, cu protagonisti romani. N-am nimerit in sala, alt spectacol mi-a atras atentia in acea seara, asa ca nu stiu ce s-a intimplat cu adevarat. Intrebind in jur am aflat urmatoarele:

In seara de 28 iulie, la teatrul Odeon din Viena, la finalul spectacolului „En attendant”, prezentat de compania Rosas, apartinind (companie si spectacol) faimoasei coregrafe belgiene Anne Teresa De Keersmaeker, imediat dupa aplauzele prelungite, dansatorii romani Manuel Pelmus si Florin Flueras (rasfatati ai scenei de dans vieneze in alti ani) s-au urcat pe scena si au cerut citeva minute pentru (a vorbi despre) istoria dansului romanesc. Acesta este un proiect mai vechi al celor doi, despre care am mai scris. Interventia lor, neanuntata organizatorilor festivalului a stirnit o reactie drastica, neasteptata, atit pentru public, cit si pentru presa vieneza, si chiar si pentru „instigatori”.
Directorul festivalului si directorul tehnic al companiei Rosas i-au impins de pe scena pe cei doi performeri intrusi.
„They even called security” am auzit oamenii din public. „Nooo, not after this! Not after Rosas!” ar fi zis directorul festivalului.
„I don’t know what to say about this… let’s talk later”, mi-au zis alte voci, adaugind, anyway it should have been for the public to decide, not for Karl (directorul ImPulsTanz)…”

Scandalul a devenit oficial in momentul in care binecunoscutul critic austriac Helmut Pleobst a scris un articol in Der Standard.

Initial am picat in „capcana”. Am intrebat pe Manuel Pelmus ce s-a intimplat acolo, care au fost intentiile, care reactiile, care atitudinea si comentariul lor fata cu reactiile si ce s-ar fi petrecut daca ar fi capatat cele 5 minute – cum ar fi aratat istoria dansului romanesc pe scena Odeonului? Adica facts si meta discurs despre facts.
Manuel a raspuns asa:

„Intentia cred ca e cumva continuta in actiune, daca pot spune asa. Stii ca Istoria noastra isi propune sa performeze, asa ca a mers in turneu. Acum chiar daca ne si jucam, nu inseamna ca toate proiectele astea trebuie sa fie asa safe. Si sa nu puna in discutie un pic contextul si mizele. Altfel fiecare e fericit sa re-construiasca fara puncte de tensiune sau fara sa identifice partile “problematice” ale demersului. Nu uita ca si Istoria Dansului Suedez era prin preajma si avea party oficial, hehe. Cred ca “cersind” un pic de loc in Istoria mare, am pus in evidenta anumite relatii de putere existente in Istorie. Dar si pe piata. Nu a fost deloc un protest sau o intrerupere in sensul ala arhi-cunoscut de interventie in forta.
Daca nu ne dadeau afara, cred ca am fi performat din Ciocanul (fara stapin, de Stere Popescu) un fragment. La modul foarte serios. Eu cred ca este si ceva cit se poate de poetic aici: un Stere Popescu la un mare festival, reusind dupa 45 de ani sa provoace un scandal si raminind radical si provocator. Impartind o seara cot la cot cu Ana Teresa. Un mare come back. Evenimentul absolut al acestui festival…dreptate )

Mda…eu vad mai multe straturi aici… una e sa lucrezi cu istoria glorioasa si celebrata a lui Merce C si alta cu o istorie uitata si violenta ca a lui Stere, de exemplu. Dar sint foarte multumit ca am fost goniti ) Lumea privea interesata si a aplaudat cind am iesit Presupun ca s-a discutat dupa. Multa lume discuta fara sa fi fost acolo. De asta cred ca am avut noroc ca Helmut practic a documentat live. Si mi-a placut cum s-a raportat la demers, adica ca a pus in discutie piata safe.

Am fost foarte umili sa stii…am asteptat sa se termine tot, pina si aplauzele si sa se ridice lumea. Dupa care (eu imbracat in IE, aia a lui Brynjar din Ciocan) am intrat pe scena si am spus ca sintem The Romanian Dance History si ca am vrea sa prezentam 5 minute din Istoria noastra. Cam asta ar fi filmul. Sigur, e greu sa descriu atmosfera. Dar a fost mai degraba empowering si nu victim like. Preferabil unui discurs plingacios. Am fost destul de firesti, gen am vrea sa performam asta. Restul si-l interpreteaza fiecare. De ce nu Pelmus, ci am zis ca suntem Istoria. Istoria live in carne si oase.”

Acum, dupa citeva zile departe de net, de Viena, de Bucuresti si de dans in general , altor intrebari le-as fi dorit raspunsul.

Manuel Pelmus, Florin Flueras si Ion Dumitrescu (acesta nu a fost la Viena si nu e implicat in proiectul Istoria dansului romanesc, dar lucreaza impreuna cu cei doi sau doar cu Flueras la multe alte proiecte – Candidatul la presedintie, Trilogia postperformance etc.) chestioneaza nonstop orice proiect la care lucreaza., contextul si mizele . Mai exact, fix asa lucreaza. Acest instrument conduce uneori la epuizarea preocuparii de chestionat iar alteori permite ajungerea in zone nebanuite si refreshizarea subiectului initial, si al practicii performance-ului in general. Cei trei par sa-si asume ambele situatii.

Chestionind conditiile performance-ului, doi dintre ei, Flueras si Ion Dumitrescu l-au dus (pe el, performance-ul) la OTV, apoi Manuel, Florin si Brynjar Bandlien au propus o noua varianta de istorie a dansului romanesc, una performativa. Istoria a inceput in mai si a durat 3 zile. Iar in ea au incaput multe lucruri si fiinte. De la Sanda Agalides, sotia coregrafului Stere Popescu, la orice client de chatroulette de la orele 20, in ziua a treia. Un asiatic simpatic a fost invitat cu precadere sa-si scrie numele in Istoria dansului romanesc.
Si Istoria Dansului Suedez se scrie tot performativ. Primul volum e alcatuit din texte scrise de artisti si ginditori ai lumii contemporane despre ..istoria dansului suedez. Volumul doi, lansat recent la ImPulsTanz invita pe toata lumea sa-si inscrie numele (semnind texte sau nici macar) intr-o mare carte in formare. Stiu cel putin un performer roman care face parte din Istoria dansului suedez .

Revenind la Istoria dansului Ro, cercetind maniere de a o livra, cumva, imi pare ca s-a trecut prin varii forme de istorie fictionalizata, de la una „vie” si implicit subiectiva si fragmentara – performerii intervievind dansatorii din alte vremuri, la una „reala”, incercindu-se „recuperarea” unui spectacol din anii 50 pomenit de toti cei in viata ca fiind „un soc si un mister”, un scandal! (fara ca vreunul dintre ei sa poata argumenta) si din care s-au gasit citeva minute filmate (am mai scris), trecindu-se apoi prin tentative de istorie performativa si mai degraba contemporana, prezenta si, in consecinta, inca deschisa (chatroulette-ul si Sanda Agalides, transformata, intr-o maniera nu neinteligenta dar greu de privit, in ready made, doza de autenticitate luata copy/paste pentru a contrabalansa o revizitare a spectacolului lui Stere Popescu, trecuta prin multe faze, si ajunsa in prezent din tulburator-ambigua in strict parodica).

La Viena s-a intimplat un nivel urmator. Si nu vorbesc despre o chestionare a pietei, a sistemului “de productie si prezentare a muncii artistice pe piata internationala, astazi neteda si previzibila” cum a scris Der Standard, ci despre cum istoria performativa a dansului romanesc a atins o noua etapa de fictionalizare prin calitatea de produs mediatico/zvonistic, de scandal redat in multe variante si, vai, cu mina la gura, un scandal despre scandalul Stere Popescu. Mi se pare ? Si ce mai urmeaza ?

Articolul lui Helmut Ploebst poate fi citit in original aici. Traducerea, mai jos:

“Va rog nu deranjati. Sau: Granitele Spontaneitatii

Viena – Ar fi putut sa devina interesant. Dupa premiera Annei Teresa De Keersmaekers cu noua piesa “En Atendant” la Impulstanz (Odeon), cand publicul a incetat cu aplauzele, doi barbati au urcat pe scena si au cerut putina atentie.

Nici unul dintre cei doi nu este un necunoscut. Ambii fiind membrii importanti si cunoscuti ai scenei Bucurestene prin munca lor politico-critica. Acestia nu sunt invitati doar in Viena la Tanzquartier, ci si la alte festivaluri renumite din Europa – atata timp cat coregrafia romaneasca este cea mai avangardista in momentul de fata din Est.

Flueras si Dumitrescu (nm. Manuel Pelmus) au cerut trei minute pentru “Istoria dansului romanesc”. Trebuia sa fie o interventie despre care organizatorii nu trebuiau sa stie. Asta nu se putea intampla, asa ca cei doi au fost redusi la tacere. Pacat ca artisti recunoscuti nu pot in incheierea unei prezentari – nu pe parcursul ei, ci cu respect, la final – sa primeasca putina atentie.

Este putin probabil ca De Keersmaekers, in a carei scoala P.A.R.T.S., artistii sunt educati pentru a-si sustine ideile, ar fi fost impotriva unei astfel de actiuni. Iar o mare parte a publicului ar fi fost incantati sa asculte.

Impiedicarea unei actiuni clar neagresiva arata un fenomen, care nu exista numai in dansul contemporan. Productia si prezentarea muncii artistice pe piata internationala este astazi neteda si previzibila, nu pare a fi interesata de tulburarile de productie, rebeliune sau imprevizibil. Impulstanz nu este doar o gazda pentru arta usoara. Pe parcursul anilor publicul a avut de a face cu tot felu de declaratii incomode, de la celebritati precum Jan Fabre pana la Ann Liv Young.

Bonus discursiv

Interventia romanilor ar fi fost pentru public un bonus discursiv. Ei ar fi adaugat subtilitatii perfectioniste a coregrafei vest-europene o declaratie est-europeana mai dura. Poate nu nepotrivita. Deoarece De Keersmaeker s-a lasat in munca ei oricum prea mult condusa de structura musicala a lui Ars Subtilior, extrem de formalista.
Dansatorii si structurile lor de miscare au fost puse in scena prea bine format… prea plastic. Iar aceste timpuri ale dezastrelor provocate de razboiul de o suta de ani care au fost determinate de violenta, ciuma si inchizitie sunt prezentate prea manierat.

Dar apar contraste grotesti fata de abstractia plana a imaginii corpului medieval cum de exemplu reiese din vechile picturi. Acestei prezentari care incepe
cu un solo de flaut remarcabil, ii lipseste un continut dramaturgic.

(Helmut Ploebst / DER STANDARD, Printausgabe, 30.7.2010)
(nm. Manuel Pelmus a fost confundat cu Ion Dumitrescu)

Promiteam in postarea anterioara ca la Cafe Sperl, cafenea de la 1880, cu catifele roase, multa marmura, mese de biliard si liniste de se aud linguritele izbindu-se de portelan, se indeplinesc aproape toate dorintele. Ajunge sa ignori conversatiile mai mult sau mai putin soptite din jur (riscul e ca atunci cind se ride cu pofta, se aude, nu gluma) sau ziarele, in toate limbile, de citit si sa te uiti pe fereastra (sa stai la fereastra ar fi o alta conditie) si sa-ti pui dorinte de genul – As vrea ca acum sa treaca prin fata ochilor mei cutarica x. Si, nu glumesc, se cam implinesc.

Argument: In urma cu 4-5 ani stateam la o astfel de masa la fereastra cu Mihai Mihalcea, coregraf si directorul Centrului National al Dansului Bucuresti si vorbeam despre Vera Mantero, coregrafa portugheza pentru care impartasim amindoi aceeasi pasiune mistuitoare si cine ne trece prin fata ochilor, pe trotuarul de vizavi. Am invocat-o si a aparut, uite-asa.

Vera Mantero a fost la ImPulsTanz citiva ani la rind, prima data in 2002, cind a prezentat un solo (cu care a fost invitata si la Bucuresti) – tribut adus lui Josephine Baker, cu titlul “a mysterious thing said ee cummings”, din care sint accesibile pe youtube citeva fragmente:

Back to Cafe Sperl, e drept ca m-am cam zgiiat eu si zilele trecute invocind un oarecare x sau y, iar in loc de …, au aparut doi teoreticieni, cunostinte mai vechi, Peter Stamer si Silke Bake. Ma voi fi concentrat in directia gresita a vintului. (E, fireste, recomandabil ca deziratii sa fie, totusi, in Viena sau macar pe continent). Iar intilnirea cu Peter si Silke n-a fost cel mai rau lucru . M-au invitat la un “wild talk” de 12 ore, moderat de ei, cu 23 de invitati din lumea dansului, intr-un loc numit Kasino. Unde, au precizat ei, pot dormi daca mi se face somn si apoi pot reveni la discutii cind am chef. Ja..Ja…

M-am dus la Kasino pentru ca lista invitatilor era interesanta (Anne Teresa De Keersmaeker, Mathilde Monnier, Davis Freeman, Penny Arcade, Jennifer Lacey, Gurur Ertem, Igor Dobricic, Ivo Dimchev s.a.) si am sfirsit prin a dormi acolo pentru ca era un nume pe lista care ma interesa cel mai tare si acesta era la orele mici ale diminetii. A fost o experienta ! Inainte sa adorm, imi amintesc, ca prin vis , ca mi-a placut foarte mult de turcoaica Gurur Ertem, performer si selectioner de festival in Istanbul, o femeie cu o minte brici care i-a pus in incurcatura, de citeva ori, pe moderatorii care, de felul lor, nu sint chiar genul intimidabil.

Silke Bake e dramturg, in ultimii ani a curatoriat impreuna cu Andre Lepecki, poate cel mai cunoscut critic de dans contemporan, festivalul berlinez „In Transit“

Peter Stamer e performer si teoretician, preocupat, printre altele de formate provocatoare de discutii, de tipul AT HOME la ImPulsTanz in 2005 sau turul de forta de anul acesta.

De la turcoaica cea desteapta si asa de pretentioasa am aflat ca in Istanbul se intimpla festivaluri de tot felul, de balet, de film, de arte vizuale, de muzica, inclusiv de muzica electronica, singura ei problema fiind aceea ca toate sint finantate de aceleasi familii foarte bogate care detin, astfel, monopolul si care nu vor sa rateze nici un eveniment si sa-si asocieze numele cu tot ce e nou (Groaznic ). Principala preocupare a lui Gurur Ertem era aceea de a pastra cumva identitatea festivalului de dans contemporan, ferind-o de monopol. Oricine isi permite nuante de genul acesta in abordarea preocuparilor sale imi va cistiga cel putin simpatia.

Cele 12 ore de discutii au fost in fapt un performance in care informatiile despre dans spuse la persoana intii singular (pe care le ador) isi aveau greutatea lor, dar unde protagonistii erau cei doi asa-zisi moderatori si deteriorarea lor sub ochii celor ramasi sau reveniti in sala.

Inevitabilul s-a produs, m-am plictisit, am adormit (aveam bancute, paturi si vin la dispozitie ) si m-am trezit cind se lumina de ziua, incercind sa-mi amintesc unde sint, iar apoi, odata amintindu-mi, panicindu-ma ca sa vezi ca am ratat tocmai… Si atunci l-am vazut , se pregatea sa vorbeasca. Si mi-am inceput ziua asa de frumos. Trag nadejdea ca poate aceste efuziuni de fana adolescentina vor fi daca nu intelese, macar scuzate cind voi detalia. Deocamdata as insista asupra celeilalte revelatii de la ImPulsTanz: performance-ul “Cedric Andrieux” de Jerome Bel.

Jerome Bel semneaza conceptul si realizarea, Andrieux interpreteaza, isi interpreteaza propriul portret, prin povesti personale montate apoi impreuna cu Jerome Bel.

Jerome Bel, unul dintre cele mai mari nume ale dansului contemporan (caietul program al festivalului il numea cel mai mare artist conceptual contemporan, o fraza iritanta si aparent golita de continut, dar in cazul lui pur si simplu adecvata) a devenit faimos inclusiv pentru anul sabatic luat pentru a aprofunda filozofie. Diferenta specifica a acestui artist e coregrafia teribila dintre semnificat si semnificant pe scena sau maniera in care conceptele si gindirea in stare pura se deruleaza gratios si deloc relativ, (la nivelul experientei oferite spectatorului) construind intotdeauna rationamente intregi, demonstrind sau deconstruind pina la epuizare prin varii “elemente scenice”, prin asta a se intelege mai ales elemente dinafara scenei aduse in contextul ei.

Nu cunosc un mod mai rafinat (si mai atroce) de a face (sic) istoria dansului decit seria de portrete de dansatori realizata de Jerome Bel, pentru ca Cedric Andrieux face parte dintr-o serie.

Jerome Bel exclude detasarea si comentariul si, practicind aceeasi tehnica a recontextualizarii, il pofteste pe Cedric Andrieux, dansator renumit lucrind ani de zile cu Merce Cunningham, sa faca ce nu face de obicei, sa-si povesteasca viata, sa vorbeasca adica si sa-si constientizeze optiunile. Sa puna acea intrebare vitala pentru dansul contemporan – de ce totusi x si nu y. Iar Andrieux va vorbi pe scena, loc in care n-a vorbit in viata lui si va exemplifica, in fata publicului fragmente, el, performer impecabil care nu s-a gindit niciodata ca in fata publicului se poate doar “incerca/exemplifica” ceva.

Montajul apartine, cum spuneam, lui Jerome Bel, el contribuind la ce numeam extrem de ingenioasa coregrafie dintre planul teoretic inerent (ce e arta contemporana, ce e baletul, ce e dansul modern, ce e dansul contemporan, ce insemana un performance, dar un act artistic, care e rolul esteticii, rolul constientizarii actiunilor scenice si al chestionarii, in ultima instanta rolul gindirii si al emotiei artistice etc.) si “autodenuntul” unui artist care isi prezinta cu onestitate viata ca o serie de dificultati si frustrari, cu citeva reusite dar si multe esecuri, expunere realizata cu delicatete dar si doza atroce inerenta.

Cedric Andrieux povesteste cu voce blinda, cuminte despre viata lui ca dansator timp de 8 ani in compania lui Merce, care, de la un moment dat facea coregrafii pe computer si le cerea dansatorilor sai (sa incerce) sa execute miscari imposibile (partea cu incercatul o va intelege mult mai tirziu), despre frustrarea profesionala amestecata cu fericirea personala. Si ori de cite ori va pomeni un esec sau o suferinta sau pur si simplu un lucru de neinteles pentru el, il va exemplifica – va imbraca pe scena costumul imposibil cerut de Merce care nu ascunde nimic, care lasa sa se vada limpede “raportul dizgratios dintre un torso prea scurt si picioare prea lungi”, va relua fragmente din piesele teribile ale lui Cunningham sau din incalzirea ucigatoare cu care si-a inceput ziua, fara exceptie, dimp de 8 ani de zile etc. Va exemplifica inclusiv un fragment dintr-o piesa la care a lucrat impreuna cu Jerome Bel. Piesa se cheama The Show Must Go On (un clasic deja al lui Jerome Bel) si presupune ca dansatorii sa execute informatia din titlurile a unui sir de citeva cintece pop. Alege fragmentul I’ll be watching you si face, odata in plus, ceva nou, sta pe scena si-si priveste spectatorii.

Am gasit pe youtube in intregime cel dintii spectacol al lui Jerome Bel din seria de portrete. El se cheama Veronique Doisneau si poate fi vazut mai jos:

Mai promisesem ceva, ceva bun despre Viena, un obicei bun. Viena by night e o placere si nu-s singura care s-a prins de chestia asta. E ca duminica, silentios, pustiu, cel mult turisti agale, sau politisti asemenea, Hofburgul la dispozitie, nenumarate curti interioare, palate puternic luminate si liniste mormintala. Iar la 3 noaptea, Viena e de-a dreptul nepopulata daca e sa excludem barurile de swinger-i, nici mai mult nici mai putin. Dar nu acesta e obiceiul vienez bun promis, desi si acesta e ditai obiceiul, as fi vrut mai degraba sa-mi exprim incintarea fata de cafenelele si barurile cu cinema incorporat.

Cit despre titlul acestei postari, el este nu numai un agatament, cit si un citat din acel spectacol al acelui performer (oare cine, oare cine ), care m-a impresionat in chip deosebit si despre care scriu in postarea viitoare, promise. Si daca e sa aiba totusi legatura cu ceva, asa, “la nivel subliminal”, cam are legatura cu aprehensiunea care pune stapinire pe mine la gindul ca miine noapte revin in patrie. In acea patrie in care, parlamentarii, pe vremuri, inainte chiar sa se fi inventat criza, cind auzeau de buget acordat Centrului National al Dansului emiteau haiku-uri de genul “Vor sa le mai dam si bani sa danseze?!?” Refuz sa ma gindesc ce vorbusoare ar emite acum, pe criza. Si imi continui denial-ul scriind despre festivalul in virsta de 27 de ani al vienezilor fara sare si piper in fata ochilor domniilor voastre, distinsi cititori. Denial care cere si el efort si balet stilistic si excursii narative pentru ca tanzul sa fie livrat cu lingurita celor care, in cel mai bun caz nu comenteaza sau, second best, celor care imi spun dragalasenii de genul “romanca frumoasa”. Mersi.

Si, o, da, sa nu uit, a mai fost si un scandal, pe scena Odeonului vienez, in care, cap de afis au fost coregrafii romani Florin Flueras si Manuel Pelmus. S-a scris si la ziar (vienez). Dar (si) asupra acestui subiect voi reveni.

ImpulsTanz este finantat de primaria vieneza, iar de 2 ani e patronat la nivel simbolic de presedintie.

