Alteţa Mea, Alin IONESCU de România

*Acest articol a aparut si pe www.catavencu.ro

Acest text a aparut si pe catavencu.ro

Din ce este format un “porc” şi cum se taie el?

Un porc, am (fost) învăţat la zoologie în clasa a II-a e format din cap, trunchi şi membre. Şi coadă, mă rog, dar coada părea mai mult un adaggio inutil al porcului decît o parte constituantă a lui. Mereu m-a intrigat această tranşare ştiinţifică a celui mai gustat animal românesc. Mergeam la ţară la bunici de Crăciun, ca la un concert live de tăiere a porcului, şi nimic din ce vedeam că făcea tataie acolo n-avea vreo legătură cu ce spunea tovarăşa învăţătoare la şcoală. Pentru tataie, porcul era format din şorici, spată, pulpă, şiră, iepuraşi (aşa le zicea el subţireilor muşchiuleţi dorsali), căpăţînă, osînză, ficat, rinichi, maţe… şi “băşică”, vezica urinară, pe care o extrăgea cu grijă de fiecare dată, o golea şi o usca sperînd zadarnic că noi, nepoţii lui semi-urbani născuţi în socialism, o vom trata aşa cum o tratase el în copilăria lui: drept mingea ancestrală a copilului rural din Lunca Dunării. Nouă însă, industrializarea forţată ne aduseseră la picioare mingea de cauciuc, cu supapă de plastic, de 19/35 lei, aşa că “băşica” rămînea agăţată într-un şopron, de o grindă, ca un exponat într-un fals muzeu al copilăriei. Ideea e că “tăierea porcului” – această practică ritual-gastronomică – n-avea nici o legătură cu zoologia, ci era mai degrabă o instituţie pragmatică, cu valenţe păgîne, ambalate în hîrtie de ziar creştin-ortodox. Lui tataie nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să taie porcul la modul aristotelic şi nici măcar dacă ar fi ştiut chirugie porcină nu s-ar fi apucat să-l tranşeze nuanţat, în funcţie ramurile şi crengile medicinei, să-i desfacă adică sistemul muscular, apoi să opereze porcul ca să-i scoată sistemul digestiv şi aşa mai departe. Tataie tăia porcul artistic, nu ştiinţific, mînat de gusturi şi nu de nedumeriri savante. Anticipa ciorba de potroace în despicarea cu toporişca a coloanei vertebrale, toba în extragerea organelor interne, jumările şi săpunul de rufe în sfîrşierea atentă a stratului de grăsime, iar în tinereţe opincile în decuparea şoriciului păros de pe burta îngropată în zăpadă, înainte de a-l pîrli. Profund neştiinţific, aberant de pragmatic, porcul era format pentru tataie, spre deosebire de Aristotel în De Partibus Animalium (Despre părţile animalelor) nu din organe şi funcţii, ci din ciorbă, şuncă, sarmale şi opinci. Uitîndu-se la Ghiţă înainte să-l ucidă, tataie era ca Michelangelo în faţa unui bloc de marmură în care vedea Pieta.

De la opinci la gumari

Dacă tot am ajuns la opinci e foarte important să înţelegem legătura dintre opinci, gumari şi tăierea apoi pîrlirea porcului în practica tradiţională. Are legătură cu mutaţiile din presă, fireşte. Pînă prin anii ‘50, ţăranul român din Lunca Dunării înjunghia porcul, apoi îl aşeza în zăpadă, îngropîndu-i meticulos burta ca să rămînă cît mai rece şi de-abia după aceea îl pîrlea. Astfel, partea cea mai moale şi flexibilă a pielii rămînea netransformată în şorici şi nu lua drumul gurii, ci pe acela al picioarelor, fiind destinată confecţionării opincilor. Începînd de prin anii colectivizării, industria de bunuri de larg consum de sorginte sovietică a început să fabrice pe scară largă opincile de cauciuc ieftin (“gumarii”), şi să le comercializeze în masă la sate. Ţăranii au renunţat în cîţiva ani la opinci şi astfel zona epidermică a porcului, destinată încălţărilor, s-a transformat în cel mai subţire şi apetisant şorici. Ideea e că, dacă gîndim lucrurile cu ceva mai multă destindere ideologică, există un lanţ cauzal care ne dă voie să spunem că, într-un fel, URSS le-a dat şansa ţăranilor români, după milenii, să guste din cel mai bun şorici rumenit, şorici pe care, înainte de apariţia gumarilor sovietici, nu-şi puteau permite să-l fabrice fiindcă trebuia să păstreze materia primă pentru opinici.

Ce este presa şi cum se citeşte ea?

Această tranşare a “corpului media” în informaţie şi opinie e, cumva, precum tranşarea aristotelică a porcului. Teoretic, într-o logică de manual de jurnalism anglo-saxon, informaţia e cînd doar spui cine/ce/cînd/cum… iar opinia cînd intri pe teritoriul lui “de ce?” Într-o logică tradiţională şi clişeizată, care trădeză o mitologie iluministă defunctă, lucrurile probabil că stau aşa. Ceea ce îndeobşte numim (sau, mă rog, am numit) “presă” oferă două mari genuri: informaţii şi opinii, fiecare cu speciile lor. Aparent, această dihotomie a fost şi încă mai pare, pentru unii, funcţională; ea dă impresia că descrie o evidenţă, o banalitate cu care nu merită să-ţi pierzi timpul şi să-ţi munceşti neuronii. Ei bine, problema e că acest tip de a împărţi produsele de presă seamănă cu chestiunea tranşării porcului. E relativ coerent să spui că porcul e format din sisteme (osos, mucular, digestiv) într-o abordare zoologică, dar profund lipsit de sens într-una pragmatică, unde e format din şorici, muşchiuleşi, caltaboşi, etc. Cum ar veni, din punctul de vedere al zoologilor, porcul e rezonabil să fie descris într-o epistemă aristotelică. Din punctul de vedere al celui care îl taie ca să-l mănînce (spele cu grăsimea lui/încalţe cu pielea lui), această perspectivă e absurdă. E de pfererat una semiotică şi funcţionalistă. De fapt, aici e tot schepsiul şi toată debusolarea. Oamenii fac analize despre presa de azi folosind modele de interpretare din secolul XIX. Azi, presa nu mai are nici o legătură cu “presa”, cu tiparniţa adică, nu mai are nimic de-a face cu informarea, cu scoaterea gloatei din beznă, cu dezbaterea publică, cu idee de spaţiu al disputei ideologice burgheze, ci cu adîncirea controlată şi profitabilă într-o pîclă a consumului. Presa nu mai are de fapt vreo legătură serioasă nici cu politicienii, nici cu opinia publică în sensul ei tare, de secol XIX, ci cu multinaţionalele de detergenţi şi lactate, cu industria show-bizului, cu industria modei şi a comunicaţiilor. Ziariştii iluminişti de ieri poate că mai aveau o rămăşiţă din damblaua asta eroică de a scoate masele din bezna în care considerau ei că au fost băgate de ştabii medievali ai Bisericii. Şi zic “poate”. Ziariştii de azi sînt doar nişte super-burghezi care vor să-şi vîndă ziarele şi atîta tot. Şi pentru asta nu caută altceva decît să-şi flateze targetul, să-l seducă, să-i creeze dependenţe de consum, să-i construiască modele ideolgice de integrare socială, să-i strecoare discret şi cinic idei, păreri, opinii, trenduri, informaţii, presupoziţii sumare de înţelegere a lumii şi vieţii. Pe scurt, să-i reţină atenţia doar atît cît să-i fugă ochiul o secundă de pe textul la care s-a muncit o zi pe reclama de alături, pe care s-au încasat nişte mii de euro. Minciună, manipulare? Hai să fim serioşi! Astea sînt cuvinte de pe vremea lui Stalin. Azi, vorbim de automanipulare, dragilor! De autocenzura jurnalistului, care nu vrea să-şi crispeze mental cititorii scriind mai mult de 100 de cuvinte şi încercînd să ghicească cît mai exact ce anume l-ar enerva sau flata pe onoratul cititor într-atît încît să se obosească să-şi arunce ochii peste cîteva cuvinte scrise.

De ce a împlinit Ion Iliescu 80 de ani? Fiindcă nu putea să împlinească de două ori la rînd 79, de-aia.

Am învăţat cu toţii la şcoală şi ne-a intrat adînc în cap acest mod de a gîndi iluminist cum că rolul fundamental al presei e să informeze. Şi de-atunci repetăm mecanic, ca nişte papagalii instruiţi, această dogmă iluministă. Că presa e a patra putere în stat, că e cîinele de pază al democraţiei şi alte metafore din astea, bune la vremea lor, dar pe care azi le incantăm bălmăjit; noi, ziariştii, ca popii care mormăie cu juma’ de gură predici, dar trag cu ochiul ca să vadă cît s-a strins în cutia milei faţă de presa scrisă, cititorii ca nişte enoriaşi semi-apostaţi, care dau infinit mai mulţi bani cînd se duc să-şi umple cărucioarele la sfînta Cora decît atunci cînd miluiesc nevoiaşi la Sf. Maria. În fond, hai s-o spunem cinstit: presa nu mai informează de mult pe nimeni, poate nici n-a informat vreodată pe cineva, dar asta e altă discuţie. Aş putea să iau orice ştire din orice ziar şi să vă arăt că nu e nici o informaţie relevantă acolo pentru viaţa voastră. Na, voila, poftim, un singur exemplu: “Ion Iliescu a împlinit 80 de ani”. Asta nu e o informaţie pentru nimeni. Pentru fanii lui Iliescu ea este un comentariu de genul: “Ne bucurăm mult că Ion Iliescu a apucat vîrsta asta şi uite ce sănătos e şi verde la cap!” Pentru ăilalţi: “Hai, băi, nene, nu mai crapă odată moşu’?”. Nimeni n-o să vrea să ştie aşa, ca pe-o informaţie pură şi simplă, cît ani a împlinit Ion Iliescu cum nimeni n-o să întrebe vreodată “unde e sarea?” dacă n-a gustat înainte din ciorbă şi n-a considerat că i-ar plăcea mai sărată. La fel cum nici un ţăran nu-şi va tăia porcul de Crăciun după logica sistemică aristotelică, scoţînd din animal sistemul osos, ci după o pragamatică semiotică inspirată din Umberto Eco, căutînd cea mai bună tranşare posibilă pentru a-şi asigura o ciorbă de potroace cît mai gustoasă.

Cine ne sînt cititorii?

L-aş parafraza aşa, la mişto, pe Marx, zicînd că ziariştii de ieri n-au făcut decît să informeze lumea, important însă e de a o flata. Publicul cititor a devenit o masă de consumatori răsfăţaţi, cu gusturi infantilizate şi plezirisme meteorologice, indispus să acorde timp şi bani oricărei chestii care să-i solicite intelectul. Nu că ar fi prost. Pur şi simplu e leneş, răsfăţat şi e în curs de a abandona de bunăvoie interesul pentru lectură. Preferă să vadă filme decît să citească pagini, să judece sumar decît să cadă pe gînduri, să se bucure în registru minor de cuvinte decît să pargurgă teritorii ideatice mai vaste. E turist, nu explorator. De regulă deschide ziarul doar ca să-şi omoare timpul cît vine metroul, ca să-şi confirme prejudecăţile, ca să aibă pe cine înjura, ca să se indigneze plăcut ori să zîmbeacă neglijent de prostia celor mai proşti ca el, ca să aibă ce vorbi cu ceillaţi. Uneori şi invidia îi face bine. Se simte motivat. Cît de cît. Nu mai citeşte mai mult de 1500 de semne, nu se mai concentrează pe spaţii vaste, doar frunzăreşte plictisit. Intră fără tragere de inimă într-un text şi-l abandonează repede, la cel mai mic semn de dezinteres sau dezacord. Nu caută confruntarea de idei, ci confirmarea proprilor opinii. În general, scanează titlurile cu sastiseală, ca un sultan smochinit ce-şi plimbă privirile printr-un harem; are chef de ceva de citit, dar parcă s-ar culca mai degrabă, mai ales că nici privirea nu prea îl mai ajută. Rezonează cel mult la o banală confruntare de orgolii, care-i creşte doza de egotism din sînge şi-i flatează status-ul, evită conştient şi programat situaţiile de lectură care estimează că i-ar diminua respectul de sine. Zona publică începe acolo unde începe să se simtă deranjat minimal de opiniile celorlaţi şi-atunci ori evită, ori se ciondăneşte viril. Mda, uneori mai face eforturi de a se considera solidar cu umanitatea şi cu semenii şi donează cîţiva euro prin sms pentru sinistraţii unui cutremur dintr-o ţară îndepărtată, despre care habar n-are unde se află pe hartă, dar în care se gîndeşte să-şi petreacă cîndva concediul. Uite, că mai e şi presa bună la ceva! Mai arată necazurile oamenilor! O fi rău? O fi bine că lucrurile stau astfel? Cine crede că e rău, are dreptate. La fel şi cine crede că e bine. Oricum, nu contează cine are dreptate; contează cine cîştigă mai mulţi bani. Din dreptatea lui, fireşte.

De ce se nu prea se mai agrează ziaristul cu cititorul

De cînd mă tot gîndesc la problema asta, în care Internetul a intrat peste presa scrisă ca motorul cu aburi peste industria navală cu pînze în secolul trecut, observ două tendinţe mari şi late. Ambele sînt eronate şi ipocrite.

1) Prima e să dai vina pe cititori. Asta o fac ziariştii mai spălaţi, directorii intelectuali, publicul înalt, cititorii quality. Ei observă, lamentîndu-se, că mediocrii s-au prostit, că dau banii pe tabloide, că nu mai citesc Thomas Mann şi frunzăresc Libertatea, că se ascund sub anonimat şi cometează porcării în subsolul articolelor de pe Net, că nu mai vor dezbatere de idei, că preferă înjurătura de mamă logicii simbolice, că, că, că… Eu însumi am fost afectat de genul ăsta de întîmplări. Între timp am înţeles un lucru banal şi cu efect calmant: asta vor oamenii, asta fac. Nu poţi să învinovăţeşti pe cineva că e nesimţit, dezinteresat de ceva anune sau leneş mintal. E problema lui personală. Idiotul e în alt target. Cineva să-i ia banii!

2) Ziariştii sînt de vină. În această zonă se situează o mare parte a cititorilor mediocri şi veleitari, un segment bunicel al politicienilor cinici (exemplar e cazul Băsescu), care indică profitabil ţapi ispăşitori în presă, dar şi unii jurnalişti care n-au depăşit încă faza aritotelică a inţelegerii ideii de media şi care conideră că presa tinde să moară fiindcă cei care o fac nu mai sînt suficient de inventivi şi inteligenţi încît să-i asigure supravieţuirea la acelaşi standard. Pentru fiecare dintre cele trei categorii motivele diferă cel puţin sub un aspect esenţial: primele două categorii susţin că ziariştii sînt de vină fiindcă “şi-au vîndut conştiinţele patronilor lor”, “au devenit tonomate” şi nu “mai au coloană vertebrală”. Am citat fiindcă ador sintagmele astea staliniste de etichetare a “celor vînduţi” lansate de Băsescu. Ceilalţi însă cred că vina nu e etică, ci intelectuală. Pentru primii, ziariştii sînt vînduţi iar cititorii oneşti, pentru ceilalţi ziariştii sînt proşti iar cititorii deştepţi. În primul caz, cititorul îşi abandonează ziaristul din motive etice, în al doilea caz explicaţia constă într-un deficit de seducţie în cadrul unui cuplu ziarist-cititor, care nu e conotat etic, ci intelectual. “Minte-mă frumos, înseală-mă cu cap!”, pare să spună cititorul în varianta asta, spre deosebire de prima, în care ar zice “Termină cu mincinile, prostituată media ce eşti!” Ei bine, dacă prima variantă traduce interesele unor policieni şi pseudo-fanatismele etice ipocrite ale unei mase de cititori, a doua traduce o auto-învinovăţire din pricina unei iluzii şi a unei nostalgii blegoase. Jurnaliştii care se auto-învinovăţesc, care adoptă explicaţia incapacităţii intelectuale a jurnalisţilor de a inova, sînt precum vechii marinari iscusiţi de pe vasele cu pînze, care n-au putut accepta că declinul unei industrii, declanşată de o mutaţie tehnologică uriaşă, a fost o dramă profesională care n-a avut nici o legătură cu priceperea sau inteligenţa lor. Ei bine, nici boala cronică a jurnalismului tradiţional n-are vreo legătură cu jurnaliştii deştepţi şi inovativi. Mutaţiile socio-tehnologice uriaşe rad pur şi smplu multe specii profesionale şi asta n-are a face nici cu etica, nici cu inteligenţa. Iar acum a cam venit rîndul ziariştilor, al speciei lor, tot aşa cum, odată cu motorul cu aburi, a bătut ceasul corăbierilor.

Concluzie

Jurnaliştii “cei mai jurnalişti” vor muri primii tot aşa cum dinozaurii “cei mai dinozauri” au dipărut imediat. Jurnaliştii cei mai puţin “jurnalişti” vor supravieţui, poate, precum rozătoarele. Unele dintre exemplarele cele mai puţin adaptate la vechiul mod de a face jurnalism vor avea cele mai mari şanse de supravieţuire în noul “media” de viaţă, vor suferi mutaţii şi, sper, vor trăi. Aşadar, paradoxal în ordinea vechiului regim media, dar perfect coerent în logica mutaţiilor socio-tehnologice majore, unii dintre cei mai prăpădiţi jurnalişti de azi vor face parte din specia dominantă de mîine. Deocamdată nu ştim care sînt aceia. Culmea e că nu ştiu nici ei. Însă specia jurnaliştilor va dispărea. În fond, totul depinde de felul în care te uiţi la un porc: fie că-l priveşti aristotelic şi sigur pe tine şi îl vezi ca fiind format din cap, trunchi şi membre, fie te uiţi la el dilematic, cu ochiul taxonomic al lui Eco, şi îţi spui că e făcut din ce vrea omul să-şi prepare din trupul lui. Oare cine va şti să vadă cel mai bine îna acest porc felul de mîncare preferat al cosumatorilor de mîine? S-ar putea să ştiu răspunsul, s-ar putea să nu-l ştiu. Habar n-am.

Acest text este publicat şi pe catavencu.ro

H-RP: “Asqueroso. Yo no creo que Basescu pegara al niño, creo que sólo le empujó. Su error fue no negarlo de inmediato. Fue un poco como el caso de Bill Clinton con el sexo oral… Por cierto, sé de buena fuente que a Basescu le ofrecieron una cinta de Mircea Geoana recibiendo sexo oral y él se negó a utilizarla en su contra. Es un hombre honesto, créame.”

Din acest răspuns, orice om raţional înţelege două lucruri:

1) “ Yo no creo que Basescu pegara al niño, creo que sólo le empujó ” Adică, dl H-RP crede că dl Băsescu nu l-a lovit pe copil, ci doar l-a împins. Da, dl Patapievici afirmă că crede (dacă recunoaşte autenticitatea interviului) că dl Băsescu “sólo le empujó ” pe copil. Iar asta mi se pare deja că schimbă datele dicuţiei despre jurămîntul lui Băsescu pe Biblie şi despre “onestitatea” celui despre care, mai apoi, dl Patapievici spune “Es un hombre honesto, créame.”

Atenţie, aici presa care s-a repezit să comenteze, n-a sesizat că dl H-RP vorbeşte despre similaritatea cu cazul Clinton în legătură cu “lovirea” copilului de către dl. Băsescu, nu legat de presupusa casetă cu dl Geoană - ” Su error fue no negarlo de inmediato. Fue un poco como el caso de Bill Clinton con el sexo oral…” Adică, dl H-RP, crede (dacă interviul nu e trucat) că nici Băsescu nu l-a “lovit” pe copil, cum nici Clinton n-a întreţinut “sexual relation” cu Monica Lewinsky. Cu ar veni, dl Patapievici pare să susţină că la Ploieşti n-a fost “lovire cu pumnul” în sensul în care în Biroul Oval n-a fost “intromisiune cu penisul”. Şi în cazul ăsta, mă întreb în ce sens crede dl Patapievici că dl Băsescu e onest: în sensul că ştie să jure ca Clinton? În cazul ăsta e doar şmecher, cred eu, nu onest, adica mincinos pe cale “semantica”:)). E inadmisibil că presa toacă de azi dimineaţă chestia asta, dar nimeni n-a sesizat faptul banal că dl H-RP compară “lovirea” puştiului de către dl Băsescu cu “relaţia sexuală” a lui Clinton cu Monica, chestie care mi se pare cu adevărat o declaraţie bombă. La naiba, nimeni nu pare să fi citit textul din La Vanguardia.

2) În al doilea rînd, e explicit (dacă interviul e adevărat) că dl H-RP, afirmă că “a Basescu le ofrecieron una cinta de Mircea Geoana recibiendo sexo oral y él se negó a utilizarla en su contra.”. Adică spune exlicit despre ce ar fi vorba în acea casetă care i s-ar fi oferit lui Băsescu. Evident, e modul condiţional peste tot, dar condiţionalul nu elimină afirmaţia. E ca şi cum aş spue eu că am auzţit de la un amic că un anume dl Iscusea Icuselscu ar fi deţinut o casetă compromiţătoare cu Băsescu făcînd pipi pe un monument al eroilor de la Posada, dar din respect pentru eroi şi pentru o campanie electorală elegantă, dl Icsuselscu a distrus-o. Dezminţirea dlui H-RP – pe care am citit-o pe blogul amicului Morar – şi în care se invocă un fragment de e-mail, se referă tocmai la acea folosire a condiţionalului. Or nimeni n-a contestat că dl H-R. P ar fi folosit modul condiţional. Nici măcar afirmaţiile dlui H-R.P din interviul din La Vanguardia, repet, dacă interviul e autentic.

În primul rînd, aşa cum vorbeam aseară la un pahar de vin cu nişte prieteni, ca să înţelegeţi mai bine ce e aia “politică” ar trebui să vă uitaţi la filme cu mafioţi, nu la alea istorice, cu eroi şi voievozi. În al doilea rînd o să vă pun o întrebare retorică: aţi auzit de Carol al II-lea? Booon, mă bucur că aţi auzit. Din pdv-ul meu, acest personaj politic a fost precursorul lui Ceauşescu şi, mai nou, al dlui Traian. Nu vreau să discut aici despre el ca dictator, fiindcă nu e cazul. Nici pe camarila lui celebră care l-a enervat cumplit pe Maniu n-o să insist prea mult, nici de Elena lui, singura persoană – probabil – care i-a adus ceva bucurii în viaţă şi în care a avut încredere pînă la moarte. Aşadar, nu despre regele Carol al II-lea aş vea să vorbesc, ci despre omul politici Carol al II-lea, adică despre acel tip de personaj politic cinic, capabil să-şi stoarcă maximum de profit personal din orice conujunctură politică i se oferă la îndemînă, în care e aruncat sau în care se aruncă, în care viaţa îl surprinde sau, dimpotrivă, în care el o surprinde pe ea.

O să vreau să aduc aici o nuanţă foarte importantă, decisivă în înţelegerea acestui text. Cînd vorbesc de Carol al II-lea ca om politic, mă refer la o tipologie de a face “politică” – atît în sensul larg al termenului, cît şi în cel îngust, de politică în sens generic, ca artă a urmăririi intereselor personale în situaţii de interacţiune socială. Cum spunea Max Weber la începutul secolului XX, orice om face politică şi tocmai de aceea se vorbeşte de “politica bancară a devizelor, de politica scontului Băncii Reich-ului, de politică sindicală, de politica şcolară a unui oraş sau a unei comune, de politica unei asociaţii, ba chiar, pînă la urmă, de politica unei femei înţelepte care ştie să-şi conducă bărbatul”. Doar o înţelegere îngustă a “politicii” ne face să privim îndeobşte acest gen de practică umană doar în termenii de “partide poltice” sau de “artă a guvernării unui stat”. În fapt, politica se exprimă în orice situaţie de viaţă, iar o banală negociere de genul “tu speli vasele, eu duc gunoiul” e o situaţie politică.

În mod natural, fiinţa umană se manifestă politic în orice grup în care se exprimă, încercînd să-şi atingă interesele, fie că e vorba de a obţine bani, admiraţie sau, într-o ultimă şi cea mai înaltă instanţă, dreptul pur şi incontestabil de a decide asupra acţiunilor celorlalţi, adică pe scurt “puterea”. “Puterea” aceasta e un fel de drog cu un nivel ridicat de puritate, un fel de cocaină a sufletului, drogul celor privilegiaţi, şi tocmai de aceea el se consumă cu pedilecţie în zona politică înaltă sau în zona business-ului de sute de miloane de euro. Puterea dă o dependenţă cruntă, o dependenţă care nu poate fi intuită de oamenii simpli, care n-au făcut cel mult decît să pună pe limbă, în situaţii mărunte, o formă mult diluată de “putere”, un ghemotoc de frunze de coca cel mult, ţinute la măsea. De aceea, vorbind despre puterea pură, majoritatea oamenilor vorbesc în necunoştinţă de cauză. Despre ea nu se poate vorbi în cunoştinţă de cauză înainte de a o fi consumat, iar după ce ai consumat-o şi ai devenit dependent, nu-ţi mai vine să spui adevărul despre ea, asta deşi îl ştii perfect. În plus, dependenţa de putere este atît de mare încît orice om care a gustat-o tinde să facă orice pentru nu fi deposedat de doza zilnică.

De aceea spun, cînd spun, că Stalin era un obsedat de putere, nu un comunist şi că ideologiile sînt subsidiare ale puterii, scule şi echipamente retorice cu care oamenii se luptă pentru putere în peisajele politice pe care le găsesc la faţa locului. La fel sînt şi mision-vision-urile companiilor, ideologii comerciale de legitimare retorică a puterii de piaţă, fantezii croite din cuvinte de al căror adevăr îi doare undeva pe marii acţionari sau pe CEO. Sistemele politice devin din peisaje bune pentru pictori nişte cîmpuri de batălie, topos-uri întîmplătoare sau nu ale luptei în care politicienii încearcă să obţină cît mai multă putere dintr-o situaţe dată, să profite cît mai mult de dealuri, văi, cursuri de rîuri, rîpe. Gîndiţi-vă la bătălia de Waterloo şi veţi înţelege că noroiul de pe cîmpul uşor mioritic de lîngă Bruxelles a avut în acea zi de 18 iunie 1815 un rol decisiv. Da, noroiul l-a zdrobit pe Napoleon atunci. Fireşte, noroiul s-a aliat cu armatele anglo-prusace, cu incompetenţa generalului Soult, noul său şef de stat major, un căpiat care a trimis o singură solie călare către armata de joncţiune a mareşalului Grochy, dar totuşi noroiul a fost cel mai puternic.

Dacă alegem să privim lucrurile în felul acesta, atunci suma tuturor circumstanţelor în care Stalin a ajuns în situaţia de a lupta pentru putere după moartea lui Lenin sau cea în care Carol al II-lea a ajuns s-o facă după revenirea sa în ţară în 1930, sînt precum rîpele şi noroiul de pe cîmpia de la Waterloo. Oamenii luptă pentru putere în peisajele politico-ideologice pe care le găsesc atunci cînd decid să angajeze lupta sau, şi mai bine, în peisaje pe care decid să le manipuleze în favoarea lor astfel încît să-şi pună în avanataj punctele forte, în dauna adversarilor, cărora cîmpul de luptă le potenţează slăbiciunile. E banal, dar complicat totodată. În acest sens, Carol al II-lea seamănă cu Ceauşescu sau cu talentatul domn Traian. Şi repet, nu descriptiv şi în detaliile epocii lor, ci structural, ca tipologii politice. Fiindcă nu-ţi poţi dori să te afirmi ca om politic într-o dictatură, să vrei puterea adică, comportîndu-te democratic cu challengerii, respectîndu-le opinia. La fel cum nu poţi ajunge secretarul general al PCR în România anilor ‘65, afirmîndu-ţi credinţa în principiile liberalismului şi ale pieţei libere. Cum, la fel, nu poţi ajunge azi să speri că vei deveni membru al Parlamentului dacă te apuci să strigi sus şi tare că eşti un comunist adevărat, pur sînge, şi că aderi la principiile marxism-leninismului. Ai părea pur şi simplu nebun. Stalin, încolţit de nemţii care se apropiau de Moscova, a virat imediat dreapta şi a făcut apel la valorile naţionaliste ruse, invocînd figurile ţarilor. El, practic, a fost un soi de ţar Petru cel Mare, morfologia lor politică trădînd o cruntă similaritate; şi nu mă refer aici doar la faptul că amîndoi erau înnebuniţi de plăcere cînd era vorba de torturi, ci la faptul că foloseau aceleaşi tehnici de a-şi anihila, simbolic şi trupeşte adversarii, aceleaşi tehnici de a manipula masele, de a-şi controla slugile.

Nu ştiu dacă a priceput toată lumea ce-am vrut să zic, dar tocmai acest dubiu mă face să cred că am explicat suficient de bine.

Dar revenind la similaritatea dintre Carol al II-lea şi Traian al II-lea, la relaţia lor cu Tătărăscu şi Tătăriceanu, lucrurile pot fi analizate, mai meticulos, cam în felul următor.

În ‘30, Carol a făcut un deal cu Maniu că dacă PNŢ-ul şi el personal îl sprijină să se facă iar rege, el se lasă de curvărăseală, o ia acasă pe soţie, pe Elena de Grecia adică, şi devine un prim regent responsabil prntru regele Mihai. Maniu, fraier, acceptă, de dragul ţărişoarei, deh. La cîteva luni de la întîmplare, prin august, Elena Lupescu era din nou fufă prin Palat, camarila se intalase bine-mersi şi Carol îi dătea cu tifla lui Maniu. Ce înţelegere, ce strîngeri de mînă, ce onorabilitate? Ce făcuse Maniu pentru Carol? Păi, cam totul. La 6 iunie 1930, Carol îi telefona de la Cotroceni lui Maniu spunîndu-i “Am sosit”. Iar Maniu îi răspundea “Bine aţi venit, Alteţă!” Acea sosire înseamna însă începtul celei mai nasoale perioade politice din istoria modernă a României. Sosind în ţară, Carol îşi încălcase toate promisiunile şi toate semnăturile, dar nu erau nici primele, nici ultimele pe care le încălca. Istoria a consemnat zeci de astfel de situaţii, care mai de care mai imorale şi probabil că nici una dintre strîngerile de mînă ale lui Carol nu a avut pentru el semnificaţia onorabilă a gestului, ci doar pe aceea a unei amăgiri a inocenţei celorlalţi. În faţa camerelor reunite, de faţă cu patriarhul Miron Cristea, Carol declara pompos, după ce Guvernul Mironescu abroga articolele 6 şi 7 din Statutul Casei Regale care îl scoseseră din rîndul familiei domnitoare, că “pribegia i-a fost silită, dar că nu a venit cu gînduri de răzbunare” şi că scopul lui de de “a-i aduna într-un mănunchi” pe cei care vor “propăşirea patriei”. După care, imediat ce a terminat de afirmat că a venit să-i adune pe toţi, a trecut metodic la dezbinarea tututor. Cu o pervesitate şi cu un cinism de neimaginat a tocat mărunt tot ce a însemnat PNŢ şi PNL, pînă le-a găsit dracii. Tehnica sa favorită era să atace la vîrful partidului şi să învrăjbescă pe nr 2 cu nr 1, oferindu-i şansa formării guvernului secundului sau, mă rog, celui care putea să rupă partidul în două, tocîndu-l încet şi metodic, folosindu-se de oamenii din eşaloanele secunde ale partidelor ca de nişte unelte personale de unică folosinţă. Cum îşi atingea scopul, cum se spăla pe mîini de ei. Maniu, scîrbit, s-a retras în opoziţie, nu înainte de a-l blestema. Pe nefericitul de I.G. Duca l-a făcut să-l scape de leigionari, după care l-a dat pe mîna lor, sugerîndu-le că a fost ideea lui Duca să-i scoată afară din politică. Regina Maria l-a suspectat şi acuzat de complot, dar el a vrăjit-o şi a dat vina pe Gardă, iar apoi s-a dat bolnăvior şi nu s-a dus nici măcar la funeraliile lui Duca. Asta după ce o vrăjise pe Maria să-l convingă pe Duca, succesor legitim al lui Brătianu la conducerea PNL, să iasă din opoziţie şi să-i facă guvern lui fiu-său. Fraierul de Duca a ieşit, i-a făcut Guvern, după care zbang, cinci gloanţe în gară la Sinaia, cu lumina stinsă. După Duca, l-a luat pe dr. Angelescu, dar l-a dat afară după o săptămînă (mai tîrziu l-a mai luat o dată), ca să-l ia pe… Tătărăscu, un fel de lider informal al “tinerilor liberali”, un soi de domn pofticios de putere, care voia să ardă etapele prea repede în rîndul PNL şi să se caţere mai repede la vîrf. Ideea era de a-i izola pe Brătianu şi pe Maniu în partidele lor, de a le măcina, de a construi tacticos imaginea unui Parlament corupt şi gălăgios, a unor partide incapabile să guverneze, a unei clase polirice corupte şi vai mama ei, timp în care el se suia pe caii albi, lupya contra corupţiei, moderniza instituţii în favoarea camarilei… să continui sau deja recunoaşteţi personajul? Nu mai zic că după ce le-a legat şireturile între ei şi liberalilor şi ţărăniştilor, în 1937, februarie, Carol a negociat pe şestache cu Zelea Codreanu să-i aducă la guvernare pe legonari în situaţia în care ar instaura un regim autoritar, dar cu condiţia ca Zelea să renunţe public la rolul de lider al mişcării şi să-l declare pe el, pe Carol, lider naţional al acestuia. Zelea a zis “pas” şi din acea clipă a mai trăit pînă în noiembrie anul următor. Azi, Traian nu ar mai putea face aşa, dar poate ucide simbolic pe oricine. Se pricepe de minune la aşa ceva. Aşa şi-a ciuruit toţi adversarii: simbolic şi din vorbe, după care i-a aruncat peste metereze, să se ocupe masele largi populare de ei şi să le mai administreze cîteva lovituri, care să le scape de anxietate, pe princiul “Nu vrea poporul meu să-i dea tătuca capul lui Moţoc? Să făcă o miuţă cu el prin piaţa publică?”

Să revenim acum la onorabilul dom Traian şi să ne întrebăm care e pofta lui şi cum plănuieşte să şi-o împlinească. Fireşte că nu vrea să instaureze vreun regim autoritar, Doamne fereşte! Terenul de luptă nu-i permite să încerce aşa ceva. Domnul Traian, ca şi Carol în anii ‘30, joacă în regulile sistemului şi în circumstanţele poltice în care poate să cîştige maximul de putere pe care sistemul de joc i-o permite. Care e acest maxim şi ce vrea el de la PNL în această situaţie a României de azi? Păi, simplu: vrea “N”-ul dintre “P” şi “L” pe care să-l înlocuiască cu “D”-ul din acronimul PDL. Atît şi nimic mai mult. Brandul îl intersează de la PNL, aşa cum i-a interesat pe cei din PDSR brandul lui Sergiu Cunescu şi Athanasiu. Fireşte, pe vremea aia brandul PSD era mult mai ieftin şi mult mai uşor de obţinut fiindcă nu se înghesuia nimeni să ocupe poziţii ideolgice legitime pe “stînga”. Acum, însă, pe “dreapta” e înghesuială şi PNL are “brandul”. Deci, dl Traian o să înceapă metodic: suflecă mîinile şi caută un Tătărăscu în PNL. Îi face ofertă de a intra la guvernare şi, cu ocazia asta, smulge din PNL o gaşcă. Porneşte apoi maşina de propagandă şi începe delirul declaraţiilor separînd “adevărata dreaptă” – PDL de “falsa dreaptă”- PNL. Îl izolează pe Antonescu şi sifonează încet din PNL oameni pentru ca în final, cu un Antonescu mazilit de complotul organizat cu fonduri locale de pe nava amiral a “dreptei adevărate” cei cîţiva rămaşi acolo, pe puntea micului vaporaş PNL, să-i dea lovitura de graţie lui Antonescu şi apoi, momiţi şi ademeniţi cu foncţii în marele partid al dreptei, să vîndă brandul PNL şi să stingă lumina în sediul părăsit.

