Între Sorin Frunzăverde și Traian Băsescu nu a existat niciodată o relație de empatie, nici măcar de amiciție. Mulți știu că Traian Băsescu s-a opus numirii lui Frunzăverde în primul cabinet Tăriceanu. S-a lăsat greu convins la finele lui august 2006. Motivele vor fi probabil devoalate la un moment dat. Pe Petru Filip si Mircea Hava îi respecta însă. Noul primar al Bucureștilor, președinte al PD, nu avea pe atunci infatuarea de a crede că știe tot. Și punea întrebări despre cum au reușit primarii PD să câștige mandate sub zodia PSD, când totul se colora în roșu. Plecarea lui Petru Filip are un caracter  cel puțin la fel de personal pentru vechea echipă a PD ca cea a lui Frunzăverde. Dar nimeni nu are interesul să mai plângă și această pierdere.

PDL se dezintegrează pentru că a clacat psihic. Când te crezi invincibil și consideri că prin teroare – luând forme nebănuite de șantaj – îți suborodonezi colaboratorii și adversarii, șocul e letal. Nu sunt sigură că experiența PDL-ului dă de gândit clasei politice. Nimeni, dar absolut nimeni, nu e ferit de același colaps.

Cum ai putea să îi reproșezi USL că primește ”trădători”? Dar ce a făcut PD după 2007 și după 2009? A spus cumva celor care s-au regăsit brusc în doctrina portocalie ”pardon, nu primim”? Nicidecum, au numărat la fel de pragmatic cum face acum USL. Au avut nevoie de majoritate în Parlament, au acceptat orice, chiar și reevaluări din partea lui Traian Băsescu. Acum e rândul USL care are nevoie de voturi ca să slăbească forța PDL în Parlament și în țară. Acceptă orice, găsind scuze – (deși nu ar avea nevoie, având în vedere că nimeni nu e demn să ridice piatra) pentru aceste înregimentări.

USL își trăiește acum clipa. Așa cum își va trăi, la rându-i, colapsul. Asta dacă nu se întâmplă o minune și se va impune o lege care să facă imposibile toate aceste schimbări de partide în timpul mandatului. Dacă ar exista o lege care să interzică unui parlamentar care își schimbă partidul în timpul mandatului să mai candideze la următoarele alegeri pe listele unui partid (a se accepta doar candidaturi independente) câți dintre ei ar mai fi plecat? Acum, fiecare își scapă pielea cum poate. Și se poate orice, pentru că nici un partid nu e ”sinucigaș” ca să reglementeze o așa anomalie. Oare cei care acum au trecut la USL ar mai fi făcut-o, dacă ar fi știut că nu mai pot candida la alegerile de acum? Că ar trebui să stea pe margine patru ani, ca să își recâștige dreptul de a mai candida în numele unui partid? Știu, pot fi invocate drepturile omului, doar că aici e vorba de politician.

Cei 22 de ani au arătat un lucru cert. Partidele care au pierdut controlul asupra poftelor, asupra tentației de a folosi până la implozie puterea, au fost cele care au avut parte de o opoziție șubredă, confuză, evazivă. Priviți cu atenție istoria guvernării CDR, PSD și PDL. Cu toate bubele, guvernarea Tăriceanu a fost obligată să nu exagereze, datorită opoziției făcute de Traian Băsescu și PD, inclusiv de PSD – cu care trebuia să umble cu multă atenție, pentru a avea o susținere mereu pe muchie de cuțit. Noroc cu așa o opoziție!

Orice putere care va avea parte de o opoziție slabă și care va căuta să o desființeze reducând-o la butaforie, va urma același traseu: urcarea în copac, de unde din nou va fi greu ca partidul aflat la putere să fie adus cu picioarele pe pământ. Și, după cum se vede, când cade pică direct sub pământ. Așa cum i se întâmplă PDL-ului care adună ce a semănat. Toate sfidările, forțările de legi, monologurile arogante către opoziție se întorc împotriva PDL. Au creat precedente pentru care deja plătesc. Și e doar începutul. Partea gravă nu e dezintegrarea PDL. Fiecare își poartă crucea. Grav e faptul că tot cadrul în care funcționează clasa politică va permite viitoarei puteri să repete aceleași greșeli – (declarații recente ale opoziției anunță deja urcarea în copac) – ba chiar să le perfecționeze.

Pentru satisfacția personală a telespectatorului sastisit de agresivitatea de limbaj și atitudine practicată de noua generație de jurnaliști, un icnet de bucurie se putea auzi în văzduh la fiecare upercut al d-lui Ungureanu. Posibilul trac în dialogul cu un intelectual, cum mărturisea dl Gâdea, l-a făcut să fie stingherit când i s-a sugerat că nu stăpânește sensul lui ”salutar”. ”Salutar” a fost folosit corect de catre dl Gâdea (având și sensul ”care este potrivit, adecvat într-o anumită împrejurare”). Greșită a fost explicația dl Gâdea pentru ”salutar”, dar altfel punerea la punct a fost un moment savurat.

Dacă scopul d-lui Ungureanu e să analizeze cu dicționarul lui Al. Graur în mână exprimarea interlocutorului (altfel, fie vorba între noi, depășit de studii mult mai recente, pentru că și limba română a cunoscut modificări în toți acești ani de la DEX-ul lui Graur), putem să ne aplecăm, cu multă rigoare, și asupra exprimării d-lui Ungureanu. În mod vădit, cu o frazare atent studiată, cu verbe și expresii care dau farmec limbii, d-lui Ungureanu îi putem găsi scăpări. Verbul ”a binemerita” are un regim prepozițional special și am putea sa ne afundăm în analize de stil si subțirimi lingvistice. Nu cred însă că superioritatea unui prim-ministru decurge din această aplecare narcisistică de a-și domina interlocutorul cu analize care pot face obiectul atenției unui lingvist, care tocmai de aceea există – ca să ne învețe cum să vorbim.
Un prim-ministru are rolul să comunice, mai ales când se expune public, despre atribuțiile lui și despre cum le onorează. Despre aceste lucruri nu am auzit mai nimic aseară, decât meșteșugite vorbe care au hipnotizat un public pe bună dreptate obosit de gălăgia grobiană caracteristică politicii și media. Dl Ungureanu nu poate fi bănuit de așa ceva, ci cel mult de un mișto elevat. Și, cu toate astea, e mult prea puțin.

În timp ce se derula interviul, mă gândeam că aș fi fost jurnalist de agenție de presă și că mi s-ar fi cerut să fac în timp real știri despre ceea ce spune, anunță, comunică primul-ministru. Cu greu aș fi găsit știrea. Auzeam doar o mare de cuvinte înșirate strălucitor, dar fără conținut. Limitele premierului Ungureanu s-au întrezărit, cand a explicat, iarăși sofistic, cum el e deasupra celor care se leagă de ”nume proprii”. Adică, sistemul trebuie corectat, dar numele proprii trebuie evitate: ”Pentru mine, nu destituirile sunt scopul în sine, ci reconstrucţia unui sistem, în condiţiile în care am timpul, capacitatea intelectuală de a face acest lucru şi ajutoarele, evident, resursa umană care să poată duce un început de reformă spre bun sfârşit…. nu înlocuirea unui om repară un sistem”. Că judecata e strâmbă, că sistemul poate fi perfect creionat pe hârtie, dar că oamenii sunt cei care îl fac și îl pot face bun sau rău, se dovedește de ani de zile.

Numele proprii au o mare responsabilitate. De altfel, dl Ungureanu a demis niște ”nume proprii” în primele săptămâni de la învestitură, directorul Transelectrica și șefa AMPOSDRU. În acele cazuri, numele proprii au fost îndepărtate fără prea multe sofisme. Practic, numele propriu Duță are o altă logică și această logică sau acest nume dovedește faptul că premierul nu e atât de puternic și sigur pe el cum ar vrea să fie.

Aștept ca dialogul de aseară să fie tradus, în următoarele zile, de domnul Traian Băsescu, care să ne spună totuși ce vrea să facă pe mai departe primul ministru. Pentru că aseară l-am văzut doar pe intelectualul Mihai Răzvan Ungureanu evoluând magna cum laudae, într-un dialog scăpat de sub control de către Mihai Gâdea. Care nu a reușit să facă un interviu pentru simplul fapt că nu avea întrebări, ci convingeri, și acestea exprimate periculos de stângaci. Iar acolo unde formula o întrebare, răspunsurile premierului Ungureanu erau perfect retorice. Un exemplu: ”MG: Domnule prim-ministru, ştiţi câţi bolnavi de cancer sunt în România? MRU: Câţi bolnavi înregistraţi? MG: Da! MRU: Vorbim de câteva sute de mii, nu!? MG: Vorbim de 480.000 de cazuri”.

În rest, cum spunea dl Ungureanu despre observațiile pe care i le-a făcut dna Udrea, faptul că l-a dominat în silogisme pe dl Gâdea ”nu e o chestiune importantă”.

Răzvan e o persoană extrem de ambițioasă și determinată, atribute pe care le consider calități. Își controlează foarte bine vocea și vorbele, toate cumpătate și doar roșeața obrajilor dă de gol situația stânjenitoare în care poate fi pus sau la care asistă. Aș spune că mereu am avut o relație de simpatie cu Răzvan, încă de pe vremea când el era secretarul de stat al lui Andrei Pleșu, în guvernul Radu Vasile, și eu tot secretar de stat, la Comunicare, în același Guvern. De departe, era plăcut la vorbă, iar temele de discuție erau nelimitate. Părea un fel de enciclopedie ambulantă. Știa detalii surprinzătoare despre locurile în care ne aflam. Era greu să nu îi recunoști “enciclopedismul”. Și avea un fel de a le expune fără să te facă să te simți jignit. Nu epata, dar era conștient că impresiona și că va fi remarcat. Chiar dacă satisface ego-ul personal, nu văd nimic rău să îți cunoști posibilitățile și să le exploatezi.

În ciuda simpatiei pe care nu mă sfiesc să declar că i-o port – și aici am în vedere mai ales etimologia cuvântului simpatie, respectiv ”a suferi împreună…”, căci au fost momente în care amândoi am înțeles același lucru despre gesturi și atitudini prezidențiale – nu voi fi de acord cu decizia lui Răzvan Ungureanu de a accepta postul propus. Dintr-un motiv pe care nu cred că nu îl sesizează și pe care cred că l-ar fi comentat așijderea, dacă nu ar fi vorba de propria-i persoană. Din funcția pe care încă o deține, de sef al SIE, promovarea ca prim-ministru e o aroganță infinită pentru ideea de democrație. Paralele cu Bush senior nu țin. Acela a ajuns presedintele SUA după ce a trecut prin alegerile preliminare în propriul partid și apoi s-a supus votului poporului american. Iar paralele cu Putin și Elțîn le resping din respect față de simpatia pentru Răzvan Ungureanu.

Din partea lui Traian Băsescu această aroganță e firească și previzibilă. Cine ar fi crezut că în 2006 îl va numi șef al SRI pe George Maior, senator PSD, partid cu care era cel puțin declarat în adversitate? Susținătorii de acum din tabăra lui Traian Băsescu mă întrebau oripilați ce trebuie să priceapă.

Pentru Traian Băsescu, Răzvan Ungureanu are rolul ”partenerului” din tipologia ”Emil Boc”. Traian Băsescu reușește încă odată să ne păcălească. Un nou Guvern, o nouă atitudine! Lucrurile nu stau nici pe departe așa. De abia acum poate fi în totalitate șeful Guvernului. Răzvan Ungureanu e un om cult, educat, rafinat. Dar toate acestea nu sunt suficiente nici să îi faci față unui președinte autoritar și cu atât mai puțin unei persoane care e convinsă că știe exact ce e bine pentru națiune. Și aș mai adăuga ca dezavantaj pentru democrație dorința unei persoane de a accepta orice compromis, chiar și acela de a trece peste scenele de umilință, pentru se vedea ”unsul” poporului! Nu e rău să vrei, e rău să vrei oricum.

Mai pe șleau: lui Traian Băsescu îi iese din nou ”mutarea”, pentru că opoziția a fost mai mult decât ezitantă. Cea mai spectaculoasă mișcare – și care nu poate să nu amețească detractorii – e demisia tuturor miniștrilor PDL, dar mai ales a doamnei Udrea. Asta da, mutare! Pentru doamna Udrea au fost sacrificați oameni care nu au avut când să se șifoneze, vezi Sulfina Barbu, inclusiv Anca Boagiu.

Aducerea ”puștilor” în funcțiile de miniștri deschide și mai bine calea spre executivul Traian Băsescu. Acești viitori miniștri trebuie doar să nu facă greșeli de imagine. Nu li se cere altceva. Bugetul e aprobat. Liniile directoare au fost trasate de FMI, ei trebuie doar să evite gafele arogante ale vechii echipe. Vor sta în vitrină, vor face cu mâna și va vorbi și hotărî pentru toți doar Traian Băsescu. Sunt prea tineri pentru asemenea funcții. Și Traian Băsescu știe asta. La fel ca în cazul Robertei Anastase. Tânără și ascultătoare. Trebuie doar să facă ce i se spune.

Cartea pe care o joacă în 2012 Traian Băsescu, pentru partidul care va trebui să conteze la formarea Guvernului de după alegerile din acest an, e doar una de imagine. Nimic profund și serios nu s-a schimbat după toate aceste luni de proteste și devălmășie politică și socială.

Dar m-aș supăra pe Traian Băsescu, dacă nu ar exista și opoziția. Care a mai pierdut o șansă. În calcule penibile de privilegii a ales un protest. Alegerile nu vor face diferența pe care o speră opoziția. Pentru că Traian Băsescu are în față aproape un an să fie ”jucător”. Și niciodată nu joacă mai bine decât atunci când e adus cu fața la zid și cînd adversarul ezită. Game over!

Desigur, Traian Băsescu adună ce a semănat. Pentru propria consolare, am căutat măcar un icnet de sprijin în favoarea partidelor din opoziție. În furia dezlănțuită împotriva celui care s-a dezlănțuit fără limite împotriva oricui – Traian Băsescu – am găsit mai degrabă sloganuri care puneau semnul egal între toate partidele. Urmăriți relatările presei de la Timișoara și Cluj. Și să nu facem greșeala să îi considerăm niște diversioniști, așa cum îi consideră puterea pe cei care o hulesc.

E un moment de răscruce, care ar trebui folosit ca moment de reflexie pentru toate partidele, pentru toți politicienii. O infamie mai mare decât cea scrisă de un pedelist, cum că protestatarii sunt niște viermi care își merită soarta, nici nu se putea. I-o întorc cu aceeași silă: un vierme care își merită soarta. Un altul, care părea mai educat, vorbește despre ”mahalaua violentă și ineptă”. E adevărat că niciodată până acum acesta din urmă nu a deținut vreo funcție care să îl confrunte cu ”mahalaua”. Până acum, persoana a fost doar numită și e lejer și superior cu asemenea poziții. Și m-aș fi așteptat să fie mai cunoscător în ale trufiei, păcat luciferic. Întâmplător însă mahalaua asta trebuie să suporte efectele mahalalei din care face parte persoana în cauză.

Oamenii protestează nu doar împotriva măsurilor de austeritate, domnule Boc, și domnule Voinescu, și domnule Băsescu. Oamenii protestează pentru lipsa de speranță, pentru că pur și simplu nu mai au încredere în cei care le decid soarta. Și dacă pe aceștia, din popor, nu îi credeți, atunci citiți autori care au priceput mai bine psihologia mulțimilor. Cum ar fi Gustave le Bon, care avertiza asupra faptului că ”soldatul valorează exact cât valorează comandantul lui. Dacă un șef este mediocru, atunci și trupa sa este la fel. Șefului îi revine sarcina de a crea acest puternic element de succes care se numește încredere. Încrederea este cel mai bun dintre stimulente. Șefii trebuie să aibă grijă de nevoile soldaților, să altereze exercițiile militare cu momente de destindere”. Iar Napoleon Bonaparte avertiza: ”De la triumf la cădere nu este decât un pas: am observat că în marile împrejurări un neica-nimeni a decis cele mai mari evenimente”. Adică, un nimeni este o greutate ușoară care, aruncată într-o balanță cu talgere egal încărcate, o poate face să se încline în direcția unde s-a pus această greutate ușoară.

Am auzit atât de des de la președintele Băsescu sintagma ”întoarcerea la popor”. La care popor? Doar la cel care spune ”sus Băsescu”? De ce nu se întoarce puterea la poporul care acum strigă?

Plin de trufie trebuie să fii, în asemenea momente, să crezi că cetățeanul vrea politicieni în mijlocul protestului. Opoziția trebuia să ceară convocarea Parlamentului. Cazul României urmează să fie discutat în Parlamentul European, în timp ce parlamentarii români stau în vacanță, în fața televizoarelor sau în conferințe de presă. Instituția democrației, Parlamentul, acolo unde ar trebui să fim și unde să ducem dezbaterea din stradă la tribună, spune despre ea însăși: suntem inutili!

Opoziția se îmbată cu furia mulțimii. Dar are curajul vreun parlamentar, chiar și al opoziției, să intre în rândul mulțimii? Toți am fi scuipați în față. Pentru că oamenii nu mai văd diferența și nimeni dintre politicieni nu le mai inspiră încredere. Românii au nevoie să aibă încredere. Și cei care sunt în stradă, și cei care se uită la telvizor. Că e cineva care gândește pentru binele lor și nu pentru a se păstra la putere chiar și împotriva voinței cetățeanului care adunat la un loc devine o mulțime care e parte din popor!

Da, e nevoie de alegeri anticipate la toate palierele. Cu alți oameni, cu alte principii. Și mai ales fără apucăturile beției de putere și ale bucuriei că adversarul pare învins. Doar pare!

Vanitatea e călcâiul lui Ahile, în cazul președintelui României. Într-o săptămână a făcut două greșeli. Și amândouă arată incapacitatea de a se detașa de propria-i persoană și de a avea viziune de ansamblu.

Prima greșeală a fost expunerea nefirească pe subiectul Legii Sănătății (purtătorii de mesaj ar fi trebuit să fie cei care au elaboarat această lege) și poziționarea ca adversar a lui Raed Arafat.

Traian Băsescu a mizat pe precedente. Toate disputele pe care le-a dus le-a câștigat. Greu, cu scoruri strânse, dar le-a câștigat. De data aceasta, a evaluat greșit adversarul. În toate celelalte confruntări, majoritatea adversarilor erau fie politicieni, fie oameni de afaceri. Nici unii, nici alții nu se bucură de simpatia publicului. Indiferent că avea sau nu dreptate Președintele, cetățenii nu s-au implicat activ în acele răfuieli. De data aceasta, Traian Băsescu a greșit ținta. Dr. Raed Arafat e identificat cu SMURD care salvează vieți. Traian Băsescu a reușit o contraperformanță. Să personalizeze legea reducând-o la un om care, din păcate pentru Traian Băsescu, e asimilat cu un serviciu care funcționează în favoarea cetățeanului. E vorba de percepție, dar care a luat o amploare suprinzătoare pentru unii, dar pentru o minte lucidă – previzibilă.

Nici domnul Ponta, nici domnul Antonescu nu ar fi putut să îi mobilizeze pe cetățeni, oricât ar fi spus că Legea Sănătății nu e bună. Pentru că și ei sunt politicieni, iar oamenii au prea puțină încredere în clasa politică. I-a mobilizat apoliticul reprezentat de dr. Arafat, care a devenit doar un pretext pentru ca oamenii să își exprime nemulțumirea față de tot ce înseamnă decizie politică. Se aude mult mai des și mai puternic ”Jos Băsescu” decât ”Sus Arafat”. Chiar dacă pare forțat, să ne amintim că evenimentele din Decembrie 1989, la Timișoara, au început cu un miting de susținere a lui Laszlo Tokes. Un cârlig care a făcut posibil transferul spre cu totul altceva, o breșă prin care a răbufnit toată nemulțumirea adunată în zeci de ani. Ceea ce se întâmplă acum e exclamația a ceea ce cetățeanul consideră că e greșit în deciziile actualei puteri. Dar nici un partid nu are de ce să se bucure. Mâine, dacă ar fi alegeri, probabil că oamenii ar cere ca Raed Arafat să fie președinte. Pentru că întreaga clasă politică s-a decredibilizat. Mitingurile de acum sunt focalizate împotriva lui Traian Băsescu, dar ele exprimă mult mai mult și sunt vizați toti cei care iau decizii pentru oamenii de rând.

Traian Băsescu nu a putut spune ”eroare”, așa cum a făcut-o până a devenit președinte. Eroarea constă în modul de abordare a Legii. În ultima intervenție publică, precipitată, președintele ne-a avertizat că a fost o manipulare, că SMURD nu se desființează. Însă dr. Arafat nu a vorbit despre așa ceva, ci despre sistemul de urgență și modul în care urma să fie reglementat în legea recent retrasă. Și, din nou, Traian Băsescu a reacționat vanitos. A retras legea, deși nu aceasta era soluția. A retras legea, sperând că așa se retrag și oamenii din stradă. Doar că ei, atâția câți au fost vineri seara, câți se vor mai aduna în zilele următoare, protestează în continuare împotriva lui Traian Băsescu cel care a vrut să fie judecătorul tuturor: politicieni, oameni de afaceri, magistrați, profesori, medici, polițiști, ziariști etc.

Reforma sistemului sanitar e necesară, dar nu trebuie impusă de la Cotroceni. Ceea ce plătește acum Traian Băsescu e amestecul brutal în ceea ce ar fi putut să fie o dezbatere reală. Înconjurat de supuși, Traian Băsescu a subordonat și ideea de “dezbatere”. O invocă doar pentru că face parte din abecedarul democrației, nu pentru că ar crede în ea. Dacă ar fi crezut, opiniile dr. Arafat puteau fi recepționate cu calm, îndreptat textul legii acolo unde ar fi fost cazul și ar fi putut continua procesul declarat al reformării sistemului pus în discuție.

Acum, președintele acuză cetățeanul că se lasă manipulat. Traian Băsescu s-a rătăcit în labirintul Puterii ca să mai aibă luciditatea de a-și vedea erorile: atunci când îl apostrofa superior pe dr. Arafat, acum când, înspăimântat, retrage legea.

Faptul că Raed Arafat și-a prezentat public opiniile după ce, înțeleg de la Ministrul Sănătății, le-a prezentat și în cadrul instituției, e un lucru bun. Pe fond, a deschis și a făcut posibilă dezbaterea unui subiect care altfel ar fi fost redus la veșnica confruntare ”putere-opoziție”, așa cum s-a întâmplat în cazul reformei Educației, care se dovedește pe zi ce trece o mare demagogie. De data aceasta, cineva din interiorul sistemului și în același timp funcționar în instituția ministerului are o altă opinie și și-o expune argumentând.
Desfășurarea publică a confruntării Arafat- Băsescu – (a căpătat această dimensiune doar datorită intervențiilor Președintelui) – certifică tipul de mentalitate care i se cere funcționarului de rang superior sau inferior din instituțiile statului. Ceea ce se cere acestuia e să fie ”funcționar politic” și nicidecum funcționarul public specializat pe domeniul în care este numit.

De fapt, ceea ce l-a deranjat pe Traian Băsescu nu au fost argumentele lui Arafat, ci ”tupeul” acestuia de a contesta – la care se adaugă și funcția – gândirea echipei pe care o susține Traian Băsescu.

Miza este de fapt egoul lui Traian Băsescu care a căpătat dimensiuni gargantuelice. Modul în care a intervenit în timpul dezbaterii televizate este doar o reflecție a egoului persoanei Traian Băsescu care nu acceptă să i se conteste opinia, autoritatea, mai ales când persoana contestatară ocupă un loc în organigrama instituțiilor pe care însuși Traian Băsescu le păstorește.

E adevărat că până acum nici o televiziune nu a îndrăznit să accepte intervenții telefonice din partea vreunuia dintre cei atacați de Președinte în desele interviuri. Și nu sunt puțini. Pentru că, într-o logică specifică spațiilor autoritare, Președintele nu poate fi inoportunat în timpul interviurilor. Nu e deloc greu să prevăd reacția lui Traian Băsescu, dacă i s-ar da drept la replică, telefonic și în direct, vreunuia dintre cei atacați. De îndată ar face apel la calitatea de Președinte care e numai una și ar cere să aleagă televiziunea între el, Președintele, și intrus.

Modul în care a intervenit ieri seară Președintele a arătat un nivel de nervozitate maxim. Dacă ar fi putut, i-ar fi izbit un girofar în cap lui Arafat, care altfel își susținea opiniile fără să personalizeze și fără să reducă argumentul la invectivă.

Astăzi, dr. Arafat și-a dat demisia, tot din ego, dar aș spune că e unul diferit de cel al Președintelui. Pe fond, omului nu i se poate lua meseria, iar când crezi într-o cauză merită să îți dai demisia.

Lui Traian Băsescu, în mod constituțional, i se va termina mandatul. Și va rămâne doar cu un ego imens care îi controlează firea și apucăturile și care a subjugat demult ceea ce ar fi trebuit să fie un Președinte care ne reprezintă pe toți, chiar și atunci când nu e de acord cu noi, cu toți. Să știi cum să polemizezi, cum să intri în contradicție chiar și cu supușii e semn de înaltă înțelepciune, de autoanaliză și autocontrol.

Vanitatea narcisiacă a celor copleșiți de sentimentul puterii și, mai mult decât atât, a crede că simbolisitica funcției este suficientă pentru a impune respect, fără a-l câștiga și personal prin atitudine și ținută, dar în același timp refuzând constrângerile funcției când e vorba de persoana ta, este semnul degradării politice.

Opoziția speră că, în urma demisiei, puterea va fi obligată să se recunoască înfrântă și să declare alegeri anticipate. Calculul ar putea fi greșit.
În primul rând, nu există cadru legal care să favorizeze un asemenea gest. Practic, viitorul rămâne tot la mâna puterii și a actualului președinte, la discursurile care vor întoarce pe toate fețele chestiunea în cauză. Între timp, puterea se va pregăti de alegeri parțiale. Dacă se mizează pe sensibilitatea coaliției care va recunoaște că un Parlament fără opoziție nu mai reprezintă voința poporului, din nou e fals.

În al doilea rând, am mari rezerve că cetățeanul, atins de austeritate, se va mobiliza, va ieși în stradă și va susține demersul opoziției. A miza pe succes, cu o strategie care implică și o solidaritate cetățenească, e hazardat.

Din păcate, miza gestului opoziției e destul de străină cetățeanului. Ba s-ar putea, ca mulți dintre conaționalii noștri să susțină ideea comasării, pentru că a fost vândută revoltător de populist: se face economie. Nici o autoritate publică credibilă nu a prezentat costul alegerilor și economia făcută prin comasare. Deși e scandalos – oricât de mare ar fi criza – să pui în pericol sensul alegerilor într-o țară unde liderii pretind că sunt garanții democrației, să contrapui negustorește democrației o așa-zisă economie care s-ar face, cetățeanul nu se va lăsa prins în cazuistica speței. Și asta pentru că nu mai are demult încredere în nici un tip de discurs politic. Ceea ce îl face să se așeze de partea puterii, de data aceasta, sunt aspectele practice ale chestiunii: balamucul campaniilor se reduce la doar o lună față de două și se cheltuie mai puțin din banul public. Pentru că așa arată alegerile. Balamuc si risipă de bani.

În fine, dacă opoziția nu a recurs la acest gest extrem atunci când R. Anastase fura voturi la o lege care afecta direct omul, când nu s-au respectat legile tocmai în forul legiuitor, acum chiar că bătălia putere-opoziție pare să nu vizeze interesul cetățenesc.

Riscul de a flutura amenințări fără a fi puse în practică este unul costisitor pentru imaginea USL. Dacă opoziția joacă la cacealma, chiar și cetățeanul va sesiza. Aud parcă replica unora: cetățeanul uită până la alegeri, au mai recurs și alții la tactica asta, nici o problemă. Eu cred însă că avem o problemă. Toate vorbele aruncate, toate intențiile nefinalizate se contorizează. Și, chiar dacă cetățeanul uită, are grijă adversarul politic să contabilizeze tot.

Mai există un risc. Ca, la chemarea celor doi lideri ai USL, membrii celor două partide să nu răspundă prompt și in corpore. S-ar putea ca unii parlamentari să nu fie dispuși să renunțe chiar și la un an de mandat. Iată un risc major, cu pierderi de imagine pe care nu aș îndrăzni să le consider colaterale.

Demisia opoziției ar fi un gest șocant, dar fără a-și atinge scopul: anularea comasării prin provocarea alegerilor anticipate.

Peste toate însă va rămâne sentimentul creat: că opoziția se joacă cu amenințările, precum în povestea Nicu și ursul, istorioara terapeutică  folosită pentru a-i dezvăța pe copii să se hazardeze.

Pe scurt, după ce Nicu tot anunța că vine ursul, iar sătenii au început să iasă care mai de care cu furci, topoare și tot felul de unelte pentru a-l trimite înapoi pe animal în pădure, în seara când ursul într-adevăr a coborât din pădure și a ajuns la casa lui Nicu, degeaba a mai strigat copilul ”Ursul ! Săriți, e ursul !”, pentru că sătenii nu l-au mai crezut. Iar  povestea se termină astfel: ”De atunci, nimeni nu a mai aflat nimic de Nicu”.

Mi-am propus încă de vineri seara să ignor colecția de inexactități din discursul domnului Antonescu. Dar presa te întreabă, vrea reacție. Așa că a trebuit să citesc pe îndelete discursul domnului Antonescu în fața primarilor liberali. În potopul de invective, câteva principii zgribulite. Mi-am amintit o discuție cu domnul Antonescu, din primăvara lui 2010, după o Delegație Permanentă a organizației Prahova, când s-a pus în discuție votul pentru Congresul din 2010, în care conducerea partidului urma să fie aleasă pe ”liste”. Spuneam atunci, în plenul DP Prahova, că voi fi împotriva ideii de listă. Că, în baza acestui sistem, oricând ne putem afla în situații impuse, cum ar fi o alianță cu PSD. Informat asupra intervenției mele, pe căi neaoșe, la câteva zile, dl Antonescu mă întreabă, pe holurile Parlamentului, dacă am putut face o asemenea afirmație. Am răspuns ”da”. După câteva luni, dl Antonescu propunea alianța cu PSD, anulând șansa liberalilor de a se coagula puternic pe dreapta. De atunci, clivajul doar s-a accentuat.

Discursul domnului Antonescu la întâlnirea cu liberalii prezenți la Liga Aleșilor Locali n-a fost decât o răfuială cu toți cei care au altă opinie și altă atitudine decât domnia sa. Însă răfuiala aceasta nu e în numele vreunor principii liberale, nici pentru binele țării. Dl Antonescu nu face altceva – de la o vreme încoace – decât să-și panseze public propriile frustrări.

Discursul de la Brașov îl poziționează în portretistul de serviciu al opoziției. E mai bine decât nimic, deși n-are nici o legătură cu ceea ce ar trebui să aștepte liberalii din partea domniei sale.

Nu știu în ce măsură primarii prezenți în sală au recunoscut în retorica antonesciană problematica din teritoriu. Nu am regăsit în discursul lung anunțat de dl Antonescu, care avertiza partidul că va vorbi mult, fiindcă se vede rar cu aleșii liberali, elemente la fel de “nuanțate” (ca acelea care au vizat persoane aflate pe agenda personală) despre problemele administrației locale. Ceea ce ar fi trebuit să fie un dialog despre comunitate, despre ce se întâmplă în mod real și nefericit în țară, despre banii direcționați discreționar de actuala putere, despre lipsa fondurilor cu care se confruntă primăriile liberale, despre riscurile aprofundării crizei economice, despre gigacalorie, despre înghețarea pensiilor, despre lipsa unei politicii fiscale predictibile care să încurajeze mediul privat, despre lipsa unei politici economice care să încurajeze investitorii să rămână dacă alții nici nu se mai gândesc să vină, s-a transformat într-un pamflețel cu accente vindicative.

O minimă documentare ar fi fost necesară, dacă dl. Antonescu crede că menirea d-sale în politică e aceea de portretist. Altfel, nu ar fi putut afirma cu seninătate că Andrei Pleșu e… laș. Dl. Pleșu e, probabil, cel mai argumentat critic (fost consilier) al Președintelui. Doar că nu de dragul de a se afla și el în opoziție. De fapt, dl Antonescu îi reproșează libertatea de a-l critica pe d-sa și pe dl Ponta. Logica dl Antonescu e următoarea: să nu îi criticăm pe cei din opoziție, să îi menajăm! Numai puterea trebuie să stea în bătaia puștii. Greșit. Dacă nu sunt corectați de mici, când vor fi mari e prea târziu.

Dl Antonescu spune că aș fi afirmat public că nu va fi ales niciodată Președinte. Absolut fals. Chiar și Dan Diaconescu poate ajunge Președinte. Totul e posibil în România. Pot spune însă ce fac eu cu votul meu, ca simplu alegător. Nici măcar dl Antonescu nu îmi poate interzice să am opinii despre cum cred eu, ca simplu cetățean, că ar trebui să fie președintele României. Pot miza pe cine doresc atâta timp cât acest lucru e transparent și declarat. Ca în 2009, când îl susțineam pe dl Antonescu și îi combăteam public pe ceilalți candidați. Inclusiv pe Mircea Geoană care peste noapte, dis de dimineață, am aflat că ne reprezintă pe toți liberalii, în confruntarea finală.

Dl Antonescu mă bănuie că aș admira… răutatea lui Traian Băsescu. Răutate pe care o pune în antiteză cu propria d-sale cumsecădenie, lăudându-se că nu a ascultat telefoane, că nu a făcut dosare, că nu i-a făcut întâmpinări lui Atanasiu, ca nu a înjurat pe nimeni, că nu a făcut pe nimeni ţigancă împuţită.

Trebuie să îi spun d-lui Antonescu că nici Traian Băsescu nu făcea toate aceste lucruri de care îl suspectează, înainte de a deveni Președinte. Așa că nici dl Antonescu nu e scutit de bănuiala că odată ajuns acolo le-ar face. Multe dintre reacțiile de astăzi ale d-sale sunt motive de îngrijorare pentru viitor- vehemența la adresa ziariștilor care nu-i cântă în strună, cinismul ca, după ce își atinge obiectivul, să se debaraseze de cei care l-au sprijinit argumentând chiar pasional că are dreptul să aleagă pe cine dorește el (mai puțin pe un Ludovic Orban care a jucat un rol decisiv în devenirea lui Crin Antonescu președintele PNL), marginalizarea fostului președinte liberal și prim-ministru totodată, Călin Popescu Tăriceanu. Desigur, mai nou se observă o recuperare, la nivelul discursului, a celui din urmă, dar eu nu am nici un motiv să mă fac că nu înțeleg care sunt motivele adevărate ale acestei recuperări ad-hoc.