Promovarea festivalului este excelenta: nu cred sa existe multi vienezi care sa nu stie ca vara, timp de 5 saptamini, se intimpla ceva in oras legat de dans contemporan. Afise cu o fata si un baiat in aer, perpendiculari pe cladiri (pe principiul gravity sucks si alte jucarii asemenea) invadeaza spatiul public. Fata e o breakdance-rita austriaca faimoasa care cistiga, in prezent, foarte multi bani in Las Vegas (a tinut ea sa precizeze acest lucru:) ). Baiatul – nu stiu cine e.

Fondat de managerul cultural Karl Regenburger si coregraful Ismael Ivo, ImPulsTanz inseamna peste 40 de piese in 10 teatre, peste 30.000 de spectatori, in jur de 80 de profesori, 200 de ateliere cu 3000 de participanti IN FIECARE AN.

ImpulsTanz acopera o plaja larga de posibilitati de miscare, mai mult sau mai putin artistice, de la ateliere de Bollywood Dance, or Hip hop moves, la Yoga, pentru varii nivele, la programe de research sau coaching cu unii dintre cei mai mari coregrafi si performeri ai momentului.

Vezi deschiderea festivalului AICI.

Cursurile costa destul, insa pentru cei care doresc sa transforme diletantismul in profesie exista peste 60 de burse TanzWeb (anul acesta 69), gratie carora ImPulsTanz a devenit scoala pentru dansatorii din sud-estul Europei. In Hall of Fame-ul de tanzweb-eri sint nume ca: Ivo Dimchev, Cosmin Manolescu, Barbara Kraus. Printre bursierii recenti se numara coregrafele Madalina Dan (2008) si Mihaela Dancs (2010).

Pe cit e de deschis performance-ului, experimentelor si discutiilor (a devenit renumit inclusiv pentru partyurile din fiecare noapte), pe atit e de conventional in anumite zone, sint si multe prostii in acest festival, in numele diversitatii, se gindeste si in termeni de “companii”, ceea ce nu e neaparat rau, Rosas e un exemplu interesant, exista si mult balet, de buna sau mai putin buna calitate, si se pot vedea, pe aceleasi scene, piese ale celor mai contemporani dintre contemporani , de tipul DD Dorvillier, Ivo Dimchev, Jerome Bel, Xavier LeRoi, Martin Spanberg (anul acesta) sau Vera Mantero, Meg Stuart, Mark Thompkins, Robert Steijn si Frans Poelstra s.a. (anii trecuti)

ImPulsTanz e posibil intr-unul dintre cele mai conservatoare si apatice orase din lume, unde, e drept exista institutii dedicate dansului contemporan ca TanzQuartier, dar exista si oamenii, locuitorii orasului, de cele mai multe ori invizibili, inchisi, silentiosi, reci, asa de reci, doamne, sau pur si simplu stersi.

Gazda mea spune ca e imposibil sa te imprietenesti cu ei, ca austriecii nevienezi sint un pic altceva, mai au ceva singe, mai zimbesc si chiar vorbesc cu tine, fac chiar ironii, iti spun (toti ) gluma cu Freud (nu de pomana era vienez etc.), despre o colega de serviciu spune ca, interactionind cu ea, intelege cum a fost posibil nazismul, iar pe restul vienezilor, cei intilniti in metrou sau in lift, politicosi si reci, gazda mea ii pindeste fiind convinsa, mai in gluma, mai in serios, ca oricind ar putea scoate un cutit sau un pistol atacind la intimplare.

Gazda mea, romanca, de 3 ani in Viena, alegind sa-si traiasca viata schimbind la citiva ani cite un colt de lume, nu agreeaza neaparat filmele horror si nici nu pare sa aiba probleme de comunicare, pare mai degraba un om viu, cam chinuit in spatiul decorativ in care ne aflam.

Acestea fiind spuse, consideratiunile ei mi s-a parut, totusi, amuzante spre extrem de subiective.
Dar amuzant a fost mai ales in prima zi de Viena cind, ratacindu-ma prin oras in cautarea cladirii Arsenal unde se tineau workshopurile ImPulsTanz, un tinar austriac, nevienez, din munti – a declarat el indicind rucsacul mare din spinare, in care se gaseau, de fapt, laptopuri…, s-a oferit sa ma ajute sa gasesc Objekct 19 (o cladire a Arsenal-ului, i-a placut lui mult cum suna, ce cauti m-a intrebat, caut Objekt 19, haha, cum sa cauti un Objekt) si, conversind noi asa, mi-a zis, la metrou, printre statii, ca sa nu ma tem, ca nimic nu mi se poate intimpla cita vreme sint cu el. Haha.. cam ce anume mi s-ar putea intimpla, am intrebat. You know murder, crime. Haha HA! Am zimbit amindoi.
Dar avea baiatul asta asa o atitudine de adolescent tipic, nu stia ce sa faca cu miinile, pleca ochii ori de cite ori ma uitam la el, era asa slabanog si ezitant si mai ales avea asa o privire, cind o prindeam, alba si promitatoare.
A avut dreptate, nimic (din cele mentionate) nu mi s-a intimplat .

Nici macar cind, in timpul unei conversatii cu un tinar coregraf japonez, la baza dansator de Butoh si manipulator de obiecte si nu jongleur!, povestind el cu incintare despre practica suicidala tipica de acasa, care il plictiseste dar care e o realitate si din cind in cind o moda, m-a strins putin de git ca sa pricep despre ce vorbeste (avea impresia ca engleza lui nu e foarte buna) si nici macar cind o balerina din Slovenia mi-a zis, pe tipicul – me Tarzan, u Jane, me Zizek, u gipsies.

gen

Altfel, m-am prins eu, daca ramineam in contextul (familiar ) de dans contemporan, eram safe, era chiar nou si alintator cum tot soiu de critici si teoreticieni sau performeri de-ai casei, unii chiar vienezi , se luminau la fata cind auzeau ca sint din Bucuresti. Nu am probleme din astea, de fapt, dar asa de strident nu mi s-a mai intimplat . Bucharest? A! O! Say hallo to Mihalcea, Pelmus, Flueras, Gabia si Maria. Nice, nice, trebuie sa recunosc. Ca un apple strudel .

Next: care au fost cele mai tari performance-uri vazute, si au fost dintre cele mai tari ever (si am vazut eu una-doua la viata mea:) ); un obicei vienez bun, cafe Sperl unde se indeplinesc toate dorintele, aproape toate, o noapte la Kasino, un pic de Schiele, si pe cine am vazut in fata mea cind am deschis ochii dupa noaptea (de pomina) de la Kasino. Si poate putine vorbe si despre ce am invatat la workshopurile de-aici.

Clădirea de pe str. Clemenceau e un fost magazin, fostă croitorie, clădire în unghi ascuțit, cu vitrine pe două laturi. (Vitrine cu manechine adecvate pentru croitoria înaltă.)
Acolo vor fi de găsit, de azi, de la 19, timp de trei zile, inițial, doi coregrafi români, unul norvegian (sic), și unul jumate român-jumate altceva și o minunată doamnă Sanda Agalides, dar, în fapt, cine le mai știe numărul… pe Georges Clemenceau, la nr. 2 se va găsi mai toată istoria dansului românesc.

Cîteva întrebări în acest sens.
Ce mai e dansul azi? Ce caută el într-o croitorie cu vitrine la stradă? Ce mai înseamnă spectacolul? Dar istoria? Cum se poate vorbi, puțin mai adecvat și mai departe de ficțiune, despre istorie, despre cea spectaculoasă și mai ales cea nespectaculoasă?

Nu e vorba că cine va veni se va lămuri etc., cine va veni va pricepe rostul întrebărilor.

Manuel Pelmuş, coregraf, spune că aude noaptea voci citind poezie în Sala Rondă a Centrului Naţional al Dansului. Nimeni nu vrea să verifice. În lipsa adevărului, ne-am asigurat că cel puțin într-o noapte vor putea fi auzite (și de alții) poezii cu voce tare, unele și cu corpul inerent, altele fără.

Duminică, 25 aprilie, de la ora 19 (înainte de Rokolectiv , în Sala Rondă a CNDB).

Feat.
Adrian Schiop (ar putea fi fantomă după cum se mișcă, merge la restaurant); Ruxandra Novac (este o fantomă. şi o iluzie); Ionuț Chiva (nu avem date, e binevoitor); Adi Urmanov (poartă negru); Elena Vlădăreanu (nu este o fantomă); Dan Sociu (nu avem date. Deloc); Gabi Eftimie (nu contează dacă e sau nu e fantomă, se simte bine aici); Valentina Chiriță (?); Norzeatic (ex-Vexxatu Vexx, vezi foto) zice că nu e.

Criterii se selecție:

Absolute

Argumente

1. Cei de mai sus sunt câțiva dintre poeții români contemporani & tineri cei mai interesanți (& minunați), dacă nu chiar cei mai, cu 2-3-4 excepții lipsă.

Lista este, desigur, subiectivă.

Ce mă interesează la ei, dincolo de poezie, e asumarea unei relații (mai mult sau mai puțin sau mai mult dificilă) cu citirea cu voce tare a propriilor texte.

O asemenea relație poate avea varii motive – de la bruiaje de tip „arta contemporană”, la considerente firești de promovare, nu contează.
Duminică seară vor dispune de un context convențional performativ – Sala Rondă, cu luminile, acustica și strălucirea ei , care mai mult decât orice cere prezență. Ei vin cu poezia lor, iar propunerea e să o activeze cumva în acel spațiu. Singura constantă obligatorie – dimensiunea sonoră. Ce va ieși din ciocnirea dintre legi și tools artistice diferite, dacă va ieși ceva, va fi spectaculos .
Oricum, în frame-ul CNDB Sala Rondă și cel mai mare eșec e „de privit”.

2. Norzeatic e puțin din alt film, dar e, citez, „cel mai tare poet contemporan” apud Cristi Neagoe. (În plus, nu-i așa?, a furat meserie de la Eminescu).

3. Eduard Gabia, coregraf, nu a putut fi convins de poezia tipărită și nici de cea scrisă cu pixul pe hârtie.

4. Octav Avramescu (Sâmbăta sonoră) voia să asculte poezie cu voce tare.

4-și-un-sfert.  Colegul Costi Rogozanu spune că dacă îl aduc pe Vexxatu (care nu mai există , dar nu despre asta e vorba), la CNDB atunci chiar vineeee şi eeel.  Nah!

Mai multe detalii despre poeți, în curând, pe site-ul cndb.ro.

În timpul unui spectacol, o întîmplare ieșită din comun îi schimbă radical existența. Această întîmplare, povestită în șoaptă numai celor foarte puțini apropiați care îl înconjoară, îi dezvăluie adevăruri tulburătoare și perspective stranii ce îi indică un drum nou. Încurajat de ceea ce simte din ce în ce mai puternic, Fairuz renunță la coregrafie devenind medium și expert vizionar în percepții extrasenzoriale. Deși își continuă existența în maximă discreție, zvonurile au făcut însă tabloidele din lumea întreagă să scrie că Fairuz nu are vîrstă, că nu are o identitate precisă, și că are puterea de a intra în corpul altor persoane, alegînd corpul gazdă în funcție de intensitatea cu care acestea manifestă disfuncții ale sistemului limbic.

Predicțiile sale au ajutat personalități din lumea întreagă pe care le ghideză în demersurile lor profesionale și personale. Dalida, Daiana Ross și Cher au traversat momente de cumpănă în care i-au cerut sfatul. Se spune că celebrul talisman purtat de Eartha Kitt în filmul Catwoman era un cadou oferit acesteia de Fairuz și că genele false purtate la ultimul concert de Shirley Basssey au fost alese în secret de acesta.
După o vreme petrecută rătăcind din nou prin deșert pașii îl poartă spre România, unde găsește că imaginația și spiritul oamenilor sînt foarte bogate, și unde află un loc foarte prielnic pentru activitatea de medium și vizionar. Se spune că unul dintre corpurile gazdă pe care le locuiește de preferință, după cel al celebrei dive libaneze al cărei nume îl poartă, este cel al coregrafului Mihai Mihalcea, pe care l-a ajutat să cîștige concursul de director al Centrului Național al Dansului ocupîndu-i corpul, și apărîndu-l de procesiunile malefice cu o amuletă dăruită în deșert de un bătrîn beduin.

Dan Puric, Mariana Nicolesco și Irina Loghin sînt cîteva dintre personalitățile din România care apelează constant la darurile cu care Fairuz a fost înzestrat. În cercurile academice se vorbește că Fairuz este inițiatorul de drept al proiectului susținut de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național – ”Panteonul Național al personalităților culturale, științifice și educaționale”. Cele mai ascuțite minți din diverse cercuri de intelectuali și politicieni conlucrează de cîțiva ani cu Fairuz pentru a convinge mediile politice internaționale că România este singura țară cu adevărat binecuvîntată.

În 2009, Farid Fairuz s-a lăsat condus de ultimele sale presimțiri și a revenit aproape de lumea spectacolului. După o procesiune înfăptuită într-un orășel minier din Polonia a inițiat procesiunea ”Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic)!” în care se regăsesc o parte din percepțiile sale recente. Se spune că această lucrare poartă un mesaj secret încifrat în mintea coregrafului pe care îl locuiește deseori, și este rezultatul unui amalgam haotic de tehnici de magie și clarviziune. În procesiunea sa, Fairuz a invocat cinci spirite/ființe cu care a putut stabili un contact extrasenzorial. Spre nemulțumirea acestora, Fairuz le-a cerut necondiționat încrederea și a folosit în exces magie neagră, senzații extrasenzoriale contradictorii și intuiții greu explicabile, toate acestea fiind impuse printr-o atitudine aproape macho.

Cele cinci spirite invocate:

Sybilla >> Maria Baroncea
Cu puțin timp înaintea erei noastre trăia într-o peșteră vestita Sybilla, prezicătoarea lui Apollo, care își scria viziunile pe frunze de stejar după ieșirea din transă. O parte dintre acestea au fost colecționate și păstrate în ceea ce reprezenta templul lui Jupiter. După una dintre viziuni, prezicătoarea a anunțat că viața pe Pămînt va avea 9 perioade a câte 800 de ani. Conform acesteia, omenirea tocmai traversează ultima perioadă. Pe lângă asta, ea a mai prevăzut ascensiunea Impăratului Constantin și nașterea lui Isus cu 20 de ani înainte, ceea ce i-a îndreptățit pe mulți să o considere o precursoare a creștinismului. A murit electrocutată de un cablu electric, nu înainte de a prezice renovarea Teatrului Național din București.

Mama Shipton >> Alexandra Pirici
O altă prezicătoare care a trăit în Anglia la începutul anilor 1500, denumită mama Shipton, despre care se spune că ar fi fost jumătate umană și jumătate ființă supranaturală, vine să susțină prezicerile altor oracole, adăugând chiar unele noi. Aceasta a anticipat corect moartea lui Henric al VIII-lea, domnia reginei Victoria, marea ciumă sau ororile celor două războaie mondiale. Francis Ford Coppola i-a atribuit un rol principal într-unul din filmele sale. A anticipat și apocalipsa, când conform viziunilor acesteia jumătate din populația planetei va pieri în timpul unui spectacol de “dans contemporan”.

Carmen Harra >> Carmen Coțofană
Fostă componentă şi fondatoare a grupului Trio Expres, Carmen Harra a plecat din ţară cu mult înainte de 1989, iniţial ca să-şi viziteze sora din Suedia. De acolo a plecat în Statele Unite. Acum are cetăţenie americană şi un cabinet de psihoterapie pe 5th Avenue, în New York. Este prietenă cu vedetele box-office-ului american, de la Brad Pitt la Jeniffer Lopez, are trecere la Hillary Clinton şi pledează cauza românilor la Casa Albă. În România, Harra îşi refuză titlurile de clarvăzătoare, ghicitoare sau chiar vrăjitoare. Spune despre sine că este o vizionară, care „simte“ viitorul apropiat al omenirii într-o lumină mai puţin favorabilă.

Vanga Dimitrovna >> Mădălina Dan
La zece ani de la moartea sa, faimoasa prezicătoare oarbă Vanga Dimitrova nu a fost încă redată pământului, rămăşiţele pământeşti ale acesteia fiind încă ascunse. Vanga a murit la vârsta de 85 de ani, iar ziua morţii şi-a prezis-o singură cu mulţi ani înainte de producerea evenimentului. Prezicerile sale continuă să atragă atenţia la fel de mult ca şi cele ale lui Nostradamus. Există o întreagă listă cu preziceri de importanţă crucială pentru istoria lumii făcute de Vanga, ce au pus în încurcătură minţi raţionale şi luminate. Cu o jumătate de an înaintea morţii lui Stalin, femeia a prezis ziua şi condiţiile în care acesta va pieri, fiind arestată şi întemniţată. A fost eliberată din închisoare abia după moartea sângerosului dictator de la Kremlin. Vanga ştia dinainte de invazia trupelor sovietice în Praga revoltată, în 1968, și de venirea minerilor la București în 1990.

Mi-Fei >> Iuliana Stoianescu
Născută din părinți emigranți chinezi in Queens, New York, Mi-Fei s-a mutat în Colentina, București. S-a inițiat în magia binefăcătoare și este atrasă de un mix eclectic de hobby-uri. Persoanele cărora li se întîmplă lucruri inexplicabile își găsesc întotdeauna claritatea apelînd la Mi-Fei. Cele părăsite de noroc, persoanele care doresc să întoarcă persoana iubită, persoanele cu boli fără leac (alcoolismul, impotența, depresia, frica, stări de amețeală și mai ales confuzie permanentă), persoanele care doresc amulete purtătoare de noroc și apăratoare de rău, sunt sfătuite să apeleze cu toată încrederea la unica Mi-Fei.

Farid Fairuz avertizează care sînt posibile efecte ale Schimbării din 2012:

- migrene, oboseală, crampe musculare;
- senzația trecerii unui curent electric prin creier și coloana vertebrală;
- vise intense;
- crește sensibilitatea corpului uman ca rezultat al vibrațiilor noi, mult mai înalte;
- contractarea timpului (16 ore echivalează cu 24 de ore…);
- schimbarea corpului fizic; se creează un nou corp de lumină;
- cresc abilitățile intuitive și de vindecare;
- structura internă a ochiului uman se transformă în funcție de noua atmosferă planetară și creșterea luminozității.
- activarea capacităților latente a ființelor, noi născuții având capacitate telepatică mult mărită.
- toate bolile incurabile ale sec. XX vor dispărea, inclusiv SIDA și cancerul;
- România este recunoscută de toate țările drept singura ţară binecuvântată;
- crește exagerbat dorința de acuplare cu ființe și obiecte incompatibile.

*Sistemul limbic este format din totalitatea structurilor cerebrale situate în regiunea mediană și profundă a creierului, jucînd un rol major în memorie și emoții, precum și în elaborarea comportamentelor. Sistemul limbic este elementul esențial care pune în acord cortexul cu formațiunile cerebrale mai vechi. Acesta, numit și creier limbic, răspunde de afectivitate și memorie. Formațiunile lui nervoase nu sînt incluse în cortex. Funcția sa esențială este de a menține adaptarea la mediul social. Empatia, relațiile interpersonale, convingerile, credințele, impulsul de atac și de apărare, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt coordonate de sistemul limbic, nu de cortex. De aceea emoțiile nu pot fi coordonate de rațiune, aceasta putându-le cel mult controla pe primele. Sistemul limbic are o anumită autonomie în raport cu creierul. O emoție aparent intensă provoacă o reacție a sistemului limbic și blochează orice reactivitate a zonelor corticale. Sistemul limbic are rol selectiv, fiind un fel de filtru care asigură o selecție după criteriul plăcerii, motivației, interesului, reușitei. Informațiile apreciate ca interesante, trec mai întâi prin el. Sistemul limbic stimulează zonele cortexului la care se referă informația pozitivă (în cazul uneia negative, sub raport afectiv, informațiile ne mai ajungând la creier, fiind oprite de sistemul limbic). S-a probat că omul reacționează înainte de a vorbi și de a gândi. De asemenea informația nonverbală apare mult mai înainte de cea verbală, comunicarea nonverbală răspunzând (de cele mai multe ori, înainte de comunicarea verbală) la stimuli. Comunicarea sistem limbic – cortex este unilaterală deci. Sistemul limbic are un rol important și în constituirea memoriei de lungă durată. Persoana înregistrează astfel caracterul plăcut sau neplăcut al stimulilor, pe viitor neevitând stimulii plăcuți, dar ocolindu-i pe cei neplăcuți. Astfel sistemul limbic stocând toate amintirile, este resposabil de dobândirea experienței. De asemenea sistemul limbic are și un rol cognitiv care constă în producerea de imagini și în utilizarea lor. Astfel sistemul limbic este sediul afectivității, memoriei de lungă durată și al imaginației. Sistemul limbic este impenetrabil la orice logică rațională.

Piesa “Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic*) – feerie extrasenzorială-“ are premiera la Centrul Național al Dansului sâmbătă și duminică, de la ora 19, în Sala Rondă. Pentru mai multe detatalii despre locație și bilete, accesați www.cndb.ro.

Farid Fairuz este un proiect al coregrafului Mihai Mihalcea, directorul Centrului Național al Dansului. Lui îi aparțin biografiile fictive de mai sus, dar și formularea distribuției în maniera care urmează (eu sînt doar un mediu prielnic ) :

Mind Control Deep Alpha: Farid Fairuz

Consulting sinergetic și prezicători: Maria Baroncea, Alexandra Pirici, Carmen Coțofană, Mădălina Dan, Iuliana Stoianescu

Metode de vindecare prin deghizare și tehnici de manipulare: Andrei Dinu

Meloterapie: Miles Davis

Fototerapie: Cătălin Nicolescu

Energii subtile: Centrul Național al Dansului București și Solitude Project

p.s. blogul secret al lui Fairuz aici

Multe lucruri dubioase se petrec la CDNB. Acesta e putin mai dubios decat restul.
Artistul libanez Farid Fairuz repeta la Centrul Dansului pentru premiera sa din ultima zi a lunii, despre care se zvoneste ca s-ar numi “Bun ramas sau despre discretele scapari ale sistemului limbic” sau ceva de gen. Directia CNDB a tinut sa faca, la sfarsitul saptamanii trecute, urmatoarea precizare. O redau integral:

”Avand in vedere recentele acuzatii (? – n.m.) aduse de catre domnul Farid Fairuz domnului Mihai Mihalcea, in calitatea sa de director al CNDB, facem urmatoarele precizari.