Scopul final al onorabilului domn T e o uriaşă navă comercială, “Biruinţa dreptei” să-i zicem, în care un căpitan stă la comandă ca un tătucă adevărat şi dijmuieşte orice carpetă, orice sticloanţă de whisky, orice balot de blugi. Îi lasă pe toţi să-şi facă afacerile, dar ia un cinstit 10% din tot ce se transportă cu “Biruiţa dreptei”. Ăsta e visul comandantului suprem al “dreptei” româneşti. Îl doare-n pupa de modernizarea României, stimabililor!

De ce o să-l susţin puternic pe Antonescu, dacă merge pe linia asta, a rezistenţei la cîntecul de sirenă al lui dom Traian? În primul rînd pentru că ţin, din principiu, cu cei mai slabi. Apoi, pentru că ţara asta are nevoie de un partid de dreapta cu mai multe punţi, mai multe voci, mai multe creiere, mai multe grupuri de interese, care se pot controla reciproc în interiorul partidului, dar se pot exprima unitar în afară. De genul ăsta de partide are nevoie şi dreapta, şi stînga. Partide fără tătuci, ci cu lideri şi cu lideri secunzi, care-l contestă în interior, dar îl exprimă şi-l sprijină în exterior. PNL e mai degrabă aşa, decît PDL, care nu e decît un soi de Corporaţie politică, bine organizată piramidal, cu un CEO dur şi cinic, care are acum şi putere şi bani, dar e în căutarea disperată a unui brand pe măsură.

Ştiu că presiunea la care e supus acum Antonescu e maximă: ori rupe partidul, ori intră la guvernare. E greu de spus care e varianta cea mai puţin proastă. Dar, dacă e să se intre la guvernare, convingerea mea e că se poate negocia elastic doar pînă la limita care ar însemna eliminarea oricăror riscuri de transfer a brandului PNL către PDL. Limita asta ar fi cel mai aproape, dacă PNL ar intra la guvernare dînd un premier, altul decît Antonescu.

PS: Nu sînt liberal, n-am nici în clin, nici în mînecă cu niciun partid. La fel aş fi gîndit şi spus şi dacă era PDL în locul PNL-ului. V-am mai spus, mă intersează să avem partide europene, nu politicieni balcanici.

Înţeleg că deja au început negocierile şi declaraţiile de curtoazie, că cei din conducerile partidelor s-au reunit în jurul meselor lungi pentru a discuta variante de alianţe în vederea unui viitor guvern. Iar ăsta e un lucru bun. Din cîte se pare, PSD-ul va fi în opoziţie, ceea ce rămîne însă de văzut e care va fi poziţia lui Geoană. Normal ar fi să-şi dea demisia sau măcar să anunţe că şi-o va da şi apoi PSD să organizeze în cel mai scurt timp un Congres la care Geoană să fie ori confirmat ori înlocuit. Probabil că lupta internă în PSD se va ascuţi şi personal aş vrea ca Geoană să fie înlocuit la conducerea PSD iar în locul său să vină un un om politic care să poată scoate încet acest partid din zona percepţiei unei stîngi asociate cu imaginea unui Iliescu&Năstase si sa-l duca spre o percepţie ceva mai bună, a unei stîngi europene. Aş prefera un Cristian Diaconescu de exemplu, deşi ştiu că are şanse să treacă mai degrabă o cămilă prin urechile acului decît să ajungă Diaconescu la şefia PSD. Deşi…

La PDL situaţia e delicată. Dincolo de aspectul euforic, PDL e un partid izolat politic şi şansa lui de a forma un guvern cît mai repede depinde de puterea de seducţie faţă de PNL, de capacitatea de a smulge o bucată consistentă din partidul-frate, de la dreapta sa. Asta poate fi o mare dificultate, dat fiind că, din cîte se pare, actuala conducere a PNL e muşcată de Traian Băsescu şi are reticenţe necicatrizate faţă de orice ofertă semnată TB sau PDL. Deci va fi dificil şi, cel mai probabil, PDL va începe cu o nădire grăsuţă în teritoriu, cu promisiuni de fonduri pe local, poate cu mici sau mari şăntăjutze, cu metode de atragere verificate în timp şi care şi-au dovedit în general eficacitatea.

PNL e, iată, într-o situaţie destul de nasoală. Are cel mai puternic lider din ultima perioadă, cel mai credibil, şi totuşi e în cea mai fragilă poziţie asta deşi, culmea, are cea mai mare libertate de mişcare pe piaţa negocierilor. În cazul în care Geoană cîştiga, Antonescu avea toţi aşii în mînă; aşa, cu Băsescu la Cotroceni, e posibil ca printre aşi să i se fi strecurat şi cîţiva valeţi. Aşadar, la PNL decizia va fi foarte grea şi asta pentru că nu-s decît doua alternative: cu PDL la guvernare sau cu PSD în opoziţie. Riscul cu PDL la guvernare – care e probabil opţiunea nr 1 din teritoriu – e că, deşi astfel se vor salva peneliştii ca oameni, PNL se va duce dracului ca partid. Şi Crin ştie asta. Pe de altă parte, PNL în opoziţie înseamnă să laşi strategic şi riscant puterea din mînă, ceea ce e, cumva, o anomalie politică. Mai mult, un PNL care ar alege să guverneze ar fi un PNL care ar ajunge – ca percepţie politică – în aceeaşi oală cu PDL. Adică în oala oprtunismului de operetă, a calculului politic cinic şi rece, riscînd demnitatea partidului care-şi respectă alianţele pre-electorale. S-o scalde, între aceste două ape, va fi greu şi asta îi va subrezi şi imaginea, şi interesele. În general, în astfel de situaţii, soluţia cea mai înţeleaptă strategic e calculul pe termen lung, în detrimentul unor avaantaje otrăvite pe termen scurt. Aşadar, dacă aş fi aşezat la masa lungă a conducerii PNL, aş pleda şi aş vota pentru rămînerea în opoziţie, asumîndu-mi totodată riscul ca valeţii din mînă să accepte momeala PDL. Riscul ruperii partidului e mic, dar l-aş asuma şi pe ăsta. PNL s-a rupt de multe ori în istorie, dar cînd s-a lipit la loc a fost de fiecare dată mai puternic. Cred că e mai bine să asumi riscul ruperii unui partid decît să accepţi premisele unei absorbţii lente. Să-ţi rozi piciorul cu care eşti prins în capcană e, vorba vulpii, nu un act de eroism, ci un gest pragmatic şi o şansă pentru viitor.

Închei, urîndu-le succes tuturor negociatorilor:))

UPDATE: Inteleg ca dl Tariceanu a fost sunat de dl Basescu si ofertat. Cum ar veni, omul lui Patriciu, cel impotriva caruia Zeus a dezlantuit toate fulgerele, tunetele si biletelele roz pare din nou bun de guvernare si pur ca o fecioara. Nu-i asa ca e dragutza politica asta?

UDPATE 2: Tocmai s-a termina sedinta Biroului Politic al PNL si Taricreanu a facut declaratii intersante, declaratii care ma fac sa va intreb: ce parere aveti de un prim-ministru Tariceanu? Zau ca e dragutza politica asta:))

Dincolo însă de toate acestea, dincolo de delirul politic care se profilează, alegerile acestea au scos la iveală o cu totul şi cu totul altă problemă, cea mai gravă şi, poate cea mai greu de depăşit, a României contemporane: faptul că trăim, după ‘90, într-un adevărat război civil şi religios rece, într-un mediu politic desenat şi construit pe adversitate şi ură, pe revanşă şi înverşunare, în care spectrul răzbunării pluteşte de fiecare dată voalat pe deasupra urnelor. Acest mediu nu este în întregime artificial, nu e doar o construcţie a unei minţi politice cinice, la cea a lui Traian Băsescu mă refer, ci mai degrabă el exprimă o emoţie colectivă puternică, care pluteşte în aer şi care e captată, precum energia eoliană, şi pusă să lucreze în favoarea unui ţel politic şi personal, strict pecuniar şi sectar la urma urmei. În aceasta constă adevărata forţă politică a lui Traian Băsescu, în această uimitoare capacitate de a capta nevoia colectivă de revanşă istorică, de răzbunare şi pedepsire a celor care se fac vinovaţi de toate relele istoriei noastre recente. Statistic vorbind, această Românie formată din jumătate+puţin din România tuturor cetăţenilor e în război cu cealaltă jumătate-puţin a României, căreia cîndva i-a declarat război politic şi, simbolic, vrea s-o extermine. Tot aşa cum această a două Românie a declarat război şi a vrut s-o extermine pe prima prin anii ‘90. E aici o întreagă mitologie politică maniheistă, o mitologie săracă în valori şi nuanţe, de fapt, un conflict ideologic local, pur românesc, născut după ‘90, dar trăgîndu-şi seva din toate zoaiele ideologice ale secolului XX şi a felului în care aceste zoaie au macerat în imaginarul istoric al românilor recenţi; acest borhot toxic din care românii de azi îşi construiesc mitologia politică e, de fapt, combustibilul din care se alimentează acest chinuitor şi absurd războiul civil şi mitologic în care ne ducem viaţa, e terenul de luptă pe care au fost aruncate în coflict sufletele noastre electorale. E un soi de conflict religios, care îmbracă o haină politică zdrenţuroasă, în care tot felul de “isme” se amestecă şi se decantează trasînd linii de front ideologic, în care naţionalismul desuet se amestecă cu patima revoluţionară, anti-ciocoismul cu cultul domnitorului taumaturg, anti-rusismul grosolan cu anticomunismul schiţat pătimaş şi emoţional, cultura urbană e opusă inculturii rurale, pensionarii conservatori tinerilor liberali, ş.a.m.d. Desenate în cifre goale, din penelul sondajelor, aceste două Românii sînt, uneori, paradoxale. Însă maniheismul ideologic rezolvă imediat problemele la nivelul discursului, şi identifică cu uşurinţă în interiorul lor tabere de trădători, care trebuie expluzate, duşmani interni care trebuie cauterizaţi prin foc sau, dimpotrivă, acceptă şi integrează grupuri de convertiţi, care prin simplul act al declaraţiei de loialitate ies automat de sub suspiciunea imposturii sau al interesului pecuniar.

În anii ‘90, “România lui Iliescu” a cîştigat războiul şi a stăpînit ani buni peste România “anticomunistă”, trecînd-o prin foc şi sabie. Apoi, azi şi ieri, a venit rîndul “României lui Băsescu” să stăpînescă peste cealalată, punîndu-i gîtul sun clăcîiul său. Mitologia minerilor, îngerii murdari de huilă ai poporului, pedepsitorii elementelor decăzute ale societăţii, arhanghelii proletari ai lui Iliescu, a devenit apoi mitologia postacilor portocalii, a intelectualilor progresisti, a adepţilor lor, care au pedepsit prin injurii şi ameninţări, prin descurajare şi agresivitate verbală ziariştii vînduţi, conştiinţele impure ale societăţii, preopinenţii. Structural vorbind, nu e nici o diferenţă între cele două comando-uri de arhangheli ai dreptăţii. Fireşte, agresivitatea fizică nu se compară cu cea verbală, aşa că indiscuatabil, minerii meritau puşcărie iar unii dintre postacii de azi doar nişte amenzi penale pentru calomnie şi injurie. Dar nici unii, nici ceilalţi nu şi-au primit şi nu-şi vor primi pedeapsa. Şi oricum nu asta e problema. Problema cea mare e starea asta absurdă şi autodistructivă în care ne aflăm şi care numai a democraţie occidentală nu miroase, ci mai degrabă a religie politică orientală în care cei buni, care sînt ba unii, ba ceillaţi, sînt de fiecare dată strîns uniţi contra celor răi, fie ei unii, fie ceilalţi. Într-o democraţie politică, spre deosebire de o religie maniheistă, bunii şi răii nu sînt împărţiţi în tabere adverse, egale sau nu. Şi asta pentru simplul motiv că în democraţiile politice nu avem de-a face cu buni şi răi. Opinia politică nu e o convingere religioasă/ideologică, adică o convingere care o anulează totalitar pe a celuilalt. Opinentul politic, alegătorul, cetăţeanul în fond, nu pleacă de la premisa tare, de la convingerea de tip religios, că votînd “face dreptate”, “îndreptăţesşte” un dumnezeu sau altul, un zeu sau altul, adică îi conferă o legitimiatate de ordin absolut. Cetăţenii din democraţii sînt failibilişti, nu credincioşi, ei votează plecînd conştient şi programat de la premisa că oricare cetăţean votează cu aceeaşi îndreptăţire şi că rezultatul alegerilor nu aduce nici adevărul la lumină, nici dreptatea la suprafaţă, nici binele în forma lui publică. Cînd consideri că votul unui cetăţean e “o porcărie”, “o inepţie” “o eroare”, “o idioţenie”, “o expresie a manipulării”, “a ipocriziei”, atunci votul tău nu este o manifestare democratică într-un context politic, ci o manifestare religioasă/ideologică mascată. Iar în România de azi, alegerile s-au cîştigat nu cu capul şi cu raţiunea din el, ci cu inimile şi cu resentimentele dintr-nsele. O să-mi spuneţi că nu contează cu ce se cîştigă alegerile. Probabil că pentru oamenii politici nu contează, dar pentru cetăţeni da.

Împotriva acestor două Românii am votat. împotriva acestor două Românii voi vota. Nu l-am votat pe Geoană, nu l-am votat pe Antonescu, am votat pe baza opiniei – la care am meditat îndelung – că pot maximiza şansele ca cele două Românii politico-religioase să nu se mai manifeste. Mă refer la cea inventată de Iliescu în ‘90 (care s-a diminuat mult în intensitate misticoidă – şi care, culmea, a fost reactivată şi poate fi redeşteptată de fervoarea religioasă anticomunistă a oponenţilor) şi cea inventată de Traian Băsescu în 2004 (care între timp s-a dospit ideologic de o manieră inadmisibilă). De aceea nu am privit ca pe o trădare alianţa lui Antonescu. De aceea caut să-mi exprim votul în direcţia eliminării acestor Românii ideologice şi religioase; scopul meu e ca ele să se manifeste politic din ce în ce mai puţin pentru ca în zece-douăzeci de ani să dispară aproape, tot aşa cum România lui Vadim, o specie mutantă a celor două, s-a diminuat pînă spre a fi încetat aproape să existe. E, ştiu, un proiect pe termen lung, dar democraţia însăşi e un proiect de termen lung. Am scris şi voi scrie împotriva tututor acestor Românii desenate  de politicieni cinici, a acestor Românii care se hrănesc din resturile ideologice ale secolului XX, a acestor Edenuri false spre care oamenii sînt mînaţi de către nişte profeţi mincinoşi. Am scris împotriva României lui Iliescu, am scris contra României lui Vadim, voi scrie în continuare contra României lui Băsescu.

Azi, acum, la putere va continua să fie România lui Traian Băsescu. Ea a cîştigat acestă bătălie. Sper însă, poate în zadar, că cetăţenii sănătoşi la inimă şi onorabili la cap, care înţeleg lucrurile pe care le spun aici, vor reuşi la un moment dat, în această viaţă politică, să facă să dispară toate aceste Românii ideologice, şi să cîştige războiul în numele unei democraţii politice superioare. Şi că vor face să dispară toate aceste focare de infecţie politico-religioasă din viaţa unei comunităţi statale formată din cetăţeni, nu din soldaţi ai binelui şi răului, din îngeri şi draci, din albi şi negri, romani si tigani, din comunişti şi anticomunişti, din pensionari şi tineri, din culţi şi inculţi, proşti şi deştepţi, oameni cumsecade şi javre, creştini şi atei…

Şi-acum, luaţi-mă la ciomăgeală cu bîtele voastre de siliciu, dragi mineri, care plantaţi florile binelui public în piaţa ideilor politice! În fond, am barbă, ochelari, am fost student…

Update: Daca scenariul 2 schitat de Doru Buscu va deveni realitate, imi voi ridica public palaria in fata lui Traian Basescu.

1) Consider că e necesară o consolidare a poziţiei dobîndite de Crin Antonescu în fruntea PNL şi asta deoarece estimez că această consolidare e necesară pentru normalizarea unei vieţi politice democratice în România următorilor cinci, zece ani. Înţeleg prin viaţă politică democratică normală acel tip de viaţă politică în care negocierea intereselor (publice sau chiar private) se face mai degrabă prin intermediul instituţiilor numite “partide politice” decît prin instituţiile numite “oameni politici”.

2) Prefer să iau o decizie care, în consecinţa ei, să întărească mai degrabă Parlamentul ca instituţie, decît Preşedenţia ca instituţie.

3) Consider că un partid fondat în 1875 este mai degrabă un partid de dreapta decît un partid fondat în 2007 al cărei şef este, de fapt, un subaltern.

4) Prefer, în acest moment al istoriei ţării în care sînt cetăţean, un premier neamţ decît unul român. Nu fiindcă neamţul n-ar fi tot român, ci mai ales pentru că, uneori, românul e bine să fie şi puţin neamţ.

5) Din motivul care reiese din această constatare a lui Jean-François Revel din 1992, referitoare la Mitterand: “Chaque homme s’imagine qu’il possède dans son propre caractère les qualités qui l’empêcheront de succomber à la tentation du despotisme à laquelle l’exposent des institutions mal construites. Mitterand a souvent répété qu’il lui faudrait sans doute amender notre constitution, au vu des abus commis par ses prédécesseurs, et en prévision des inéluctables abus de ses successeurs, puisque les humains, lui excepté, sont incapables de se restreindre spontanément, par pure vertu démocratique. Quand on regarde en quoi cette vertu mitterandienne a consisté, on ne peut se retenir de sourire à tant de naïveté et de cécité sur soi-même. Bel exemple de la vitesse à laquelle l’accession au poste suprême détruit la lucidité de l’impétrant.”

Va doresc dulciuri in ghetutze si o duminica frumoasa si linistita!

“Puteţi pune reducerea impozitelor indirecte însă nu anularea lor. E nevoie de întărirea valutei, de oprirea inflaţiei. Pentru aceasta trebuie făcute economii drastice. Bugetul trebuie redus la cheltuieli. În ceea ce priveşte stabilizarea mondedei naţionale, nu prevedeţi în program prin ce mijloace vreţi să realizaţi această stabilizare şi cum vreţi s-o realizaţi, la ce curs, la cursul de astăzi? Aceasta este puţin, să treci într-un program de 4 ani menţinerea valutei la cursul de devalorizare de astăzi. Trebuie să treceţi în program întărirea valutei. Prin lichidarea treptată a inflaţiei, trebuie să ridicaţi cursul banilor. Trebuie făcute economii serioase: micşorarea armatei, lichidarea instituţiilor inutile. Trebuie produse cît mai mult mărfuri, atunci vor creşte banii în valoare.”

PS 1: Nu-mi cereti detalii, ca nu va dau:)!

PS 2: Cind cineva va ghici, promit sa postez un comentariu imediat si sa-l declar cistigator.

Poate puţini dintre cei care se auto-intitulează “creştini” în acest popor român au citit vreodată acest pasaj din Evanghelia după Matei. Dacă n-au făcut-o, e bine totuşi să afle că Iisus Hristos a interzis clar şi explicit orice fel de jurămînt. Cu atît mai mult pe Biblie. Creştinul nu trebuie să jure, ci doar să răspundă clar cu “Da” sau “Nu”. Fiindcă, iată, o spune IIsus, tot ce trece peste “Da” sau “Nu” “vine de la cel rau”. Or, toată ritualistica aceasta a statului modern românesc presupune juratul pe Biblie sau Constituţie. Dar, stimaţi enoriaşi, cetăţeni, alegători, ce-oţi fi fiind dumneavostră, a jura e în sine un act prohibit în chiar Biblia pe care se jură unii sau alţii. Cît despre un preşedinte de stat/ministru – în cazul în care s-ar autodeclara creştin şi ar vrea să fie consecvent cu cele spuse de Iisus Hristos, singura posibilitate de a rămîne aşa, ar fi nu să jure pe Constituţie, ci să spună simplu: “Nu, nu voi încălca ce scrie în acest text!”

“Crin Antonescu este reincarnarea colaborationistului tradator Guţă Tătărăscu, Mircea Geoana este nevolnicul boier de serviciu al comunistilor, afabil, cinic si fara vertebre, Petru Groza, iar Dinu Patriciu este o combinatie intre Ana Pauker, Teohari Georgescu, Dej si comandantul trupelor sovietice de ocuptie, gneralul Susaikov.”

Stupoarea mea e maximă. Adică, dl profesor Tismăneanu a ajuns să-l compare pe Antonescu cu Tătărăscu? Şi pe Patriciu cu… Ana Pauker??? Care-i legătura? Cu care Ana Pauker? Cu acea Ana Pauker, după a cărei cădere din graţiile lui Stalin, Leonte Tismăneanu a ajuns bibliotecar la Glina? Sau cu acea Ana Pauker cu care acelaşi tovarăş Leonte Tismăneanu era coleg la Moscova? Sau cu acea Ana Pauker care a fost de acord ca Leonte Tismăneanu să devină om politic sub Leonte Răutu, care s-a învîrtit bine după căderea tovarăşei – ca un acrobat, nu? – iar Leonte Tismăneanenu nu prea? Pe de-o parte, dl Tismăneanu, deşi a beneficiat de statutul unui privilegiat al regimului comunist devine acum un convertit anti-comunist autentic, dar care-i compară selectiv şi sentenţios cu comuniştii doar pe aceia pe care are interesul azi să-i compare. Nu spun nici pe departe că păcatele unui părinte stalinist dur şi pro-sovietic din anii ‘50 se transferă asupra copilului, devenit azi un anticomunist respectabil. Dl Leonte Tismăneanu era un om, dl Vladimir Tismăneanu e alt om. Dar, odată convertit, cum poţi să vii să-l compari pe un individ care n-are nici în clin, nici în mînecă cu comunismul din anii ‘50, Patriciu fiind chiar un capitalist excesiv şi turbat al zilelor noastre, cu Ana Pauker, care e – la naiba – fix din acelaşi aluat cu tatăl tău? E deja ceva demn de o cumplită stupoare.

De fapt, despre ce vorbim aici, pînă la urmă? Despre copilul unui fost comunist sovietic, venit şi instalat în Romania odată cu Ana Pauker, care după o copilărie şi o adolescenţă lipsită de griji în preajma vîrfului puterii comuniste nou instalate (“Personal, imi amintesc cu precizie acele momente: aveam sapte ani, intram in clasa intai, eram coleg de scoala cu multi copii ai inaltei nomenklaturi.”), devine ulterior tînără speranţă a intelighenţiei de stînga din România şi se ocupă de Şcoala de la Frankfurt, fuge apoi din ţară, devine un reputat istoric şi politolog occidental, specialist în regimurile comuniste din est, revine după ‘90 în România iar în 2009 îl compară pe un polician liberal, ultraliberal după gustul meu, cu Ana Pauker. Fireşte, Dinu Patriciu poate fi suspectat de ce vrea dl Tismăneanu, dar în nici un caz de faptul că seamănă cu doamna de fier a stalinismului românesc de origine evreiască din anii ‘50. Chiar şi pentru simplul motiv că Patriciu nu poartă coc. Cît despre Antonescu şi Tătărăscu? Hai să fim serioşi! În logica asta, cînd Brătianu l-a abadonat pe Rosetti – după 1884, putem spune că a fost un fel de Ceauşescu care l-a abandonat pe Drăghici. Şi, în fond, dacă tot veni vorba, nici Ceauşescu n-a fost atît de-al dracului dacă ne gîndim că l-a trimis pe Drăghici pe linie moartă, ca şef de IAS la Buftea:)

Nu mai vorbesc de faptul că dl Tismăneanu, care azi îl dă pe Iliescu pe la toate icoanele anticomunismului, îl intervieva în 2004 pe acelaşi Ion Iliescu – dar fix pe acelaşi – pentru cartea sa Marele Şoc (pe care o consider încă o carte importantă) şi scria: “Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ‘60 încoace – pentru că, până în anii ‘60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar după anii ‘60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi.”

Sau: “Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină.”

Cîte despre Coposu, despre seniorul Coposu, că tot se vorbi azi de el, poate nu ştiaţi, dar a cunoscut-o şi el pe Ana Pauker. Era în 1937, după celebrul proces “Skoda” care dusese în octombrie 1933 la căderea guvernului Vaida-Voevod, şi nepotul lui Maniu, Romulus Boilă, a fost acuzat că ar fi luat un comision uriaş în urma contractului de armament cu firma cehoslovacă. Coposu a fost şi el adus în instanţă şi a fost condamnat în final la 3 luni şi o zi de puşcărie pentru lezmajestate, pedeapsă pe care a executat-o la Cluj într-o boierie absolută: avea dreptul la aşternuturi personale, îşi cumpăra mîncare de la cîrciumă, ba chiar avea un chlener în frac care-l servea; dispunea de radio în celula din care putea ieşi cînd dorea, uneori pentru a se întîlni şi întreţine la o conversaţie cu Ana Pauker, în celula ei, unde Coposu, galant, mergea cu… portocale şi prăjituri. Iată ce-i mărturiea Coposu lui Vartan Arachelian, după 1990 (Dialoguri…, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1991): “Nu era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală. (…) nu se lăsa combătută şi avea argumente la îndemînă pentru a suporta un dialog contradictoriu (…) mi-a spus că fiind, încă, la vîrstă tînără, pe la 15-16 ani s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste şi a îmbrăţişat leninismul”. Imaginaţi-vă preţ de cîteva secunde acestă scenă: Corneliu Coposu şi Ana Pauker stînd pe marginea unui pat de puşcărie, el decojind o portocală din care-i oferea felii, ea strîngîndu-şi părul la spate, în timp ce discutau lejer despre marxism, politică, viaţă! Nu-i aşa că istoria e tare ironică şi nu un joc de-a alba-neagra-comunistă-anticomunistă, aşa cum cred cei care au făcut cursul scurt de anticomunism la Şcoala Superioară de Vară “Jdanovescu”. Seniorii istoriei sînt cei care ştiu să discute; cei care se pricep să înjure sînt juniorii ei.

Păi, cam încep să înţeleg: deci e adevărată orice majoritate care e favorabilă lui TB. Atenţie, asta nu înseamnă că e adevărată tot timpul, ci doar cînd îi e favorabilă. În rest e falsă. Aş putea adăuga: tot ce-i place lui TB e bun, asta cît timp îi place, pe urmă devine nasol. Tot ce e plăcut lui TB e frumos, după care, dacă nu-i mai place, devine urît sau, mă rog, vorbim de adevărata frumuseţe şi de falsele frumseţi. În general, dacă se poate vorbi despre ceva ca fiind bun, adevărat, frumos, TB o să fie adeptul celui mai frumos adevăr, al binelui celui mai adevărat, al frumosului celui mai bun, al adevăratului frumos, al adevăratului bine, al adevăratului adevăr… şi bineînţeles, dacă va fi cazul, dar n-o să fie, al celui mai adevărat fals, al celui mai frumos urît, al celui mai bun rău. Restul, toate, vor fi ale duşmanulor săi, dar atenţie, că şi duşmanii vor fi conjuncturali, deci cel mai bine, ca să nu ne mai complicăm inutil, incercaţi să reţineţi asta: tot ce zice TB e adevăratul adevăr, indiferent cînd, cum, despre cine zice. Dacă TB o să zică vreodată despre el că a minţit, nu contează, ei bine da, chiar şi atunci va fi spus tot adevărul adevărat. Iar dacă peste cîteva minute va spune că a minţit atunci cînd a minţit, da da, şi atunci tot adevărul îl va fi spus. Şi asta pentru Traian Băsescu spune adevărul şi cînd minte, cu aceeaşi onestitate cu care minte atunci cînd spune adevărul. Adică tot timpul. Aş adăugă că Traian Băsescu s-a născut într-o casă construită de el, dar mi-e teamă că totuşi chestia asta a făcut-o Chuck Norris.

Poate o să ziceţi că exagerez – nu mă deranjează:), dar părerea mea e că jurnalismul, aşa cum se spune şi se crede îndeobşte că e, în realitate nu există. Cînd aud jurnalişti care fac distincţie între ştire şi comentariu mă pufneşte rîsul. Jurnalismul e o iluzie. O iluzie complicată, deşi uneori simplă, cu care se creează o realitate pentru mase, realitate creată în vederea anumitor scopuri de grup, a tuturor grupurilor relevate dintr-o societate, la un moment dat al istoriei ei. Această realitate nu e însă una de tip conspiraţionist, adică o realitatea care înglobează în final integral planul făcut iniţial de un singur grup de conspiratori, astfel încît la ceea ce putem numi “capatul” unei “situaţii de viaţă” (oarecum în sensul lui Wittgenstein:) există o proporţie relativă de “împliniri” din tot ceea ce iniţial s-a numit “plan” în intenţiile programatice ale fiecăruia dintre cei implicaţi. Istoria e, cumva, istoria planurilor partial esuate. Sau partial reusite, cum preferati.

Altfel spus, presa – media în general – nu descrie realitatea, ci o produce. Mai mult, produce realităţi alternative, concurente, plurale, multe realităţi, care realităţi sînt o “întîlnire”, un “concubinaj” de fiecare dată provizoriu între interesele şi dorinţele oamenilor, o realitate romanescă aş spune – literară – fictivă în măsura în care e artificială (e artefact, adică nu e copac crescut din pămînt în pădurea seculară) şi presupune mai mulţi autori, unii anonimi. Iar în această metarealitatate a realităţilor, interesele, planurile şi dorinţele unora se regăsesc mai abitir decît ale altora, care, paradoxal, deşi sînt aparent doar simpli “lectori” – în sens generic – ai acestor ficţiuni, tocmai prin acesta o confirma, dîndu-i statut de realitate. Aşa cum o carte există prin cititorii ei, tot aşa o lume există prin locuitorii ei şi o realitate mediatică se “întrupează” prin participarea la ea a cititorilor/privitorilor/auditorilor, într-un fel sau altul. Realitatea media e o realitate fictivă, o iluzie adevărată, o lume mitologică populată de personaje imaginare, eroi şi demoni, zei şi zeiţe, fapte şi întîmplări exemplare, care odată intrate în această lume devin relevante, ajung să existe pentru cineva sau pentru altcineva, sau pentru toată lumea.

În deja celebrul său număr din iulie 2005, revista Vanity Fair a confirmat după 30 de ani de minciuni, speculaţii, suspiciuni şi presupuneri că Mark Felt, fostul director adjunct al FBI, este sursa Deep Throat, cea care a fost practic decisivă în scandalul Watergate în urma căruia Nixon şi-a dat demisia şi mai apoi a fost graţiat de Geral Ford, care s-a folosit în cazul lui de prerogativa de preemtive pardon, scăpîndu-l practic de la pîrnaie şi păstrînd curat, prin pudrare, obrazul SUA de ruşinea de a-şi băga la răcoare un preşedinte. Nu mai reiau aici nici termenii – deja clasici – ai scandalului, nici datele (le poate găsi oricine cu uşurinţă), nici zecile/sutele/miile de personaje prinse în complicităţi, colaborări şi adversităţi extrem de complicate, fiecare cu interesul său direct şi personal; de la consilieri, avocaţi, senatori şi procurori pînă la agenţi CIA şi FBI, susţinătorii şi spionii lui Nixon din CREEP şi pînă la cei doi ziarişti de la WP, toată lumea implicată a avut interese în acest meta-scandal, început din ceea ce Ron Ziegler, purtătorul de cuvânt al lui Nixon în 72, spunea la puţin timp după arestarea celor cinci băieţi cu ochi albaştri, prinşi în sediul democraţilor din hotelul Watergate, că nu e decît o “tâlhărie de mâna a treia”.

Mai toată lumea a văzut filmul All the President’s Men al lui Alan Pakula, cu D. Hoffman şi R. Redford, şi-şi aminteşte că mai tot ce făceau ce doi era să vorbească la telefon, să se certe cu şefii WP – care se arătau fricoşi şi reticenţi, temători să nu fie intoxicaţi – şi să se întîlnească într-un garaj cu o umbră care le confirma sau infirma informaţiile primite “pe surse”. În mitologia asta a jurnalismului de investigaţii, Woodward si Bernstein sînt Castor şi Polux, eroii şi haiducii informării publice, cei care smulg adevărul din băncile secrete ale celor puternici şi-l dau, pe cîţiva dolari – cît costa un ziar – celor mulţi. Însă vorbind pe bune, Woodward si Bernstein au fost doi ziarişti obscuri, super-norocoşi şi care au primit mură-n gură cam totul. Chiar mură-n gură nu era: preţul era să publice ce li se dătea şi din asta îşi scoteau ei banii pe urmă, în multe feluri.

Ăsta e tîrgul nescris sursă-ziarist: tu publici ce-ţi dau, îţi scoţi banii din tiraj şi reputaţie iar eu îmi văd publice informaţiile despre duşmanii mei, fără să se poată dovedi că eu le-am pus în circulaţie.

Practic, Woodward si Bernstein au făcut o muncă de birocraţi de presă şi cînd aveau vreun dubiu că leagă prost informaţiile disparate care le erau oferite nu făceau decît să-l contacteze pe Deep Throat iar acesta le indica codat varianta corectă. Fără Felt, Watergate n-ar fi existat. Şi-acum marea întrebare: ce ce a făcut Felt ceea ce a făcut? Adică de ce l-a turnat pe Nixon? Răspunsul e simplu şi asta este, combustibilul adevărat al cazului Watergate: invidia, sentimentul că a fost nedreptăţit şi dorinţa de a se răzbuna. O simplă dorinţă de răzbunare omenească a ţinut SUA pe jar vreo doi ani. Dorinţa aprigă a lui Felt de a se răzbuna ca om, ca angajat fidel al FBI şi ca slugă credincioasă a lui Nixon, dar mai ales a lui J.E. Hoover, care a murit pe 2 mai ‘72 şi al cărui protejat fusese, asta a fost torţa aruncată în arsenalul puterii de către cel care avea acces acolo. Fidelitatea pe care Felt o cultivase fată de “sistem”, şi mai ales faţă de Hoover, spera el să-i fie recompensată cu şefia FBI numai că, distrus de numirea de către Nixon la conducerea FBI a lui L. Patrick Gray, Felt a decis să se răzbune. Imaginaţi-vă ce-a fost în sulfetul lui! Cîtă turbare disimulată! Cîtă ură ţinută-n frîu! Şi S-a răzbunat cum nu se poate mai bine! La răzbunarea lui s-au lipit interesele democraţilor, interesele unui ziar mai degrabă regional, care a mirosit din zbor şansa de notorietate naţională, care şi-a asumat riscuri, fiindcă treaba puţea a manipulare şi NYT n-a riscat iniţial să muşte momeala lui Felt – care fireşte că a împărţit-o iniţial către mai mulţi ziarişti. Dar, cînd toate condiţiile de interes s-au reunit fericit în interesul personal al lui Felt şi a multor altora – inclusiv a lui Woodward si Bernstein, ale boşilor WP, ale liderilor democraţi, scandalul n-a mai putut fi oprit. Fireşte, lui Felt putea să nu-i iasă. Au existat momente cînd părea că Nixon va scăpa basma curată. În final, fireşte că şi-a cîştigat şi democraţia partea ei. S-au schimbat legi legate de finanţarea campaniilor, de libertatea exprimării, de statutul avocaţilor. Watergate a retuşat serios sistemul american, dar acest retuş a fost tot o dialectică complexă a intereselor, o negociere dură, purtată lent şi hotărît între mulţi actori implicaţi: policieni, patroni de presă şi ziarişti, avocaţi şi procurori, organizaţii civice…

Marea invenţie a democraţiei capitaliste e faptul că instituţiile fundamentale sînt făcute că să funţioneze adversativ, nu prin colaborare. Doar aşa se poate scăpa de tentaţia obedienţei. În democraţii, adevărul iese la iveală atunci cînd oameni cu interese adverse se dau în gît unii pe alţii, manipulînd presa. Nimeni, niciodată, nu va spune public adevăruri dăunătoare despre sine, doar adversarii o vor face. Motivele adversităţii sînt în general private sau ale gruprurilor iar binele public se naşte greu, din răul pe care oamenii vor să şi-l facă personal. Da, binele public se naşte din răul privat. Asta e democraţia! La fel cum capitalismul e sistemul economic în care îmbogăţirea rapidă a celor puţini se naşte nu din sărăcirea bruscă a celor mulţi, ci din mica şi mult mai lenta lor îmbogăţire.