Dl Antonescu se simte în largul său ori de câte ori are un auditoriu. E atât de satisfăcut de sine și de relaxat, încât nu se mai ostenește să-și demonstreze vituperările. Dixit e argumentul dl Antonescu care calomniază de ceva timp cu încăpățânare, înaripat. Despre cum ”făceau dosar doamna Săftoiu cu domnul Băsescu lui Atanasiu”. Acea plângere la care se referă pieziș am făcut-o eu, fără nici o legătură cu dl Băsescu. Și aș proceda la fel cu orice persoană care ar face același tip de afirmație ca în cazul la care face referire dl Antonescu. Așa cum ar trebui să nu ezit să îl invit în justiție pe dl Antonescu, atunci când afirmă că ”făcea doamna Săftoiu dosar cu domnul Băsescu”. Iar despre renunțarea PNL la portofoliul acelui minister, cred că nu eu ar trebui să răspund.

Nu sunt dispusă să trec cu vederea apucăturile care se anunță în opoziție, în drumul spre putere. Nimeni nu e perfect, cu atât mai mult politicienii. Dar asta nu înseamnă ca voi mai gira chiar și cu un singur vot același tip de înlocuire a puterii: să îi dăm jos pe aceștia, că apoi mai vedem noi. Dl Antonescu anunță multe calități, dar prea multe defecte. Și, doar pentru că e liderul partidului din care fac parte, nu sunt obligată să mă prefac că griul de acum va deveni albul de mâine.

Nu mă preocupă frustrările d-lui Antonescu decât atunci când și le exhibă public. Mă preocupă, poate mai mult decât poate să înțeleagă dl Antonescu, să îmi onorez mandatul pe care l-am primit pe baza votului electoratului, ca membru PNL. Cu toată onestitatea și seriozitatea. Iar acest lucru nu îl traduc prin a-i cânta în strună unui om. Pentru dl Antonescu fidelitatea față de partid se traduce în aceeași gamă întâlnită și la colegii PDL: liderul e de neatins. Chiar și atunci când se atinge singur cu inconsecvențe de atitudine și discurs.

Dacă liberalii se regăsesc în această atitudine, atunci cu adevărat șansa de a ajunge la guvernare e PSD sau, culmea ironiei, chiar PDL.

Locul (probabil ca unii dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi) e extrem de prietenos şi primitor. Te întâmpină o lumină blîndă, un miros amestecat de lămâie și tutun, oameni neaşteptat de tineri şi frumoşi. M-am aşezat la întâmplare, la o masă unde se afla deja o pereche. L-am văzut de departe pe fostul meu profesor de la Facultatea de Filologie (așa cum se numea în 1988, când intram în anul întâi) Mircea Vasilescu, amfitrionul seratei. L-am salutat bucuroasă să îl revăd. Cu bunătate, m-a primit cu acelaşi zâmbet pe care mi-l amintesc foarte bine din anii aceia de dinainte de 1989, când relaţia cu profesorii era una relativ crispată. ”Bună seara, fosta mea studentă!” Toate aceste întâlniri te fac să simţi că nu e totul degeaba şi că în viaţă nu trebuie să te măsori doar plecând urechea la ce se spune în prezent. Mircea Vasilescu a fost unul dintre profesorii de seminar care a avut delicateţea să se considere unul de-al nostru, un egal – lucru rar în vremurile acelea.

În spaţiul neconvenţional erau aproximativ 150 de persoane. Un public feminin cu preponderenţă (s-ar putea ca selecţia să o fi făcut invitatul, în mod involuntar), cu o inocenţă pe care eu o întâlnesc atât de rar în ambuscada politicii. Mi-am amintit de barurile studenţeşti, de pe vremea mea, din Grozăveşti sau de la Arhitectură sau de la subsolul Facultății de Litere. Toate aveau un miros specific: un amestec de votcă şi bere, camuflat în spatele fumului gros de ţigară.

Atmosfera era totuşi diferită. Şi îmi plăcea. Ceai, limonadă, ciocolată caldă, câte o bere pentru puţinii băieţi prezenţi. Am fost destul de uimită să văd atât de multă junime. Asta după ce o vară întreagă am fost zăpăcită cu ştiri despre ce generaţie etnobotanică, necalificată şi dezinteresată vine din urmă. Generaţia nouă era acolo şi nu cred că erau doar excepţiile.

Dialogul dintre profesorul Vasilescu şi violonistul Alexandru Tomescu a fost încântător. Tomescu e un tânăr năucitor de bun. Îl ascultam cu plăcere şi mă încânta curiozitatea admirativă cu care fostul meu profesor îl chestiona, fără să încerce nici o clipă să îl trateze cu superioritatea vârstei şi a anvergurii.

Alexandru Tomescu, băiatul cu Stradivarius, ştie să comunice la fel de bine cum ştie să cânte. Iar miercuri seara doar a vorbit. Prin răspunsuri, îşi asuma generaţia căreia îi aparţine şi o cauţiona cu multă încredere. N-a dat lecţii şi n-a desconsiderat pe nimeni, indiferent de gusturi muzicale. Crede că toţi avem ”urechi muzicale”, trebuie doar să le exersăm. Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru ceea ce respira dialogul acesta e ”încredere”, ceva atât de rarisim în lumea noastră suspicioasă. Un  sentiment reconfortant. Cu o modestie bine temperată, Al Tomescu ştie exact care îi este valoarea, spune lucruri de bun simţ, formulate incredibil de firesc şi clar. Flexibil şi modern în abordări, ne-a anihilat revolta faţă de cei care adorm la concerte. Se pare că, pentru un muzician, e un compliment când adormim. Pentru că doar muzica bună şi interpretarea de excepţie te pot aduce în stare de relaxare totală. Afirmaţiile lui m-au făcut să mă întreb dacă o fi valabil şi pentru cei care adorm la primele rânduri când iau o carte în mână. Am comentat asta cu fostul meu profesor, după serată. Răspunsul îl păstrez pentru mine.

Am plecat de la întâlnirea Dilemei vechi cu o linişte sufletească şi un  optimism pe care nu mai reuşesc altfel să le regăsesc. Tinerii noştri sunt frumoşi şi buni. Şi nu limitez afirmaţia doar la invitatul Dilemei. Ci la toţi cei din sală care vibrau la afirmaţiile colegului de generaţie, care ascultau (cât de rar mai vezi oameni în generaţia mea şi de după să mai asculte) şi se bucurau de tot. O generaţie care are spirit, minte, timp şi stare de altceva decât cotidianul prefabricat mediatic şi politic, adus obsesiv în lumina reflectoarelor din platourile de televiziune.

Singura mea frământare e cum poţi să îi convingi pe aceşti tineri să vină în rândul din faţă, protejându-i, în acelaşi timp, de contaminarea cu kitschul, şi să-i aşezi unde le e locul: în ochii celor care au nevoie de modele, care caută o noimă acestei ţări.

·        Tot aud conducerea partidului că nu mai are locomotivă. Locomotiva alegerilor din 2012 sunt ideiile corecte, bine explicate și bine susținute. Dacă voi credeți sau PDL crede că i-ar trebui un altfel de Băsescu să-i tragă, se înșeală. Nimeni nu va mai câștiga în România cu locomotivă- persoană pentru că a trecut vremea și românii au început să înțeleagă că nu există om providențial, ci există idei credibile care pot fi puse în aplicare.

·        Cred că dincolo de a vă revopsi, dincolo de a vă rebrendui cel mai important argument este ce le propuneti românilor. Eu nu cred că o simplă rebrenduire face ca oamenii să spună că nu mai e PDL, sunt alții, nu păcăliți pe nimeni.

·        (…) nu schimbarea culorii este cea care vă aduce succesul, ci abordarea directă, sinceră și dacă ați putea să numiți mai puțini oameni care nu se știe de unde vin dar când deschizi dulapul cade praful de schelete după el, ar fi iar un lucru bunișor.

·        Este nevoie de un suflu nou si veteranii partidului trebuie să înțeleagă acest lucru. Veteranii partidului au fost cei care au avut forța să facă o schimbare puternică la nivelul partidului, în 2001, iar eu azi le cer să mai facă o dată schimbare în garnitura de vârf a partidului.

Aceste declarații nu îi aparțin lui Sebastian Lăzăroiu, ci președintelui Traian Băsescu și nu sunt cu nimic mai favorabile PDL și Guvernului Boc decât cele făcute recent, precum și de-a lungul mandatelor prezidențiale și ministeriale, de domnul Lăzăroiu. Și, dacă mă uit la greutatea funcției, aș spune că PDL ar trebui să fie mult mai lezat de comentariile președintelui. Totuși, domnul Boc nu a îndrăznit să ridice tonul și să îi atragă atenția lui Traian Băsescu că trebuie să fie solidar cu partidul care l-a ajutat sa fie președinte. Nici domnul Flutur, nici domnul Voinescu nu i-au spus “mon cher, asta nu se face”. Dar au salutat sancționarea răzăvratitului de la Muncă.

Naiv să fii să crezi că domnul Lăzăroiu a fost schimbat pentru că a făcut niscai declarații despre cum vede viitorul politic, inclusiv al PDL. Lista celor care au vorbit altfel decât își dorește domnul Boc este relativ lungă. Domnul Boc nu a avut nicio vorbă de reproș, de exemplu, la adresa domnului Băsescu, nici măcar pe doamna Udrea nu s-a supărat, cel puțin public, când

spunea că o demisie din fruntea Guvernului nu ar strica nici nouă, cetățenilor, nici PDL.

Eu chiar nu cred că domnul Lăzăroiu e scos umilitor de la minister ca să fie propulsat în rolul personajului care strânge de pe masă farfuriile murdare ale piticilor. I s-a întâmplat, fără niciun preaviz. Domnul Lăzăroiu a fost surprins, precum opinia publică, de demitere și rapida înlocuire. Nu știu dacă a aflat de la televizor sau de la vreun ziarist care i-a cerut să comenteze ce i se întâmplă, dar detaliile țin de jurnalul intim al victimei.

Domnul Lăzăroiu nu a fost schimbat pentru că prea a fost Tata Omida, și asta știe și domnul Berceanu. La fel cum domnul Berceanu știe că în PDL o mazilire se decide doar atunci când nu mai e “empatie” cu cel care conduce în logica regulei castriste:  “Patria o muerte, venceremos”, iar patria e mereu cel care deține puterea.

Domnul Lăzăroiu se arată mai naiv decât i-ar permite calitatea de sociolog și chiar de ucenic în ale politicii. E chiar mai naiv decât cei care cred că PDL a decis să oprească hemoragia impresiilor care umplu cu roșu portocaliul care se forțează să devină verde. Cum la fel de naiv a fost (aș putea adăuga: și vanitos) când a acceptat un portofoliu pentru care nu părea să aibă competențe, ignorând faptul că mulți alții considerau că au făcut mult mai multe pentru partid și ar fi meritat acea nominalizare.

Naiv a fost  și  când a crezut că poate să vorbească și el ca domnul Băsescu. Poate, dar nu avea voie, și uite că s-a întins mai mult decât i se permitea. Când liderul de jure al PDL decide out, înseamnă că ești indezirabil, dar pentru cu totul și cu totul alte motive decât cele care se văd public. Domnul Lăzăroiu trebuie să privească la background-ul propriu: cine l-a susținut, cine l-a propus la Cotroceni, de ce l-a propus, la ce ar fi trebuit să se limiteze să facă, când și apoi de ce s-a stricat “empatia”.

Această demitere va opri pentru moment vocile piticilor care și-au luat libertăți prea mari. Dar avantajul piticilor e că își datorează mai puțin background-ul celor influenți (pluralul nu include mai mult de două persoane, asta ca să nu duc pe nimeni în eroare) și tocmai de aceea sunt tolerați. Pentru că piticii sunt văzuți ca niște bufoni care nu contează în algoritmul puterii!

Argumentele reale ale demiterii s-ar putea să îl surpindă și pe domnul Lăzăroiu. Pentru că politica nu e Albă ca Zăpada și nici nu va fi. E Spânul, care îl ademenește pe Făt Frumos cu cuvinte mieroase, cât să îl convingă că sunt tovarași de drum. Dar de drum scurt și mereu în interesul Spânului. Fără principii. Căci bine a zis un/o apropiat/ă al/a domnului Lăzăroiu: principiul e sa nu ai principii.

· Tot aud conducerea partidului că nu mai are locomotivă. Locomotiva alegerilor din 2012 sunt ideiile corecte, bine explicate și bine susținute. Dacă voi credeți sau PDL crede că i-ar trebui un altfel de Băsescu să-i tragă, se înșeală. Nimeni nu va mai câștiga în România cu locomotivă- persoană pentru că a trecut vremea și românii au început să înțeleagă că nu există om providențial, ci există idei credibile care pot fi puse în aplicare.

· Cred că dincolo de a vă revopsi, dincolo de a vă rebrendui cel mai important argument este ce le propuneti românilor. Eu nu cred că o simplă rebrenduire face ca oamenii să spună că nu mai e PDL, sunt alții, nu păcăliți pe nimeni.

· (…) nu schimbarea culorii este cea care vă aduce succesul, ci abordarea directă, sinceră și dacă ați putea să numiți mai puțini oameni care nu se știe de unde vin dar când deschizi dulapul cade praful de schelete după el, ar fi iar un lucru bunișor.

· Este nevoie de un suflu nou si veteranii partidului trebuie să înțeleagă acest lucru. Veteranii partidului au fost cei care au avut forța să facă o schimbare puternică la nivelul partidului, în 2001, iar eu azi le cer să mai facă o dată schimbare în garnitura de vârf a partidului.

Aceste declarații nu îi aparțin lui Sebastian Lăzăroiu, ci președintelui Traian Băsescu și nu sunt cu nimic mai favorabile PDL și Guvernului Boc decât cele făcute recent, precum și de-a lungul mandatelor prezidențiale și ministeriale, de domnul Lăzăroiu. Și, dacă mă uit la greutatea funcției, aș spune că PDL ar trebui să fie mult mai lezat de comentariile președintelui. Totuși, domnul Boc nu a îndrăznit să ridice tonul și să îi atragă atenția lui Traian Băsescu că trebuie să fie solidar cu partidul care l-a ajutat sa fie președinte. Nici domnul Flutur, nici domnul Voinescu nu i-au spus “mon cher, asta nu se face”. Dar au salutat sancționarea răzăvratitului de la Muncă.

Naiv să fii să crezi că domnul Lăzăroiu a fost schimbat pentru că a făcut niscai declarații despre cum vede viitorul politic, inclusiv al PDL. Lista celor care au vorbit altfel decât își dorește domnul Boc este relativ lungă. Domnul Boc nu a avut nicio vorbă de reproș, de exemplu, la adresa domnului Băsescu, nici măcar pe doamna Udrea nu s-a supărat, cel puțin public, când

spunea că o demisie din fruntea Guvernului nu ar strica nici nouă, cetățenilor, nici PDL.

Eu chiar nu cred că domnul Lăzăroiu e scos umilitor de la minister ca să fie propulsat în rolul personajului care strânge de pe masă farfuriile murdare ale piticilor. I s-a întâmplat, fără niciun preaviz. Domnul Lăzăroiu a fost surprins, precum opinia publică, de demitere și rapida înlocuire. Nu știu dacă a aflat de la televizor sau de la vreun ziarist care i-a cerut să comenteze ce i se întâmplă, dar detaliile țin de jurnalul intim al victimei.

Domnul Lăzăroiu nu a fost schimbat pentru că prea a fost Tata Omida, și asta știe și domnul Berceanu. La fel cum domnul Berceanu știe că în PDL o mazilire se decide doar atunci când nu mai e “empatie” cu cel care conduce în logica regulei castriste:  “Patria o muerte, venceremos”, iar patria e mereu cel care deține puterea.

Domnul Lăzăroiu se arată mai naiv decât i-ar permite calitatea de sociolog și chiar de ucenic în ale politicii. E chiar mai naiv decât cei care cred că PDL a decis să oprească hemoragia impresiilor care umplu cu roșu portocaliul care se forțează să devină verde. Cum la fel de naiv a fost (aș putea adăuga: și vanitos) când a acceptat un portofoliu pentru care nu părea să aibă competențe, ignorând faptul că mulți alții considerau că au făcut mult mai multe pentru partid și ar fi meritat acea nominalizare.

Naiv a fost  și  când a crezut că poate să vorbească și el ca domnul Băsescu. Poate, dar nu avea voie, și uite că s-a întins mai mult decât i se permitea. Când liderul de jure al PDL decide out, înseamnă că ești indezirabil, dar pentru cu totul și cu totul alte motive decât cele care se văd public. Domnul Lăzăroiu trebuie să privească la background-ul propriu: cine l-a susținut, cine l-a propus la Cotroceni, de ce l-a propus, la ce ar fi trebuit să se limiteze să facă, când și apoi de ce s-a stricat “empatia”.

Această demitere va opri pentru moment vocile piticilor care și-au luat libertăți prea mari. Dar avantajul piticilor e că își datorează mai puțin background-ul celor influenți (pluralul nu include mai mult de două persoane, asta ca să nu duc pe nimeni în eroare) și tocmai de aceea sunt tolerați. Pentru că piticii sunt văzuți ca niște bufoni care nu contează în algoritmul puterii!

Argumentele reale ale demiterii s-ar putea să îl surpindă și pe domnul Lăzăroiu. Pentru că politica nu e Albă ca Zăpada și nici nu va fi. E Spânul, care îl ademenește pe Făt Frumos cu cuvinte mieroase, cât să îl convingă că sunt tovarași de drum. Dar de drum scurt și mereu în interesul Spânului. Fără principii. Căci bine a zis un/o apropiat/ă al/a domnului Lăzăroiu: principiul e sa nu ai principii.

Cum era de aşteptat – am spus asta, inclusiv pe voxpublica – ”munca” la legislaţia electorală începe cu câteva luni înainte de alegeri. şi, dacă legea nu ar impune ca orice modificare să aibă loc cu cel puţin saşe luni înainte de alegeri, aceste modificări ar fi făcute chiar cu o zi înainte.

Cu ce ne confruntăm: cu nişte domni care vor alegeri mai repede, mai comasate, mai obligatorii, mai anticipate. Discuţia e purtată cu tonul de jos, gutural, răstit, însoţit de priviri crâncene şi concentrate. Alegătorul pentru care se pregăteşte tot acest festin electoral e absent din discuţie. Şi nici nu mai e loc să îl bagi prea mult în seamă, pentru că această colecţie electorală trebuie grabnic însăilată.

Revine după trei ani subiectul votului obligatoriu. În 2009, când propuneam subiectul (siteul www.votulobligatoriu.ro sta mărturie), conştientă că nu e o temă care poate fi tranşată aşa, din poignée, că trebuie judecată, adulmecată, cântărită bine, partidele, începând cu PNL, mi-au retezat-o scurt (găsiţi reacţiile pe siteul mai sus pomenit). E ideea personală a doamnei, nu ne trebuie etc. Era prea devreme pusă în discuţie? Cu siguranţă, da. În felul meu, prefer ca lucrurile să fie făcute cu chibzuinţă, serios şi, odată luată decizia, să fie respectată de la mare la mic. Efectele de imagine, graba cu care se aruncă pe piaţă idei, proiecte, unele nefinalizate, altele finalizate strâmb şi apoi corectate anual, cincinal, tot strâmb şi tot sub influenţa momentelor de colecţie, sunt specialitatea clasei politice româneşti.

Votul obligatoriu are nevoie cu adevărat de o dezbatere publică, pentru că reacţia faţă de ”obligatoriu” e teribilă şi am testat-o deja în suficiente discuţii. E nevoie de modificări legislative în cascadă. (Actualmente avem o grămadă de prevederi electorale, dar nici una care să stopeze în mod real frauda). Mai e nevoie de Curtea Constituţională, care va obiecta că ”obligatoriu” nu rimează cu ”liber exprimat”, conform Constituţiei. Amărăciunea e mare în faţa acestui tip de comportament politic, care ia mereu şi mereu şi mereu în discuţie teme serioase, importante, doar în momente-limită şi sub presiunea intereselor imediate.

Cât despre comasarea alegerilor, argumentul e criza. Criza e reală, dar argumentul e fals în acest context. Mie nu îmi vine să cred că oameni care promiteau un discernământ politic bazat pe concepte ale democraţiei pot spune că e bine aşa, un pachet de austeritate primar-parlamentar pentru că se face economie. La ce se face economie? La fundamentul democraţiei – sigur, pentru că altfel se va tipări acelaşi număr de buletine de vot, ştampile, urne, pungi, mălai, ulei, autocare, turism – e drept, toate concentrate într-o singură lună.

Ziarişti, analişti, politicieni au reclamat – după alegerile din 2008, cele făcute în baza votului uninominal – că parlamentarul a fost redus la primar, că a preluat discursul unui funcţionar de la nivelul comunei, că la dezbaterea bugetului am tâmpit jurnalele de ştiri cu şedinţe prelungite până dimineaţa, fiindcă parlamentarii susţineau amendamente despre biserici, şcoli, grădiniţe şi alte aspecte locale. În trei ani de zile, Parlamentul a pierdut bruma de credibilitate câştigată în anii de după 1990. Uninominalul nu ne-a dat valoare, pentru că legea a fost făcută grabnic. Amintiţi-vă, cu doar şase luni înainte de alegeri: nu a contat că o idee bună a fost făcută talmeş-balmeş. Legea trebuia să fie pe masă că aşa era colecţia de atunci.

Această comasare motivată atât de jenant, că facem economie, comasează periculos temele instituţiei fundamentale a democraţiei, Parlamentul, cu cele ale administraţiei locale. Că până acum nu avea alegătorul prea multă poftă să afle ce e cu Parlamentul şi parlamentarismul, că mereu discuţiile au fost reduse la cât mai cheltuie un ”îmbuibat de parlamentar”, se ştie. Dar cu această comasare e deja străveziu ce se va întâmpla.

Oricum, parlamentarul se ajuta aproape total de primar în campanie. Primarul garanta! În mediul rural, în zonele mai sărace (şi nu cumva sunt cele mai multe şi mai populate cu votanţii cei mai conştincioşi?) primarul are sens, profil; parlamentarul e o abstracţiune, un „ăla” pentru care garantează primarul.

În 2012, în sfârşit, parlamentarul nici nu trebuie să îşi mai bată prea mult capul cu discursul. Votantul nu va avea nici un chef să stea cu orele în faţa catwalk-ului amplasat în praful de început de vară, ca să defileze primarul cu discursul lui local, apoi preşedintele Consiliului Judeţean cu temele lui naţional-locale şi, triumfător, în final, mireasa sezonului, parlamentarul, oferind pe larg viziunea mondial-local-naţională. Totul se va reduce la o logică imediată. Primarul să spună cum e cu asfaltul, canalizarea, podeţăul, telegondola, teme uşor de perceput de către concetăţeanul primarului, parlamentarul să dea din cap da, susţin acest destoinic edil, ”Votaţi echipa care vă va scoate din ….. praf!” Pungile să fie pregătite! Mai multe că şi ei sunt mai mulţi!

Economia înainte de toate! (Dar oare de ce nu se gândeşte nimeni la o anulare a alegerilor în loc de comasare şi păstrarea actualei configuraţii politice încă un mandat – asta da economie la buget). Argumentul prinde, e unul bun, popular şi populist. Între argumentul lor, că e sărăcie şi facem economie, şi argumentul meu, că e ne- şi anti-democratic să amesteci în halul ăsta instituţii, să îl anulezi pe unul ascuns în spatele celuilalt va fi câştigător primul argument. Au fost separate prezidenţialele de generale, tocmai ca un partid să nu se mai ascundă în spatele unui atotputernic. Să crească şi partidele oameni. I-au crescut, într-adevăr. şi, odată făcuţi mari, propun comasări. Tipic politicii româneşti de conjunctură.

Elevul remarcă realităţi de necontestat: ”Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele gen Becali, Tălmăcean, Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost manageriat, de legi prost făcute să profite cei puternici, de facultăţi pe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii întregi de dascăli care ne-au educat pe noi (…) din aceşti copii care din `99 până acuma li s-a schimbat programa de n`spe ori, care au intrat la liceu să dea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din fizica, aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia şi incultura alături de băieţi cu bani făcuţi fraudulos înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor, aceşti copii bătuţi de soartă că s-au născut într-o ţară ca asta, o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi intelectuale ale ţării, aceşti copii nu au devenit nişte genii eminesciene??? ”. Ce-ar mai fi de adăugat la această radiografie?

Există însă ceva despre care aş dori să vorbesc. Spuneam la început că revolta tânărului are la bază o atitudine reactivă. Aici e una din cele mai grave probleme ale tinerei generaţii. Elevul autor al textului scapă din vedere un element important: generaţia lui e poate una dintre cele mai pasive şi mai puţin proactive dintre cele de după Decembrie 1989 în raport cu realităţile care îi modelează viitorul. Reacţia e post-factum, asemănătoare cu a bolnavului care ia atitudine de abia dupa ce primeşte un diagnostic final şi crud, deşi bănuia că modul de viaţă de până la verdict îi punea sănătatea în pericol. Dar aşa suntem educaţi, de acasă, să reacţionam doar când ne ajunge cuţitul la os.

Elevul vorbeşte despre pseudo-modelele create de mass-media şi savurate de societate, inclusiv de unii părinţi, adaug eu, care îşi petrec timpul liber consumând emisiuni de imbecilizare. Mă întreb însă cât de des tânărul elev a încercat să formeze o masă critică până să ajungă la BAC, printre colegii şi colegele lui, care probabil şi-au luat drept reper personajele de tipul celor pe care le nominaliza, personaje care nu au nevoie nici de BAC şi probabil nici de lectura lui Mircea Eliade pentru a deveni ”VIP-uri”. Cât de des această generaţie, jignită de ştampila care i s-a aplicat, a încercat să protesteze civilizat, dar răspicat, împotriva instituţiilor statului care au creat acest cadru impredictibil şi debusolant? Şi când spun să protesteze mă refer la atitudinea care ar trebui să se bazeze pe cunoştinţele pe care inclusiv un tânăr elev ar trebui sa le aibă despre activismul cetăţenesc, despre acele iniţiative cetăţeneşti care te ajută să ştii cum să pui presiune pe agenda publică, a politcianului.

Fără să îi aduc un reproş direct autorului, dar fără a mă eschiva să mut reflectorul şi pe colegii lui de generaţie (care nu ar trebui doar să constate că orele sunt plicticoase şi să se consoleze cu un chiul, motivând că oricum e inutil să participe la ora nu ştiu carui profesor neadaptat la realitatea tinerei generaţii), voi spune că suspectez această generaţie de o ignoranţă periculoasă pentru viitorul lor şi pentru al ţării în care trăiesc. Desigur, acum putem constata, redundant şi rebarbativ totodată, după acest BAC, că profesorii sunt la fel de prost pregătiţi ca elevii, că întreaga clasă politică este responsabilă de haosul din cel mai important domeniu în construirea unei ţări, învăţământul. Nu este însă suficient.

M-am întâlnit cu căţiva tineri în Timişoara şi Ploieşti în cadrul unor întâlniri puse sub semnul ”contrareformei” (ideea a plecat de la mult-trâmbiţatele reforme care s-au dovedit nişte ipocrizii, şi atunci am propus o contrarefornă la ceea ce se numesşe acum ”reformă”) şi care ridică problema activismului cetăţenesc. Am început cu un chestionar completat ad-hoc, în care participanţii trebuiau, printre altele, să nominalizeze parlamentarul din circumscripţia în care locuiesc şi să precizeze dacă ştiu unde se află biroul aceluia. Rezultatele au fost relevante nu doar pentru neîncrederea în clasa politică, dar şi pentru indiferenţa tinerilor. Peste 60 la sută nu ştiau cine e parlamentarul în cauză şi peste 90 la sută nu s-au adresat niciodată parlamentarului prin biroul său. Argumente de genul „oricum nu l-ar interesa” sunt doar scuze ridicole ale unei mentalităţi păguboase pentru democraţie. Există suficiente instrumente de a pune presiune pe un politician pentru a-l face să te asculte şi să îţi răspundă la întrebări. Dar pentru asta trebuie să îţi pese şi să fii informat.

Actuala tânăra generaţie e cea mai apatica şi mai dezinteresată în a-şi apăra şi reprezenta drepturile. Doar în momente cruciale arată cu degetul. Mult prea târziu.

Eu nu cred că această generaţie e una ratată. Dar cred că poate să eşueze. Victimizarea poate fi o formă de supravieţuire, dar nu mai mult. Şi ca să ştii să îţi aperi drepturile, dar şi să îţi respecţi obligaţiile, trebuie să ştii să te educi şi să ceri educaţie de bună calitate. Elevii nu cred că ar fi protestat pentru faptul că ar fi fost lăsaţi să copieze, o prima formă de exersare a fraudei. La fel cum nu au protestat în faţa schimbărilor nesfârşite ale condiţiilor de evaluare. Ca să ştii să protestezi şi să nu te învălui în mantia victimei, trebuie să fii un om informat, iar ca să fii informat trebuie să citeşti şi să faci ceva mai mult decât să cunoşti care e ultima fiţă tv.

Accept că trebuie să ne fie ruşine, dar nu doar unora, ci tuturor. Inclusiv celor care nu şi-au oprit colegii în a se complace într-o prostire pe care o pun, ulterior eşecului, doar pe seama sistemului şi a societăţii. Este deja axiomatic: nu ni se întâmplă nimic din ceea ce nu acceptăm. Şi, odată făcut compromisul, e greu să mai opreşti tăvălugul.

Elevul autor are dreptate, dar nu e suficient. Nici o generaţie nu îşi poate scuza eşecul doar căutând vinovaţi externi. Comunismul nu ar fi rezistat, dacă o societate întreagă nu şi-ar fi spus 45 de ani că Ceauşescu nu poate fi doborât. Într-un final a picat dictatorul, dar mentalul colectiv nu s-a prăbuşit. Racilele de gândire şi atitudine rămân moştenire, se transmit, parcă, din generaţie în generaţie. Urăsc teoria miorţei tocmai pentru că e reală şi pare invincibilă. De altfel, se pare că nu urăşti decât ceea ce te domină şi nu îi poţi face faţă.

Nu cred că Traian Băsescu vede în monarhie un pericol pentru tronul său. Mai degrabă, a profitat de întrebare ca să spulbere un eventual mit al regalității. Părerea lui despre regele Mihai o avea demult în ”gușă.” Momentul ales nu cred că are la bază vreo strategie. Monarhia nu reprezintă o idee care să îl sperie, dar poate să îl enerveze în schimb ideea de a face din regalitate un simbol. Așa că a profitat neinspirat de contextul jurnalistic.

În 2005, se pregătea participarea delegației României la festivitățile organizate la Moscova cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la victoria forțelor aliate împotriva fascismului. Singura personalitate care participase la acele evenimente și care se afla în viață era regele Mihai, fiind invitat special al președintelui Putin. Regele a fost prezent la Moscova. S-a întors la București cu aeronava prezidențială. Propunerea i-a fost făcută chiar de Traian Băsescu. Îmi amintesc că președintele Băsescu i-a cedat Regelui micul salon din aeronavă care făcea drumul mult mai confortabil. Nu au discutat, nu s-au întreținut, dar la vremea respectivă, chiar și Regele a apreciat gestul de curtoazie venit din partea lui Traian Băsescu.

În pregătirea vizitei, a avut loc o discuție informală cu consilierul de atunci pe probleme externe, Andrei Pleșu. Cu acea ocazie, am auzit pentru prima dată opinia lui Traian Băsescu, acum exprimată public. Andrei Pleșu l-a combătut. I–a spus atunci că regele a fost forțat să abdice, sub amenințarea uciderii a peste 1000 de tineri aduși în fața Palatului Regal. Traian Băsescu i-a răspuns sec: gesturile mari cer sacrificii mari. Traian Băsescu considera că, dacă regele nu ar fi abdicat, comuniștii nu ar fi pus mâna pe țară. Cu aproximație redau răspunsul lui Andrei Pleșu de atunci:  ”Ar fi pus-o, domnule președinte. Deciziile erau deja luate, nu mai conta ce vroia regele Mihai. Iar el a înțeles asta și a preferat să nu riște viața unor oameni pentru un gest de bravadă”. Andrei Pleșu a adăugat că refuzul regelui ar fi amânat cel mult finalul cu câteva ore, la care s-ar fi adăugat și moartea, fără rost, a sute de oameni. Discuția s-a încheiat brusc.

Cu timpul, Traian Băsescu a arătat într-adevăr, în cei șase ani de mandat, că îi plac sacrificiile. Doar că sacrificiile trebuie făcute mereu de alții.

Așa că ”judecarea” regelui Mihai e făcută după scara de valori a lui Traian Băsescu. Nimic neobișnuit, doar stânjenitor pentru un șef de stat care nu ar trebui să interpreteze istoria după limitele lui. E suficient că o croiește!

Prima chestiune a avut şi va avea, mai ales cu actuala clasă politică, o largă susţinere populară. Chiar dacă percepţia publică a fost temeinic speculată,  reducerea numărului de parlamentari e justificată. Numărul scos însă ca din joben, 300, e discutabil. Acest număr depinde de reconfigurarea circumscripţiilor electorale. Pot fi mai puţini sau cu unul în plus. Avansarea unei cifre fără această analiză e hazardată. Adaug şi faptul că mai puţini nu înseamnă şi mai buni. Dacă nu se schimbă criteriile de selecţie a candidaţilor, dacă partidele nu renunţă la a-şi construi campania pe mită electorală, reducerea numărului nu va duce şi la o schimbare a calităţii actului legislativ. La prima vedere, contabiliceşte vorbind, poate rezulta o economie. Însă nu e sigur că cei puţini nu îşi vor vota la fel de multe privilegii. Cred, totuşi, că măsura se impune şi ar fi putut fi deja realizată, dacă legea depusă de PNL în acest sens, în septembrie 2009, ar fi fost adoptată de Parlament.

Modificarea structurii Parlamentului este însă altă poveste. Reducerea numărului de parlamentari nu presupune şi modificarea structurii Parlamentului. Nu există o strictă dependenţă decât într-un discurs evident forţat şi care are alte substraturi nedeclarate, dar bănuite.