Anul trecut, in urma unor intalniri avute cu domnul Farid Fairuz, coregraf de origine libaneza, am stabilit premisele unei colaborari in vederea montarii unui spectacol creat de domnia sa. CNDB s-a angajat astfel sa coproduca spectacolul si sa-l prezinte la inceputul anului 2010.

La baza acestei decizii au stat prezentarile sustinute de domnul Fairuz si materialele video puse la dispozitia noastra. Pe parcursul anului insa, domnul Farid Fairuz a adoptat un comportament bizar, greu explicabil chiar si pentru colaboratorii cu care stabilise deja un nivel foarte bun al comunicarii asa cum este necesar in orice proces artistic. Domnul Farid Fairuz si-a facut aparitia la repetitii dupa bunul plac, a abordat un limbaj “colorat” si de multe ori inaccesibil artistilor cu care a ales sa colaboreze si a folosit metode de lucru necunoscute acestora.

Desi ne e teama ca vom friza zona ridicolului, facem precizarea ca la finalul anului trecut ne-au fost semnalate articole din presa straina in care domnul Farid Fairuz era acuzat de practici stranii precum “tehnici de manipulare extrasenzoriala” si “magie neagra”.

Avind in vedere experienta, succesele anterioare si calitatile care il recomanda pe artistul Farid Fairuz (mai ales spiritul inovativ si complexitatatea proiectului propus CNDB), dar si faptul ca nu putem da crezare unor astfel de suspiciuni care ne-ar fi plasat intr-o zona greu de controlat, am pus pe primul plan realizarea spectacolului care ni s-a parut mai important decat conflictele existente. Ca urmare, am decis impreuna cu artistii implicati in proiect sa continuam colaborarea cu domnul Farid Fairuz, domnia sa bucurindu-se mai departe de un tratament firesc, respectuos si responsabil din partea CNDB.
Cu parere de rau insa trebuie sa precizam ca la mijlocul lunii ianuarie 2010 domnul Fairuz a intrecut orice masura. A solicitat insistent ca CNDB sa suporte cheltuielile pentru cateva ghicitoare pe care urma sa le consulte in privinta spectacolului si a insistat ca repetitiile sa se petreaca in prezenta acestora.

Tinand cont de acestea Departamentul artistic al CNDB a solicitat lamuriri si a cerut respectuos domnului Farid Fairuz sa revina la un comportament decent. Cu toate acestea, domnul Fairuz a abuzat de rabdarea si deschiderea conducerii institutiei si a colaboratorilor sai, motiv pentru care, pentru moment, au fost suspendate repetitiile.
Speram ca domnul Farid Fairuz va da dovada de intelegere si ca la intoarcerea in tara va gasi cele mai adecvate modalitati de a continua lucrul la spectacolul sau a carui premiera a fost programata deja pentru finalul lunii februarie 2010.

Biroul de presa CNDB”.

p.s. pe contul de Facebook al acestuia ultima postare e o stire mediafax

Coincidenta sau nu, o alta stire care l-a entuziasmat e aceasta .  Fairuz are clar aplecare spre editura aldomar si productiile sale “violete”. Si-i mai plac si manelele.

Cum e România din Luxemburg?

E foarte greu să vorbești despre asta fără să faci faze gramo. Cînd eram la ziar am vorbit odată cu Mihai Mihalcea despre București și, la fel, se ferea să înceapă cu mizeria-lipsa-de-educație etc. și pînă la urmă singurul reproș pe care l-a făcut Bucureștiului era că pe scara rulantă oamenii care stau nu înțeleg să stea pe o singură parte pentru a lăsa celorlalți libertate de mișcare.

Deci pe scurt: nu doar din Luxemburg, ci și din România, dacă ai cît de cît capacitate de proiecție, România pare un film de Kusturica – deci un film foarte prost, cu care nu poți rezona în nici un fel și față de care ai mereu o senzație de jenă, de penibil.

Cum e Luxemburg din România cînd vizitezi?

Nu știu exact cum e cînd vii în vizită pentru că atunci cînd am venit știam că o să stau mai mult timp, așa că n-am avut reflexul de om venit în vizită. Bănuiesc că e plictisitor, într-o săptămînă ai cam terminat cu el. Orașul e împărțit în două, partea de jos (care bănuiesc că seamănă cu orașele mai vechi din Ardeal și unde sînt barurile și distracția) și partea de sus, nouă, cu clădirile de birouri și instituțiile care țin de U.E. – partea asta e mai melancolică pentru că e mult mai rece, foarte pustie, turnurile sînt răsfirate, între ele sînt cîmpuri mari din care iese mereu un fel de abur pentru că aici plouă mult. În partea asta poți să mergi o oră pe bulevardul fără să vezi mai mult de trei oameni, mai multe șanse ai să vezi avioanele care trec deseori la nivelul privirii pentru că fie aterizează, fie decolează de pe aeroportul din relativă apropiere. În rest e plin de ciori. Sînt multe dealuri și păduri, tot timpul urci sau cobori ceva.

De ce ai decis să pleci din România (doar raţiuni personale)?

Da, personale.

Cum te descurci, din ce trăieşti? Criza?

Traduc pentru Polirom, asta făceam și acasă. Aici nimeni nu pare foarte apăsat de criză. Din fericire, pentru ele, statele Benelux au fost oarecum protejate, au ieșit mai bine. Din păcate, pentru mine, eu tot pentru România lucrez

Descrie o zi din viaţa ta de-acum. Cît de şi în ce sens e diferită de momentele din viaţa ta cele mai diferite de prezent?

Încep cu a doua întrebare. E foarte diferită față de orice, a fost diferită încă de cînd am plecat pentru că, făcînd asta, mi-am dinamitat cumva prieteniile și viața socială și din astea n-au mai rămas decît, vorba poetului, ”triste ruine sub un cer ca de smoală”. E mai austeră, mai sobră. Uneori, cînd am băut și sînt mai patetic, mi se pare inacceptabilă, alteori mi se pare doar tristă și apoi mai sînt momente (de obicei cînd plec undeva cu mașina și mă uit pe geam) în care mi se pare de o frumusețe uluitoare, ”de film”. Oricum, ca să revin puțin, nu există momente din viața de pînă acum un an care să fie mai apropiate sau mai depărtate față de cea de acum – pentru că (în afară de jobul care e același) nu mai există nici un fel de legătură între ele, de oriunde te-ai uita.

O să-ți descriu ziua de azi – ieri noapte am băut și am stat pe calc, m-am uitat la ”Polițist, adjectiv” și la ”Amintiri din Epoca de Aur” (n-aveam nici o încredere în filmul ăsta și am fost foarte satisfăcut să văd că aveam dreptate și că prejudecățile mele mai funcționează încă corect). Pînă la opt de dimineață n-am reușit să adorm, așa că m-am sculat la trei, foarte deprimat. Am deschis geamul să văd dacă mai plouă și ploua. Pentru că e un geam înclinat l-am lăsat abia întredeschis ca să se aerisească (altfel se scurge apa în casă). Cît am băut două cafele și am fumat am stat pe calc. Am mîncat, mi-am făcut un duș. Am mai băut o cafea. La nouă am ieșit prin oraș. M-am dus în ”d:qliq”, care e cel mai cool bar de aici. Am băut o bere dar nu mă simțeam deloc la locul meu, așa că am zis să schimb și m-am dus în ”Liquid”. În ”Liquid” nu erau locuri, era full și, ca să mă termine de tot, era concert de jazz. Apucasem să-mi iau o bere, am băut-o în picioare și m-am întors acasă. Cînd m-am așezat la calc mi-am dat seama ce nu era în regulă în ”d:qliq” – era prea puțină lume pentru vineri seara, era straniu. Doar că m-am uitat pe monitor și am văzut că nu-i vineri, e joi.

Dar sînt și alte zile, în care mă duc la lac să înot sau mă duc în Bruxelles și mă întorc seara sau rămîn acolo peste noapte.

Ce te preocupă?

Sincer, mai nimic foarte tare. N-am fost niciodată o persoană foarte curioasă (mă și irită puțin persoanele curioase, interesate de chestii, le văd ca fiind maniacale – dar asta e chiar problema mea, nu a lor) și, oricum, puțină cîtă era, și acea curiozitate s-a consumat. Mă mai prind chestii – de obicei artă (filme, cărți:) ) deși ultimul mare prilej de preocupare a fost politic, cu alegerile. Dar și atunci cînd mă prind, cred că mă prind mai mult prin contagiere de la persoana cu care stau, poate că ar trebui să-i mulțumesc pentru asta.

De ce ţi-e frică?

O, de foarte multe lucruri. Mi-a fost mereu frică să nu înnebunesc. Deci asta. Îmi mai e de alcoolism și să nu ajung complet singur. De violență fizică extremă – îmi imaginez des cum mă bate cineva foarte rău. În fine, sînt mai multe și de intensități foarte nuanțate.

Ce-ţi place foarte tare?

Un anumit tip de persoană, care e foarte specifică, exactă, dar greu de descris, cu care să vorbesc mai lejer, să fac glume ok. Altfel îmi plac foarte mult cîinii, cam toate animalele, dar cîinii în mod special.

Ce te enervează?

Să aștept. De fapt mă enervează multe lucruri, sînt foarte ușor iritabil. Poate că cel mai mult mă enervează o senzație pe care o am des – că ce vorbesc în clipa aia și ce fac în general e foarte fake și că toate persoanele sînt așa, foarte fake. Mi-e greu să-ți spun cum asta mă enervează inițial și mă umple de adrenalină, după care rămîn oarecum inert, nu mai sînt în stare nici să vorbesc ca lumea.

Dar asta e ceva mai intim, altfel mă enervează impostura în artă, tineretul ăsta hedonist (cred că de abia acum încep românii să vadă cu adevărat efectele devastatoare ale postmodernismelor, ale democratizării și lejerizării discursului), apoi urbanii pentru că se amușină între ei precum cîinii (la fel cum fac și poeții români, doar că poeții sînt cam rockeri și cam țărani), petrecerile, halele, drogurile, activiștii, atelierele de creație, colocviile, arta făcută cu bani din buget și tot așa, mai multe.

Scrii? Ce scrii acum și cînd și cum, în general? Planuri de publicare ?

Nu prea mai scriu. Nici cărțile pe care le citesc și nici lucrurile pe care încerc să le scriu nu mai au nici un fel de efect catharctic pentru mine. Pe unele dintre ele le recunosc ca fiind mai inteligente decît altele, dar atît.

Nu cred că o să mai public ceva, adică nu văd ce s-ar putea întîmpla care să mă facă să-mi placă să mai scriu o carte întreagă. Mai scriu cînd mi se pare că lipsa asta devine foarte dureroasă – pentru că îmi lipsește enorm asta, să scriu, cred că e cea mai dureroasă lipsă din viața mea . Dar atunci scriu foarte, foarte puțin și de obicei încep lucruri diferite.

Ai votat?

Da, cu Băsescu în ambele tururi.

Te-ai certat cu prietenii din considerente legate de opţiuni politice?

Da, pînă la despărțire aproape. M-am enervat foarte tare . În primă fază m-a enervat că s-au dus la Crin Antonescu, așa, de parcă le luase Dumnezeu mințile. Le-a aruncat bomboana cu ”bun-simț” și ce-și dorește tînărul român cu studii superioare mai mult decît bun-simț. E ceva foarte nazi, pînă și ultimul amărît de la Poli are impresia că vrea să se manifeste într-o societate cu bun-simț și că ar face mult mai multe acolo. În fine, s-a lucrat ani de zile la asta, la construirea unei mentalități gen Radio Guerilla. Bănuiesc că așa au ajuns tinerii care au o impesie bună despre ei să umble toată ziua cu ”bun-simț” imprimat pe tricou. În fine, am avut șocul în priml tur să-i văd cu Crin, pe atunci eram foarte nervos atît că se duc la el, cît și că nu-și dau seama că voturile alea i le dau lui Geoană. Asta ca să descopăr la al doilea tur că de fapt VOIAU Geoană. Asta m-a secat total, rămăsesem fără cuvinte. Nu înțelegeam cînd s-a întîmplat mutația asta, îmi amplifica și mai tare un anume sentiment al izolării.

În fine, în ziua celui de-al doilea tur ne întorceam din Bruxelles. Pe la trei-patru am sunat un prieten să-l întreb cum merge și mi-a zis că-i Geoană în față dar în ușoară descreștere. M-am liniștit, era trendul firesc. Seara însă n-am putut nicicum să prind Realitatea pe net așa că am fost forțat să stau pe Antenă și să o văd pe Gabi Firea ca la nuntă. Nu știu dacă ai dat cumva, dar erau Vadim, Ciutacu, ăștia, în fine, bucurie. Aveau toți niște rînjete elocvente, așa că nu mai speram nimic și apoi s-a anunțat și așa. Prietenul cu care m-am tot certat era condescendent pe mess, mă consola că nu contează prea tare cine iese președinte, lucrurile nu se pot strica prea tare, în fine, placa.

Am stat pînă pe la trei-patru noaptea pe hotnews și pe vox și cînd m-am convins că sigur-sigur îmi iese omul m-am lăsat ușor pe spate, mi-am deschis mess și i-am scris prietenului : ”acum probabil dormi. maine o sa te trezesti si o sa fii surprins. eu ti am facut asta”(începeau deja glumele cu diaspora). A doua zi mi-a scris – ”mulțumesc că mi-ai futut patru ani din viață” .

Urmăreşti politica românească? Europeană? Politica? Teoretic sau te implici, mai mult decât exercitarea votului?

Foarte vag și amatoricește. Nici nu-mi mai dau seama ce sînt eu ca opțiuni politice. Cineva în care am încredere mi-a spus, după ce i-am descris simptomele, că sînt conservator. Parcă chiar ultra. Oricum, cred în lucruri destul de contradictorii.

Guşti artă contemporană? Te-ai deprins cu efeortul necesar de a o gusta? Ţi se pare firesc, te enervează?

So, so, nu prea. N-am avut niciodată un ochi pentru foto, pictură, decorațiuni și restul artelor frumoase. Mai nimeresc cîte un link cînd citesc un blog dau pe el etc. Nu știu despre ce efort vorbești, ce am mai văzut și care să-mi placă nu erau chestii hiperconceptuale, ci, dimpotrivă, lucruri de care te prinzi imediat, dar care sînt foarte frumoase sau foarte limpezi, straight. Ultimul lucru de care-mi amintesc să-mi fi plăcut erau niște visuals de la un concert ”Warren Sucide” și trei artiști dintr-o carte de Erwin Kessler, ”cel ce se pedepsește singur” în care și textul era foarte ok, ceea ce din cîte am văzut e foarte rar cînd vine vorba de arte plastice.

Dar live art? Ce părere ai despre live art? E posibil, pervers, nu e artă, e ceva dicil, fragil etc.?

Nu sînt foarte familiar cu conceptul, dacă vorbești de performance (acțiune) nu prea am încredere. Cînd vine vorba de artă nu prea am încredere în spontaneitate, care de fapt îmi și repugnă. Pentru că, în capul meu, trimite spre noțiuni romantice precum ”inspirație”, ”fire artistică” etc. despre care nici nu are sens să discutăm. Cu atît mai scîrboase mi se par noțiuni gen feed-back, implicarea publicului, vibe etc. Mi se par foarte hipioate, nu am ce face cu așa ceva.

Ce părere ai despre artă? Ce legătură consideri că ai tu cu ea? Ce înseamnă să scrii literatură? De ce scrii?

Am o părere foarte bună despre artă. Cred că oamenii care fac artă sînt speciali și mă uit la ei de jos în sus. Eu cred că am legătură cu arta printr-o deviație chimică, pentru că altfel – vin din lumpenproletariat, am crescut în fața blocului și nu neapărat ca un freak, ci ca un băiat care a funcționat destul de bine într-o zonă nu tocmai deschisă spre valori și frumos, de citit cărți mai grele m-am apucat abia pe la jumătatea liceului, să scrii mi s-a părut mereu ceva rușinos, cam gay, deci asta trebuie să fie, în pofida anturajului , o deplasare chimică m-a făcut să aleg singurătatea și înțelepciunea cărților.
Să scrii literatură, așa cum intuiesc că poate fi, mi se pare în continuare cel mai frumos lucru dintre toate, mai ok decît să faci muzică sau film chiar. Uneori, cînd mă gîndesc la restul artelor (m-ai omorît cu arta:) ) și mă întreb, așa cum am făcut mereu, care e cea mai potrivită pentru mine, le exclud din start pe cele care necesită muncă de echipă – din cele care rămîn, să scrii literatură e preferabil fără discuție.

Dar scrisul despre artă (teorie, cronici de acompaniere), ţi se pare folositor, dăunător, plictisitor, provocator etc.?

Teoria e mult superioară, pe scara mea, cronicilor. Pentru că teoria e mai distractivă și se desfășoară într-un mediu aseptic, ca șahul. Cronicile sînt foarte mundane se apropie de presa joasă cumva. Cronicile sînt făcute de tineri entuziaști în reviste culturale. Primul semn de întrebare pe care trebuie să ți-l pui în privința cronicarilor se leagă de faptul că sînt băieți tineri și totuși reușesc să respire aerul redacțiilor de revistă culturală. Apoi, că se învîrt așa, voioși, și semnalează neobosit noi volume. Deja pentru mine e un portret de om foarte antipatic. Nu înțeleg ce-i mînă, care-i drive-ul lor. Își fac treaba săptămînal sau lunar, vorbesc foarte pe lîngă, nu sînt plătiți bine, sînt nemulțumiți și fac haz de necaz, e ceva foarte curios pentru mine (probabil e momentul să spun că atunci cînd mi-a apărut cartea nu am avut foarte multe cronici de rău:) ). Cred că singura lor șansă de supraviețuire e poezia, pentru că legat de proză (care se citește din plăcere pură) nu mai au un cuvînt de spus – din ce știu, poeții sînt un ghetto în care validarea în interiorul breslei este decisivă, întrucît una exterioară lumii lor nu există la modul articulat, și atunci apelul la cronici și premii se face mai des, e mai important, ca în orice sistem școlar.

Spre deosebire de tînărul cronicar care schimbă transpirat troleibuze ca să-și ia banii pe colaborări și cărțile de recenzat de la edituri, teoreticianul își permite luxul de a scrie cîte o carte despre lucruri care probabil îl interesează la un nivel mai autentic, face un demers mai neconjunctural și poate da ceva foarte plăcut. Îmi amintesc și acum o după-amiază la bibliotecă în facultate în care citeam pătruns (nu glumesc) într-un curs de naratologie că descrierea de peisaj este de fapt folosită adesea ca mijloc de caracterizare a unui personaj. A fost ceva la care m-am gîndit și am dat dreptate, plus că e o idee foarte clară și adevărată, frumoasă.

Guşti divertismentul bine făcut? Ce citeşti, în general? Cine-ţi place?

Nu prea. Mă mai uitam la sitcomuri care erau mai așa și acum am unul pe care mi l-a adus o prietenă, ”It s always sunny in Philadephia”, e ok, uneori mai rîd, dar mai mult mă uit ca, vorba unui poet, ”la o pînză albă”.

Ultima carte pe care am citit-o se numește ”Beznă vizibilă”, e despre depresie. Mi-a plăcut pentru că e scrisă de un scriitor, William Styron, și atunci e mai concisă, mai stoică și mai puțin sedusă de sine decît ar fi aceea a unui pacient care și-ar povesti cazul sau a unui doctor căruia cazul i s-a părut interesant. Și are și un farmec așa, care vine din cultura veche – pentru a-și ilustra mai bine chinurile groaznice și reale din perioada depresiei, Styron apelează uneori la versuri din Emily Dickinson.

Mai citesc cărți despre muzică, mai am jumătate din una despre Nirvana și citesc o istorie orală a punk (în care toți care au ceva de zis par niște țațe nevorbite și mereu tinere, parcă s-ar fi întîlnit Nora Iuga cu Angela Marinescu). Am mai citit jumătate din una despre industrial, industrial music for industrial people.

Înainte, cînd îmi plăceau, citeam romane (acum nu mai sînt în stare să termin unul întreg, am încercat cu toată bunăvoința și e imposibil). Preferatul meu fără discuție, fără nici o dezamăgire vreodată, pe nici un plan, este Salinger. În rest îmi mai plac și alți scriitori dar ei sînt discutabili (între timp, pînă să apuc să-ți trimit răspunsurile, a murit Salinger. Îmi pare rău.)

Ce simţi nevoia să consumi în general (brain food)?

Mai mult filme. Pentru că nu dorm noaptea văd și cîte trei-patru pe seară, mă uit online. În ultimul timp idolii mei vin mai mult din film : Gaspar Noe (”Seul contre tous” e un film așa de ok, e mult mai bun chiar și decît ”Irreversible” ), Lars von Trier (fără să-mi dau seama, la întrebarea cu critica de întîmpinare m-am referit exclusiv la cea literară – în cazul ăsta, film față de care criticii să se fi făcut mai de căcat decît s-au făcut față de ”Antichrist” eu nu știu. Aveau inclusiv probleme că vorbește vulpea, într-o scenă atît de frumoasă) și Haneke (cineva care face dintr-o prostie ca ”Pianista” un film excelent ; în ”Das Weisse Band” am tot așteptat să apară tinerii naziști și n-au apărut, apoi nu mai știam de ce am crezut că e cu așa ceva și pînă la urmă mi-am adus aminte că citisem cronici și că era alt caz de suprainterpretare artsy)

Ce te intereseaza în scris, la tine sau la alți autori. Care a fost ultima carte care a funcționat perfect pentru tine și ce presupune asta?