PS: Pe 6 iulie 2005 a murit la 88 de ani, de cancer pancreatic, L. Patrick Gray, directorul FBI şi şeful lui Felt din timpul afacerii Watergate. După dezvăluirea lui Felt din iunie, Gray a apărut la Abc pentru a discuta cu George Stephanopoulos (iată articolul apărut în NYT care rezumă interviul), unde a spus că e şocat, că nu se aştepta ca Felt să fie Deep Throat, că a avut încredere absolută în el, că l-a crezut atunci cînd Felt i-a zis că n-are nici o legătură cu scandalul, etc.

Am convingerea că Mark Felt a apărut în 2005 pentru a spune că el al fost Deep Throat dintr-un dublu calcul personal: a vrut să se ştie că el a fost eroul în ‘72 şi să savureze într-un fel situaţia în care fostul lui şef, despre care ştia că e pe moarte, află acest lucru. În plus, a vrut să lase moştenire această dezvăluire familiei sale astfel încît, deşi a fost un trădător al FBI, familia lui să moştenească aura unui erou public al democraţiei americane. Practic, Felt şi-a organizat cumva posteritatea, înainte să iasă din scenă.

Cît despre Ploieştigate-ul nostru mărunt, supoziţia mea e că Deep Throat-ul dîmboviţean, cel care a avut filmul cu TB, e pur şi simplu un portocaliu care a schimbat barca înainte să se scufunde şi şi-a negociat transferul. Nici măcar nu e vorba de o răzbunare, deşi tot un banal interes personal. Dar, aşa cum se dovedeşte azi din plin, toată lumea ştie şi prea puţini gîndesc.

PS2: Aaa, şi nu uitaţi: Deep Throat e totuşi un film pornografic din acelaşi an ‘72, scris şi regizat de Gerard Damiano, născut în 1928, ca şi Pakula, dar mort pe 25 octombrie 2008, cu nici două luni înainte de moartea lui Felt, pe 18 decembrie. Filmul a omologat şi introdus în imaginarul pornografic şi în limbajul de specialitate un tip nou de felaţie, o felaţie profundă dacă mă pot exprima aşa.

În plus, nu există dictator bun sau rău. Există doar dictatori. Fireşte, dl Băsecu nu este unul dintre ei. O spun cu toată convingerea. Dl Băsescu este un politcian democrat cu tendinţe autocrate. Atîta tot. Ca şi Lech Kaczyński, după părerea mea. Oameni politici cinici, care manipulează fantomele trecutului, revanşard, periculos, în folos personal şi care au convertit în teme electorale sentimente colective de revansă istorică, anticomuniste, naţionaliste, de orice fel, cum au avut interesul. Au băgat de fiecare dată nuiaua prin gard agitînd dulăii din toate sufletele, dulăi care păreau să aţipească. În opinia mea, aceşti oameni politici trebuie să dispară din noile şi fragilele democraţii estice fiindcă a incita de fiecare dată cetăţenii la revansă istorică într-o lume europeană care încearcă să-şi uite dramele colective şi secolele de violenţă reciprocă e ca şi cum ai zgîndări de fiecare dată rănile care tind să se cicatrizeze. Ei trăiesc politic din ruperea cojilor acestor răni istorice neînchise încă pe deplin. Şi în timp ce politicienii franco-germani responsabili nu-şi invită poparele lor să-şi facă procese de conştiinţă pentru secolele de crime din războaiele duse între francezi şi germani, Kaczyński şi Băsescu îşi invită cinic popoarele să se împartă în două şi să-şi facă procese de intenţii, conştiinţă şi erori.

O crimă e suficientă ca două familii să se urască veşnic, un strop de iubire, bunăvoinţă şi înţelepciune e suficient ca ele să se împace pentru o vreme, apoi să uite şi să înceapă să facă lucruri în comun. Faptul că după evenimentele din ‘89 popoarele din estul Europei au ales, fiecare la momentul său, unele chiar de mai multe ori, politicieni ai revanşei istorice, ai răzbunării politice, ai pedepsirii vechilor adversari, e pentru mine o dovadă în plus că, în timpul socialismului, aceste popoare s-au urît mult pe ele însele, au trăit schizofrenic, au fost societăţi umane profund audistructive; societăţi în care liderii partidelor socialiste au reuşit să producă învrăjbiri pe termen lung, lăsînd în subsolul sufletului colectiv al popoarelor lor uriaşe zăcăminte de ură.

Or aceste zăcăminte de ură colectivă au fost deschise după ‘90 şi încă şi azi, politicieni cinici le mai exploatează cu succes. Adevărata moştenire a lui Ceauşescu este, da, această imensă pungă de ură autodistructivă a românilor, un zăcămînt de adîncime, format din fosilizarea resentimentelor celor umiliţi, bătuţi, înfometaţi, călcaţi în picioare şi ucişi, torturaţi şi minţiţi, şi care a ajuns să fie redescoperită şi exploatata industrial, paradoxal şi cu un cinism fără margini, de acest om poltic numit Traian Băsescu, un maestru desăvîrşit în arta folosirii resentimentelor oamenilor împotriva duşmanilor săi şi a lor înşile. Dacă veţi căuta să înţelegeţi care e poporul european cu care seamănă la ora actuală cel mai mult poporul român, veţi observă că e vorba de poporul polonez. Românii europeni de azi sînt un fel de polonezi ortodocşi, ceva mai săraci şi mai învrăjbiţi; sau, dacă vreţi, polonezii sînt nişte români catolici, mai bogăţei un pic şi, în consecinţă, oleacă mai destinşi. Naţiuni care şi-au construit identitatea cu greu în modernitate, punînd la baza acestei identităţi o istoriografie eroică de tip romantic, cu figuri mesianice medievale, care au gustat relativ puţin din beneficiile unei vieţi politice democratice de tip parlamentar, umilite şi dezmembrate în al doilea război mondial de marile lor puteri vecine. Aşa se face că, în mare, alchimia sulfletului lor colectiv vizibil azi e similară: teama poloneză de germani e similară cu teama romînească de ruşi – asta deşi, paradoxal, germanii şi ruşii au fost cei care au pus primele cărămizi ale modernizării celor două state undeva în prima jumătate a sec. XIX; cotele ridicate de proeuropenism sînt expresii ale temerii de vechii duşmani; proamericanismul lor la fel; religiozitatea pompoasă şi public afişată desemenea; imaginea lor de sine ca popoare creştine este şi mai dizarmonică şi schizoidă dacă observăm predispoziţia lor de a se întoarce ciclic în trecut pentru a se răzbuna cu fantomele. Paradoxal, dar polonezii şi românii sînt popoarele europene care se mîndresc cu cea mai ferventă viaţă religioasă creştină, dar care totdată sînt cele mai dornice de răzbunare în sînul lor. Statistic, dar şi în vorbele lor despre ele, sînt cele mai creştine, însă în faptele lor însă sînt cele mai dornice de răzbunare şi pedesire a ateilor, vecinilor, duşmanilor externi şi interni. Tema creştină a duşmanului care trebuie iubit, se schimbă paradoxal într-o sofistică care falsifică sensul ei autentic şi devine tema duşmanului care trebuie pedepsit curativ, care trebuie purificat prin distrugere. Această contorsionare diabolică a pildei creştine se poate vedea nu doar în acţiunea gnozei leniniste a purificării prin pedeapsă a burgezului de convingeri retrograde, dar şi în toată retorică creştină medievală a cruciadei, a arderii pe rug şi a salvării sufletului credincioşului prin distrugerea trupului său.

Românii şi polenezii de azi păstrează încă în comportamentul lor politic postocmunist reziduurile amestecate ale tutoror falşilor cruciaţi – şi ale caricaturilor lor moderne, înţelegînd din pildele lui Christos că ateul trebuie ucis simbolic cu pietre, că de iubit trebuie iubiţi prietenii politici, nu duşmanii de clasă politică, că ţara e un fel de biserică din care trebuie alungaţi păcătoşii. Sînt popoare care nu vor să încerce măcar să-şi ierte duşmanii, să-şi ceară iertare, să înceapă cît de cît să nu se mai uite cu duşmănie şi suspiciune la vecini, să vrea să se împace cu ei, cu istoria lor şi cu ele însele.

Şi mai trist e că popoarele acestea sînt trezite periodic din somn sau cînd dau să aţipească in ura lor, speriate în timpul coşmarelor, şi apoi lăsate să reacţioneze compulsiv, lovind pernele şi crezînd că alungă demonii din vis.

Am convingerea că nu atît politicienii cît mai ales intelectualii publici, şi nu mă refer aici la cei precum dl. Dan Puric – care e prototipul acestui gen de “cruciat anticomunist”, trebuie să înceapă acest proces de vindecare istorică a sufletului colectiv. Cît însă ei vor lăsa să se înţeleagă sau vor afirma explicit că democraţia e un sistem politic ce se construieşte cu oameni providenţiali, ei vor face doar rău cetăţenilor şi lor înşişi. Rolul intelectualului public într-o democraţie, spre deosebire de un sistem totalitar, nu e nici de a se autoexila prin izolare in cultura sau in dizidenţă, nici de a frecventa curtea, ci de a se situa în interval, de a se poziţiona excentric în raport cu zona politică, de a sta departe de curte, exprimînd şi argumentînd opţiuni, viziuni politice, idei şi convingeri personale, scrutînd viitorul şi încurajînd pacea socială şi dialogul onest. Societatea civilă e reşedinţa lor ideală, topos-ul lor privilegiat, iar tentaţia de a intra în curtea palatului e doar o apucătură proastă pe care trebuie să şi-o reprime conştient şi programat, chiar dacă, la un moment dat, au convingerea că intră acolo în numele binelui public. Moravul frecventării curţii se poate transforma pe nebăbuite într-un nărav şi asta pentru că inima omului, ca şi a meu dealtfel, e predispusă spre deliciile puterii, fie ea şi simbolică, mai ales simbolică aş spune, în care nu banii contează, ci numărul adepţilor/cititorilor/vizualizărilor…

Pentru cine a gusta-o vreodată, dar mai ales pentru un om inteligent înzestrat cu vanitate, puterea e ca o brînză franţuzească împuţită sau ca o carte bună: te chinuiesti pînă cînd treci de primele 50 de îmbucături/pagini după care n-o mai poţi lăsa din gură/mînă. La început te strîmbi, faci nazuri, apoi vrei să nu se mai termine niciodată.

Aşa că, zic eu, intelectualii publici au şi trebuie să-şi rezolve acest gen de probleme şi anume să vorbească pentru a feri societatea de virusul ideologiei, de iluzia otrăvită a ideii că politica e un panaceu cu acţiune rapidă, un soi de nurofen care rezolvă dintr-o dată durerile de cap colective, doar cu condiţia să existe voinţa politică de a-l lua. Voinţă politică? Vorbim atît de des de ea fără să ne întrebăm o singură clipă dacă e posbilă o singură voinţa politică într-o democraţie. Răspunsul meu e că nu. Nu există o singură voinţă politică în România şi nicăieri. Există milioane de astfel de voinţe, ale cetăţenilor care merg la vot. La care dintre ele ne referim cînd spunem că nu există? Aşa că, intelectualii publici trebuie să renunţe să creadă şi să le mai dea cetăţenilor iluzia că există oameni providenţiali şi nu sisteme politice bine unse prin rutină şi ritual democratic. Iar asta cere timp. Cu atît mai mult cu cît vom crede mai mult în faptul că e nevoie de puţin timp. În viaţa politică, cetăţenii trebuie să supravieţuiască rezonabil. De trăit, ei trebuie să trăiască cu adevărat în vieţiloe lor private, acolo unde votează zilnic pentru adevărurile lor absolute şi personale. Iar intelectualii publici trebuie să vaccineze cetăţenii contra tentaţiei de a crede că politicienii ar trebui să fie/sînt nişte sfinţi/draci, că preşedinţii sînt Mesia/Satan şi că ei, intelectualii, unii sau alţii, sînt prorocii lor sau ai celorlalţi, proroci adevăraţi sau mincinoşi.

În aparenţă, ca formă, dialogul e o discuţie dintre doi oameni în care se întreabă şi se răspunde. Însă în sens profund, autentic, dialogul e cu totul şi cu totul altceva.

Dialogul adevărat e rar şi se produce foarte greu. El e de două feluri, ambele presupunînd cam acelaşi lucru, singura diferenţă fiind că în dialogul interior se dedublează o singură conştiinţă în timp ce în cel exterior vorbim de două conştiinţe, a două persoane diferite. Ca efort, niciunul nu e mai uşor decît celălalt, asta chiar dacă dialogul interior e, în aparenţă, mai la îndemîna oamenilor fiindcă se poate presupune că faci rost mai uşor de un interlocutor. Însă sinele tău dedublat e, în genere, la fel de puţin onest, ca şi un sine străin. De regulă e autojustificativ, laş, se înşeală, se iluzionează, are presupoziţii tari, interese nedeclarate, vanităţi, amăgiri, etc. E cam la fel de greu să dialoghezi autentic cu tine însuţi ca şi cu oricine altcineva.

Prima condiţie a dialogului autentic e curiozitatea gratuită. Cel interesat să intre în dialog vrea să afle şi acceptă că nu ştie deja; sau e dispus să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a se pre-face în mod onest, fără să disimuleze, că nu ştie. În acest sens, Dialogurile lui Platon nu sînt dialoguri autentice, ci false dialoguri, dialoguri mimate, care împrumută de la dialogul propriu zis forma exterioară, adică serialitatea cadenţată întrebare-răspuns, aferentă cuplului de personaje întrebat-întrebător; Socrate joacă de fapt rolul prostului fals, ignoranţa sa e mimată, el e un actor al gîndirii, un personaj “ghid” – ca-ntr-o piesă de Moliere, cel care conduce intriga. Totuşi – ATENŢIE! – dialogurile platonice nu sînt false în sensul în care sînt false dialogurile despre politică ale zilelor naostre, ci sînt false în cu totul alt sens. Există, fireşte, un adevăr şi o mulţime de falsificări ale lui, în funcţie de scopul celui care falsifică un dialog înprumutîndu-i forma şi deturnînd-o către un scop sau altul. Încercaţi, vă rog, să înţelegeţi că A e unul singur iar non-A reprezintă o mulţime, o mulţime în care foarte mulţi non-A au forma lui A fără să fie A. E elementar de simplu. Teoretic, e posibilă o infinitate de minciuni/falsuri în raport cu un singur adevăr.

Dialogurile platonice, în acest caz, sînt un soi de piese de teatru intelectual antice, scrise pentru uzul aristocraţiei greceşti, în vederea transmiterii, într-o formă literară, a unor convingeri obţinute prin dialog interior de autorul lor, Platon în speţă. Avem, dacă observaţi cu atenţie, un dialog interior autentic într-o primă fază (cel din conştiinţa lui Platon) şi un fals dialog scris, într-o a doua fază, cel în care Socrate devine un interlocutor angajat, care-şi manipulează interlocutorii ipostaziaţi de Platon în postura de falşi naivi. Diferenţa dintre Socrate care spune că “ştie că nu ştie nimic” şi cineva implicat realmente într-un dialog autentic e că acesta din umă ar spune: “cred şi eu cîteva chestii, dar fac tot ceea ce-mi stă în putinţă să mă pre-fac că nu le cred nici pe acelea pe care le cred şi nici pe acelea pe care le cred alţii şi sper să faci şi tu, interlocutorul meu, acelaşi lucru cu bună credinţă”. Socrate e şmecher, se face că nu ştie, dar el chiar crede că ştie totul. În dialogul adevărat însă, interlocutorii încearcă onest să discute ca şi cum nu ar crede nimic, asta deşi ştiu o grămadă de lucruri, punîndu-şi, cît e omeneşte posibil, convingerile personale între paranteze.

Dialogul exterior autentic se produce realmente foaaaaaarte greu. El cere condiţii tari de îndeplinit şi se naşte cînd doi oameni, care chiar nu ştiu care e adevărul (sau care se pre-fac în mod conştient şi programat că n-au nici o idee despre el) încearcă să-l afle împreună prin întrebări şi răspunsuri. Mai mult, în dialogul autentic, rolurile se pot inversa protocolar, cel întrebat putînd deveni întrebător şi reciproc, fără restricţii. Nu există un personaj-ghid.

Deşi azi e invocat industrial termenul de dialog (mai ales în discuţii politice), totuşi dialogul exterior autentic apare mai rar printre pămîntenii obişnuiţi chiar şi decît marţienii dansatori se samba. Şi asta deoarace acest tip de dialog presupune multe lucruri, dar în principal onestitate şi încrederea interlocutorilor într-o presupoziţie comună a unui adevăr non-subiectiv, transcendent nu doar intereselor lor, dar chiar şi condiţiei lor umane. Mai presupune o intelienţă minimală (vorbesc serios), timp mult şi răbdare, un antrenament personal riguros (gimnastică mintală) pentru ca cei implicaţi să se poată feri suficient de bine de iluziile şi confuziile limbajului/raţiunii, dar mai ales pentru a scăpa de sub autoritatea propriilor presupoziţii primare/ale contemporanilor lor dar şi, cu precădere, a predecesorilor mai mult sau mai puţin iluştri. Ca să te desparţi de autorităţile gîndirii îţi trebuie mai multă energie mintală şi curaj decît combustibil îi trebuie unei rachete să se desprindă de gravitaţia Terrei.

O depurificare de propriile convingeri, un fel de decontaminare de presupoziţiile tari ale conştiinţei proprii a interlocutorilor, dar şi o anume meticulozitate a gîndirii – folosită ca instrument al curiozităţii şi nu, în mod natural, reflex, ca armă de autopărare de atacul conştiinţelor străine percepute ca adverse – fac din arta dialogului un fel de artă marţială (exersezi bătaia ca să devii un tip paşnic). În plus, dialogul presupune o încordare a gîndirii depurificate de interse pe perioade lungi. Mai mult, dialogul e profund nenatural fiindcă e esenţialmente necompetitiv; nimeni nu cîştigă, nimeni nu pierde, aşadar e impropriu conştiinţei umane în starea ei naturală, adică socială, în care discuţiile sînt cel mai adesea încăierări simbolice sau de interese (nu neapărat financiare, evident). Totodată, un dialog autentic este cel mai adesea episodic, presupune etape parcurse, eventual reveniri, urcuşuri, coborîşuri, e un fel de explorare în doi a teritoriului gîndirii, o cartografiere comună a unor peisaje ideatice noi. Rezultatul unui dialog, scopul lui altfel spus, e un adevăr care se impune ca o “evidenţa” gratuită în raport cu celor două conştiinţe aflate în dialog.

Dialogurile se produc cel mai rar, uneori niciodată sau doar pe probleme punctuale, în domeniile atinse pregnant de presupoziţiile tari, fondatoare, ale conştiinţei celor pretabili de a intra în discuţii, cum ar fi etică, religie, zonele esteticii. Şi deloc în politica reală, domeniul cel mai puţin de-contaminabil nu de principii ci de interse pramatice concrete, fie ele ale politicienilor, fie ale electorilor. Se produce însă uneori între teoreticienii politici. A existat în cosmologie, în a doua jumătate a secolului XX, o lungă polemică, adesea dialogală, în jurul ipotezei dacă universul se află în expansiune sau nu. Comunitatea savanţilor a decis cu greu, balansînd masiv pînă la urmă în favoarea “expansioniştilor” dar părinţii fondatori ai “non-expansionismului” n-au renunţat la ipoteza lor, arătînd că dincolo de toate, conştiinţa unui savant are şi credinţe, dar şi un “ego” hotărît peste care nu poate trece. Celebrul argument formulat de Einstein, Podolsky şi Rosen împotriva mecanicii cuantice (cînd Einstein a spus că “Dumnezeu nu joacă zaruri”) arată că nici măcar savanţii geniali din ştiinţele naturii (un domeniu al realului în care există încă presupoziţia unui adevăr non-subiectiv comun tuturor savanţilor şi o dez-legare a savanţilor prin interes direct de acest adevăr) nu pot renunţa la presupoziţiile tari ale conştiinţei lor. În politica reala, care e un domeniu definit din start ca fiind destinat exprimării interselor directe, dialogul e ultima mea aşteptare şi cel mai puţin probabil.

Ceea ce se confundă în mod intenţionat cu “dialogul” atunci cînd se vorbeşte în şi despre politica reală e “negocierea”. Negocierea are forma dialogului, adică e o formă de a afla “adevărul” mărfii/mizei – costul ei adică – bazată pe întrebări şi răspunsuri, dar sensul ei nu e nici pe departe acelaşi ca în cazul dialogului. Mai mult, deşi negocierea se face prin întrebări şi răspunsuri, folosind cuvinte, care cuvinte sînt invocate ba în sens nobil, principial, de idei stabile, de convingeri tari, de presupoziţii ale conştiinţei negociatorilor, în fapt ele sînt destinate să mascheze interese circumstanţiale şi punctuale, să testeze elasticitatea celuilalt în stabilirea preţului, să deruteze negociatorul advers, să-l momească, să-l sperie, să-i denigreze marfa, etc. Negocierea e retorică orientată pragmatic, o formă pe cît de necesară, pe atît de ipocrită de a regla paşnic interesele sociale. E aceeaşi formă dialogală, dar sînt alte scopuri. Eu fac eforturi uriaşe să am dialoguri cu mine însumi şi cu cîţiva apropiaţi. Foarte rar, extrem de rar, s-a întîmplat. În rest, ne-am informat reciproc, am negociat, ne-am justificat, am flecărit, am dat războaie grele în numele adevărurilor fiecăruia, ne-am blocat în presupoziţiile fundamentale ale conştiinţelor noastre, în vanitatea eu-rilor noastre, dar arareori am dialogat. Ca noi toţi dealtfel. Să nu ne amăgim: în general negociem (sentimente, iluzii, bani, situaţii favorabile, influenţe, aparteneneţe, integrări şi diferenţieri sociale, temeri, obiecte) arareori dialogăm pe bune. De aia există parteneri politici, de afaceri şi, nu în ultimul rînd, parteneri de viaţă cu care negociem spălatul vaselor, dusul copilului la grădiniţă… Dar retorica va invoca mereu şi calculat dialogul, nu pentru a-l purta realmente, ci pentru a-l învinovăţi pe ceilalţi că nu-l poartă.

Hai, şi-acum băgaţi cu Geoană, cu Băsescu, cu ăştia!

În al doilea rînd, mă deranjează că s-a furat la vot (foarte mult, poate puţin mai mult decît de obicei), dar am convingerea că au furat toţi cei care puteau să fure; unii mai mult, alţii mai puţin, care cum a avut parte de baroni. Pînă cînd nu se va introduce un sistem informatizat pe bază de card de alegător cu cod de bare, se va fura la greu prin tot felul de metode primitive, gen turism electoral, vot multiplu, etc. Şi cu card se va fura, dar mai puţin şi doar prin mită electorală. Sper ca asociaţiile de profil să înceapă cît de curînd o acţiune de lobby în acest sens şi s-o ţină langa luni de zile, chiar ani. Deci mai puţină indignare, mai mult pragmatism.

În al treilea rînd, vă invit să facem cîteva calcule mărunte!

Avem, aşadar, în jur de 30% atît pentru TB (cu un + de 2-3%) şi pentru MG, care intră în turul II cam de la aceeaşi linie trasă pe asfalt, asta în condiţiile în care au fost la vot vreo 9 milioane de români. Se pune aşadar, următoarea întrebare: Care sînt cei care vor veni la turul II, cine şi cîţi vor fi ei?

1. Să plecăm de la presupunerea greşită, dar optimistă că vor veni în turul II toţi cei care au votat în turul I pentru candidaţii favoriţi care au intrat în turul II, adică toţi votanţii TB şi MG. Asta înseamnă că s-ar strînge iar vreo 2,8-3 milioane de voturi pentru TB şi cam tot atîtea pentru MG. PDL şi PSD sînt partide-maşină, cum s-a văzut şi acum, care pot aduce cam acelaşi număr de voturi. Şi chiar dacă nu vor mai fi 3 milioane per candidat, ci doar 2,5 milioane sau mai puţin ideea e că niciunul dintre partide nu poate mobiliza prin ungerea mecanismelor sale din teritoriu semnificativ mai mult decît celălalt. Sînt umăr la umăr. Scoate PDL-ul 3 milioane de voturi, cam tot atît scoate şi PSD-ul. Şansa ca unul dintre ele să mobilizeze cu 30-40 % mai mulţi alegători decît la turul 1, alegători inerţi, care nu s-au exprimat deja la vot în turul I, e foarte improbabilă. Procentele de inerţi activabili sînt, aşadar, nesemnificative. În plus, dacă PDL ar activa în favoarea sa 3-5 % din inerţi, cu siguranţă ar activa şi PSD cam acelaşi procent, astfel că acele procente devin nesemnificative asta în condiţiile în care acele cîteva procente ar putea fi şi scumpe, adică activabile cu mită electorală. Deci şi inutile şi pe bani, aşa că în principiu neinteresante pentru nici unul dintre partide.

2. Să trecem acum la electorii PNL care l-au votat pe Crin Antonescu şi care sînt vreo 20 şi ceva%, adică pe la vreo 1,6-1,7 milioane. Ei sînt acum în stare de schizofrenie electorală, nehotărîţi dacă sînt mai degrabă anti-Băsescu, anti-PSD sau anti-participare la turul II. Să presupunem greşit şi perfect aleatoriu că sînt cîte 1/3 din fiecare categorie. Cei anti-TB vor vota MG, cei anti-PSD vor vota TB, cei scîrbiţi nu vor vota. Am luat aceste proporţii ca să ne fie comod să calculăm ponderat, dar dacă vom flexiona cele trei proporţii vom observa chestiuni interesante la finalul raţionamentului. Anume că felul în care se va porţiona electoratul PNL va decide cine va ieşi preşedinte.

Să revenim la alte posibile porţii de electorat, care s-ar putea exprima în turul II. Ar fi udemeriştii, peremiştii, oprescanii şi becalienii, care în total au exprimat vreo 12-13 % din voturi şi au reprezentat peste un milion de cetăţeni. Toate aceste segmente relativ înguste de electorat sînt mai degrabă stabile, dure, preponderent compacte şi relativ disciplinate.

La felul în care s-au exprimat pînă acum, mai ales prin liderul lor incontestabil şi furios, peremiştii sînt singurii al căror vot va merge explicit şi compact anti-TB. Foarte probabil şi oprescanii vor ieşi la vot anti-TB, ei fiind tot un electorat disciplinat, un fel de peremişti pasionaţi mai degrabă de un doctor decît de un pacient. La fel becalienii, care, să nu uităm, au suferit de curînd alături de liderul lor din pricini care au fost identificate ca fiind legate de Băsescu. Udemeriştii, tot diciplinaţi, vor duce votul preeminent în funcţie de interesele politice ale liderilor UDMR, care au devenit principial reticenţi la orice alianţă cu TB, deci cel mai probabil vor negocia cu PSD şi vor decide că o alianţă în acest sens e mai profitabilă, mai stabilă şi mai sigură pentru ei şi interesele electoratului lor. S-au fript suficient cu TB încît să-şi mai doreasca o alianţă cu acesta. Ca de altfel cam toată lumea. Această reticenţă faţă de o alianţă cu TB va fi esenţială, dat fiind că actualul preşedinte şi partidul său au ajuns, în timp, indezirabili în orice alianţă.

Ce putem observa pînă acum e că, păstrînd proporţiile de la primul tur, electoratul anti-TB se duce natural spre 42%, în timp ce electoratul pro TB nu poate depăşi – chiar şi cu o meta-mobilizare+metode neortodoxe de recoltat voturi – pragul de 33-34%, asta fiind dovedită la turul I. Eee, aici intervine posibila flexionare a electoratului liberal al lui CA, care se poate face în 3 feluri mari şi late. O să iau cazurile limită pentru a arătă tendinţele elastice variabile.

1. Să presupunem că toţi votanţii lui CA decid să nu participe la turul II. – asta duce automat procentul anti-TB peste 50%, dat fiind că atunci cînd cifrele prezenţei la vot se micşorează, procentele se măresc. De exemplu, dacă scoatem cei 1,6 milioane de votanţi CA de la turul 1, procentul pro-TB urcă spre 38 %, cel pro-MG spre 36% iar suma minorilor (Vadim+Hunor+Oprescu+Becali) se duce spre 16 %. Dacă luăm în calcul tendinţa firească de reducere generală a participării electoratului la turul II, presupunînd totodată – aşa cum arată statisticile – că fiecare nucleu electoral se exfoliaza procentual relativ similar, procentul final anti-TB devine şi mai evident consolidat peste 50%.

2. Să presupunem că toţi votanţii CA decid să voteze anti-TB, iar asta duce lejer la peste 50% procentul anti-TB.

3. Să presupunem că toţi votanţii CA vor vota anti-PSD şi asta l-ar duce lejer pe TB peste 50%.

Dar e evident că nici una dintre tendinţele de mai sus nu se va manifesta deplin, ci în procente greu de estimat acum cu acurateţe dar despre care avem cîteva indicii din analiza voturilor exprimate în turul I. Mă refer la cei care au votat CA şi n-au votat la referendum. Din toată zgîrcenia cifrelor aceştia sînt, după cît pot să-mi dau seama, undeva între 3-6% din nr total de electori, adică spre 25% din votanţii CA. E foarte posibil să mă înşel şi procentul lor fie să urce spre 35%, fie să coboare spre 15%, dar important e că ei există şi exprimă faptul că există un segment suficient mai degrabă anti-TB decît anti-PSD în electoratul lui CA, care e foarte probabil să se exprime în turul II.

Concluzia e că şansele lui TB de a cîştiga, adică de a surmonta diferenţa de 10-12% dintre tot ce-a adunat el în turul I şi tot ce s-ar putea exprima potenţial contra lui în turul II, fără ajutorul electoratului liberal care e mai degrabă anti-PSD decît anti-TB, depinde de un număr de cca 1-1,2 milioane de alegători liberali, care să-l voteze în turul II, alegători care trebuie să se mobilizeze exemplar pro-TB pentru a compensa atît scăderea procentuală generată de neparticiparea liberalilor care nu vor dori să participe la turul II, dar şi a celor anti-TB, care-l vor vota pe MG.

Aşadar, singura şansă ca TB să cîştige e ori să-şi mobilizeze electorat pasiv favorabil mult mai mult decît a reuşit să mobilizeze în turul I (30-40%), asta în condiţiile în care MG nu reuşeşte să-şi mobilizeze la rîndul lui măcar tot cît a mobilizat în acelaşi tur, ori să existe un val de mobilizare de masă a electoratului liberal anti-PSD, care să-l voteze pe TB cam în aceeaşi măsură (60-80%) în care l-a votat pe CA în primul tur. Ambele situaţii sînt foarte puţin probabile. Aşadar…

Harta negocierilor posibile

1. Primul şi cel mai mare avantaj strategic îl are în acest moment Crin Antonescu dat fiind că, într-un mod paradoxal, el poate obţine avantaje şi din demobilizarea, dar şi din mobilizarea electoratului său de la turul I.

1.1 Demobilizarea va poate fi la rîndul ei de două feluri: a) cea naturală, a votanţilor săi care, neputînd să voteze nici cu TB, nici cu MG, vor refuza să mai participe la turul II; b) demobilizarea electoratului fidel, care va decide să fie atent la indicaţiile lui CA şi care va alege să nu meargă la vot din pricină că aşa i se va sugera/spune explicit. Primul tip de demobilizare îi va micşora şansele lui TB fară vreo contribuţie din partea lui CA, a doua însă va depinde de mesajele lui lui CA către electoratul stabil al PNL.

1.2. Această libertate de a-şi mobiliza/demobiliza electoratul stabil fie contra TB, fie contra PSD va fi decisivă în rezultatul alegerilor. În limitele acestei libertăţi se vor manifesta interesele politice şi talentele de negociere ale lui CA. Estimările mele sînt că electoratul PNL ce poate fi mobilizat/demobilizat de CA şi în caz de mobilizare orientat fie contra-TB, fie contra-PSD e în jur de 7%, ceea ce e mai mult decît decisiv pentru înfrîngerea lui TB, dar nu suficient pentru înfrîngerea lui MG în condiţiile în care electoratul anti-PSD va vota cu TB, contra indicaţiilor lui CA. Prin urmare, CA va negocia cel mai probabil de pe poziţii de forţă cu PSD şi are şanse mari să-şi impună un viitor prim-ministru. Eu sper să fie Johannis şi dacă nu va fi el mă voi arăta dezamăgit de CA, dat fiind că asta ar arăta că şeful PNL a cedat, într-o situaţie de superioritate tactică, instinctelor şi vanităţii, nu înţelepciunii politice şi intereselor pe termen lung de consolidare a partidului şi poziţiei sale la vîrful lui.

2. PSD are neşansa de a avea cea mai mică libertate de negociere, dar şi şansa de a avea cei mai mulţi posibili negociatori. Cel mai probabil PSD va ceda strategic şi va negocia poziţii favorabile atît pentru PNL, cît şi pentru UDMR. Cum cel mai probabil se va înţelege şi cu ceilalţi candidaţi minori, adică Vadim, Oprescu şi Becali în vederea lansării de mesaje explicite contra TB căre electoratul lor.

3. TB este şi va fi izolat. Va da semne explicite de negociere, probabil disperate la un moment dat. PDL a devenit însă un partid nefrecventabil din pricina lui TB. Disperat, TB va face tot posibilul să mobilizeze electoratul liberal anti-PSD. Şi de mobilizat va mobiliza ceva, dar nu mai mult de 6-8%, ceea ce e arhi-insuficient. Asadar…

Corolar

1. Democraţiile reprezentative sînt sistemele politice în care niciunul dintre cetăţeni şi niciunul dintre reprezentanţii lor nu poate obţine vreodată tot ceea ce îşi doreşte. Uneori, unii obţin mai mult din ceea ce-si doresc decît alţii şi de fiecare dată tot ceea ce obţine fiecare din ceea ce-şi doreşte depinde de ceea ce obţin ceilalţi din ceea ce-şi doresc. Altfel spus, succesul politic în democraţii depinde de cît de bine reuşeşti să-ţi faci planul să eşueze, de cît de mult avantaj poţi scoate dintr-un eşec.