Traian Băsescu a prezentat câteva argumente, toate din categoria “avantaje”.: 1. “Primul şi cel mai important avantaj ar fi acela că decizia în Parlament s-ar lua mult mai uşor, iar Parlamentul ar deveni mult mai eficient. În acelaşi timp, cheltuielile de funcţionare a statului s-ar reduce în mod rezonabil”. 2. “un Parlament unicameral ar răspunde mult mai rapid consultărilor pe care PE le va face cu parlamentele naţionale (..)”. 3. “Mai puţini politicieni de rang înalt care fac trafic de influenţă (…)”.

Primul argument este valabil teoretic.P ractic, însă, ritmul lent nu se datorează neapărat faptului că există două Camere. Din istoria foarte recentă, se poate constata următorul lucru: când e vorba de interesul puterii, legile trec extrem de repede. Și, dacă nu, Guvernul Boc a găsit o formulă de care a abuzat mai mult decât ar permite o democraţie reală: angajarea răspunderii pe legi. Practic, cerând o legiferare mai rapidă (deşi nu de legi ducem lipsă, ci de legi bune şi respectarea lor) se anulează una dintre componentele principale ale Parlamentului: dezbaterea. În actualul Parlament, nu mai există dezbateri aplicate şi responsabile. Majoritatea parlamentară impune votarea legilor trimise de Guvern, iar dezbaterea e doar pamflet, redusă la discursuri propagandistice şi populiste.

Legile care au trecut tacit sunt altele decât cele ale Guvernului. Prioritare sunt cele din urmă, iar iniţiativele parlamentare (bune sau rele) trec sau pică la întâmplare, pentru că în acest moment ele nu sunt subiect de atenţie. Drept urmare, există toate condiţiile şi cadrul necesar ca legiferarea să fie făcută în timp eficient. Nu procedura e de vină, ci oamenii care populează instituţiile statului.

Despre reducerea traficului de influenţă ca urmare a unui număr mai mic de parlamentari nu pot să spun decât că ignorarea “dovezilor tăcute” va duce probabil la o altă modificare în următoarea legislatură. Traficul de influenţă nu se diminuează pentru că sunt mai puţini, ci pentru că instituţiile abilitate devin şi ele responsabile.

Nu există o formulă miraculoasă şi toate aceste propuneri  nu garantează o calitate mai bună a parlamentarilor şi a actului legislativ. În 2005, clasa politică a susţinut introducerea votului uninominal, inclusiv Traian Băsescu, oferind argumente la fel de “viguroase” ca şi cele de acum. şi după patru ani, constatăm că experimentul a eşuat şi se doreşte renunţarea la votul uninominal. Eşecul nu are drept cauză principiul, ci acelaşi motiv pentru care nici formula magică prezentată acum nu va fi un succes: persoanele care populează Parlamentul şi Guvernul, scena politică în ansamblu.

Traian Băsescu nu spune însă nimic despre dezavantajele Parlamentului unicameral, mai ales în ţările care vin după o lungă tradiţie a instituţiilor de genul Marea Adunare Naţională.

Studiile arată că, într-un parlament unicameral, se creează o mult mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de către forţa politică care deţine majoritatea sau de executiv, fapt ce ar putea crea premisele instaurării unui despotism postmodern de sorginte neaoşă. O asemenea posibilitate se poate crea şi pentru şeful statului sau cel puţin acesta şi-ar putea impune mai uşor propria strategie politică. De asemenea, rapiditatea în adoptarea legilor, caracteristică parlamentului unicameral, ar fi în detrimentul calităţii şi consistenţei actului legislativ.

Bicameralismul ar asigura o reprezentare mult mai largă şi mai variată a forţelor politice, implicit a voinţei poporului, si ar înlătura posibilitatea subordonării sale fie de forţa social-politică majoritară, fie de executiv sau de şeful statului. În felul acesta, s-ar diminua considerabil posibilitatea instaurării unei dictaturi drapate democratic. Opinia specialiştilor în domeniu este că sistemul bicameral permite o dezbatere mai profundă a proiectelor legislative, având efecte pozitive asupra actului legislativ.

La noi, cu aceiaşi oameni, poate să fie oricum. Concluzia logică e că trebuie să schimbăm oamenii, nu să modificăm structura democraţiei în funcţie de raţiunile de putere ale celor care o deţin. Ar mai fi de adăugat că, în afara ţărilor nordice, unele tari care au optat pentru parlament unicameral au o populaţie mult mai mică decât România. şi mai au un element comun: majoritatea provin din fostul spaţiu sovietic. Iar dacă depăşim bătrânul continent, găsim această formă a guvernării în ţări, precum Cuba sau China.

În cazul ultimei demisii de la Cotroceni, atât Sebastian Lăzăroiu cât şi Traian Băsescu au dreptate. Sebastian Lăzăroiu are dreptate şi când spune că UDMR este un “partid tolerat”, „un partener comod de guvernare pe care nu are nimeni interesul să-l distrugă”, are dreptate şi când acceptă să îşi dea demisia. Cum şi Traian Băsescu are dreptate să îi accepte demisia.

Funcţia de consilier prezidenţial e una foarte bine definită. Cel care ocupă această funcţie nu se reprezintă niciodată pe sine. Şi dacă exprimând o părere crede că este doar a lui, dă dovadă fie de naivitate, fie de ipocrizie. Fiecare cuvânt are greutate. Orice afirmaţie este interpretată ca poziţie oficială a acelei instituţii – Preşedinţia, respectiv Preşedintele. Chiar şi postarea pe blogul personal a unor opinii are aceeaşi încărcătură cât timp deţii o funcţie în aparatul de stat.

Declaraţia lui Sebastian Lăzăroiu nu putea să fie trecută cu vederea de UDMR. Citind-o, m-am întrebat ce vrea Traian Băsescu. Ce pregăteşte UDMR-ului, ameninţându-l prin vocea consilierului prezidenţial? Nu m-am gândit nicio secundă că domnul Lăzăroiu vorbeşte fără să fie în ton cu intenţia lui Băsescu.

Traian Băsescu nu cred că gândeşte diferit de Lăzăroiu în cazul UDMR. Cred însă că Băsescu nu poate să joace cartea guvernării cu accese de sinceritate. Preferatul Boc rezistă doar pentru că UDMR votează loial aberaţiile acestei guvernări. Traian Băsescu nu se află în situaţia de a se dispensa de UDMR. Drept urmare, declaraţia lui Lăzăroiu nu putea să îi fie de folos lui Băsescu. Ba din contră.

Dincolo de adevărurile personale ale domnului Lăzăroiu, există adevărul instituţiei al cărei angajat eşti. Nu poti face analize politice deranjând agenda instituţiei pe care o reprezinţi decât demisionând. Gestul domnului Lăzăroiu e unul firesc, precum este şi acceptul Preşedintelui. Dacă domnul Lăzăroiu doreşte să se exprime independent şi conform conştiinţei sale o poate face de acum încolo fără ca prin poziţia sa să interfereze cu interesul instituţiei prezidenţiale.

Se pare că acest sens al funcţiei l-a perceput în final având în vedere declaraţia acordată dupa demisie: “Sunt conştient că există anumite constrângeri instituţionale fireşti în formularea publică a unor analize politice din poziţia de consilier prezidenţial. Nu vreau ca analizele politice pe care le fac să fie asociate instituţiei prezidenţiale”.

Am fost întrebată dacă Traian Băsescu suportă să aibă în jur persoane cu contur şi opinie. Aici nici măcar nu mai este vorba de Traian Băsescu. Orice Preşedinte are nevoie de aşa ceva. Doar ca această opinie, chiar contrară unui Preşedinte, trebuie exprimată în analizele interne cât timp eşti angajat al acelei instituţii. În discursul public, nu poţi să te poziţionezi altfel decât în litera instituţiei respective.

Îmi exprim după patru ani de la plecarea de la Cotroceni părerea despre demisiile la care am fost prezentă. Unii dintre consilieri au plecat pe motive de incompatibilitate, alţii forţaţi de context.  Deşi Andrei Pleşu şi Renate Weber erau persoane extrem de competente, Traian Băsescu nu se regăsea deloc în stilul celor doi. Cu toate acestea, nici unuia nu i se poate reproşa că ar fi exprimat public, în perioada mandatului, opinii care să facă deservicii agendei instituţiei. Singurul consilier care ieşise din cadrul rigid al expunerii publice a fost Elena Udrea.

Cazul lui Claudiu Săftoiu e similar cu cel al domnului Lăzăroiu. Claudiu Săftoiu a spus un adevăr valabil şi astăzi şi de necontestat. Doar că a spus un adevăr care nu îi servea Preşedintelui. Drept urmare, a fost implicită demisia.

Traian Băsescu are nevoie de UDMR şi domnul Lăzăroiu are dreptate când spune ce spune despre UDMR. Doar că adevărul unui consilier prezidenţial trebuie să respecte agenda instituţiei unde lucrează. E o regulă aplicată în orice stat şi atunci când uiţi că profilul tău nu trebuie să surclaseze instituţia demisia vine firesc.

Aşa că şi Sebastian Lăzăroiu are dreptate, şi Traian Băsescu. În cazul demisiei. În cazul UDMR, doar domnul Lăzăroiu are dreptate.

Există o vorba în popor că de unde nu e nici Dumnezeu nu cere. Vorba pare valabilă doar pentru popor şi mai puţin pentru înaltele feţe bisericeşti de la care aşteptam ceva mai multa cumpătare.

Când spitalele se închid din lipsă de bani şi nicidecum că sunt prea mulţi medici la un bolnav, când şcolile se comasează nu pentru că sunt multe şi nefolositoare, ci pentru că aşa înţelege Emil Boc reforma, decizia de a da bani bisericilor nu poate părea decât scandaloasă.

Atitudinea ar fi fost salutară într-o perioadă în care şi poporul ar fi putut să beneficieze de o majorare de salariu, de o pensie plătită la timp. Emil Boc e generos cu banii poporului. Căci rezerva aflată la dispoziţia premierului nu e alcătuita din donaţiile familiei Boc către premierul Boc. A făcut o donaţie cu smerenie, aceeaşi smerenie afişată când îşi mărturisea minciuna, din bugetul în care varsă tot cetăţeanul. Dar cum spuneam, nu Emil Boc mă cutremură, ci atitudinea feţelor bisericeşti.

Nu am auzit nici un preot care să se solidarizeze cu satul, cu localnicul care protestează că rămâne fără spital. Nu am găsit în cutia poştală de deputat nici o plângere a unui preot, altadată sufletul satului şi al scolii, că elevii sunt afectaţi de comasarea şcolilor şi au de străbătut kilometri ca să ajungă la şcoala la care au fost arondaţi.

Sprijinirea Bisericii nu mă deranjează, dar mă deranjează cum se face. Mă deranjează că Biserica nu e frământată de decizile guvernului Boc care îi afecteaza enoriaşul pe care îl lasă pe drum, fără loc de muncă şi fără ambulanţa care să îi dea primul ajutor când îi vine factura acasă. Aşa cum e deranjantă atitudinea Bisericii care a vegheat Comisia de educaţie la dezbaterea articolului privind introducerea religiei în “trunchiul comun”, adică primind caracter de obligativitate, dar nu veghează cum se face religia în şcoli. Până astăzi, nu ştiu ca aceleaşi cucernice feţe bisericesti să fi făcut un sondaj, o cercetare ca să măsoare în ce măsura modul în care se face religia în şcoli ajută sau aduce stricăciune iubirii de Dumnezeu. Cunosc familii evlavioase care aduc slavă lui Dumnezeu şi care şi-au retras copiii de la orele de religie pentru că e curat meştesug de îndepărtare de credinţă. Nu am văzut nicio dorinţă a feţelor bisericeti de a discuta cu poporul despre desfiinţarea spitalelor şi comasarea şcolilor şi să devină preoţimea purtătorul necazului şi opiniei poporului. În schimb, e timp pentru petrecut prin înaltele cabinete unde se decid donaţiile din bugetul statului.

Dumnezeu e mare şi bun şi mă rog să nu fie drept cu noi căci atunci nimeni nu mai scapă. Şi sper ca în perioada aceasta, clerul să îşi întoarcă faţa către popor şi să îi refuze cu smerenie lui Emil Boc donaţia şi să-l sfătuiască să o îndrume spre oameni. Căci sunt din ce în ce mai sărmani, iar de rugat ne putem ruga Domnului şi sub cerul liber. Asta ca să nu se reverse mânia Domnului şi mai mult şi să răstoarne tarabele din Templu devenit loc de negoţ.

Președintele a tăcut și tace. Guvernul nu ar fi putut să aibă vreo reacție având în vedere că, de exemplu, Legea educației așa cum a fost elaborată de către Executiv, permitea desființarea școlilor în limba română cu personalitate juridică, cel puțin în cele două județe cu populație majoritar maghiară. Opoziția a stat în așteptare, până s-a lămurit ce va face UDMR în raport cu guvernarea Boc. De îndată ce s-a lămurit – curat interes național!

În toiul dezbaterii, era însă ceva de remarcat. Cam cât și ce anume stârnește publicul din bănci. Da, despre public e vorba. Parlamentul a devenit o arenă de gladiatori, deja așteptați și recunoscuți după mers, după cuvânt și după formulări. În toate acele vorbiri răcnite la microfon, în tot acel tsunami de invective și formulări șmecherești, bune pentru un pamflet de bodegă, s-au remarcat trei discursuri raționale. Indiferent de opinia pe care o puteai avea în fața argumentației, Marko Bela, Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu și-au construit intervențiile într-o logică a bunului simț și a retoricii parlamentare. Fără atacuri la persoană, selectându-și cu grijă cuvintele, respectându-și adversarii, fiecare și-a atins obiectivul fără să își menajeze ținta. Au fost singurele momente din orele de ieri când am avut sentimentul că nu sunt în spatele blocului asistând la ciomăgeala unor băieți de cartier.

Discursurile celor trei au fost modest aplaudate. În schimb, intervențiile pline de adjective și imprecații au fost întâmpinate pe măsură – cu tropăituri, bătăi în bănci, huiduieli, răsete și icnete satisfăcute. Parafrazez un personaj din “Titanic Vals”: piramidale discursuri!

Nu mă mai impresionează de multă vreme spectacolul din aula instituției care ar trebui să fie exemplu de atitudine si comportament. Constat doar, cu tristețe, cum, până și în chestiuni care ar trebui să îndemne la reflecție, la rigoare, la moderație, retorismul dezlănțuit – cu cât mai înaripat cu atât mai lipsit de substanță – seduce până la extaz, contaminând alte minți înfierbântate.

Din păcate, în Parlamentul României, politica se confundă tot mai adesea cu vorbăria și responsabilitatea cu semnele de exclamaţie…

Am încercat să îl creditez pe ministrul Funeriu și să îl iau în serios când își prezenta mândru background-ul profesional, cu ucenicii îndelungate prin țări cu democrații avansate și raporturi instituționale riguroase. Se pare că odată instalat într-o înaltă funcție în cabinetele de pe Dâmbovița vanitatea a devenit măsura lucrurilor și a atitudinii.

A trecut deja o lună de când ministrul Funeriu refuză să răspundă invitației transmise de Comisia de specialitate din Camera Deputaților de a participa la dezbaterea privind structura anului școlar, programul “Cornul si Laptele” și despre metodologia aplicării noii legi în domeniu.

Domnul Funeriu sfidează conștient Regulamentul Camerei Deputaților care prevede la art 54 că “miniştrii au acces la lucrările comisiilor. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obligatorie. (2) O dată pe sesiune miniştrii prezintă un raport de activitate şi strategia ministerului în faţa comisiei de resort a Camerei Deputaţilor”. În sesiunea de toamnă, nu îmi amintesc ca ministrul să fi prezentat un asemenea raport, iar în sesiunea actuală nici măcar nu s-a deranjat să transmită o explicație pentru refuzul obstinant de a participa la dezbaterile care vizează activitatea ministerului pe care îl conduce.

Structura anului școlar ar fi trebuit să fie un subiect de dezbatere și reglementare. Problema vizează aproximativ 3 milioane de elevi, la care adaug profesori, părinți și chiar bunici. Am scris și aici pe voxpublica despre acest subiect, am încercat să atrag atenția asupra temei și în intervențiile publice. Săptămâna trecută am avut două întâlniri, sub egida Comisiei Europene, cu elevii de la liceele Ion Luca Caragiale și Matei Basarb. Am abordat subiectul, pe lângă alte teme, cu elevii și profesorii din cele două școli. Privirile elevilor deveneau extrem de atente și vigilente la ideea că vacanța de vară ar fi prea lungă și că școala ar trebui să înceapă pe 1 septembrie. Le revenea culoarea în obraji în momentul când le propuneam să găsească argumentele pentru care în țările unde și-ar dori să își continue studiile programul școlar se înscrie într-un asemenea calendar. Să aibă oare sens? Merită să discutăm și noi dacă nu trebuie altfel gândit anul școlar cu o acomodare a programului și curriculumului școlar?

De aceea spun că ultima speranță ca problema structurii anului școlar să intre în prim-time este Traian Băsescu. Presa, politicienii, opinia publică stau și frământă câte o săptămână, iacătă, și câte o lună, dacă e cazul, vezi corpuția și vămile, cele spuse de președintele Băsescu. O scrisoare deschisă e poate prea mult. Mă gândesc însă că din vorbă în vorbă poate află și Traian Băsescu că Legea educației nu e suficientă pentru reforma sistemului. Desigur, se vor găsi destui să spună că nici structura anului școlar nu rezolvă treaba. Nu în întregime, dar ar trebui pusă ordine în vacanțele școlare, în semestrele care ar fi de văzut dacă nu ar trebui să redevină trimestre.

Acum, cu răzbelul din PDL, cred că în săptămâna care începe Președintele va avea o apariție la TVR și RRA. Cum țara nu poate să rămână nelămurită despre cum mai merge treaba în partid, e de așteptat să ne luminăm. Și e o bună ocazie ca printre multe alte lucruri care țin mai degrabă de niște chestiuni de partid, Președintele să spună, chiar și câteva secunde, că e o chestiune de analizat și structura anului școlar.  E suficient ca să audă și dl Funeriu, și probabil și presa, ca subiectul să devină temă de analiză. La fel de bine ar putea să reia chestiunea atât de arzătoare, în 2009, a Parlamentului unicameral și bicameral și să dea și aici ceva căutare ca să nu discutăm,  în prag de alegeri, o temă atât de contorsionată. Mai sunt și alte teme restante unde opinia publică chiar poate avea un rol mult mai activ, decât în găsirea reginei care e un fel de alba-neagra.

În politică, se practică confruntarea orgolioasă pe marginea paternității ideilor. Pe mine, nu mă interesează paternitatea acestei dezbateri. Să îi aparțină și domnului Băsescu dacă e singurul, după cum se vede, care poate să facă din orice propoziție subiect de prim-time. Iar structura anului școlar poate fi o “propoziție” mult mai importantă decât ce se mai întâmplă și prin PDL.

Aş putea face o listă întreagă cu câte tunuri de imagine s-au dat, de câte ori populaţia a fost atenţionată asupra gravităţii problemei şi a rămas doar efectul drobului de sare.

Pe 22 noiembrie 2009, s-a votat un Referendum pentru Parlament unicameral sau bicameral. Până acum, subiectul nu a mai fost reluat, nu s-au organizat dezbateri publice, argumentate ca să ajungem la o concluzie, să luăm o decizie şi să o implementăm. Subiectul a avut doar o valoare electorală şi tot ce e posibil sa fie reluat cu puţin timp înaintea viitoarei campanii. Rezultatul va fi la fel. Electoral şi haotic.

S-a propus reducerea numărului de parlamentari. PNL a introdus legea încă din perioada referendumului. Între timp, proiectul a fost respins prin comisii şi se aşteaptă semn de la stăpânire pentru un nou proiect. Nu problema trebuia rezolvată, ci iniţiatorul contează.

Prin sertare zace proiectul legii electorale, de asemenea important pentru a regla un sistem dereglementat prin modul în care s-a aplicat votul uninominal. Tema va fi abordată în forţă, cel mai probabil înainte cu câteva luni de alegeri. Modul în care politicienii se comportă e asemănător cu pacientul  care ajunge la doctor doar în faza finală şi apoi e tulburat că doar i se poate prelungi agonia, dar nu şi evita sfârşitul.

Există teme mult mai importante decât cine va fi la ales în fruntea PDL sau dacă USL se menţine până la finele anului. Cum ar fi structura anului şcolar 2011-2012.

Subiectul nu poate fi ridicat la nivelul unei dezbateri parlamentare, opinia publică – care ar avea pârghii de a participa la decizie mai mult decât în cazul corupţiei din vamă, unde instituţiile cu atribuţii ar  trebui să se pronunţe şi atât – e pasivă.

Am încercat de două săptămâni, de când a început activitatea parlamentară, să determin o discuţie în comisia de specialitate cu ministrul Funeriu. În această lună ar trebui sa fie emis ordinul pentru a stabili structura anului şcolar viitor. Chiar şi acest ordin emis anual e nefiresc. În Franţa, structura anului şcolar se stabileşte pe patru ani.

Domnul Funeriu nu are timp sau nu are chef. Asta şi pentru că Guvernul nu recunoaşte legea care spune că Parlamentul are ca atribut controlul activităţii Guvernului.  Poate cu o ameniţare la televizor, cu răcnete şi circ, dând cu căciula de pământ, am fi fost mai vizibili şi ministru mai reactiv.

Cei care susţin pe mai departe o vacanţă de vară de trei luni şi începerea anului şcolar pe 15 septembrie invocă “tradiţia”. Tradiţia aceasta se afla în strânsă dependenţă de lucrările agricole. Ar fi cazul să renunţăm la o tradiţie de genul acesta şi să începem şcoala pe 1 septembrie, aşa cum se întâmplă şi în statele vecine. Ar fi cazul să prelungim vacanţa de iarnă de la 10 zile la trei săptămâni. Argumentele sunt nenumărate. De la efectul pe care îl are ziua, mult mai scurtă pe timp de iarnă, asupra randamentului copiilor, până la economia la căldură şi curent, motive pe care nu se jenează să le invoce nici măcar riguroasa Germanie.

Vacanţa de trei luni din nou e nefirească, la fel şi “spargerea” semestrelor cu câte o vacanţă de o săptămână, exact când copilul a început să prindă ritmul, ceea ce specialiştii numesc disritmie. Orice învăţător vă va spune că se începe clasa a II-a reluând clasa I. Cu o asemenea pauză, e normal ca elevii mici să îşi piardă reperele cititului şi scrisului.

Din păcate, actualul sistem e unul nefiresc. S-a suprapus structura anului univeristar peste preuniversitar, devenind  inegal şi greoi. În statele din UE, vacanţa de vară are două luni, anul şcolar încheindu-se pe data de 30 iunie. Ultimele două săptămâni sunt dedicate activităţilor extra-şcolare.

Legea educaţiei a intrat în vigoare. Programa si curriculum au rămas însă nechimbate, iar marele rău al sistemului educaţional acolo stă ascuns şi naşte monştri.

Acum un an îi semnalam ministrului Funeriu limitele programului “Cornul si laptele”, fapt spus şi în 2009 în mandatul dnei Andronescu. Nu s-a întâmplat nimic, dar a apărut acum, în presă, concluziile unui raport (care nu a ajuns şi la comisie cum ar fi fost firesc  – dar paşii instituţionali nu contează, ci impactul media care asigură notorietate): că elevii joacă fotbal cu… programul.  Ar fi de văzut de ce s-a păstrat un program fără apetit pentru elevi, dar cu profit pe banii publici pentru firme.  Dar statul are bani de risipit, nu de investit!

Ca să adaug si ceva bun, trebuie să spun ca proiectul legii manualelor, altă piatră de moară a sistemului, a trecut de Senat, fiind votat în unanimitate în comisie. Urmează însă Camera Deputaţilor, care are votul decisiv.

Marţi, 22 februarie, din nou îl vom aştepta pe domnul Funeriu la comisie. Poate după cinci luni, se decide să ne facă o vizită, măcar că dă bine la agendă.

Huiduielile de la Iași și Focșani sunt absolut firești. Și pentru un regim democratic, si pentru starea în care ne aflăm.

Dacă Președintele, cu suita, s-ar fi dus și în alte orașe ar fi avut parte probabil de același tratament. Spun probabil, pentru că intensitatea huiduielilor putea fi mai mare sau mai mică. Dar în toate orașele ar fi găsit pensionari militari, bugetari, salariați, mame sau asistente sociale care să își exprime furia și lipsa de încredere în cei care, doar acum doi ani, le-au primit votul în schimbul promisiunii că vor trăi bine.

A venit momentul ca Președintele să treacă de la lectura Levantului lui Mircea Cărtărescu la Psihologia mulțimilor a lui Gustave Le Bon.

Deși a fost scrisă acum un secol și mai bine, Le Bon profețea încă de pe atunci că societatea intră în era mulțimilor. Și încă suntem acolo. Le Bon poate îl convinge pe Președintele Băsescu de ceea ce acum refuză să accepte, că “mulțimea” e o masă formată din indivizi care, unindu-se, capătă un “suflet colectiv” și o “iraționalitate” a manifestării cât timp liderul nu le mai dă satisfacție. Și că aceeasi mulțime care te ovaționează, în aceeasi stare “irațională” cu care te huiduie, te va propune pentru ghilotină – păstrez termenii folosiți de Le Bon. Pentru că cel care o guvernează, nu îi mai reprezintă interesul. Iar interesul a fost în orice eră același: bunăstarea.

PDL a refuzat, din nou, realitatea. Și asta pentru că realitatea din capul liderilor politici nu coincide cu realitatea din buzunarele oamenilor, aceste mulțimi care își cer drepturile mult prea gălăgios pentru urechile gingașe ale guvernanților. În filozofia pedelistă, pensionarii – militari de data aceasta – ar fi trebuit să îi întâmpine cu covoare de flori, să îi împrospăteze cu apă de trandafiri, să le cânte valsuri și nu doine de jale.

O mare parte din discursul presei și al opoziției ar fi fost carotat dacă PDL ar fi acceptat realitatea acestor oameni, dacă s-ar fi abținut de la a vedea comploturi – oare ce mulțime sătulă și crâpând de fericire s-ar obosi să vină în piața publică, chiar și mobilizată de vrăjmași, pentru a huidui guvernanți buni. Ce să le spui unor guvernanți care își recunosc limitele și acceptă că viziunea lor nu aduce prosperitate, că mulțimea nu e obligată să suporte aroganța și incompetența liderilor care o conduc?! Dacă Traian Băsescu ar fi înțeles că e nevoie să sacrifici, chiar si cu dragoste, oameni servili, de tip Emil Boc (care indiferent ce ar mai spune și ar mai face, nu inspiră nicio încredere mulțimii), dacă ar fi citit și Memoriile lui Napoleon, aflând că nici un general nu poate câștiga războaie dacă soldații nu au incredere în comandant, ar fi putut evita momentul Iași. La fel cum, cu puțină modestie, prin lipsa lui de la ceremoniile de 24 Ianuarie – (1 Decembrie nu a suferit prea mult prin absența Comandantului Suprem) – ar fi evitat să transforme o sărbătoare într-o interjecție. Nu mă grăbesc să spun națională. Nu voi intra nici în logica opoziției care a reacționat cu aceeași ignoranță față de lectura recomandată.

Nimeni nu e scutit de reacția mulțimii. De aceea, e recomandat ca înainte de a se așeza pe scaunul puterii, cei ovaționați acum să împrumute Le Bon. Puțină cultură nu strică nici măcar aleșilor zilei. Cartea oferă și câteva reflecții, bine exemplificate, despre cât de relativă e această putere dată de mulțime și cum au sfârșit cei la care mulțimea se închina adulându-i ca apoi să îi trimită torturii cu aceeași plăcere.

Mulțimea i s-a adresat cu același dispreț de care dă la rândul său dovadă Traian Băsescu când critică – incriminează ar putea fi un verb mai potrivit pentru tonul și adjectivele folosite de Președinte – categoriile socio-profesionale.

Traian Băsescu nu a făcut eforturi pentru a fi respectat. A vrut să fie iubit și temut. Antonimul lui a iubi e ura. Respectul, odată câștigat, face să fi sancționat cuviincios, chiar și atunci când nu te mai bucuri de iubire. Nu aruncă nimeni după tine cu bulgări de zăpadă. Ceea ce a oferit mulțimii – un discurs plin de țepe – a primit Președintele Băsescu. Iar despre reproșul adus pensionarilor militari privind lipsa de respect față de simbolurile naționale, există și aici o explicație psihologică. Cu un neam care confundă persoana Președintelui cu simbolurile naționale, să nu surprindă transferul, iarăși irațional, spre persoană. Căci altfel, Președintele e flatat când e considerat simbol al statului.

Alianța cu PC mi-a stârnit nu doar mirare, ci – pentru a doua oară de când am optat pentru politică – neînțelegere și dezamăgire.

Am căutat să nu mă pronunț înainte de a avea loc Delegația Permanentă, unde în mod firesc urma să îmi exprim opinia. Am încercat să îmi găsesc argumente pentru a mă convinge singură că orice e acceptat în politică pentru un scop declarat onest și bine intenționat. Nu am reușit.

După experiența anterioară, mi-am spus că nu voi mai credita vreodată “șeful”, ci doar principiile. Că voi susține “șeful” cât timp el va fi consecvent nu doar cu scopul, ci și cu mijloacele. Există, în aceeași măsură, o obligație a eticii scopului și a mijloacelor. Altfel, putem să îi scuzăm pe cei care, pentru a trăi bine – scop firesc și de înțeles – fură de la alții. Ce contează mijlocul, scopul e fundamental.

Nu mă pot împăca cu acest mod de a acționa nu doar în viața de zi cu zi, ci și în politică. Am spus-o în primul moment după demisia de la Cotroceni. Obiectivele declarate de Traian Băsescu, în numele Alianței DA, erau corecte, instrumentele alese s-au dovedit greșite și am preferat să renunț la o colaborare care a început și, atât cât a fost, s-a bazat pe încredere. L-am creditat și pe Crin Antonescu atunci când l-am votat în 2009 ca președinte PNL. L-am votat și am fost convinsă că va fi cel care va da coerență mesajului de dreapta și unei noi atitudini în politică, refuzând compromisuri care compromit nu doar prezentul și viitorul, dar inclusiv trecutul.

Distanța mea de Crin Antonescu a început, din punctul meu de vedere, odată cu impunerea conducerii PNL pe baza unei liste. Majoritatea decide, însă aceasta a fost impusă pe listă. Dintr-o dată, a dispărut competiția și am asistat la ceea ce văzusem în altă parte. Șeful “așa vrea” și voia lui trebuia să fie lege pentru cei de “jos”. Atitudinea lui Crin Antonescu intră în contradicție cu atitudinea celui care pe vremea lui Tăriceanu făcea un anumit tip de dizidență retorică, apreciată public. Pe atunci, Crin Antonescu era deranjat de deciziile luate prin colțuri de cabinete, de anunțurile făcute la televizor și pe care partidul trebuia să le ia de bune. A considerat nefirească Alianța DA și a criticat-o. Iar pe atunci, încă, între PNL și PD, parcă exista ceva mai multă compatibilitate, chiar și egalitate de procente, decât între PNL și PC. A cerut ca Mona Muscă să fie exclusă din partid, înainte chiar să existe un verdict clar din partea CNSAS, dupa cum dovedesc declarațiile de la acea vreme.

Astăzi, la Delegația Permanentă, mi-am explicat votul împotriva propunerii președintelui Antonescu. Am ascultat timp de două ore, toate intervențiile pro și contra, mai ales pro, încercând să găsesc o motivație serioasă ca să îmi schimb opțiunea. Se vorbea despre faptul că în politică trebuie să nu faci compromisuri care să te compromită, dar totusi alianța e necesară. Nu trustul Intact contează, dar e bine să ai un trust media care să te promoveze. PC nu e un partid puternic electoral, dar nu contează, alianța trebuie făcută pentru că obiectivul e unul clar: jos Traian Băsescu.

Convingerea mea politică e cu totul alta. Mi-am prezentat-o nu la televizor, nu în ziare, ci în forul statutar al partidului. I-am spus domnului Antonescu și implicit colegilor mei că România a avut de pierdut în toți acești ani prin faptul că a promovat și a făcut o politică fără principii și fără caracter. Că opinia populației despre clasa politică, dar și imaginea noastră externă, este atât de nefavorabilă tocmai datorită faptului că nu ne respectăm principiile și că nu există nici o coerență doctrinară și ideologică, că nu promovăm o politică de caractere.

Domnul Antonescu a considerat de cuviință că trebuie să-mi răspundă întrebându-mă retoric, după cum a precizat, unde mi-au fost principiile și caracterul când l-am susținut pe Traian Băsescu un securist de Anvers (redau cu aproximație pentru că formularea domnului Antonescu mi s-a părut deplasată și eventual demnă de frazeologia domnului Băsescu), când am lucrat cu Silvian Ionescu, un securist dovedit și când am depus plângere penală împotriva lui Teodor Athanasiu din “ordinul lui Traian Basescu. E modul domnului Antonescu de a răspunde, atunci când argumentația unei persoane îi stârneste pasiune.

I-am replicat că eu nu pot afirma că domnul Băsescu e un “securist”. Îl pot suspecta, dar nu am nici o dovadă, altfel retorica de tipul acesta se înscrie în categoria “Porumbacu”. Dacă are domnul Antonescu dovezi, să le prezinte. Cât privește plângerea împotriva domnului Athanasiu, mi-am asumat-o de la început, iar dacă astăzi cineva ar repeta același tip de afirmații aș proceda la fel. Am avut această discuție cu domnul Athanasiu înainte să ma înscriu în PNL. Ne-am prezentat fiecare punctul de vedere și am rămas probabil fiecare cu părerea lui. Dar mă îndoiesc că domnul Antonescu era interesat de toate aceste detalii când îl invocă pe domnul Athanasiu.

I-am spus domnului Antonescu toate aceste lucruri. Și am adăugat că, dacă singura problemă a României ar fi Traian Băsescu, ar fi poate simplu de rezolvat. Eu nu cred însă asta. Am spus-o de mai multe ori: o critică direcționată doar spre Traian Băsescu și încredințarea că doar schimbarea lui va aduce echilibru și prosperitate e praf în ochi. Ne-am dorit schimbarea lui Iliescu crezând că așa totul va deveni lumină. Apoi, am considerat că, odata cu eliminarea guvernului Năstase, vom intra în marea normalitate. Acum ne iluzionăm că doar schimbarea lui Băsescu (desigur, cu toată garda, ca și în cazul Iliescu și Năstase) va schimba și fața României.