Nu știu, toate sînt o dezamăgire pînă la urmă. Mai citesc pe recomandări de la prietenii mei și uneori nu înțeleg deloc ce a putut să le placă. Cred că sînt patru ani deja de cînd n-am mai citit o carte de ficțiune care să-mi placă cu adevărat.
Nu mă mai interesează nimic în scris, în proză dacă la asta te referi. Dacă nu dau peste penibili wannabe ca Ryu Murakami, Palahniuk sau Sorokin (tipi demenți straight underground gen, un fel de Fred Durst), dau peste cărți liricoide și locale sau locale și pe umor și nimic nu este mai greșit decît umorul. Cînd dau peste ceva care are pasaje foarte ok, ca Donna Tartt, are prostii imense între lucrurile ok și e rip-off de la Hitchcock.

Îmi place în continuare foarte tare Houellebecq, chiar și după ce am reevaluat foarte mult – și (aviz amatorilor, ha ha) cred că este inimitabil pentru că că cele mai bune lucruri ale lui nu sînt atunci cînd enunță ideile și face civilizațiile (deși alea seduc și alea sînt furate ), ci cînd face foarte talentat existanțialismele mai contemporane. De aceea cea mai bună carte a lui este ”Extinderea domeniului luptei”.

Bănuiesc că din toată varza asta există o șansă de a se înțelege ce nu vreau să văd în fața ochilor.

Mă interesează la un autor de romane să fie sobru, să se ia în serios, să nu frece la epatarea (și dacă epatarea se întîmplă să nu fie vina lui:) ), să fie inteligent și nuanțat și apoi să întoarcă toate astea pe dos și ce face să fie foarte interesant și liric. Dacă face roman de voce, să mai țină în voce ceva sportiv, fair, pur, de puști.

Când spui că-ţi plac versuri de Eminescu, cele două, ce anume îţi place la ele?

Ca să fim cinstiți, era vorba de o anchetă și mă întrebai ce poezie de Eminescu îmi place. De aceea ți-am spus că nu-mi aduc aminte de o poezie întreagă care să-mi placă, știu versuri ok. E foarte posibil să existe și o poezie care să-mi placă toată, așa cum e ea, dar nu cred.
Cele două exemple erau (și îmi pare rău că am uitat de cel cu ”străina gură”, care de fapt este și preferatul, parcă e din Rimbaud) – ”și timpul crește-n urma mea / mă-ntunec” și ”trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri”. Dincolo de corespondențele biografice , prima stanță îmi place pentru că e foarte plastică, pink floyd clips gen, dar de fapt pentru că vorbește foarte exact de un conflict feroce – și asta vine la finalul unei poezii molcome despre nostalgie etc., odată cu versurile astea totul devine foarte sălbatic, trece în negru, schimbă poezia aceea. Mariana Marin avea niște versuri (pe care nu le știu pe dinafară și îmi pare rău, aș fi vrut să le știu) în care spune Nu sînt o ființă morală/ cine trăind ar putea rămîne moral și integru. Nu mai știu dacă sînt exact așa, nu sînt sigur, ideea e că timpul corupe persoana, dar e important, pentru că, așa cum citesc eu, dintr-o obișnuită futere-n gol în genul romantic, de data aceasta pe nostalgia și fără ruinele, Eminescu face din poezia aceea ceva foarte dur, foarte tensionat. Și o face discret, în două versuri scurte de final. Și asta se leagă cu versurile seci, ca o constatare, ale Marianei Marin. Sau ”since I was born I started to decay”, în cuvintele lui Brian Molko.
Celălat vers e de la începutul aceleiași poezii și îmi place pentru că e seren, așa, eterat.

Ce înţelegi tu prin poezie?

ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață și chiar cu o cutie goală de conserve în gură și chiar cu o bombă în măduva șirei spinării o să spun că ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață (Virgil Mazilescu – n.m.)– nici pe astea nu le mai știu, nu mai știu cum sînt tăiate și dacă într-adevăr există toate copulativele alea.
O poezie care e făcută bine e ca o piesă ok, o spun ca și cum aș cînta încet cînd merg prin casă și dacă nu mi-o amintesc mă enervează așa cum mă enervez cînd încerc să-mi amintesc o piesă și fac primele note, dar apoi nu mai știu.

Îţi plac oamenii?

E complicat. În principiu, nu. Îmi plac foarte mult cîinii și-mi aduc aminte cînd am citit o carte de Konrad Lorenz – după ce făcea elogiul acestor bucurii adevărate ale inimii, încheia spunînd că e foarte greșit să iubești cîinii în dauna oamenilor, și atunci m-am simțit. Făcea atac la mizantropie. Nu sînt însă de acord, cîinii sînt perfecți. Sînt construiți foarte bine fizic, e o plăcere să-i vezi, și sînt fericiți. Aleargă tot timpul și sar pe tine sau își împing capul în tine să-i mîngîi. Sînt așa de ok. Își fac schemele, care sînt foarte particulare de la exemplar la exemplar, și e așa ok și liniștitor cînd le recunoști. Oamenii pot fi cel mult inteligenți, dar tot isterici rămîn și altceva decît bla-bla-bla nu primești de la ei.

Pe de altă parte însă, nu-mi plac copiii. Dar zilele trecute la Sephora era o fată cu un coș mic de cumpărături și-l ținea întins la un băiat blond de vreo trei ani care arunca în el spumante, săruri, uleiuri de baie etc., ce găsea. Îl tot pupa și întreba dacă ajunge, dar nu în sensul că să-l oprească, ci dacă-i ajung, dacă e ok cu alea, dacă mai vrea. A mai ales două după care a fost ok – așa copii îmi plac foarte, extrem de mult.

De aceea e complicat.

Urmăreşti presa în vreun fel?

După ce n-am mai lucrat la ziar am avut un reflex să nu mai și într-un fel așa a rămas, deși acum se mai insinuează. Mai exact – veneam dimineața și citeam ziarele în diagonală ca să văd ce a fost și să nu dau și eu din greșeală. Toată ziua cît lucram aveam un tv aproape care era mereu pe Realitatea. Pentru că am avut marele noroc să lucrez cu prieteni de-ai mei care au fost foarte ok cu mine în procesul de adaptare, tot cu ei mă vedeam și la bere și tot presă vorbeam. Seara, cînd ajungeam acasă, mă așezam în bucătărie și, vorbind despre ce zi am avut, tot presă era. Noaptea, cînd dormea toată lumea în casă, îmi puneam căști și mă uitam la talk-show. A doua zi dimineață, la muncă, la cafea, vorbeam despre ce a fost aseară la talk-show. O lună după ce n-am mai lucrat la ziar și mă apucasem de tradus n-am mai vrut să știu nimic.

Serile trecute am citit tot ce se putea despre Aliodor Manolea și despre Mihaela Geoană – o credeam o tipă mult mai pragmatică, care stă cu pantoful pe capul lui Mircea Geoană și-l mai pune la punct, a fost ceva foarte nou să văd că este insane, dintr-o dată Hrebenciuc, ea și Mircea Geoană păreau a fi un grup ciudat dintr-un roman de Dostoievski. Altfel îmi place să citesc cronicile de restaurant pe care le face Adrian Schiop la Romania Liberă – îmi place să las timp să se adune și apoi să citesc cîte trei. Cel mai mult îmi place cînd are și comentarii în care se ia lumea de el. Am încercat să bag și eu o dată, dar cred că au moderare sau ceva.

Comunicarea cu ceilalţi? O chestie importantă, imposibilă, o porcărie?

Și mor cînd aud. E un subiect foarte concret pentru cum sînt eu acum. Cred că în timp mi-am pierdut total această abilitate. Înțeleg ce mi se spune – dar nu cred sau nu mă interesează foarte tare. Mi se întîmplă des ca atunci cînd avansez într-o discuție pe mess să mă fac brusc invisible și apoi, a doua zi, să mint că mi-a picat net. Nu mai pot vorbi foarte ușor, cînd sînt face to face mă rezolv ducînd discuția către vreme sau ce crezi de filmul ăsta, pentru că sînt amabil și mai am încă o dorință foarte dureroasă de a vorbi cu cineva. Asta, ultima, mă bagă de obicei în situații stînjenitoare.

Cum percepi transformarea adusă la pachet cu noile medii de comunicare (şi implicit în ce constă ea)? Ţi se pare preferabilă, ucigătoare ?

N-aș vrea să lucrez, de pildă, la un ziar online, pentru că nu are oră de tipografie și asta permite updatare necondiționată și mai mult bici pe sclavi. Prefer să citesc însă lucruri cu capacitate de update (ți-am zis ce coșmar a fost cu alegerile). Altfel, TV văd pe net, ziare citesc pe net, blogurile sînt pe net, filmele, muzica, tot – evident că e preferabil.

Cumva legat de asta, dar foarte vag, am avut plăcerea să mi se ofere să ascult o trupă post-punk, Durutti Column (și-au luat numele de la o brigadă:) de anarhiști din Spanish Civil War și l-au scris greșit și nu l-au mai corectat pentru că ce sens mai avea și aici au dreptate, dar oare nu este mai bine să îți pui nume Bad Boys sau ceva în loc să fii pretentious shit și să scrii greșit?), în fine, sînt foarte ok și unul dintre albumele lor avea o bandă de glaspapir (? sand-paper) la care au lucrat și Joy Division să lipească. Ideea, spune Wikipedia, e preluată de la o glumă situaționistă în care o carte avea copertă de glaspapir (?) ca să fută volumele între care ar fi fost băgată în bibliotecă.
Dacă nu vezi legătura, e vorba de prostia hîrtiei, dar de fapt mai mult ca să asculți piesa:) care e foarte, foarte frumoasă. Și asta , poate mai frumoasă.

Dar blogul, ce legături ai cu scrisul pe blog?

Am un blog pe care n-am mai scris de foarte mult timp pentru că mi se părea lamentație întruna, ca femeile. Citesc cîteva bloguri, am cîteva foarte proaste pe care mă uit și care sînt mereu o încîntare. Nu știu, fie e foarte nișat, fie ai ceva foarte interesant de spus. Altfel nu înțeleg de ce. Pentru oamenii plecați înțeleg, printr-un post cu un receptor ușor mai abstract le explici mai bine prietenilor ce e cu tine decît într-o discuție – dar și asta e o iluzie .

Ce ajută cînd ţi-e rău?

Nimic din ce știu. Cînd mi-e rău, mi-e foarte rău, aș vrea mai bine să mor decît să mai aprind o țigară sau să mă duc la toaletă. Trebuie să fiu dorlotat sau să fiu lăsat în pace, la un moment dat o să mă culc și de obicei e mai ok a doua zi. Cînd se lungește, îmi fac și eu mici tactici foarte exacte de rezistență – e rău dacă îmi fute cineva sistemul. Mă duc în ”Liquid”, dar dacă văd ceva rău e greșit și-mi fute toată metoda. Deci tratamentul e foarte vulnerabil și din păcate depinde mai mult de exterior decît de mine. Dar în principiu e ok să ajung să dorm, după aia sînt mai ok. M-am mai gîndit să fac terapie, dar din ce am citit și ce văd la apropiații care au trecut prin asta, nu-i nimic care să încurajeze. Tot ce fac e să-ți ia banii și să-ți taie discursul.

Ce e mai greu tolerabil, lipsa intelgenţei sau lipsa a ceea ce se cheamă suflet bun?

A inteligenței, categoric. Am un trecut plin de suflete tandre.

Cum te percepi în raport cu tinereţea, maturitatea etc. (trecerea anilor)?

Îmi pare rău de mine. Îmi pare rău că îmbătrînesc, că mi se duce viața. Mă mișc sensibil mai greu, nu mai sînt așa de rapid în gîndire, am probleme de memorie, nu mai sînt curios. Maturitatea a inventat-o cineva ca o scuză pentru slăbiciune. Știu o fată care la 22 sau și mai puțin era de o severitate incredibilă. Ca lama. Ea nu avea nevoie de maturitate. Maturitatea nu aduce nici un plus, doar minusuri.

Eram odată pe mașină și m-am gîndit să scriu un libret pentru o operă, ”Departe de Mannheim”. Ar fi împotriva maturității cumva pentru că ce se întîmplă – într-un sat de pescari se mănîncă inocent delfini. Vine un înger și le zice că asta nu se face. Dar tînărul Jacques face mari ironii la înger și mănîncă mai departe, deci acum nu mai e inocent so vin blestemele și așa. Mor aproape toți și cum moare un tip, cum i se aruncă femeia de pe stîncă. Ajunge satul aproape pustiu și scapă de blestem. Și intră cor cu ”O, frumoasă Bregnana ai scăpat de blestem, strălucește și fii veșnică” etc. însă intră contra-cor, care zice: ”Ai scăpat, o, frumoasă Bregnana, dar unde-ți sînt fetele și băieții frumoși” etc. și apoi urmează o enumerare din care să rezulte că ok, nu mai e blestem, dar cine mai e viu în Bregnana și sînt exclusiv penibili, jeturi.

Despre ce-ar fi vorba în viaţă? Despre ce e vorba la tine?

Nu am nici cea mai vagă idee, lasă-mă-n pace (partea rea la net e că ucide nuanțele).

În ce relaţii eşti cu moartea?

)))))))). Îmi pare rău de mine că o să mor, că o să am probleme cu sănătatea pînă atunci și că totul o să fie așa de jalnic și în plus. Tot lucruri de care nu aveam deloc nevoie.

Îţi plac animalele?

Am anticipat, dar îmi place să vorbesc despre asta. Îmi plac enorm animalele. Mi-ar plăcea să dresez cîini ai altor oameni pentru bani. Nu să-i învăț chestii mari, doar dresaj social. Am avut o cățea, Sașa, născută la mine în casă. Foarte deșteaptă și tandră (prefer oricînd cățele în fața cățeilor, sînt mult mai inteligente, știu să se raporteze la ce fel de persoană ești tu, nu-ți fac atîtea probleme. Cățeii sînt mai sportivi, vor mereu să se bată, dacă e un petec de noroi undeva prin el trec și tot așa, sînt mai puțin confortabili, dar sînt poate mai mișto de fapt că-s prostuți așa) – în fine, pînă s-o scot din casă, după vaccinări, se făcuse relativ mărișoară și citisem că se poate începe un fel de predresaj, ca la grădiniță, mai mult o stimulare a curiozității. O chemam la mine și îi dădeam biscuiți – mi se pare foarte important ca un animal de care îți pasă, cîinele tău, să vină prompt la tine atunci cînd îl strigi sau să înghețe pe loc atunci cînd îi spui să facă asta. Oamenii care își pierd cîinii sau le mor călcați de mașină – asta li se întîmplă pentru că nu s-au ocupat să-i învețe să vină instant cînd îi strigă sau să rămînă pe loc. Și pentru că tot ce e folositor e boring, alternam cu altă chestie – ne duceam în hol și făceam între mine și ea un fel de gărduleț din cărți, de la un perete la altul. După care o chemam și așa a învățat să sară garduri, o chestie lipsită de orice utilitate, ca și să dea laba, unele din puținele chestii pe care le-a învățat for fun. Mai tîrziu, cînd, coruptă de o lipsă de disciplină care exista la mine în casă, a deprins obiceiul scîrbos de a cerși mîncare atunci cînd mîncam, obișnuia să ridice piciorul ca să dea laba, să dea noroc. E adevărat că mă făcea să rîd, dar era totuși jalnică, ca un cîine de ăsta de restaurant.

Deci : cînd am scos-o în sfîrșit afară și am reluat chestiile făcute în casă (trebuie neapărat reluate, în casă nu sînt atîția stimuli care să-i distragă atenția), îmi venea să plîng de emoție cînd o vedeam cît de atentă și de ok este, un cățel așa de solar, foarte sociabilă, foarte fizică și curajoasă cînd se juca cu alți căței, foarte circumspectă cu copiii și babele din parc, efectiv nu se lăsa atinsă de ei, era perfectă. O scoteam în parcul de Lacul Morii și acolo vin oameni și din Crîngași, și din Militari. Așa că era agitație multă, uneori se adunau vreo douăzeci de cîini care se jucau, așa, într-un mare ghem. Cînd vroiam să plec, ca să mă dau mare, o strigam o singură dată, foarte casual, și apoi plecam. În zece secunde o auzeam tropăind în spate, era teribilă (dacă nu e clar ce fel de mare chestie e asta , încercați să vă chemați cîinele care se joacă foarte implicat cu alți 19 cîini).

Dacă nu te-ai prins singură după toate astea, era evident o corcitură, pe maică-sa am găsit-o pe stradă și după ce am luat-o acasă mi-am dat seama că era gestantă.
De aceea e foarte bine să mergeți să adoptați cîini în loc să-i cumpărați. Nu vor fi toți așa de reușiți . Dar oricum vor fi mai ok decît un husky sau altă rasă de succes, ale cărei calități s-au pierdut undeva în negura timpului din cauza împerechilor excesive – cocalarii vor un cîine bling-bling, oamenii cu inițiativă își fac crescătorie și le dau maximum de pui pe care îi poate produce o femelă. Rasele de succes, adică cele pe care le vedeți cel mai des în jur, sînt degenerate, s-ar putea să vă treziți că țineți în casă un idiot total.

Natura?

N-am avut niciodată simțul ăsta, al naturii, mă plictisește. Sînt băiat de oraș. Mai mergeam pe la munte cu frati-miu și maică-mea și o scoteam din minți pentru că voia să ne plimbe și noi voiam mereu înapoi la hotel, în cameră. Eram punk-stars în felul nostru, știam că nu există nimic mai bun decît ce avem la noi în cameră.

Eşti personaj de interior sau de exterior? Te plimbi?

Am ajuns dracu să mă și plimb, e ultima capitulare . M-am gîndit la asta, am și discutat – tinerii nu se plimbă, în general. Cînd merg, merg undeva, au o treabă, se duc undeva, nu merg așa, ca tîmpiții. Cînd merg așa, aiurea, e pentru că nu au bani ca să meargă undeva. Un lucru foarte trist care mi s-a întîmplat însă, e o combinație între o melancolie de asta bolnăvicioasă, continuă, de om pe care l-au lăsat nervii, și o îmbătrînire precoce a corpului, care parcă își cere drepturile, așa că am început să mă mai plimb. Am ajuns chiar să observ că aici e un aer foarte bun (sînt multe păduri și nu prea e poluare). Încă nu mă plimb efectiv, doar că îmi inventez treburi la distanță mai mare și merg pe jos pînă acolo. Îmi face bine, simt asta foarte tare. Plus că am început să am un simț al naturii, aici oricum ai lua-o tot ajungi la un moment dat să mergi prin pădure și uneori e frumos.

Orașele – ce relații ai cu ele?

La fel ca și mai sus. Într-un fel îmi sînt egale. Sînt de un an în Luxemburg și știu zece drumuri. Și Luxemburg e mic. Am crescut în București și dacă mă scoți din anumite zone în care am avut treabă sînt pierdut. Deci nu sînt urban-adventure, n-o să caut niciodată locuri interesante, n-o să explorez. Și nu o să cunosc locurile ascunse din nici un oraș. Altfel, liricoid cumva, îmi place Bruxelles foarte mult. Oamenii se îmbracă foarte frumos, cîteodată rămîi împietrit cînd vezi cîtă grație. Are adrenalină de oraș istoric gen și totuși agitat, cosmopolit, cu probleme de integrare, de fiecare dată cînd m-a prins noaptea pe stradă , am dat de puști arabi foarte cockie, care fac party cu o disperare care îmi amintește de tinerețea mea. Și pe care îi privesc totuși cu o anumită jenă, scîrbă, ca pe niște țărani mutați mai de curînd la oraș și în consecință mai agitați, mai pe atitudinea. Sînt peste tot deja, se înmulțesc ca artiștii în Berlin, dar dacă în Marsilia, de exemplu, se integrează mai bine în peisaj, în Bxl dau foarte greșit, foarte dramatic. E vorba de un oraș așezat, ”bătrîna europă”, cu stradele, anticariate, mici magazine, mici cîrciumi, mici patiserii. Așa că dezastrul se vede mai clar, prin tehnica primitivă a contrastului.

Obiceiuri proaste?

Sînt foarte leneș, sînt cam fatalist și uneori mai fac scandal, e o chestie de agresivitate care n-a fost manageriată corect. Vorbesc foarte mult, pot deveni foarte obositor bănuiesc. Și mai am faze de aroganța și superioritatea, dar nu le consider defect, pentru că nu mă cred deloc superioritatea, ci mai mult mă uit de jos în sus, așa că ce fac cu aroganța e de fapt simpatic.

Ce te ține de azi pe mîine?

Nimic special, nu am faze suicidale și atunci nu am nevoie de ceva care să mă țină. E adevărat că fără cîteva lucruri esențiale (o persoană, mers cu mașina și marile seri ok) mi-ar fi mult mai rău.

Cartea “69″ – cum ai vorbit despre ea cînd a aparut (cum îți amintești acum că ai făcut) și cum îți vine să vorbești despre ea acum.

Am vorbit foarte naiv și foarte prost. Pe de o parte pentru că sînt și așa, pe de alta pentru că eu nu sînt om de dat interviu altfel decît pe calc. Cînd vorbesc, spre deosebire de cînd scriu, nu reușesc niciodată să spun ce vreau să spun și, dimpotrivă, vorbesc foarte multe prostii. Mă pierd și nu reușesc să mă organizez. Așa că probabil am spus multe prostii.
Acum mi se pare că multe lucruri din prima jumătate a cărții sînt foarte greșite și restul sînt ok, pe unele chiar le recunosc ca fiind lucruri ale mele, care nu s-au dus nici după mutațiile chimice din ultimi ani – dar nu-mi place foarte mult să vorbesc despre asta .