2. În democraţiile reprezentative cine trînteşte prea des uşi peste degetele aliaţilor are mari şanse să rămînă încuiat pe dinăuntru într-una dintre camere.

3. O democraţie consolidată e o democraţie în care sistemele formale de reprezentativitate – numite îndeobşte partide politice – rămîn permanent într-o subtilă şi deschisă adversitate prietenoasă, lasă între ele uşi crăpate şi coridoare frecventabile în vederea negocierilor. Sistemele politice solide de reprezentativitate funcţionează optim în favoarea secundă a cetăţenilor dacă se află într-o stare fragilă, dar permanentă, de întredeschidere. De-aici vine, în ceea ce mă priveşte, principalul reproş la adresa comportamentului politic al lui Traian Băsescu. O să spuneţi că a fost nevoit de idealurile sale politice să închidă uşi peste degete. Bullshit o să vă zic eu! Nu, n-a fost şi nu e vorba de asta. E vorba pur şi simplu de bani, putere şi privilegii, chestii pe care nu vrea să le împartă cu nimeni. E un gambler dur şi lipsit de scrupule, artist de cacealma, mînuitor impecabil de aşi din mînecă, excelent numărător de cărţi. Şi pentru mine, genul ăsta de pokerişti trebuie scoşi de la masa de joc democratică şi daţi afară din cazinou, chiar dacă la masă nu rămîn, după plecarea lui, nişte sfinţi amatori de poker.

N-am nici o bucurie personală din asta, dar atît cît înţeleg eu democraţia am convingerea că personaje precum TB sînt mult mai dăunătoare decît personaje colective precum PSD. Şi asta pentru că începînd cu primăvara lui 2005 m-am hotărît să nu mai votez vreodată persoane, ci idei rezonabile, contextuale şi chiar minimaliste dacă n-am încotro, de consolidare a democraţiei româneşti. Fiindcă democraţia nu înseamnă persoane, ci structuri de interese orgnizate partinic şi aflate într-o permanentă stare de negociere; în primul rînd în interesul lor şi de-abia apoi în interesul cetăţenilor, ca mine şi ca dvs. Aşa e peste tot în lume. Nu mă uit la persoane fiindcă, dacă mă uit la persoane, PSD e în acelaşi timp şi Vanghelie-almanahe, dar şi Cristian Diaconescu – în care văd un politician de mare viitor, cum PDL e şi Elena Băsescu-succesuri, dar şi Valeriu Stoica, în care iar văd un mare politician.

Update: Cum v-am zis, eu nu ma prea uit la TV, dar inteleg ca deja Antonescu a declarat ca planul Johannis ramine in picioare. Il felicit pentru aceasta decizie!

Iata textul:

“În ‘96, am venit în Piaţa Universităţii împreună cu cîţiva prieteni ca să ne fluturăm cheile de la garsonierele închiriate şi să ne bucurăm împreună pentru alegerea lui Milică. Făcusem chetă şi-i dădusem taximetristului toţi banii pe care-i aveam, dar cred că ne-ar fi dus şi pe gratis. După patru ani, eram dezumflaţi ca gogoşile la frig. Totuşi, am continuat să sperăm că într-o zi vom deschide televizorul şi nu vom mai vedea zîmbetul de stafie marxistă al lui Iliescu şi nici faţa aceea de latex a lui Năstase, trasă peste obrazul îngroşat de cinism. Ne-am imaginat, ca orice femeie dezamăgită, scăpată cu sufletul sfîşiat dintr-un mariaj cu un pămpălău fără vînă, care pleca să ducă gunoiul şi rămînea în faţa blocului la taclale geostrategice, că într-o zi va veni un cavaler pe cal alb, cu paloş ferm, cu onoare, cu păr pe picioare, cu spatele drept şi cu demnitate în sufletu-i de bărbat politic cu vocaţie. Ne întrebam: “Băi, dar chiar nu vrea nici unul să intre în manuale pe coperta din faţă?”. În toamna lui 2004, el a părut să iasă la iveală. Ne-a făcut cu ochiul ăla hazliu, ne-a sedus cu hăhăiala sa tabagică de bărbat ars de soare şi uns cu toate alifiile, ne-a pus o serenadă la un casetofon Panaswanic, iar noi am căzut pe spate şi am închis ochii. Ne simţeam ca în ‘96, neatinşi de suspiciune şi pregătiţi pentru o nouă poveste de dragoste. Intelectuali care strîmbau din nas la fiece adiere de incultură au deschis braţele bovaric şi s-au aruncat în mrejele noii speranţe mai ceva ca nişte puştoaice într-o discotecă plină de marinari. Şi pentru că voiam cu disperare să scăpăm de Iliescu&Comp, ne-am administrat direct în venă toate analgezicele care să ne atenueze puseele de luciditate. Am zis că n-o fi el chiar Făt-Frumos, că nici cine ştie ce spoială de cultură n-are, dar, spre deosebire de filfizonul de data trecută, ştie să dea cu pumnul în masă, să se înjure cu golanii care ne agresează pe stradă şi că, ce mai în sus şi-n jos, e bărbatul vieţii noastre. Mai mult, l-am văzut plîngînd şi asta ne-a făcut să credem că, în sufletul lui, e chiar un catîr melancolic şi plin de sensibilitate. N-a trecut mult şi Făt-Frumos a-nceput să bea peste măsură, să nu mai aducă toţi banii acasă şi să piardă nopţile la celula de criză a societăţii. Era pur şi simplu disperat după munca asta de electrician politic şi nu se putea abţine să sape prin pereţi şi să tragă un snop de fire al căror comutator insista de fiecare dată să se afle la el în birou. Naivi cum eram şi disperaţi că nu vom mai găsi altul ca el la vîrsta noastră, i-am tolerat-o şi pe-asta. Îl iubeam, ce vreţi! Aşa sîntem noi, poporul, dacă pînă la urmă se-ntoarce acasă, în patrie, la copilaşi, ce să-i reproşezi? E şi el bărbat, mai bea un pahar şi mai încurcă paturile, partidele, în fine. Numai că într-o bună zi ne-a minţit cu cinism şi-atunci am înţeles brusc că asta a făcut mai mereu. Că s-a folosit ca un Don Juan de Obor de slăbiciunea noastră de generaţie sedusă şi abandonată şi c-a fost un mîrlan, care ne-a luat doar pentru voturile noastre. Am plîns şi am hotărît să divorţăm. Am fost o generaţie credincioasă, nu l-am înşelat şi i-am iertat toate măgăriile. Cînd venea acasă beat de putere, l-am descălţat şi l-am mîngîiat pe ceafă în timp ce el sforăia ca un nesimţit şi bolborosea numele ei. Dar, gata, ne-am maturizat! De-acum sîntem o generaţie liberă, fără obligaţii, pe picioarele ei. Copiii noştri pot să crească şi fără beţivi de putere. Să-ţi iei voturile din stradă, mincinosule! Du-te la curva ta de politică, bagabontule!”

N-am vrut să scriu la cald despre întîlnirea tv dintre candidaţi fiindcă îmi place mai mult să scriu la răcoare:) O să scriu acum pornind de la o observaţie importantă: e pentru prima dată din ‘90 încoace cînd analizele şi opiniile despre prestaţia candidaţilor au fost discutate şi receptate întrucîtva şi sub logica branding-ului politic, ceea ce consider că este un cîştig pentru acea categorie subţire şi cultivată politic de alegători, acel target electoral care nu doar consumă produs politic într-o manieră gregară, şi nici doar sub imperiul emoţiilor şi prejudecăţilor personale de factură mai mult sau mai puţin ideologizate, ci într-o manieră pe care aş numi-o inteligentă şi al cărei scop este o decizie politică raţională. Sper ca în timp, această categorie să se îngroaşe.

O să iau în discuţie cîteva aspecte de marketing şi branding politic Şi asta, fiindcă ceea ce nu prea pricepe multă lume cînd e vorba de o campanie e că politicianul se lasă transformat deliberat şi conştient într-un produs electoral. Ba chiar pune umărul, talentul său actoricesc, abilităţile retorice, etc. pentru a intra cît mai bine în pielea unui “produs” pre-fabricat de o echipă de meşteşugari mai mult sau mai puţin talentaţi. Un politician în situaţie electorală e pur şi simplu un actor care intră, mai credibil sau nu, într-un soi de ambalaj, într-un rol scris de o echipă de tehnicieni. Situaţia e aparent similară cu a unui produs comercial ce urmează să fie lansat pe piaţă (bulion, săpun, supă). Există însă cîteva diferenţe foarte importante între brandingul politic electoral şi cel comercial, esenţiale aş spune. În primul rînd aceea că brandingul electoral e de fiecare dată re-branding şi în al doilea rînd că targetul e teribil de neomogen şi cu un nivel diferenţiat de instabilitate, format din nuclee de consumatori adesea aflate în adversitate, de diferite niveluri sociale, intelectuale, financiare, etc.

Dar să-i luăm pe cei trei pe rînd, în ordinea decisă de tragerea la sorţi!

Mircea Geoană

Sînt două seturi de date care au fost luate în calcul în cazul lui Geoană: a) existenţa unui electorat stabil şi relativ necultivat politic, dependent de maşina de recoltat voturi a PSD, care s-a dovedit cea mai eficientă din RO din ‘90 încoace şi b) construcţia unei imagini de brand pt MG care să fie în continuitatea imaginii lui Iliescu, de tătucă paternalist, deci a electoratului stabil PSD, pe care să-l reactiveze şi să-l reforbişeze eficient, dar totodată să ofere o imagine de social-democraţie de tip nou, spălată, racordată la o retorică a unei stîngi conciliante, de tip Clinton-Blair, care e dispusă să preia strategic elemente de dreapta, să iasă din clişeele revanşarde, chestii socoteli. Între timp, modelul Obama, care în opinia mea e un soi de upgradare americană a modelului de succes Cinton-Blair în condiţiile crizei economice, a fost preluat din mers de echipa lui MG şi altoit “stîngaci” – ca să zic aşa, pe trunchiul iniţial cu care Geoană a pornit spre aceste prezidenţiale în urmă cu vreo doi ani. Ca şi în cazul lui Traian Băsescu, în cazul Geoană, operaţiunea de re/branding a fost extrem de dificilă, nu însă atît de dificilă ca la Băsescu, din cauza dezarticulării percepţiilor dintre un brand vechi – Iliescu – care trebuia recuperat – şi încercarea de rebranduire a candidatului PSD în logica stîngii de tip nou. În astfel de situaţii imperativul zero era clar: să nu se piardă electorat stabil vechi mai mult decît s-ar putea cîştiga electorat instabil nou. Această regulă de aur a brandigului politic, preluată parcă din logica fotbalului italian, arată că n-are importanţă cîte goluri dai, dacă primeşti în schimb mai mult cu unul singur decît ai înscris. Şi de fiecare dată, un antrenor şi un meşteşugar de branding politic calculează/pregăteşte fiecare joc în parte astfel încît să piardă controlat mai puţin decît estimează să cîştige. Voturile sînt ca golurile: nu contează cît de frumoase sînt, important e că au aceeaşi valoare pe tabela de marcaj şi, mai mult, nu există diferenţă între gol şi auto-gol. În cazul MG, s-a jucat un catenaccio semi-deschis, aşa cum era cel mai indicat şi cum aş fi recomdat şi eu. Geoană nu trebuia să cadă niciodată sub cota electorală a PSD, deci să nu rişte să piardă electorat stabil iar, dacă se putea, să scoată ceva din nehotărîţi prin mici incursiuni de cucerire în tabăra nehotărîţilor cu imaginea de om serios, calm, împăciuitorist şi, mai ales, de creştin ortodox, de enoriaş care ţine la valorile familiei. S-a mers aşadar, pe un brand tautologic de tip iliescian, împănat cumpătat cu accesorii de stînga a l’americaine. Adăugarea creştinismul ortodox la mixul de marketing “stînga-familie” a fost prost interpretată de MG, deşi ideea nu a fost rea deloc şi cred că a fost o idee îndrăzneaţă de a consolida concomitent electoratul stabil şi de a excita alegători noi, predispuşi la genul ăsta de manifestare. Deci, deşi Geoană a jucat prost rolul enoriaşului iar faza cu citatul din Ioan Gură de aur a fost penibilă prin exagerare şi cabotinaj evident, scandalizarea analiştilor politici mă face să zîmbesc şi mi-aminteşte de indignarea băutorilor de vin roşu la reclamele de coniac Unirea. Măi, dragilor, se poate să înţelegeţi că spoturile grobiene la un coniac popular pot fi bune chiar dacă acel coniac e o poşircă spirtoasă pe care voi n-o să-l beţi niciodată? Dacă da, vorbim de branding, dacă nu vorbim despre gusturile noastre în materie de băutură. Eu n-o să votez MG, dar asta n-are nici o legătură cu faptul că cei care vor vota MG ori merg la biserică, ori ar vrea să meargă la biserică, ori cred că ar vrea să meargă la biserică şi chiar dacă nu merg niciodată sînt ferm convinşi că ar vrea să meargă săptămînal. A, şi mi-a fost evident că s-a lucrat cu o echipă de americani. Se simt de la o poştă americanii ăştia cînd fac branding politic. Şi, în general, oricît de slab ar fi materialul din care croiesc brandul (MG a fost mediu) tot le iese un produs electoral decent, cu care nu ţi-e ruşine să ieşi la vot.

Crin Antonescu

Candidatul galben a fost de la bun început cel mai pricăjit sub aspectul bazinului electoral stabil, în sensul că era firav iar pe alocuri, prin zonele defavorizate social crunt ale ţării, dar destul de dens populate, acesta lipsea cu desăvîrşire. Cum nu s-a putut baza nici pe vreo maşinărie bine unsă de recoltat voturi, precum cele de anvergura PSD sau PDL, a fost nevoit de la bun început să improvizeze şi să ia în calcul electoral doar ce i-a mai rămas după ce TB şi MG îşi decupaseră încă de mult harta ţării şi munceau să-şi împartă cît mai în folosul lor electoratul incult politic din rural, semiurban şi din zona cea mai puţin avantajată social a marilor oraşe. Prototipul alegătorului celor doi a fost de la început cam acelaşi iar asta l-a făcut pe Crin să nu aibă într-un anume sens de ales şi să se ducă căre electoratul urban înalt. şi căre tineri. De aici şi faza cu Chirilă. A fost nevoit s-o facă cînd i s-a oferit ocazia. Sigur că-l avea pe dl. Djuvara în spate, dar cei care-l văd pe domnia sa ca pe un reper moral oricum l-ar fi votat. aşa că Antonescu a încercat să nu fie tautologic şi să muşte electorat tînăr în ultima clipă, riscînd să piardă cîţiva dintre cei care s-au arătat ofuscaţi că nu l-a nominalizat pe dl Djuvara. Şi sînt sigur că a pierdut, dar sînt la fel de sigur că a cîştigat mai mult decît a pierdut. Deci mişcarea a fost bună. Vedeţi, fiecare declaraţie de campanie presupune un risc calculat. Cei care riscă mult sînt cei care pot cîştiga mult şi ei se racoleaza de regulă din zona celor care au cel mai puţin. Liberalii pur sînge sînt micii burgezi; ei au adunat ceva avere/voturi şi, vrînd să devină mari burgheji, tind să o/să le rişte. Odată ajunsi mari burghezi riscă din ce în ce mai puţin. Crin a fost micul burghez al acestor alegeri. TB şi MG, care se cam ştiau deja în turul II, erau marii bogătani, mari latifundiari de voturi. Ei se închiseseră în apărare, CA trebuia să rişte şi să înscrie şi în poarta unuia, şi a celuilalt. Situaţia lui CA era şi este paradoxală: electoratul tradiţional al PNL e deocamdată cel mai cultivat politic din Ro, dar într-un sens electoral esenţial asta îl dezavantajează teribil: fiindcă acest electorat e cel mai subţire. CA n-avea de unde să adune minimul de voturi pentru turul II, aşa că a fost nevoit să şarjeze adînc în electoratul celor doi contracandidaţi, riscînd enorm să-l piardă pe cel stabil, dar insuficient. În politică şi-n fotbal, repet, nu contează cît de deştepţi, cultivaţi sau frumoşi sînt suporterii pe care-i poţi aduce în tribune, ci cît de mulţi sînt ei. Revenind, CA a mutat foarte deştept cu Johannis, dar mutarea n-a avut magnitudinea scontată. Mai mult, MG a preluat brandul “Johannis” şi asta l-a derutat iniţial pe CA, care a realizat că ceea ce-i aduce lui Johannis îi poate aduce şi lui Geoană. A fost momentul cînd a trebuit să-şi atace aliatul, pe MG, pentru a putea spera, riscînd o nouă ambiguizare a brandului său şi aşa firav. A reuşit deosebit de bine în doar două săptămîni să se delimiteze, cu un efort retoric extraordinar, şi de Băsescu şi de Geoană. A fost nevoit concomitent să improvizeze şi să facă manevre riscante ca să-şi atragă electorat, precum aceea în care Orban a ieşit să spună că “prostituatele…” vor vota cu Băsescu. N-a fost o prostie pură, ci o declaraţie teribil de riscantă făcută de un vector secund de imagine (probabil CA a cedat la insistenţele lui Orban să rişte prosteşte), un calcul tactic de a smulge, cu o muşcătură, o ciozvîrtă cît mai groasă din electoratul anti-băsescu din zona electorală mută, dar băsesciană ca nivel de cultură politică, adică slab. A fost cea mai proastă decizie din această campanie din cauza căreia era cît pe-aci să piardă o bucată mare din electoratul pe care şi-l stabilizase, poate chiar a pierdut cîteva felii şi asta fără să cîştige cine ştie ce. Era dsiperat după voturi, dar a riscat necugetat. Apoi s-a repliat rapid, conştient de faptul că poate pierde cît ai clipi tot ce-a cîştigat muncind meticulos şi s-a concentrat ( cam tîrziu după părerea mea) pe diferenţiere reactivă cu TB şi MG. Care tip de branduire presupune, în actualele condiţii electorale în care votanţii îşi doresc “pacifism”, un alt mare risc: perceperea ca fiind agresiv, guraliv, etc. Dar CA ştia că e un risc pe care trebuia să şi-l asume: nu putea să se diferenţieze de ceilalţi doi fără să rişte adversivitatea. Şi asta a fost cu atît mai delicat cu cît ceilalţi doi, TB şi MG, asiguraţi de confortul bazinului electoral stabilizat şi de maşinăriile lor bine unse de partid, au ales să se diferenţieze non-agresiv. Tehnic şi uman, Crin Antonescu a muncit cel mai mult în această campanie şi a reuşit să improvizeze din mers destul de eficient. Asta deşi a avut cei mai slabi consilieri tehnici şi cel mai impulsiv şef de campanie, fiind nevoit în ansamblu să facă mai tot din ceea ce a făcut mai degrabă în pofida lor, decît cu sprijinul lor. Are şanse sub 10% să intre în turul II, dar este un om politic de viitor, care va conta mult în peisajul politic al României în următorii 15 ani.

Traian Băsescu

Operaţiunea de branding este cel mai adesea una de re-branding dat fiind că “omul politic” respectiv nu e generat ex nihil ca un brand de bulion sau de săpun. Politicianul exista înainte de campanie, avea deja o percepţie, un brand mai difuz sau mai explicit, care trebuie re-făcut tot aşa cum o casă trebuie reamenajată astfel încît să se simtă bine în ea şi vechii şi noii chiriaşi, care au gusturi uneori diferite. În cazul lui Băsescu, gusturile astea au ajuns să fie radical diferite. Şi în acest sens, profesioniştii ştiu că re-brandingul e infinit mai greu decît brandingul fiindcă a adăuga tuşe noi la un tablou vechi, păstrîndu-i vechea imagine, dar făcînd-o vizibilă şi pe cea nouă e cel mai adesea o provocare intelectuală teribilă. Arareori se reuşeşte într-o măsură rezonabilă, mai ales cînd înainte era pictată o scenă de război iar pe deasupra trebuie să aduagi o scenă de picnic cu oameni paşnici. Să iei un om politic construit pe “adversitate”, “revanşă”, “spirit justiţiar”, precum TB, şi să faci din el un candidat credibil în condiţiile în care sondajele arată că piaţa cere azi imperativ “pace socială” şi “atenuarea drastică a vacarmului” e extrem de dificil. Şi asta pentru că nucleul electoral dur şi fidelizat de consumatori ai lui TB – care i-au dat vechea identitatea de brand – nu poate fi “asezonat” cu potenţialul şi interesele actuale ale trendului consumatorilor. De aici, tot felul de jonglerii făcute de meşteşugarii lui TB prin care să încerce să-i aducă acestuia muşterii noi fără a-i pierde pe cei vechi. S-a văzut în toată campania această ambiguizare controlată a segmentelor de target şi cred că dl Lăzăroiu a făcut tot posibilul, dar distanţa enormă dintre imaginea clasică a lui TB-ul şi noile cerinţe ale pieţei i-au îngustat enorm mişcările şi în final l-au dus pe TB în acea imagine de cenuşiu obosit, de vag, de tern observabilă fără efort. Dar, o spun cu toată convingerea, n-avea alte variante. Şi eu aş fi făcut la fel în locul lui Lăzăroiu şi al lui TB. Dacă îţi radicalizezi excesiv imaginea pe o piaţă electorală (2004) apoi vinzi bine vreo doi-trei ani din această imagine, rişti în final să creezi o contrareacţie “pacifistă” în gusturile publicului, reacţie în raport cu care nu-ţi mai poţi redefini credibil brandul pe următoarea piaţă electorală (2009). Nu poţi fi perceput ca un pacifist în condiţiile în care oamenii au obosit de războiul pe care tu l-ai declanşat. De regulă, în astfel de condiţii, îi pierzi şi pe războinici şi pe pacifişti. În final, tendinţa de oscilaţie între ceea ce păreai că eşti, fără să vrei să dispari acum cu totul, şi ceea ce ai vrea să pari, fără să fii perceput aşa întru totul duce la măcinarea credibiltăţii şi la instalarea unui brand apos, cenuşiu, diluat, vag şi lipsit de credibilitate. Era inevitabilă reacţia, asta deşi dl Lăzăroiu&Comp a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Şi a făcut foarte bine. Eu n-am ce să-i reproşez.

Predicţii

1. Cel mai probabil MG este viitorul preşedinte al României şi asta fiindcă TB nu va avea nici un mjloc eficient să-şi lărgească bazinul electoral între cele două tururi.

2. Mai mult, e foarte probabil ca intre turul 1 şi 2, baroneţii PDL vor începe negocierile secrete de părăsire a PDL fie pentru PSD, fie pentru PNL. TB se va enerva furibund, îi va acuza de trădare, etc, dar nu va avea ce să le facă fiindcă deja nu mai are ce să le ofere în schimb. Asta va face ca maşina de vot a PDL să negocieze secret voturi între tururi ceea ce s-ar putea să ducă la un scor spectaculos de mic pentru Băsescu pe 6 dec. Făţiş, baronii PDL îl vor susţine, dar pe ascuns îl vor boicota. În cîteva luni e foarte probabil ca să-i vedem pe alde Berceanu&Comp în alte partide:) sau parlamentari independenţi.

3. Johannis nu va deveni premier sub Geoană, dar se va înscrie în PNL şi îşi va transforma brandul cîştigat local într-unul naţional. Ăsta a şi fost tîrgul cu Antonescu şi planul lui politic personal. Un plan bun pentru care îl felicit şi-i urez de pe acum succes. Il felicit mai ales pentru ca a inteles lectia “Ciuhandu”.

4. Evoluţia PDL va fi într-un an-doi similară cu cea a PNŢ-CD. TB, dacă nu se va retrage din politică (eu cred că se va retrage, deşi cu greu şi foarte supărat), va deveni un soi de Miluţ.

1. Noica în puşcărie a citit Marx. N-avea altceva de citit e-adevărat, dar el a conchis că i-a prins bine. Deci poţi să nu fii marxist şi să citeşti Marx. Nu e nici o ruşine, are pagini chiar haioase. În plus, e şi hegelian. Ca şi Derrida pe alocuri, nu? Ca şi Noica întrucîtva. Weber l-a citit pe Marx. Ricoeur l-a citit pe Marx. Iată, nu e nici o nenorocire să-l citeşti pe Marx. Şi mai gîndiţi-vă la o chestie de bun simţ: dacă vreţi să înjuraţi un autor e firesc să-l citiţi măcar.

2. Nu sînt şi nu voi fi niciodată marxist, dar Marx mi se pare că trebuie citit sau măcar răsfoit, iar felul în care el a gîndit, în circumstanţele vremii sale, trebuie înţeles, criticat – în sensul analitic al termenului – înjurat dacă doriţi, sau măcar priceput cît de cît, în cele cîteva articulaţii principale ale teoriei sale. Nu înseamnă că dacă îl citesc pe Bruno mă transform, ca prinţul din poveste, din broască în magician al Renaşterii. Şi asta fiindcă anumite mecanisme intuite de el, de Marx adică, s-ar putea să vi se pară interesante şi să n-aibă nici o legătură cu ansamblul sistemului. Uneori poţi găsi diamante şi-n gunoi, aşa cum pe vremea războiului unii mai scoteau dinţi de aur din danturile morţilor. Şi, pe bune, de unde ideea asta tîmpită că dacă citeşti Marx te murdăreşti pe creier, iei rîie ideatică? Ce, dacă citeşti “Păcală” pleci cu uşa de la apartament în spinare pe străzi? Sînt oameni care au citit Marx şi nu s-au făcut marxişti. Majoritatea. Cum la fel, o altă majoritate e a celor care s-au făcut marxişti întîi, apoi n-au citit un rînd din Marx. E atît de greu de acceptat aceste banalităţi?

3. Vorbim toată ziua de comunism că a fost rău, că aşa şi pe dincolo. Uităm însă un mic amănunt: comunismul n-a existat. Da, n-a existat. Ar fi urmat să existe, dar la sfîrşit de tot, hă-hă-hă, cînd se termina istoria. Toate regimurile numite generic şi impropriu “comuniste” au fost de fapt socialiste, adică nişte regimuri pregătitoare, propedeutice cum ar veni. De aia URSS însemna Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, deci Socialiste – subliniez, la fel cum RSR, era Republica Socialistă România, ş.a.m.d. Au mai existat şi mai există încă şi Republici Populare (China, Coreea, etc), dar şi astea tot socialiste erau. Partidele unice din aceste ţări erau comuniste (PCUS, PCR, PCC, etc), ţările însă nu. Nici cei care se declarau comunişti nu erau atît de tîmpiţi. Ţările mergeau cică, înaintau în paşi măreţi – vorba vine – către comunism, dar nu ajunsese nici una acolo şi nici nu ar fi ajuns vreodată, iar marea majoritate a ştabilor şi activiştilor ştiau şi una, şi alta. Fireşte, la începutul acestor regimuri mai erau şi naivi, dar cu ei s-a rezolvat rapid socoteala. Ceea ce aţi trăit dvs şi eu n-a fost comunism, a fost un regim socialist condus de un partid unic, totalitar, oligarhic şi pretins comunist. Iniţial, vorbesc de România, acest socialism a fost impus în forţă de un partid foarte dur şi s-a bazat pe suportul direct şi făţiş al unui aparat sovietic de presiune/represiune, dar şi pe un atelaj propagandistic stalinist şi filo-rus. Apoi, după ‘53, odată cu eliminarea definitivă a rămăşiţelor grupării Pauker, partidul a devenit oligarhic, centralizat şi naţionalist ca propagandă şi a lăsat-o un pic mai moale, alternînd ani buni represiunea cu relaxarea, după o stilistică a strîngerii şurubului într-o piuliţă ruginită: două spire-n sus, un pic de unsoare, două spire-n jos, iar un pic de unsoare. Motivele erau de două tipuri mari şi late şi nici unul n-avea legătură cu cauza comunismului: 1)controlul societăţii de către o elită politică de tip oligarhic, formal ideologică şi 2) luptele intestine pentru putere la vîrful acelei elite, adică la vîrful PCR. După ce Dej şi-a asigurat supremaţia şi s-au înţepenit în mîna lui levierele puterii, lucrurile s-au mai potolit. Balamucul a reînceput, cum era şi firesc într-o oligarhie monobloc, în momentul succesiunii: aşa a apărut Ceauşescu, care a accelerat întîi uşor, apoi urît de tot, dinspre oligarhie spre autocraţie, astfel că vîrful PCR a devenit. de fapt, un soi de curte feudală de prost gust, care n-avea nici o legătură cu comunismul, nici măcar cu socialismul, alta decît retorica goală şi penibilă, amestec grotesc de naţionalism istoricist de tip romantic, poetică joasă de curte şi sloganuri marxistoide. Mai mult, feudalismul a devenit evident în momentul în care familia aristocratică Ceauşescu şi-a arătat intenţiile dinastice pregătindu-l pe Nicuşor pentru succesiune, băgîndu-i-o pe gît pe Poliana, ca în cea mai ordinară mezalianţă feudală, doar că de data asta urmaşul la tron moştenea un regat socialist, plin de iobagi legaţi de glie, cărora măria sa le oferea în loc de bordei şi-un rînd de ţoale, o casă la bloc, o salopetă şi-o bască. Pe bune, monşerilor, dar ceea ce voi numiţi “comunism”, mai ales începînd cu anii ‘80 ai secolului trecut, nu era decît o monstruozitate feudaloidă, mix de muzică folclorică şi elemente ideologice de modernitate de secol XIX, amestec vulgar de vodă paranoic şi, culmea, îmburghezit, împodobit în cap cu pene roşii, ex-sovietice, cu o piele de leopard african trasă peste umeri, cu sceptru de aur în gheare, iar de la brîu în jos cu iţari olteneşti şi opinci de piele de lup dacic – ediţie neaoşă, varianta de colecţie. Dacă mă întrebaţi pe mine, ceauşismul, căci doar aşa putem să-i spunem cu sens, a fost cel mai kitsch regim politic inventat vreodată de omenire în epoca modernă. Un regim care, dacă n-ar fi fost criminal, ar fi meritat toate hohotele noastre de rîs. Ba nu, regimul lui Kim Jong-il, care e de fapt un Kim Ir-sen al II-lea, a fost, si este inca, infiorator mai feudal si mai criminal.

PS

Deci sfatul meu e simplu: cititi şi gîndiţi înainte de a înjura! Aşa cum mă citiţi pe mine şi mă înjuraţi după, puteţi să-l citiţi şi pe Marx şi să-l înjuraţi apoi. E simplu. E genial de simplu.

Re-precizari necesare pentru unii, deşi inutile pentru alţii:

1. Nu sînt marxist

2. Nu voi fi marxist

3. Şi Ţuţea a fost de stînga în tinereţe; si l-a citit pe Marx.

4. Marx nu a fost un tîmpit. Doar puţin cam nervos, cam agitat ca om, fanatic, resentimentar, nasol ca soţ, dezordonat, neglijent cu bistarii, neparolist uneori, dar şi-a iubit mult copiii şi într-un fel pentru ei (si pt cauza comunismului:) l-a stors de bani toată viaţa pe Engels. Care Engels da, era prostuţ după părerea mea, cam prea curvar şi cu gusturi stîlcite ideologic în materie de femei – prefera fustele proletare, şi era teribil de netalentat ca polemist. Deci pe Engels nu vi-l recomand.

Acesta este un text despre banalitatea răului şi caracterul excepţional al binelui. Despre fantomele comunismului, anticomunismului şi amestecul lor în gurile oamenilor, în interesele şi-n ipocriziile lor. Despre spiritul ideologiilor şi trupurile lor, despre intelectualii publici şi iluziile lor, despre condamnarea ideilor sau a faptelor oamenilor, dar şi despre multe altele. Cine va avea răbdarea să-l citească e binevenit. Cine nu, e binevenit de asemenea. Cititi-l totusi cu atentie!

1

Mi se pare foarte nedrept că un om precum Marius Oprea a ajuns să fie asimilat, ca să nu zic altfel, de către – hai s-o numesc tabăra anticomunistă – cu un proscris. Omul acesta a devenit consilier al lui Tăriceanu, bun, dar totuşi, pînă mai ieri, Tăriceanu era un om onorabil, nu? Poate azi nu e şi, în fond, nici nu mă interesează. Dacă vreun tribunal legal constituit de pe lumea asta îl va judeca şi condamna n-o să ies în stradă să protestez. Revenind la Marius Oprea, cred că el este unul dintre cei mai fervenţi luptători cu foştii comunişti sadea şi cu rămăşiţele umane ale fostei Securităţi. E un istoric onest al comunismului românesc, implicat şi serios, poate cel mai serios. Pînă mai ieri, oamenii care astăzi îl stigmatizează discret, cumva prin delegaţie, îl admirau sincer şi-l vorbeau de bine. Ce s-a întîmplat cu Marius Oprea de a devenit dintr-o dată persona non grata pentru anticomuniştii cei mai vocali?

2

Cîndva, l-am întîlnit pe Marius Oprea, am stat cîteva minute de vorbă, eram grăbiţi amîndoi, mi-a arătat mîinile, erau o spuză albă, descuamate, zdrenţuite. Îl ustura îngrozitor şi i-am recomadat o cremă dermatologică bună, de care ştiam. Luase o ciupercă dintr-o arhivă. Ei, bine, omul ăsta ale cărui cărţi au pus primul raft al istoriei comunismului în România, care a înghiţit acarieni, aceşti stăpîni indiferenţi ai crimelor arhivate, cît nimeni din ţara asta, acum e împins discret căre un zid invizibil de căre cei care deţin monopolul discursului anticomunist. Cine sînt ei?

3

Aici e de discutat, fiindcă avem de-a face cu două categorii mari: pe de-o parte sînt anticomuniştii sinceri, respectabili, oameni cu crez, pe care-i admir şi din categoria cărora cred că face parte şi Marius Oprea; pe de alta, anticomuniştii oportunişti, lichelele, pătaţii de sînge, impostorii aflaţi în cîrdăşie şi complicităţi inacceptabile, capabili să mimeze circumstanţial orice discurs, ieri comunist, azi anticomunist, mîine cine ştie care. Ce le e comun antocomuniştilor sinceri şi celor mincinoşi? Îşi afirmă toţi anticomunismul cu o voce fermă şi sonoră. Andrei Cornea şi Elena Udrea sînt, paradoxal, în aceeaşi tabără a anticomunismului vocal şi explicit. Radu Filipescu e, în logica asta, la fel de anticomunist precum Radu Berceanu sau Ioan Olteanu, domnul acela mustăcios care se lăuda că mănîncă broaşte. Printr-o ciudată încrucişare a speciilor, intelectualii de dreapta respectabili sînt azi indiscernabil asimilaţi cu politicieni sadea, oameni în gura cărora anticomunismul sună la fel de autentic precum o arie de operă ieşind din gura unei broaşte.

4

În fond, azi, acum, nu mai există persoană publică în România care să nu se declare anticomunistă. De la Iliescu la Băsescu, trecînd prin Adrian Năstase şi Elena Udrea, toţi politicienii români sînt anticomunişti. E straniu cel puţin că nimănui nu i se pare suspect lucrul acesta şi că nimeni nu caută să se întrebe serios nici ce înseamnă a fi anticomunist, nici care sînt criteriile după care poţi deosebi un anticomunist onest de unul cinic sau interesat, nici măcar dacă e bine sau e rău, justificabil sau nu, să fii anticomunist. Sîntem o ţară de anticomunişti la fel cum ieri eram una de comunişti. Cum, la fel, sîntem o ţară de creştini, în mijlocul căreia Iliescu se închină iar Geoană mimează fără pic de credibilitate închinatul la moaşte, la acele moaşte în faţa cărora electoratul său se înghesuie pentru a dobîndi, prin atingerea lor, energia necesară pentru a se cotonogi la sarmalale oferite drept bonus. Mi-e milă de oamenii aceia, dar nu cred că sînt într-atît de înfometaţi încît să iasă de la o slujbă creştinească ca sa se ia la omor pe două sarmale. Cum, la fel, Băsescu vorbeşte despre modernizarea României de dimineaţa pînă seara, dar îşi începe mandatul prezidenţial urcînd Dealul Patriarhiei, pentru a săruta mîna Patriahului Daniel, ceea ce mi se pare mai mult decît inadmisibil pentru preşedintele unui stat laic, dar aberant de contradictoriu pentru un apostol declarat al modernizării.