Eu nu cred asta. E vorba despre un sistem care se propagă și se multiplică la fiecare patru ani. E vorba despre un tip de mentalitate politică meschină și quasi-generalizată. Până când nu va dispărea acest sistem, dimpreună cu toți cei care îl populează și care doar își așteaptă rândul să schimbe puterea, la fiecare patru sau cinci ani, vom auzi aceeași placă: să îl schimbăm pe X și ne va fi bine. Mie faptul că protocolul între PNL și PC a stârnit mai multă nemulțumire – drept urmare și voturi împotrivă – decât principiul care stă la baza îmi spune că sistemul e viu. Protocolul înseamnă funcții și a creat mai multă iritare și nervozitate. Se împart funcții și nu se împart bine! Principiile rămân pe planul doi.

Sunt mulți care au rămas uimiți de decizia acestei alianțe, sunt însă puțini care au putut să fie coerenți cu propria uimire. Dar această atitudine ține de fiecare în parte și de modul în care fiecare crede că trebuie făcută politica în România.

Nu știu dacă cei care acum se consideră tineri în politică și care peste 10 ani ar urma să preia frâiele tarii învață ceva din lipsa de etică și de diplomație, din inconsecvență doctrinară și ideologică a celor care acum dețin conducerea partidelor parlamentare și a statului. Cunosc teoria că partidele nu se mai identifică cu doctrine în stare pură, dar parcă realitatea pune prea mult și neliniștitor sub semnul echivocului programele de la care se revendică cel puțin public partidele.

Președintele Antonescu a ales o alianță cu PC, iar PNL a votat majoritar in forumurile statutare. Pe moment, cred că PNL ar fi putut să nu aleagă nici o alianță. Prezentul îi era favorabil și PNL ar fi putut măcar, până la sfârsitul anului, să încerce să crească prin propriile-i puteri, să își încerce șansele construind și încercând un discurs diferit de ceea ce oferă toată lumea. Nu cred că UDMR se va grăbi să se alăture acestei alianțe și astfel să creeze o noua majoritate în Parlament care să permită suspendarea Președintelui, dacă și aceasta este miza acestei rapide alianțe. Să dea UDMR vrabia din mână pentru cea de pe gard? Până una alta, pare că PNL a ales această variantă. Iar dacă PSD și PDL au un electorat talibanizat, care trece cu vederea orice eroare strategică sau de comportament politic, nu e și cazul electoratului de dreapta. Și asta s-a văzut și în 2008 la prezidențiale, când electoratul PNL nu s-a dus ciopor să îl voteze pe Mircea Geoană. A preferat să rămână în casă. Nu știu să existe vreun studiu care să arate că votantul declarat de dreapta, și nu aleșii în conducerea partidului – care acceptă orice alianță dacă asta le asigură venirea la guvernare cu foloasele din care pe rând fiecare se îndestulează – simpatizează cu noua opțiune și devine mândru de asemenea strategii politice. Continuăm să facem politică pentru câțiva dintre cei aflați în funcții și nu pentru cetățean.

Nu am nici un motiv să cred că această alianță e benefică PNL, că electoratul dezamăgit de politica de acum se va regăsi în această formulă și o va parafa optimist la viitoarele alegeri. Nu mă interesează motivele PC. Conservatorii au judecat pentru ei și nu pentru liberali și probabil că au făcut bine asigurându-și supraviețuirea pe mai departe. Dar, odată cu facerea acestei alianțe, ar fi cazul că Monei Muscă să i se trimită niște scuze pentru modul în care a fost înfierată. Conjunctura i-a fost nefavorabilă, căci de principii nici nu poate fi vorba.

După cum se vede, partidele vor continua să se uniformizeze, lipsite de principii, însă pragmatice și inventive în a găsi soluții să construiască o guvernare pentru ele însele.

Prăbuşirea domnului Sobaru s-a petrecut la nici un metru de locul unde mă aflam. L-am văzut cu doar câteva secunde înainte de a-şi da drumul in gol. O voce deasupra băncii mele striga ceva. Am ridicat privirea şi am văzut un bărbat în picioare pe balustrada balconului. Avea un obiect în mână şi apoi, brusc, s-a lăsat să cadă cu braţele deschise. Mi-am dat seama că se va prăbuşi pe banca de lângă mine. Au fost secunde bune în care nu îmi amintesc nimic. Nici un sunet nu a putut acoperi zgomotul trupului prăbuşindu-se printre bănci. M-am ridicat din bancă, îngrozită, neputincioasă.

Şi apoi vocile au început să prindă contur. Stupefacţie, uimire, tulburare. Şi dintr-o dată politicienii şi-au facut apariţia şi au luat locul oamenilor care pentru câteva secunde au fost copleşiţi de tragedia petrecută. Nu pentru mult timp. Se căutau deja conspiratorii, cei care îl puseseră să facă gestul extrem de revoltă. Politicienii puterii, furioşi (am să le tac numele din decenţă, dar nu voi uita niciodată chipurile acelor oameni şi ura pe care o aveau în voce şi chip că “un nebun” a făcut acest circ) loveau cu pumnul – la propriu- banca opoziţiei vorbind de instigare. Realitatea e roz, frumoasă, toţi o duc bine, dar se găseste câte unul să facă pe sinucigaşul. Eventual şi de dragul opoziţiei. Cam asta spuneau aceia care cu adevărat ar putea fi suspectaţi de tulburări. De tot felul.

Echipa ambulanţei a apărut după minute bune. Cei care au acordat primul ajutor au fost parlamentarii de profesie medici, care au lăsat baltă haina de politician. Cei care nu au nici o haină, au continuat să caute explicaţii “raţionale” la gestul omului, punându-i diagnosticul înainte de a şti dacă mai era în viaţă.

Gestul domnului Sobaru se adresează întregii clase politice. Tocmai de aceea a ales Parlamentul, care găzduia şi Guvernul.

Tăcerea însă a durat mult prea puţin. O mulţime rapace a început să emită supoziţii, să decripteze gestul dramatic. Incredibil de prompt, unii îi prezentau şi analizau venitul, dar nu şi cheltuielile, mai ales când e vorba de tratamentul unui copil autist şi când e singurul salariat al familiei. Alţii, la fel de instantaneu, se înfundau în scaunele platourilor de televiziune şi dădeau cu ciomagul în stânga-dreapta. Atitudinea afişată nu are nici o legătură cu umanul!

Nu cred că ultimul “fluturaş” l-a împins la acest gest pe Adrian Sobaru. Mai degrabă, traduc forma de protest al domnului Sobaru ca un semn al pierderii speranţei, a încrederii că de mâine va mai face faţă la ce va urma. La asta ar fi trebuit să ne gândim toţi, aceştia, care prin decizii, suficiente şi iraţionale, egoiste şi pline de mize meschine de partid, distrugem speranţa şi încrederea. Unii s-au repezit să se acuze, alţii au cotinuat o şedinţă deja încheiată de un om care se arunca în faţa înalţilor aleşi ai neamului. Gestul poate fi tratat singular, individual, dacă asta face bine la moralul aleşilor, dar eu nu m-aş risca la atâta nesăbuinţă.

Sentimentul neputinţei provoacă gesturi atât de dramatice care amplifică, în primul rând, suferinţă personală. Să nu mizeze nimeni pe compasiune colectivă. Nimeni nu e dispus să îşi asume vreo responsabilitate. Se pasează vina şi, dacă nu se găseşte vinovatul, victima va fi de îndată calificată scelerată şi singura responsabilă. Am devenit o societate isterică, gata să judece cu o cruzime iacobină pe oricine. Cu cea mai mare largheţe împarte condamnări. Prezumţia de onestitate nu mai există: orice gest are la bază un plan diabolic, e îndreptat spre cineva, e manipulat. Da, probabil e manipulat, dacă acceptăm că şi neputinţa şi lipsa de orizont manipulează trăirile şi rezultatele lor. Iar disperarea în care poţi să ajungi nu e doar o vină individuală. Căci oamenii trăiesc împreună şi acest împreună ne-ar obliga să răspundem la fel de repede la întrebarea ce putem face, pe cât de repede ne pronunţăm despre motivul săvâşirii faptei.

O dispută politică în care să profităm de tragedia omului e simptomul unei clase politice care s-a îndepărtat defintiv de cei pe care îi reprezintă. Pe de altă parte, a pune protestul cetăţeanului pe seama unei conspiraţii a adversarului politic, refuzând să vezi realitatea oamenilor pe care spui că îi reprezinţi şi pe care îi guvernezi, e maximum de cinism şi izolare de care poate da dovadă aceeaşi clasă politică.

Domnul Sobaru a făcut-o, din păcate. Mă întreb însă, cu nelinişte şi tulburare, câţi gândesc aidoma lui şi câţi se vor gândi la următoarea reuniune a înalţilor aleşi. Cu toate măsurile care se vor lua pentru a evita pătrunderea în balcoanele Parlamentului, neputinţa găseşte forme nebănuit de dure de a se exprima. Iar clasa politică ar trebui să tacă şi să se întrebe dacă are dreptul să treacă chiar şi peste un singur caz de disperare. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că dacă unul de-al nostru e răpit de terorişti, se mobilizează un stat întreg. Dacă un om se aruncă în aula Parlamentului şi îşi declară lipsa de încredere faţă de politica promovată, statul constată, bifează şi îşi vede mai departe de şedinţă.

S-a terminat şi actuala sesiune, iar înalţii aleşi au prins avioanele de seară. Astăzi e Ajun de Crăciun! Gândindu-mă la omul care s-a prăbuşit lângă mine, vă doresc sărbători fericite şi să aveţi puterea de a nu vă pierde încrederea în voi înşivă. Dumnezeu să fie bun cu noi şi nu corect. Căci altfel puţini am rezista cu adevărat judecăţii Lui!

Călin Popescu Tăriceanu: Astăzi, în România, nu stânga este ameninţarea. Ameninţarea principală decurge din derapajele democratice, din nerespectarea regulilor elementare democratice, din tentaţiile autoritare şi dictatoriale, din corupţia care sufocă totul, din incompetenţa guvernării. În plus, noi scăpăm din vedere un element cheie care funcţionează în politică sau care atunci când nu funcţionează, atrage după sine consecinţe foarte importante. E vorba despre încrederea între parteneri. Elementul de încredere între parteneri e mai puţin discutat la noi, dar aş remarca ceea ce se întamplă în planul relaţiilor internaţionale, între state. La nivelul UE, acesta este un element cheie care ajută la buna funcţionare. Acolo nu există stilul de a-i trage partenerului preşul de sub picioare. Poţi să o faci o singură dată şi după aceea eşti stigmatizat. În România, lucrul acesta s-a practicat, mai mult sau mai puţin vizibil, fie în interiorul partidelor, fie în relaţia dintre partide. Alianţa DA a presupus crearea încrederii între parteneri. Când această încredere a fost zdruncinată şi a dispărut, a repune din nou piesele la loc, în condiţiile în care actorii sunt toţi în viaţă, e foarte greu.

AS: Traian Băsescu v-a reproşat acelaşi lucru, în vara lui 2005, când aţi refuzat să vă daţi demisia în vederea declanşării alegerilor anticipate.

CPT: Hai să recapitulăm contextul. Eram plecat la Bruxelles şi era o perioadă în care întâmpinam mari obstacole din partea opoziţiei. Nu aveam o majoritate suficient de largă în Parlament care să ne permită să trecem pachetele de reformă legislativă în domeniul justiţiei în perspectiva aderării. M-am întors de la Bruxelles şi văzând ce se întâmplă, am acceptat ca, în asemenea situaţie, să mergem pe varianta alegerilor anticipate. Am vorbit atunci despre alegeri ca despre o necesitate şi ca despre un fapt pe care îl consideram necesar.

AS: Aţi avut vreo discuţie în acest sens cu Băsescu?

CPT: Nu îmi amintesc dacă am avut această discuţie, dar îţi spun ce credeam eu. Ştiu însă că şi Băsescu şi-ar fi dorit alegeri anticipate.

AS: Şi PNL vă susţinea?

CPT: PNL ar fi fost de acord bazându-ne pe succesul pe care l-am avut la finele anului 2004 şi a încrederii pe care în mod normal orice partid care câştiga alegerile merita să o majoreze. Sondajele arătau că suntem într-o creştere faţă de alegerile din 2004, iar alegerile anticipate ar fi avut teoretic posibilitatea de a ne da o majoritate şi mai solidă în Parlament. Exista însă un element care trebuie menţionat. În acea perioadă, ne confruntam cu primele inundaţii serioase pe care trebuia să le gestionăm cu mijloace destul de precare. Nu aveam echipamente, dotări, sisteme de atenţionare, proceduri care să fie folosite în asemenea situaţii de autorităţile locale. Deşi inundaţiile nu au fost atât de devastatoare în planul pierderilor de vieţi umane, au avut un impact destul de mare, lucru care m-a obligat să mă concentrez, în mod obligatoriu, pe gestionarea acestei situaţii.

AS: Inundaţiile au fost elementul care v-a determinat să renunţaţi la alegeri?

CPT: Nu puteam să nesocotesc cum ar fi considerat cetăţenii faptul că în toiul inundaţiilor nouă ne ardea de alegeri anticipate. A fost şi un alt element, respectiv o întâlnire de evaluare cu colegii din conducerea PNL asupra paşilor pe care urma să-i parcurgem pentru organizarea alegerilor. Ne-am întâlnit  la Vila Dante unde a fost invitat Băsescu. La această discuţie, Puiu Haşotti i-a pus câteva întrebări foarte directe, şi anume ce va face ca Preşedinte după ce eu îmi depun mandatul. Cei de la  PNL considerau, ca în cazul în care rezultatul urma să ne fie favorabil, trebuia păstrată aceeaşi formulă cu prim-ministru liberal. Băsescu a dat nişte răspunsuri, în mod suprinzător pentru abilitatea pe care o avea de obicei, foarte inabile. Şi a spus că nu mă va numi ca prim-ministru interimar, însărcinat cu organizarea alegerilor. Din momentul acela oamenii şi-au dat seama că e ceva mai mult decât putred. După ce Băsescu s-a ridicat de la masă, colegii din PNL au tras o singură concluzie, că Băsescu vrea să folosească alegerile anticipate pentru a debalansa raporturile între PD şi PNL .

AS: Ştiţi pe cine ar fi dorit să numească premier interimar?

CPT: Nu a spus. A lăsat de înţeles că ar fi putut fi Flutur, dar a evitat să dea un nume în clar. A spus că o să mai vedem şi a dat şi o explicaţie, cum că el nu vrea să forţeze Constituţia. E adevărat că în Constituţie sunt nişte prevederi care pot să lase în final posibilitatea desemnării unui prim ministru interimar din cadrul cabinetului demisionar. Nu are rost să discutăm procedural, pentru că problema principală era chestiunea politică. În momentul respectiv, conducerea PNL a sesizat care este pericolul pe care îl aducea de fapt ideea alegerilor anticipate şi ceea ce urmărea Băsescu. PNL a spus că nu mergem în alegeri anticipate, dându-ne seama că deveneam prizonierii planului lui Băsescu. Din acel moment, relaţiile s-au deteriorat, cu suişuri şi coborâşuri, în funcţie de interesele pe care le avea în anumite perioade.

AS: Vorbiţi de lipsa de încredere între PNL şi PDL. Dar în relaţia cu PSD exista încredere? Şi fac referire la acuzaţiile domnului  Hrebenciuc că aţi încălcat un pact, o înţelegere.

CPT: În legătură cu declaraţiile lui Hrebenciuc, eu am un răspuns foarte simplu,. Există martori în viaţă care au participat la discuţiile dintre PSD şi PNL, după alegerile din 2008. Sunt martori nu doar la discuţii, ci şi la înţelegerea pe care am făcut-o cu PSD şi cu Geoană ca preşedinte. Sunt martori şi de la PSD şi de la PC, cum ar fi Năstase şi Voiculescu.

AS: Care a fost înţelegerea?

CPT: Voiculescu a făcut o propunere să anunţăm în seara alegerilor, după încheierea voturilor, la ora 21,00, pe 30 noiembrie, dacă nu mă înşel, constituirea unei coaliţii de guvernare şi să dăm un semnal politic. Eu le-am spus că aşa ceva nu se poate face din mai multe considerente. Primul considerent a fost că trebuie aşteptat rezultatul alegerilor, că la ora 21,00 nu putem şti decât rezultatul exit-poll-urilor care, aşa cum s-a şi văzut, au dat rezultate care nu au fost concordante cu cele ale AEP. Apoi, o astfel de decizie nu se poate lua în nume propriu de către preşedintele unui partid, într-un partid democratic, cum e PNL. O asemenea decizie presupune consultarea şi aprobarea dată de structurile de conducere ale PNL, adică Biroul Politic. Astfel de discuţii duse înainte de a consulta Biroul Politic, pot sa aibă efecte devastatoare în raport cu electoratul care ar putea să înţeleagă că partidele au bătut palma înainte şi că nu contează votul cetăţenilor. Şi le-am spus că aşa ceva nu fac. Prin urmare, i-am invitat să începem negocierile pentru formarea unei coaliţii după anunţarea rezultatelor, având în vedere că realizarea unei coaliţii cu PSD era convenită de principiu în cazul în care rezultatul alegerilor ne era favorabil. În săptămâna care a urmat după alegerile din 30 noiembrie, am început discuţiile. Ne-am întâlnit cu o zi înainte de reuniunea structurilor politice ale PNL şi PSD şi am convenit câteva dintre punctele cheie ale unei înţelegeri politice pentru realizarea unei coaliţii. Geoană avea deja în buzunar înţelegerea cu Băsescu care nu viza realizarea unei coaliţii cu noi, ci cu PDL. Cei care au participat la discuţii, repet, sunt în viata. I-am cerut lui Geoană în acea seară să semnăm un document comun de înţelegere care să statueze principiile pe care le-am agreat. Şi anume că primul ministru este dat de PSD, că unul din preşedinţii unei Camere a Parlamentului e al PNL, aspecte privind reprezentarea în structurile de putere. Şi Geoană a refuzat să semneze acel document. Discuţiile au intrat într-un impas şi cel care a găsit soluţia pentru ieşirea din impas a fost Adrian Năstase care a spus că este garant pentru această înţelegere. Eu am fost de acord şi am spus că mergem mai departe. De fapt, nici Năstase nu aflase ce se întamplase şi epilogul îl ştim.

AS: Drept urmare, o înţelegere cu PDL nu e posibilă….

CPT: Nu văd o înţelegere cu PDL pentru că atât timp cât partidul va răspunde la comenzile şi interesele lui Băsescu, nu cred că va găsi terenul propice în PNL şi nu e vorba doar de mine, ci de mai mulţi din PNL. Ceea ce i-a deranjat pe cei de la PNL a fost stilul de a face politică a celor de la PD. Nu poţi într-un parteneriat să încerci tot timpul să te detaşezi de deciziile complicate, nepopulare şi să laşi pe unul dintre parteneri să poarte povara şi să suporte consecinţele politice şi tu să încerci să te poziţionezi în interiorul Guvernului ca opoziţie. Ca o coaliţie politică să funcţioneze, trebuie ca partenerii să-şi asume şi părţile bune şi rele.

AS: Dar cu PSD?

CPT: Nu aş spune că e o problemă de încredere, pentru că persoana în care nu s-a putut avea încredere şi probabil ar fi trebuit să fim mai circumspecţi, era Geoană. Să ne amintim că în octombrie 2007 a făcut o altă înţelegere cu Băsescu pentru răsturnarea Guvernului. Între noi exista o înţelegere tacită de susţinere a guvernului din partea PSD. Asta a fost înţelegerea făcută şi a durat din aprilie până în octombrie, şi în octombrie s-a depus moţiunea de cenzură. Şi Guvernul nu a căzut atunci pentru că a fost un grup destul de consistent care nu a mers pe mâna lui Geoanaă. Altfel, Guvernul ar fi căzut în urma acestei înţelegeri între Băsescu şi Geoană. Pentru că Geoană nu mai e la conducerea PSD se poate vorbi de încredere, dar nu aş recomanda încredere sută la sută în nimeni în plan politic. Cel puţin, la prima vedere, nu exista obstacole similare în relaţia cu PSD în comparaţie cu PD.

AS: Care a fost relaţia dintre primul-ministru Tăriceanu şi miniştrii PD?

CPT: Relaţia din cadrul Guvernului am menţinut-o cu costuri personale, nefavorizând PNL şi uneori lăsând chiar impresia că îi favorizez pe cei de la PD tocmai pentru că în poziţia mea consideram că trebuie să păstrez echilibrul. Nu poţi să fii „pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă”. Din acest punct de vedere, nu îmi fac nici un reproş.

AS: Dar nici miniştrii PD nu vă aduceau critici publice.

CPT: Relaţia cu miniştrii PD funcţiona foarte bine. Eu am încercat să le acord consideraţia cuvenită ca miniştri, ca parteneri, mijloacele necesare pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea pe care o avea fiecare. Problema survenea din afară. Boc, care nu era membru al Cabinetului, îşi lua libertatea să exprime poziţii diferite, să încerce să câştige capital politic pentru PD si Băsescu cu tot ce însemna arsenalul de rigoare. La un moment dat, că îţi spun foarte simplu şi direct, cei de la conducerea PD au sesizat lucrul acesta şi le-am pus problema foarte tranşant. I-am întrebat dacă vor să continuăm împreună sau lăsăm ca linia politică să fie dictată de către Boc şi Băsescu care erau într-o perfectă simbioză de atac la adresa Guvernului. Relaţia s-a degradat din ce în ce mai mult şi şi-au dat seama şi ei că nu mai puteam continua aşa. Unii îmi spuneau că poziţia mea era justificată, dar mai mult decât atât nu se întâmpla nimic, iar atacul la Guvern se înteţea.

AS: Şi v-aţi hotărât să-i daţi afară.

CPT: Eu nu i-am dat afară, au optat singuri să plece. În primăvara lui 2007, s-a pus problema alegerilor pentru Parlamentul European, PD susţinând să le organizăm la începutul verii. În acel moment, în sondajele de opinie, PD creştea şi noi coboram destul de mult. Mi-am dat seama că daca le făceam atunci, PNL risca un scor mic, aşa că am luat deciza să organizăm alegerile în toamnă. Şi atunci şi-au dat demisia.

AS: Şi cum aţi ieşit din acele alegeri?

CPT: Am avut 14%, în toamnă. Dacă le făceam în vară, am fi avut mult mai puţin. După Referendumul din mai aveam în sondaje 7%, iar procentul din toamnă a fost şi o penalizare pentru că am susţinut suspendarea.

AS: Guvernarea v-a costat şi funcţia de preşedinte PNL?

CPT: Nu guvernarea, ci evenimentele de după 2008. Au fost două-trei idei bine inoculate în partid. Prima a fost că din cauza mea nu a ajuns PNL la guvernare pe motiv că am insistat ca funcţia de prim ministru să revină PNL-ului, a doua că urmau alegerile prezidenţiale şi s-a indus ideea ca eu nu vreau să candidez la prezidenţiale, iar a treia care a funcţionat foarte bine a fost teama că Băsescu mă va ataca scoţând diverse dosare şi că mă va înfunda pe scenariu Năstase.

AS: Şi acum care ar fi opţiunile PNL? Din discuţia cu dumnevoastră, pare destul de fragilă orice coaliţie.

CPT: Pentru că noi, în momentul de faţă, ca opţiuni politice majore, nu avem decât două: una foarte atractivă pentru structurile PNL şi anume de a face o coaliţie de guvernare cu PSD şi care să permită intrarea la guvernare. Numai că raţiunea unei asemenea coaliţii nu e una superioară. Mi-e greu să cred că într-o asemenea coaliţie ne-am pune în aplicare programul liberal. Mergând pe o formulă cu PD şi Băsescu preşedinte vom revedea acelaşi film pe care l-am văzut, chiar mai rău. Chiar şi cu un prim ministru PNL, lucrurile nu se vor schimba faţă de ceea ce am trăit în 2005 sau 2006. Tentaţia naturală a multora este să meargă către o coaliţie cu PSD. Varianta a doua ar fi, poate, mai înţeleaptă:- să ne croim propriul drum bazat pe valorile liberale şi să câştigăm alegerile.

CITIŢI AICI PARTEA ÎNTÎI A INTERVIULUI

Redau acest dialog gândindu-mă că după șase ani de la formarea Alianței DA și la trei ani de la destrămarea acesteia, faptele ar putea fi prezentate la rece și pot oferi o lumină mai limpede asupra evenimentelor.

AS: Credeți că se poate reface Alianța DA?

Călin Popescu Tăriceanu: Nu cred. O alianță dacă apare trebuie să răspundă unei necesități. Astăzi, în afara dorinței certe a unora de a salva PD-ul, nu văd o necesitate de interes public sau politic în sensul adevărat al cuvântului.

AS: Cum a apărut acest proiect politic?

CPT: Alianța Da nu s-a făcut din considerente de ordin ideologic. Este evident că între un partid de factură liberală și un partid care, la vremea respectivă, fără să vreau să îl cataloghez în sens peiorativ, făcea parte din Internaționala Socialistă, nu putea să fie vorba de o alianță bazată pe elemente ideologice. Trebuie să recunoaștem un lucru, că Alianța s-a făcut între două partide care aveau interese politice comune la acel moment. Și acel moment este sfârșitul anului 2003. Aceste interese politice erau determinate de faptul că, în primul rând, ambele partide aveau o reprezentare parlamentară și o cotă de popularitate scăzută în sondaje, la nivel electoral. În Parlament avea o reprezentare de 7 la sută fiecare. Dacă la PNL lucrurile păreau să evolueze pe o tendință pozitivă de crestere, dar modestă, la PD lucrurile erau extreme de încurcate.

AS: PD, la acel moment, suporta o presiune foarte mare din partea PSD și se confrunta cu plecări masive spre PSD.

CPT: Așa e. PD era supus unui atac virulent din partea PSD, lucru care a însemnat ruperea din partid sau migrarea unor personalități importante. Și așa se face că la sfârșitul anului 2003, au concurat doi factori pentru formarea Alianței. Pe de o parte, o strategie adoptată de PNL, în baza unui document pe care l-am elaborat în perspectiva anului 2004, și care sugera că singura posibilă formulă de succes era realizarea unei coaliții și a unei alianțe politice cu PD pentru alegerile locale și parlamentare. Terenul a început să fie pregătit în acest sens prin discuțiile care au avut loc la Camera Deputaților între cele două grupuri parlamentare în așa fel încât să își coordoneze acțiunile și împreună să reușim să facem un 15 la sută masă comună cu care să putem opri tăvălugul PSD. Lucrurile însă au evoluat mai prost decât ne-am fi așteptat.

AS: Care erau motivele?

CPT: La nivelul grupului parlamentar al PD, persoanele cu care s-au făcut discuțiile, mă refer aici la Sassu si Duvăz, au plecat la PSD. Nu a fost un element cheie, dar descrie degringolada care începuse să aibă loc în PD. Survine însă acum un moment de referință, și anume disperarea lui Băsescu față de toate aceste defecțiuni din interiorul partidului. După adoptarea strategiei PNL, a urmat o discuție, solicitată de Traian Băsescu, aflat într-o situație disperata. Chiar și ultimii doi primari de localități mari, Petre Filip de la Oradea, și Mircea Hava de la Alba Iulia, erau în discuții avansate pentru trecerea la PSD și el avea nevoie să le ofere militanților proprii, nu atât electoratului, o ancoră. A venit, la sediul PNL, se întâmpla în toamna lui 2003, și am făcut o discuție cu Băsescu, pe baza unei oferte. Acum apare primul element interesant care are relevanță în privința subiectului pe care îl discutăm, alianța forțelor de dreapta. La această discuție la care noi, în esență, am evaluat posibilitatea unei alianțe politice, ca un vehicul politic electoral pentru alegeri, Băsescu, la finalul întâlnirii, a spus că dacă lucrurile o să meargă bine, putem să ne gândim, inclusiv în perspectivă, la o fuziune între cele două partide. După această discuție, la care au participat Stolojan, eu, Paul Păcuraru, Nicolăescu si Flutur, fiecare a rămas probabil cu anumite idei. Nu ced că cea mai puternică idee, cel putin în ce m-a privit, a fost posibila fuziune. În schimb, Paul Păcuraru face o declarație de presă la câteva zile după această întâlnire, în care vorbește despre intenția de a realiza o alianță politică și posibilitatea ca aceasta să ducă la fuziunea dintre cele două partide. Ceea ce este interesant este reacția lui Băsescu care a fost de o virulență extremă.

AS: Care ar fi fost justificarea acestei reacții?

CPT: PD era marcat de apartenența lui la structurile europene socialiste. Declarația lui Păcuraru putea să ofere PSD-ului argumente politice solide de a-i convinge pe cei cu care erau în discuții, să dezerteze de la PD. Puteau să invoce considerentele doctrinare, ideologice, și anume trădarea pe care o va face PD trecând într-o alianță cu un partid de centru-dreapta și, sigur, ciupirea coardei sensibile a militanților care nutreau convingeri în linie cu apartenența politică a PD la structurile politice internaționale. Băsescu a fost violent și aș spune chiar brutal și lipsit de o minimă decență la adresa lui Păcuraru pe care l-a catalogat în fel si chip. Sigur că aceasta este interpretarea cea mai favorabilă pe care o putem da reacției lui Băsescu.

AS: Care a negat public ideea fuziunii.

CPT: Da, a spus că nici vorbă de o fuziune între cele două partide. Reacția lui poate să denote și altceva. Băsescu nu avea decât un interes de a-și salva partidul și nu avea un interes pe termen lung legat de o apropiere de liberali care în momentul respectiv era într-o poziție mai puternică decât PD-ul. PNL începuse să crească și PD rămânea la o cotă foarte joasă și atunci ar fi însemnat o fuziune într-o manieră care nu era avantajoasă pentru PD.

AS: Să plecăm de la premiza că Traian Băsescu și-a exprimat un gând, fără să fi avut vreo discuție pe această temă în partid, iar atunci Paul Păcuraru a făcut o declarație care depășea cadrul oficial.

CPT: Cu siguranță nu discutase în partid. Băsescu a făcut însă o mișcare tactică care să încânte PNL pentru o astfel de formulă. Și asta pentru că Băsescu, și tebuie să mai spun aici un lucru foarte important, avea o mare-mare problemă la PNL. Și această problemă nu era PNL sau persoane din conducerea PNL, ci era chiar Stolojan care multă vreme nu a vrut să discute despre și cu Băsescu. După ce Stolojan a ajuns repezentantul României la Banca Mondială, Băsescu l–a consultat în calitate de ministru pentru diferite proiecte. Și Stolojan i-a dat probabil consultanță, ca după aceea Stolojan să se trezească cu niște declarații politice extrem de agresive și de coloratură maximă la adresa lui ceea ce l-a deranjat teribil pe Stolojan. Stolojan ne spunea că el nu mai vrea să vorbească cu acest “personaj”, iar ca noi să putem pregăti terenul pentru această apropiere a fost o mare problemă. Stolojan nu l-a primit cu simpatie pe Basescu la PNL. Lucrurile astea trebuie știute.

AS: Dl Stolojan a declarat însă ulterior că a trecut peste acele declarații.

CPT: Foarte bine, Stolojan a dovedit că ”are mult caracter”. Realitatea însă este aceasta. Stolojan a fost reticent la început, s-a opus, dar insistențele noastre, demonstrația cu argumentele pe care noi le-am adus în discuțile interne din partid și documentul de strategie dădea clar singura soluție politică realistă de a ieși din impasul în care ne găseam. PNL era la 7 la sută și risca să nu intre în Parlament chiar dacă urca în opțiuni. Nu era o certitudine pentru a obține un rezultat consistent la alegerile din 2004. Era deci evident că nici unul dintre partide nu are forța proprie să obțina un rezultat bun.

AS: S-au câștigat alegerile și fuziunea nu a mai avut loc.

CPT: Despre proiectul unei fuziuni care să fie în continuarea proiectului politic început in 2003, nu s-a mai discutat foarte multă vreme. Au venit scadențele electorale din 2004 și toată lumea s-a gândit la rezultat și nu s-a mai discutat despre acest proiect. Acum, nici evoluția nu a fost de așa natură ca să necesite accelerarea acestor discuții. Dar, după alegerile parlamentare din 2004, care au avut la bază, după cum știm, o înțelegere clară de împărțire nu doar a locurilor pe listele parlamentare, dar și a funcțiilor în conducerea statului, m-au făcut să cred că o astfel de discuție referitoare la un proiect de agregare a dreptei ar face sens. Și cum PD nu era un partid care să aibă elemente ideologice extrem de prezente în dicursul său, fapt care poate ar fi complicat relația politică dintre noi, m-am gândit după alegerile din 2004 să deschid acest subiect al unei posibile fuziuni între partide. Și Băsescu a zis că nu e momentul, e prea repede, să ne tragem sufletul. După ceva timp, dar nu mai am siguranța evenimentelor cronologic, au existat două momente de care însă îmi aduc aminte. Au apărut în presă diverse informații potrivit cărora Sorin Frunzăverde face demersuri în numele PD, pe lângă PPE pentru aderare. L-am întrebat pe Băsescu puțin contrariat având în vedere ideea unei posibile fuziuni pe baza discuției între PNL și PD din 2003. I-am spus că dacă PD optează pentru PPE înseamnă că nu mai au în vedere proiectul fuziunii. Băsescu, si nu voi reproduce exact limbajul, mi-a spus că Frunzăverde nu are nici un mandat, că face totul de capul lui și că urma să lămurească această chestiune. Peste ceva vreme am redeschis subiectul fuziunii și mi-a spus „Da, poate ar fi bine să discutăm , dar nu vreau să fac eu discuția asta. Avem congres în iunie, e vorba de anul 2005, și vreau să îl las pe Boc să se aleagă președinte și apoi facem o discuție”. Nu a mai fost cazul deoarece la congresul din iunie, PD a anunțat că va adera la PPE. Cu alte cuvinte, deodată, desi exista o anumită posibilitate de concretizare a apropierii dintre noi, a fost clar că PD merge pe un drum care e divergent.

AS: Și totusi, înteleg că în 2003 nu erați adeptul acestei fuziuni.