Interviul poate fi citit și pe cotidianul.ro.

Despre performance-ul celor două o să spun doar atît. M-a dus cu gîndul la personaje de animație cărora li se poate întîmpla orice, care pot aluneca, se pot îndoi, plisa în toate părțile, ale căror corpuri scot toate sunetele din lume, și care toate urmează un ritm îndeajuns de intens (și nu e metaforă, e o compoziție sonoră și vizuală foarte interesantă, pe alocuri feerică, pe alocuri sadică) cît să mă țină locului, în Sala Rondă a CNDB, 50 de minute. M-a mai dus cu gîndul la niște figurine de jucărie, înfipte pe cîte o stinghie metalică, care se roteau nonstop, și care, în cazul celor două dansatoare, capătă voință proprie și fac lucruri la care un eventual copil posesor al figurinelor de jucărie nu s-ar aștepta.. O imagine din spectacol, pentru a vă face o idee, poate fi văzută aici.

Pentru mai multe detalii despre cele două, urmăriți linkurile de mai jos.
Mihaela Dancs are o poveste cu atît mai interesantă cu cît s-a apucat de dans în jurul vîrstei de 30 de ani, moment cînd a decis să treacă de la meseria de medic la cea de performer și, cu sau fără legătură, se dedică dansului contemporan cu o meticulozitate fioroasă, științifică , iar Carmen ar putea deveni, dacă ar dori, dintre cei mai buni și mai controversați performeri (o să mai argumentez pe această temă).  În acest performance ea e maniacă dar discretă .

Cele 2 mai pot fi văzute alături de Mihai Mihalcea, directorul CNDB,  în Cvartet pentru o lavalieră, de Vava Ștefănescu (directorul artistic al Centrului).

Carmen Coțofană, alături de norvegianul Brynjar Bandlien, dansînd în spiritul lejer al Mircurei lejere de la CND
aici (și despre Miercurea lejeră o să mai povestesc cu altă ocazie).

Mai multe detalii despre spectacol, locație, bilete pe site-ul CNDB.

Mihaela mai poate fi văzută dansînd într-o altă piesă, solo, Lulu’s room

Îmi amintesc mai bine amintirea unui prieten despre una din acele zile, la Craiova, de astă-dată, cînd, deşi nimeni nu se hazarda pe stradă, el ieşise împreună cu bunicul, la plimbare. Oraşul era gol, plin de TAB-uri.

Nu pot spune că am amintiri multe despre comunism. Iar despre orori, nici atît. Mi-au mai povestit bunicii sau părinții, dar foarte puțin. Despre ororile comunismului, eu mai degrabă am citit. Și din tot ce am citit, teorii, sinteze, mărturiile au funcționat cel mai bine. Iar fenomenul Piteşti şi reeducarea m-au înspăimîntat.

Am prieteni, producători de muzică electronică, artişti, tineri extrem de inteligenţi, de 20 de ani, care citesc despre decembrie ’89 cu aceeaşi uluire cu care am citit eu despre reeducare sau despre Holocaust.

Îmi este aprope la fel de imposibil să recuperez realitatea și grozăvia celor petrecute în decembrie ’89, cum îmi e să recuperez realitatea și grozăvia Holocaustului sau a Fenomenului Pitești.
Chiar mai greu.
Cînd vine vorba despre decembrie ’89, mistificarea nu mai e doar mecanism de amestecat informaţiile, ci ciob în ochii cititorului, suspiciune cronică. Ceva s-a stricat în mine şi în alţi oameni ai timpului meu. Nu mai cred în posibilitatea lămuririi (a aflării unor adevăruri cît mai aproape de adevăr..) evenimentelor din ‘89, pentru că am văzut deja filmul – al revoluţiei şi al mistifăcrii mistificării ei. (De aceea filmul lui Porumboiu “A fost sau n-a fost” e genial, pentru chestionarea suspiciunii noastre ajunse la paroxism).

Îl privesc cu regret pe tatăl meu, exponentul unei alte lumi, care crede sincer că adevărurile încă mai ies la suprafaţă după 50 de ani.

De evenimentele din ‘89 mă pot apropia, pînă la un punct, prin mărturii, mi se par un mod just de recuperare, cît mai multe mărturii (Am citit cu mare atenţie ce s-a scris la iniţiativa colegului meu de Vox publica, Florin Pușcaș). De la un moment dat însă, unele mărturii se amestecă cu altele, intoxicate, cu sau fără intenție, și doar acest gînd e suficient…

Percepția Holocaustului îmi joacă feste, la fel ca revoluția noastră. Prea multă inter-mediere, dintr-o suprasaturare de informații, Holocaustul a devenit un cuvînt gol. El este oricum un concept-construct care ascunde, în loc să repezinte, realități crunte.

Rectific. De fenomentul Pitești mă pot apropia. Mărturiile ajung la mine și mi se par relevante.

Despre reeducare, mass-media a scris puțin spre deloc și întotdeauna s-a făcut apel la mărturisiri.

Inflația media, toate teoriile despre simulacre au un miez de adevăr. Au generat în consumatorul de informație al timpului nostru o teribilă suspiciune. Informațiile livrate de mass-media ar trebui, în teorie, să reflecte un prezent și, arhivate, să ajute cercetării istorice, în realitate, însă, ele reflectă ideologii, în cel mai bun sens, sau devin surplusuri proteice, gonflate, care trebuie curățate sau dezvățate.

Atunci cînd nici mărturiile nu mai funcționează, cînd suspiciunea rade totul sau pur și simplu se simte nevoia de acea distanțare refuzată de logica mărturiei și de ceva care să redea mecanismele, inclusiv pe cele de manipulare, atunci altceva funcționează.

Este vorba despre abordările indirecte, teoretice – chestionările, punerile în discuţie, unghiurile multiple, lecturile critice ale Raportului Tismăneanu gen Iluzia anticomunismului (ce se mai aude cu vol 2?) sau, mai ales, pe gustul meu, produsele artistice inteligente pe temă.

Care să-mi lase, indirect, prin dislocări de adevăruri şi recontextualizări pline de cruzime, pentru o vedere mai clară a lor, gustul că acolo aş putea aproxima ceva cît mai apropiat de adevăr. De aceea şi numai de aceea mi s-a părut interesant să semnalez acest text găsit pe net .

Și de ce ar funcționa o abordare indirectă de tip literatură atunci când nu mai poate exista nici un “adevăr istoric”? Ea apelează la un soi de cunoaștere intuitivă care are aceeași calitate și e din același registru la limita iraționalului ca suspiciunea, doar că funcționează în sens contrar acesteia.
Textul aici.

“The Hurt Locker”, (nominalizat la categoria cel mai bun film şi cea mai bună regie), e unul dintre cele mai impresionante filme despre război (despre cel din Irak), asta însemnînd tur de forţă la capitolul supans şi adrenalină, dar şi acţiune, scenariu şi idei. Şi e realizat de o femeie, Kathryn Bigelow. Titlul se reflectă în toate straturile filmului, inclusiv în receptare (cît de imersiv poate fi un film care rămîne totuşi pe peliculă, fără agaţamente 3D). Hurt locker e metaforă pentru o imagine cutremărătoare din film, e instrument de măsură pentru noţiunile de normalitate şi firesc în lumea geniştilor şi nu în ultimul rînd e un tip de experienţă adresată spectatorului, în care, la limita convenţiei, acesta îşi poate testa propria măsură. (O singură scăpare, o scenă puţin prea demonstrativă spre final îi va fi, desigur, iertată).

„The Hurt Locker” a fost desemnat, pe 15 ianuarie, cel mai bun film al anului de către juriul Critics’ Choice Awards (alcătuit din reprezentanţii a peste 200 de posturi de televiziune, radio şi site-uri din SUA Americii şi Canada), iar autoarea lui, Kathryn Bigelow, a fost declarată regizorul anului.

Un alt nominalizat la categoria cel mai bun film, „Inglorious Basterds” al lui Quentin Tarantino, cu genialul Christoph Waltz, premiat la Cannes (şi la Globurile de Aur) şi favoritissim la Oscaruri pentrul rolul secundar masculin, este, prin excelenţă, controversat şi polemic. Dar nu prin „obrăznicia” subiectului abordat (transformarea Holocaustului în uberdivertisment, în care noile jucării – mecanisme de război & de entertainment sunt scalparea versus acrobaţiile lingvistice), cît mai degrabă la un nivel meta. Este acesta un film Trantino pur sau este mai mult decât atât? Ne dorim de la Tarantino mai mult decât Tarantino? Deschide Inglorious Basterds şi alte portiţe sau e doar vorba de jucării noi ale lui Tarantino, briliante, dar care nu fisurează/aprofundeazăspectacolul, ci dimpotrivă, se repliază în noi şi noi straturi tipice Tarantino? E o discuţie lungă şi probabil inutilă.

Filmul lui Michael Haneke, „Das weisse Band”, cîştigătorul Palm d’Or-ului de anul trecut, al distincţiei pentru cel mai bun film străin la Globuri şi mare favorit la Oscar, a concurat cu cel puţin un film remarcabil – cîştigătorul marelui premiu al Juriului de pe Croazetă, filmul capodoperă, nu exagerez, al lui Jacques Audiard: „Un Prophète”. (Recunosc, nu am apucat încă să văd  filmul lui Haneke).

“E ca şi cum am urcat treptele pe covorul roşu astă-vară la Cannes şi n-am mai coborît de-atunci, spune într-un scurt interviu pentru The Guardian, Tahar Rahim, interpretul rolului principal din Un Prophète, revelaţia de la Cannes 2009, care în decembrie a cîştigat distincţia de cel mai bun actor european, iar săptămâna trecută a fost nominalizat la premiile BAFTA pentru debut.

“Tahar e cel mai blînd băiat cu putinţă, aşa încît transformarea sa în Malik (un arab de 19 ani care ajunge să conducă, dintr-o închisoare pariziană, grupările mafiote corsicane şi musulmane – n.r.) devine una dintre cele mai mari reuşite ale carierei mele. Şi tocmai asta îl face pe Malik un personaj atît de fascinant, această blîndeţe prezentă într-un suflet brutalizat”, spune regizorul Audiard, cu mîndrie, despre Tahar.

Filmul său e o bijuterie cinematografică cu soluţii intens-delicate, rafinat-poetice (nu fac deloc mişto), pe mai multe paliere, care lasă însă bizara şi perversa impresie, post vizionare, că totul e cumva k, că lucruri grave se consumă dar pe undeva există un substrat de ceva bun… speranţă, sens, chestiuni din acestea. Nimic mai fals. E doar una dintre cele mai cutremurătoare perspective din interior asupra unor orori obiective, cu toate negocierile posibile şi imposibile la care se înhamă un suflet de om, de om blînd chiar.

p.s. Unde-au dispărut criticii de film, delectabili, cu un şarm ucigător şi discurs pe măsură (care există în România , filmul fiind chiar singura artă care se bucură, la noi, de o gaşcă întreagă de asemenea preţioase exemplare), acompaniatorii perfecţi în întreprinderea extravagantă de a pierde noaptea pentru a te uita la Gală? Sau n-au dispărut… e numai prostia realizatorilor/producătorilior de la TVR?!… (şi adăugaţi aici toate semnele de punctuaţie care vă vin în minte).

L-am întrebat şi pe Manuel Pelmuş, coregraf, dacă tot se plimba împreună cu Stere din Cambodgia în Singapore, iar preferata sa e poezia “Dor”. Care, fireşte, nu există şi care ar putea exista. Găsiţi şi aici ce mi-au răspuns cîţiva scriitori tineri.

p.s. Mie îmi place mult poezia “Strigoii”

Costi Rogozanu.: De ce vreau să vorbesc cu tine. Mă deranjează că vine dinspre Biserica Ortodoxă Română doar un anume tip de discurs, care nu e vorba că ar fi neapărat violent, ci ultraretrograd, care refuză orice confruntare cu prezentul, cu temele contemporane, ceea ce nu se întâmplă cu biserica catolica, de exemplu

Adriana Gheorghe: Deşi BOR, mai nou, uzează de mijloacele de comunicare contemporane, apare la tv, îţi intră în casă.

Leo aka Serafim: Sunt două lucruri diferite: discursul pe care-l are preotul în biserică şi mai ales la spovedanie şi discursul oficialilor bisericii atunci când sunt puşi în postura de a avea o atitudine. Voi confundaţi biserica instituţie cu biserica vie care înseamnă, de fapt, preotul. Discursul adevăratei biserici este discursul preotului din biserică. Dacă vreţi un astfel acces, atunci trebuie ca lumea contemporană să vină să-l asculte pe preot în biserică. Dacă-l scoţi din biserică, el devine un om, care – brusc – se trezeşte ca face parte dintr-o instituţie, iar acea instituţie, ca orice altă instituţie, are nişte reguli, care sunt strict omeneşti, nu mai au nimic de-a face cu ceea ce înseamnă biserica aia din care el a ieşit şi care e, repet, biserica vie. Iar eu în numele instituţiei nici nu pot şi nici nu îmi propun să vorbesc.

C.R.: Dar, în atitudinea ta publică, nu poţi vorbi cu noi de la om la om? Nu poţi eluda regulile… corporaţiei, că aşa şi eu lucrez într-o corporaţie, cu mult mai puţină tradiţie ca a ta, dar asta nu mă anihilează total.

S: Niciodată un preot nu va putea să aibă în mod public discursul pe care-l are în spovedanie. De asta este o nebunie să imaginezi emisiuni de genul duhovnic la tv, sau prin corespondenţă, în cadrul unui ziar sau al unei reviste, este imposibil, pentru că aia este o taină în primul rând. Este o taină pentru că atunci eu, preotul, mă pun la dispoziţia lui Dumnezeu şi renunţ la aceste reguli omeneşti, de care mă simt încorsetat oricând în afara acelor taine. Când am intrat la spovedanie, ştiu că sunt doar eu cu omul ăla şi Dumnezeu şi îi spun omului ce-mi pune Dumnezeu în minte să-i spun.

A.Gh.: Nu se poate purta nici un fel de dialog teologic, altul decât cel duhovnicesc? Eu asta încerc să înţeleg.

S: Nu, dialog, nu. Nu dialogul din spovedanie, care e singurul dialog adevărat al bisericii. Iar un dialog de la om la om, cum vrei tu, e de fapt un dialog cu instituţia. M-am gândit foarte mult la întâlnirea asta cu voi pentru că mi-am dat seama că ce vreţi voi nu se poate.

C.R.: Ştii ce e nasol.. În dialogurile mele cu oameni din biserică, mi s-a părut întotdeauna foarte grav că voi nu vă deschideţi totuşi deloc faţă de un public, să zicem, nepracticant, cum sunt eu, indiferent la partea asta ritualică. Mă interesează însă foarte mult să vorbesc cu oamenii bisericii…

A.Gh.: În plus mi se pare că sunt 2 lucruri diferite: opiniile unui om al bisericii despre problemele lumii contemporane, dar şi problematicile lumii lui, teologia, exprimată pe limba contemporană. Pe mine, de exemplu, partea a doua m-ar interesa. Aici s-ar putea produce un dialog? Sau ideea de dialog e problema? Un discurs livrat pur şi simplu, în scris sau live, se poate? Cum face Rafail Noica de exemplu?

S: Nu ştiu ce să spun despre asta. Şi mă refer aici la ce îmi stă mie în putinţă. Cât despre dialog, se poate un dialog teologic de tip academic, dar nu unul viu, nu aşa cum port în biserică şi care e singura atitudine pe care mi-o cunosc ca fiind adevărată. În rest, întotdeauna când vorbesc cu un om în afara spovedaniei, falsez, mai mult sau mai puţin. Adică, (în faţa unui om, în afara bisericii şi a tainei, sunt şi eu un alt om, dar) păstrez deformarea profesională de pe urma spovedaniei şi nu mă pot abţine să nu-mi adaptez discursul în funcţie de nevoile pe care simt că le are. Şi atunci nuanţez sau accentuez nu ce e important pentru mine ci ceea ce l-ar ajuta pe el.

C.R.: Dar eu nu vreau ajutor. Vreau doar să dialoghez. Vreau să te cunosc. Din câte am reuşit să aflu de la oameni care te-au cunoscut sau de pe Internet, mi se pare că eşti un om foarte interesant, care ar avea multe de spus despre lumea asta contemporană.

L: Hai pune-mi o întrebare practică. Ceva ce ai vrea să ştii de la mine.

C.R.: Aş vrea să ştiu, de exemplu, cum simţi criza economică de acolo de unde eşti tu şi cum simţi că sunt oamenii afectaţi, dincolo de latura financiară, cum simţi că vor fi sau sunt deja afectaţi spiritual?

S: Sunt afectati în funcţie de cât de mult erau în biserică. Cei care nu erau în biserică, acum au tendinţa de a se îndepărta şi mai mult de ce înseamnă pentru mine viaţă, în sensul că fac mult mai multe compromisuri pentru a obţine acei bani de care nici măcar nu au nevoie, cu care s-au legat înainte de intrarea în criză şi este un soi de efect al lăcomiei nejustificate dinaintea crizei. Iar cei care sunt în biserică, dacă reuşesc să rămână în biserică, pentru că au avut parte de un duhovnic cât de cât coerent, profită teribil de mult de pe urma crizei ăsteia, pentru că, de exemplu, a rămâne acasă, mai ales în mediul rural, de unde vin eu, înseamnă foarte mult timp petrecut în familie, mai mult decât au petrecut vreodată. Şi au început să vină la spovedanie tot mai multe cupluri. Bărbaţii vin foarte greu la spovedanie, în general la bătrâneţe sau tineri izbiţi, cum am fost şi eu la un moment dat, de o experienţă sau alta. Ieşind din mediul bărbătesc, stând mai mult cu soţia şi copiii, cumva se sensibilizează într-un fel în care nu l-ar fi făcut altfel. Şi vin la spovedanie. Pentru mine, criza asta n-a făcut decât să adâncească cumva diferenţa între cele două tipuri de oameni: Cei care meregeau la biserică şi cei care nu mergeau. Mă refer aici la cei care aveau o relaţie vie cu biserica, nu care mai aprindeau o lumânare din când în când, asta n-are nici o relevanţă.

C.R.: Oamenii care lucrează în industria showbiz-ului acum spun că e o mană cerească pentru ei criza din motivele pe care le spui şi tu – pentru că oamenii stau mai mult acasă şi consumă mai mult televizor, mai mult Internet, familie însemnând şi consumul împreună al chestiilor care se difuzează acasă. Despărţirea de care zici, dintre oamenii care duc în biserică şi cei care nu se duc e ajutată şi de mediile astea?

S.: Experienţa mea concretă nu include chestia asta. Eu vin din mediul rural şi oamenii mei, e adevărat, au televizor, dar ritmul vieţii lor e generat cumva de munca din jurul casei, iar a petrece mai mult timp cu familia înseamnă a te îngriji să văruieşti un gard, pe care nu l-ai fi văruit decât eventual iarna când nu era de lucru.

A.Gh.: Dar spovedeşti şi de la oraş.

S.: Da, mie mi-a rânduit Dumnezeu extremele, unii foarte săraci, alţii foarte bine financiar. Da, dar oamenii ăştia din oraş oricum nu petrec timp în faţa televizorului, poate cel mult un meci sau un concert. Îşi iau ştirile din alte medii, Internetul în primul rând. Şi timpul petrecut împreună înseamnă plecat în weekenduri, în familie, lucru pe care nu-l făceau. E adevărat că i-am încurajat şi eu foarte mult. Adevărul e că televizorul şi lucrurile astea nu sunt o experienţă pentru mine, ca duhovnic. Aş bate câmpii să vorbesc mai mult. Îmi imaginez că e posibil, un om fără job..

C.R.: La scară globală, în vara asta s-a înregistrat record de încasări în America la cinema. Şi culmea e că ce s-a vândut foarte bine au fost basme, Harry Potter, fantasy-uri, căi din astea de evadare.

A.Gh.: E normal.
S.: Dar vezi că e o nevoie de evadare combinată cu o nevoie de spiritualitate înţeleasă..
C.R.: În forme primitive. Dar e nevoie. Interesant ce spui cu familia.

S.: Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluţia erau copiii. Începutul crizei a fost momentul ideal pentru toate familiile care îţi doresc asta de ani de zile… Serios, e o chestie concretă.
C.R.: Adică încep să câştig mai puţin, mă dau cu capul de pereţi să rezist… Şi tre să fac şi un copil…

S.: Păi gândeşte-te că ai un job foarte bine plătit, într-o bancă, de exemplu, şi, deja, jumătate de departament primeşte un previz. Tu nu eşti încă în jumătatea aia, dar e evident că vine şi rândul tău. E momentul ideal să-mi dea Dumnezeu copilul pe care-l doresc oricum de atâta timp, ca să beneficiez de cei 80% până trece criza.
C.R.: Dar nu beneficiezi de 80% decât un an sau..
S.: Doi ani. Pentru concediul de maternitate. 80% dintr-un salariu bun e onorabil. Oricum, mult mai onorabil decât să rişti să pierzi tot salariul la concediere. Un fel de management al riscului.
C.R.: Bun, asta dacă lucrezi într-o bancă…
S.: Nu numai într-o bancă erau salarii bune la începutul crizei. Şi mulţi dintre cei pe care îi spovedesc aveau salariile astea, în bănci sau în alte părţi.
C.R.: Poţi să le dai două palme din partea mea?
S.: Celor din banci? Nu, pentru că nu e vina lor.
C.R.: Deci ăla e cel mai diabolic sistem.
S.: Nu sistemul e diabolic, noi suntem.
C.R.: Noi suntem diabolici?
S.: Nu ne-a obligat nimeni să ne schimbăm frigidere încă bune cu frigidere noi, sau să lăsăm maşina care era perfect funcţională ca să am una mai sclipitoare.