5

E halucinant că nimeni nu pare să fie dispus să observe cu minimă atenţie aceste mimetisme ipocrite ale discursurilor publice şi să vadă că o dna precum Elena Udrea exprimă tot atîta anticomunism cît creştinism ortodox exprimă Geoană sau că Băsescu vorbeşte modernitate şi fumează feudalism. Oamenii aceştia demonetizează valorile pe care le afirmă cu o nonşalanţă cinică, amestecă în gură vorbele cum le pică mai bine, să le iasă socoteala, azi sînt ortodocşi, mîine agnostici, acum închinători la moaşte, peste cinci minute socialişti europeni, acum se arată preşedinţi de stat modern iar apoi, precum mîrţoaga din poveste care gusta jăratec, se scutură de pielea modernă şi se făcea armăsar creştin, se duc să pupe mîna unei căpetenii ecleziale în cel mai feudal mod cu putinţă. Nu spun toate astea ca şi cum ar fi rău să fii ceva sau altceva, creştin ortodox, catolic sau protestant, agnostic sau socialist. Nu, nici vorbă, fiecare om e ceea ce vrea să fie! Ceea ce îndrăznesc să observ e ceva de un bun simţ strigător la cer: anume că genul ăsta de convertiri la minut, pozatul public în posturi ideatice aberant de contradictorii la intervale ameţitor de scurte e un indiciu că oamenii aceştia nu cred o iotă din ce afirmă. E de bun simţ că nu-ţi poţi schimba convingerile ca pe nişte haine de paradă decît doar dacă ele reprezintă pentru tine doar haine de paradă; sau de ieşit în lumea bună, de mers în fabrică, printre muncitori, de dus la biserică, printre enoriaşi, etc. Privită astfel, România vocilor politice, ba chiar aş îndrăzni să spun şi a altor voci publice, e o ţară în care se face turism industrial pe drumul Damascului. Oamenilor le cad solzii de pe ochi cît ai clipi şi ba îi vezi că sînt creştini, ba s-au făcut toţi atei, pe la prînz se-nchină la moaşte apoi, la siestă, îi vezi că devin agnostici, pe după amiază se bat cu pumii în pieptul anticomunist asta după ce de dimineaţă făcuseră bani buni din slugărnicie la foştii comunişti, pe seară ies înţoliţi în cluburi, ca nişte burgheji plini de ifose, după ce vizitaseră fabricile cu fesuri în cap şi haine de croială maoistă, îngrijoraţi de soarta proletarilor. Deja, ceea ce mă intrigă nu e de ce sînt ei aşa, ci de ce nimeni nu pare să observe şi, mai mult, nu se arata extrem de jignit intelectual din pricina asta.

6

Răspunsul e simplu şi aparent jignitor la adresa a ceea ce îndeobşte, şi fără pic de discernămînt sociologic, politicienii, intelectuali publici, jurnaliştii, şi chiar cetăţenii înşişi numesc “poporul român”. Iar el, răspunsul, e acesta: de sute de ani, boierii pămînteni i-au linguşit ba pe fanarioţi, ba pe vodă, ba pe principele străin, ba pe ruşi, ba pe turci, mai precis pe cei la care înţelegeau că se află, circumstanţial, puterea. I-au flatat de i-au smintit, le-au cîntat osanale, s-au făcut că cred în tot ce cred ei, că sînt înnebuniţi după gusturile lor, le-au dat dreptate în tot, s-au îmbrăcat ca ei, au mîncat ca ei, au dansat ca ei. Azi, în democraţie, în campaniile electorale mai abitir, boierii au simţit că puterea lor circumstanţială se află în mînile a ceea ce numesc “poporul”. Şi în consecinţă îl linguşesc, îi cîntă-n strună, se arată îndatoritori faţă de el, îi flatează de-a valma gusturile, credinţele, obiceiurile, datinile, etc. De ce se duc politienii la moaşte şi tund oi? Fiindcă au observat ca mulţimilor relevante electoral le place să-i vadă în astfel de posturi, că vor să-i admire în costume populare, că sînt ca ele, că fac shopping în supermarket ca ele, cu listuţe scrise citeţ de soţii, de-aia! Iar cel care a dus la limita greţoşeniei flatarea prostimii autoîncîntare, care s-a bătut pe burtă cu boborul, care s-a dus să întingă mici cu scobitoate în muştar cu masele largi populare, care s-a făcut rrom cu rromii la Costeşti, care s-a făcut intelectual cu intelectualii în anticomunism, creştin cu creştinii prin biserici şi tinichigiu cu tinichigii, acela e cel mai parşiv boier român actual. A linguşit tot ce se putea linguşi, cînd interesele i-au cerut-o. În realitate, în sufletul lor, boierii linguşitori îi dispreţuiesc pe cei de la care îşi extrag puterea, privilegiile, averile. Da, stimaţi cetăţeni, sînteţi nişte fraieri vanitoşi, care sînteţi manipulati ordinar prin linguşeală! Niciun politician care vă linguşeşte şi vă dă dreptate nu crede o iotă din ce vă spune! Aceşti boieri vă dau dreptate fiindcă ştiu că asta vă place, vă face să fiţi încîntaţi de voi, să vă credeţi adevăraţii posesori ai puterii, ai dreptăţii, ai adevărului, vi se taie picioarele de plăcere cînd auziţi din gura lor că sînteţi sursa puterii lor, sultanii şi ţarii legitimităţii lor. Vreţi anticomunism? Poftiţi anticomunism! Vreţi salarii! Păi, ce, mă doare gura să vă dau? Vreţi să ieftinească Petrom benzina, băncile să ieftinească creditele, curentul să fie gratis? Acum mă duc să le zic la băieţii deştepţi, ăia din cauza cărora suferiţi! Ce nu fac eu pentru voi, mînca-i-ar tata de alegători! Păi, doar “domnitorul meu e poporul român”, că vă iubesc ca pe copiii mei. Ei bine, dragi alegători, puterea, dreptatea şi adevărul pe care li le daţi lor de bună voie, fiindcă sînt ale voastre, iată pofta ce-o poftesc. Seducţia şi stăpînirea prin linguşire e adevărata artă a puterii celor mai cinici dintre boierii valahi. Votaţi-i, aşadar, pe cei care vă flatează cel mai puţin convingerile şi credinţele şi care aveţi impresia că vă exprimă cel mai adecvat interesele personale de ordin social şi economic în următorii ani! Votaţi-i pe aceia care nu vă flatează simultan şi pe voi şi pe cei cei cu care nu vă simţiţi apropiaţi! Pe aceia care se pozează cel mai puţin în mulţimi în care nu v-aţi amesteca niciodată dacă vi s-ar ivi ocazia! Cu care v-ar plăcea să staţi de vorbă în mod privat! Cu aceia despre care nu credeţi că vă bat pe umăr amical doar ca să vă ia votul, cu aceia care se bat pe burtă cu dvs, doar ca să vă cîştige amiciţia electorală! Aceia sînt cei care oferă cît de cît o şansă de a vă reprezenta interesele. Felul în care un cetăţean dintr-o democraţie liberală trebuie să-şi calculeze votul trebuie să se bazeze, de preferinţă, pe interesele lui personale şi directe, nu pe antipatiile lui, nu pe credinţele lui religioase, nu pe opiniile lui despre literatură sau mai ştiu ce, nu pe dorinţa de răzbunare pe o anume categorie de cetăţeni. Fireşte, calculul votului la care are dreptul poate să se bazeze pe absolut orice, dar în opinia mea un vot raţional se bazează pe interesul pragmatic al fiecărui cetăţean, nu pe emoţiile colective de care e mai mult sau mai puţin absorbit şi care sînt create în laboratoarele de marketing politic tocmai pentru a-l face pe cetăţeanul fraier să-şi falsifice de bunăvoie votul la care are dreptul.

7

România e nu atît o ţară de hoţi, cum se spune adesea pe nedrept, cît mai degrabă o ţară în care domneşte de multe secole o ciudată şi aproape generalizată stare de ipocrizie colectivă. De dedublaţi care urăsc în mintea lor pe cel pe care-l laudă cu gura. Şi cînd zic asta, nu mă refer doar la politicieni, ci la milioane de cetăţeni onorabili, la sute de mii de clone anonime ale celor mai urîţi dintre boierii pămînteni: politicienii. Fiindcă românii simpli sînt asemeni polticienilor lor. Cei dispuşi să accepte minciuna sînt mincinoşii. Cei care-i înjură pe popi casele lor, supăraţi pe taxele de botez şi înmormîntare, sînt aceiaşi enoriaşi care, întîlnindu-i pe preoţi, le spun cu falsă smerenie “Săru’mîna părinte”. Ei fac parte din acelaşi popor care asculta Europa liberă în privat iar în public cînta osanale, acelaşi popor plin de curaj în intimitate, dar incapabil de dezidenţă publică, un popor învăţat să-l suduiască pe vodă cînd nu riscă nimic şi să facă temenele în faţa lui, dacă poate să ciupească de la el o strîngere de mînă, o poză cu telefonul mobil sau o promisiune că se va uita pe o petiţie, un popor de laşi onomastici şi de curajoşi anonimi.

8

Ei bine, urma cea mai adîncă pe care a lăsat-o nu atît socialismul naţionalist autohton, ci secole întregi de supunere şi căciuleală faţă de tot soiul de dictatori, domni şi voievozi, turci şi ruşi, moldoveni şi valahi deopotrivă, a fost ipocrizia transformată în banalitate. Dublul limbaj nu e deloc un produs al ceauşismului tîrziu, ci un combustibil psihosocial folosit în egală măsură de dejism şi exploatat la maxim de ceauşism; el a fost şi este încă o adaptare la mediul schimbător al acestor locuri, la meteorologia istorică pe care oamenii de pe-aici au îndurat-o şi care i-a împins încetul cu încetul, aşa cum se depune praful pînă devine cernoziom, spre dispoziţia constantă a unui soi de negoţ între o inimă speriată şi un creier feroce. Strateg desăvîrşit al artei supravieţuiriii trupului prin vînzarea sufletului, moldo-valahul mai ales, dar apoi, printr-o parţială contaminare, şi ardeleanul, a ales să trăiască într-un fel de schizofrenie mîntuitoare, în intervalul căldicel al unui spirit vinovat, autoironic uneori la modul maladiv, dar ratînd de fiecare dată şi crima şi sinuciderea, reuşind să armonizeze după ureche, lăutăreşte cumva, printr-un soi de conştiinţă improvizată a istoriei, o demnitate falsă şi un eroism butaforic. Ne-am mîndrit mereu cu arta de a fi descurcăreţi; de fapt sîntem maeştri ai disimulării, meşteşugari desăvîrşiţi ai înjuratului pe la spate şi ai lăudatului făţiş, genii ale linguşelii, artişti supremi ai insinuării, rapsozii ipocriziei. Vanitoşi din principiu, ne expunem umilinţele doar circumstanţial şi dacă simţim mireasma unui ce profit. Oscilăm frenetic între şoapta susurată în ureche şi vocalizarea de la tribună a idealului patriotic. Sîntem cu toţii atît de bine antrenaţi în ipocrizie încît am ajuns să ne facem că nu ne-o mai observăm unii altora. Doar străinii mai observă, jenaţi uneori, că merg printre români ca printre milioane de împăraţi, toţi îmbrăcaţi în hainele lor cele noi şi făcîndu-se reciproc că nu se observă. Uneori, în momente speciale, cu miză mare, românii se strîng mai abitir în grupuri şi, arătîndu-i cu degetul pe cei din celelalte grupuri adverse, spun: vai, cîtă indecentă, să umbli aşa, gol, pe stradă, în plină zi! Ăsta-i exhibiţionism, curat, monşer! Ascultă, ce-ţi spun! Şi ce corp dizgraţios are domnul acela, vai!

9

Fireşte, e inutil să mai adaug, cititorii acestui text se exclud din peisajul antropologic pe care tocmai l-am evocat. E normal, doar n-am ajuns să ne descriem între noi! Ce naiba, sîntem oameni serioşi iar dumneavostră, cei care citiţi acest text, nu vă îndoiţi nici o secundă că sînteţi cei mai oneşti şi corecţi oameni care au avut ocazia să mă citească! V-aţi înşela inutil, zău aşa! Şi, la urma urmei, v-o garantează autorul în persoană, precizînd clar, iată, că rîndurile de mai sus nu se referă la dumneavostră, cei care tocmai citiţi acest text, ci doar la autorul însuşi şi la cei care încă nu l-au citit. Pe cei care îl vor citi mai tîrziu, voi avea grijă să-i exclud din rîndul ipocriţilor la următoarele reeditări astfel încît, dacă toată naţiunea română va fi citit într-o bună zi acest text, atunci ea în întregul lui, cu excepţia autorului acestui text, va deveni o naţiune onestă. În plus, aşa cum încercat să nuanţez, nici acei romåni ipocriţi, alţii decît dumneavostră, n-au nici o vină de a fi ajuns în halul acesta: la ce condiţii istorice, geopolitice şi aşa mai departe am avut, credeţi-mă pe cuvînt, nici nemţii nu ieşeau mai breji.

10

În fond şi la urma urmei, important e că am supravieţuit, iată sîntem aici, şi scriem istoria Europei. Dacă muream eroic cu toţii, cine ar mai fi avut apoi ocazia să-i celebreze pe bravii noştri eroi, să-i condamne simbolic pe cei care i-au ucis, să se ocupe de redactarea istoriei noastre milenare, încărcată de demnitate şi curaj? Aud? Adevăratul erou naţional, dragi români, e pînă la urmă laşul, fiindcă laşul are curajul să-şi plece capul şi să linguşească, laşul are forţa interioară a umilinţei de sine şi asta doar pentru a supravieţui creştineşte, pentru a-şi păstra credinţa strămoşească şi a scrie istoria celor bravi, a sfinţilor, a martirilor, a mucenicilor acestui neam; a acelor eroi pe care, chiar dacă i-a ucis uneori cu laşitate, trădîndu-i fără scrupule, i-a ucis tocmai spre mîntuirea lor, ca pe apostoli, dar şi pentru ca mai apoi, prin jerta lor, să ne putem mîntui cu toţii, fiii şi fiicele acestui neam. Vă spun, dragi cititori români, în adîncul sulfetului său, laşul preferă umilinţa creştinească, suferinţa ascunsă şi crîncenă a vinei de a nu fi urmat calea cea grea, vină ce-i va roade sufletul ca un vierme şi-i va aduce chinuitoare mustrări etice, alungîndu-i somnul şi liniştea inimii. Comparativ cu eroul care moare şi gata, scapă de griji, ce mare lucru?, laşul preferă să se umilească pentru a trăi apoi mai dureros, măcinat de chinuri de conştiinţă, ruinat interior, sfîşiat etic; laşul, adevăratul erou al acestor locuri, se fereşte strategic de tortura exterioară, preferînd-o pe cea interioară, mai dureroasă, mai lentă, mai aprigă. Păi, vedeţi!

11

Dar să revenim la anticomunism şi la Marius Oprea. Azi în România, pare că Dumnezeu a încurcat toate doctrinele politice speriat fiind probabil că un posibil guvern de uniune naţională s-ar apuca de lucru la un turnuleţ ideologic, care să atingă cerul patriei, altfel atît de înnourat. Privită, aşadar, cu un ochi limpede, ca de vultur plictisit, România de azi pare o rezervaţie antropologică neprotejată de nimeni în care domneşte o confuzie inimaginabilă a discursurilor publice (cam ca cel din paragraful anterior:), o confuzie în care, în timp ce toată lumea îşi declară apartenenţa la aceleaşi idealuri, idei şi principii, se produc conştient, programat şi manipulatoriu roiuri de metadiscursuri, fiecare dintre aceste supradiscursivităţi avînd rolul de a demonstra că, de fapt, discursul primar, cel anticomunist, este mai degrabă monopolul unei anumite grupări decît al celeilalte.

11+

E o luptă surdă pe monopolul unui discurs în care, de altfel, prea puţini mai cred, dar despre care şi mai puţini au curajul să spună că nu prea mai crede nimeni. Insist să recitiţi fraza dinainte. Mersi.

12

E o situaţie uşor paradoxală în aparenţă, dar destul de des întîlnită în România dublelor limbaje răsucite şi înnodate în formă de şiret, peste care trebuie să te apleci meticulos pentru a le deznoda. Fiindcă, cei mai puţin iniţiaţi în tainele încurcării limbajelelor, trebuie să ştie că acestea se înnoadă uneori între ele (sau chiar în sine adesea) mai ceva ca nodurile marinăreşti sau ca ghemul de gută la care piguleşte pescarul pe malul bălţii. Îţi trebuie răbdare să-l descîlceşti, să desfaci fiecare fir şi să inversezi fiecare buclă asta dacă nu te apucă depresia şi aplici metoda sigură, periculoasă însă pentru înţelegere, a descîlcirii nodului gordian cu briceagul. Dar, presupunînd că avem puţintică răbdare, putem observa că în timp ce toţi se declară anticomunişti, fiecare în parte produce cîte-un discurs în care vrea să dovedească că e mai anticomunist decît celălalt. E un concurs de-a “cine e mai anticomunist” la fel cum, în epoca de aşezare a comunismului în România, concursul era “cine e mai comunist”, bătălia dîndu-se între gruparea Dej şi gruparea Pauker. În final, tot Stalin a decis cine e mai comunist dintre comuniştii români. A fost o decizie pe cît de ciudată, pe atît de devastatoare şi marcantă pentru cursul istoriei româneşti (şi nu numai) în sensul că dacă Stalin n-ar fi avut momentul lui de paranoia împotriva evreilor ce voiau să construiască o societate mai bună şi mai dreaptă, vieţile unor Petre Roman, Vladimir Tismăneanu şi alţii ar fi fost poate diferite. Şi poate şi vieţile noastre.

13

Dar să lăsăm comunismul şi să revenim la anticomunism. Ceea ce nu sesizăm în cazul lui e că a devenit un soi de antiideologie cu accente ideologizante, că ipocrizia produsă şi încurajată de el e generalizată şi că anticomuniştii sinceri au fost preluaţi ca vectori de imagine de către cei nesinceri şi puşi să fluture în vînt, ca nişte drapele pe steagurile luptei politice. De fiecare dată cînd au un plan, politicienii cinici au în plan şi atragerea pentru cauză a unor intelectuali publici a căror voce trebuie să confere legitimitate planului lor. Marius Oprea şi Gabriel Liiceanu sînt pentru mine egali în onestitatea anticomunismului lor, asta deşi eu nu sînt anticomunist în sensul în care sînt cei doi (voi preciza mai jos în ce sens). Tăriceanu şi Băsescu sînt însă cei care i-au fîlfîit prin aer, în faţa mulţimilor mai mult sau mai puţin isterizate şi, într-un anume fel, naive şi manipulate. E o regulă simplă şi de fiecare dată ea produce, mai devreme sau mai tîrziu, deziluzii în rîndul intelectulilor. Cărtărescu a abjurat deja public de Băsescu. În opinia mea, dl Liiceanu o va face curînd. Sau poate nu chiar atît de curînd, dar de făcut o va face.

14

M-am uitat cu mare atenţie zilele trecute pe www.basescu-live.ro şi am remarcat o scenă de o tristeţe înfiorătoare, scenă pe care n-a remarcat-o nici unul dintre cei care au fost acolo prezenţi cu trupul. V-o recomand! Uneori, vorba unui amic compozitor, “micile diferenţe fac marile deosebiri”. Toată lumea s-a dus la acea întîlnire, dar nimeni nu s-a uitat cu atenţie la scenele conexe, la mimica celor prezenţi, la gesturile lor. Aşadar, la finalul întîlnirii, în timp ce dl Băsescu se afla în holul GDS, înconjurat de emuli, cameramani şi reporteri, care voiau să-i smulgă declaraţii, zîmbete şi strîngeri de mîini, dl Liiceanu încerca să iasă din ambuteiajul uman; fusese prins ca-ntr-o menghină între doi cameramani şi, ca orice om politicos, a încercat cîteva momente să-şi desprindă trupul încet, fără mişcări bruşte, printr-o mişcare de alunecare, ca atunci cînd tragi uşor, tandru chiar, dopul înţepenit în gîtul unei sticle de vin. Apoi, vizibil iritat de situaţia jenantă, dar şi de faptul că părea să nu poată ieşi din strînsoare, probabil observase şi că e prins în cadru, s-a smuls pur şi simplu din cleştele trupesc al celor doi cameramani, care au continuat să-l filmeze imperturbabil pe preşedinte, şi a ieşit din mulţime. I-am zărit cîteva secunde chipul înainte de ieşi din cadru şi am văzut în ochii domniei sale că a înţeles. Că, deşi trist, s-a eliberat de vrajă. Că dezamăgirea şi deziluzia au depăşit cu mult amăgirea şi iluzia. Că şi-a amintit de Noica şi de vorba acestuia cu “istoria care face pipi”. Şi că, probabil, îi va fi jenă (sau încearcă alt sentiment) să o spună curînd sau public, aşa cum le-a fost greu pînă tîrziu multor intelectuali interbelici să-şi dezvăluie iluziile şi amăgirile. Şi chiar dacă domnia sa n-o va face, eu voi continua să-l admir. Din punctul meu de vedere e neesenţial dacă o va face sau nu. E esenţial însă din punctul de vedere al domniei sale, dar asta e deja o problemă de conştiinţă individuală în care pudoarea mă obligă să nu intru. Mie mi-e de ajuns că domnia sa a înţeles, din raportarea preşedintelui la “parabola mlaştinei politice” folosită de dl Liiceanu, că nu poţi pretinde să rămîi curat, bagîndu-te în mocirlă. Chiar dacă dl Băsescu l-a asigurat că după aceea te poţi spăla de noroi, că mizeria nu-ţi intră în sînge, dl Liiceanu a înţeles atunci, ca şi Noica mai demult, că odată intrat în mlaştină, respirîndu-i miasmele, nu mai poţi deosebi aerul curat de duhoare, că simţul olfacţiei ţi se deformează, se obişnuieşte cu mirosul fetid şi că, de fapt, nu noroiul e problema. În plus, dl Liiceanu a înţeles atunci că “intratul în mlaştină” nu e o opţiune eroică şi că odată ce ai trecut de un anumit prag, te afunzi încet, ireversibil, te amesteci cu mlaştina, te contopeşti cu fiinţa ei aş spune, şi gura care mai rămîne un timp la suprafaţă strigînd nu mai e demnă de crezare iar mîna întinsă se scufundă încet. Iar eu l-am văzut plecînd pe dl Liiceanu fără să-i mai întindă mîna celui care-i promisese că a intrat în mlaştină pentru a o asana. Or mlaştina nu se asanează intrînd în ea, ci stînd pe margine.

15

O să vă ofer un exemplu interesant, simptomatic pentru o anumită tipologie umană şi despre o manifestare tipică a conştiinţei ideologice. Domnul la care fac referire se autointitulează Kaiser Souze, bănuiesc că după numele celebrului persoanj din The Usual Suspects al lui Bryan Singer. Domnia sa îmi citează integral pe blogul său un text pe care pare să-l aprecieze. Îl postează deşi n-a cerut niciodată îngăduinţa/acordul nici mie, nici revistei în care l-am publicat. Îl postează deşi eu am muncit să-l scriu iar dînsul doar l-a copiat cu două mişcări de mouse. Bun, hai să zicem că Internetul e spaţiul libertăţii, inclusiv al celei de a fura şi de a zice c-ai găsit pe stradă. Nu-s de acord, dar deocamdată n-am ce face. Totuşi, acest domn Kaiser Souze face un lucru interesant: recunoaşte că articolul e bun (”unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată despre Monica Lovinescu”), era scris la moartea acesteia, dar că autorul, adică eu, e demn de dispreţ, ocazie cu care îi administrează o jignire cu rol curativ. De ce era demn de dispreţ autorul? Păi, fiindcă revista în care KS citise textul şi din care-l preluase fără acord, aparţinea dlui Vîntu. Să observăm acum paradoxul absolut al lectorului ideologizat şi suspicios: lectorul acesta e de acord cu un text, ba chiar atît de mult încît îl laudă în cuvinte frumoase, dar simultan nu poate accepta că textul acela frumos, pe care îl furase practic, era scris de un autor urît moraliceşte, şi asta din pricină că era plătit să scrie texte de un om pe care cititorul îl considera un hoţ. A afirma concomitent valoarea unui text pe care-l furi, dar şi nonvaloarea unui autor din pricina celui care-l plăteşte să scrie acel text e o manifestare limită a conştiinţei ideologice. Fără să stea pe gînduri, conştiinţa ideologică, a lui KS în acest caz, a preferat să acorde certificatul de nevinovăţie textului concomitent cu administrarea unei drastice prezumţii de vinovăţie autorului. Între puritatea conştiinţei sale şi impuritatea conştiinţei autorului, KS a ales fără ezitări, preferînd să unifice, într-o supremă acrobaţie logică şi etică, inocenţa lectorului suspicios cu vinovăţia autorului maculat, preferînd să selecteze din toate motivele scrierii unui text doar pe acela al plăţii autorului său şi considerînd că acel motiv e decisiv în administrarea de către lector a sancţiunii etice. E halucinant, dar, vorba proverbului cazon, decît să moară patronul meu spiritual, mai bine să moară patronul dvs material! Decît să mă consider pe mine însumi vinovat de naivitate, nu mai bine te declar pe dumneata vinovat de colaboraţionism? Cînd decide cine e rău şi cine e bun, conştiinţa ideologică nu are prea multe variante: ori sînt de vină eu/ai noştri – ceea ce e inacceptabil, ori tu/ai voştri – ceea ce de preferat.

16

Marea problemă a oricărei conştiinţe etice e să scape de vină; conştiinţa ideologică e forma de manifestare a conştiinţei etice care nu crede în iertare şi care, prin urmare, nu poate asuma vina, fiind obligată automat să o distribuie, să o arunce, să scape de ea. Iar de aruncat o aruncă şi ea, nefericita (căci, da, conştiinţa ideologică e nefericită) pe cine i se indică de la tribună: burgheji, proletari, evrei, unguri, ţigani, biciclişti, securişti, tonomate, moguli sau ochelarişti, alcoolici, de regulă altcineva/altceva/ceilalţi, ăia care nu sîntem noi, care nu-s ai noştri, ca ai noştri, dintre ai noştri, care n-au ideile noastre, banii noştri, părerile noastre, la limita individului, oricine altcineva/altceva (obiect sau idee) care nu sînt eu însumi sau care nu-mi aparţine mie însumi. De ce vrea conştiinţa ideologică să “dea vina” ca într-un nesfîrşit şi megasofisticat “joc de-a leapşa”? Care e motivul mic şi anost al acestui imens şi aparent nesfîrşit sistem de învinovăţiri individuale şi colective? Păi, lipsa de voinţa în a accepta vina, de a crede că eu-l meu e mai prejos decît eu-l tău, nevoinţa umilinţei, adică, cel mai pe scurt şi la obiect mîndria, vanitatea, orgoliul, ziceţi-i cum doriţi, acest bozon Higgs al conştiinţei vinovate, ca să nu zic “the devil particle of human soul”. E simplu şi eficient de multe mii de ani, dar asta e altă discuţie.

17

Să revenim puţin la această atitudine a dlui KS, care preferă să trăiască în contradicţii, decît să abjure. Să maculeze conştiinţa autorului, păstrînd puritatea textului şi asta tocmai într-un efort disperat şi ultim de a nu-şi supune analizei, şi unui serios test de coerenţă, arhitectura propriilor principii, arhitectură care-i conservă ura contra duşmanului de clasă, rasă, idei, principii, credinţe, etc.

Marele talent malefic al geniilor ideologice, al maeştrilor manipulării maselor, este de a adulmeca miresmele sufletelor adunate şi dornice de ură/iubire, a sufletelor care caută să scape de vină sau să o identifice în alţii. E aici un talent de a simţi dintr-o ochire liniile de forţă ale emoţiilor colective şi de a le canaliza căre ţintele lor, de regulă duşmani. Geniile acestea au instinctul perfect al învrăjbirii, simt freamătul mulţimilor şi le cristalizează sufletele în nişte compuşi moleculari complicaţi, pe care-i aruncă ca pe nişte substanţe în retorta propriilor interese. Cad pradă acestui tip de molecularizare într-un suflet colectiv şi intelectuali oneşti, şi femei singure, şi oameni neîmpliniţi social, şi lumpen şi genii, şi oameni cumsecade, toţi vrînd, separat şi împreună, mai mult sau mai puţin, să “dea vina”. La această moleculă uriaşă se lipesc prin catene pragmatice oportunişti şi cinici. Orice principe machiavelic, ca să zic aşa, îşi descoperă şi-şi rafinează tehnologia manipulării sentimentelor colective. Principii machiavelici nu cred în nimic şi tocmai de aceea pot simula cu uşurinţă credinţa în orice.

În paranteză fie spus, poate părea paradoxal că popoarele creştine, autodeclarat creştine, sînt cele mai puţin interesate de iertarea duşmanilor şi cele mai dispuse să găsească vinovaţi, fie în rîndul semenilor lor, fie al ideilor lor. Înainte să moară, Mircea Vulcănescu spunea “Să nu ne răzbunaţi!”, dar se pare că astăzi cei mai importanţi şi pragmatici adepţi ai anticomunismlui nici nu ştiu măcar cine e Mircea Vulcănescu, darmite să mai ştie şi ce-a zis înainte să moară. Ei de-abia au reuşit să se prefacă că ştiu cine e Cărtărescu.

18

Tot efortul meu de 20 de ani de auto-dezintoxicare ideologică m-a învăţat că nu contează cine sînt actorii, ci în ce constă scenariul şi regia. Iar scenariul portocaliadei din ultimii ani seamănă izbitor, structural vorbind, cu cel al mineriadelor. Sînt lucrături de marketing politic, manipulări sociopsiholgice complexe. Babele feseniste care stăteau pe margine şi le indicau falşilor mineri cine-s studenţii care trebuie loviţi, mai scăpînd şi ele cîte-o poşetă în scăfîrlia vreunui ochelarist bărbos, sînt acum postacii. Pţa Universităţii e acum pe Internet. Iar unii sînt loviţi pentru că sînt nişte trecători care strigă “Nu mai daţi, oameni buni! Ce, aţi înnebunit?!” şi care se aleg cu blesteme din gura babelor feseniste. Fireşte, nu toţi adepţii lui Băsescu sînt postaci furibunzi şi nici toţi blogerii agitatori nu-s la fel de violenţi precum cei care le indicau minerilor cine-s studenţii; cum nu toţi adepţii principilor machiavelici nu sînt la fel de fanatici şi nu toţi agitatorii lor de mase sînt la fel de antrenanţi. Unii sînt oameni cumsecade, manipulatori manipulaţi, incapabili însă să-şi detecteze iluziile, dar care manifestă o sinceră dorinţă de răzbunare pe duşmani personali şi o răpîndesc în mase sub pretextul principiilor. Urmaşii fanatici ai adepţilor lui Iliescu sînt postacii agresivi ai lui Băsescu. Degeabă strigăm “Fără violenţă!” de limbaj, bineînţeles, ei continuă să împartă ironii ameninţătoare, vorbe de intimidare, etichetări nenuanţate, insinuări, să decreteze vinovăţii clamînd concomitent şi contradictoriu o justiţie independentă, democraţi în principii, totalitari şi ideolgici în a-şi judeca preopinenţii, respectînd în aparenţă dreptul celuilat de a crede altceva, dar explicînd totodată pe fond credinţa celuilalt în termenii resentimentari şi ideologici ai interesului retrograd. Ei cred sincer, dezinteresat şi spre binele ţării, ceilalţi sînt ipocriţi, au motive pecuniare să creadă ceea ce cred şi, mai mult, o fac în detrimentul cauzei naţionale. La limită, cu mare indulgenţă, sînt doar fraieri.

19

Însă, conştiinţa democratică nu poate afirma concomitent egala îndreptăţire a opiniilor politice şi superioritatea uneia dintre ele. În plus, conştiinţa democratică nu se poate aplica decît în zona opiniilor/părerilor, fie ele politice, economice, etc.. Niciodată în zona credinţelor, fie ele religioase sau de altă natură. Cum bine spunea un domn deştept: “Nu poţi negocia între credinţe, ci doar între interese”. Politica e, aşadar, spaţiul public dedicat prin excelenţă conflictelor de interese iar politica democratică e spaţiul în care interesele oricui sînt principial legitime. Tocmai de aceea ecumenismul religios, intracreştin sau în relaţia cu Islamul, e o inepţie. Nu pot accepta, creştin fiind, că musulmanul poate avea dreptate decît dacă nu-i mai dau dreptate Dumnezeului meu. Asta nu înseamnă nici să-l ucid pe musulman, nici să nu stau la masă cu el, nici să nu-i dau apă dacă i-e sete sau pîine dacă i-e foame (poate chiar să-l îndrăgesc ca om), ci doar să-i spun că atîta timp cît eu cred ceea ce cred, nu pot crede că ceea ce crede el. E simplu. În politică e invers. Mîine, dacă opinia ta o să fie majoritară, voi accepta să mă supun ei. Fireşte, eu cred că în materie de politică în genere, trebuie să avem doar opinii şi păreri legate de un partid sau om politic anume, niciodată credinţe de tip religios, niciodată cunoaştere de tip ştiinţific. Adică să ne asumăm opinii politice failibiliste, nu să credem că în politică ceva e bine sau rău, nici măcar să credem că ştim cum e bine sau rău. Una e să preferi, alta e să crezi, alta e să ştii. Cînd în politică avem “credinţe” şi “ştiinţe” în loc de “preferinţe” – şi aici e cazul fanaticilor portocalii sau al foştilor fanatici iliescieni/vadimieni – deja vorbim de ideologii, adică ne raportăm la politică într-o manieră religioasă sau ştiinţifică şi încurcăm borcanele într-un mod foarte periculos. Cum spunea Alain Besacon despre săracul Lenin: “Lenin nu ştia că crede, Lenin credea că ştie”. Or, în politica democratică nici un cetăţean luat în parte nu are dreptul să creadă că ştie cum e mai bine pentru toţi ceilalţi. El poate doar să spună că opinia sa despre binele comun e aia sau ailaltă. Doar contabilizarea opiniilor egal îndreptăţite şi legal exprimate prin vot poate duce la o opinie majoritară care legitimează, circumstanţial, adică între intervalele electorale, o decizie sau alta, care se aplică la nivel colectiv. Dar despre decizia aia nu putem spune nici că ştim că e bună sau rea, nici că credem că e bună sau rea. E folositoare mai degrabă unora şi mai puţin folositoare altora. Atîta tot. Asta e regula în democraţii. Şi despre regula asta nu se poate spune că e cea mai bună, ci doar cea mai puţin rea. Ea reduce la minim posibilitatea tiraniilor, dar mai ales a războiului civil cald prin reglementarea unui permament, dar paşnic război civil rece, în care există o stare de armistiţiu social, continuă şi strict reglementată, dar şi insule de neutralitate, formate din cetăţeni abstinenţi politic, cărora li se acceptă dreptul de a sta în cetate fără să voteze, cu condiţia să respecte legile şi să-şi plătescă impozitele. Teoretic e simplu, practic e puţin mai complicat, mai ales în democraţiile tinere şi neconsolidate, unde unii forţează adeseori la limită armistiţiul în interesul lor.