CPT: În 2003 nu eram împotrivă, dar mi se părea că e un orizont mult prea îndepărtat. Iar o astfel de decizie politică nu se ia bătând din palme. Trebuie serios cântărită. Iar după 2004 avea logică pentru că mersesem împreună într-un proiect politic comun care avusese succes, chiar dacă doctrinar existau diferențe. Cele câteva puncte principale din programul nostru politic, cum ar fi introducerea cotei unice nu părea sa fie o formulă care să aibă ceva de stânga socialist, chiar modern.

AS: Îmi amintesc că domnul Stolojan a fost foarte reticent față de această măsură și mai degrabă Taian Băsecu a susținut-o.

CPT: Da, însă dacă îți aduci aminte Stolojan a ieșit din cursă și chestiunea asta a devenit un fel de amprentă pentru Alianță. Însă trebuie să spun că am constatat ulterior că la nivelul publicului ne-am imaginat că acesta a fost elementul cheie din program. Ei, nu a fost. Părerea mea este că nu cu cota unică i-am convins pe români să voteze Alianța. Sigur că au fost foarte mulți care au fost încântați, dar a fost mai degrabă un vot negativ la adresa PSD.

AS: Trebuie însă să recunoaștem că Traian Băsescu a fost un candidat foarte bun.

CPT: Sigur că da. Asta nu înseamnă că nu mă bucur că s-a luat acea măsură pe care am susținut-o din toată inima. Analizând ceea ce am văzut în 2005-2006-2007 nu acesta a fost elementul cheie care ne-a ajutat să câștigăm alegerile. Acesta a fost însă un element care a arătat că suntem compatibili. PD nu era un partid care să afișeze cu multă stridență componența ideologică de stânga. Din contră, erau oameni care, așa cum am și văzut ulterior, nu aveau o vedere stângistă asupra lucrurilor, ci mai degrabă liberală. Acest lucru m-a și făcut să cred că este posibilă o apropiere și crearea unui partid puternic pe zona de dreapta. În momentul în care Băsescu a decis ca PD să se ducă in PPE mi-am dat seama că acest proiect nu este posibil și că urmărește cu totul și cu totul altceva. Și anume, găsirea unei poziții din care să poată obține recunoașterea internațională partidului. Socoteala era foarte simplă. PSD era considerat mai legitim, mai reprezentativ decât PD și atunci decât să fie un reprezentant de mâna a doua la IS, a peferat să meargă ca singur reprezentant pe zona „populară”. PPE i-a primit cu brațele deschise neavând nici un reprezentat relevant în România. În al doilea rând, a considerat că e timpul să incerce – și asta a și făcut-o- să obțină poziția dominantă pe partea de dreapta confiscând imaginea de partid de centru dreapta, ân defavoarea PNL, si cu intenția care s-a manifestat, de a înghiți PNL. Acestea au fost intențile care s-au conturat clar pentru mine din ce în ce mai puternic. Ceea ce s-a întâmplat în PNL, puciul intern condus de Stoica, Stolojan, Muscă și ruperea din partid, a fost dovadă evidentă a ceea ce îl interesa pe Băsescu, crearea acestui partid care să graviteze în jurul PD și nu o fuziune în termeni acceptabili pentru PNL, pe o bază ideologică liberală.

Am fost observator din partea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la alegerile din Moldova.  Zona arondată echipei din care am făcut parte a fost una strict rurală, de la raionul Dubăsari – cu tancurile care stau flancate în satele de lângă Nistru – până la Criuleni, Strășeni, Căuleni, Cimișlia, Slobozia. Au fost aproximativ 40 de echipe de observatori, aproape fiecare echipă având în observare 10-12 secții de votare. Concluzia observatorilor a fost clară: alegerile s-au desfășurat transparent, imparțial, în ciuda unor erori procedurale care au fost semnalate în rapoartele individuale ale echipelor.

Înainte de ziua votului mă număram printe cei care credeau că partidele pro-europene vor fi victorioase. Discuțiile cu tinerii din Chișinău, cu presa de limbă moldovenească, cu ONG-urile, cu oficialii partidelor aproape mă convinseseră că există un curent puternic european și că rezultatul va fi unul relevant în acest sens.

Duminică, ziua votului, după ce am încheiat misiunea de observare în cea de-a patra secție de votare, îi spuneam colegului meu de echipă, francez, că vor câștiga comuniștii. Era de abia ora 1, la prânz, dar aveam deja argumentele ca să fiu convinsă că pronosticul meu e real.

Cei care se minunează acum de rezultat și care decid sarcastic “Molodova și-a amânat drumul spre Europa” s-ar putea să nu fi fost niciodată într-un sat moldovean, să nu fi discutat cu țăranul care refuză să își spună numele de familie când discută cu un “străin”, chiar dacă vorbește românește, cu atât mai mult într-o altă limbă.

Alegerea partidului comunist e una aproape firească. Locuitorii satelor trăiesc într-o lume izolată, cu o informație precară, aproape inexistentă. În satul moldovenesc nu a avut loc nici o revoluție ideologică, nici o schimbare de optică. Oamenii au ales comunismul pentru că le e familiar, cunoscut, comun. Nu există confruntare de idei și nici nu sunt puși in fața dezbaterii. Europenismul e un concept străin și în fața străinului vor alege ceea ce le dă siguranță, iar ceea ce le dă siguranță e ceea ce știu și le e la îndemână. La țară, singurele televiziuni la care au acces sunt Moldova 1 si Prime TV care au emisiuni, în marea lor majoritate, în limba rusă.

Când spun că nu au acces la informație, că metode noi de educație, de formare le sunt practic inaccesibile, nu e doar o impresie. Intram în școli și mă uitam în sălile de clasă. Modul în care fac educație e absolut rudimentar. Scopul e unul corect, onest și in mod evident bine intenționat. Vor ca tinerii să fie seriosi, muncitori, să nu fumeze, să nu bea. Obiective comune și unei societăți democratice.

Metodele educaționale sunt un reper pentru a calcula evoluția unei societăți. În școli existau panouri de tipul “Elevii cu care ne mândrim”, dar și panouri de genul “La stâlpul rușinii” și aveau următoarele categorii: tâlhari, trândavi, huligani, bețivani și fumători. Elevii care figurau la aceste categorii primeau pedepse “comunitare”. Fie strângeau gunoiul din școală, fie spălau vasele la cantinele din sat. Am văzut panouri numite “Punct de informare sanitară”, iar bolile enumerate erau scabia, păduchii, hepatita virală, SIDA. Păduchii se tratează prin spălarea părului cu oțet, iar scabia cu “pânza de tifon înmuiată în unguient de petrol”.  Nu e nimic de râs și nici măcar de condamnat. E o reflecție a unei societăți care își rezolvă problemele cu paleative strămoșești în lipsa unor informații care să le permită altă abordare.

Oamenii sunt cuceritori prin ospitalitate. Temători, dar mereu cu o placintă caldă cu cartofi sau brânză cu varză pe care ți-o oferă cu cea mai neașteptată bunătate. Sărăcia nu îi face în nici un fel răi, ci doar ignoranți.

Secțiile de votare erau arhipline între ora 12 și ora 16. Dupa slujbă, veneau în grup să voteze. Erau în același timp câte 30 de persoane în secțiile de votare. Se punea de câte un taifas, în fata celor trei cabine de vot. Cu buletinul de vot care avea 95 de cm (probabil una din cele mai mari greșeli în procesul de vot), bătrânii se așezau la o clacă și se întrebau cu voce tare unde e partidul pe care vroiau să îl voteze. Era cel mai bun exit-poll. În trei secții de votare am întâlnit echipele de la IRES. Aveau probleme reale să îi convingă pe votanți să le răspundă. Am asistat la o scenă în care o bătrână, ce își căuta cu ajutorul unui vecin partidul pe care urma să îl voteze – suficient de tare ca să auzim că era PCRM -  a răspuns la întrebarea operatorului IRES că a votat PDLM. Pe moment nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Apoi, am priceput că oamenii nu aveau curajul să spuna cu cine au votat, așa cum se fereau să își spună tot numele când făceam cunoștință.

În egală măsură, am întâlnit în comisiile de la secțiile de votare femei (o altă surpriză, din 11 membri, 9 erau femei) care mărturiseau cu voce șoptită că poate s-a trezit “norodul” și aducem schimbarea. Întrebam de ce sunt foarte putini bărbați implicați în comisii. “Bărbații lucrează” și apoi râdeau. Zămbeam și eu fără să pricep exact ce îmi scapă.

Majoritatea secțiilor de votare erau organizate în căminele culturale. Neîncălzite, cu ușile deschise ca să atragă oamenii (peste noapte căzuse prima ninsoare), femeile stăteau înfășurate in pături. În fața intrării, boxe mari de unde se auzea muzică populară, o altă metodă ca să atragă lumea la vot.

De altfel, am remarcat o campanie foarte bună pe televiziuni pentru mobilizarea la vot. Un actor tânăr, Sergiu Voloc, într-un spot extrem de sugestiv, boxa cu un sac de nisip si privind amenințător spunea: “Dacă nu te duci la vot, vei primi un pumn în bot”. Același actor multumea luni celor care au votat.

Singurele secții de votare încălzite erau școlile, care miroseau a curat, a zugrăveală proaspătă, chiar dacă dușumeaua era veche și te mai împiedecai de găleți în care picura apă din plafon.

Am întâlnit un spirit antiromânesc care nu înseamnă obligatoriu prorus. Moldovenii vor să fie stat de sine stătător. Rezultatul lui Ghimpu (PL), singurul care s-a declarat “român” si cu o atitudine pro-românească, a fost de 10 la sută. Cred ca atâția sunt cei care sunt adepții unei atitudini pro-româneşti. Noi, ca țară, am greșit în politicile noastre față de Molodva. Doar cu cetățenie și paşapoarte nu îi ajutăm să își rezolve problemele. E nevoie de proiecte economice, de încheierea unor tratate de colaborare între raioanele moldovenesti și județele de la noi, care să cuprinda aplicat modalități de susținere a acestor comunități.

Mă întrebam prin ce minune limba română încă mai supravietuiește. Din acest punct de vedere, cele două televiziuni – Publika TV și PRO TV- fac un lucru lăudabil pentru promovarea limbii.

Tinerii pe care i-am întâlnit vorbeau rusește de îndată ce terminau conversația cu noi în limba română. Unii chiar ne spuneau că ar trebui să fie recunoscută oficial și limba rusă în Republica Molodova. Și totuși în școli, pe pereții claselor, se aflau portrete doar cu scriitori români. E adevărat, scriitorii clasici moldoveni. Aproape că uitasem de Al. Donici – in galeria scriitorilor ce începea mereu cu Eminescu. În Cimișlia, am întâlnit un elev de clasa a IV-a care mi-a recitat integral Limba noastră de Mateevici. I-am cunoscut mama, reprezentant din partea unui partid ca observator, și a rămas că îi voi trimite manualele de limba română după care învață copiii de la noi.

În fiecare școală la intrare și în fiecare clasă e portretul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ei se consideră moldoveni și relatia cu România se încheie la 1918. Câțiva bărbați, în Hrușova, satul unde ne-am încheiat misiunea de observare, asistând la numărea voturilor până la 12 noaptea, mi-au spus fără nici o urmă de răutate, povestind ca și cum ne oprisem la o vorbă între vecini, că “Molodva a fost batjocorită de sovietici din cauza României. Ne-au părăsit fără să lupte nici o zi. Acuși era altfel dacă nu ne lăsau pradă.”

Am plecat spre Chișinău lăsând în urmă satele fără asflat și fără iluminat public. După ora 16 intunericul se lasă și nici măcar câinii nu mai latră. Te înfunzi în glod și singura grijă e să încerci să dibuiești groapa înainte să te rătăcesti pe ulițe.

Republica Moldova nu putea să aleagă altfel. Și cine îi judecă și îi condamnă pe cei de acolo nu a descălecat nici măcar la Chișinău, că de sate nici nu poate fi vorba.

Am ajuns la hotelul unde eram cazați la unu noaptea. Observatorii erau adunați în lobby și așteptau rezultatele. Erau mirați, dar fără să emită judecăți de valoare. Vorbeam între noi și înțelegeam că au văzut motivele pentru care comuniștii încă rezistă. Nu aveau nici urmă de sfidare în evaluările lor. O indulgență asumată, dându-și seama că s-a făcut mult prea puțin, in toți anii de cand ţara şi-a căştigat independenţa, ca acei oameni să aleagă altceva. Ca să alegi trebuie să cunoști și să înțelegi. Oamenii au ales ceea ce nu îi speria. Europa nu le e familiară ca și concept și ca oportunitate. Iar asta nu e vina lor.

Omagii, aduceri aminte, metafore generoase, lacrimi, priviri înmărmurite la căpătâiul televizat al unui om care a murit cel puţin cu o adâncă durere. Adrian Păunescu nu s-a simţit iubit în ultimii 20 de ani de poporul pe care l-a iubit asa cum a ştiut el. Cu tumult, cu poezii scrise la secundă, cu accente care pe unii îi mobiliza, pe alţii nu (suspectându-l de falsitate, de narcisism), reuşind să hipnotizeze mase de oameni. Pentru Ceauşescu stadioanele se umpleau cu forţa, prin mobilizarea secretarilor de partid, căci altfel puţini ar fi fost acolo din convingere. Păunescu reuşea asta fără nici un secretar de partid. Ba oamenii plăteau şi un bilet doar ca să fie acolo la Cenaclu, strigând în delir: Lumină, Luptă, Libertate!

Am trăit acea perioadă la Târgu Mureş. Acum, după mulţi ani, cu toate rezervele pe care le am faţă de fenomenul Adrian Păunescu, îmi amintesc însă un amănunt care încă îl aşează pe primul loc printre cei mai puternici manipulatori ai maselor: la Târgu Mureş, la acele spectacole ale Cenaclului Flacăra, alături de mine erau colegii de liceu, de la secţia maghiară care cântau cu acelaşi patos “Trăiască duhul lui Iancu” sau “Treceţi batalioane române Carpaţii”. Cum reuşea nu mă întrebam pe atunci. Mi se părea pur şi simplu natural. Acum, spun că nu mai e altul care să reuşească aceasta minune. Hipnotiza, pentru că părea mai sincer decât toţi ceilalţi când spunea România. În schimb, nici măcar Păunescu nu a schimbat sentimentul românului faţă de Ceauşescu. Poate nu a vrut să ne facă să credem, pentru că sigur nu-l credeam atunci când repeta cu aceeaşi voce, dar nu cu acelaşi timbru, numele proscris. De ce? Nici asta nu mă întrebam atunci. Acum, când se mai aduc pagini de istorie în lumină, cred că Păunescu putea în acele zilele să se proclame preşedinte şi să ceară vot universal. Alegeri liber exprimate. El şi Ceauşescu pe buletinul de vot. În acei ani, Păunescu sigur l-ar fi bătut. Fără să ofere pungi, fără ulei şi zahăr. Doar cu descântece lirice. Nu cred că Ceauşescu nu avea lângă el măcar o persoană cu ceva cunoştinţe în psihologia maselor. Cineva trebuia să îi fi spus că e unul care pare să fie mai adulat de popor. Dizgraţia în care s-a aflat pentru o vreme Păunescu nu are prea multe explicaţii decât acest crescendo al forţei lui asupra maselor. Că nu a ştiut să îşi suporte dizgraţia ca pe o virtute şi s-a grăbit să îi ureze “Să Trăiţi, Măria Voastră” e deja fapt. Răbdarea i-a lipsit şi după 1990 şi probabil cel care a înţeles masele până în 1989 nu a priceput că Revoluţia a dus şi la o schimbare de percepţie şi că ar fi fost nevoie de altceva decât de a se alătura lui Ilie Verdeţ. Pot recunoaşte consecvenţa, dar nu pot să îl înţeleg de ce a încercat să ne convingă că Ceauşescu şi comunismul nu au fost o plagă pentru România, după o Revoluţie în care mulţi morţi au fost tineri aparţinând tocmai “generaţiei în blugi”.

Am propria mea poveste cu Cenaclul Falcara şi întâlnirea mea cu Adrian Păunescu. Am propriile mele istorii de după 1990, când întâlnindu-ne (ultimul telefon primit de la el a fost înainte cu câteva zile de a se interna, dar nu voi face indiscreţia de a povesti această conversaţie) nu ştiam dacă să îl privesc cu euforie sau cu revoltă. După 1990, la o altă vârstă, cu altă perspectivă asupra istoriei, cu mai multe informaţii, am înţeles că fusese totuşi şi un privilegiat al acelui regim. Am preferat mereu să păstrez o atitudine cordială, pentru că nu mă puteam dezice de emoţiile adolescenţei şi de bucuriile acelor specatacole pentru care intrasem în conflict cu propriii mei părinţi.

Să îl reneg pe poetul Adrian Păunescu doar pentru că nu s-a dezis niciodată de “ceauşism” e ca şi cum aş refuza să îl mai citesc pe Marquez pentru că e un susţinător al lui Castro, să îl refuz pe Borges pentru că a fost adeptul politicii peroniste sau să spun că Pablo Neruda e un versificator doar pentru că a fost comunist.

Revin însă la pleiada de aplaudaci post mortem. I-aş fi întrebat pe cei care au profitat de acest moment ca să facă turul televiziunilor plânşi şi cerniţi unde au fost în toată această perioadă, în care Adrian Păunescu s-a simţit izolat şi marginalizat, chiar de colegii lui de partid. Mă întreb pe câţi i-ar fi lăsat Păunescu să îi aducă omagii. Probabil pe mulţi, pentru că îi plăcea să fie adulat chiar dacă simţea ipocrizia şi făţărnicia. Păcatele omului sunt aceleaşi, chiar dacă talentul nu e egal distribuit.

Nu contest regretele oamenilor simpli pentru dispariţia lui Adrian Păunescu. Există şi un efect de halou. Mecanismul răspândirii durerii e diferit de cel al bucuriei şi adună mai mulţi oameni la un loc. Suferinţa celorlalţi pare să uşureze suferinţa proprie. Suferim mai bine împreună decât ne bucurăm. Dar tele-suferinţa e grotescă.

Există o minima moralia şi în faţa morţii. Am găsit pe forumuri, la adăpostul anonimatului, mizerii incredibile. Nişte anonimi se războiesc cu un mort folosind cel mai abject limbaj. Război inegal.

Ne-am pierdut decenţa şi în faţa vieţii şi în faţa morţii!

De ce ar da curs opoziţia acestei iniţiative?

Primele argumente sunt împotriva onorării invitaţiei. Argumentele care susţin refuzul pleacă de la faptul că Preşedintele mimează dialogul. De regulă, părerile îi sunt dinainte formate şi până acum nu s-a întâmplat ca, după astfel de consultări, să anunţe că şi-a modificat sau măcar nuanţat opinia şi că va lua în calcul şi variantele opoziţiei. Drept urmare, opoziţia e un fundal potrivit pentru aria “Sunt un om al dialogului”. În fata acestui background, e firesc ca partidele de opoziţie să nu-şi mai piardă timpul cu deliberările. Decizia de a nu se deplasa la Cotroceni e cât se poate de firească.

Numai că Preşedintele are deja contra-discursul pentru o asemenea atitudine. Partidele de opoziţie îi cer imperios să se implice în frauda din Parlament – (să se implice, domnule, că doar e limpede că el le controlează opţiunile, vezi declaraţia doamnei Udrea care spune că PDL va vota conform dorinţei domnului Preşedinte şi nu domnului prim-ministru, alias preşedintele PDL) – îi cer să  determine demiterea doamnei Anastase, să nu promulge legea. Deci îi cer implicarea într-un subiect pe care opoziţia îl consideră esenţial pentru o categorie importantă a societăţii, respectiv pensionarii. Şi uite că atunci când le invită, partidele din opoziţie refuză colaborarea, dialogul. Traian Băsescu are o bună ocazie să mai arate încă o dată că, de fapt, opoziţia nu este cu adevărat preocupată de problemă, ci doar de o răfuială cu Preşedintele, sacrificând pe altarul vanităţii interesul celor pentru care susţine că luptă.

Fac o paranteză. În PNL s-a iscat o adevărată dezbatere pe tema strategiei de a părăsi şedinţele de plen în momentul în care majoritatea îşi impune în mod aberant şi neregulamentar punctul de vedere. Nu în urma dezbaterii şi a votului, ci prin forţarea cutumelor care se dovedesc mai puternice decât regulamentul. Cei care pledau pentru a rămâne în sală aveau ca argument faptul că electoratul te-a trimis în forul legislativ ca să te “baţi” pentru el. Să îţi impui punctul de vedere, să nu abandonezi războiul părăsind câmpul de bătălie. Discutabil, desigur. Dar argumentul “electoratul îi cere parlamentarului să fie prezent, nu absent” ar trebui să fie luat în considerare şi în situaţia când, prin neprezentare, consideri că eşti mai puternic, mai elocvent, mai eficient.

Traian Băsescu îşi poate continua jocul de-a democraţia. Dar îmi dă mie dreptul această atitudine să ratez o ocazie de a-i spune şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul televizorului, că e nevoie să intervină pe lângă PDL să sancţioneze frauda din Parlament? (Pe fond, cred ca acesta e motivul real al reîntoarcerii în Parlament a legii, Traian Băsescu neputând să fie orb în faţa unei evidenţe, dar nici suficient de corect ca să recunoască greşeala doamnei Anastase). Pot să ratez ocazia de a-i spune  încă o dată ceea ce pensionarii nu pot să îi spună,  dar deleagă, prin votul acordat, parlamentarul de colegiu să o facă, reprezentându-l?

Pare că, în buna tradiţie caragialescă, din această dilemă nu putem ieşi.

În mod evident, participarea la şedinţele de plen cu Roberta Anastase aşezată pe scaunul de preşedinte e cel puţin incriminatorie pentru cei care o cauţionează. Favorizarea infractorului!, ar striga parlamentarul Boc, dacă ar fi în altă tabăra decât cea în care se află acum. Dar aceasta e doar o imagine nostalgică a unui fost parlamentar care se bătea principial pentru regulă şi normă acum ani buni.

Dar – cu un boicot absolut corect împotriva celei care s-a făcut că nu vede că 88 nu e egal cu 170 – ce faci dacă doamna în cauză nu se jenează şi va prezida şedinţa unde se va rediscuta Legea pensiilor? Părăseşti sala? Rămâi să susţi cauza pensionarilor? Îţi contrazici propria poziţie?

Cred că, atunci când e vorba de interesul imediat al unei categorii sociale, trebuie să cântăreşti cel puţin de două ori. Pesionarii pot să mă acuze că nu i-am reprezentat, că m-am lăsat condusă de orgolii şi că un boicot merită să fie suspendat pentru o cauză care îi vizează.

Ce argument trebuie luat în calcul în această situaţie: întreruperea boicotului pentru dezbaterea legii sau continuarea acestuia, cu riscul de a nu susţine amendamentele şi a nu vota?

Aş putea să invoc disciplina de partid, faptul că în PDL acum se găsesc mulţi care să spună că susţineau varianta 63-65, dar au votat cum li s-a dictat, că partidul e în toate şi că trebuie să i te supui. Şi atunci cine are dreptate: fac ce decide partidul sau acţionez conform propriei mele conştiinţe? Care e linia de demarcaţie?

Voi reveni pe larg asupra acestui subiect, plecând de la noua tendinţă a partidelor de a se reîntoarce la votul pe listă.

În schimb, am privit desfășurarea evenimentelor cu o anumită mâhnire. Cel care l-a adus pe Vasile Blaga în situația de a-și da demisia a fost premierul Boc. Dar nu asta  m-a mâhnit. Era previzibil mimetismul domnului Emil Boc. Ca să își salveze scaunul sacrifică pe oricine. Blaga a refuzat însă mimetismul. Dacă ar fi “produs” niște demisii, și-ar fi păstrat funcția.

Îl cunosc din anul 2000. Numit șef de campanie al candidatului Traian Băsescu pentru Primăria Capitalei, Vasile Blaga nu era considerat un apropiat al lui Băsescu, ba din contră. Era apropiat al lui Petre Roman și cunoscut pentru câteva contre puternice cu cel care, ca ministru al Transporturilor, dobora guvernul Ciorbea și zguduia fundamentul alianței care l-a învins pe Ion Iliescu. Eu în schimb, omul lui Băsescu, începeam o colaborare tensionată cu cel care privea cu suspiciune primele propuneri de campanie. Au fost momente în care îl uram. Gravidă în luna a treia, îmi  consumam diminețile între greață și nervozitate, cu un Blaga furios la fiecare culoare greșită de pe afiș. Miza era mare și nimeni nu menaja pe nimeni. Am încheiat campania victorioși și cu o prietenie pe care timpul a fundamentat-o.

Pentru mine, Vasile Blaga rămâne modelul omului de partid, care își daruiește ziua și noaptea echipei. E politicianul care nu a avut obsesia notorietății, care nu și-a dorit să fie populist, care nu a furat idei ca să se pună în valoare, care a vorbit aspru și adeseori insuportabil de tăios în interior, dar niciodată în afara partidului. Omul acesta, Vasile Blaga, dădea cu partidul de pereți între zidurile casei, dar nu spăla niciodată rufele murdare în public. Are o onestitate și un atașament greu de egalat. Atunci când, într-un moment extrem de delicat politic pentru Alianța DA, i-a spus președintelui actual că îl respectă, dar că între partid și domnia sa va alege întotdeauna partidul, am avut sentimentul că și-a pecetluit viitorul. Era în ianuarie 2007.

Sunt mâhnită pentru că nu pot privi lucrurile decât prin prisma experiențelor comune. Nu mă pot obiectiva, cum ar dori unii, nu pot uita. Da, cea mai dură, dar și cea mai bună școală politică a fost echipa de la PD, din perioada 2000-2004. Nu mă voi dezice niciodată de asta. Oricâte ne despart acum, sunt adevăruri pe care nu le voi nega, indiferent de contorsionările prezentului. Știu că mulți care acum își construiesc platforma politică denigrându-l și pe Vasile Blaga nu au contribuit nici măcar pe sfert la ceea ce a fost PD, devenit PD-L. Îmi e mie jenă de cei care au fost aleși pe listele PD-L, chiar și în baza votului uninominal, și care găsesc de cuviință să facă curățenie în PD cu argumente ideologizante, dar incapabili să facă față la ceea ce înseamnă construcția unei rețele electorale, oameni cărora dacă le pui o cheie de sediu de partid în mână nu nimeresc broasca, nu știu nici măcar unde e comutatorul și cum se adună cotizația de partid ca să plătesti chiria. Oameni care cred că partidul înseamnă doar vorbe la televizor.

În decembrie 2004 eram colegă cu Vasile Blaga, amândoi consilieri prezidențiali, amândoi aproape demisionari din funcțiile de parlamentari. Mi-e sufletul greu și aș putea să povestesc și eu, precum Președinele, scormonind  prin scrumul amintirilor, despre tristețea de a mă despărți de Blaga în decembrie 2004. Am avut curajul să rămân lângă Traian Băsescu doar în echipa cu Blaga. La câteva zile după ce noul președinte depunea jurământul, la Palat, în prima zi de Crăciun (care anunța deja viscolul a cărui adiere înghețată  mă încăpățânam să n-o simt), Vasile Blaga a renunțat la funcția de consilier și a acceptat un post de ministru. Nu pentru că dorea să fie ministru, ci pentru că scena fusese atât de concludentă încât a preferat să plece. Îmi amintesc doar ultimele cuvinte: “Rămâi tu. Ai să te descurci. Mie îmi ajunge”. Am rămas. Am renunțat după doi ani și jumătate în acea funcție și după aproape zece ani de colaborare.

Scriu și bag de seamă târziu că sună telefonul: un prieten îmi semnalează interviul lui Andrei Pleșu din Evenimentul Zilei. Ultima propoziție mă tulbură. Îmi amintesc de finalul de aprilie 2005, când l-am judecat aspru pe Andrei Pleșu, considerând că e nedrept și incapabil să priceapă că nu acesta e fondul. Încă aveam nevoie să mai cred și nu eram capabilă să accept că puterea scoate din om ceea ce e și nu ceea ce pare să fie. Andrei Pleșu m-a învățat asta, fără să știe, după ce plecase deja. Astăzi, autorul Minimei Moralia, rostește un adevăr dureros:

“Ev Zilei: E unul din motivele pentru care aţi plecat de la Cotroceni?

Andrei Pleșu: Pe scurt, am plecat fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de ordonanţe. “

Între timp, Parlamentul a rămas cu o președintă de Cameră și cu un secretar care nu mai crede în demisia de onoare.

Parlamentul ar trebui să se autosuspende. Nu mă aștept ca Președintele să fie la fel de ferm în fața unei fraude evidente și de necontestat ca în cazul polițiștilor vs Blaga. Nu are nici o miză personală. Nici o persoană dintre cele două, din fruntea Legislativului, nu e încă de decapitat. Dar faptul că noi, parlamentarii,  continuăm să funcționăm ca și cum am fraterniza întru fraudă îmi năruie  orice speranță. Mă interesează prea puțin să o văd doar înlocuită pe doamna președintă. Rămân consecventă cu ceea ce știu, pentru că am văzut și am experimentat. Sistemul trebuie schimbat. Altfel, se va găsi mereu câte o “Roberta”. Iar parlamentarii sunt prea puțin capabili să își depășească orgoliul unei lupte om la om și să priceapă că până nu schimbăm fondul –  în acest caz Regulamentul Camerei Deputaților –  rămânem la mize mici. Suspendarea activității Parlamentului, până la schimbarea Regulamentului, e garanția că episoade degradante, cum a fost votul la Legea Pensiilor, nu se vor mai întâmpla niciodată. Și că, în România, democrația nu e un coșmar cazon.

Într-o formă sau alta, această speranţă e exprimată ciclic electoral. Până acum vreo trei ani, am crezut şi eu că totul se rezolvă prin schimbarea unui singur om şi instalarea altuia, fiecare la timpul lui considerat providenţial. Dacă nu va curge lapte si miere, cel puţin vom vedea luminiţa, se va diminua corupţia, economia va dudui, oamenii se vor civiliza, pensionarii se vor plimba între staţiunile termale, bucurându-se de tihna bătrâneţii, elevii vor avea manuale scolare noi şi profesori destoinici cu salarii satisfăcătoare, spitalele se vor deratiza, poliţiştii şi magistraţii vor deveni oamenii legii, funcţionarii statului vor fi profesionişti, ţăranul va deveni un fermier prosper, politicienii se vor întoarce cu faţa către popor: România va fi o ţară normală. Să schimbăm omul şi să aşteptăm să se întâmple minunea….

Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Ştiu că omul sfinţeste locul, că peştele de la cap se împute, şi pot înşira o mulţime de proverbe si maxime. Doar că înţelepciunea populară mai adaugă ceva: “schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Şi toate aceste nuanţe modifică realitatea.

După 1990 – 1991, cei aflaţi pe baricada democratizării rapide şi reale a României l-au considerat pe Ion Iliescu cel mai mare vinovat pentru întârzierea reformelor şi pentru păstrarea unui sistem nostalgic-comunist. Soluţia părea simplă: schimbarea lui Iliescu.

Odată cu alegerea lui Emil Constantinescu, într-un festin al speranţelor, am crezut că drumul e cu un singur sens – spre progres, dezvoltare, curăţire morală, eficientizare a actului de guvernare. Constantinescu îşi încheia experienţa prezidenţială, mărturisind, într-un acces de sinceritate, mult prea uşor persiflat şi fără a căuta să i se înţeleagă resortul, că l-a învins sistemul. Ne-am rezumat doar la a-l huli pentru speranţele înşelate, fără să avem capacitatea de a trece peste dezamăgirea personală şi colectivă şi să analizăm avertismentul. Nimeni nu a mai avut puterea de a combate resemnarea şi a înţelege sistemul pentru a-l putea demonta definitiv, astfel încât să nu mai poată fi niciodată reconstruit. Aşa că a venit din nou Iliescu, împreună cu guvernarea Năstase. În 2004, a reînviat iarăşi speranţa. Totul se rezolvă dacă scăpăm de Năstase. Se vorbea despre explozia corupţiei, despre o guvernare care percepea comision şi pe aerul pe care îl respirai. Acum, în 2010, comisionul a fost înlocuit cu taxa.

În 2010, schimbarea lui Băsescu e din nou văzută ca soluţia miraculoasă, salvatoare.

Eu nu mai cred în asemenea soluţii. Dupa schimbări succesive ale răului mare şi înlocuirea cu răul mai mic, mi-am pierdut această inocenţă speranţă. Răul cel mic devine, odată ajuns la putere, răul cel mare pentru că sistemul funţionează.

Sămânţa de dictator există în fiecare dintre noi. Ceea ce contează e să lupţi împotriva manifestării acestui instinct care îşi arată forţa încă din primele zile de viaţă. Noul născut e un mic dictator care îşi foloseşte primul instrument – plânsul, reuşind să domine o familie, să manipuleze părinţii care îi fac pe plac numai să înceteze.

În mediul privat, instinctul dictatorial se controlează prin educaţie. În spaţiul public însă acest instinct se controlează doar prin legi extrem de riguroase.

Se afirmă că Romania are legi, dar că nu sunt respectate. Dacă nu sunt respectate, înseamnă că nu sunt legi, pentru că o lege nerespectată atrage după sine o sancţiune. Legile noastre permit abuzuri – de la preşedinte, până la cel mai mărunt funcţionar, până la cetăţeanul de pe trotuar. Iar la noi abuzul e sancţionat nu de lege, ci de întâmplare. Întâmplarea de a fi sau nu, după caz, de partea celor care fraternizează cu sistemul. Dacă eşti în grupul sau pe lângă grupul de interese care are puterea, atunci sancţiunea e doar un blând reproş.

Putem schimba preşedinţi cu nemiluita. Sistemul, care nu e o abstracţiune, ci e format din oameni cu chip, dar fără conştiinţă şi suflet, va deţine în continuare frâiele puterii.

Oamenii pot lupta, dar cu minime şanse, împotriva acestui instinct  iraţional de a domina.  Ca să poată fi limitaţi, e nevoie de un cadru care să le amintească zilnic care le sunt limitele.

Cele trei condiţii ale democraţiei, dar si ale dezvoltării sunt separaţia puterii, multipartidismul şi libertatea informaţiei.

Slăbiciunea democraţiei în ţările postcomuniste provine din sufocarea economiei de piaţă, responsabilă de distrugerea raporturilor dintre oameni. Adevărata democraţie nu înseamnă abuzul de putere exercitat de majoritari, ci împărţirea puterii, mai întâi prin limitarea executivului de către legislativ şi judiciar, apoi sub acţiunea uneia sau mai multor opoziţii, care să aibă drept de cuvânt în administrarea afacerilor publice şi, în sfârsit, prin reţele mass media echidistante faţă de stat şi de partid.  Ori de câte ori aceste segmente ale puterii, în loc să rămână separate, sunt reunite în mecanismul unei singure maşinării de forţă, drumul către dictatură e deschis.