C.R.: Semnatul unui contract făcea parte aproape dintr-un act de socializare. Deci, ori intrai în hora nebună, ori nu, şi erai eliminat. Era o hotărâre foarte simplă.
S.: Nu cred. Eu cred că dacă cereai acel contract să-l citeşti, ţi l-ar fi dat frumos acasă. E adevărat că nu le-ar fi convenit, dar nu aveau de ales. E foarte simplu să dai vina: banca m-a păcălit. E adevărat, ei sunt puşi pe făcut bani, de aia îi spune bancă, trăiesc din ce fură de la noi, adică din dobânzi. Iar eu mă duc la ei şi ce fac, opţiunea mea e să am încredere totală în ei? Aş citi şi ce scrie la toaletă, să nu mă pună să plătesc ceva după ce trag apa.. Cât de ruşinoşi să fim?
C.R.: Ai citit vreodată vreun contract de bancă?
S.: Da
C.R.: Şi ai înţeles ceva din el?
S.: Înţeleg aproape tot.

C.R.: Da, bine, ai terminat o facultate de specialitate. Eu nu l-am înţeles, de exemplu, decât după ce l-am citit cu un avocat.

S.: Reacţia oamenilor care se spovedesc la mine şi care n-au făcut ASE-ul, e să mă sune, să-mi trimită contractul pe mail sau să consulte un avocat. Nu se poate să-ţi fie ruşine să-i spui domnişoarei de la bancă stai puţin, nu mă grăbi, că eu n-am terminat de citit. Dar dincolo de asta, înainte de acel contract, a existat o nevoie de a cheltui bani care în peste 90% din cazuri era nejustificată. Asta este ceea ce mă interesează pe mine ca om la bisericii.

C.R.: Nu ţi se pare frumos că, de exemplu, vorbeai despre familie, femeia, care se ştie că munceşte de 10 ori mai mult decât bărbatul în familia aia, are, în sfârşit o maşină de spălat bună?

S.: Acum eşti tu un pic retrograd. Pentru că majoritatea familiilor, inclusiv la sat, au demult maşini de spălat, inclusiv din astea automate, cu bule şi cu tot ce vrei. Primele au fost luate în anii ’90.

C.R.: Nu-i adevărat. Poate zona mea e mai săracă… La mine, pe Siret, şi-au luat doar cu rate. Ce e ultraamuzant în satul meu natal sunt cele două mari momente de boom. Unul, creditul cu buletinul şi doi – o inundaţie teribilă, în urma căreia Guvernul le-a dat ajutor să-şi înceapă să-şi facă casă nouă. Acum intri într-un sat foarte ok.

S.: Ştiu şi eu un sat care arată oribil după gustul meu, nu neapărat bine, arăta mult mai bine acum şase ani când era plin de case vechi care acum sunt toate rase şi există numai monştrii din ăştia pe bolţari, dar în care nu locuiesc. Locuiesc în cămăruţe alăturate pentru că nu pot încălzi monstrul, şi pe asta îl ţin pentru când vin rudele din străinătate.

C.R.: Ăsta e fenomen de zonă bogată.

S.: Asta-i Bucovina proastă, că există şi Bucovina deşteaptă a oamenilor cu morişcă bună în cap, care au înţeles că locuinţele vechi sunt mult mai profitabile decât una nouă şi le-au păstrat pe exterior şi pe dinăuntru le-au schimbat complet. Să ştii că multe lucruri pe care le-am învăţat la ASE, le-am regăsit în gura lui Iisus, spuse aşa foarte clar. Nu putea să spună Iisus despre piramida nevoilor, dar putea să spună despre bogătaşul care a strâns tot anul până a umplut tot hambarul, după care problema lui era cum să-l spargă să facă unul şi mai mare. Deci, evident, nevoia lui nu putea să treacă peste ceea ce el gândise iniţial ca maximumul necesităţii, dar dacă tot am atins acest maxim, nu-i aşa, de ce să n-am şi mai mult… Ăsta e exact comportamentul care a condus aici. Dacă omul gândea, am un cal, de ce să-l am şi pe-al doilea, am maşină etc. şi punea bănuţul în plus ca să plece undeva cu soţia. Dar nimeni nu gândeşte aşa, e chestia asta de a aduna material.

C.R.. Crezi că va învăţa zona asta din estul Europei să treacă de la, să-i zicem, religia împrumutului pe 20 de ani în religia economisirii? Şi pentru că vorbeam de bănci, noi am fost fraierii, noi am semnat contractele, noi nu le-am citit, pe de altă parte banca a beneficiat de una dintre cele mai puternice propagande din toate zonele – din zona intelectuală înaltă (discursul liberal e mult mai dezvoltat în România decât să zicem, discursul social) şi atunci toată propaganda asta a făcut din bancă nucleul noii ordini sociale. Şi acum se iau bani publici, în Germania, Franţa, America şi sunt băgaţi în bănci să le salveze, ele sint inima. Cum crezi că se vor raporta oamenii la bani în 5-10 ani? Vor rămâne aşa locuri sfinte, sau vor începe să dezvolte o ură care s-ar putea să nu fie bună?

A.Gh.: De tipul “dă-le două palme bancherilor pe care-i ştii”, din partea mea ?

S.: Şi la prima şi la a doua întrebare, răspunsul e: nu, se vor împrumuta în continuare. Banca e un business şi aşa va şi rămâne, unul care vinde bani. Dacă eşti de acord, cumperi, dacă nu, nu vine banca la uşă cu mitraliera. Banca e inima capitalismului; dacă vrem capitalism, nu se poate fără.
La noi e însă foamea asta pe care o s-o mai moştenim ani de zile. Care din comunism vine.

A.Gh.: Comunism? Nu e pur şi simplu un simptom al societăţii de consum?

S.: Sunt două lucruri care s-au suprapus perfect la noi. Ne e străină, de exemplu, următoarea chestie: Am fost la cumpărături cu o prietenă englezoaică şi şi-a luat o jumătate de pâine, două ouă şi un măr. Şi am întrebat-o – dar mâine nu mănânci? Ba da, dar vin mâine şi cumpăr. Nu mi-am dat seama de această diferenţă până atunci. În paralel cu clienţii de supermarket, există şi ceilalţi, mai relaxaţi. De exemplu, când a fost uraganul Katrina, au murit de foame în casă pentru că nu exista metalitatea aprovizionării disperate, aveau in frigider ce le trebuia azi si, poate, maine.
Pe de altă parte, în ceea ce mă priveşte, admit că mi-e foarte greu să nu cumpăr la oferte mari care implică reduceri de preţ. Automat socotesc, mama cât economisesc. Chiar dacă e mai mult decât am nevoie, chiar daca se strică sau ajung să mănânc mai mult ca să nu se strice, ceea ce e o demenţă.

C.R.: Ieşim puţin din discursul cu băncile, dar nu de tot. Acum e la modă discursul descentralizării. Toată lumea vorbeşte despre importanţa comunităţii. Mie acest discurs mi se pare dintre cele mai periculoase, pentru că România era descentralizată demult. În ce sens.. Am fost în câteva oraşe de provincie pe care le ştiu foarte bine, din zone extrem de diferite, unde am văzut “familia” în înţelesul cel mai negativ al ei: pilăreală, băgat peste tot, aici caracatiţe care se bat peste tot, acolo, la nivel local. Nici o şansă pentru un tânăr, tot ne întrebăm de ce fug în oraşe mari. Cum împaci instinctul ăsta familial bun – de a sta cu copiii, cu soţia – cu instinctul ăsta familial primitiv: de a domina comunitatea, de a ţine cu familia ta cel mai mult, de a rupe şansele celorlalţi în două ş.a.

S.: Mie mi-e limpede. Dacă acea comunitate are un preot bun, lucrul acesta nu se va întâmpla. Hai să vorbim la nivel de sat. Pentru că la nivel de oraş e mult mai mult de-atât. Dar, oricum, sunt absolut împotriva descentralizării în România. În alte ţări este de departe cea mai bună variantă. Pentru că, într-adevăr banii se dau, şi vorbesc ştiind cazuri concrete, după interese şi relaţii de prietenie, sau familiale. Trebuie să fii nebun să nu spui că ăsta e adevărul în România.
C.R.: E acum politică de stat.
S.: Dar această politică a descentralizării e copiată dintr-o realitate care la noi nu există
C.R.: Ca uninominalul şi altele
S.: Absolut. Importuri vestice create de nevoile reale ale unei societăţi, alta decât România, iar noi am luat produsul uitând că societatea noastră nu e nici pe departe pregătită. De asta nu funcţionează în marea majoritate a cazurilor Şi mai e ceva, dacă există descentralizare, există şi pierderea controlului, control în sensul cel mai miliţienesc – de cine verifică cum s-au cheltuit banii.

C.R.: Asta mi se pare că e o problemă pe locul 2, 3. Mie mi se pare foarte grav altceva.

S.: Nu, pentru că, premisa descentralizării fiind că oamenii de la faţa locului ar şti cel mai bine care sunt nevoile reale, dacă ar exista şi un control, de la centru, sau din alte parte, din zone care nu cunosc local oamenii, atunci s-ar echilibra, poate, cele două lucruri, mă gândesc, că s-ar teme să facă măgării, sau măcar atât de mari sau atât de pe faţă, pentru că vor fi prinşi şi expuşi. Oamenii politici se tem foarte mult de asta. Dar aşa, ştiind că la mine-n sat mă înţeleg eu cumva cu primarul şi că pe primar îl controlează inspectorul judeţean, adică vărul primarului…

C.R.: Dar ştii care e problema.. Am observat două explozii imobiliare, de două naturi: pe de o parte băncile – sunt sedii peste tot, printre blocuri, prin ganguri. Apoi, peste tot au apărut biserici noi – şi ăsta e cel de-al doilea lucru. Şi, din păcate, mi se pare că-s amândouă de business. Tie cum ţi se pare?

S.: Depinde. Dacă sunt catedrale..

C.R.: Nu, biserici mici.

S.: Bisericile mici sunt binevenite oricând, Costi, dar dacă sunt cu adevărat mici. Că în Biserica Ortodoxa, încă de la început, ăsta a fost sistemul firesc – o biserică foarte mică, atât cât pentru o stradă. Povestea asta cu bisericile mari, monumentale vine din vest, n-are nimic de-a face cu Ortodoxia. Si uita-te in vest, sa vezi ce s-a ales de catedralele lor, ca sunt restaurante si banci. Apropo de banci… Ideea in Ortodoxie era chiar aia de comunitate locala, în fiecare localitate existau bisericuţe pentru aproape toţi sfinţii din calendar. Iar bisericutele astea sunt şi teribil de ieftine, plus ca ar trebui să fie funcţionale.

C.R.: Nu ştiu, mică aşa cum e, suge foarte mult.

S.: Nu bisericile mici, de cartier, cheltuie banii, să ştii, ci mamutii, acele catedrale uriaşe, pe care le vezi în toată Moldova.

A.Gh.: Care rămân şi neterminate.
S.: Şi care sunt nejustificate şi nici nu-şi ating scopul. Pentru că omul care va merge acolo, niciodată nu va aparţine unei familii duhovnicesti.

C.R.: Cumea e că în mamuţii ăştia e şi cea mai mare înghesuială, deşi e spaţiu.

S.: Nu e culmea, pentru că ăştia sunt ortodocşii cu numele. Oamenii care încearcă să-şi trăiască asumat Ortodoxia vor fugi de aceste aglomeraţii şi-şi vor căuta un cuib al lor, ascuns de forfotă, camere video şi tot restul.

C.R.: Mie asta mi s-a părut ca o culme a capitalismului, că, în vremea comunismului, se făceau blocuri în jurul bisericilor şi în capitalism s-au băgat bisericile între blocuri. Efectul e acelaşi.

S.: Într-un fel, comuniştii nostri n-au ştiut, dar în felul asta au făcut un mare bine Bisericii, pe termen lung.

C.R.; Da, au strâns comunitatea.

S.: Exact. Au fost mai “deştepţi”, în sensul ăsta rău, comuniştii ruşi care au înconjurat bisericile, unele splendide, de secolele 14, 15, cu fabrici, fabrici care azi sunt şi părăsite, nici măcar muncitorii nu mai intră în locaşurile alea. Sunt pierdute iremediabil.

C.R.: Spuneai tu, la un moment dat, într-un alt interviu, că spre deosebire de biserica rusă, biserica ortodoxă română a fost mult mai diplomată sau chiar supusă în relaţie cu sistemul şi, ca atare, a rezistat mai bine. Parafrazez acum.

S.: N-am spus că a fost mai supusă, ci că a avut o reacţie mult mai înţeleaptă în contextul de atunci. Au fost, într-adevăr, două tipuri de reacţii, dar şi eu şi tu ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că noi nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv.

C.R.: Normal.

S.: Eu ştiu foarte clar de la preoţi buni, preoţi pentru care am o admiraţie copleşitoare, că este imposibil să găseşti un preot singur hirotonit în perioada comunistă care să n-aibă dosar la Securitate. Pentru că existau fişe care li se dădeau din seminar cu întrebări-tip pe care le puteai completa într-un fel sau altul. “Există cineva care l-a vorbit de rău pe tovaraşul Nicolae Ceauşescu, da sau ba?”, dar fie că scriai da şi trebuia să spui şi cine, fie ca spuneai nu, dosarul ala tot exista, pentru fiecare, asta e o realitate. Şi în momentul în care se aude că episcopul sau preotul x are dosar, e important de văzut ce e în dosarul ăla. Ar trebui mers chiar mai departe, cine a fost turnat, x, y, z. Ar trebui întrebaţi şi ei dacă nu cumva au fost turnaţi în înţelegere cu preotul. Este alt lucru, pe care l-am auzit de la preoţi buni, se facea asta, în înţelegere cu oamenii de încredere ai bisericii, spunea preotul ceva fără nicio importanţă, dar spunea ceva, ca să nu se închidă mînăstirea şi să nu aducă pe unul format din faţă de ei..

C.R.: Totuşi se dau rapoarte finale pe comunism, se luptă în continuare cu comunismul foarte acerb şi victimele, până la urmă, sunt alea de care zici tu. 1. Că legea a desconspirat doar informatorii, unii dintre ei victime la rândul lor şi 2. cazurile celebre.

L. : Marea mea durere este că suntem mai manipulaţi acum noi, ăştia tinerii, care avem impresia că deconspirăm lucrurile şi deci, trăim în adevăr, dar suntem încă manipulaţi de cei care fac aceste deconspirări pentru că ei nu vor să contextualizăm. Lasă-mă să ştiu numele victimei, să contactez omul ăla daca mai e în viaţă, sa înţeleg contextul.

A.Gh.: Mai e un lucru relevant – reacţia celui care a turnat, acum.

C.R.: Mie mi se pare că oamenii nu înţeleg că mizeriile continuă şi acum, în 2009, doar că nu se mai înregistrează de nimeni. Şi se profită de faptul că mizeriile umane au fost înregistrate la un moment dat.

S: Exact. Nimeni nu mai percutează la asta pentru că nu mai vor. Tinerii se consideră “liberi”, asociază manipularea şi supravegherea vieţilor lor cu o epocă apusă, a părinţilor şi bunicilor. Şi nu vor să înţeleagă că libertatea lor e o negociere de determinări şi manipulări. Că decolteul pe care-l poartă a fost gândit de cineva, însemnă ceva. Nu-ţi spun să nu te îmbraci aşa, dar fii conştient de ele şi nu-mi spune că nu eşti generat, în comportamentul tău de alţii, pentru că eşti.

C.R.: E o aroganţă a generaţiei noastre.
S.: E o disperare combinată cu multă prostie. Suntem atât de superficiali şi de oportunişti şi pentru nişte scopuri atât de mici. E chestia aia cu cocoş la tine în curte. Toata viaţa ne luptăm să ne delimităm curtea în care putem să rămânem cocoşi, iar dacă apare cumva în curtea aia o zonă unde nu mai sunt sunt cocoş, în loc să mă lupt s-o recuperez…

C.R.: În momente de-astea de criză, am foarte mulţi amici care îşi pierd joburi, case etc. a dispărut orice formă de – mie aşa îmi place să-i spun – idealism. A dispărut un fel de a te raporta la viaţă ceva mai dur, ceva mai barbăteşte şi ceva mai indiferent faţă de casa sau maşina de spălat pe care o ai. Mă întrebai de ce am vrut să vorbesc cu tine. Pentru că mi se pare foarte important să consolidezi discursul ăsta, indiferent că e bisericesc sau pur reflexiv, dar discursul ăsta idealist trebuie cumva recuperat.

A.Gh.: Aha. E şi ăsta un fel de a spune lucrurile. Idealism. De a avea un set de valori după care să te conduci în pofida contextelor.
C.R.: Un centimetru desupra zilei de mâine.

S.: Decât să îmbrăţişez diferite valori în care cred până la un punct şi să nu rezolv de fapt nimic, mai bine una pentru care risc comodităţile şi tot restul. Apropo de ce omoară biserica. Faptul că nimeni nu-şi mai asumă drumul creştinesc până la capăt. Era în secolul IV când Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”. Iar la noi, azi, a fi un om cumsecade e deja idealul creştinului. Dar nu asta înseamnă creştinism. Creştinismul era o nebunie, te putea smulge din lume.

C.R.: Din puţina mea cultură teologică, la şcoală am avut profesori buni din zona aia, şi, îmi amintesc, am citit foarte mult Ivireanu şi, din predicile lui, ţin minte că jumătate erau foarte agresive cu oamenii din sală, împotriva vanităţii lumeşti etc.

S.: Îşi permitea retorica asta agresivă.
C.R.: Acum de ce nu şi-o mai permit preoţii?

S.: În nici un caz eu nu-mi mai permit acum să fac acelaşi lucru cu Antim Ivireanu, iar Sf. Antim nu o făcea la fel ca Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu. Ideea e cât şi cum o faci. Păi Sf. Ioan în Constantinopol într-o predică a socotit câţi oameni bogaţi sunt în cetate şi le-a spus câţi săraci revin fiecăruia. Le-a mai spus ca sunt toţi vrednici să se ducă, unde nu trebuie să se ducă pentru că ar putea întreţine toţi săracii fără să simtă.

C.R.: Cred că ştiu, ne-a povestit Dan Horia Mazilu. Şi acum de ce nu mai e posibil discursul ăsta?

S.: Pentru că dacă faci acum asta în biserică vei obţine una din cele două variante de comportament: fie vor deznădajdui, cei care vor să rămână în biserică şi asta e o boală cu care vrei cel mai puţin să te încurci ca duhovnic – un om picat în deznădejde, mai bine ar pleca de tot din biserică o vreme, până i s-ar umple sufletul de nevoi şi s-ar întoarce sănătos; ori, dacă e un om care n-a prins rădăcini cumva în biserică, pleacă şi nu se mai întoarce. Şi atunci sunt redus la a avea un discurs… o combinaţie între a fi cumsecade, cu a încerca să-i dau speranţă omului că se poate un pic mai bine şi că pe lângă nenorocirea asta cotidiană, există un fel de altă realitate. Îi spun să meargă înainte cu cotidianul său dar să întoarcă un pic privirea şi spre altceva, de la zi la zi, încă puţin mai mult. Întotdeauna dacă persişti în asta, Dumnezeu face să scurtcircuiteze ceva în viaţa ta. Nu le fac morală oamenilor din biserică la predică, pot să le fac morală la spovedanie. Pentru că acolo simţi care e măsura fiecăruia. De aceea îţi spuneam că e o taină. La spoveanie nu mergi cu un discurs pregătit, te duci gol, omul ăla a venit în faţa ta, îţi spune ce are de spus, de multe ori nici nu eşti atent la ce spune exact, pentru că, ce poate spune, Doamne iartă-mă, pentru că până la urmă pacatele ce înseamnă – mândrie şi desfrânare; şi câte tipuri de desfrânare pot fi? Trecutul omului e oricum trecut, în timp ce el vorbeşte nu încerci decât să vezi, cumva, unde este el în prezent şi să-l îndrumi cumva în viitor. Pentru că preotul nu e făcut să-i dea în cap omului pentru trecutul lui ci să-l ia de mână spre un viitor mai altfel, dintr-o altă zonă. Eu nu pot să fac asta în masă.

C.R.: Ce spui tu e ideal.
S.: Dar idealul ăsta e posibil la spovedanie.
A.Gh.: Şi “idealul” de care vorbeşte Costi sau viaţa religioasă de care vorbeşti tu nu înseamnă supra-vieţuire, nu? E un apel la altă realitate pentru mai multă viaţă câtă vreme eşti viu.
S.: Numai că acea existenţă ideală spre care tinzi, creştin fiind, nu e disponibilă în desăvarşirea ei, decât dincolo. E ca un fel de, zicea părintele Sofronie, un fel de stea la care te uiţi şi tu mergi prin lumea asta dementă în toate părţile, important e să vezi steaua aia. Evident că eu de aici nu pun mâna pe ea, dar trebuie să mă uit la ea tot timpul sprea ea, sa nu pierd directia. Sau ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise, când a scos poporul evreu din Egipt şi-i ducea prin pustiu către Israel şi-i muşcau şerpii otrăvitori. Şi-i apare Dumnezeu lui Moise şi-i spune să facă un şarpe de aramă pe care să-l înalţe şi cine va privi la şarpe, nu va muri, deşi sunt muşcaţi în continuare. E aparent acelaşi lucru, nu sunt scăpaţi de scârba de a vedea că se urcă pe tine, sau de durerea muşcăturii, pur şi simplu nu mai mori. Asta e a trece prin viaţă, prin mizerii şi micime, nu numai a celor din jur dar a mea proprie, care e cea mai greu de suprtat, dar cumva având lumina aia.

A.Gh.: În ce mare fel sună cum ai formulat “ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise”. întâmplare a ta cu Moise de acum câteva luni .