20

Conflictul numit “ideologic” are o caracteristică interesantă: nu acceptă neutralităţi. Logica ideologică nu admite că cineva, oricine, ar putea să nu facă parte dintr-o tabără anume. Independenţa e de neconceput pentru liderul ideologic, dar şi pentru adeptul său. Mai mult, e inacceptabilă! Dacă cineva deschide gura şi se încăpăţînează să-şi afirme independenţa sau măcar intenţia de a o dobîndi, dorinţa de a se epura de pasiuni politice şi de a avea doar opţiuni politice, atunci agenţii şi fanaticii se vor repezi asupră-i şi-i vor devoala rapid, printr-un discurs mîrşav şi persuasiv al suspiciunii, adevarăta sa identitate ideologică: ha, ipocritule, de fapt eşti de-al ălorlalţi, lup îmbrăcat în oaie ce eşti, vor striga ei. Demascarea independenţilor şi chiar a deviaţioniştilor e manifestarea pură a spiritului ideologic. Neutralitatea e de neconceput pentru conştiinţa ideologică. Ea nu admite principial nici armistiţiul, nici neutralitatea. Logica din care se hrăneşte e logica războiului. Fără război, fără luptă, fără transformarea tuturor în soldaţi ai unei tabere sau a alteia, ea şi-ar tăia craca de sub picioare. De aceea liderul ideologic inventează şi întreţine conflicte; ştie că fără conflict ar dispărea, s-ar evapora ca un djin ieşind dintr-o sticlă, pierzîndu-se în văzduh. Conflictul alimentează cauza. Epurările succesive (rotaţia cadrelor) din partidele comuniste ajunse la putere aveau acest dublu rol strategic: întărirea cauzei şi consolidarea puterii la vîrful ierarhiei. Concedierile exemplare şi rotirea cadrelor din corporaţii au acelaşi rol. Sînt tehnici de menţinere a consolidare a puterii la vîrf şi de întărire a crezului la bază, şeful cel mare dîndu-le celor mici iluzia că şefii lor de la mijlocul ierarhiei sînt pedepsiţi. Cei mici se simt răzbunaţi şi cred şi mai abitir în şeful cel mare. De aceea la moartea lui Stalin oamenii simpli plîngeau. De aici lait motivul că “Ceauşescu nu ştia ce fac ăştia de pe la judeţ”. Asta ca să înţelegeţi şi de ce în marile companii simplii angajaţi nu-l urăsc pe CEO, ci pe cei din middle management.

21

Marea iluzie a intelectualilor de dreapta, iluzie care i-a făcut să dorescă şi să accepte să devină vectori de imagine în slujba djinului portocaliu de azi, vine din faptul că ura lor faţă de conţinutul ideologiei comuniste i-a făcut incapabili să distingă între forma generică a unei ideologii, structura şi formele ei de manifestare, şi conţinutul ei circumstanţial, care a fost comunismul. Cei ce cred că ideologiile sînt o colecţie de fantome care trebuie omorîte şi condamnate una cîte una, nu înţeleg că, de fapt, atunci cînd vorbim de ideologii vorbim de un singur spirit, care se încarnează în fel şi fel de trupuri politice, înţelegînd aici politica în sens larg, politică de cadre, adică politică a organizaţiilor în genere. Spiritul ideologiei e pur şi cinic, lipsit de orice determinare ideatică concretă, dar apt să ia orice determinare, capabil să iasă într-o clipă din trupul criminalului pentru a intra în cel al urmaşului victimei lui.

22

Orbirea intelectualului public faţă de spiritul ideologic e, cred eu, marea înfrîngere a spiritului lucid în toată perioada modernă şi vine din versatilitatea inimaginabilă, greu şi doar meticulos observabilă a acestui spirit malefic. Iluzia dlui Liiceanu e structural identică cu cea a lui Noica. Tinzi, firesc, omeneşte, natural, să crezi că trupul în care a intrat un sipirit rău al timpului tău e forma “materială” a acelui spirit de care trebuie să te fereşti, pe care trebuie s-o izolezi, s-o condamni, s-o identifici permanent. În realitate, spiritul ideologic “migrează” imediat ce a fost identificat şi izolat şi “se mută”, asemeni unui virus complex şi parşiv în chiar mintea celui ce a vrut să-l distrugă. Dar, cine crede că lumea e făcută din spirite care circulă prin trupuri şi nu din trupuri care iau cu ele prin moarte sufletele dinlăuntrul lor, acela va înţelege mai bine ce vreau spun. Da, trupul ideologic al comunismului a murit, dar spiritul său ideologic continuă să trăiască şi el s-a cuibărit, aparent paradoxal, chiar în trupul anticomunimului. Ştiu, poate părea straniu, dar cred că, într-un plan mai amplu, conştiinţa umană are tendinţa naturală de a fi ideologică tot aşa cum, dacă-mi permiteţi, raţiunea kantiană tinde să-şi iasă din limitele sale iar florile lăsate la lumină să înflorească.

23

Şi mai cred că în orice tip de conflict imaginabil între oameni, cei care se vor încăpăţîna să stea între fronturi nu vor avea viaţă uşoară şi nu vor fi lăudaţi pentru efortul lor de luciditate, pentru apelul la ritualizarea conflictului în termeni bazati pe codul onoarei şi pe argumentul rezonabilităţii acţiunilor, a respectării armistitiilor, a tratatelor privind drepturile prizonierilor. Luptele cavaleresti s-au dus de mult! Azi, aici, vorbim de terorism, de guerilla de marketing politic şi comercial, de dezinformare, vorbim de o tehnologie a razboiului civil al opiniilor. Sintem deja în plina industrializare a ideilor, fie ele politice, literare sau filosofice. Lumea în care am crescut şi m-am maturizat e pe moarte. Urmează epoca maselor manipulate de Internet, a industriei iluziilor, o epocă în care cei mulţi, care încă mai cred în oameni providenţiali sînt victimele cele mai facile ale celor care ştiu că ei nu există, dar care şi-au făcut o meserie din a-i face pe cei care cred că nu trebuie să înceteze să creadă. Vedetele, fie ele politice, culturale, muzicale sau de cinema se fac în laboratoare. E vremea antropologiei industriale, a buticului de creaţie ideologică, a trend-seterului conceput să-ţi fie ghid într-ale modei, a charismei prefabricate. Politica e un uriaş hipermarket în care eşti invitat să-ţi cheltuieşti votul. Măcar cheltuieşte-l pe ce-ţi trebuie cu adevărat!

24

De ce s-a întîmplat această nenorocire a manipulării discursului anticomunist în România după ‘90, cu o recrudescenţă, ultimă sper, după 2004, atunci cînd Traian Băsescu a scos puternic în vînt flamura anticomunistă? Motivul e mai complicat, presupune multe nuanţe şi merită discutat separat. În esenţă, e vorba de faptul că în loc să rămînă în zona discursului istoric propriu-zis şi etic al societăţii civile, discursul anticomunist a fost preluat în sfera celui politic, ambalat electoral şi manipulat ca atare. Ca să aibă motive să facă un produs politic, politicienii trebuie să ştie în primul rînd ce v-ar plăcea să auziţi spunîndu-vă. Ambiguitatea care s-a manifestat constant pînă în anul 2000, între temele anticomuniste ale societăţii civile, plăpînde oricum, şi cele ale discursului politic al partidelor apropiate unor grupări ale societăţii civile, a făcut ca discursul anticomunist să devină tocmai bun de preluat ca temă de campanie şi mesaj electoral de către politicieni precum Constantinescu şi mai apoi Băsescu. Eşecul lui Emil Constantinescu se explică prin această dublă ipostază a conştiinţei sale anticomuniste, care avea simultan elemente de crez, dar şi de ipocrizie politică şi calcul electoral. Constantinescu era în acelaşi timp un anticomunist sincer şi unul extrem de ipocrit. El a fost, păstrînd limitele fireşte, şi analizînd identitatea structurală a unor situaţii politice contrare, inversate aş zice, în condiţia unui Gorbaciov al anticomunismului românesc. Băsescu, în schimb, animal politic de reacţie rapidă, ghepard cu detentă şi sprint, a simţit momentul şi s-a ipostaziat frenetic şi programat în postura unui Elţîn al anticomunismului românesc, reuşind să preia discursul lui Constantinescu, să-l cureţe politiceşte de orice idealism al crezului, să-l epureze dacă vreţi de orice tentaţie şi slăbiciune personală datorată idealului societăţii civile, şi să ducă la perfecţiune manipularea poltică a temei anticomuniste. Băsescu nu e un Putin, aşa cum vor să-l facă să pară adversarii săi, ci un Elţîn al anticomunismlui. Similarităţile cu tandreţea faţă de fiică şi faţă de o anume plăcere a vieţii sînt doar întîmplătoare la cei doi. La fel, Constaninescu a fost un Gorbaciov al lui, iar Iliescu un Gorbaciov postum, ca să zic aşa, al comunismului românesc. Practic, ce e interesant în toată povestea asta e că toate figurile prezidenţiale de după ‘90, au fost clone sau contra-clone ale unor tipologii politice ex-sovietice. Ce urmează? Aş prefera unul care să nu fie un Putin al anticomunismlui.

25

Marea greşeală a intelectualilor publici este de a fi contribuit naiv în punerea la dispoziţia politicului, a lui Constantinescu, dar mai ales a lui Băsescu, a temei anticomuniste. Sînt convins că tentaţia a fost mare şi iluziile greu de stăpînit (pe alocuri au existat şi interese private), dar cred totodată că puterea şi misiunea unor intelectuali publici e să-şi poată reprima tentaţiile de revanşă istorică şi iluzia că politicul va prelua vreodată un discurs etic altfel decît într-o maniera ipocrită, pragmatică şi electorală. Nu daţi pe mîna politicienilor idealurile voastre! Asta ar trebui să fie lozinca intelectualilor publici. Orice ideal etic şi de regenerare morală a unei comunităţi, odată căzut în mîna politicienilor, va fi distrus prin decredibilizare, demonetizare, propagandă şi manipulare. Acesta este motivul cel mai puternic pentru care nu-l voi vota pe Traian Băsescu: mi-a terfelit şi manipulat idealul unei minime purificări etice în postcomunism cu cinismul unui politician de pradă. Şi-a bătut joc politic de clipele în care am crezut într-o minimă lustraţie.

26

Nu mă încălzeşte condamnarea comunismului atîta timp cît cei care au ucis oameni în comunism au pensii grase, vile şi cîini pe care-i plimbă liniştiţi prin tîrg şi a căror hrană costă mai mult decît pensia de urmaş a victimelor stăpînilor lor. Mi se părea mai etic să i se fi tăiat pensia generalui Pleşiţă, decît să vină un fost comunist şi să citească nişte hîrtii de la o tribună. Apropo, nu vreţi să-mi condamnaţi şi mie ideile la modul simbolic, timp în care să-mi dea statul o alocaţie de 3000 de euro lunar? Deşi parcă văd că o să mi le condamnaţi pe gratis, nu ca lui Pleşiţă. Şi apropo, am avut eu o presimţire cum că Pleşiţă chiar a fost distrus etic de suferinţa pe care i-a produs-o condamnarea comunismului de către Băsescu; mult mai distrus decît dacă statul i-ar fi tăiat pensia.:))

27

Dar să revin încă o dată la Marius Oprea. Personal, am făcut eforturi uriaşe de a separa grîul anticomunismului onest de neghina populisto-oportunistă, de a desface binele de rău în tot acest fluid uriaş al zonei portocalii, care a reuşit magistral în ultimii ani, din punct de vedere al manipulării, să monopolizeze, printr-un metadiscurs agresiv, tema anticomunistă. Am luptat, dar am obosit. Nu pot accepta că mi-am aruncat ochii de pomană pe istoria manipulării intelectualilor occidentali de către maşina de propagandă stalinistă, nu pot accepta că m-am gîndit degeaba la destinul şi ideile lui Willy Münzenberg, că am meditat la tehnicile lui Dzerjinsky şi, mai ales, la operaţiunile de propagandă ale lui Gibarti despre “creşterea iepurilor”. Lucrurile astea seamănă teribil. Sigur, mizele şi cadrul democratic dintr-o mică ţară est europeană postcomunistă nu le dau nici amploarea, nici fineţea lucrăturilor lui Gibarti, dar de semănat seamănă mult prea izbitor. Intelectualii antifascişti de stînga au fost manipulaţi în anii 1930 în Europa cam ca şi cei anticomunişti de dreapta în anii 2000 în România. Ce nu înţeleg unii oameni inteligenţi e că cei răi nu sînt proşti deloc, ba chiar sînt mai inteligenţi decît ei. Că sînt mult mai inteligenţi nu contează foarte mult. Ceea ce contează cu adevărat e că sînt cinici, iar arta supremă a cinicului e a te face să crezi că şi el crede acelaşi lucru; simulîndu-ţi limbajul el îţi deturnează ideile. Aş spune, parafrazîndu-l cumva pe Denis de Rougemont: cînd diavolul îţi dă dreptate înseamnă că te înşeli undeva.

27+

Dar se va sfîrşi omenirea şi iluzia că binele vine din inteligenţă şi răul din prostie tot nu se va stinge! Minciuna gnostică, iluzia că facerea de bine vine din cunoaşterea binelui e, poate, drama supremă a umanităţii. O să vă repet totuşi în zadar: binele n-are nici o legătătură cu înţelepciunea şi nici răul cu prostia.

28

Dar, riscînd acum să mă omorîţi cu pietre, vin şi plusez: comunismul ideologic n-are nici o legătură directă cu crima. Şi de pedepsit trebuie pedepsit cel care face crima. Ideile n-au nici o legătură cu faptul că oamenii ucid în numele lor. Dacă ar fi aşa, nu ar exista idee pe lumea asta care să nu fie condamnabilă oficial! Nu poţi condamna cuţitul fiindcă cineva a ucis cu el cum tot aşa nu poţi excomunica din Biserica Catolică pana cu care Luther a scris cele 95 de teze. Cu atît mai mult, nu poţi condamna, nici măcar simbolic, arma crimei, atîta timp cît criminalul umblă pe străzi, în libertate, şi rîde jovial, ba chiar – şi aici cinismul e absolut – se arată a fi de acord cu condamnarea armei cu care el a ucis. Ce par să nu observe oamenii – şi e explicabil şi asta, fără să fie însă justificabil dintr-un punct de vedere etic şi creştin – e că de avantajele crimelor lor beneficiază criminalii înşişi, dar că, în cazul în care sînt prinşi, dau vina pe ideologie şi vor să fie condamnată ea. Iluzia e supremă atunci cînd urmaşii victimelor ajung să-i creadă pe călăi şi să accepte să condamne un simplu cuvînt, “comunism”, pedepsind ritual şi inutil satîrul simbolic, dar lăsîndu-le călăilor beneficiiile materiale ale crimelor lor. Cine crede că unui criminal în serie îi pasă de reputaţia sa se înşeală amarnic. Îi pasă doar să nu fie prins de autorităţi şi recunoscut de următoarele victime. Iar dacă a fost identificat, nimic mai simplu: îşi schimbă identitatea şi înscenează un accident în care incendiază un atotuturism în care a avut grijă să pună cadavrul ultimei victime. Am văzut cu toţii în filmele americane scena asta, dar cînd a fost vorba de ideologia comunistă am vrut să vedem în condamnarea de la Parlament, cu Băsescu citind solemn sentinţa, cu scena balconului cu dl Patapievici indignat şi Vadim urlînd, nu o butaforie de prost gust, ci o revansă istorică în care priveam cadavrul simbolic al comunismului arzînd în maşina incendiată. Vai, cîtă naivitate!

29

Cît despre comunismul ăla de care vorbim cu toţii şi în numele căruia cîteva sute de mii de oameni din lumea asta au ucis milioane de semeni de-ai lor, ei bine ăla nu s-a făcut cu cărţile lui Marx şi Engels, ci cu armele dezvoltate de o Europă modernă, cu tehnicile de tortură puse la punct uneori chiar de cei ucişi, cu tehnicile de manipulare dezvoltate de Dzerjinsky şi Gibari, care sînt indivizi şi nu idei. Oamenii ucid, torturează şi mint, nu ideile în care, dacă veţi avea răgazul să meditaţi o clipă, mai degrabă acţionează decît cred. Ideile sînt ca şi cuţitele de bucătărie: poţi ucide cu ele sau găti o cină superbă pentru cineva drag. Adevăraţii şi marii criminali, adevăratele unelte ale răului, sînt indivizi precum Gibarti, Stalin, Nicolschi, Beria sau Pleşiţă, cel pe care, în timp ce comunismul era condamnat, l-am văzut plimbîndu-şi dogul pe malul Dîmboviţei, destins, cu mîinile la spate, fără aparenţa vreunei suferinţe sau a vreunei mustrări de conştiinţă. Iar uneltele astea n-au mamă, n-au tată, n-au ideologie, nu cred în nimic, nici în soarta proletarului, nici în dialectica hegeliană, nici în raiul pe pămînt. Şi nici în cel din ceruri. Sînt oarbe, crude, suple şi eficiente în a păcăli şi lega conştiinţele luminate şi cinstite, prin legăturile fine ale vanităţii, mai abitir decît poate spinteca o sabie de samurai. Tehnicile folosite de Stalin pentru a-şi asigura puterea absolută în PCUS n-au nici o legătură cu marxismul; ele sînt legile de fier ale oricărei oligarhii, duse la perfecţiune, şlefuite astfel încît să ucidă fără milă în interesul strict al celui ce le mînuieşte din vîrful piramidei ierarhice, şi care le mînuieşte cu acelaşi cinism cu care mînuieşte şi ideile “în numele” cărora ucide. Fiindcă, aşa cum a înţeles Michels, în oligarhiile odată solidificate piramidal, ideologia devine un simplu pretext, o simplă prelată trasă peste secretele puterii, un limbaj de lemn sau de metal, cinic, artificial şi profund ipocrit al dominaţiei. Tehnicile acelea sînt folosite şi azi eficient, despuiate parşiv de mantia ideilor comuniste, sub care se vede trupul bine antrenat al cinismului, şi folosite îndulcit, la scară mică, democratică, în jocuri intestine de partid, oriunde în lumea democratică, în ierarhia superioară a marilor corporaţii, la vîrful oricărei forme de manifestare a puterii. Ţinute acolo, nu mă deranjează. Mă simt cît de cît în siguranţă. Însă ce e trist e că în România, ele au fost scoase un timp în afara partidului sau a corporaţiei, lăsate să meargă pe stradă, să stea de vorbă cu oamenii, să bată la uşile înţelepţilor zilei, să ucidă oameni pe vremea lui Iliescu şi idealuri pe cea a lui Băsescu. Iar intelectualii publici s-au dovedit slabi şi neputincioşi, ca noi toţi. Neputincioşi în faţa iluziei, a vanităţilor, a resentimentelor, a nevoii de revanşă.

30 – Post Scriptum

Aşa se face că cineva a pus într-un blender uriaş caractere adevărate şi interese meschine, onestităţi şi complicităţi voalate, entuziasm naiv şi puroi uman, oameni respectabili şi lichele; apoi, acel om a apăsat pe buton şi i-a transformat într-o pastă omogenă, indiscernabilă, un compost bine tasat, vîscos ca o băutură energizantă de mere paradisiace. Ce a fost acel om? Un comunist fireşte, dar unul convertit, care pe un fals drum al Damascului a înţeles că e profitabil să-şi scoată de pe ochi solzii comunismului. Fusese vreodată comunist? Nici vorbă. Nu fusese niciodată nimic şi tocmai de aceea era pregătit să poată fi orice. Aşa sînt toţi oamenii puternici ai lumii. Azi sînt atît de convinşi de un lucru tocmai fiindcă mîine pot fi la fel de bine convinşi şi de contrariul lui.

Vă daţi seama în ce situaţie aberanţă ne aflăm? Marius Oprea e ţinta anticomuniştilor. Da, Marius Oprea e urît de anticomunişti. Cel care s-a bătut să scoată din ascundere fiinţa comunismului a devenit, iată, nefiinţa lui. De ce? Fiindcă a trecut de partea duşmanilor politici actuali ai anticomuniştilor? OK, să zicem că aşa e, dar să ne întrebăm cine sînt aceştia. Nu cumva foştii fraţi anticomunişti de ieri, dar care azi s-au transformat/au fost transformaţi în duşmani politici? Ieri erau cu noi, azi sînt contra noastră, deci li se anulează certificatul de buni anticomunişti şi primesc, odată cu noua lor calitate de duşmani politici de circumstanţă şi toate stigmatele pe care anticomuniştii le administrează contra comuniştilor. Ooo, foarte bine o să spuneţi! Meritau asta, fiindcă s-au aliat cu comuniştii şi n-au mai fost anticomunişti pur sînge, aşa cum erau cînd erau aliaţi cu anticomuniştii autentici! Merită să păţească ce păţesc fiindcă au trădat cauza anticomunismului. OK, zic eu, dar şi voi, anticomuniştii, aţi trădat cauza anticomunismului, cînd v-aţi aliat cu comuniştii, anul trecut. Voi n-aţi mai trădat cauza atunci? Nu, zic ei, fiindcă noi ne-am aliat cu comuniştii spre binele ţării. Aaaa, zic eu, înţeleg! Deci voi, anticomuniştii adevăraaaaţi îi pedepsiţi pe anticomuniştii faaalşi, arătînd că sînt de fapt comunişti, adică anticomunişti mascaţi, lupi travestiţi în oi, fiindcă s-au aliat cu comuniştii adevăraţi, dar spre răul ţării, nu ca voi, spre binele ei. Ai înţeles bine, zic anticomuniştii adevăraţi. Da, zic eu, dragi anticomunişti adevăraţi, să-i notăm cu AA, că ne e şi nouă mai uşor, dar dacă mîine o să vă aliaţi din nou cu aceşti anticomunişti falşi (AF) în detrimentul adevăraţilor comunişti (AC), cu care voi v-aţi aliat ieri spre binele ţării, ce-o să se întîmple?

31 Post post scriptum

Să notăm relaţia 1, în care anticomuniştii adevăraţi se aliază cu adevăraţii comunişti spre binele ţării, cu AA+AC=BŢ ca s-o deosebim de relaţia 2, în care anticomuniştii falşi se aliază cu comuniştii adevăraţi, dar spre răul ţării: AF+AC=RŢ, unde BŢ şi RŢ reprezintă binele, respectiv răul ţării. Păi, simplu, zic anticomuniştii adevăraţi (AA): dacă va fi aşa cum sugerezi, şi de ce n-ar fi? – doar sîntem oameni politici nu sfinţi, asta înseamnă că: noi rămînem AA – adică anticomunişti adevăraţi, iar AF devin şi ei AA, ca şi noi, în timp ce AC rămîn tot AC. Ecuaţia AA+AC=BŢ o ştergem din memorie, ecuaţia AF+AC=RŢ o păstrăm pentru şantaj şi demonstrăm că e adevărată ecuaţia AA+AA(foşti FA)=BŢ. Aha, zic, pînă aici am înţeles, ce nu înţeleg e de ce nu există nicăieri, ca termen măcar, CF, adică comuniştii falşi. Avem anticomunişti adevăraţi, (adică voi, PDL-ul), avem anticomunişti falşi/apostaţi (PNL) şi avem adevăraţii comunişti (PSD-ul). Şi mai avem, fireşte, binele şi răul ţării, care se decide în funcţie de cei cu care vă aliaţi voi la un moment dat. Bun, pînă aici am înţeles! Ce nu înţeleg, şi spun asta, aşa, de amorul conversaţiei, e unde sînt falşii comunişti? Din ăştia de ce nu avem în schemă? Ee, acum să vă văd!

sfirsit

Dar nu asta e problema pentru care v-am convocat aici, astăzi, la o şezătoare de opinii, de la care eu o să lipsesc spre seară, ci întrebarea pe care mi-a pus-o sloganul acestei campanii: “100 de cărţi pe care trebuie neapărat să le ai”. Deci, care sînt, în opinia voastră, cele 100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă? Chiar aş fi curios să aflu.

ANUNT IMPORTANT

DRAGILOR si nu numai
Vorbele sint efemere, presa e efemera, viata insasi e efemera, doar ideile si iubirea sint vesnice.

Asadar, noua regula pe acest blog e simpla: seara, cinnnnd se duuuce luna la culcaaaaare sau, eventual, a doua zi dimineata, cind ma scol eu, ziua predenta dispare in neant, cu toate grijile, vorbele si nimicurile ei, ca trupul unui mort incinerat din care, vom pastra, fiecare in felul lui, doar cenusa.

PS: Daca scrieti sau cititi pe aici comentarii pe care le considerati demne de pastrat, va invit sa le memorati sau sa vi le copiati, care pe harduri, care pe caiete si servetele. Fiecare om are grija de memoria lui! Sa nu lasam doar in grija serverelor sa ne pastreze amintirile. S-ar putea sa cada toate intr-o zi si sa nu mai stim nici cine sintem, nici care incotro.
Sa va dea Dumnezeu sanatate si soare pe geam!

Şi tocmai cînd citeam eu şi mă gîndeam mai abitir, mă mănîncă undeva să pornesc niţel internetul, să văd ce mă mai înjură lumea şi dau peste SRS şi BC stînd de vorbă depre gagici, bani, alea, alea. Rămîn tare uimit. Apoi îmi zic în sinea mea: Opa, deci s-a dat foc la havanele cubaneze cu focos nucleaaaar! Sau, dacă preferaţi, bombardară Păr Harbuzu’! Sincer, nu m-asteptam. Da’ dacă s-a plecat pe panta asta, very well într-un fel! Apăi, de-acum să vezi răzbel, nenică! Apocalipsă integrală politică scrie pe noi! Deja îmi imaginez trupele speciale alergînd către depozitele de muniţii şi rastele, ofiţeri urlînd, piloţii turînd avioanele de împrăştiat napalme peste ceafă, mîinile tremurînde ale soldaţilor încărcînd mitralierele cu puroi, tunarii pregătind obuze cu dosare de 88 mm, lunetiştii încărcîndu-şi meticulos puşcoacele cu gloanţe vidia cu amantîcuri şi homosexualisme efemere.

Urmează scena barului semnată de Tarantino! Quentin Tarantino! Deci, vă invit în primul rînd să scoateţi afară femeile şi copiii! Bătrînii puteţi să-i lăsaţi, trebuie să vadă asta. Apoi, cei care vreţi să priviţi, găsiţi-vă un loc ferit, eventual în spatele tejghelei, în locul barmanului sau sub o masă, în orice caz cît de mai ferit şi cît mai departe! Va sări mult sînge, venin, puroi, dar şi mult cacao pe pereţi, pe mochete, pe mobilier. Mare atenţie să nu luaţi între ochi vreun glonte rătăcit cu scuipat sau cu otravă de broască rîioasă.

Nu vă bucuraţi totuşi excesiv fiindcă tot acest măcel presupune două lucruri. E posibil să existe viaţă după 7 decembrie, dar nu viaţă politică. Şi asta e nasol pentru toată lumea, mă refer aici la oamenii care au nevoie de medicamente, pensii, haleală, salarii. Şi b, cineva va trebui să ştergă sîngele şi alte body fluids-uri de pe pereţi. Şi mi-e teamă că în acest moment nu văd pe nimeni dispus să intre în bar, cu mîna la nas, cu maţele întoarse pe dos, ca să scoată leşurile şi să cureţe scena. Încă nu s-au inventat forensicii politici. Eu cred că democraţia e un război civil rece. Cînd însă una dintre tabere fie a ursuleţului ex-sovietic, fie a iepuraşul ex-american, nu contează, s-a hotărît să apese pe butonul roşu, ne-a cam laut dracu’ pe toţi. Aşa că nu vă bucuraţi ca bufonii cînd regii decid să pornescă războiul. Staţi deoparte, fiţi calmi, şi nu vă băgaţi între fronturi. Şi, dacă tot s-a ivit prilejul, adăpostiţi-vă într-o groapă de obuz, recitiţi Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest, şi rugaţi-vă să nu se pomeniţi că sare alături un tînăr duşman, din armata adversă.

Cît despre Dinică, Dumnezeu să-l odihnească! Dar mă gîndesc că poate a fost mai bine pentru el aşa. Moartea e cea mai grea dintre toate încercările doar pentru cel ce crede că are o singură viaţă. Şi nu ştim noi cîte vieţi credea el că are.

1. TB ţipă în 2004, între turul 1 şi 2, pe toate media, care atunci îi erau favorabile, circumstanţial evident, că Năstase a fraudat alegerile cu nu-ş ce dracu’ soft de numărare a voturilor. În felul ăsta face voturi de la Vadim şi-l bate pe Năstase. Tema electorală a fraudării voturilor e vadimiană şi Băsescu i-a luat-o atunci tribunului, între tururi, cu electotal cu tot. A fost folosită de toţi cei care voiau să ia voturile celor care organizau alegerile. E veche şmecheria şi s-a folosit ca tehnică de manipulare în toată modernitatea, în Germania, în Italia, în România şi aiurea. Cine vrea să caute în bibliografie va găsi o mie de cazuri, toate lucrate după acelaşi tipic. Că TB n-a dovedit niciodată că Năstase a furat cu softu’, e neeenţial. Cîştigase voturile de la Vadim, îl durea-n fund să mai demonstreze ceva.

2. Vin alegerile astea şi, cei care nu organizează algerile, dar vor să le cîştige, adică PSD şi PNL, ies cu tema fraudării contra celor care le organizează. Adică fix şi identic la fel cu Băsescu în 2004. Mişcarea lui Nica cu atobuzele a fost parte din joc, cum parte din joc a fost şi datul lui afară. S-a jucat dur, la intimidare.

E momentul să dau un citat dintr-o carte a lui Tom Gallagher, publicată, culmea, la Humanitas, în 2004, Furtul unei naţiuni, România de la comunism încoace.

“A urmat o confruntare între el (Ciorbea, n.m) şi ministrul transporturilor, Traian Băsescu, cînd acesta din urmă a adresat o critică la adresa primului ministru, a PNŢCD şi a rolului lor în Guvern. PD avea un bun motiv tactic de a provoca o criză: el stătea rău în sondaje, de-abia depăşind 5% în unele dinre ele. Se alesese şi cu o publicitate defavorabilă în urma unei dispute tulburi între ministrul de externe Adrian Severin şi preşedintele partidului său (P. Roman; cazul lista lui Severin în urma căruia Severin şi A. Vilău au fost daţi afară din PD; unde e Vilău azi? – n.m). Din cauză plănuitelor lichidări ale proprietăţilor de stat, PD ştia că va avea dificultăţi în a plasa în posturi cheie susţinători din lumea afacerilor, aceştia nemaiavînd posiblitatea să beneficieze de pe urma privatizării atîta timp cît Ciorbea se afla în fruntea Guvernului.” O spune Gallagher, nu eu.

Dar să revin la plecarea PSD de la guvernare, care a fost fix la fel cu plecarea PD din Guvernul Ciorbea, Nica fiind acum omologul lui Băsescu atunci. Aşadar, pasul doi în această mişcare a fost ieşitul la gard al PSD şi PNL cu tema fraudării, moment în care adepţii lui TB+PDL s-au făcu că uită că şi idolii lor folosiseră fix aceeaşi tehnică în 2004 şi se apucă să demonteze, vezi Doamne dezinteresat şi onest teoretic, ipoteza fraudării. Mai mult, o leagă de tema prefraudării cu referendumul şi trag în doi iepuri dintr-o dată. Muncesc, scriu, demostrează că fraudare+prefraudare=inepţie. E şi nu e inepţie, depinde din ce punct de vedere priveşti, adică în traducere liberă, ce interese ei. E evident că cine organizează alegerile în România fura voturi. Asta n-o s-o demonstreze nimeni niciodată cu hîrtii şi la tribunal fiindcă azi fură unii, ai voştri, mîine alţii, ai noştri. Cînd fură ai noştri, nu există fraudare, cînd fură ai voştri, există fraudare. Ce mare discuţia dracului ar trebui să avem pe tema asta?

Că Antoenscu şi Geoană au ieşit să ţipe de fraudare e uşor de înţeles. Făceau fix ce făcea Băsescu cu 4 ani în urmă. Între timp au lăsat-o mai moale fiidncă sondajele au arătat că dacă o ţin langa cu tema asta îşi pierd electoratul stabil şi pe cel care înceapă să se depună în sraturi din c eîn ce mai grosuţe. Antonescu a tras primul dreapta şi-a ieşit din temă, Geoană a făcut-o şi el. Agitatorii lui TB continuă însă să ţină tactic tema în atenţie pentru a le deruta eletoratul. E simplu, logic, şi eu aşa face la fel. Marketingul politic să trăiască şi strategia de campanie! Ura!

3. Traian Băsescu e linşat mediatic, zice Mircea Toma, cel care consideră totdată că lipirea referendumulu de alegeri e “prefraudare”. Bun, ce fac meseriaşii lui TB? Păi, simplu: îl taie pe Toma pe din două, selectează din el partea care le convine şi o luminează pozitiv, adică aia cu linşarea mediatică şi, concomitent, îl dicreditează pe Toma pentru partea cu “prefraudarea” făcînd că se întreabă retoric cînd e de fapt Toma sincer. Toma e sincer şi în cazul a şi în cazul b, dar asta nu e ok pentru TB, aşa că Toma trebuie să fie sincer doar în cazul a, cazul b fiind folosit pentru a pune în evidenţă ipocrizia lui Toma, care cînd zice a, cînd zice b. Sofism, fireşte, dar ce contează? Dacă ţine, e ok.

4. TB e linşat mediatic. Fireşte că e. Dar, concomitent, acelaşi TB e la fel de mare linşor mediatic, un om politic care şi-a linşat sistematic duşmanii politici, dar şi foştii aliaţii media prin intermediul media. E stupid şi aureferenţializarea duşmăniei prin media s-a transforma în haos. TB a inventat linşajul mediatic, care apoi s-a întors conra lui şi l-a linşat mediatic. TB a fost ca nimeni altul omul politic media, el a apărut la TV aruncînd cu acuzaţii în duşmani politici mai mult ca nimeni altul. TB a inventat în RO aberanta schemă a linşării media a jurnalistului care tocmai te intervievează. El a fost primul care i-a reproşat unui ziarist chestii despre patronul lui, ca şi cum m-aş duce eu în supermarket la un prîlit de merchandiser şi i-aş spune ameninţător că-l consider vinovat şi că e un laş şi un om de nimic dacă nu-şi denunţă patronul de la Napolact fiindcă iautul cu nuci n-are nuci în el. El a stimulat dorinţa ziariştilor de a se pune în postura de a fi jigniţi de el pentru a-şi face publiictate. Aberantă situaţie! Găozar, ţigancă împuţită, puiuţ de comunist, toate astea sînt forme ale uciderii jurnalismului cu armele lui. Ce voia TB? Ca ăştia să nu-l linşeze la rîndul lor, mai ales că, în fond, armele cu care TB le dătuse în cap erau ale lor? Aaa, şi apropo, Naşul de la B1 TV nu e tonomat? Şi fraţii Păunescu nu sînt moguli? Cu ce se deosebeşte privatizarea Intercontinental sau falimentarea Bancorex de altele? Aud? Păi se deosebeşte prin faptul că, o spune tot Gallagher, pag 191: “PD era supărat că nu i se repartizase posturi cheie în banca de stat Bancorex, care funcţiona în pierdere şi era lent pregătită pentru privatizare, sau în Garda Financiară”.