Un nume e insuficient oricât de promiţător ar fi. Ştiu că răul cel mic, orice nume ar purta, va deveni răul cel mare. E ajutat de sistem şi încurajat. Metodele sunt aceleaşi nu de 20 de ani încoace, ci de peste 60 de ani. Iar cel mai rău lucru e că acum, sub umbrela unei pretinse democraţii, a statutului de ţară europeană, statul devine unul mafiot, poliţienesc, cu o justiţie butaforică, ce se face că nu aude nici vocea agresorului şi nici a victimei.

Până nu se construieşte cadrul pe care se bazează democraţiile solide, vom schimba oamenii fără să schimbăm de fapt esenţa. Despre Constituţie, despre structura Parlamentului, despre sistemul electoral care ar putea să aşeze primele jaloane ale societăţii s-a vorbit în perioade electorale. După 2005, dar şi acum după 2009, s-a lăsat tăcerea. Se vor relua dezbaterile în anul de dinainte de alegeri şi cu minţile înfierbântate vom decide din nou emoţional.

Între timp, opoziţia îşi exprimă temerea că actuala majoritate schimbă legi cu scopul de a păstra puterea obţinând votul prin şantaj politic, prin metode de fraudare. Sunt deja din ce în ce mai multe cazuri în Parlament când numărătoarea voturilor e la cheremul preşedintelui de şedinţă. Se numără câţi trebuie, nu câţi sunt.

Modul de exercitare a puterii se vede încă din instanţele unui partid. Când un preşedinte de partid nu consideră necesar să comunice cu membrii partidului, când i se pare inutil efortul de a construi coeziune şi unitate, de a-şi impune opinia nu prin confruntări de idei şi argumente, ci prin intimidări de tipul “dacă nu îmi acceptaţi decizia, eu plec”, putem avea deja imaginea a ceea ce va deveni când va primi o investitură mai mare decât şefia unei formaţiuni politice.

Nu există oameni providenţiali. Ar trebui să existe o forţă solidă, puternică, unitară, o societate civilă care să reunească elitele din toate domeniile şi să impună schimbarea.

Asta mi-a amintit de un interviu acordat de Solomon Marcus publicaţiei Revista 22, luna trecută. Venerabilul academician povesteşte:

(…) am avut întâlniri cu copii de clasa a V-a la Liceul german, unde m-au întâmpinat aliniaţi şi, în momentul în care am intrat, au spus toţi în cor: „Noi suntem copii cuminţi!“. Pentru că eu caut întotdeauna să pornesc dialogul de la ce spun ei, le-am zis: „Am uitat ce este un copil cuminte, vă rog să-mi amintiţi“. Am început să culeg de la ei diverse definiţii ale copilului cuminte şi, dintr-o dată, am pus degetul pe rană, pentru că o definiţie suna aşa: „Un copil cuminte este un copil care nu vorbeşte neîntrebat“. Această definiţie îţi arată cât de nociv este sistemul nostru educaţional! Unul dintre pariurile mele este să dezvoltăm atitudinea interogativă în rândul elevilor, să-i învăţăm pe copii să întrebe. Am fost în Finlanda în iunie şi mi-a povestit un părinte că, având un copil la grădiniţă, educatoarea i-a atras atenţia că fiul lui pune prea puţine întrebări şi că nu e suficient de curios. La noi e situaţia inversă: se dezvoltă ideea, chiar dacă nu e explicit formulată, conform căreia atitudinea interogativă e un act de indisciplină. Un copil care pune o întrebare mai e tolerat, dar când pune a doua întrebare deja deranjează. Asta e situaţia la noi şi în familie, şi în şcoală.

Atitudinea elevilor pe care i-a întâlnit matematicianul Solomon Marcus reflectă tipul de învăţământ românesc: inhibitor. Cu aceasta “structură mentală” nu vom construi generaţii puternice şi responsabile.

Suntem nostalgici după educaţia ceauşistă într-un mod fatal şi păgubos. Sunt mulţi care afirmă că în acea vreme se făcea carte. Nu consider util să intru în polemici cu cei care cred că pot compara mere cu pere. Ar fi prea lungă argumentarea şi ar avea un singur scop: demitizarea acelui tip de învăţământ, bazat tot pe sancţionare, tot pe negare, pe memorare si redare, ca în aceste vremuri.

În perioada comunistă tipul acela de educaţie – când şcoala nu punea accent pe dezvoltarea personalităţii copilului, când totul era supunere, iar interogaţia era considerată obrăznicie, spirit rebel, anunţând recalcitrantul adult de mai târziu -, crea exact generaţiile pe care şi le dorea clasa conducătoare.

Generaţiile de azi sunt în faţa a tot şi a nimic. Dincolo de tabelul lui Mendeleev, ecuaţii şi radicali, şcoala ar trebui să pună fundamentul comportamentlui care face diferenţa între omul educat şi cel primitiv, între naţiune civilizată şi naţiune rudimentară.

Învăţământul a ţinut cel mai puţin pasul cu schimbările survenite în societate. Învăţământul e acelaşi şi se susţine pe acelaşi calapod: necorelarea disciplinelor, informaţie multă şi inaplicabilă, memorare şi redare. Şcoala e locul unde eşti ascultat şi apoi notat. Nu descoperi nimic, pentru că nu pricepi ce e de descoperit.

Această generaţie care îşi pune drept reper de program ora de închidere a clubului şi serialele tv e greu de educat cu actuala programă şcolară, cu actualele manuale scolare, cu o baza materială precară, cu profesori demotivaţi.

Să luăm un exemplu. Programa scolară prevede dezvoltarea următoarelor sentimente: dreptate, onestitate, prietenie, solidaritate, elementare pentru formarea unui om şi implicit a unei naţiuni. Care este suportul oferit de manual:  Ocaua lui Cuza sau Steajarul din Borzesti, întâlnite şi acum 40 de ani în manualul de literatură. Cel putin irelevant pentru un elev care are în primul rând de priceput ce e ocaua. Până pricepe, s-a terminat ora si dezbaterea despre sentimentul dreptăţii se mută la ora de religie, unde copilul aflaă că cel care are grijă de el nu e nici mama, nici tata, ci Iisus. Mai rău, copilul află că Iisus e un personaj care ne urmăreşte şi ne pedepseşte. Esenta românismului. Totul e pedeapsă şi supunere!

Pentru învăţământ e nevoie de bani, de viziune, de susţinere politică. Miniştrii devin  captivii funcţionarilor care duc răzbaoie cu cadrele didactice, cu părinţii, cu elevii şi prea puţin cu minţile înnămolite în raportări festiviste. La fel ca afirmatia ministrului la începutul acestui an şcolar: “Toţii elevii de clasa I au primit manuale noi”. Ştiu cel putin 8 şcoli din judeţul Prahova care nu au primit nici măcar un manual nou. Raportările la hectar sunt meteahnă grea şi nu ajung nici 20 de ani ca să scăpăm de năravul ăsta.

Clasa politică, pentru cum tratează învăţământul, poate fi suspectată că nu are nici un interes să deştepte viitoarele generaţii. Pentru că asta ar însemna să ai un alegător “deştept”, care să te judece după fapte şi nu după discursul – oricât de charismatic ar fi – care imparte lumea în buni şi răi. Aşa a început şi comunismul: propăvăduind egalitate, împărţind lumea în răi şi buni, promiţând că muncitorii, agricultorii, oamenii munci, vor deveni proprietarii uzinelor, fabricilor, ogoarelor. Si uite asa s-a abolit exploatarea omului de catre om si s-a instituit exploatarea fraierului de catre smecher.

Liceele profesionale au fost desfiinţate pentru că nu erau elevi, s-a motivat ministeriabil. Nu erau elevi pentru că în percepţia publică a fi absolvent de scoală profesională înseamnă să fii un mediocru. Şi nimeni nu vrea să fie mediocru cu diplomă profesională. Aşa că am construit un sistem care ne permite luxul să avem o ţară cu mediocri doldora de diplome universitare. Iar unii dintre ei devin profesorii copiilor noştri.

Televiziunile ne arată cum, într-un cătun, elevii îşi lustruiesc băncile, lipesc zidurile cu balegă de cal. Se pregătesc de şcoală, în accepţia românească încât mă întreb dacă nu cumva o discuţie despre manual, în acest moment socio-economic, se potriveşte ca nuca în pereţii care stau să cadă. Şi totuşi: iată un proiect de lege, pe care l-am depus la Parlament şi pe care îl supun şi dezbaterii voastre.

Cel mai abuzat substantiv în acești ultimi 20 de ani a fost “reformă”. De toate felurile, de la cea economică la cea socială. Că nimeni nu s-a apucat îndârjit de reformă e aproape clar. Nu e nevoie de studii exhaustive pentru a proba lipsa reformei. O privire împrejur și argumentele vin de-a valma.

Cea mai necesară dintre reforme ar fi fost schimbarea de mentalitate. Dar ea nu se poate face nici astăzi, fără introducerea unui nou tip de educație, cea care are drept scop dezvoltarea voinței, a solidarității, a capacității de ațentie, a gustului pentru muncă și pentru un efort susținut și continuu. Par iluzorii aceste obiective, care din păcate nu fac obiectul curriculum-ului, al programei scolare și în final al manualului scolar, reflecție a celor două mai sus invocate.

Leibniz spunea că educația poate transforma mentalitatea unui popor în mai puțin de un secol. Nu știu dacă să privesc optimist sau nu avertismentul filozofului german când, mă gândesc la noi, ca națiune.

Ca să schimbi tipul de educație ai nevoie de un cadru legislativ coerent, de bani alocați de la buget pe măsura dezastrului acumulat în 20 de ani, de profesori bine pregătiți și plătiți, de părinți care să mai creadă că a avea carte înseamnă să ai parte, de părinți care să reușească să insufle chiar în discuțiile de acasă respect pentru dascăl, de elevi care să găsească o noimă pentru a termina școala, de o societate care crede că educația e mai importantă decât “șmechereala”.

Cum, când și cine sunt aceia care vor putea produce schimbarea de mentalitate? Eu încă mai cred că o societate civilă puternică. La noi, din păcate, aceasta s-a evaporat în spatele unor nume. Principiile au fost depuse pe altarul persoanelor. Pe rând, în perioade electorale diferite, elitele au devenit suporterii politicienilor, abandonând ideile. Am remarcat strângerea rândurilor în scandalul drepturilor de autor. Nu am remarcat însă din partea acelei societăți civile care își exercită profesia la catedră un protest calm, argumentat, adresat celor care au păreri contabilicești despre plata versus munca profesorului.

Mai e o săptămână până la începerea anului școlar. Unul nou, dar tot sumbru. Legea Educației zace încă în Senat, dar tot nu ar fi adus modificările de fond care provin din ceea ce învață, cum învață și cu cine învață elevul. Baza materială e la fel de precară ca în anul anterior, curriculum are același aspect tern, cu informație multă, neintegrată care cere de la elev un singur lucru: memorare și redare. Profesorii în mod cert sunt mult mai demotivați și mai preocupați să supraviețuiască facturilor cotidiene. Părinții vor avea ceva de căutat prin buzunare ca să cumpere primele rechizite. La sate situația e și mai abătută. Dacă elevii au caiete și creion, încă e bine. Și dacă sunt doi-trei elevi în familie, echipamentul de sport e un lux și o posibilă carte de lectură sau costisitoarele auxiliare – cele care înlocuiesc de fapt manualul oferit gratuit, absolut gratuit de către stat – sunt deja așezate sub un mare semn de intrebare.

Un studiu al Organizației Salvați Copiii arată că pentru un elev costul minim pe an școlar din partea familiei este 1.500 de lei. Educația e o investiție, trebuie să o și poți face.

Un tânăr nu se formează doar cu orele de la școală. Nici aici, nici în altă parte. Un pachet relativ suficient pentru educația unui copil înseamnă cursuri opționale care includ de la limbi străine la materii de specialitate, un abonament la un club de sport nu pentru performanță, ci pentru dezvoltarea fizică, a spiritului de echipă, de competiție. Dacă vrei să îți ajuți copilul, atunci abilitățile pe care le are trebuie să i le dezvolți, adăugând la orele de școală ore suplimentare de pregătire. Totul înseamnă bani. Copiii noștri, în mare parte, se pierd in sărăcia familiei și te trezești cu un adult care are o diplomă fără să știe la ce îi folosește și nici dacă diploma reflectă ceea ce e. Școala te învață de toate, adică nimic. Și cel mai grav lucru e că nu îți oferă grila de valori ca să poți avea repere.

Selecția profesorilor și-a pierdut rigoarea. La noi, prea mulți și prea din întâmplare devin profesori. În țările nordice, de exemplu, ca să devii profesor trebuie să te afli în primii 10 din promoția ta. A fi profesor e o șansă. Îmi voi păstra veșnic admirația pentru meseria de dascăl, dar asta nu mă va face să nu spun că unii dintre cei care ocupă locurile la catedră au contribuit la tușele negre exploatate, ce-i drept, prea des și necuvenit mai ales de cei care au probleme reale să citească și un discurs festivist la început de an școlar.

Până când societatea civilă se adună, până când ne vom decide, noi, cetățenii, să participăm activ la schimbarea de mentalitate, va trebui să găsim guvernul, partidul, ministrul, politicianul care se va bate ca Educația și Sănătatea să devină cu adevărat priorități. Nu în pliante electorale, nu în discursuri de campanie, ci în buget. Cât timp cele două domenii sunt subfinanțate, cât timp criticăm lipsa de performanță a profesorilor fără să analizăm dacă atunci când le cerem calitate asigurăm și cadrul pentru un sistem educațional care să genereze performanță, mentalitățile vor rămâne la stadiul ipocrizie elegiac, iar conjuratia reformiștilor va continua să țină lucrurile în loc.

Nu voi zăbovi, prin urmare, asupra cazului Preda-Voinescu- F. Alexandru. Sunt convinsă că declarația care l-a iritat cu adevărat pe Președinte e cea a lui Radu F Alexandru, singura de altfel care conținea o critică la adresa domniei sale și o încercare de a-i sugera premierului că are nevoie de ceva mai multă demnitate. Măcar dacă Boc greșește să o facă pe mâna lui, era sugestia lui Radu F Alexandru. Invocații Preda si Voinescu sunt victime colaterale și nu știu ce, poate experiența proprie, mă face să intuiesc că Președintele e consecvent: aplică umilirea publică, ca apoi pe cei de care încă mai are nevoie, să îi alinte în particular cu o vorbă bună între două râsete: hai băieți, că doar nu v-ați supărat pentru un fleac. Si unde scuipă boierul, încape și o mângâiere. Nu e publică, dar mai ameliorează din onoarea rănită.

Dintre toți, Radu F Alexandru e singura voce care va amuți. De altfel, Roberta Anastase, brusc, după admonestările Președintelui, îl acuză doar pe Radu F Alexandru de lașitate. Despre ceilalți doi tace chitic. Deci, care era iepurele vizat cu adevărat?

Mi se pare însă din ce în ce mai agravantă recidiva Președintelui când vine vorba de profesori. Mi se pare la fel de jenantă tăcerea ministrului Educației. Măcar dintr-o palidă solidaritate cu cei pe care îi păstorește, dl Funeriu ar fi putut să îi explice Președintelui că un profesor nu poate fi plătit cu ora. Totuși, nu sunt tinichigi, cu tot respectul pentru meseria în cauză.

Știu că, de îndată ce deschizi o discuție despre profesori, se găsesc destui care să îi blasfemieze. Există o bogată anecdotică (ca și despre medici) și lumea e mereu dispusă la o părere. Însă Președintele României e ultimul care să discute despre această categorie socio-profesională lăsându-se pradă frustrărilor. E greu de crezut că mai poți avea autoritate în fața unui elev când acesta poate cu ușurință să îl citeze pe Președinte, râzându-i în nas celui de la catedră.

În mod clar există profesori care nu își merită locul în școală, care contribuie la imaginea stânjenitoate pe care o au dascălii. Și o recunosc chiar profesorii conștienți că nu toți fac cinste acestei meserii care înseamnă în primul rând har, dăruire. Nobile cuvinte. De aceea ponegrirea obstinată a profesorilor este irațională, potrivindu-se mai degrabă nimicniciei unei țoape decat staturii unui Președinte de țară.

Ce spune Președintele: “Sunt categorii sociale care spun că au salariul mic, deşi au o normă de 16 ore pe săptămână. E adevărat că eu am salariu mare după 30 de ani de muncă, iar un stagiar din această categorie câştigă 600 de lei pe lună. (…) Eu i-aş spune domnului profesor că dânsul are totuşi 16 ore pe săptămână, iar eu muncesc 16 ore pe zi. Dacă va face un calcul să vadă cu cât e plătit pe oră, va constata că e mai bine plătit decât mine”.

Președintele n-are nici o scuză să socotească, aidoma unui contabil cu mânecuțe, valoarea unui profesor. Sunt absolut convinsă ca Președintele nu ar suporta nici măcar patru ore să predea la o clasă de a doua. Nu mai zic de clasa întâi, unde dibăcia de a-i menține atenți câte 40 de minute consecutiv pe elevii de șapte ani, care nu pot sta nici măcar 15 minute tot consecutiv în bancă, este admirabilă. Aș vrea să văd cât poate Președintele în 16 ore de muncă pe zi să învețe un copil de șapte ani să deprindă scrisul, cititul, socotitul.

Să crezi că munca unui profesor se contabilizează doar în cele patru/cinci ore zilnic e o gogomănie de repetent, nu o judecată prezidențială. Și să îl plătești reducându-i munca la ceea ce vede și un elev din ultima bancă e de-a dreptul batjocură.

Oare a sta la birou, și în condiții total diferite de cancelariile amărâte ale profesorilor, timp în care te mai uiți la o emisiune, mai ai loc de o tacla, de o pauză de relaxare, chiar de un bazin înainte de servici, e tot una cu a munci 16 ore pe zi, cum spune Președintele? S-ar putea ca, una peste alta, într-o ecuație cinică cele 16 ore în biroul prezidențial să echivaleze până la urmă cu cele 16 ore pe săptămână ale profesorului. Nu știu însă când și de ce și-a schimbat Președintele atât de radical părerea.

În noiembrie 2008 – atunci când Legea privind majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50 la sută l-a pus pe Tăriceanu într-o situație ilară în raport cu propriul partid care vota cu frenezie actul normativ – Președintele declara cu totul altceva.

În ziua în care promulga Legea, Preşedintele spunea că nu se poate cere performanţă unor manageri dacă nu le dai salarii foarte mari. “Cînd discutăm de profesori, ei manageriază viitorul a mii de tineri din ţara asta”, spunea Președintele, adăugând că “este doar o chestiune de voinţă dacă vrei să asiguri finanţarea sistemului de educaţie sau nu, dacă vrei să asiguri resurse pentru salariile profesorilor sau nu”.

Același Președinte spera ca în dezbaterea publică să nu se facă comparaţii între profesori şi Logan urile de 70.000 de euro, profesori şi banii cheltuiţi pe studii la EADS sau între salariile dascălilor şi cele ale directorilor de agenţii guvernamentale. “Aş vrea, însă, să comparăm salariile profesorilor cu alte categorii profesionale. (…) Eu nu judec dacă la alte categorii profesionale salariile sînt suficiente sau nu. Subliniez, însă, nedreptatea făcută profesorilor prin acea abordare”, încercând o paralelă cu faptul că prin voinţa Guvernului şi a Parlamentului de atunci salariile diplomaţilor, ale judecătorilor, precum şi cele ale angajaţilor din sistemul militar au crescut foarte mult.

Și totusi Președintele compară salariul domniei sale – aproximativ 6.000 lei, – cu cel al profesorilor. Un învățător după 30 de ani de muncă, cu toate gradele luate – voi fixa mereu ca reper învățătorul, pe care îl consider cel mai important în educarea si formarea unui copil- are o pensie de aproximativ 1.800 de lei. Și mai e ceva de adăugat. Președintele, prin funcția pe care o deține, are câteva privilegii. Din salariul său nu plătește nici întreținerea locuinței în care stă și nici carburantul pe care îl folosește. Nici șoferul, nici paznicul de la u;ă. Toate sunt suportate de la bugetul de stat, inclusiv de către dascălul care își permite să spună că el, cu salariul său de 927 lei, profesor titular, trebuie să plătească toate facturile care îi vin pentru un apartament, nici măcar pentru o vilă cu metri pătrați aferenți. Și dacă are cumva și un Logan va plăti el carburantul, fără să beneficieze de vreun fond de protocol care să-i deconteze o cafea și un pahar cu apă rece, băute împreună cu părinții veșnic revoltați. Și dacă profesorul vrea o vacanță la mare, pe litoralul românesc, nu va avea la dispoziție o vilă plătită tot din bugetul de stat. Așa că asemenea comparații nu țin deloc, pentru că nu ține factura de cheltuieli. Poate dacă statul i-ar plăti cheltuielile pentru casă, profesorul ar putea să se descurce mai ușor cu restul facturii cotidiene având o pensie de 1.800 de lei după 30 de ani de vechime la catedră.

Nu ajunge doar inteligența politică pentru a înțelege că asemenea paralelisme nu au fundament. Profesorul nedemn poate fi criticat, dar o întreagă categorie profesională judecată cu o asemenea măsură știrbă arată doar lipsă de respect și lipsă de măsură. Dar nici dreapta măsură, nici respectul nu sunt instrumentele de analiză ale Președintelui.

Crin Antonescu: Nu avem ce căuta la guvernare cu PDL

Cristian Preda: Emil Boc este arogant, iar Opoziţia este iresponsabilă

Boc: Reparăm acum ce au stricat alţii în 20 de ani de guvernare

PSD: Delegaţia FMI a solicitat o întâlnire cu PSD. Ponta le-a răspuns că e tardiv

Lui Băsescu nu-i place frunza Elenei Udrea

Acestea au fost titlurile din ultimele 24 de ore pe care le-am găsit front page cam pe toate ziarele, edițiile on line tv după câteva zile de turism în țara cu frunza verde și râuri albastre. Nimic mai mult despre logo.

Uitându-mă la atâtea titluri cu nu-uri, mi-am amintit de o discuție lejeră, ca la malul mării (plină de alge și larve scărboase), cu un pescar care pregătea calcanul și mămăliga răscoaptă. După ce am vorbit despre dulceața peștilor, omul a dus vorba spre politică. De neevitat, mi-am spus. Auziți, că nu mă pot abține, e cineva bun în țara asta? Doamne, ce întrebare. Adică cum?, am tras eu de timp. Adică așa, zice el, un om sau mai mulți care să fie buni, adică patrioți. L-am întrebat dacă pot să mai învârt eu la mămăligă și el să vadă de pește să nu se frigă prea tare. Nu vă faceți griji, iese numai bun. Am tăcut făcându-mi de lucru la mămăligă. Așa, zice omul, e bun vreunul? Să fie unu’ patriot, să îi placă țara, să lucreze cu drag pentru noi și să vedem că ne conduce unde trebuie ca să ne fie ceva mai bine. Mi se părea aproape ireal ce spunea.

Cuvântul patriot avea o forță când îl pronunța care mă făcea să nu am nici o grabă la răspuns. Nu eram la televizor, nu era nici un reportofon în fața mea, puteam să răspund sincer, cu primul gând care îmi trecea prin minte. Păi, sunt. Care? Nu-i știți, zic eu. Da’ unde’s? În pesteră, de nu-i știu? Într-un fel de peșteră, zic. Omul ia calcanul și îl așează în oală. Toarnă niște apă pe foc ca să îl mai stingă și părjolește încet niște păstrăvi. Mata îi știi? Cum nu, zic eu. Și eu de ce nu îi știu? Simțeam că nu pot controla discuția. Pentru că sunt cam tăcuți, dar sunt buni și cred că sunt patrioți. Peștii s-au fript, mămăliga s-a făcut, băieții au ieșit din apă și am mâncat vorbind despre pescari, despre cum le trece ziua, despre pești și tăcerea locurilor.

Discuția însă o continui acum. Provocată de atâtea titluri. Apropo, a mai fost unul: că PNL se va întâlni cu delegația FMI. Și din echipa liberală nu face parte și fostul prim ministru Tăriceanu…

Da, există și oameni buni care sunt acolo, în Parlament, în partide, mai tăcuți, mai puțini vocali la televizor. Dar de bun simț, cu adevărat de bun simț, lucrează în comisii, (mai durează până vom înțelege că activitatea unui parlamentar se judecă prin ceea ce face la comisii), corectează legi, se necăjesc pentru fiecare ciudată și neexplicată decizie a partidului, încasează la comun blamări, oameni care ar putea să schimbe tonul polemicii, care ar putea să vorbească despre ce cred ei că trebuie făcut și mai puțin despre ce nu fac ceilalți. Sunt oameni care au competențe, poate mai puțin aplomb. Și se pare că înțeleg greu că în politică cei mai vizibili, mai premiați, mai notorii sunt cei cu aplomb și nu cei care au competențe.

Îi știam pe oamenii aceștia, dar nu le-am pronunțat numele atunci când omul cu pești îmi cerea dovezi. Aveam sentimentul că e ca și cum mi-ar cere să merg pe ape.

Lucia Varga – o femeie în dreptul căreia nu pot să trec cuvântul politician, dar aș putea să trec „onest, serios, capabil, conștiincios”. Are expertiză pe probleme de mediu, își face munca meticulos în Comisie, își apostrofează colegii, cu accentul ei atât de neaoș bihorean ca apoi să zâmbească ca și cum și ar cere scuze de îndrăzneală.

Horia Cristian – un liberal autentic, mult mai autentic decât mulți liberali gălăgioși, un medic care își stăpânește încă meseria, cu observații exacte in domeniu, care nu dorește notorietate cu orice preț, dar care se înfurie bănățenește la fiecare abatere neregulamentară și opinii aberante.

Mirel Taloș – calm, fără nici un apetit pentru scandal. Îți dai seama că e nemulțumit doar dupa cuta dintre sprâncene, dar își ponderează tonul și caută să nu se expună grotesc. Ar fi însă ceea ce s-ar numi politicianul educat, citit si care are măsura lucrurilor de bun simț.

Dan Motreanu – un liberal care probabil va fi ultimul care va stinge lumina la sediu dacă se va întâmpla ca PNL să rateze încă o șansă. Un om de echipă pe care te poți baza, recunoscut pentru spiritul organizatoric – un partid are mare nevoie de așa ceva. Refuză orice expunere mediatică. Pentru un politician e un dezavantaj și s-ar putea ca Dan Motreanu să înțeleagă mult prea târziu asta.

Grațiela Gavrilescu – republicană liberală, care are mereu un cuvânt de încurajare, cu expertiză în administrația publică, care vede partea bună a lucrurilor și atunci când nimeni nu mai acordă nicio șansă. Își pierde umorul doar în fața indolenței și a permanentei căutări de căpătuire.

Cătălin Cherecheș – venit de la PSD, dar, culmea, cu o viziune mult mai liberală decât a multor liberali cu pedigri. Are atuurile unui politician extrem de determinat și decis să nu treacă pe drum fără să nu ridice piatra care împiedică cursul apei.

Și pot continua cu Cornel Pieptea, George Dumitrică, Ionel Palăr oameni foarte tineri, care sunt mult mai prezenți printre cei care i-au votat decât se vede la televizor. Pentru că a fi politician nu înseamnă televizor și coterie. Înseamnă și muncă tăcută, în teren, fără să fii menționat la jurnalele de știri.

Și lista poate continua cu oameni care ar trebui să fie foarte aproape de cuptorul unde se fabrică idei, programe, platforme: Daniel Dăianu, care într-un mod jenant este neimplicat în politicile economice ale partidului, Renate Weber, care pare să fie decupată din tablou, Neagu Djuvara, cel transformat în ghiveci de flori, după cum spunea chiar domnia sa.

Sunt oameni buni în fiecare partid, pierduți prin organizații și care din lipsă de aplomb rămân eventual la împrăștiat pliante. Se vorbește doar despre cei vizibili. La televizor se promovează oameni care au doar tupeu, care duc discursul până la nesimțire, atelți ai negației. Și în partid se promovează doar că criteriile sunt atât de….personale.

Sigur am uitat multe nume de oameni adevărați. Patrioți. De ce nu îi știți? Pentru că nu sunt pe placul celor care privesc la televizor și fac rating. Pentru că nu sunt pe placul celor care decid. Adică, nu știu să facă scandal, să lovească în dușman, să satisfacă punctajul uneori grotesc de banal și repetitiv al partidului. Pot fi furioși, pot fi inflexibili, dar nu pot fi ipocriți, fățarnici, politicieni in vogue care știu tot, adică nimic.

Eram ziaristă când, acum vreo 10 ani şi mai bine, vedeam Săuceştii tot sub apă. Nici un dig de atunci, dar nici un primar cu mintea acasă care să interzică ridicarea locuințelor în aceleaşi locuri inundabile. Edilii sunt primii care ar trebui să fie acuzați nu de țățism, ci de subminarea siguranței cetățeanului. Apoi mai e şi încăpățânarea românului pățit, care nu-şi părăseşte bătătura şi agoniseala doar fiindcă se zvoneşte că vine potopul.

Să îşi facă asigurări! Corect, dar cu ce bani şi cu ce firme? Când preşedintele a lovit enervat zidul casei netencuite, m-am gândit că plama ar fi vrut să aibă altă țintă.

Sentimentul pe care îl ai, văzându-i mânia Preşedintelui, e că prea o ia personal. El, ca om, poate sa pară şi simpatic, şi ofticat, ba de-a dreptul deznădăjduit, doar ca amărâții de cetățeni nu se adresează trăirilor lui, ci autorității pe care o întruchipează. Nu cu Traian Băsescu, omul, fostul comandant de vase străbătând ape mult mai mari decât cele care urmează să vină la Galați, se țățeste femeia desfigurată de dezastrul din jur, ci cu instituția pe care o reprezintă. Obişnuințele unei națiuni nu se schimbă în timpuri aprige şi supuse dezastrului. Dar îndată ce se termină sinistrul, poți să începi reconstrucția. Doar să nu ne prindă anul electoral.

Omul poate fi dezinformat, dar când e vorba să fie cineva acuzat de minciună mai degrabă întorc privirea către autorități, aceleaşi autorități care se vor retrage odată cu apele, în spatele uşilor capitonate, să-şi tragă sufletul pentru valul următor, din toamnă. Digurile mai pot aştepta, prea s-au ostenit umplând saci cu nisip. Rămâne în urma lor nămolul gros al promisiunilor fără acoperire şi al gâlcevilor politice.

Și cu toate acestea, m-am săturat să tot aud analizată mimica şi vorba Preşedintelui. Pe amărâții Săuceştilor îi interesează mai puțin vâltoarea de vorbe care scrutează fiecare detaliu comportamental.

Ce putem face acum, cât sunt cu apa la gură? Să-i luăm la rost? E până la urmă țara noastră (suna patetic, dar e dureros de adevărat), sunt concetățenii noştri, chiar dacă iresponsabili când nu au din ce să îşi facă asigurări sau cu ce să îşi tencuiască locuințele. Dacă pentru trei cetățeni români răpiți în Irak ne-am blocat vreo trei luni ca să îi eliberăm, pentru mii de oameni supuşi “nimicului” e cazul să ne oprim din atâta analiză şi să încercăm să îi ajutăm. Nu de palme au nevoie acum, că i-a bătut suficient soarta, ci de sprijin, chiar de  o vorbă bună.

Colegul meu de la Bacău, deputat tânăr, şi în general cu tonus bun, era astăzi dezarmat. I se părea că nu vor mai ieşi din nămol niciodată şi că apariția molimei e foarte reală. Între timp, opoziția plânge prea mult pe spusele şefului statului. E cazul să îi ajutăm fără să ne gândim cinic că salvăm şi Guvernul, încercând să diminuăm amarul.

Probabil că ar merita ca şi opoziția să strângă rândurile, să fie întrerupte vacanțele, ar merita ca fiecare parlamentar din opoziție să se mobilizeze. Măcar pentru o apă de potolit setea, dacă mai mult nu se poate. Asta ca după inundații  să nu vină bolile!

Astăzi mă întristează mai mult Opoziția decât Preşedintele –  care doar pe inocenți îi mai poate surprinde. Să fie sănătoşi şi cei care îi găsesc scuze, şi cei care îl hulesc. E prima dată de când sunt parlamentar când simt că nici legile, nici regulamentele, nici procedurile nu ne împiedică să ne implicăm tăcuți, dar activ, şi să fim acolo, ignorându-l pe Preşedinte şi sfaturile lui cinice, ajutându-i şi ascultându-i pe oamenii aceia.

Nu în momentul acesta se trage linia şi se caută vinovații, ci după ce oamenii vor avea un acoperiş deasupra capului. De acolo putem relua măcelul vorbelor, care face parte şi el din jocul politicii, şi pe care îl folosesc cu toții indiferent pe ce scaun se află. Dar acum e prea mult. Și din partea presei, şi din partea politicienilor, cei din urmă înecând mai mult decât se cade ajutorul în vorbe.

Toate şedinţele se desfăşoară după voia PDL, cu acordul scandalos al tinerei deputat Roberta Anastase.

Dacă toate sfidările legilor, regulamentelor, procedurilor ar fi fost făcute de cei pe care i-am considerat dinozaurii politicii româneşti, politiceni pe care i-am bănuit veşnic că pun deasupra legilor jocurile de culise ale partidelor, aş fi fost doar revoltată fără să fiu surprinsă. Să constaţi însă că oameni tineri, deputaţi care nu au nici o tresărire când aclamă nevoia modernizării şi reformării statului, aprobă încălcarea cu un rânjet satisfăcut a procedurilor şi regulamentelor parlamentare în nota şantajului politic este mai mult decât o dezamăgire. Nu poţi să simţi decât furie şi groază văzând că aceia care vin din urmă se dovedesc mult mai răi, mai perfizi, mai josnici, mai oportunişti, mai dornici de a face carieră la picioarele şefului de partid terfelind legea şi afişându-şi victoriile greţoase de pe scaunele pe care i-a cocoţat Puterea.