S.: Pai da, ăsta e rostul calendarului religios, îmi reaminteşte, îmi face prezent acel ceva în care cred. Tot părintele Sofronie zicea că a fi creştin însemna a trăi cumva cu capul în nori, în realitatea aia ideală spre care înaintezi cum-necum. Şi asta e cel mai important, să te ţii permanent cu capul deasupra norilor, în lumea aia, să nu laşi mizeriile vieţii de aici să-ţi capteze atenţia şi să te deturneze de la scopul tau.

A.Gh.: Şi dincoace de nori?

S.: În timp nu mai simţi şerpii. Mână-n mână cu Sf. Ioan, care zicea celor “îndrăgostiţi de lume”, că soluţia e “îndrăgosteşte-te de altceva, îndrăgosteşte-te de Dumnezeu”. Singura mea grijă, ca preot, este să-l ajut pe omul de la spovedanie să se îndrăgostească de Dumnezeu, nu să-l paralizez de frica pacatelor. Din dragostea faţă de patimi n-o să-l scoată frica, ci numai o altă dragoste, ajută-l să se îndrăgostească de Dumnezeu şi totul se va face mai departe de la sine. Creştinismul nu e o viaţă construită în jurul unui ax negativ, de genul nu face aia sau ailaltă. Chestia asta e mai falsă şi mai străină de creştinism decât orice. Viaţa creştinului e permanent afirmativă. Hristos n-a zis niciodată să nu faci ceva, ci permanent a zis ce să faci. Nu-ul, decalogul este în Vechiul Testament. Hristos a zis “fericiţi cei care au hrănit, îngrijit etc.”

C.R.: A mai alungat şi el negustorii din Templu.

S.: Este singurul moment.

C.R.: Păi. Ajungem iar la biserică

S.: E interesant că singurul moment în care Mântuitorul este atât de dur este atunci când oamenii Bisericii strică Biserica. E interesant pentru voi, laicii, şi dureros pentru noi, cei din cler. Dar asta se întâmpla, oameni ai Bisericii transfomau locul de rugăciune într-un loc al banilor.

C.R.: Se întâmplă şi acum asta. Cum vezi tu tot discursul ăsta idealist aplicat în lumea bisericească? Vreau să văd mai mulţi preoţi cu capul în nori! Pentru că nu sunt. Poate nu mă întâlnesc eu cu cine trebuie.

S.: Ceea ce fac eu acum, mă refer la faptul că stăm de vorbă, discursul meu de acum, eu îl simt foarte clar ca fiind nefiresc, intermediar între două discursuri stabile, cel oficial, dulceago-înţepenit, care nu spune nimic real şi discursul viu, din spovedanie, în care eu te contruiesc pe tine şi tu mă contruieşti pe mine exclusiv înaintea lui Dumnezeu.

C.R.: Acum, după ce am vorbit cu tine despre atâtea lucruri care mă interesau pe mine, acum aş fi curios să te ascult spunând şi alte chestii, sa-ţi citesc recomandările teologice.

S: Dar nu pot avea discursul de acum fiind în acelaşi timp şi cu capul perfect în nori. Acum, sunt numai la suprafaţă în nori, mintea mea rulează aici, cu voi. Nu, chiar nu cred că se poate vorbi despre Biserică, despre bănci şi crize finaciare, păstrându-ţi capul în nori. Se poate, cel mult, dezvolta un discurs intermediar, de felul celui de azi. Cu capul în nori, eu pot vorbi numai despre viaţa personală în Hristos. Era un sfânt care a spus un lucru simplu dar teribil de practic: “Tu vezi-ţi de mântuirea ta”. E un lucru atât de simplu şi pare egoist cumva. Vezi-ţi de mântuirea ta şi..

C.R.: Implicit vei avea grijă şi de ceilalţi.

S.: Da. Mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Dar tu nu contextualiza, nu nuanţa, nu face compromisuri. Urmează-l pe Hristos până în nebunia aia a Lui şi oamenii se vor mântui pe lângă tine, cumva firesc, de la sine, învaţând din mers, ca să zic aşa… Dar tu trebuie să mergi pe lângă un astfel de preot, trebuie să-l cauţi şi, odată ce l-ai găsit, să mergi pe lângă el până înveţi şi tu să-ţi lucrezi, la rândul tău, propria mântuire.

Interviul a apărut şi pe cotidianul.ro

Nici vorbă că, dacă rămîneai treaz, nu mai gustai ce se petrece pe scenă, nu poţi spune, despre Tricky, că încurajează consumul (cel puţin nu prin faptul explicit că el consumă în acelaşi spaţiu cu tine). Tricky pe scenă e energie pură. Încordarea corpului lui în perfectă sincronizare cu sunetul şi intensitatea durereoasă de care e capabil cînd performează dau posibilitatea de a te conecta la el ca la un drog. Indirect, da, Tricky nu e recomandabil. Mai ţineţi minte ce s-a întîmplat la final :)?

The Guardian a scris săptămîna trecută despre fumatul în teatru şi film. Dacă în film este prezentată doar imaginea ţigaretei, în teatru ai de-a face cu obiectul în sine, needitat şi nedistorsionat. Totul se întîmplă în aerul comun al actorilor şi spectatorilor.

O ţigară reală aprinsă pe scenă va alerta dorinţa nicotinică din spectatorii-fumători. Dacă ţigara e falsă sau din plante, spectatorii simt şi ficţiunea se pierde instantaneu. Dar în ambele cazuri, fumatul va rămîne în memoria spectatorilor. Oare trebuie inventate/reactivate avertizări de tipul: Spectacolul conţine fum pe scenă. Nerecomandat nefumătorilor? Funcţionează, oare, aceste atenţionări? Şi dacă da, în ce sens?

În film, fumatul e, dacă e să fie, strict seducător şi mai deloc dăunător. Ori cu atît mai dăunător, neindicînd riscul implicat. Fumul de pe ecran se lipeşte, eventual, de creier dar nu se simte în ochii privitorului.

“Miros, atrag atenţia şi sînt supraîncărcate de dramatism. Nu ar fi cazul ca teatrele să renunţe la dependenţa de fumat?” – cam aşa suna întrebarea mai mult sau mai puţin retorică a coltidianului britanic.

Într-un articol pentru cotidianul.ro, scris împreună cu colegul meu Daniel Ionescu, am transformat întrebarea britanicilor în chestionare extinsă la toate artele performative, plus pelicula, plus literatura.

Au răspuns: Mihaela Dancs, Alexandra Olivotto, Mihai Iovănel, Mihaela Michailov şi Theodor Cristian Popescu.

Mihaela Dancs, coregrafă şi performer de dans contemporan povesteşte că a avut mai multe ocazii de a fuma pe scenă. În timpul unor spectacole de dans. “În Broken car, de exemplu (vezi foto), Bernard (Baumgarten) îmi tot repeta că sînt o superdepravată, sînt după o beţie, iar ţigareta era motiv de harţă între mine şi Adrian (Stoian). Trebuia să-mi ţin respiraţia. Fumul îmi intra în nas şi în ochi. Partenerul meu din acea piesă s-a reapucat de fumat după repetiţii. Mă rog, avea doar nevoie de un pretext. Am fumat şi în cabina Vavei (piesa de dans semnată „Cvartet pentru o lavalieră” de Vava Ştefănescu, în care trei performeri sînt blocaţi timp de aproape o oră într-o cabină telefonică – n.m.), unde lipsa de aer te face să-ţi doreşti şi mai puţin aer. (Rîde)

Lucrurile stau aşa pentru mine: spaţiul performativ e una, cu motivaţiile sale, acolo fumatul e ca nuditatea. Sala, însă, e altceva. La concert la Jose Gonzales, de exemplu, se fuma la doi paşi de el. Şi mă revoltasem. Nu înţelegeam de ce i se răspunde aşa. Mi se pare mult mai agresiv să fumeze spectatorii”. Întrebată dacă ea a fumat la acel concert, Mihaela Dancs a răspuns că da, a fumat pînă la începerea concertului. “Eram şi lipiţi unii de alţii, mi s-ar fi părut îngrozitor să dau fumul în ceafa celui din faţă”, explică ea.

Cît despre fumatul în alte arte, spune iniţial că nu ştie, apoi revine: „În literatură nu mă pot gîndi decît la Moromete… Nimeni nu fumează ca Moromete!” mai spune ea, adăugînd: “Şi ca să trag o concluzie, mi-am aprins o ţigară” (Rîde). Mihaela Dancs este fumătoare.

“Nu pricep de ce i se face morală lui James Cameron pentru fumatul din “Avatar”, una din puţinele subtilităţi ale filmului, Sherlock Holmes mi s-ar părea gol puşcă fără pipă (se aplică şi în cazul viorii), în schimb mă doare inima pentru ţigările irosite de Ben Barnes, titularul din “Dorian Gray”, declară criticul de film şi fosta noastră colegă, Alexandra Olivotto, o fumătoare convinsă. “În cinemaul mainstream, personajul negativ e frecvent un connaisseur al tutunului, vezi Hannibal Lecter sau Cruella De Vil (in extremis, şi Darth Vader). Pe de altă parte, ţigara/pipa este un must have al filmului noir: cine şi-ar dori să o vadă pe Marlene Dietrich despărţită de o asemenea podoabă? Este un clişeu doar în masura în care cade în mîinile unui cineast fără imaginaţie. Pe scurt, fumatul din filme mă deranjează doar dacă este suficient de bine orchestrat să îmi facă poftă de o ţigară”, încheie Olivotto.

„Fumatul dăunează grav sănătăţii. Anii ‘60, cînd fumul de ţigară din filmele intelectuale ale lui Godard putea fi tăiat cu maceta, s-au dus demult. Acum nu mai e deloc iconic să fumezi. Godard încă mai fumează – şi arată ca dracu: e un chin să-i vezi degetele şi dinţii în Histoire(s) du cinéma, în timp ce suge maniacal ţigări de foi. Deleuze, posesorul unuia dintre creierele geniale ale secolului trecut, s-a aruncat pe geam pentru că nu mai putea respira; asta se întîmpla după o viaţă în care fumase şi cîte3-4 ţigări simultan. (Un sfat: nu cătaţi fotografii cu Deleuze). Şi Fidel Castro s-a lăsat de fumat şi face propagandă antifumat: da, în Cuba tutunul e o resursă principală şi obişnuim să facem cadou cutii cu trabuce, îi spune Fidel lui Ignacio Ramonet, dar îi sfătuim ca mai curând să le dăruiască duşmanilor decît să le fumeze; iar femeile însărcinate le împiedicăm să fumeze, adaugă Fidel”, declară criticul literar Mihai Iovănel, nefumător.

“Problema cu fumatul nu e că n-ar fi evident că fumatul face rău, îşi continuă acesta pledoaria, problema e că acest rău e din ce în ce mai interzis. În momentul în care un întreg sistem se montează împotriva lui, fumatul încetează să fie doar un fapt nociv şi se transformă într-o metaforă utilă în lupta pentru autonomia în sistem. Stîngiştii devin dintr-o dată foarte excitaţi.

Fumatul nu înseamnă doar o ţigară aprinsă; fumatul înseamnă ţigară + spaţiu. Fumatul contaminează; pentru a ţi-l putea permite, ai nevoie de spaţiu. Cînd spaţiul public în care fumatul este permis se restrînge, ai nevoie de spaţiu privat pentru a-ţi permite să fumezi. Într-o lume expansivă, spaţiul privat este un produs din ce în ce mai de lux; la fel, fumatul. Apoi, spaţiu privat nu înseamnă doar spaţiu privat, ci şi timpul pe care-l poţi acorda acestui spaţiu. În măsura în care timpul pus la dispoziţia jobului corporatist creşte, spaţiul privat descreşte. Fumatul interzis atrage atenţia, involuntar, asupra acestei descreşteri”, încheie Mihai Iovănel.

Restul opiniilor pe cotidianul.ro.

p.s. N-am găsit nici o înregistrare rezonabilă de la concertul din Bucureşti, mai caut. Ceva care se apropie vag de rezonabil aici.

p.p.s Nu sînt fumătoare .

Începînd cu orele 20.00 (de fapt undeva între 20:00 şi 21:00), pe frecvenţele deja consacrate, dansul contemporan ajunge în sfîrşit în direct la televizor. Oglinda TV găzduieşte “2012, ultima apocalipsă”. Coregrafii şi performerii Ion Dumitrescu, Florin Flueraş şi Iuliana Stoianescu vă invită să fiţi telespectatori de OTV (dacă, fireşte , vă puteţi desprinde de Realitatea): „fenomenul 2012 este real, frica şi panica în reprezentare se vînd cel mai bine”, promit cei trei.

Therefore, NU RATAŢI!!

De ce un performance la OTV (aka “Oglinda TV, cel mai tulburător nume de televiziune”)?

Florin Flueraş scrie pe blogul proiectului:  „OTV e singurul post tv conştient de sine, singurul care-şi declară explicit direcţia şi scopul. Te uiţi în oglindă, cinismul este perfect, nu există decît un scop: rating, cu orice preţ, prin orice mijloace. (…)
Oglinda TV, adică locul unde nu ştii exact cine generează informaţia – invitaţii sau imaginarul colectiv al spectatorilor. (…) Există, totuşi, consecvenţă la OTV: o atitudine ‘indie’ şi emisiuni imprevizibile şi flexibile. Poate capta şi reda orice subiect/ştire aproape instantaneu. OTV înglobează antinomiile şi contrastele – de la profeţi, ghicitori şi parapsihologi la preşedintele României. OTV nu exclude pe nimeni”.

N-am să insist asupra intenţiei celor trei performeri, pardon hackeri ai uitatului la televizor, hackerii neamului (uitatul la tv fiind, apud Dan Diaconescu, singurul lucru gratis care le-a mai rămas românilor) de a articula un statement critic despre televiziune şi lumea reprezentării din interior, din chiar apartamentul care găzduieşte spaţiul fizic şi virtual al OTV, televiziunea specială a românilor, care-i sedează şi-i captivează.
După cum, înspăimîntător de inspirat, explica Dan Diaconescu în documentarul lui Alexandru Solomon “Reţeta noastră specială pentru capitalism”: la început, românii s-au temut de securişti şi i-au urît, treptat, însă, tot mai amorţiţi în faţa televizoarelor, au început să-i admire, reprezentau, în fapt, un model de succes (citat din memorie).

P.S. Şi eu care mă pregăteam să deplîng pierderea spaţiului Centrului Naţional al Dansului (CNDB) odată cu renovarea TNB, a spaţiului aşa cum îl ştiu eu de cîţiva ani buni (spaţiul avînd o relaţie mai mult decît ataşantă cu artele performative). Dar se pare că Dan Perjovschi a avut, încă o dată, dreptate . Dislocarea îi va obliga pe performeri să găsească noi soluţii, le va pune odată în plus mintea în mişcare (citat din memorie). În curînd CNDB-ul va fi peste tot! De fapt, ce mai înseamnă spectacol? Public? Spaţiu? Live art? Live streaming? Convenţie dramatică? Sau performativă?

Rolul de sp e unul dificil şi cam singurul disponibil pentru românii nepoliticieni (o plajă largă, de la observatori/comentatori/afectaţi, pînă la cetăţeni vizaţi/afectaţi şi cam atît). Asta dacă vor să rămînă lucizi şi conectaţi.  Cei care aleg deconectarea sînt altă poveste. Iar superbele exemplare cu care se luptă jucătorul nostru reflexiv sînt desigur, politicienii români.

Nici vorbă de construirea credibilităţii pentru ca apoi să se abuzeze eventual de ea, nici vorbă de manipulare briliantă care să flateze cît de puţin persoana manipulatului, adică o eventuală luptă între parteneri “egali”.

Nu, tot ce-i rămîne românului nepracticant (de politică) şi care nu s-a decis încă să emigreze sau să abandoneze credibilizarea cît de puţintică la trup a politicii româneşti, ar fi următoarele: “să fie el cel care lasă de la el”, să gîndească pentru amîndoi, să detecteze erorile flagrante, nerafinate, desconsideratoare, dar să n-o ia personal, să nu se simtă jignit, să nu atace, ci să încerce să vadă ce se poate face mai departe, dozîndu-şi energia.

Asta din respect pentru sine şi în speranţa că printre cei cîţiva, nu mulţi, parteneri, e măcar unul care îi înţelege şi respectă rolul. Care pricepe că nu i se rabdă toate cele (răbdare critică, răbdare de nevoie, răbdare orişicum) din prostie, neputinţă sau idealism aiurea, ci pentru că se încearcă creşterea lui şi, cu timpul, if ever, creşterea calităţii jocului, pe măsura aşteptărilor care se încăpăţînează să nu dispară definitiv. (Traian Băsescu era într-o vreme un astfel de partener. Domnule Crin Antonescu, oare sunteţi dintre cei care pricep acest lucru?)

Toată admiraţia pentru colegii (sau cunoscuţii ) jucători pasiv-reflexivi. Care n-au cedat . Şi care nu vor ceda nici de-acum înainte (pentru că dacă Evenimentele mai erau cum erau, cu adrenalina şi aparenta claritate inerentă, bălăceala de după, călduţă şi aparent inepuizabilă, e cel mai greu de dus).

Personal, am descoperit un detaliu (de bucătărie/laborator) care era pe cale să mă transforme din sparing partner wannabe în încasatorul de serviciu. Descoperirea mea nu e uşor de mărturisit, poate fi instant etichetată drept slăbiciune , de sorginte feminină sau, mai rău, creştină . Îmi asum acest risc . Îmi e atît de străin apelul la etichete pentru aprofundarea şi ordonarea lumii, că devine aproape amuzant.

Descoperirea, deci

Am descoperit că empatizez spontan cu victima. Înainte de orice mişto sau ironie sănătoase, mi se face o milă şi silă destul de greu de dus faţă de victimă (de cele mai multe ori din pricina informaţiilor marginale care tot transpiră). Nu contează cauza, nu contează că şi-a făcut-o singur, că e meritată, că e de rîsul lumii, că e cel mai tare spectacol, eu nu mă pot uita. (Singura victimă pentru care am reuşit să fiu sp pînă la capăt a fost domnul Klaus Johannis şi asta pentru că nu era victimă, ci “victimă”, într-un joc care era un joc, fără alte transpiraţii).

Dar cum, în restul jocului de pe la noi, victima se schimbă de două ori pe zi, total gratuit, şi fără pic de cea mai vagă aluzie la stil, călăul devine victimă, victima călău, victima practică suicid nejaponez ş.a.m.d., devine aşa de obositor, încît, pentru a nu pica în capcana uscăciunii şi a tocirii oricărei simţiri , mi-am propus ca, în timp ce voi lucra la ascuţirea calităţilor de sparing partner (ipostază la care nu vreau să renunţ), să iau o pauză de la victimizare , apelînd la activităţi în domenii în care e firesc, şi e o plăcere, şi e chiar obligatoriu :) să fii tot felul de „partneri” – sparing, equal, u name it.

Readucerea în prezent, sub o formă sau alta, a piesei lui Stere Popescu „Ciocanul fără stăpîn”, dar şi a autorului ei, o personalitate cu totul specială, care are blog, cont pe Facebook şi pe Twitter, face parte din demersul Centrului Naţional al Dansului-Bucureşti (CNDB) de a-şi cartografia trecutul.

Cu acest prilej, Sanda Agalides, soţia lui Stere Popescu, a scris un text din care citez cîteva fragmente:

“Mecanismul declanşat după rămînerea lui Stere la Paris, în noiembrie 1965, cu ocazia succesului aşa-numit “de scandal” al Ciocanului fără stăpîn, a impus divorţul rapid şi schimbarea numelui; procedura semnaliza desolidarizarea mea cu “trădătorul” care urma să fie condamnat rapid la 10 ani de temniţă grea. Deşi fusesem complice, simulările mele au fost acceptate, căci anunţau, ca într-un dialog al animalelor, supunere în faţa puterii. Eram un cîmp magnetic polarizant, unii din cunoscuţi mei nu mă mai salutau pe stradă.

Am menţinut contactul cu “trădătorul” prin corespondenţă cifrată, după cum convenisem. Mai tîrziu, emisiunile culturale ale BBC-ului mi-au provocat stări intense şi năucitoare; vocea lui Stere îl făcea cvasi-prezent în camera în care mă aflam împreună cu sora lui, Sevasta. Ca şi cum am fi fost toţi trei împreună în acea cameră. Acest fenomen depindea mult de clandestinitate care, în general, ataca la temelie închisoarea în care ne aflam. În cazul dat, era însă vorba de o altă clandestinitate, iar mesajul nu mai era unidirecţional. Întîlnirile acestea bizare şi halucinante au încetat în primăvara lui 1968 cind Stere s-a sinucis”.
“(…) Acestă aducere la zi sau în prezent a trecutului proprie Cartografierii ca proiect şi piesă (…) este importantă şi semnificativă pentru mine într-un fel pe care l-aş numi personal în măsura în care prin personal înţeleg o unitate mai mare decît părţile din care se compune, o întregire, un schimb spontan de energii, care transportă relaţia mea cu Stere din trecut în prezent, nu ca amintire, ci literal, ca o aducere la zi, vie. Prefer să las “fenomenul” neexplicat. Mai uşor de vorbit este despre cum, printre altele, această dublă prezenţă de care vorbesc reprezintă şi rezistenţa legăturii noastre la distrugerea impusă de un regim care ne-a separat, forţîndu-l pe Stere să “fugă” pentru că îi era interzis să lucreze liber în ţara proprie.

Aceeaşi co-prezenţă rezistă şi clişeelor facile care m-au distribuit, în repetate rînduri, în rolul de “perdea” ce acoperea homosexualitatea lui Stere în ochii legii. Spunînd aceasta, nu normalizez, ar fi un păcat pentru cineva care crede, aşa cum cred şi eu, că tema sexualităţii, de orice fel ar fi ea, ocupă gîndirea pînă cînd nu mai rămîne nimic din ea. Relaţia noastră a fost întrupată şi vie şi aş dori ca toate relaţiile lui, dinainte şi după ce ne-am cunoscut, de orice fel ar fi fost, să fi atins, măcar prin tangenţă, deplinătatea şi vitalitatea celei dintre noi. (…)

Mă preocupă gîndul că aceste evenimente care mă interesează atît de mult ar fi putut să aibă loc fără ca eu să ştiu ceva despre ele; în acest caz m-aş fi aflat încă în California, unde am trăit în ultimii 30 de ani, predînd mai departe istoria artei la unul dintre colegiile de lîngă Los Angeles.”