Da, banii de la Bancorex sînt împrăştiaţi peste tot, care cum a prins. Sînt şi la ăla, şi lă ăilalţi. Ce vreţi voi să tot insinuaţi şi să demonstraţi pe-aci a dipearare, adică cum că afacerile cu asfalt sînt cinstite şi oneste, spre binele ţării şi cetăţenilor ei, iar alea cu petrol necinstite şi neoneste şi ale grupurilor de interesele nelegitime şi ‘oaţe, puteţi să i-o spuneţi lu Mutu, nu mie.

Deci, despre ce dracu’ principii vorbim aici, bre portocaliil lu’ tata? Înjuraţi-mă, dar nu-mi jigniţi totuşi inteligenţa!:)

Dar, sa revenim! Am înţeles că dl Ludovic Orban a spus o nesimţire pe care n-o mai citez. Bun, o să mă indignez şi eu puţin – Vai, vai, cum e posibil aşa ceva – şi acum o să trec mai departe întrebîndu-mă, vorba lui IT Morar, cînd o să spună politicienii căcat. Trecînd peste faptul că Vadim Tudor a spus de mult – dar probabi că dl Morar nu-l consideră politician şi de-aia nu-l ia în calcul – răspunsul e foarte simplu: politicienii se vor face de “cacao” unii pe alţii, unii pe alegătorii altora ş.a.m.d. fix în clipa în care vor crede că asta le va aduce mai multe voturi decît le va lua.

Noi, aici, în România, facem nişte confuzii straşnice în privinţa a ceea ce numim îndeobşte politică. Vorbim de “clasă politică” de parcă am trăi într-o societate împărţită pe clase. Şi nu trăim. Vorbim de dialog, cînd de fapt, e vorba de fapt fie de negociere, fie de monolog în care se expun interese şi se dau de înţeles disponibiltăţi de contacte politice, dar cel mai adesea mesaje electorale targetate, şamd. În politică niminea nu dialoghează, toată lumea discută, adică negociază. Dialogul se face în altă parte: în ştiinţe, în filosofie… Şi nici acolo decît cu greu:)

Cînd cineva spune “cacao” sau “Cu X votează prostituatele” sau “ţigancă împuţită” sau “onanist paranoic” (Vadim) sau “suie-te pe masă să-ţi arăt cum se face” sau “golan” sau “măi, animalule” sau “număraţi-mi păsările de curte” sau “succesuri & almanahe” (la pachet ca merge) sau “puiuţ de comunist” sau “moguli” sau “felaţie ţi-am zis” sau “edec bătrîn” sau “nu trebuie să treceţi prin patul unui şef ca să ajungeţi în funcţii importnate” (iar Orban) sau “codoaşă bătrînă” (Crin parcă?) etc, etc, etc, o face pentru că a înţeles că astfel place la eletorat. Electoratul din România e orgasmiat (scuze) să audă cuvinte tari şi să aibă senzaţia că politicianul e un personaj care se bate cu el pe burtă, care-i vorbeşte cît mai ca la uşa cortului/cîrciumii, care vrea să i se vorbească la Parlament cam ca la bodegă, ca să priceapă care-i treaba cu moţiunea, cu ‘r-aţi ai dreacu de oţi.

Între acest popor care vrea sînge şi cacao pe pereţii instituţiilor şi televiziunilor/ziarelor fiindă altfel nu mişcă nici la urne, nici la audienţă (nu săriţi, că şţiţi că aşa e!), şi politicienii de toate felurile care le oferă ce vor, e o păturică suuuuubţirică de intelectuali fini şi oameni civilizaţi, care, sincer, nu înţeleg ce caută în toată povestea asta. Oamenii ăştia se indignează fiindcă ăsta e rolul lor. Şi e bine c-o fac. Printre ei sînt şi eu. Dar, după ce ne trece indignarea, observăm că şi aceştia (noi adică) nu se indignează sănătos şi nediferenţiat, ci cum au chef, timp, plăcerea. Depande. La “cu X votează ţiganii” se indignează profund; la “ţigancă împuţită”, hai dom’le, era omu-n mediu privat, cu soţia. La “golan”, cum e posibil? La “mogul”, păi nu e aşa?

Şi-atunci vin eu şi mai mult mă întreb decît zic: cînd electoratul, bată-l vina, va da semnale că e deranjat de cuvinte şi expresii ca cele de mai sus şi că, dacă le aude în gura unui politician atunci adio vot, politicienii vor vorbi, neică, precum savanţii la Academie. Mai mult, cînd credincioşii o să se arate deranjaţi şi o să dea semnale că nu agreează politiceni la moaşte, atunci Geonă se va converti îndărăt la ateism. E simplu. Nu ştiu de ce discutăm atît.

Nu poţi să te superi pe un producător mondial de căcat, ups, mi-a scăpat, care ambalează aşa ceva. Păi, dacă se vinde şi se bate lumea pe el, de ce nu? o să spună.

Aşadar, dragi colegi şi nu numai, vă invit să vă supăraţi cordial pe poporul român. El e cel mai mare consumator naţional de aşa ceva. Politicienii sînt doar nişte producători amorali. Ofera si ei ce se cere.

PS Ca mi-a mai venit o idee

Eu ii inteleg pe colegii mei si sint alaturi de ei in mod sincer in demersul de a face sa se vorbeasca frumos in politica. Exista un singur inconvenient major pentru realizarea acestui deziderat al nostru: faptul ca circumscriptiile in care politicienii nostri sint votati sint nu sint formate integral din  telespecatori ai canalului Arte, asa cum e la francezi, nemti, italieni si la alte popoare civilizate din Australia, despre care eu am auzit de la prieten bulgar ca stau toata ziua cu televizorul pornit pe Arte. Hm, ciudate popoare totusi.

ANUNT IMPORTANT

INCEPIND CU DATA DE LUNI, 9 NOV, VOI INCHIDE PE TIMP NELIMITAT DREPTUL LA COMENTARII PE ACEST BLOG. CEI CARE DORESC SA COMUNICE CU MINE SINT RUGATI SA LASE UN POST IN CARE SA-SI DECLARE EXPLICIT ACORDUL PENTRU A LE SCRIE DE PE ADRESA MEA DE MAIL, ASTFEL INCIT SA PUTEM PASTRA LEGATURA SI COMUNICA OMENESTE. CEILALTI VOR PUTEA SA-MI SCRIE PARERILE LOR SI SA MI LE TRIMITA INTR-UN PLIC TIMBRAT PE ADRESA PIATA PRESEI LIBERE, NR 1, CU MENTIUNEA  “DLUI. ALIN IONESCU, VOX PUBLICA, REALITATEA” (CELE CARE NU VOR AVEA LA DESTINATAR DOAR  ACEASTA MENTIUNE VOR AJUNGE  DIRECT LA COSUL DE GUNOI) VA PROMIT CA LE VOI CITI LUNAR.

UN UICHEND FRUMOS!

Pe vremea adolescenţei mele auzeam tot soiul de cuvinte ciudate la televizor, spuse de oameni aparent cumsecade, dar şi de indivizi evident patibulari, cuvinte al căror sens nu-l pricepeam deloc şi pe care vorbitorii păreau să-l stăpînească la perfecţie. Mă refer la “etică socialistă”, “democraţie internă de partid”, “oamenii muncii” (auzind vorba asta mă răsfăţam mereu considerînd că eu fac parte din categoria <oamenii lenei>), “bun al întregului popor”, “conştiinţa de clasă” ş.a.m.d. Nimeni nu se obosea însă vreodată să-mi zică, pe înţelesul meu, ce dracu’ înseamnă astea. Azi la fel: “clasa politică”, “voinţa politică” (despre care singurul lucru pe care-l înţeleg, cînd se vorbeşte de ea, e că nu există), “reprezentant al societăţii civile” – o chestie care are reprezentanti, “modernizare instituţională”, “revoluţie” şi, mai ales, “dialog”. Orice politician care apare la televizor şi scoate cuvîntul “dialog” pe gură pare să se tranforme brusc într-un înţelept la fel cum, acum 25 de ani, orice nomenclaturist cu guşă, spunînd că a participat la o “consfătuire de lucru”, se transforma brusc într-un “tovarăş de nădejde” cu “vederi largi, democratice”, recunoscînd implicit, dar fără să-şi dea seama, că pînă la consfătuire avusese nişte ochelari de cal.

Epoca de pietre a dialogului

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost fascinaţi de dialog, mai ales în timp ce stăteau de vorbă. Tot stînd ei de vorbă au observat că se ceartă foarte uşor şi că, de multe ori, cei care stăteau de vorbă ajungeau să fie în scurt timp înmormîntaţi de către cei ce stăuseră pe margine, încurajîndu-şi interlocutorul preferat în timpul confruntărilor de idei. O perioadă lungă din istoria omenirii, cea mai lungă după părerea multor autori profund necunoscuţi astăzi (dat fiind că pe vremea aceea nu consemna nimeni conţinutul “schimbului de argumente”), statul de vorbă a fost evitat de oamenii primitivi tocmai din această pricină: teama reciprocă de violenţă a preopinenţilor. Oamenii stăteau la “masa discuţiilor” folosind argumentele “tăioase” ale cuţitelor de silex. Totuşi, situaţia era oarecum delicată. Şi asta fiindcă deşi se temeau să stea de vorbă unii cu alţii, fie despre împărţirea solid argumentată a prăzii sau a doamnelor, de teamă ca nu cumva să se ucidă reciproc în timpul discuţiilor – numite ulterior negocieri, totuşi oamenii aveau nevoie să schimbe cuvinte unii cu alţii, să comunice, mai ales despre chestiuni esenţiale, precum împărţirea echitabilă a antilopei, ordinea în care membrii tribului îşi reglementau, dialogal, accesul la resursele nutritive puse la dispoziţie de trupul plin de proteine al acesteia, dar şi despre coagularea energiilor pozitive şi eroice ale grupului în vederea întîmpinării iminentei apropieri a unui trib vecin şi, aparent, înfometat.

Situaţia asta paradoxală de a avea nevoie să stai de vorbă şi, concomitent, de a-ţi fi frică s-o faci a durat multe mii de ani, perioadă în care discuţiile purtate pe un ton necivilizat, chiar agresiv putem spune, au continuat să facă un număr remarcabil de victime în rîndul vorbitorilor primitivi. În general, cea mai redutabilă formă de persuasiune era un pietroi zvîrlit între ochii partenerului de dialog. Cît despre arta retoricii, aceasta se limita la figuri de stil precum urletul, arătatut dinţilor, a caninilor în special, sau la ridicarea elocventă a pumnului, tehnici retorice care încă mai funcţionează şi astăzi în dialogurile cordiale de pe stadioane, atunci cînd au loc “schimburi de replici” între adepţii celor două “filosofii de alcătuire a echipelor”. În orice caz, cît timp oamenii tăceau era pace, cînd însă se apucau să vorbească era jale şi, trebuie s-o recunoaştem, deşi nu e deloc onorabil pentru strămoşii noştri, negocierile se purtau cel mai adesea “la sînge”. A trebuit să curgă fluvii de sînge de interlocutor nevinovat pînă cînd oamenii au încercat, la început cu rezultate firave şi într-o formă oarecum primitivă, să instaureze nişte reguli paşnice ale statului de vorbă astfel încît, împărţirea prăzii, a doamnelor, a dreptăţii să nu se mai termine prost, adică dialogurile să nu se mai mai sfîrşească în cimitir, ci cel mult cu lingerea rănilor.

A durat mii de ani pînă cînd primul dialog omenesc în forma lui civilizată, aşa cum îl putem recunoaşte azi într-o discuţie televizată, a reuşit să se înfiripe. A fost un succes pe care, din păcate, nimeni n-a avut intuiţia să-l marcheze pe o tăbliţă de lut sau pe o frunză de papirus şi nici să desfacă o şampanie în cinstea evenimentului. Din această cauză istoria nu l-a consemnat.

În episodul următor va fi vorba despre dialogul în antichitate.

Îmi permit totodată să spun cu această ocazie că sînteţi un patriot înflăcărat şi un om politc de mare fineţe, strateg de anvergură, a cărui capacitate de a scoate România din conul de umbră al trecutului şi a o propulsa pe orbita civilizaţiei europene şi mondiale este incontestabilă.

Curajos, dar şi prudent totodată, însufleţit de idealism, dar suplu şi flexibil în aplicarea pragmatică a principiilor democratice, dumneavoastră aţi arătat multora ce înseamnă dăruirea de sine şi capacitatea de sacrificiu personal, hotărîrea de a pune interesele ţării şi ale poporului mai presus de interesul personal.

Ţin totodată să subliniez în mod deosebit aplecarea dumneavoasră către ştiinţă şi cultură, legătura strînsă pe care aţi ştiut mereu s-o cultivaţi cu intelectualii de frunte ai ţării, dar asta fără a uita niciodată că poporul, muncitorii, ţăranii, oamenii simpli de la oraşe şi sate reprezintă adevărata forţă motrice a României. Istoria ţării noastre ne-a dovedit cu prisosinţă că preşedinţii asemenea domniei voastre, blînzi, toleranţi, dornici de afirmarea valorilor autentice, capabili să înţeleagă amplele transformări ale lumii contemporane şi să acţioneze cu fermitate în direcţia intereselor ţării, se nasc o dată la cîteva sute de ani. Sau poate mii.

Aş mai vrea să adaug un singur lucru! Ştiu că de-a lungul anilor în care aţi muncit şi aţi luptat pentru scoaterea la lumină a economiei naţionale, pentru propăşirea culturii, a societăţii în ansamblul ei, au existat şi voci critice la adresa deciziilor şi hotărîrilor dumneavoastră. Vreau să să asigur şi pe această cale, stimate domnule preşedinte, că aceste crititci nu sînt altceva decît întruchiparea făţişă a forţelor reacţionare ale vechii orînduiri sociale, expresia cea mai injustă de restauraţie a voinţei acelor stafii ale trecutului, care încă mai bîntuie societatea noastră. În spiritul luptei contra acestor rămăşiţe ale răului, vă informez stimate domnule preşedinte, că nu a existat de-a lungul istoriei omenirii nici un om de stat de talia dumneavoastră, cu statura dumneavostră politică, cu anvergura şi talentul dumneavostră inestimabile, care să nu fi fost pus în situaţia istorică de a lupta contra forţelor ostile ale trecutului.

Însă, în cazul dumneavoastră, ca dealtfel a tututor geniilor politice, istoria a fost de partea celor buni, de partea celor care au iubit poporul mai mult decît s-au iubit pe ei înşişi.

Închei prin a vă mulţumi încă odată, atît în numele meu cît şi al tuturor omenilor muncii din întreprinderea în care-mi desfăşor activitatea, pentru tot ceea ce faceţi pentru poporul român, pentru patria noastră, în numele cauzei modernizării României, pentru ridicarea pe noi culmi de progres şi civilizaţie a acestei părţi a Europei şi a întregii lumi.

Cu deosebită stimă!

Alin Ionescu – premiat cu menţiune în cadrul concursului Muncii Capitaliste, faza judeţeană, secţiunea “bloguri”

Acum vreo cîteva luni, o prietenă bună, Simona Tache, mi-a dat o bucăţică de marţipan. Nu mai mîncasem în viaţa mea marţipan², tras în ţiplă. L-am pus în buzunarul de la rucsac cu gînd sa-l degust mai tîrziu. Azi mi-am făcut curăţenie prin gentălău, am dat de marţipan, am ronţăit şi nu mi s-a părut cine ştie ce; poate doar aroma de sîmbure de migdală. Acum am 39 de ani. Sper să nu urmeze şi-o criză de marţipan.

Note

1. banana este o o fructă care creşte în bananier; termenul provine din limba soso, vorbită în Guineea, şi habar n-am ce înseamnă.

2. marţipanul este un fel de pastă întărită în diferite forme, dulce foc; e făcut din făină de sîmburi de migdale, albuş de ou şi zahăr; călătoria cestui cuvînt prin limbi, pînă a ajuns pe limba noastră, şi ca gust şi ca termen, e mai lungă; de plecat, a plecat se pare din aramaică (mautãban, care înseamnă “unu care şade” şi vine de la verbul wataba, a şedea), apoi, pe vremea cruciadelor, a devenit numele unei monede, care-l reprezenta pe Iisus şezînd pe un tron. Mai departe, a ajuns în gura veneţienilor, care au zis matapan unei zeciuieli în modena respectivă pe care trebuia s-o dea ca impozit; de-aici, s-a transformat în marzapane, care era o cutie în care intra fix o zecime de baniţă. Numai că, mai apoi, oamenii au început să pună în cutia aia o dulcegărie mediteraneană, pe care o făceau italiencele, mai ales călugăriţele pare-se, din, exact, aţi ghicit, sîmburi de migdale, ou şi zahăr şi căreia i s-a spus, în sfîrşit, marţipan, de-abia cînd numele dulcegăriei a ajuns în gura nemţilor, care nu prea mestecă bine vocalele palatale. Imediat după vin, fireşte, dragă neamţule!

Iată începutul: “Oricine înţelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ţine de cuvînt şi de a proceda în mod cinstit iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experienţa vremurilor noastre ne arată că principii care au săvîrşit lucrurie mari au fost aceia care n-au ţinut prea mult seama de cuvîntul dat şi care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor, iar la sfîrşit i-au înfrînt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor”.

Iată şi sfîrşitul capitolului, care are 2, 5 pagini: “Un principe din vremurile noastre, pe care nu este bine să-l numesc, nu face altceva decît să propovăduiască mereu pacea şi credinţa, dar în schimb este cel mai mare duşman şi al uneia şi al celeilalte; atît una cît şi cealaltă, dacă le-ar fi respectat , l-ar fi făcut să-şi piardă demult şi faima şi puterea.”

Şi mai primiţi un “capitol” întreg din Esop, capitol intitula “Corbul bolnav”: “Un corb care se îmbolnăvise zicea mamei sale: Nu plînge, mamă, ci roagă-te zeilor pentru mine! Aceasta însă răspunse: O, copile, care dintre zei va mai avea milă de tine? Se mai află oare vreunul să nu-i fi şterpelit tu din carnea jertfită lui?”

Şi înainte de a vă invita respectuos să intraţi în polemică cu Machiavelli şi Esop, sau nu, vă mai întreb un singur lucru: credeţi că citatele astea trei, şi probabil şi altele pe care o să vi le mai ofer de-a lungul timpului, reprezintă “informaţii” esenţiale în înţelegerea situaţiei politice sau credeţi că sînt mai importante informaţiile numite aşa ca atare de către mijloacele media, respectiv cele de genul “candidatul X a declarat la mitingul electoral din oraşul Y despre candidatul Z că intenţiile sale sînt lipsite de Q”?

L-am văzut zilele trecute la televizor într-o companie selectă, alături de dna Săftoiu şi dl Guşă. M-am uitat cu milă şi înduioşare la aceşti trei oameni tineri, inteligenţi, mai mult sau mai puţin cultivaţi, care au trecut pe rînd prin sufetul şi apropierea dlui Băsescu. Toţi ştiu cine e dl Băsescu. Şi nu acel Traian Băsescu de care vorbim pe bloguri, prin ziare. Nu, îl ştiu pe adevăratul Traian Băsescu, aşa cum vă ştiţi şi voi foştii şi actualii şefi. Nici dna Săftoiu, nici unsul cu toate alifiile domn Guşă, nici renascentistul domn Voinescu nu vă vor spune vreodată adevărul sau, mă rog, tot adevărul, despre Traian Băsescu, oricum partea esentiala. Acel adevăr trebuie să-l intuiţi, să-l recompuneţi cu armele imaginaţiei, ca pe un peronaj literar, care ajunge să fie mai veridic decît modelul lui viu tot aşa cum Monalisa pictată de Michelangelo e mai aproape de esenţa femeii decît femeia ce i-a stat drept model. În orice caz, diferenţele dintre cei trei sînt importante şi cazurile lor merită analizate separat. Relaţia Guşă versus Băsescu e expresia luptei între doi bărbaţi cu instincte similare, doi carnasieri care s-au aliat să vîneze şi apoi nu s-au înţeles în procesul sfîşierii prăzii, pe cînd dna Săftoiu e o femeie dezamăgită de un bărbat politic, o femeie puternică, vanitoasă întrucîtva, dar onestă în adîncul ei, care a ajuns să regrete tardiv că şi-a implicat familia într-o afacere în care a fost tîrîtă pas cu pas pînă dincolo de limita pe care şi-o stabilise, iar acum încearcă sentimente amestecate de reproş, dorinţă de a-l pedepsi pe fostul manipulator, dar şi o anume onestitate de a reveni la idealurile care au animat-o să i se alăture lui Traian Băsescu şi pe care ştie, de la un punct încolo, a înţeles că acesta i le-a manipulat.

Are, însă, în ochii mei, o biluţă albă pentru faptul de a fi singura femeie care a ieşit din spaţiul gravitaţional al lui Băsescu, un spaţiue pe care, o ştim cu toţii, marele Neptun adună sateliţi feminini cu duiumul din motive pe care le înţeleg foarte bine. Stana Anghelescu (ehe, cine o mai ţine minte pe Stana şi pe soţui ei cu pălărie de cowboy, care flutura steagul portocaliu pentru ca mai apoi să se ia cu vîndut ţigări netrimbrate şi să moară subit în timp ce nevastă-sa era consilieră la Cotroceni), Anca Boagiu (fata ai cărei chiloţei Traian îi ştia de cînd era mică şi se juca în faţa blocului), Cristina Pîrvulescu (blonda de la Integrare, tehnocrata aia mică din Primăria Capitalei pe care a propus-o nea Traian ministru şi s-a făcut de rîsul curcilor la audieri în comisie – acum e şatenă şi e la Poteraş la sector, luptă contra grupurilor de interese), Mioara Mantale(vai, ce doamnă¡), Roberta Anastase (într-adevăr!), ca să nu mai vorbim de febleţea absolută, onorabila doamnă Udrea, toate au rămas pe orbită. Magnetismul personal al lui Băsescu în materie de doamnele cu care lucrează nu are, sînt ferm convins, nici o legătură cu vreo formă oarecare de relaţii extraprofesionale, ca să nu fiu nepoliticos. Nici vorbă de aşa ceva.

E pur şi simplu legat de faptul că dl Băsescu, cu formidabila sa intuiţie, cu inteligenţa sa emoţională nativă şi feroce, a înţeles că femeile au dispoziţii de fidelitate elastice, în sensul că rezistă mai mult la manipulare, sînt mult mai uşor de folosit decît bărbaţii în combinaţii, că selectate atent sînt chiar mîndre să se sacrifie ca pioni pentru regele lor. Omul politic Traian Băsescu are, ca un mare om politic ce e, capacitatea de intuiţie psihologică a maselor, a femeilor, a adversarilor. Ceea ce-i lipseşte nu e talentul politic. Nu, pe ăsta îl are din plin, cu mult peste Geoană, Antonescu, Vadim, Iliescu şi aş îndrăzni, Ceauşescu. Ceea ce-i lipseşte lui Traian Băsescu sînt convingerile. Atît. Ceea ce nu-i deloc cel mai grav lucru din lume, dat fiind că marii majorităţi a politicienilor le lipsesc convingerile. (da, ştiu, dar eu prefer să nu acord cu “majoritatea”!)

Dar să revenim puţin la dl Voinescu. Întrebat de dna Săftoiu, dacă e normal ca şeful statului să acuze pe cineva fără dovezi, dl Voinescu a răspuns precum Iţic, cu o întrebare adică, zicînd ceva de genul “Vreţi să spuneţi că nu există suspiciuni în rîndul opiniei publice cum că oamenii ăştia nu sînt” mafioţi, hoţi, şamd.?” Se discuta despre oligarhi, grupuri de interese, hoţi, ştiţi tema. Care va să zică, dl Voinescu, care are o logică impecabilă, o minte capabilă să nuanţeze şi ideea unei aripi de libelulă, vine şi hăcuieşte grosolan, cu un sofism impardonabil pentru nivelul său intelectual întrebarea interlocutoarei şi trece în paşi de manea de la suspiciunea publică (rezonabilă sau nu, oricum discutabilă juridic) la legitimitatea acuzării publice, etichetărtii, stigmatizării, şamd. Zice gura lumii că eşti curvă, ei bine, iată demonstraţia că eşti, pare să spună, dl Voinescu. Halal democraţie, halal prezumţie de nevinovăţie, halal idee de justiţiei!

Vedeţi dvs, politica practicată ca ocupaţie zilnică, ca profesiune remunerată, în cadrul unui parid sau în echipa unui om politic, nu se poate desfăşura sub specia sincerităţii absolute, a exprimării oneste a unor convingeri profunde, a consolidării prin dialog deschis a convingerilor sau testării dilemelor adînci. Cred că odată ce ai intrat în politică, spaţiul libertăţii tale exterioare de exprimare s-a limitat drastic şi, într-un fel, ai semnat pactul cu diavolul politic, acel diavol genial, responabil cu opiniile politice ale grupurilor de oameni. Fiindcă, da, cred că diavolii au şi ei specializările lor, ca şi îngerii. Există “îngeri ai neamurilor”, cum există şi diavoli ai partidelor, maeştri nevăzuţi ai psihosociologiei colective, buni consilieri în manipulare, straşnici experţi în arta vanităţilor.

La fel se întîmplă, în opinia mea, şi cu ziariştii, comentatorii, intelectualii publici care au ajuns să se manifeste făţiş în favorea unui om politc sau partid. Fireşte, poţi avea opţiuni politice, dar dacă ai ajuns să ai simpatii/pasiuni şi să ţi le manifeşti explicit, fie prin a vorbi/scrie excesiv de binevoiror despre un anume om politic şi a ataca făţiş/voalat pe duşmanii săi de moment, căutîndu-le nod în papură, dar făcîndu-te că nu vrei decît să dai în vileag arta necurată a ţeserii de rogojini, atunci lucrurile sînt clare. În plus, genul ăsta de subtilităţi tine la proşti dar, mă rog, prostia e un concept discutabil, mai ales în ziua de azi. Totuşi, manifetarea făţişă a pasiunii nu e o chestiune chiar atît de gravă, din moment ce toti sîntem mai mult sau mai puţin nişte mincinoşi. Ceea ce e însă trist, din punctul meu de vedere, şi sînt convins că şi din cel al dlui Pleşu, asta deşi n-am vorbit niciodată despre asta şi cel mai probabil nu vom vorbi niciodată, e că eu nu-l mai pot crede pe dl Voinescu. Şi asta pentru că ştiu ce e-n sufletul lui. De unde ştiu? Secretul meu. Dar ştiu. Şi el, dacă vă citi vreodată acest text, va înţelege şi de ce ştiu şi tocmai de aceea e foarte puţin probabil să ne mai strîngem vreodată mîinile, ceea ce e absolut firesc, civilizat şi lipsit de complicaţii pentru amîndoi din moment ce viaţa domniei sale se va dezvolta spre o frumoasă carieră politică iar a mea, Dumnezeu ştie către ce se va îndrepta. Părearea mea e că oamenii, şi eu, şi voi, şi dl Voinescu, se tem cel mai mult de aceia despre care ştiu, simt, înţeleg că le-au priceput slăbiciunile, dramele, durerile, şi mai ales vanităţile. Paradoxal, ne îndepărtăm tocmai de aceia care ne-ar putea salva şi ne apropiem de cei care ne pot distruge. Dar, ce să-i faci? Diavolul e artistul suprem al împletirii vanităţilor noastre, despre care ne face atît de srălucit să credem că sînt cele mai adînci convingeri.

Visez, de pomană, bineînţeles, la o Ligă a Intelectualilor Neimplicaţi, un fel de club exclusivist în care să fii admis ca membru al acelei comunităţi de egali, profund diferiţi în idei şi păreri, dar respectînd cu toţii aceiaşi regulă de fier: odată intrat nu poţi sprijni făţiş nici un om politic! Dacă totuşi l-ai sprijnit să fii rugat civilizat să părăseşti incinta pentru a i te alătura acelui om, dar pierzîndu-ţi pe viaţă dreptul de a reveni în Liga Intelectualilor Neimplicaţi. O să întrebaţi cine va decide dacă implicarea e sau nu “făţisă”? Simplu: votul majorităţii membrilor Ligii. Fireşte, există şi pericolul ca majoritatea membrilor să susţină făţiş pe cineva şi la vot, să se coalizeze conjunctural pentru a anula atributul de “făţiş” al adeziunii acţiunilor fiecăruia dintre ei. E un risc, dar destul de mic, care poate fi considerat neglijabil din două motive: 1) e puţin probabil ca toţi intelectualii clubului, care decid dacă acţiunea unuia dintre ei de susţinere a unui om politc e “făţişă”, să se implice simultan în susţinerea aceluiaşi candidat politic; 2) Intelectualii sînt nişte monumente de vanitate. Şi orium, clubul acela n-ar salva viaţa nimănui. Singurul lucru bun pe care l-ar face ar fi să-i impiedice pe intelectuali să arate lumii care e Nordul politic. Ceea ce nici nu e mare lucru.

Oricum, îmi e din ce în ce mai greu să înţeleg de ce foarte multe aşezăminte economice plătesc chirii pe sedii şi adună acolo oameni a căror muncă se poate face direct de la domiţil. Practic, azi, în afară de teleportare, cam totul se poate face de la distanţă. Poţi să vorbeşti pe mobil şi să închei afaceri de milioane de dolari, să accepţi o propunere de căsătorie, bursele sînt toate din cifre de siliciu, să-ţi cumperi un măgărus portughez pur sînge, preţul grîului în Antarctica se decide de nişte japonezi din Honolulu, soţii se văd seara acasă după ce-am vorbit toată ziua pe Mess, colegii de birou, stînd la o întindere de mînă unii de alţii, tac ca moluştele şi folosesc mailul de interior, dar o piaristă la o firmă de săpunuri trebuie să ia Bucureştiul ăsta în picoare, să ajungă într-o clădire la mama dracului în Băneasa/Pipera şi să dea de-acolo nişte mailuri care să ajungă la alţii din alte birouri, care le bagă la trash imediat ce le primesc. Asta, cînd fireşte, nu setează maşinăria de mail să le-arunce automat.

Deci: sculat dimineaţa, călcat taior, căutat umbrela, sorbit cafeaua în viteză, ăla mic livrat la grădiniţă ca un pachet DHL, plus benzină căcălău, neuroni ucişi iresponsabil (şi să nu uităm că neuronul este cel mai important carburant al omului!!!), plus curentul aşezămîntului (aer condiţionat, lumină, prize, lift 15 etaje…), plus un senviş nasol/eventual o ciorbă de legume (10 lei) de la o firmă de catering, plus nervi cu şeful, care şi-ăla, vă daţi seama, are şi el ambiţiile şi ideile şi nevast lui, şi-n final care e rezultatul? Un mail în care mi se spune cît de mişto e noul săpun cu coajă de papaya roz, un săpun căre-mi tonifiză pielea din zona toracelui, oaza mea epidermică plină de optimism. Adevărul că-n zona dorsală sînt parcă, ceva mai pesimist, şi merit un săpun cu sîmburi de struguri finlandezi uscaţi la soare.

Pur şi simplu nu înţeleg. Poate eu sînt prost, şi chiar cred că sînt, dar oare, firmele astea care închiriază sedii din sticlă şi oţel în care adună oameni ca să dea mailuri sînt chiar atît de inteligente încît să chletuie atîta bănet ca să-mi dovedească mie că sînt prost? În cazul ăsta, îi rog respectuos să nu se mai chniuiască! O ştiu deja! A, da, poate o să-mi spuneţi că sînt situaţii cînd cineva trebuie să meargă la un birou. Sînt de-acord. Sînt multe cazuri, n-o să le iau la rînd. Dar, totuşi, mie mi se pare că sînt la fel de multe persoane care se duc la birou, cheltuindu-şi banii lor şi pe ai şefului, mult mai mulţi dealtfel, poluînd inutil planeta, ca să facă nişte chestii care se pot face de-acasă.

Ceea ce mă miră profund. Trăim într-o epocă de maximă “dis-locare” produsă de tehnologiile comunicării, totuşi o epocă în care, culmea paradoxului, preţul “locaţiei” creşte spectaculos. Cum, la fel, comunicăm ca nişte nebuni toată ziua pe mess, mail, mobil, blog, şamd, dar ne înţelegem din ce în ce mai puţin. Mi-e teamă că, în logica asta, într-o zi o să ştim absolut totul, dar absolut totul, şi n-o să mai înţeleagă nimeni absolut nimic. O să se lase peste lumea întreagă o tăcere asurzitoare sau, dacă vreţi invers, un infinit vacarm silenţios.

Asta este isoria insolită a primei mele plecări din ţară. Eram cu patru prieteni şi doar unul dintre noi nu mai era virgin într-ale plecatului din ţară. Fusese în 1988 într-o excursie în Cuba lui Castro, stătuse într-o rezervaţie pentru turişti şi la întoacere ne povestise o lună, pe capitole, despre plaje, despre negrese, despre mîncăruri şi cokteil-uri. Acum, era în primăvară lui ‘90, prin martie sau aprilie, nu-mi mai amintesc, şi stăteam înghesuiţi într-o Dacie gri, înfipţi ca o pereche de chiloţi în curul a două TIR-uri staţionate înainte de vama turcă. Aveam un portbagaj plin cu de toate: scrumiere, foarfece de croitorie, caiete dictando, o cutie de electrozi, cravate vechi de poliester, perdele, cizme de cauciuc, bibelouri de porţelan, unghiere. N-aveam rulmenţi. Ne sfătuisem înainte să plecăm la drum şi horărîserăm că rulmenţii, deşi sînt rentabili, sînt prea grei şi riscăm să rupem maşina. Despre restul mărfii, pot să spun că achiziţia ei avea la bază un amestec ciudat de informaţie, zvon şi instinct comercial. S-a dovedit mai tîrziu că am investit anapoda în foarfece fiindcă m-am întorc acasă cu cîteva cutii. Dar, să revenim: important era să răzbim de vameşii turci, despre care auziserăm că primesc şpagă în maniera clasică, adică după metoda “bani în paşaport”. Ceea ce s-a dovedit adevărat aşa că am trecut dincolo fără ca cineva să ne scormonescă în portbagaj şi dă-i foale, nenică, spre Edirne. Am văzut atunci prima benzinărie Shell, care a trecut ca o navă spaţială prin dreapta şoselei şi atunci am înţeles brusc cît de frumos e capitalismul. Imediat ce-am ajuns în Edirne, am plecat să căscăm ochii prin tîrg şi să ne lăsăm balele pe vitrine, dar ne-a trăsnit o ploaie torenţială, care ne-a făcut ciuciulete şi ne-a înghesuit la loc în Dacie, unde ne-am încolăcit printre cutii ca şerpii, chinuindu-ne să ne schimbăm ţoalele ude. Acum imaginaţi-vă patru adolescenţi români într-o Dacie din Edirne la începtul anului ‘90 şi ghiciţi ce-a urmat! Evident, o grămadă de ciocănituri în geamurile semiaburite, ciocănituri urmate de întrebarea “Madam? Madam?”. Dar, din păcate, la momentul ăla istoric noi n-aveam de vînzare decît caiete şi foarfeci. A doua zi, am mers în tîrgul special amenajat, un fel de Porte Clignancourt primitiv şi turcesc, şi am dat pe zeci de mii de lire marfa. Cu banii, fiecare şi-a luat apoi tot ce i-a poftit inima. Eu, de exemplu, am venit acasă cu o pereche de blugi Pyramid prespălaţi, un ceas electronic care mi s-a stricat într-o săptămînă, un ciorchine de banane, un cartuş de Camel, o doză de Efes Pilsner şi una de Coca-Cola. Aveam 20 de ani şi ea fost prima Coca Cola din viaţa mea. Ufff, iar uitai să scriu despre politică, dar ce mai contează? Altceva mă interseaza acum şi anume cum a fost pentru voi cînd aţi ieşit prim oară din ţara asta?