După abuzurile procedurale în cazul Legii Educaţiei, Legii ANI, în procesul de votare a membrilor Curţii Constituţionale a venit rândul Consiliilor de Administraţie ale SRR şi TVR. PDL, partidul care prin vocea Ralucăi Turcan şi-a arogat lupta pentru depolitizarea acestor instituţii, a dovedit măsura făţărniciei şi a duplicităţii. Pentru că a promis UDMR-ului preşedinţia Radioului public în schimbul votului în favoarea candidatului propus de PDL la Curtea Constituţională, PDL a călcat în picioare orice regulament impunându-şi gheşeftul de partid.

Nu faptul că PDL şi-a propus propriul director al Biroului de Presă ca membru titular la Radio este dovada politizării acestor instituţii. PDL a anulat, printr-o procedură ilegală, un vot legal doar pentru a-i oferi UDMR Radioul public, reuşind astfel să îşi mai asigure pentru un timp confortul parlamentar. Acelaşi UDMR care îl vota pe Valer Dorneanu la Curtea Constituţională - la nici o săptămână când votul a fost reluat la fel de fraudulos ca şi in alte cazur i-, şi-a schimbat opinia ca pe o şosetă în favoarea candidatului PDL, deşi Dorneanu nu apucase într-o săptămână să săvârşească vreun “detaliu” care să fi oferit acestei grupări  – permanent la guvernare –  schimbarea opţiunii. Singura motivaţie este doar şantajul politic reciproc între UDMR şi PDL.

Plenul Parlamentului, inclusiv PDL şi UDMR, a votat componenţa celor două CA ale SRR şi TVR, după o dezbatere furtunoasă privind moralitatea candidatului PDL, acuzat tot de un membru PDL că i-a cerut bani pentru a-i asigura accesul în dezbaterile televizate. După acest vot, alegerea preşedinţilor celor două instituţii revenea, conform legii, membrilor celor două CA. Conform procedurii, Parlamentul urma să ia act de aceste alegeri, aşa cum s-a întâmplat până acum, printr-un vot dat simultan preşedinţilor CA ale SRR şi TVR.

A urmat însă aceeaşi mişcare folosită constant de PDL pentru a-şi impune malversaţiunile politice. Liderul de grup PDL a propus să se voteze separat cele două persoane, pentru simplul motiv că la Radio candidatul UDMR… nu a ieşit. R Anastase a supus imediat la vot o propunere în dispreţul procedurilor şi a regulamentelor. Nu a contat că speţa era clar definită şi lămurită în regulamente, cutume parlamentare. S-a  supus la vot o propunere care intra în contradicţie cu norma parlamentară. Doar pentru că UDMR trebuia să primească ceea ce i s-a promis: preşedinţia Radioului public. Era ca şi cum cineva ar fi cerut să se supună la vot culorile drapelului României, deşi acestea sunt stabilite în Constituţie.

Am asistat în toată această perioadă la furtul practicat de PDL. Atunci când PDL simte că nu îşi poate controla deputaţii, blochează sistematic dezbaterile, până la anularea şedinţelor, în ciuda programului adoptat, cerând pauza de consultări până la epuizarea programului. Atunci când PDL-ului îi convine, cere prelungirea programului, indiferent de ce s-a votat în Biroul Permanent. R Anastase împarte cu mărinime PDL pauze de consultări. Dacă nu e suficient pentru ceea ce îşi propun, cere şi UDMR care primeşte la fel, darnic şi generos, pauză de consultari. Opoziţia în schimb, indiferent cât cere, primeşte întotdeauna 5 minute. Pentru că regulamentul prevede că preşedintele de şedinţă decide. Şi decide mereu doar pentru majoritate. Cei care au făcut aceste regulamente sunt depăşiţi de perfidia tinerilor politicieni in working progress.

Nu ai cum să opreşti acest abuz de putere. Nu poţi face recurs la nici un articol pentru că totul se opreşte în maşina de vot care decide suspendarea şedinţelor, schimbarea programului, a ordinii de zi, după interesul PDL. Dacă mâine PDL cere ca stema României să fie păpădia, nu ai nici o şansă să îi opreşti. Opoziţia, frustrată şi deposedată de orice armă de atac legală, recurge la circ sau părăsirea şedinţelor. Un mod epuizant pentru o democraţie absolut delirant şi îngrijorător de fragilă. Iar aceste abuzuri de putere nu sunt pentru consolidarea statului de drept, aşa cum ar susţine propovăduitorii politicii portocalii, ci pentru consolidarea sforăriilor şi conservării puterii, pentru numirea în fruntea tuturor instituţiilor statului a acoliţilor politici.

În acest moment, Parlamentul este esenţa a ceea ce este România: o ţară la cheremul unor oameni care nu mai au nici Dumnezeu, nici ruşine şi cu atât mai puţin frică de legi. Au doar frică şi supunere faţă de ordinul dat din deal spre vale. Ca să îşi asigure locul la picioarele şefului de partid care nici măcar nu îi admiră. Îi foloseşte atât cât are nevoie. Nici o diferenţă între apologeţii lui Ceauşescu şi cei de acum. Doar numele diferă. Caracterele şi setea de putere sunt aceleaşi. Şi peste toate, rămâne o ţară care cu fiecare zi se întoarce cu viteza la România anilor de dinainte de 1989. Când un singur om şi un singur partid reprezentau legea.

Am propus ca în timpul vacanţei parlamentare să se lucreze la modificarea Regulamentului Camerei Deputaţilor. Încă o sesiune, în acelaşi mod, va însemna continuarea mascaradei. Am fost calmată repede. În faţa acestei majorităţi lipsite de scrupule, modificarea nu se va face pentru clarificare şi crearea unui Parlament care să nu mai stea la mâna poftei unui partid, oricare ar fi el, ci pentru a consolida definitiv abuzul de putere. Nici o şansă nu acord acestui Parlament! Şi sunt nevoită să spun că, de data aceasta, “spiritul dinozaurilor” e palid în faţa tarantulelor noii democraţii, care în timp ce bâzâie împotriva cheltuirii banului public, se plimbă între Bucureşti şi Ploieşti cu Mercedesuri şi SPP-işti plătiţi tot din banul public.

Nu e nevoie de prea multă pricepere ca să observi că efectele de scenă au devenit îngrijorător de importante pentru clasa politică. Nu e valabil doar pentru Traian Băsescu. Scopul fiecărui “jucător” e să îl prindă pe celălalt în flagrant şi să dezbată cauza şi efectul la televizor, să adune puncte pentru viitorul meci electoral, să se profileze ca luptător final si decisiv. Nimeni dintre cei care ridică piatra nu vrea să reglementeze onest cadrul de funcţionare a instituţiilor statului, aşa încât – indiferent de oamenii aflaţi în funcţii – legile să fie predictibile şi să aibă acelaşi sens pentru toată lumea. Acum, legile sunt în aşa fel ticluite, încât graniţa între legal/ilegal se amestecă până la contopire.

Până la un punct, e de înţeles tactica politică de a pândi adversarul pentru a putea specula cât mai gălăgios greseala (care merge, uneori, pana la ineptie). Cu o singură condiţie: să nu persişti, prin atitudine, în  fundamentarea disoluţiei instituţiilor statului.

Dincolo de plăcerea epistolei, nu aş crede că gestul e doar pentru efectul de scenă, altfel sesizabil. Sunt convinsă că Preşedintele îşi permite dialogul “direct”, cel putin cu conducerea Camerei Deputaţilor, şi s-ar fi putut evita atâta analiză pe text. Asta însă ar fi presupus să sacrifice impactul mediatic. Dar pentru un politician nimic nu rentează dacă nu marchează la imagine.

Pe fond, tot marţi e moţiunea, tot în chichiţe de interpretare am rămas. Preşedintele a mai punctat încă o dată mediatic, colegii de partid au mai confirmat încă o dată obedienţa, opoziţia a mai arătat încă o dată că ignoră ”şicanele politice” ale Preşedintelui.

Pentru opinia publică scena e tot una hilară, judecată în aceiaşi termeni ai polarităţii, arătând incompetenţă fie de o parte, fie de alta. Concluzia e că legile sunt făcute ca să fie comentate după nevoi.

Lucrurile grave, dacă sunt grave, nu se discută în scrisori. Mă întreb dacă Angela Merkel, ori Nicolas Sarkozy, atunci când vor să evite eventuale bănuite derapaje ale instituţiilor, mai ales atunci când sunt conduse de proprii oameni, scriu scrisori sau pur si simplu caută calea cea mai scurtă pentru a corecta greşeala. Dacă acesta este scopul, atunci se renunţă la butaforie şi se caută clarificarea, fără atâta vâlvă.

Nu pot să nu remarc graba Robertei Anastase de a răspunde, din nou şi fără ezitare, prompt, solicitării Preşedintelui, gata de a anula decizia pe care alături de colegii ei de partid a susţinut-o. “Am fost nişte dobitoci, stăpâne!”

Obedienţa e de două feluri. Informată şi neinformată. R Anastase e informată doar atunci când vine vorba de dorinţa stăpânului.

Pentru mine R. Anastase este marca tânărului politician care s-a rinocerizat mai repede decât ar fi impus funcţia. Nu e singura, din păcate, iar rictusul cu care îşi încheie fiecare abuz de interpretare a Regulamentului Camerei, însoţit de alte rânjete satisfăcute care o flanchează, ne transmite: noi deţinem puterea şi în baza acesteia suspendăm o şedinţă, modificăm din mers o ordine de zi, acordăm pauze de consultări cum vrem şi cât vrem, anulăm un vot, blocăm sistemul electronic de vot, toate după nevoia partidului.

R. Anastase calcă viguros pe urmele lui Emil Boc, un politician care, în comparaţie cu ceilalţi, este un om onest, dar care şi-a compormis cariera politică prin slugărnicie. Nu am avut niciodată sentimentul că E. Boc a folosit funcţia ca pe un privilegiu. Cu toate acestea, obedienţa face ca onestitatea să devină de neremarcat. R. Anastase se evidențiază printr-o obedienţă fatală fără să fi ajuns nici măcar la cota de credibilitate şi seriozitate pe care o avea Emil Boc ca parlamentar şi primar. R. Anastase, un politician tânăr, spulberă speranţa că tinerii sunt diferiţi de rinocerii care şi-au făcut regulile timp de 20 de ani ca să îşi poată asigura şi efectele de scenă.

Dar cum nimic nu e întâmplător când e vorba de Preşedintele statului şi al PDL, îngrijorarea stăpânului trebuie privită cu rigoare. Nu funcţionarea instituţiei l-a preocupat, ci strategia avantajului. Totul e doar calcul de putere, iar scrisoarea poate fi  un “martor” pentru următoarea mişcare. “Eu v-am avertizat! Iată dovada!”

Dacă moţiunea va trece (şi nu va trece, dar e bine totuşi să fie luate toate precauţiile!), Preşedintele poate să atace moţiunea, spunând că nu s-a desfăşurat conform legii. Fiecare înţelege cum doreşte art. 113, care spune că moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la prezentarea în Parlament. Deci, după, nu în trei zile. Dar cum nici numirea viitorilor membri ai Curţii Constituţionale nu e grăbită, iar gurile rele spun că acum CC funcţionează cu o majoritate favorabilă Preşedintelui, Traian Băsescu poate să anuleze efectele moţiunii, iar Guvernul Boc să îşi prelungească şederea. Dar va fi o criză politică, care va seconda criza economică. Cine a generat-o? Opoziţia, desigur, care a fost avertizată de Preşedinte că nu e bine când dezbate moţiunea. PDL scapă cu faţa curată pentru că şi-a recunoscut grabnic eroarea.

Opoziţia din nou e responsabilă de dezastrul economic, politic, social, moral, de toate cele care încă nu sunt şi vor veni. Iar cum nu litera legii hotărăşte, ci cel care o interpretează, Traian Băsescu nu se lasă doborât de nişte meschine detalii de procedură parlamentară.

Cine ar trebui să adune banii neplătiţi, cine ar trebui să pună capăt jafului dacă politicienii aflaţi pe scaunele ministerelor săvărşesc asemenea nelegiuiri? Cine ar trebui să reia contractele la analiză meticuloasă şi să răspundă la întrebarea de ce se plătesc 30 de zile pe lună cazare la hotel pentru un parlamentar dacă el stă cel mult 10 zile la Bucuresti, pentru că altfel e în teritoriu, aşa cum spune programul adoptat? Cine ar trebui să oprească plata ajutorului social dacă e nemeritat şi aranjat cu sistemul? E adevărat ce se spune sau doar se vântură pisica? Între timp poporul fierbe gata să crape capul primului “obez”.

În politică sinceritatea declinată la toate timpurile, în mod public, e o formă cumplită de făţărnicie cu o miză bine articulată: să conştientizăm eroul, cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume. Că de făcut nu mai contează. Politica e doar o discuţie între ştabii de partid. Am trecut de la tătuc la nevoia de erou, cel care ne salvează de toţi corupţii, golanii politici, de toţi obezi bugetari. Când nici un politician nu se va mai desfăşura la televizor, cu obidă şi bine regizată furie, vom şti probabil că instituţiile funcţionează în folosul cetăţeanului. Până atunci, nu ne rămâne decât să constatăm cum fiecare foloseşte momentul doar pentru a plăti poliţe şi nu pentru a rezolva problema.

Politica a amestecat răul şi binele într-o asemenea măsură încât nu le mai poţi deosebi. Se sparie gândul, vorba cronicarului, când vezi cum se dă politicianul în vânt după populisme de tipul hai la rulotă sau hai cu bicicleta sau mai renunţaţi la afaceri cu statul. Ai nevoie de o criză ca să stai la rulotă, să vii cu bicicleta la Parlament, să renunţi la salariu sau să îţi dai seama că mai trebuie cenzurată afacerea cu statul sau măcar mutată la o rudă de gradul II? Să o facem din prima zi şi s-ar putea să fim mai credibili!

România se confruntă de foarte mult timp cu o criză de oameni politici care ar trebui să fie catalizatorii energiilor pozitive dintr-o societate.

Adevăraţii oameni de stat sunt cei care au capacitatea de a aduna cetăţenii în jurul unor năzuinţe, idealuri şi ţeluri comune. Odată cu comunismul, am deprins o lecţie care doar ne ţine pe loc, aceea de a ne găsi mereu un adversar – fie moşieri, fie capitalişti, fie moguli sau mai nou categorii socio-profesionale de tip bugetar, de la profesori la medici până la poliţişti – un duşman împotriva căruia să ne canalizăm ura şi să ne motivăm neputinţa de a ne depăşi condiţia. Părem o naţie care evită să se confrunte cu răul. Rămânem doar să îl bârfim, să îl constatăm şi să avem o bucurie nefirească că avem un „adversar”, de parcă odată ce ar dispărea cauza răului ar dispărea şi mobilul de a fi.

Oamenii puternici nu trăiesc împreună degeaba, ci ca să facă împreună ceva, de pildă să construiască o naţiune, o societate. Pentru asta e nevoie de o putere capabilă să aducă consens, coeziune, de un lider si nu de un erou care să salveze naţiunea.

Nu de eroi avem nevoie, ci de oameni cumpătaţi. Responsabilitatea politică nu înseamnă eroism şi nici histrionsim manifestat imprudent prin metafore şi calificări ale adversarului, ci pragmatism. Nu vanitatea şi egoismul exercitării puterii trebuie să motiveze un om politic, ci capacitatea de a asculta şi de a recunoaşte că doar împreună se poate construi şi crea solidaritate. E nevoie şi de raţiune nu doar de forta funcţiei care impune soluţii gândite într-un incubator, exclusiv pentru a satisface nevoia de a fi erou. La nivel de naţiune sau la nivel de partid, depinde de locul pe care îl ocupă “eroul” momentan.

Cine ar trebui să adune banii neplătiţi, cine ar trebui să pună capăt jafului dacă politicienii aflaţi pe scaunele ministerelor săvărşesc asemenea nelegiuiri? Cine ar trebui să reia contractele la analiză meticuloasă şi să răspundă la întrebarea de ce se plătesc 30 de zile pe lună cazare la hotel pentru un parlamentar dacă el stă cel mult 10 zile la Bucuresti, pentru că altfel e în teritoriu, aşa cum spune programul adoptat? Cine ar trebui să oprească plata ajutorului social dacă e nemeritat şi aranjat cu sistemul? E adevărat ce se spune sau doar se vântură pisica? Între timp poporul fierbe gata să crape capul primului “obez”.

În politică sinceritatea declinată la toate timpurile, în mod public, e o formă cumplită de făţărnicie cu o miză bine articulată: să conştientizăm eroul, cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume. Că de făcut nu mai contează. Politica e doar o discuţie între ştabii de partid. Am trecut de la tătuc la nevoia de erou, cel care ne salvează de toţi corupţii, golanii politici, de toţi obezi bugetari. Când nici un politician nu se va mai desfăşura la televizor, cu obidă şi bine regizată furie, vom şti probabil că instituţiile funcţionează în folosul cetăţeanului. Până atunci, nu ne rămâne decât să constatăm cum fiecare foloseşte momentul doar pentru a plăti poliţe şi nu pentru a rezolva problema.

Politica a amestecat răul şi binele într-o asemenea măsură încât nu le mai poţi deosebi. Se sparie gândul, vorba cronicarului, când vezi cum se dă politicianul în vânt după populisme de tipul hai la rulotă sau hai cu bicicleta sau mai renunţaţi la afaceri cu statul. Ai nevoie de o criză ca să stai la rulotă, să vii cu bicicleta la Parlament, să renunţi la salariu sau să îţi dai seama că mai trebuie cenzurată afacerea cu statul sau măcar mutată la o rudă de gradul II? Să o facem din prima zi şi s-ar putea să fim mai credibili!

România se confruntă de foarte mult timp cu o criză de oameni politici care ar trebui să fie catalizatorii energiilor pozitive dintr-o societate.

Adevăraţii oameni de stat sunt cei care au capacitatea de a aduna cetăţenii în jurul unor năzuinţe, idealuri şi ţeluri comune. Odată cu comunismul, am deprins o lecţie care doar ne ţine pe loc, aceea de a ne găsi mereu un adversar – fie moşieri, fie capitalişti, fie moguli sau mai nou categorii socio-profesionale de tip bugetar, de la profesori la medici până la poliţişti – un duşman împotriva căruia să ne canalizăm ura şi să ne motivăm neputinţa de a ne depăşi condiţia. Părem o naţie care evită să se confrunte cu răul. Rămânem doar să îl bârfim, să îl constatăm şi să avem o bucurie nefirească că avem un „adversar”, de parcă odată ce ar dispărea cauza răului ar dispărea şi mobilul de a fi.

Oamenii puternici nu trăiesc împreună degeaba, ci ca să facă  împreună ceva, de pildă să construiască o naţiune, o societate. Pentru asta e nevoie de o putere capabilă să aducă consens, coeziune, de un lider si nu de un erou care să salveze naţiunea.

Nu de eroi avem nevoie, ci de oameni cumpătaţi. Responsabilitatea politică nu înseamnă eroism şi nici histrionsim manifestat imprudent prin metafore şi calificări ale adversarului, ci pragmatism. Nu vanitatea şi egoismul exercitării puterii trebuie să motiveze un om politic, ci capacitatea de a asculta şi de a recunoaşte că doar împreună se poate construi şi crea solidaritate. E nevoie şi de raţiune nu doar de forta funcţiei care impune soluţii gândite într-un incubator, exclusiv pentru a satisface nevoia de a fi erou.  La nivel de naţiune sau la nivel de partid, depinde de locul pe care îl ocupă “eroul” momentan.

“Doamnă preşedinte,

Doamnă deputat Roberta Alma Anastase,

Grupul Parlamentar PNL din Camera Deputaţilor vă reaminteste că la dezbaterea şi adoptarea legii bugetului de stat pe anul 2010 a propus reducerea cu 30% a bugetului Camerei.

Această propunere avea în vedere tocmai faptul că guvernul PDL invoca existenţa încă a unui an de criză economică şi că era normal ca toate instituţiile să suporte reducerile de cheltuieli bugetare.

Din păcate deputaţii PDL au respins cu majoritatea parlamentară orice diminuare a costurilor parlamentarilor şi Parlamentului.

De aceea, considerăm că este de datoria noastră să vă cerem cu fermitate să reluăm procedura de reducere a bugetului Camerei Deputaţilor cu 30% pentru anul 2010.

În acest sens vă solicităm să dispuneţi chestorilor şi secretariatului general al Camerei Deputaţilor prezentarea în maximum 48 de ore a proiectului de buget rectificat şi programarea pe ordinea de zi a şedinţei în plen din data de 19 mai 2010.

Totodată apreciem că putem să contribuim direct la aceste reduceri, astfel:

- Anularea pana la sfarsitul acestui mandat a tuturor deplasarilor in strainatate, cu execeptia participarii la Adunarea Parlamentara, dar cu delegatii restranse. Si in acest caz, sa se renunte la acordarea diurnei;

- Renuntarea la acordarea de facilitati pentru carburant;

- Desfiintarea restaurantului/bufetelor ;

- Blocarea investitiilor si reducerea cu pana la 50% a cheltuielilor cu bunuri şi servicii;

- Diminuarea abonamentelor telefonice pentru deputati si personalul auxiliar cu 50%;

– Reducerea cu 50% a costurilor pentru transport

- Diminuarea costurilor de cazare cu 30% prin acordarea unei sume fixe per deputat care sa acopere cazarea;

- Reducerea parcului de masini  şi reanalizarea alocării masinilor pentru membrii conducerii Camerei Deputatilor;

- Reducerea personalului auxiliar care deserveste atat conducerea Camerei Deputatilor  cat şi secretariatul general cu pana la 50 %;

- Renuntarea la protectia SPP;

- Identificarea prezenţei parlamentarilor la plen pe bază de cartelă de vot şi nu prin semnarea condicii.”

PS: Ne auzim dupa 19 mai a.c. atunci cand Parlamentul va trebui sa adopte masurile care sa diminueze cheltuirea banului public. Care vor fi efectele? Ramane sa le constatati dumneavoastra.

Şi cu toate astea mă încumet doar pentru că unele demersuri publice în a prezenta huzurul parlamentarului sunt la fel de făţarnice şi ipocrite ca discursurile care demonizează in corpore  o mare parte a categoriilor socio-profesionale, de la profesori, medici, judecători, poliţişti, oameni de afaceri până la ziarişti. Aproape că nu mai e nimeni de apreciat sau recunoscut în România. Părem o societate fomată doar din lichele, şmecheri, bişniţari, belferi, pusi pe căpătuială. Singurii onorabili par a fi cei care apucă să strige primii “uite hoţul!”. Îţi rămâne o viaţă ca să te tot justifici şi nici aşa nu ai şanse să opreşti pentru un minut mâna care se ridică şi aruncă piatra.

Concret, ce am de reparat şi nicidecum de justificat. De câteva zile asist la o isterie a ştirilor care punctează răsfăţul voluptos al “parlamentarului” pe banii contribuabilului. E ca şi cum aş spune că “ziariştii sunt slugile mogulilor” sau “medicii omoară oamenii” sau “profesorii sunt incompetenţi” sau “poliţiştii sunt nişte şmenari” şi pot continua fără nuanţe, fără proporţii. Radicalismul a ajuns starea noastră naturală.

Am să încep cu RealitateaTV care găzduieste generos o petiţie prin care se cere ca şi salariile parlamentarilor să fie diminuate. Nesimţiţii nu împărtăşesc soarta poporului, e ideea inoculată. În realitate, atât indemnizaţia cât şi suma forfetară, amândouă în parte, vor fi diminuate cu procentul anunţat de 25 la sută. De ce e necesar atunci să faci un demers care nu are o justificare reală şi care ar fi fost firesc doar dacă măsura respectivă cu adevărat i-ar fi exclus pe parlamentari?

Altă ştire. 3,5 milioane de euro pentru deplasări în străinatate. În acelaşi sistem, siteul Camerei Deputaţilor oferă transparent informaţii despre cheltuielile fiecărui parlamentar cu aceste deplasări. Nu sunt însă menţionate, tot în dreptul sumei respective, unde şi de ce s-a deplasat respectivul. Categoric, există deplasări care au aspect de “vacanţă”. Cu toate acestea, deplasările se fac cu girul conducerii Camerei care ar fi putut foarte bine să respingă aceste “excursii” fără să aştepte momentul crizei. Conducerea Camerei se comportă ca şi cum nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu îi miroase.

Există însă deplasări care ţin de responsabilitatea noastră ca stat membru în diferite organisme internationale (Consiliul Europei, NATO, OSCE etc). Aceste comisii se reunesc cel puţin o dată pe lună. Parlamentarul, membru în una dintre aceste comisii, e obligat să fie prezent la aceste reuniuni. Cel care îşi onorează sarcina apare şi el deplasat în străinătate, chiar dacă în afară de aceste Comisii nu se face responsabil de nici o “excursie de relaxare”. Nu am văzut niciodată departajarea acestor deplasări sau un raport între cele două categorii care să facă diferenţa. Câţi au plecat în “vacanţă” şi câţi s-au deplasat unde avem obligaţii ca stat membru UE sau NATO? Sunt sigură ca primii sunt într-un procent redus faţă de ultimii.

Aş adăuga aici anomaliile care ţin nu de parlamentarul simplu, ci chiar de conducerea Camerei. Nu decizi tu ca parlamentar unde te cazezi. E decizia Camerei în baza unor contracte. Dacă eşti cazat la o pensiune cu o margaretă, acolo stai. Dacă acel contract negociat, repet, de conducerea Camerei decide că stai la Hilton, la Hilton stai. Diurna unui paralmentar pe zi, în cazul deplasărilor în străinătate, este de aproximativ 50 de Euro (suma poate să difere, dar nu semnificativ, în funcţie de ţară sau facilităţile oferite de ţara gazdă). Ceea ce ridică preţul e cazarea, nu diurna. Şi un detaliu important: nu se circulă la business class. Nimic rău în asta, dar e bine de ştiut în condiţiile în care se doreşte a lăsa de înţeles că animalul politic nu suportă economic class. Şi dacă vrea alt confort, e pe banii lui.

Încă o anomalie şi e propria mea experienţă. La ultima prezenţă la Consiliul Europei, comisia de educaţie din care fac parte şi-a încheiat lucrările cu o zi mai repede decât celelalte comisii. Îmi propusesem să mă întorc cu o zi mai devreme nemaigăsind rostul să mai întârzii la Strasbourg. Mi s-a spus că nu pot, trebuie să stau conform memorandumului aprobat. Întorcându-mă acasă mai repede ar fi însemnat să se facă o economie, din banii contribuabilului, reprezentând cazarea şi diurna pe o zi. Nici vorbă. Dacă mă întorceam mai repede, plăteam o sancţiune.

Citesc în Evenimentul Zilei cât costă pe lună cazarea unui parlamentar: 7.600 Ron. Mult, puţin? Sigur poate fi mai puţin. Dar din nou, nu parlamentarul a decis unde să stea, la hotel de cinci stele sau la o pensiune. Tot Camera e cea care face aceste contracte. Parlamentarul şade acolo unde i-a spus conducerea Camerei. S-a propus o formulă similară cu cea practicată de catre Parlamentul European. Fiecare parlamentar primeşte o sumă fixă şi fiecare şi-o gestionează cum ştie. Dacă vrea să doarmă pe bancă în parc, e treaba lui. Dacă vrea să stea la hotel de lux, iar e treaba lui. Dar să laşi senzaţia că parlamentarul a decis cu bucurie să huzurească pe banii contribuabililor stând la hotel de cinci stele e făţărnicie. Decizia e doar a conducerii Camerei.

O noua ştire despre chiulangii Parlamentului. Da, sunt! Am spus inclusiv într-un text postat aici că este o mare neghiobie modul în care ne marcăm prezenţa în Parlament. O condică de prezenţă te întâmpină înaintea şedinţei de plen unde trebuie să te semnezi şi care reprezintă documentul pe baza căruia parlamentarul, odată înregistrat, îşi ia indemnizaţia. Numai că un parlamentar mai poate semna încă câţiva absenţi. Pe hârtie suntem toţi, în sală trecem cu puţin peste cvorum. Soluţia ar fi să ne înregistrăm prin cartelă electronică. Nu sunt mulţi susţinători ai acestei idei!

Cine sunt chiulangii. Constat ca cel mai adesea sunt cei care au cele mai multe mandate şi care vor mai câştiga încă unul şi încă unul. Li se pare plictisitor şi ineficient să stai în Parlament! La întrebarea firească de ce Dumnezeu mai candidează nu găseşti decât motivaţii străine de acivitatea parlamentară. Ar putea să îşi continue apetitul pentru politică învârtind cheile sediilor de partid fără să mai îngroaşe tuşurile imaginii proaste a parlamentarului. În ciuda acestor evidenţe, adaug însă un lucru. Procentul privind numărul celor prezenţi la lucrări este mai mare decât al celor absenţi. Iar cei prezenţi, chiar şi revoltaţi şi descumpăniţi de cutumele parlamentare, sunt mult mai oneşti şi mai interesaţi să nu facă din Parlament loc de troacă politică şi de crescut conturile în bancă. Dar, cum vă spuneam, aceştia vor dispărea şi vor rămâne exact cei care de legislaturi bune sunt în topul chiulangiilor. Şi totusi câştigă constat un loc de parlamentar. Cu votul alegătorilor. Pentru că notorietatea, nu-i aşa contează, şi banul care îţi asigură votul. Ban care, se pare, nu îl faci stând în băncile Parlamentului. Asta poate fi o explicaţie pentru pragmatismul lor.

Sunt prezentate facturile de telefon ale parlamentarilor. Ceea ce nu se precizează însă este faptul că în momentul în care parlamentarul depăşeşte plafonul aprobat prin abonamentele negociate de Camera Deputatilor, plăteşte din buzunarul lui. Acest plafon reprezintă aproximativ 100 Ron pe lună pentru parlamentar. Nu ştiu însă ce se întâmplă şi cu cei care au funcţii de conducere.

Marea risipă a banului stă inclusiv în managementul instituţiei, în structura organizaţională stufoasă, în parcul de maşini care ar putea să suporte o riguroasă restructurare (înţeleg prin asta inclusiv generozitatea cu care se oferă carburantul pentru notabilităţi).

Oricând se poate face economie, mereu putem fi mai vigilenţi şi mai cumpătaţi. Prezentarea însă a risipei de bani, aşa cum se face acum, rezumând totul la salarii, facturi de telefon, deplasări este doar o formă de a acoperi exact punctele nervalgice ale politicii în ansamblu ei şi a întreţine ideea că rezolvăm problemele democraţiei şi crizei economice prin măsuri radicale care să ducă, de ce nu, până la desfiinţarea definitivă a Parlamentului.

Despre parlamentari si politică se pot spune prea puţine lucruri triumfătoare. Pentru asta e necesară o analiză a calităţii actului parlamentar pe care nu mi-am propus-o de această dată. Ceea ce am vrut punctual a fost doar o prezentare descriptivă a modului în care apar ştirile despre cum cheltuie parlamentarul banul.

Se poate decide ca parlamentarul să devină un voluntar al societăţii şi să fie răsplătit doar prin glorie sau flegmă. Chiar cred că ar fi mult mai cinstit să decidem la preluarea mandatului de ministru sau parlamentar dacă dorim să fim plătiţi. Nu de alta, dar să nu aşteptăm câte o criză ca să ne donăm solidar indemnizaţiile care par să le fie de prisos unora. Prin aceste apeluri la o solidaritate absolut populistă şi prin graba evlavioasă de a renunţa la venitul lunar se confirmă faptul că politicianul se descurcă şi fără acest salariu. Ceea ce e dubios şi necesar a se lămuri.

Voi face referire doar la cateva aspecte ale legii care ii vizeaza pe elevi.

Legea prevede ca o scoala poate avea personalitate juridica cu minimum 300 de elevi. Aceasta limitare va duce la comasarea unitatilor de invatamant, cel putin la nivelul comunelor. Putem gasi argumente pro. La ce bun sa tii o scoala care plateste utilitati daca are doar 100 de elevi?! Indemnul e sa fim economi! Cum se vor deplasa insa copiii care vor trebui sa ajunga la scoala aflata la cativa kilometri buni de localitatea de domiciliu? In mod normal, in tarile de unde s-a copiat “tiparul”, copiii au la dispozitie mijloace de transport exclusiv pentru ei. Elevii din mediul rural, caci ei vor fi cei mai afectati, ori vor face drumul pe jos, ori vor pierde timpul in statii de autobus, asa incat o parte din programul celor mici se va scurge asteptand “rata”. Acest efect, al comasarii, va determina si o disponbilizare majora a cadrelor didactice, cuplata cu titularizarea la nivel de unitate de invatamant.

Mult discutata masura privind transformarea clasei a IX-a de liceu in clasa IX-a de gimnaziu a trecut in forma propusa de Guvern. Argumentul invocat de minister este ca prin aceasta masura se va limita abandonul scolar. Mi se pare insuficienta motivatia pentru a sustine o masura care va avea inclusiv probleme de aplicare la nivel logistic. In actuala criza, ma indoiesc ca se vor construi scoli, iar actualele scoli vor avea probleme mari de a integra  inca doua clase, cea pregatitoare si, respectiv, clasa a IX-a.

Ministerul nu a prezentat nici un studiu care sa sustina acest demers, dar ce e cert e ca, dupa clasa a IX-a, liceul va deveni un “moft” pentru cei mai multi copii din mediul rural. Intrebarea la care banca ministeriala nu a putut furniza un raspuns convingator a fost daca gimnaziul va oferi o calificare pentru elevii absolventi de gimnaziu. Temerea ca acesti tineri vor ingrosa randurile celor care formeaza “munca la negru” nu a fost spulberata de catre minister. De altfel, accentul a fost pus mai degraba pe combaterea abandonului scolar si mai putin pe calificarea pe care elevul o va avea la finalul gimnaziului.

Nu cred ca tinerilor le strica “prea multa scoala”, ci strica “mult si prost” Corectia ar fi trebuit sa vina din reformarea programei scolare, a curriculum-ului si nu prin transformarea liceului in “optional”.

La examenul de admitere pentru liceu, nota de examen va conta doar 30 la suta, restul de 70 la suta il va reprezenta portofoliul educational, media de absolvire a invatamantului obligatoriu si media la probele de la evaluare nationala. Intrebarea este daca aceasta “mapa profesionala”, pe care profesorul va trebui sa invete sa o intocmeasca, va fi relevanta si corect intocmita. Ministerul afirma ca astfel va ridica presiunea de pe note si de pe meditatii. Asociatiile parintilor au protestat la Comisie spunand ca aceasta “mapa profesionala” va fi cumparata de parintii cu bani. In Romania totul poate fi cumparat, aceasta a fost opinia celor care au sustinut la comisie egalizarea procentului, respectiv nota de la examen si portofoliul sa reprezinte fiecare 50 la suta. A trecut varianta sustinuta de Guvern!