“Neprevăzutul” a adus-o în ţară, la momentul potrivit, pe această delicată, decentă şi atît de rafinată în inteligenţa ei, doamnă. Tot sub semnul neprevăzutului îşi construieşte domnia sa textul, împachetînd într-un frame teoretic confesiunile puternice (parcă îngrijindu-se de cititor, pentru a-i permite emoţia curăţată de patetism); “neprevăzutul” e condiţia “structurii” unui performance, scrie ea şi din acest motiv înţelege şi apreciază proiectul CNDB şi forma mereu deschisă pe care a luat-o “Ciocanul fără stăpîn” în varianta anilor 2000. Găsiţi textul integral aici.

S-o luăm cu începutul. În dreapta Lăptăriei (TNB, etaj 4) e o perdea, în spatele ei e intrarea la Centrul Naţional al Dansului. Vizavi de lift, pe holul unde se ţin în fiecare an petrecerile B24Fun , e altă perdea. În spatele ei sunt studiourile de dans.

Toate aceste afirmaţii vor trece la trecut de anul viitor, din ianuarie, zice-se, cînd vor începe mult-promisele lucrări de restaurare a clădirii TNB. Iar CND se va muta în altă parte, nu se ştie unde.

Ideea ar fi că există, în prezent, în România, dans contemporan, vizibil, fără să exagerez, în mai toate colţurile lumii, chiar dacă, pe undeva, încă relativ ascuns în faldurile TNB-ului . Manifestări ale acestuia au mai exsitat, însă, şi acum 20 de ani, şi acum 40 de ani. Despre existenţa şi eventuala modernitate a acestora din urmă eu am aflat, din păcate, destul de tîrziu.

În urma unei nevoi fireşti de a recupera cumva istoria recentă a acestei arte, CNDB a demarat un proiect, corect numit de cartografiere a istoriei invizibile a dansului contemporan.

Misiune de 3 ori imposibilă: odată din pricina lipsei înregistrărilor, apoi din cauza naturii proprii acestei arte performative, greu de captat, pe peliculă sau în cronici, şi nu în ultimul rînd, din pricina materialului perisabil şi plin de feste din care e construită memoria. A celor care au particpat şi ar putea să povestească şi care, atunci cînd o fac, aşa se contrazic şi aşa se conduc după emoţii că par a vorbi fiecare despre altceva. Chestiune normală, de altfel, care a condus la discuţii despre codiţiile de (im)posibilitate ale arhivării în general şi ale arhivării unei arte performative în special.

“Cutremurul din 4 martie 1977 este, în foarte multe discuţii despre circumscrierea unui eveniment de dans, singurul reper invocat fără dezacorduri majore, singura dată recuperabilă, care identifică un punct cert în harta memoriei private şi colective”, spune criticul Mihaela Michailov, colaborator la acest proiect.

Interviurile rămîn esenţiale, dar ţine de cei implicaţi în proiect (Mihaela Michailov, coregraful Manuel Pelmuş, sociologul Irina Severin, care a şi descoperit la Institutul Naţional al Audiovizualului din Paris cele 3 minute filmate ş.a.) să gîndească un cadru teoretic care să facă dreptate naturii trecutului şi tipurilor de info căpătate de la – i-aş numi - “delicate arhive vii”, dar sună aşa, nu ştiu cum.

Manuel Pelmuş scrie:

“Am încercat să privesc istoria – cu predilecţie istoria uitată a dansului contemporan – nu din dorinţa de a face dreptate sau de a descoperi cum erau lucrurile cu adevărat. M-a interesat să pun accent pe rememorare (memoria ca gest, ca forţă activ-performativă, în opoziţie cu istoria pasivă, stabilă). (…) Vreau să văd cum evenimente trecute sînt înscrise în prezent. Scopul a fost mai degrabă să pun în prim-plan o arhivă a memoriei active (…) Tocmai de-asta primul pas a fost să fac interviuri cu oameni care au fost martorii istoriei. Din acest punct de vedere, un loc esenţial îl au perspectivele subiective care reinterpretează trecutul din perspectiva prezentului.” (fragment dintr-un text apărut într-o revistă editată în cadrul proiectului “Înainte şi după cutremur”, parte din demersul de cartografiere a dansului, care poate fi accesată aici).

Tot de ei ţine să îmbrace totul într-o formulă atrăgătoare pentru un public contemporan ori să găsească un trigger seducător, ceva care să conţină în mic toată povestea asta complicată.

Cea mai ”sexi” a fost considerată ideea de a reconstitui un spectacol, unul al cărui nume bîntuia memoria   tuturor (întîi s-a rostit numele, apoi a venit ideea), înfăşurat într-o textură groasă de mitologie, pe scurt, un spectacol imposibil de recuperat, adică exact chintesenţa demersului:  spectacolul “Ciocanul fără stăpîn” al lui Stere Popescu”.

Am mai scris despre el, despre Stere şi despre diferitele etape ale proiectului din prezent în Cotidianul.

Foarte pe scurt: Statul român îl desemnează pe coregraful Stere Popescu, reprezentant al elitei gay condamnată la închisoare în anii ’50 din exact acest motiv, să realizeze baletul modern “Ciocanul fără stăpân”, pornind de la muzica atonală, dificilă, a lui Pierre Boulez şi versurile suprarealiste ale lui Rene Char, pentru ca Trupa de balet a Operei Române să participe, în premieră, la Festivalul Internaţional de Dans de la Paris, alături de nume ca Nureyev sau Maurice Bejart.

După premieră, Stere Popescu rămâne la Paris, alături de balerinul Gabriel Popescu, unul dintre protagonişti, spre iritarea autorităţilor române care îi condamnă la 10 ani de temniţă grea. Rămas în Occident, Stere Popescu mai face două spectacole, se mută la Londra, predă la Central School of Art, iar în martie, 1968, la două zile după premiera unui spectacol, se sinucide.

Pe larg, amintirile a doi dintre protagonişti – Ion Tugearu, unul dintre cei mai longevivi balerini şi coregrafi autohtoni şi Elena Dacian, aici.

Reconstituirea spectacolului lui Stere, dar şi a prezenţei lui Stere e cît se poate de adecvat gîndită ca un never-ending work in progress, o perpetuă premieră, o continuă negociere între prezentul lui Stere şi prezentul celor care lucrează acum la “Ciocanul fără stăpîn”. Ei au fost iniţial 3: un român, Florin Flueraş, un norvegian Brynjar Bandlien şi o canadiană Antonija Livingstone, un performer minunat, care a decis, însă, să se retragă din proiect cîtă vreme el va fi parte din proiectul mare “de cochetare cu istoria”. Cînd piesa “Ciocanul fără stăpîn de Stere Popescu” va deveni de sine stătătoare (şi fără nici o pretenţie de recuperare a istoriei reale), Antonija spune că va reveni.

Iată ce spune Brynjar despre memorie şi arhivare, răspunzînd unor întrebări ale Mihaelei Michailov în broşura mai sus-amintită:

“Arhiva este o modalitate de a stoca, organiza şi evalua informaţiile. Şi asta se poate face în mai multe feluri: prin poveşti scrise şi înregistrate în arhive şi computere, dar şi prin acţiune fizică şi istorie personală, care ne formatează modul de a fi şi de a ne comporta. Cred că acest tip de arhivă este mult mai aproape de felul în care funcţionează de fapt creierul.

O să încerc să descriu acest proiect aşa cum îl percep eu: cînd avem o anumită senzaţie, fie că e vorba de simţul văzului, al mirosului, al auzului, de simţul gustului sau de simţul tactil, un impuls electric ne traversează sistemul nervos în drum spre creier. Acolo este transformat într-un semnal chimic care îşi continuă drumul prin creier. În loc să-l depoziteze undeva, creierul îi urmăreşte traseul. Îi înregistrează în continuare parcursul între diversele sale centre. Cînd sîntem din nou expuşi aceleiaşi percepţii, ceea ce constituie, de fapt, memoria este repetiţia aceluiaşi traseu. Nu locul către care a mers impulsul. Se poate spune că memoria este o mişcare. Dar repetiţia acestei mişcări nu e niciodată identică cu prima ei manifestare. Traseul este întotdeauna puţin diferit, aşadar amintirea este puţin diferită de fiecare dată. Aş vrea să lucrez cu memoria, cu arhivarea şi cu istoria tocmai în acest fel. Mai degrabă ca un creier decît ca un computer. (…)

Am asistat anul trecut, la CND, la o întîlnire dedicată dansatorului şi coregrafului Trixy Checais, în centrul căreia s-a aflat o dezbatere despre viaţa şi impactul pe care l-a avut creaţia sa în dansul contemporan. Publicul era format din prieteni, familie, colegi cu care dansatorul a colaborat sau care i-au văzut spectacolele. În timpul serii, poveştile şi fotografiile prezentate în cadrul dezbaterii au ricoşat în încăpere, semănînd cu traiectoria impulsurilor electro-chimice din creiere. Se crease, de fapt, un creier colectiv ca şi cum o memorie colectivă se eliberase, transmiţînd o avalanşă de informaţii în toate direcţiile. Oamenii vorbeau în acelaşi timp, se contraziceau unii pe alţii, şi, la un moment dat, îşi contraziceau chiar propriile afirmaţii ca şi cum gîndirea lor se auzea din ce în ce mai tare. Îmi amintesc că m-am uitat prin cameră şi am spus: asta rămîne dintr-o viaţă întreagă de coregraf – multe amintiri, emoţii şi noţiuni ambigue de spaţiu şi timp.

(…) Dezacordul venea din faptul că nu se mai ştia dacă unul dintre spectacolele lui Trixy fusese făcut înainte sau după cutremur. Cred că această raportare haotică este, pînă la urmă, cea mai autentică mărturie a istoriei dansului pe care cineva o poate avea.”

Este halucinant cum şi-au propus ei să reactiveze spectacolul (sau mai corect datele existente despre spectacol) şi   cum  reuşesc în fel şi chip să continue prezenţa lui Stere în actualitate. Au început prin interes faţă de informaţiile  obţinute, alternate cu interes faţă de procesul de rememorare, le-au dramatizat pe amîndouă în secvenţe consecutive, au “devenit” Stere care încearcă, în prezent, să-şi amintească momentul premierei pariziene, apoi au fost Stere în momentul scandalos din ‘65, apoi au fost Brynjar şi Florin vorbind fiecare despre interesul propriu în cercetarea mecanismelor memoriei. Apoi a venit Antonija care a zis că pe ea o interesează exclusiv ce se petrece între ei în prezent (care ei încearcă fiecare să se apropie de Stere care cum ştie), apoi a decis că presiunea responsabilităţii  recuperării trecutului dansului contemporan românesc e prea mare şi că ea aşteaptă, înainte de a mai face orice mişcare în direcţia Bucureşti/Stere/Ciocanul, încheierea cercetărilor proiectului CNDB.

Între timp a trecut aproape un an, au fost patru reprezentaţii, fiecare “o premieră”. Memoriei lui Stere i s-au adăugat amintirile proprii despre lucrul la acest proiect. Au ajuns să trăiască cu el. Au obosit de el. Au luat-o de la capăt. Flueraş a ajuns, la rîndul lui, să resimtă o bizară responsabilitate (de factură naţională!?) de a restitui parte importantă din istoria dansului românesc într-un context internaţional (proiectul de cercetare fiind unul european). A început astfel să testeze valabilitatea modernităţii coregrafiei lui Stere din ‘65 faţă cu contemporaneitatea şi rezultatul a fost crunt. Nici în context nu era mare lucru suprarealismul propus de Stere, declara el în timpul celei mai recente premiere, în noiembrie, care a optat exclusiv pentru ironie şi şarjă, fără alte nuanţe.

Dar, cum spunea şi Sanda Agalides, spectacolul e şi va rămîne deschis, etapa asta şi-a avut coerenţa ei. Spectacolul lui Stere/despre Stere a devenit un creier uriaş, viu. Personal, aştept etapa/premiera următoare.

Vezi mai jos secvenţe de la cea mai recentă premieră, graţie,Veioza Arte, un video blog independent, care documentează şi arhivează artă şi cultură contemporană din România (o super idee).

The Hammer Without a Master @ CNDB from veioza arte on Vimeo.

Dar video-ul document? El ce conţine?

Un interviu televizat cu Stere Popescu în care acesta explică de ce spectacolul nu poate avea un argument:

“Deoarece un argument ar fi un lucru mult prea precis, care ar distruge inefabilul poemului (suprarealist) şi al muzicii (multiseriale). Este vorba despre o chestionare a relaţiilor dintre şapte persoane, a acţiunilor şi reacţiunilor dintre şapte persoane care creează o anumită atmosferă, o anumită linie de mişcare. Aceste acţiuni încearcă să exprime nuanţele muzicii şi poemului domnului Char”, spune cotroversatul coregraf. (Iar poemul, superconcis şi eliptic, e despre “halucinanta experienţă a omului cuprins de rău” :D)

Cu ocazia celei mai recente premiere “douămiiste” a Ciocanului…, Manuel Pelmuş a trasat “une certaine ligne” (intervenţie artistică) între anii ‘60 Paris şi România lui 2009, început de noiembrie în ambele cazuri, împînzind centrul Bucureştiului cu afişe fantomatice care anunţau mare eveniment mare – întoarcerea acasă a lui Stere Popescu şi a spectacolului său după o pauză de zeci de ani, după premiera pariziană controversată.

P.S.1 În anii ’40 Stere Popescu, prim-balerin la Opera Română, scrie texte teoretice de dans în Luceafărul şi Contemporanul şi publică poezii în revista Fundaţiilor Regale, unde e remarcat de criticul Şerban Cioculescu. Doamna Sanda Agalides a avut amabilitatea de a ne oferi un text.

P.S.2 Mulţumiri directorului CNDB, coregraful Mihai Mihalcea, pentru posibilitatea de a posta acest film aici (Centrul achiziţionînd dreptul de a-l difuza pînă la sfîrşitul acestui an).

• Am căpătat primul job în 2001 (să scriu cronici şi revista presei la Ziua literară) în urma unei dispute aprinse din timpul cenaclului pe care-l conducea. Era genul ăsta de om.
• Era un amestec năvalnic de orgoliu, ambiţie de a fi iniţiatorul unei generaţii literare combinată cu mult fler autentic de a descoperi oameni care scriau bine, plus multă patimă în toate.  Dar mai ales cînd venea vorba de tineri.  Avea o tandreţe teribilă faţă de mulţi prieteni de-ai mei, tineri scriitori azi.
• A publicat la Editura Pontica poezie tînără “douămiistă” (asta era obsesia lui), acele “plachete”, cînd nimeni nu publica tineri şi cu atît mai puţin poezie.
• Avea un devotament şi o afecţiune greu de înţeles pentru mine faţă de doi buni prieteni poeţi care au decis, la un moment dat, să se călugărească. A luat-o aşa de personal, ca o trădare în amor. De ce l-au părăsit? A rămas convins pînă la capăt ca s-au retras acolo întocmai pentru a avea timp să scrie . Era genul ăsta de om.
• Mi-a acordat mie şi prietenilor mei un credit de-a dreptul emoţionant. Nemeritat în ce mă priveşte. De mare rafinament în ce-i priveşte pe Ruxandra Novac, Adi Urmanov, Andrei Peniuc, Ionuţ Chiva, Marius Ianuş, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu, Mitoş Micleuşanu, Mihai Iovănel (din altă categorie, dar pe care-l adora) ş.a. care nu-mi vin acum în minte pentru că sînt emoţionată.
• Din pricina lui am citit pentru prima şi singura dată la un cenaclu literar (Euridice). Mi-a făcut o ofertă de nerefuzat: Mi-a spus că îmi va aduce drept companie de lectură orice scriitor îmi doresc eu mai tare şi mai tare, numai să citesc. Am cerut: Matei Călinescu. Şi Matei Călinescu a fost! (Şi a trebuit să scriu o proză într-o săptămînă numai ca să am ce citi…)
• În ultimii ani fugeam de el (la propriu) pe la tîrgurile de carte pentru că nu mai contenea cu întrebarea, tot mai greu de suportat cu trecerea timpului – Mai scrii? O să publici vreodată?

Mie o să-mi fie dor de el.

Dumnezeu să-l odihnească.

Îmi tot repet că nu e simptom al comportamentului “în gaşcă” descris antologic de Teodor Tiţă pe Twitter (“nu am mai văzut aşa ceva de multă vreme. Pe Magheru se ascultă dezbaterea ca manelele. Loud and clear”). Că e vorba că-s om lucid, atent la ce petrece totuşi în jurul meu, mai ales cînd ce se petrece necesită reflecţie ( şi că întocmai un astfel de comportament e abia un simptom al preocupării mele pentru arta contemporană şi ce mai înseamnă ea).

Revenind, mi-e tot mai greu, spre imposibil, să mă concentrez pe ce mi-am propus să scriu. Sorin Ovidiu Vîntu s-a prezentat în această seară ca un referent aşa de puternic şi care nu admite ingnorare că a reuşit să confişte tot: dezbaterea celor 2 prezidenţiabili şi orice postare pe alt subiect.

Două observaţii: dacă ideea era să relativizeze vizita lui Mircea Geoană cu o zi înaintea dezbaterii, i-a reuşit perfect – nu doar Geoană face vizite, dar şi Băsescu vine la întîlniri (chiar, care e diferenţa dintre colaborator şi prieten? e diferenţă?). Plus o nuanţă în favoarea lui Băsescu, că ar fi un partener pe măsură în colaborări ş.a. Geoană iese din această poveste, în cea mai bună variantă posibilă, ca o entitate extrem de delicată.

Doi: Întrebarea lui CTP, secondată de Tolontan (Electoratul poate trage concluzia că dvs, nefiind om politic, influenţaţi viaţa politică?, vezi aici video-ul) adresată lui SOV, pare justă şi retorică. Intervenţia telefonică şi promisiunea conferinţei de presă de luni se constituie deja într-un răspuns.

Ce ar mai fi de spus. O brumă de reflecţie: Propun un joc, ca-n copilărie:

“Cine vrei să fii?” Artist, floare, fată sau băiat, căntăreţ sau mai ştiu eu ce, actor de cinema sau regele Soare?

Aici & acum, eu vreau să fiu Vîntu. N-am să explic.

P.S. M-a întrebat cineva unde se pot vedea filmele lui Ion Grigorescu. În expoziţii personale, în general. Eu le-am văzut la ICR, acum 2 ani, cu ocazia unei dezbateri dedicate artistului.  Au făcut parte, dacă nu mă înşel, şi din expo prezentată la NY, vara asta, au fost, parcă şi la MNAC, nu sînt sigură, oricum nu’s parte din expoziţia permanentă a muzeului. Mă informez şi revin.

Respiră un aer prin care se aude o limbă în care mogulul e ceva dezirabil.  Nu româna recentă.

Este Shawn Corey Carter aka Jay-Z.

Se consideră “mai tare decît Elvis” şi a fost considerat de alţii, pe rînd, şi de drept, rap mogul, hip-hop’s fashion mogul, iar, în ultima săptămînă, Broadway mogul, pentru că, împreună cu Will Smith, a sprijinit financiar montarea pe Broadway a muzicalului „Fela!” (scenografia Marina Drăghici, în colaborare cu cei trei street-artişti, Omar, Nuclear Fairy şi IRLO, invitaţi la controversata expoziţie din pricină de ponei roz cu svastică “Freedom for Lazy People” de la ICR New York).

Iar zilele trecute, Guardian (obsedat să facă dreapta împărţeală aproape de pragul dintre decenii) l-a numit nici mai mult nici mai puţin decît „mogulul decadei”, pentru prestaţia de la Glastonbury din 2008 (prin care Shawn Carter a cucerit finally Anglia) şi pentru că, magnatul entrepreneur & entertainer, patron al brand-urilor Roc-A-Fella Records şi Rocawear, a fost declarat, luna trecută, la NY, la 39 de ani, cel mai bine vîndut artist solo american din toate vremurile.

L-a depăşit, adică, pe Elvis, cum spune singur într-o piesă de pe cel mai recent album “The Blueprint 3”. Au mai rămas Beatles-i . (Victor Popescu scrie despre acest album o cronică bine-informată în B24Fun , dar care aşa nu face dreptate inteligenţei şi autoironiei lui Shawn Carter (de tipul “Sunt o operă de artă, sînt deja un Warhol” şi altele asemenea).

Uite aici şi aici două mostre de entertaining briliant, de pe cel mai recent album, cu toate layer-ele du jour: sintetizatoare şi beat-uri de hip-hop, tuşe electopop, saxofon, trompete şi viori, referinţe la Beatles, Liza Minelli sau Alphaville. „I’m so tomorrow” , cîntă el.:D

Mogulul de limbă română, recent resemantizat, nu seamănă cu mogulul Engliterei “a great personage, magnate”, unde “magnate” e “a person of rank, power, influence, or distinction often in a specified area”.  Chiar şi mogulul autohton recent era mai deunăzi “o persoană foarte importantă cu puteri discreţionare”.

O să urmeze o postare despre cineva cu vocaţie de mogul , mogul într-ale coregrafiei: care a scos din minţi dansatori, autorităţi, critici, public, pentru a-şi urma viziunea. Cum zicea dicţionarul, jupîn într-un domeniu, cu puteri discreţionare . Ce i-a lipsit? Multe i-au lipsit, dar tehnic vorbind, serialitatea în exercitarea puterii.

P.S. “Cea mai tare trupă din ultimii 10 ani” e, şi în versiunea Guardian , Radiohead.