Pentru cei care - aici pe voxpublica -:cereau ca si “homeschooling” sa fie recunoscut ca metoda alternativa de invatare, le pot spune ca aceasta propunere a picat la vot. Majoritatea decide! Argumentul a fost ca ar fi existat riscul, avand in vedere finantarea per elev, ca o categorie din populatie sa declare ca elevul invata in acest sistem si sa profite de aceasta finantare folosind-o in alt sens. Exista si un contra argument la argumentul ministerului: legea putea reglementa modul de evaluare a acestor elevi si posibilitatea ca aceasta finantare sa fie retrasa, iar elevul integrat in sistemul de stat sau privat acreditat.

Un subiect care a dat nastere unei controverse aprinse in Comisie a fost predarea limbii romane pentru minoritatiile nationale ca limba straina, precum si invatarea istoriei romanilor si a geografiei Romaniei in limba minoritatilor. Subiectul e sensibil, iar cei care sustin ca nu faci concesii cu identitatea nationala pot fi considerati “xenofobi” sau “niste nationalisti patetici”. Eu as vedea totusi padurea de copaci si nu m-as face ca nu inteleg solicitari, din partea unei minoritati, pentru eliminarea din Constitutie a “statului national”.

Dupa o balbaiala regretabila si care reprezinta chintesenta confruntarii dintre constiinta versus decizie de partid, legea a plecat din Comisie cu doua aliniate care se bat in cap.

Art 37 alin 2 prevede ca limba romana, istoria romanilor si geografia Romaniei se predau  in limba romana. La  alin 5, acelasi articol prevede ca “istoria romanilor si geografia Romaniei se predau in limba minoritatilor”.

Penibilul rezultat a fost posibil pentru ca un vot din partea PDL care a inclinat balanta spre primul aliniat, a inclinat balanta si spre cel de al doilea aliniat, determinand contradictia in lege. In plenul Camerei se va vedea ce conteaza mai mult: forta argumentului sau argumentul fortei.

Am inteles insa ca in Romania minoritatile se impart in doua categorii: cea maghiara si celelalte. Aliniatul 2 care prevede ca limba romana pentru minoritati se preda dupa manuale speciale, pe tot parcursul invatamantul preuniversitar, respectiv ca limba straina, a fost amendat de reprezentantii celorlalte minoritati din Comisie. La cererea celor din urma, s-a introdus un articol nou, ca exceptie la articolul 2, care spune ca la solicitarea parintilor sau a unei organizatii a minoritatilor nationale predarea limbii si literaturii romane se va face dupa manualele utilizate in unitatile de invatamant cu predare in limba romana. Tratati-ne ca apartinand majoritatii, a fost apelul celor care inteleg ca a fi cetatean al unui stat inseamna sa ii cunosti limba si sa studiezi in acea limba fara sa fie afectata traditia si istoria minoritatilor respective. Nimeni nu s-a opus pastrarii traditiilor care definesc o etnie. In schimb, limba romana a devenit negociabila. Daca aceasta viziune e extremista, va ramane sa vedem efectul acestor prevederi, peste cativa ani.

După ce am pierdut inutil o săptămână în dezabteri pe procedură (am scris déjà despre disputa dintre PSD şi PDL despre cine a depus primul legea),  în următoarea săptămână care, practic, înseamnă patru zile (în zilele de plen Comisiile nu se întrunesc), am reuşit să dezbatem 18 articole. Sigur că am fi putut mai mult dacă nu ne-am fi pierdut uneori în discuţii vanitoase şi replici personale . Dar chiar şi aşa, tot nu am fi reuşit mai mult de aproximativ 80 de articole. Toate partidele, inclusiv cele care formează arcul guvernamental (PDL-UDMR), au depus amendamente. Chiar şi ministerul a avut proprile corecţii la propria lege în timpul dezbaterilor.

E o bilă albă pentru ministrul Funeriu şi secretarii de stat de la minister, care participă la şedinţele de aproximativ 8 ore pe zi, pentru că îşi recunosc propriile erori în lege şi solicită inclusiv ei modificări la lege. Dacă Biroul Permanent al Camerei nu va accepta prelungirea termenului de dezbatere a Legii, riscul este ca textul să intre în Plenul Camerei Deputaţilor pentru vot fara să existe măcar o citire a întregului text din partea Comisiei de specialitate. Iar după o săptămână de dezbatere, se constată, fara echivoc, că această lege are nevoie de corecţii.

O discuţie, spun eu importantă, a avut loc astăzi asupra articolului privind studiul religiei în şcoli. În prezenţa reprezentanţilor Patriarhiei, tăcuţi dar vigilenţi, articolul a trecut deşi amendamentul PNL viza o contradicţie în interiorul legii,. Articolul 7 alin 1 stabileşte că religia este “parte din trunchiul comun” ceea ce înseamnă “obligatoriu”, amendamentul propunând să fie eliminat “trunchiul comun”. Alineatul 2 prevede însă posibilitatea ca “la solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Dincolo de contradicţia recunoscută şi de alţi colegi din Comisie, dar acceptată la vot, am ridicat o problemă de fond. M-am adresat în special reprezentanţilor Patriahiei atrăgându-le atenţia că s-ar impune o reformă a curriculum-ului şi a cadrelor didactice care predau religia. Elevii mai degrabă sunt îndepărtaţi de religie, asa cum se predă acum în scoală. E mai degrabă “apologetică” si foarte puţin o educare în spirit creştin. Nu am primit nici un răspuns în plenul Comisiei. În schimb, la finalul dezbaterilor, reprezentantul Patriarhiei m-a invitat la o discuţie pe acest subiect. Am mulţumit pentru invitaţie rugându-l în acelaşi timp să se aplece cu smerenie asupra manualelor de religie şi asupra calităţii cadrelor care predau această “disciplină şcolară”.

Un singur lucru mai am de semnalat. Deputatul PDL Sever Voinescu şi eu, fiecare în parte, am avut câte o propunere pentru trunchiul comun al planului cadru. Sever Voinescu a propus introducerea “eticii’ în şcoală, iar eu am propus ”comunicarea”. Elevii îşi încheie studiile fără să înveţe să comunice despre ei, între ei, cu familia, în societate, fără să înveţe că există un comportament „non-verbal“, că modul în care gesticulezi, te îmbraci pot de asemenea să „comunice“ lucruri importante despre tine. După o dezbatere pro si contra, ministerul a acceptat doar ca principiu că cele doua propuneri sunt justificate. Eu spun că sunt la fel de necesare în formarea unui copil ca matematica sau ştiinţele umaniste. Ne-am retras amendamentele după consultări la cererea ministrului  Funeriu care a găsit o cale diplomatică de a ne convinge spunând că va ţine cont de cele două propuneri în curriculum, ca materii opţionale.

Sunt pesimistă că după ce va trece Legea educaţiei, ministerul va mai fi interesat să ţină cont de aceste propuneri ale deputaţilor. Nu îmi rămâne decât să fiu la fel de vigilentă ca reprezentanţii Patriarhiei atunci când ministerul va elabora curriculum.

Forma Legii Educatiei, aflata ieri pe siteul  Ministerului Educatiei si prezentata drept varianta aprobata de Guvern si transmisa Parlamentului, a fost inlocuita astazi cu forma “corecta”. Drept urmare, articolul pe care il invocam ieri este modificat si cuprinde si “limba romana”. Desi maniera de lucru a Ministerului pare halucinant de haotica, lasand pe site o forma care a suportat modificari, voi saluta revenirea asupra articolului.

Redau articolul 63 alin 5 cum apare acum in Legea marcata “NOU” pe siteul Ministerului:

“(5) La finalul clasei a IX-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, se realizează o evaluare naţională disciplinară obligatorie a tuturor elevilor. Rezultatele evaluarii se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaţionale. Evaluarea se face prin următoarele probe:

a) o probă transdisciplinară de evaluare a competenţelor de comunicare în limba română, limba maternă şi într-o limbă de circulaţie internaţională – probă scrisă;

b) o probă transdisciplinară de evaluare a competenţelorla matematică şi ştiinţe – probă scrisă;

c) o probă de evaluare a competenţelor de utilizare a calculatorului – probă practică;

d) o probă transdisciplinară de evaluare a competenţelor civice şi sociale – probă orală.”

Limba oficiala

Noua Lege a Educaţiei tratează limba română ca limbă maternă, deşi Constituţia încă în vigoare stabileşte limba română drept limba oficială a statului.

Astfel, conform noii legi, elevii vor susţine, la finalul învăţământului obligatoriu, examen de evaluare la limba maternă, pe cale de consecinţă limba română fiind exclusă.

Astfel, art 60 lit e stabileşte ca “la finalul clasei a IX-a, evaluarea se va face prin următoarele probe: i) o probă transdisciplinară de evaluare a competenţelor de comunicare în limba maternă şi într-o limbă de circulaţie internaţională – probă scrisă; ii) o probă transdisciplinară de evaluare a competenţelor la matematică şi ştiinţe – probă scrisă; iii) o probă de evaluare a competenţelor de utilizare a calculatorului – probă practică.”

Limba este considerată unul dintre atributele de bază ale identităţii naţionale. În prezent, compromisul politic pare să degenereze în aşa măsură încât concesiile făcute suspendă şi identitatea naţională. Refuz să accept că orice compromis devine acceptabil doar pentru ca un partid să îşi asigure un vot confortabil pentru revizuirea Constituţiei sau pentru viitoarea Lege electorală.

Oare celelalte minorităţi, altele decât cea maghiară, salută această decizie?

Orice stat democratic are obligaţia să asigure minorităţilor naţionale cadrul pentru protejarea şi conservarea tradiţilor, datinilor, a elementelor care definesc o etnie. Subiectul “drepturile minorităţilor” devine sensibil si cu riscuri de derapaj spre extremism atunci când e abordat în afara conceptelor de toleranţă si pluralism.

Am asistat la confruntări între cei care susţin că nu pot cumpăra pâine în localităţile locuite majoritar de maghiari decât dacă ştiu limba respectivă (niciodată nu am auzit semnalată această condiţionalitate in zonele locuite de minoritatea turcă, de exemplu) şi cei care combat aceste afirmaţii cu propria lor experienţă. Mă situez în categoria celor din urmă.

Am urmat scoala primară, gimnazială si liceul în Târgu-Mures şi nu îmi amintesc să fi avut asemenea probleme de comunicare. În liceu eram într-o clasă bilingvă şi ne reuneam cu colegii maghiari la orele de istorie, geografie şi limba română. Voi găsi suficienţi sceptici care să susţină că minoritarii maghiari şi-ar fi dorit nu doar să nu înveţe în limba română, dar eventual să nu afle nimic despre istoria si geografia ţării ai cărei cetăţeni sunt. Personal, nu împărtăşesc acest scepticism.

E adevărat că noua lege prevede la art 35 alin. 5 că “în învăţământul primar, gimnazial şi liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale Istoria si Geografia României se predau în aceste limbi, după programe scolare si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba româna, cu obligaţia transcrierii şi însuşirii toponimiei şi a numelor proprii românesti şi în limba româna”.

Nu îmi dau seama dacă este o cerinţă a minorităţilor sau o decizie a celor care au elaborat această lege. Sunt totuşi surprinsă că minorităţile naţionale ar “opta” pentru drepturi care îi transformă într-o enclavă doar vanitoasă. Minorităţile din alte ţări fac eforturi de a asimila cât mai corect şi mai performant limba ţărilor în care trăiesc, în timp ce la noi tendinţa este să combaţi o convieţuire lingvistică.

Legea educaţiei propune şi o tratare diferenţiată a elevilor care nu studiază în localitate unde au domiciliu. Astfel, art 33 lit c prevede ca “elevii aparţinând minorităţilor naţionale care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, vor fi sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba minorităţii respective sau vor primi cazare, masa gratuită în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba minorităţii respective unde au fost şcolarizaţi”. La art. 71 (1) elevi care nu aparţin minorităţilor vor fi trataţi “după caz”, respectiv “în situaţii justificate, elevilor din învăţământul primar şi gimnazial şcolarizaţi întro altă localitate, li se asigură, după caz, servicii de transport, masă şi internat (…)”.

Detaliul “după caz” poate părea minor şi discriminarea pozitivă acceptabilă. Totuşi, nu pot să nu citesc şi ultimele declaraţii politice ale liderilor PDL în nota acestor “concesii politice”, care nu cred că au la bază grija faţă de minorităţi, cât mai degrabă preocuparea pentru asigurarea unui consens pentru votul necesar promovării Legii electorale sau a unicameralismului. Actuala ”nevoie” a guvernanţilor se transformă întro slăbiciune, bine exploatată, chiar si in detrimentul limbii române. Aşa că minorităţii maghiare i se mai garantează că “prin Legea Electorală, vor avea un număr de parlamentari, aşa cum e cazul minorităţilor nationale”, iar „Harghita, Covasna şi o parte din judeţul Mureş se pot promova turistic şi sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, care-i creează propria identitate”.

Legea are ca termen pentru raportul final 26 aprilie a.c. Daca pana la aceasta data nu vom reusi sa prezentam raportul, legea va fi aprobata tacit, intrand in dezbaterea Senatului in forma trimisa de Guvern.

Cele doua partide, PSD si PDL, au blocat sedinta nereusind sa se puna de acord cu ce lege incepe dezbaterea. In momentul de fata, PSD-PC, Guvern (PDL-UDMR) si PNL au depus fiecare cate un pachet legislativ pe acelasi subiect: educatia.

Intr-o asemenea situatie, regulamentul Camerei Deputatilor art 68 alin 3 prevede ca „Prima iniţiativă legislativă va fi reţinută de comisie ca proiect de bază, pentru care se face propunere de aprobare, iar pentru celelalte iniţiative legislative se face propunere de respingere, urmând ca prevederile pe care acestea le conţin să fie considerate amendamente la proiectul propus spre aprobare”. Drept urmare, PSD – PC considera ca legea lor e legea de baza, iar cea a Guvernului trebuie respinsa devenind “amendament”. PDL considera taman invers.

Intrebarea de ieri care a provocat transpiratie a fost cine a depus primul legea, PSD sau Guvernul. PSD spune ca a depus legea la sfarsitul lunii martie, dar ca Roberta Anastase  nu a inaintat legea la Comisie asteptand cu legea la sertar sa soseasca curierul de la Guvern. Cand a sosit curierul, prima lege trimisa la Comisie a fost cea a Guvernului, desi dupa datele de identificare legea PSD- PL-x 115/2010 – se dovedeste a fi prima,  legea Guvernului fiind PLx. 156/2010.

O sedinta ratata pentru ca Regulamentul nu clarifica o asemenea situatie. Legiuitorul a fost batut de realitate sau, mai corect spus, de perversitatea politica.

PSD a incercat sa convinga PDL ca nu data la care a ajuns la comisie este reper pentru a stabili cine a depus primul legea, ci data la care a fost inregistrata. Adica, intreba PSD, care este data de nastere a unui copil, cea cand ai fost nascut sau cea in care ai fost inregistrat in catastif. PDL a fost departe de a fi interesat de un raspuns la aceasta intrebare.

La prima vedere, singura solutie e ca Biroul Permanent al Camerei Deputatilor sa se pronunte cine a fost intai: oul sau gaina. Pana atunci timpul se scurge si legea a trecut. Tacit! Fara amendamente!

Din punctul meu de vedere, cred ca legea Guvernului are intaietate, in acest caz. Legea „Andronescu” si legea „Adomnitei” au avut momentul lor, atunci cand fiecare se afla la guvernare. In acest moment, gaselnitele politice care cel mult satisfac vanitati de partid, transforma argumentele celor care critica Parlamentul in certitudini.

Asa cum reactia unor politicieni la decizia Curtii Constitutionale privind Agentia Nationala de Integritate adanceste convingerea ca politicianul e doar „un hot” si „un imbuibat”. Ma intereseaza prea putin acuzele cum ca ANI actioneaza la comanda politica. Ma intereseaza mai mult perceptia ca politicianul se bucura de o avere nejustificata, furand din banul public si folosindu-si functia in interes personal. Tocmai de aceea politicianul trebuie sa isi prezinte delcaratia de avere si o institutie, ANI daca asta s-a decis, sa verifice aceste declaratii. Atunci cand politicianul se va bucura de ceva mai multa incredere, s-ar putea ca ANI sa nu mai fie necesara. Dar pana atunci, nu cu ANI am avea sa ne razboim, ci cu perceptia pe care omul de rand o are despre politicieni.

Nu imi propun sa dezbat aici motivele deciziei PDL sau optiunea lui Cristian Preda, nici daca ziaristul minte si manipuleaza mai mult decat politicianul, daca primul merita sa fie mai mult hulit decat al doilea.

Despre reforma clasei politice as exprima cateva opinii care, desigur, pot fi rapid demontate in functie de simpatiile politice ale celui care citeste.

Constat cu neliniste ca in acest caz domnul Preda e acuzat de rebeliune si nesupunere, cum, in egala masura, constat ca in alte situatii politicanului i se reproseaza ca este un “yesman” , un umil membru de partid, care nu cracneste si care pentru o functie considera slugarnicia totuna cu loialitatea. Deci, cum sa faci? Sa te opui acelor masuri care ti se par doar viscerale sau sa fii un membru de partid constiincios si daca partidul a decis, atunci sa te conformezi?! Care e atitudinea corecta? Sa accepti hotararile sefului chiar daca intra in contradictie cu normele unei convietuiri politice si sociale rationale? Sa te faci ca nu intelegi ca discursul politic este determinat nu de valori, ci de locul pe care un partid il ocupa pe scena politicii?

Declaratia liderului PDL contine un pietroi de adevar. Intr-adevar, ca sa fii politician, sa iti asiguri un drum linistit, lesnicios spre fruntea organizatiei, fie locale, fie centrale, sa accezi la un colegiu eligibil trebuie sa te supui deciziilor partidului, chiar daca iti stau ca aluna in Marul lui Adam. Trebuie sa ii spui sefului ca ceea ce decide e inspiratie divina si ca doar ticalosii i se pot opune.

Clasa politica nu se reformeaza pentru ca, in mod alarmant, cei care ar trebui sa o faca si sa o sustina, adica fruntea unei partid, nu o doresc.

Reforma clasei politice nu inseamna doar schimbarea Parlamentului bicameral in unicameral si nici macar reducerea numarului de parlamentari. Precizez ca sustin si pledez pentru reducerea numarului de parlamentari si bicameralism.

Principalii vinovati in nerefomarea clasei politice sunt chiar capii partidelor. Ei decid cine detine locul de ministru, cine e sef de organizatie, cine merita sa fie promovat. Forta nu o da profesionalismul, pregatirea sau educatia, buna crestere si cultura. Forta celui care va fi promovat provine din potenta lui financiara, de cati bani poate aduce la partid, de maiestria de a lingusi si de a-i spune sefului ca e cel mai capabil si mai valorors dintre oameni si neoameni, din capacitatea de a nu se opune dorintei sefului. Cel care critica, avertizeaza, isi pune intrebari e doar un frustrat care are cu siguranta un gand ascuns, dar gandul acela nu coincide cu gandul ascuns al stabului de partid.

Obsesia politicianului nu e locul de munca, ci “multimea” pe care sa o domine vorbindu-i despre frustrarile pe care le are si sa reuseasca sa o convinga ca e solidar cu frustrarea colectiva. Obsesia politicianului e sa vorbeasca, nu sa comunice, sa explice de ce acuza sau de ce nu poate guverna bine ca si cum “multimea” nu simte efectele guvernarii sau ale opozitiei. Ca si cum nu ar simti ca i se usureaza protofelul si asta nu ii e de ajuns sa inteleaga ca tara merge spre locul de nicaieri. Trebuie sa ii spui ca ce simte si vede nu e adevarat, adevarat e ceea ce ne raporteaza politicianul in rapoartele indesate de indici crescatori.

Notorietatea politicianului e mai degraba dependenta de atitudini isterice, de tipat, de identificat dusmani ai natiuni, de negare si permanenta sanctionare. Pretinsul dialog politic nu e pentru a rezolva, repara, construi, ci pentru a acuza si a justifica fiecare neputinta prin existenta partii adverse. Aparitia in media e garantata de exagerari pentru ca publicul devora cu mai multa usurinta exagerarea si exageratii decat discursul echilibrat. Cei de la putere apreciaza ca sunt perfecti si nu au nimic de rectificat, cei din opozitie sunt victimele propriilor discursuri si atitudini. Toata lumea accepta greseala pentru a putea apoi sa critice.

Aceiasi vechi politicieni, grabiti sa mustre tineretul imatur politic, nu sunt deranjati, de exemplu, de un detaliu, in aparenta, insignifiant, dar care spune mult despre responsabilitate si fatarnicie. La Parlament prezenta alesilor se face semnand intr-o condica. Intr-o solidaritate care este justificata prin “cutuma”, sunt semnati si cei prezenti si cei absenti. Am incercat sa gasesc o solidaritate minimala in a impune ca aceasta prezenta sa se faca electronic, prin cartela de vot. Propunerea a fost la fel de iritanta, ca si modul in care parlamentarii isi consemneaza prezenta pe baza careia isi iau indemnizatia. Pe hartie sunt prezenti aproape toti, in sala de abia se face cvorum pentru desfasurarea sedintelor.

Migrarea politicienilor e subiect pentru fiecare partid doar atunci cand e in opozitie. Fiecare sef de partid care pierde oameni minimalizeaza plecarile, ii considera “porumbei”, “tradatori”, depinde de inspiratie, dar nimeni nu merge pana la capat legiferand acest “oportunsim”. Motivul e simplu. Nu se stie cand vine partidul la putere si atunci migrarea nu mai e migrare, e doar o primenire a partidului cu oameni valorosi.

Imi amintesc de personajul lui Stendhal, Lucien Leuwen, senior, care il intreaba pe Leuwen junior la inceputul carierei publice: “Fi-vei destul de ticalos?…Lasa simtul moral la usa cand intri in minister”. Sa il amintesc si pe Rousseau care spunea “urasc supunerea pentru ca este sursa tuturor relelor”.

Am fost de acord că principiile care stau la baza legii sunt absolut pertinente, cum ar fi descentralizarea, crearea de competenţe, implicarea comunităţii.

Legea cuprinde nenumărate neconcordanţe între articole, inclusiv formulări ambigue care lasă loc intervenţiei discreţionare a ministerului. Aceste detalii cu buna voinţă politică şi renunţând la argumente de genul “e legea mea, nu schimb nimic” sau “e legea lor, combatem tot” pot fi corectate.

Sentimentul acut al cadrelor didactice este că se legalizează imixtiunea politicului în învăţământ. Un principiu bun, cum e implicarea comunităţii, aplicat pe un teren mlăştinos nu face decât să înfunde şi mai rău şcoala.

Aş fi aproape de acord cu reglementările care privesc implicarea comunităţii locale dacă nu aş trăi în România unde sentimentul apartenenţei la comunitate este aproape inexistent, unde oamenii trăiesc izolaţi în propria lor curte, iar judecăţile de valoare sunt perimate de sărăcie, ură, pizmă, răutate, incultură. Oare cum îl va evalua un consilier local pe profesorul care l-a lăsat corijent?

Legea prevede ca organ suprem de conducere a şcolii un Consiliu de Administraţie format din 1/3 membri cadre didactice, 1/3 reprezentanţi ai părinţilor şi 1/3 reprezentanţi ai consiliului local şi care nu pot fi cadre didactice în unitatea şcolară respectivă. Acest Consiliu aprobă, printre altele, programa şcolară, realizează evaluarea performanţelor profesionale ale cadrelor didactice şi ale personalului administrativ, sancţionează abaterile disciplinare etice sau profesionale ale cadrelor didactice, aprobă comisiile de concurs şi validează rezultatul concursurilor.

Acest tip de conducere introdus într-un spaţiu viciat de lipsa unor criterii de valoare şi performanţă, unde cultura comunitară este o abstracţiune nu poate să nu te neliniştească. Încerc să îmi imaginez cum arată aceste consilii la nivelul comunelor unde oamenii promovaţi de partide sunt arareori reprezentanţii de frunte ai localităţii. Criteriile care fac selecţia consilierilor locali nu vizează nici şcoala absolvită, nici posibilitatea acordului între subiect şi predicat şi nici calitatea de bun cetăţean al comunităţii.

Pe ce criterii vor fi selectionaţi părinţii din consiliu? Fac doar un exerciţiu de imaginaţie plecând de la raţionamentele de campanie când darurile de campanie nu sunt pentru toti votanţii, ci doar pentru votanţii “noştri”. Şi dacă cineva îşi imaginează că doar un partid practică această masură nu doar că se înşeală, dar pică în aceeaşi capcană de a judeca în funcţie de simpatiile politice. Cum ar lăsa echipa de consilieri ai partidului X sa faca parte din treimea parinţilor pe cei care nu sunt votanţi ai partidului X?

Numirea directorului şcolii este mai mult decât neclară. Legea prevede organizarea concursului pentru director de către respectivul consiliu. Până în prezent, legea lămureşte un singur aspect. Că acest director trebuie să facă parte din corpul de experţi al managerilor. Până acum nu am înţeles dacă există un asemenea corp constituit, dar mă îndoiesc că la nivelul satelor se vor găsi aceşti experţi. Pe cale de consecinţă, ar trebui să se găsească un doritor de la oraş care să vrea să devină director la o şcoală din mediul rural. În cazul în care nu se va prezenta nici o persoană la concurs, legea nu precizează ce se întâmplă. Se poate înţelege că Preşedintele Consiliului de Administraţie, respectiv un consilier local sau părinte, va deţine funcţia de director.

Pentru a nu lăsa dascălii, cu toate deficienţele lor, la mâna politicului, structura Consiliului de Administraţie trebuie schimbată astfel încât 2/3 să fie format din profesori. Pe fond, nu poţi să repari o maşină stricată cu o cheie stricată.

Libertatea de a ne alege guvernantii are drept rezultat “incheierea” unui contract intre cetatean si ales. Clauzele acestui contract par insa sa il defavorizeze pe cetatean daca iau in considerare una din cele mai des intalnite afirmatii, spusa pe tonuri diferite, de la inversunare la indiferenta, respectiv ca un politician poate fi sanctionat doar la patru ani si uneori nici atunci.

Tu, alesul, iti asumi niste responsabilitati si spui ca ai nevoie de patru ani ca sa le duci la indeplinire. Cetateanul parafeaza contractul, aplicand stampila de vot. Din pacate, termenii contractuali pare sa il protejeze doar pe ales. Cetateanul nu are nici o posibilitate sa renunte la acest contract pe perioada celor patru ani, chiar daca prin modul in care alesul intelege sa respecte contractul ii aduce prejudicii cetateanului. Trebuie sa astepti patru ani ca sa poti sa renunuti la colaborare. In toata perioada, tu, electorul, ramai prizonierul acestui contract, singurele forme de protest fiind mai degraba forme de defulare decat de sanctionare efectiva a celui care confirma zi de zi incapacitatea de a-si respecta promisiunile.

Pentru parlamentar, cea mai la indemana scuza va fi chiar votul uninominal care arata bine in teorie. Aceasta sistem electoral ar fi urmat sa curete si sa improspateze atmosfera politica. In practica, insa, parlamentarul ales pe vot uninominal nu difera foarte mult de cel ales pe lista. Sau, cel putin, in punctele esentiale nu exista nici o diferenta. Nu exista parghii de a actiona punctual in favoarea comunitatii pe care spui ca o reprezinti, problemele, mai ales pentru zona rurala, sunt atat de dependente de administratia locala, incat din Parlament doar amendamentele depuse la buget si respinse tot in acelasi ritm, iti arata buna credinta. Tu, parlamentar, stii ca e nevoie de bani pentru dispensarul care tocmai sta sa se darame, ca ar trebui introdusa canalizarea in comuna care dateaza in hrisoave de pe vremea lui Mihai Viteazul, si, probabil, pentru a-i pastra autenticitatea fiecare Guvern de pana acum a conservat-o in aceeasi stare, ca scoala trebuie reabilitata sau extinsa, dar ca s-au terminat resursele. Din acest punct de vedere, oricata revolta ar provoca afirmatia mea, sustin ca sunt foarte multi parlamentari care cunosc problemele comunitatii unde au fost alesi. Faptul ca esti constient nu consoleaza cetateanul si e firesc sa fie asa. Nu pot insa sa nu adaug ca mi se pare nefiresc ca intreaga clasa politica sa fie redusa la imaginea de “imbuibati”, “nesimtiti”, “nepasatori”, “trantori”. Dictionarul limbii romane cred ca nu cuprinde suficiente adjective atunci cand e vorba sa vorbim despre politicieni.

Si, cu toate acestea, cred ca cetateanul are dreptate. Sa astepti patru ani ca sa il poti da afara din casa pe cel care nu se achita de responsabilitatile pe care si le-a asumat! Poate nu e mult la scara istoriei, dar la cea personala, patru ani poate fi suficient de mult.

Exista o solutie practicata in cadrul democratiei nord-americane si in Elvetia, cea a  institutiei “recall-lui”, a rechemarii reprezentantului. In mare, ‘recall-ul” are semnificatia destituirii unui deputat sau reprezentant, destituirea fiind determinata in mod direct de vointa alegatorilor sai. Procedura este declansata printr-o petitie semnata de un numar de alegatori din circumscriptia unde a fost ales parlamentarul, situat intre 10 si 35 la suta din total, prin care se va solicita destituirea reprezentantului. Urmare acestei actiuni, se vor organiza alegeri partiale. Legea nu permite insa exercitarea acestui drept de rechemare decat o singura data in timpul mnadatului.

Am avut déjà prima reactie chiar de la colegii mei. Daca unii au spus ca poate fi o solutie, altii au invocat „banul“, lipsa constiintei civice, lipsa constiintei politice si usurinta cu care adversarul politic, mult mai bine dotat “economic”, va cumpara numarul de semnaturi necesar destituirii. “Ei, ce zici”, ma intreaba colegul din randul din stanga. Eu zic ca e bine sa mai sper si sa nu cred ca totul e de vanzare. Accept sa combatem solutia, dar sa fie respinsa pentru ca stim si noi si cetateanul ca totul e de vanzare refuz sa accept.

De câteva zile abundă piaţa de propuneri pentru revizuiri şi rescrieri ale Constituţiei şi de aici de redesenare a Statului. Cu cât pilim mai mult cu atât se subţiază materialul. Fragilitatea statului nostru este direct proporţională cu modificările dese pe care fiecare partid aflat la putere se simte obligat să le facă. Toţi vor să schimbe, să transforme, să modifice. Fundamentul acestor modificări pare mai degrabă supus propriilor fobii, obsesii, îmbăţoşări, aroganţe, interese de grup şi modificările nu au la bază un studiu fundamentat care să justifice toate vorbele vânturate pe piaţă.

În fond, reformarea instituţiilor este făcuta “ad hominem”, dintr-o perspectivă individualistă, centrată pe cel care acum deţine puterea. De 20 de ani, nu s-au creat instituţii solide, în schimb s-au cimentat personajele care domină scena politicii, iar în urmă găseşti molozuri de discursuri şi legi modificate pentru interesul fiecărui grup ajuns la putere.

Nici un proiect, nici o viziune care să fi scos România din declinul moral, social, politic, economic. Principala cauză o regăsesc în faptul că România nu a suportat o decomunizare profundă. Cei care acum decid soarta naţiunii sunt personaje şcolite în comunism, acolo unde au învăţat că politica e drumul spre puterea absolută şi nu un instrument de a construi o societate liberă, stabilă, coerentă, predictibilă.

Lipsa discursului logic, agitaţia continuă şi incapacitatea de a căuta argumente şi de a accepta argumente atunci când ele au sens pun în lumină persoana şi nu ideea.

Refuzul sau acceptarea e condiţitonată de identitatea vorbitorului. E opozant, atunci scoatem invectivele din buzunar şi le revărsăm, e din aceeaşi tabără, atunci aplaudăm şi înlocuim fetele de la Căpâlna cu corul vânătorilor.

Susţin că o democraţie puternică are nevoie de un canon al principiilor dure, dar nu mi-e indiferent cine le stabileşte şi cine le respectă. O caracteristică a vremurilor comuniste a fost cultul personalităţii. Nu am scăpat de aceasta tară. La noi, miniştrii nu sunt funcţionari în slujba statului, sunt vedete care înţeleg că funcţia trebuie să ii slujeasca pe ei.

Cei care propun pe rând şi de-a valma o Republică semi-prezidenţială, cu un Preşedinte care poate să dizolve Parlamentul, devenind un arbitru absolut al societăţii, cu Parlament unicameral, cu sisteme electorale cu vot majoritar pur, ar trebui poate să cugete asupra – cel puţin – unui aspect: suntem noi atât de evoluaţi încât să punem între paranteze trecutul nostru recent şi să credem că în 20 de ani ne-am vindecat de tendinţele autoritariste, să fim atât de curajoşi încât să fim gata să recreăm pârghiile pentru ca statul să însemne un singur om, un singur partid.

Oare susţinătorii de astăzi ai Republicii semi-prezidenţiale ar fi fost la fel de hotărâţi şi motivaţi dacă Preşedinte ar fi fost Mircea Geoana sau Crin Antonescu, politicieni care în mod evident nu se bucură de simpatiile celor care acum pledează pentru puteri sporite pentru Preşedinte?

Numărul parlamentarilor trebuie redus, votul uninominal trebuie redefinit. Regulamentul de funcţionare al celor două Camere trebuie modificat substanţial, începând chiar cu modul în care se face prezenţa în Parlament. Problema acestei instituţii  este una de fond şi nu de forma, iar relele pleacă de la modul de funcţionare şi mult prea puţin din existenţa celor doua Camere.

Descrierea lui Virgil Madgearu pe care o făcea Parlamentului din 1923 este îngrijorător de valabilă şi pentru anul 2010: “ Avem dar, două constatări: sentimentul că cetăţeanul nu este reprezentat în instituţia parlamentară şi convingerea că maşinăria parlamentară nu funcţionează. Se adaugă la aceasta că guvernarea parlamentară, fiind o guvernare de partide, chestiunile mari sunt discutate în prealabil de către organizaţiile de partid, care iau hotărâri de principiu asupra lor şi când aceste chestiuni ajung în cercetarea parlamentului din motive de economie de timp sau din alte motive discuţia se reduce la o luptă între gladiatori şi atunci parlamentul se transformă în teatru sau în circ sau cel mult într-o faţadă”.