Era totuşi şarmant, cu o minte ageră şi iute ca ardeiul şi-şi risipea cu generozitate avutul pentru cauze, hai să le spunem nobile. Desemnat de către partida boierilor naţionalişti să se ducă la Paris pentru a face lobby în favoarea Principatelor pe lîngă Bonaparte şi anturajul său, Dudescu îşi amanetează moşiile şi acareturile unui alt boier, Băltăreţu, şi pleacă pe malurile Senei. Petrece acolo cîţiva ani buni, cheltuie sume imense din averea sa personală pentru ca să sfîrşească falit şi uitat de lume. Cît despre marile sale fapte diplomatice de la Paris, se pare lucrurile n-au stat chiar aşa de bine. Stabilit într-un palat din cartietrul Saint Honore, logofătul o ţine numai într-un dans şi-ntr-o petrecere, cheltuind în stînga şi-n dreapta pe ifosele unor apropiaţi ai Primului Consul.

Gurile rele zic că nici n-a apucat să-l vadă vreodată pe Bonaparte, pe care oricum îl durea-n cur de soarta Principatelor de la gurile Dunării. Ca să vă faceţi totuşi o idee, cît de mică, despre ideile de promovare a imaginii Principatelor în Europa – vorbim aici de bran de ţară, nu-i aşa? – pe care le aplica logofătul Dudescu la Paris la 1800, n-o să pomenesc decît de o fază superbă, relatată de nepotul său, Ion Ghica, în 1896. Într-o vară, care nu-i ca iarna, fireşte, vrînd să le arate franţujilor frumuseţea de vis a iernilor valahe, care nu-s ca verile, caniculare pînă dincolo de limita năduşelii, Dudescu a cumpărat nişte tone de zahăr de la cofetarii parizieni, zahăr pe care l-a împrăştiat pe drumul ce ducea la palatul său. Iar peste zahărul ăla a pus să fie trasă cu caii o sanie, exact ca iarna, în Bucureşti. Iarnă care, iată, se-apropie şi despre care ştie toată lumea că nu-i nici de pe departe ca vara.

Şi ar mai fi ceva. Aş pune tot la referendumul ăsta pe vreau insistent să-l organizez dacă aş fi preşedinte o a doua intrebare, care ar avea un efect pe termen lung în atragerea electoratului la urne în sensul că înfruntările electorale i-ar atrage pe copii încă de mici în faţa televizoarelor. Întrebarea sună aşa: Vreţi ca politicienii să nu mai dialogheze între ei ci să se înfrunte prin împroşcare cu vopseluri ecologice în culoarea partidului pe care-l reprezintă? Dacă s-ar răspunde cu “da” vă daţi seama că ar aştepta copiii cu sufletul la gură să vină electoralele. Ar creşte audienţa TV la talk-show-uri prin grădiniţe ceva de speriat. Ar vorbi copii acasă despre politicieni, şi-ar convinge părinţii să meargă la vot, s-ar pune în mişcare democraţia, ce mai. Şi să cîştige alegerile partidul care a reuşit să vopsească cei mai mulţi români în culorile sale. Vă garantez că am face şi turism cu treaba asta. S-ar înghesui japonezii şi nemţii pe aici mai rău ca la Tomatina.

si mai credeti ca, daca putem vorbi cu sens despre “modernizarea Romaniei” si ca ne dorim acest lucru, asta inseamna ca acum Romania nu e moderna? Daca da, de ce credeti asta? dar tot asa, concret cu a,b,c,d… sau 1,2,3,4… cum preferati

sper sa urmeze o discutie civilizata! de dvs depinde. eu nu ma bag:)

Aşadar, zice la un moment dat dl. preşedinte, parcă mi-l şi imaginez acolo, pe canapea, înconjurat de intelectuali, vorbind destins şi natural şi sincer, aşa cum numai domnia sa ştie s-o facă, şi vorbele lui tăind fumul gros de ţigară pentru a ajunge la inimile şi în minţile celor prezenţi. Îmi pare aşa de rău că n-am fost şi eu de faţă. Nici nu ştiţi cît de rău îmi pare! Offff, iar mă iau cu digresiuni!

Deci, stătea preşedintele nostru pe canapea, sau pe fotoliu, cine ştie, că n-am fost acolo şi Cristi Pătrăşconiu nu precizează, şi la un moment dat zice: “Mie îmi e uşor să mă împac cu această clasă politică care refuză reforma, dar nu vreau s-o fac.” Dintr-o dată împietresc! Sigur nu acolo, pe loc, fiindcă aşa cum v-am zis, n-am participat, dar împietresc aici acasă, în fotoliul din care scriu. Şi-mi zic apoi în sinea mea: “Vai, cum adică? Domnule preşedinte, nu se poate aşa ceva! Cum puteţi să spuneţi că vă e uşor? Păi, dacă v-ar fi uşor, ar putea s-o facă oricine, iar dumneavosstră, nu sînteţi oricine! Dumneavoastră sînteţi preşedintele nostru, al poporului strîns unit în jurul intelectualilor şi al celor ce vor binele, propăşirea şi modernizarea României!” Încerc să mă liniştesc puţin, mă duc pînă la bucătărie, beau un pahar cu apă minerală.

În fine, mă mai calmez şi cum încercam eu să mă adun, mă uit şi văd o bibliotecă. A mea. Chiar în faţa fotoliului. Şi-atunci îmi pică fisa! Da, domnule preşedinte îmi zic în sinea mea, erau singur acasă, vă daţi sema, altfel nu-mi ziceam în sinea mea, ci cu glas tare, da, domnule preşedinte, e preteriţie ce-aţi făcut dumneavoastră. Preteriţie curată. Pentru cei ca şi mine, care ţin mult la preşedintele nostru, şi care-l respectă, dar sînt totuşi, din motive întemeiate, puţin deprinşi cu figurile retorice precizez că preteriţia – se citeşte cum se scrie – e acea figură retorică prin care, într-o aceeaşi frază spui tocmai inversul a ceea ce afirmi. Cum ar veni, ceva de genul: “aş putea să te consider lipsit de cultură, patibular şi ipochimen, dar faptul să sînt un tip de bun simţ mă împiedică s-o fac”. E evident că tocmai ai făcut-o! Simplu! Fireşte că-i paradoxală jucăria asta lingvistică în care poţi să spui ceva spunînd că n-ai vrut să spui ceea ce tocmai ai zis.

Dacă eram la televizor, băgam puţină publicitate ca să vă las să vă jucaţi cu preteriţia prin casă, cu cei apropiaţi, dar aşa, fiindcă scriu, trebuie să continui. În tot cazul, politica a folosit preteriţia şi o va folosi din plin şi bine face, că-i zăpăceşte pe oameni şi-i derutează pe adversari. Pe de altă parte, preteriţia are şi părţile ei nasoale; logic vorbind, e un fals ordinar fiindcă foloseşte acelaşi termen în două sensuri în aceeaşi frază, deci amestecă discursul cu metadiscursul. Revenind acum puţin la vorbele preşedintelui nostru actual, dînsul a spus că “i-ar fi uşor să se împace cu clasa politică, da nu vrea”. De ce nu vrea? Păi, fiindcă are principii care nu-i permit să se împace. Păi, dacă are principii care nu-i permit să se împace înseamnă că nu i-ar fi uşor să le încalce, deci să se împace cu clasa politică. Dar el zice că i-ar fi uşor. Hopaaaa zic, scuip de trei ori în sîn, văd că nu iese la cîntar.

Aşadar, din două una: dacă preşedintele nostru Traian Băsescu ar avea principii, înseamnă că ia-r fi greu să se împace cu clasa politică actuală. Dacă n-ar avea, i-ar fi uşor. Nu e posibil şi să ai principii solide şi să-şi fie uşor să le încalci în acelaşi timp. Cum ar spune Aristotel, Dumnezeu să-l ierte, nu poţi să şi afirmi şi să şi negi ceva, în acelaşi timp. Aşadar, ca să nu-l cotrazic nici pe Aristotel, dar mai ale pe dl Băsescu, preşedintele nostru, eu m-am decis în felul următor: e clar că preşedintele nostru a făcut o eroare de limbaj. El a vrut de fapt să spună că i-ar fi greu să se împace cu actuala clasă politică care refuză reforma, dar dacă vrem noi, întelectualii, poporul, o s-o facă şi p-asta, ce nu face el pentru popor? Se ia de piept şi cu Aristotel, nu numai cu reacţionarii ăştia din politica Românească, pe care i-as putea numi patipulari si i-as trage in tepe in Piata Victoriei, dar fiindca am bun simt in exprimare si sint un om blind si pasnic, n-o fac. Hai că m-am mai liniştit!

Dar să revin. Pe 23 noiembrie, a doua zi după primul tur de la prezidenţialele politice, se vor deschide urnele pentru prezidenţialele de la Uniunea Scriitorilor. Eeeee, şi-aici să vezi ambît şi distracţie. Agop, fiind de felul lui un om lipsit de patima iesitului din casa, a antrenului social, a consumului inutil de energie in scopuri publice, s-a hotărît totuşi să candideze. S-a plictisit de Manolescu, nu-l mai vrea, şi crede că el ar fi un preşedinte mai bun şi mai corect.

Într-adevăr, fiind vorba de un scriitor şi un critic literar, la mijloc sînt şi nişte “amoruri” personale nedecontate la timp, în sensul că Manolescu i-a pus lui Agop ştampila de scriitor plin de telent, dar minor, în a sa recentă Istorie a literaturii, chestiune din pricina căreia Agop s-a apucat să ia la mărunţit cu acribia sa infinită cărţoiul în rubrica sa permanentă din Academia Caţavencu şi să-i sublinieze toate erorile (date greşite, citate aiurea, referinţe anapoda, afirmaţii superficiale, lecturi invocate doar), unele de-a dreptul impardonabile pentru o operă cu atîtea pretenţii.

Cel mai mult însă l-a enervat pe Agop faptul că, înainte să se apuce să redacteze capitolul referitor la el, Manolescu l-a sunat, au vorbit cordial, şi l-a rugat să-i aducă sacoşa de cărţi pe care a scris-o pentru a i le reciti în vederea Istoriei literaturii. În final, după tipărirea cărţii, Agop avea însă să realizeze că s-a cărat degeaba pînă la Manolescu tîrîndu-şi prin oraş opera în sacoşă fiindcă acesta din urmă a preferat să ia nişte cronici vechi la cărţile lui şi să le lipească cu scoci, fuşărind fără milă faţă de săracul om bătrîn care-şi luase cărţile-n spinare ca să i le aducă marelui critic cu speranţa deşartă că acesta le va reciti, aşa cum de altfel îi promisese.

În fond, ca să fim sinceri pînă la capăt, Manolescu nici n-avea timp să i le recitească, aşa cum n-a avut timp să recitescă multe din cărţile pe al căror destin a avut dorinta să-şi pună ştampila în Istoria sa. Om cu o mie de slujbe, cu sinecuri şi obligaţii, navetist între Paris şi Bucureşti, împrăştiat între dineuri şi telefone, Manolescu numai de recitit cu meticulozitate şi simţ de răsundere n-avea chef. Îl înţeleg şi pe el, că oameni sîntem!

În fine, ce e absolut sigur din perspectiva asta, e că nu acest aspect l-a îmboldit pe Agop în chip decisiv să iasă din casă, să se suie-n taxi, şi se ducă pînă la sediul Uniunii Scriitorilor ca să se înscrie la alegeri. Şi cînd spun că nu Istoria lui Manolescu e motivul încerc să spun, de fapt, că dacă ar fi fost ăsta, atunci ar fi fost mare îmbulzeală la depunerea candidaturilor la preşedenţia USR fiindcă cel puţin vreo două mii de scriitori români în viaţă ar fi trebuit să dea navălă şi să candideze. Poate chiar mai mulţi, cine ştie?

Pînă la urma urmei, mi-e absolut indiferent cine o să fie ales preşedinte peste scriitori. Nu sînt scriitor, n-am scris încă nici o carte şi chiar dacă aş scrie n-aş da buluc să mă înscriu fiindcă, cel puţin deocamdată, nu mă intersează să primesc cadou un loc de veci. Ce m-a distrat însă în mod special şi m-a făcut să-i fac lobby lui Agop aici, a fost, pe lîngă amiciţie, programul său electoral absolut senzaţional. Atîta timp cît programele electorale ale candidaţilor la preşedenţia României, precum Crin, Geoană sau Băse, sînt nişte ocazii de lectură care te trag la somn greu, nişte plictiseli şi abureli în limba de lemn populisto-macroeconomică, programul lui Agop e un pamflet de excepţie. Pe lîngă elemente punctuale şi deştepte, precum “urgentarea primirii în USR a traducătorilor străini şi organizarea anuală la Neptun a unei întîlniri între scriitorii români şi traducătorii lor”, propunere ce ţine de convingerea adîncă a lui Agop că azi traducătorii buni din română sînt cel puţin la fel de importanţi precum scriitorii, dacă nu mai importanţi, candidatul mai strecoară şi promisuni electorale de genul: “De asemenea, dacă voi fi ales, nu vor mai exista convorbiri telefonice cu Parisul, convorbiri astăzi necesare pentru ca N. Manolescu să poată conduce, din Franţa, Uniunea Scriitorilor din România”. Cei interesaţi pot savura aici, dacă au chef, întregul program electoral al lui Agopian, cît şi şi pe cele ale contracandidaţilor săi. Mult succes Agop! Forţa literaturii fie cu tine!

Deşi nu citesc decît ocazional reviste glossy, m-am prins şi eu că, în urmă cu vreo douăzeci de ani, cînd a apărut Demi Moore în Vanity Fair, s-a lansat moda ca femeile celebre să pozeze însărcinate în 7 luni, în ideea de a scoate de sub incidenţa tabu-ului imaginea nudului gravid şi de a le reîncuraja să nască pe femeile din clasa medie. S-a trecut aşadar la un nou plan de marketing în care targetul erau femeile la 30-35, venituri medii-superioare, integrate profesional şi aflate pe o pantă ascendentă a veniturilor, care ajunseseră speriate că nu vor mai fi dorite, că li se vor lăţi şoldurile, că o să devine nişte gospodine, că o să schimbe pempărşi, că viaţa lor socială şi amoroasă o să dispară ireversibil, ca măgaru-n ceaţă. Feminismul egalitarist începea să se nunţeze şi să încerce să spună că da, nu vă fie frică, camaradelor, feminitatea înseamnă şi maternitate. Nu vă fie teamă să deveniţi mame fiindcă asta nu înseamnă, aşa cum s-a spus pînă acum, sclavie suplimentară la mascul, ci dimpotrivă, o eliberare maternă, aducere pe lume, ceea ce el, nesimţitul, nu e capabili. Fireşte, asta i-a enervat serios pe unii bărbaţi vanitoşi, care de-atunci au privit maternitatea ca pe o mănuşă aruncată de dame în obraz şi caută să nască şi ei, întocmai cum unele doamne vor din ce în ce mai insistent să sară cu paraşuta, să joace fotbal şi chiar să tragă de fiare, la culturism.

Să revenim totuşi la femeile celebre, care după ce au născut, au făcut poze cum alăptează. Multinaţionalele de produse pentru îngrijiea bebeluşilor s-au lipit precum căpuşele şi au marcat banul. Pe urmă, gagicile şi-au lăsat copii la bone imigrante şi au mers la masaje, la săli de fitness, la injecţii cu tot soiul de sosuri bio-chimice şi au pozat bătrîioare, încurajate şi stimulate de onorariile imense ale multinaţionalelor de produse cosmetice, dar probabil şi de depresiile din viaţa lor, depresii generate de şirul divorţurilor, asta pentru a arăta că poţi fi frumoasă şi dorită de juni chiar şi la 55-60 de ani. Junii, mişcaţi parţial de succesul operaţiilor estetice, dar şi de beneficiul de imagine obţinut din notorietatea afişării cu o divă smochinită, s-au îndrăgostit nebuneşte. Care va să zică, le-au zis boşii din publicitate ştabilor din industriile conexe, dragostea n-are nici vîrstă, aşa că s-au mai făcut nişte profituri.

Aştept cu intereres ca în cîţiva ani divele să pozeze moarte pe coperţile revistelor glossy – dacă nu se vor desfiinţa şi atea pînă atunci, pentru a lupta împotriva prejudecăţii atît de larg răspîndite în rîndul opiniei publice cum că frumuseţea încetează odată cu viaţa. Fireşte, pentru onorariile obţinute după şedinţa foto se vor lupta în instanţe, în procese televizate, copii naturali, cei africani înfiaţi şi, bineînţeles, tînărul iubit, ultimul, care i-a ţinut mîna ei în mîna lui înainte să înceapă să cadă lumina blitz-urilor peste cadavrul adorat, care va arătă impecabil şi despre care targetul feminin, înghesuindu-se la chiocuri să cumpere revista, o să spună după aceea prin coafoare şi pe holurile clinicile de înfrumuseţare: “Vai, dragă, ai văzut cît de bine arăta! A ştiut să se îngrijească pînă în ultima clipă!” Şi bătrînici frumoase nu vom mai vedea decît prin pozele sepia, găsite prin sertarele caselor vechi. De-aia zic: uitaţi-vă bine la ele, acum cît mai umblă pe străzi, fiindcă aceste bătrînici cu feţele nefardate, neinjectate cu botuline, nevopsite-n cap sînt ca urşii panda.

Şi-o să dispară şi presa de calitate, şi literatura adevărată, şi multe alte lucruri mişto pentru care nimeni nu va mai fi dispus să plătescă pentru a le ţine în viaţă. Nici vreun Mecena, nici voi, răsfăţaţii cititori ai lumii noi, cei care sînteţi dispuşi să recompensaţi munca de ani a unui scriitor doar cu bunăvoinţa de a i-o descărca gratis de le Internet şi de a vă petrece o după amiază de dumincă citind tolăniţi în pat, cu laptopul pe burtă.

Pregătiţi-vă, nu mai durează decît cîţiva ani şi o să vedeţi mormane de Tolstoi pe stradă, scoase din biblioteci, aceste mobile de apartament inutile, al căror conţinut poate încăpea pe cîţiva zeci de giga, descărcaţi moca de pe net!

Spre sfîrşitul anului 1989, pe cînd se gîndea şi se sucea în mintea lui dacă să accepte sau nu postul de corespondent în Marea Britanie al The New Yorker, un scriitor pe care-l citesc cu plăcere deosebită, Julian Barnes, a fost decis brusc de un argument foarte interesant al lui Bob Gottlieb, redactorul şef al publicaţiei. Acesta i-a spus lui Barnes că dacă ar accepta să scrie la New Yorker ar fi un fel de corespondent străin în propria sa ţară. Iar postura asta nu doar că i-ar putea clăti ochii şi reîmprospăta privirea, dar l-ar pune în postura inedită de a se uita la lucrurile apropiate şi familiare încercînd să facă în aşa fel încît sensul lor să ajungă printr-o traducere cît de cît adecvată în mintea unor străini.

M-a instigat în sensul bun al termenului această mărturisire a lui Barnes şi mi-am dat seama că orice om care tinde spre luciditate, care-şi distileza cu minuţie patimile de pasiuni, trebuie să încerce ocazional să practice o alienare controlată, să se uite la cei din jurul său cu ochii unui călător străin, fără ingidnare, cu ocheada proaspătă a celui nimerit prin preajma propriei persoana şi a semenilor săi oarecum din întîmplare. Mai mult, experienţa asta autoimpusă, mi se pare un exerciţiu necesar de descentrare, de automarginalizare curativă, pe care ar trebui s-o facă orice om nu doar cu propria sa determinare naţională, dar şi cu cele de ordin mult mai apropiate, epidermice chiar, ale sinelui său.

O privire socio-antropologică, ca să zic aşa, asupra sinelui ajunge să fie, dacă e practicată cu un dezinteres aproape estetic şi cu o dulce şi suavă iresponsabilitate, o cură benefică de sănătate sufletească şi mintală. Îţi mai dezmorţeşti convingerile adînci, dar şi părerile de suprafaţă, ieşind un pic din tine însuţi, făcînd genoflexiuni în logica altora, alergînd puţin prin parcul antropologic al gîndurilor adverse şi diverse. Să uiţi că eşti român, bărbat sau femeie, jurist sau scriitor şi să încerci să priveşti lumea ca un turist fără identitate etnică, religioasă, ideologică, profesională, iată un tip de divertisment pentru spiritele excentrice şi subtile. O decontaminare de narcisismul natural al fiinţei şi de determinaţiile absolut întîmplătoare ale naşterii.

Dar să revin la Cărtărescu şi la supărarea sa pe politicieni. Pe cît de previzibil, pe atît de facil, marele nostru scriitor pare că rulează, într-un text plin de aplomb dealtfel, un soft al dezabuzării intelighenţiei româneşti care rebutează parcă la infinit şi a cărui principală secvenţă de program e nostalgia nestinsă a intelighenţiei româneşti – şi poate a celei unievrsale de la Platon încoace – după un monarh luminat. “Vodă şi boierii” e clişeul suprem al felului intelectualilor de a se raporta atît la sociologia grupurilor de putere, dar şi la difuzia ideilor pe care ei le propagă în societate. E în ei o ancestrală convingere că principele e cel care împrăştie şi însămînţează binele în popor iar ei nişte furnizori de seminţe ale adevărului şi binelui colectiv. Că boierii sau, mă rog, “elita curtenească”, reprezintă o structură conservatoare, veşnic retrogradă, predispusă natural să reziste schimbării răului social în bine public, împotriva căreia principele, consiliat de bunii intelectuali, luptă spre beneficiul poporului. De la Frederic al II-lea al Prusiei pînă la Băsescu I-ul, ca să scurtăm şirul exemplelor, scenariul şi personajele sînt în linii mari aceleaşi: un principe luminat bun, o curte nobiliară retrogradă, un popor generic, adică prelua de-a valma într-o retorică a omogenizării forţate, presupus bun şi inocent şi în favoarea căruia, chipurile, are loc tot acest circ, şi două triburi de intelectuali, cei buni şi cei răi, iată ingredientele dramei modernităţii şi a tuturor războielor ideologice de la fraţii Robespiere încoace.

Sub Nicolae I al Rusiei ţariste, scenariul a fost similar, fraţii Ulianov preluînd ştafeta. Sînt tone de exemple în modernitate şi n-aş vrea să insist, deja mi s-a reproşat că scriu texte prea lungi:) Aş putea să merg, doar din pură distracţie, fireşte, pînă la exemplul fraţilor Roncea, aceşti exponenţi excentrici ai unei intelighenţii marginale, rătăcită în timpul istoric al unei Românii care încercînd să sară în postmodernitate şi-n civilizaţia occidentală a rămas deocmadată înfiptă între uluci, pasionaţi şi ei într-o măsură deosebită de binele poporului român, a acelui popor român pe care-l văd însă pios, ortodox şi etern. Aşadar, cînd intelighenţia “progresistă” realizează că principele luminat e mai degrabă întunecos şi “retrograd”, se agaţă de ideal cu unghiile, ezită să-şi recunoască naivitatea – ce poate fi mai incriminat şi umilitor pentru un intelectaul decît să-şi recunoască amăgirile la care a fost supus? – şi mult timp îl luminează pe moharh cu lanterna. Unii însă, precum Cărtăresc acum, cedează evidenţelor realităţii, dar îşi conservă totutşi modelul interpretării ei, şi spun: “Am ajuns atunci la concluzia că toţi, inclusiv preşedintele (singurul în care mai credeam sincer), sunt o apă şi-un pământ. Atunci am simţit prima dată că nu mai avem viitor, pentru că n-a mai rămas niciun om şi nicio forţă politică credibilă în amărâta noastră ţară.” Adică, moharhul e tot una cu boierii, dezamăgirea e maximă, apocalipsa bate la uşa din grădină, etc. Soluţia moharhului luminat rămîne însă în picoare: “Nu victoria în alegeri e miza cea mare. Avem nevoie de un preşedinte care să poată da o direcţie politicii noastre, ştiind că această direcţie va fi urmată.”

Deci: Mesia politic, principele cu viziune şi, mai ales, atenţie maximă, urmărirea colectivă a direcţiei, iată soluţiile lui Cărtărescu, adică soluţiile tipice ale inteligenţiei angajate de ieri, de azi, de mîine. Un principe luminat, o politică, o viziune urmată colectiv. Şi acum, vă rog să urcaţi în vagonetul istoriei următorilor ani! Cei buni şi mişto, progreşişti şi cool de-o parte, cei răi nasoli şi retrograzi de partea aialalltă. “Distrugeţi PSD-ul!” strigă poetul cu patimă maiakovskiană, căci el, PSD-ul, e monstrul, “caracatiţa roşie”, dracul cu coarne boiereşti al Vechiului regim, neghina din grîul naţiunii, viermele intrat în miezul mărului, trup amestecat în elanul sufletul pur al naţiei.

Chestia asta cu pooprul mă distrează la nebunie şi mă enervează la fel de mult: că Băsescu ştie că zicînd cuvîntul “popor” se referă la acea parte a lui care îl susţine e de înţeles, e om politic, dar Cărtărescu de ce nu înţelege că nu poţi invoca poporul în doua feluri diferite, cînd ca întreg, cînd ca parte, în acelaşi discurs? E logică de clasa a treia, ce dracu! Şi să zicem că distrygem PSD-ul, îl fierbem pe Iliescu în ulei de frînă, pe Năstase îl frigem în P-ţa Victoriei la proţap. Putem spune apoi că gata, am rezolvat problema? Am rezolvat pe naiba! Şi asta pentru că un partid ca PSD-ul (sau ca oricare altul) înseamnă nişte oameni care n-au scris romane oribitoare şi care votează cu alde Iliescu. Cu ei ce facem? Îi facem mici şi-i frigem şi pe ei în Piaţa Matache?Nu sînt şi ei oameni, nu sînt şi ei cetăşeni, n-au şi ei o mamă, un tată, copii, biblioteci pline cu cărţi din colecţia Adevărul strînse petru nepoţi, sentimente, dreptul la obţinerea unei fericiri mărunte?

Întotdeauna, dar întotdeauna, intelectualii n-au prea ştiut ce să facă cu acea partea a poporului care nu le citeşte cărţile. Au dispreţuit-o, au minimalizat-o, s-au făcut că nu există, au hulit-o în fel şi chip, uneori, cînd au avut ocazia, au exterminat-o, mă rog, nu e cazul acum, aici. Mă gîndesc cu milă şi dispreţ la toată generaţia stîngii angajate franceze şi europene, la ipocrizia ordinară cu care lăudau cărticica roşie a lui Mao, la lingurile pline de icre negre pe care le înfuleca acea scîrbă de om numit Sartre în URSS de unde se întorcea apoi în lumea liberă ca să scrie că marxismul e un umanism şi mă uit cu tristeţe şi neputinţă cum aici, acum, la o scară mult mai mică evident şi lipsită de mizele geopolitice ale anilor ‘50, povestea se repetă, doar că mai spre dreapta. Patima cu care intelighenţia angajată aşteaptă moharhi luminaţi şi mesianici mă lasă însă rece ca gheaţa. Însă neputinţa intelectualilor de a se desprinde de sinele lor lărgit şi narcisist mă îngrozeşte şi-mi dă fiori pe şira spinării. Mă liniştesc apoi spunîndu-mi: Doamne ajută că politicienii din democraţii, oricît de cinici ar fi şi oricît de neconsolidate ar fi democraţiile în care evoluează, au interese, nu idealuri pentru popor, ca poeţii! E groaznic cu politicieni, dar e mai bine aşa. Şi totuşi, nu cred că ar fi rău deloc ca să citească şi Cărtărescu nişte cărţi din astea, mai fără legătura aparentă cu literatura, gen “Originile intelectuale ale leninismului” a lui Alain Besancon. Merită. Îi recomand mai ales capitolul VI (Intelighenţia), cap. VIII, secţiunea II (Ambiguitatea dostoievskismului) şi capitolul XII (Leninismul metafizic). Sînt instructive.

Vreau sa fac unele precizari apropo de cîteva afirmaţii şi întrebări retorice pe care le-am auzit la teveu şi care-mi jignesc inteligenţa:

1. Toate majoritaţile sînt conjuncturale. Nici o majoritate parlamentară de pe pămîntul ăsta nu e eternă. Mai mult, nici o alianţă politică nu e eternă, ci provizorie şi conjuncturală. Şi e normal să fie aşa, fiindcă altfel, Doamne Fereşte!, ţărăniştii încă ar fi în alianţă cu partidul lui Averescu, rămaşi aşa de prin anii ‘30, iar Anglia aliata Prusiei de pe vremea lui Napoleon. Nu cred că e un secret pentru nimeni că toate naţiunile actualei Europe Unite s-au bătut şi s-au aliat conjunctural care cu care timp de sute de ani.

Aş prefera să nu mai aud din gura cuiva acestă inepţie retorică cum că majoritatea din jurul lui Johannis e conjuncturată. Fireşte că e conjuncturală, la fel de conjucturală precum oricare dintre alianţele dintre cele patru-cinci partide din ţara asta care au văzut Parlamentul în douăzeci de ani şi s-au combinat toate cu toate, în fel şi chip, în momente diferite. Şi alianţa dintre PD şi PNŢ-CD era conjuncturală, ca şi cea dintre PD-L şi PSD, ca şi cea dintre PSD şi PNL. La fel e şi-n Germania, Belgia, Franţa, Cehia…. Alianţa dintre hidrogen şi oxigen e conjuncturală în molecula de apă şi e bine că e aşa. Altfel, ar fi jale şi scrîşnirea dinţilor.

2. Aud moderatorii TV tot întrebîndu-i pe politicienii din platou dacă nu cumva blocajul ăsta ţine “orgolii”. Simt că m-apucă disperarea. Cum adică orgolii? Nu e vorba de nici un orgoliu. E vorba de INTERESE. Repet, INTERESE. Care sînt alea? Păi, de ordin superior, evident!

3. Aud politicieni, pe Oprescu mai ales în ultima vreme, întrebînd retoric înainte de a răspunde: “Vreţi să fiu sincer cu dvs?” după care spune o abureală în limba de lemn electorală. Rog pe cineva, un moderator cu puţină vînă, să le spună naiba odată: “Nu domnule, nu vreau să fiţi sincer! Vreau să mă minţiţi în faţă!”

3. Mai aud cum deplîng unii şi alţii, ziarişti şi politicieni deopotrivă, faptul că nu se discută programe şi idei. Asta mă scoate din sărite. Păi, nu se discută programe şi idei pentru că nu intersează pe nimeni programele şi ideile. De-aia! Pentru că dezbaterea politică este, întrucîtva, ca şi programele de televiziune: dacă targetul vrea manele, Elodia şi bătăi în ciocolată menajeră şi tu-i da-i Heidegger şi fugi de Bach te paşte falimentul şi căscatul general. O să ziceţi că, nu, nu vrea toată lumea tabloidizare, că sînt şi oameni deştepţi, care vor reportaj de calitate, documentar, dialoguri decente. Or fi, nu zic, dar e atît de subţire publicul ăsta încît dacă te ocupi de el, dai faliment cu brio. În plus, să vă mai spun un mare secret: 1000 de intelectuali precum dl Patapievici bagă în urnă fix tot atîtea voturi cît 1000 de fani ai dnei Ciumac. Din această perspectivă, singura mare dificultate cu care se confruntă politicienii şi realizatorii TV e că o mie de Patapievici aduci mai greu şi la urnă şi-n faţa televizorului, pe cînd 1000 de fani ai dnei Ciumac mai uşor. Motivele merită discutate, dar nu de către mine. Nu fac parte din niciunul dintre grupuri.

4. Tot legat de punctul 3, politicienii, dar mai ales ziariştii din specia moderatori-comentatori, care au învăţat noul slogan al limbii de lemn cum că “e nevoie de dialog” se dau de ceasul morţii că ei vor să vadă pe ringul politic dezbatere, luptă de argumete, chestii de-astea. Adică, din cîte înţele eu, vor un fel de ceartă intelectuală, de dialogurile lui Platon, cu citate, cu “să presupunem…”, cu “dacă-atunci”, cu “aşa cum afirma şi Machiavelli în celebra lucrare “Principele…”. Măi, să fie, cum adică? Să discute Blaga şi Nica într-un studio teve despre TVA cam în aceeaşi manieră în care aş discuta eu cu amicul Agopian la un pahar de apă minerală pe tema “Gogol versus Dostoievski” sau Hegel contra Kant? Asta vor moderatorii TV? Ei, bine, aşa ceva nu se poate pentru simplul motiv că disputele de idei n-au legătura cu politica. La naiba, iar vă dezamăgesc!

Mai precis: dacă ai o dispută onestă cu un amic în legătură cu o chestiune estetică să zicem, la sfîrşit, indiferent cine e mai convins de spusele celuilalt, în general nu e nimeni, deci la sfîrşit nimeni nu cîştigă, nimeni nu pierde (cu atît mai puţin bani). Într-o dispută de idei, vorba lui Noica, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Însă, de rezultatul unei dispute politice, tranşată electoral, adică prin numărarea voturilor dintr-o urnă, depinde cine cîştigă şi cine pierde bani. Repet: BANI. Mulţi. Creşterea sau reducerea taxelor, de exemplu, n-are legătură cu nici o idee. Fiecare cetăţean votant îşi face un calcul personal şi evaluează dacă scăderea sau creşterea lor e în folosul său. Doar nu vă imaginaţi că lumea pune mîna pe Veblen sau pe Friedman înainte de a se hotărî ce interese are. În general, atunci cînd nu intervin războaie, terorism sau alte belele care-i emoţionează pe oameni, ei îşi fac calcule simple pentru vot: cei cu venituri mici se duc către cei care promit asistenţă socială şi redistribuire, cei cu venituri mari – sperînd să şi le protejeze – se duc în partea ailaltă. În linii mari, cam asta e democraţia. Iar în această chestiune, regula zice că pensionara agramată şi geniul poliglot au fiecare dreptul la o singură întroducere de foaie ştampilată în urnă. Dacă la alegerile astea sînt mai mulţi care se consideră săraci şi cinstiţi, pac facem stînga, dacă data viitoare avem mai mulţi care se cred bogaţi, hopa la dreapta. Un pic de acumulare, un pic de redistribuire, cam asta e toată şmecheria. E simplist, dar funţionează. Ce e puţin mai complicat e că ceea ce numim “sărăcie” şi “bogăţie” nu e de fiecare dată la fel şi că între aceste limite e o infinitate de nuanţe. Altfel spus, că democraţia depinde de capitalism iar capitalismul depinde de o sumedenie de sisteme cu milioane de variabile, de la climă şi mode culturale pînă la psihologia jucătorului la bursă şi revoluţiile tehnologice. Fără capitalism, democraţia ar fi o plictiseală paşnică. Fără democraţie, capitalismul ar tinde să se sălbăticească.

5. E un studiu foarte drăguţ şi instructiv al unui istoric englez, T.S. Ashton (merită citit), care ia la puricat toată cifrăraia economică dn arhive prăfuite legată de standardul de viaţă de la începutul secolul XIX din Anglia şi descoperă, cu oarecare stupoare, că starea economică a muncitorul industrial, a cărui soartă o deplîng Marx şi Engels în vremea de maxim avînt a formării ideilor celor doi, creştea concomitent cu radicalizarea discursului de stînga. Altfel spus, cu cît trăiau mai bine, cu atît credeau că trăiesc mai prost. Studiul lui T.S. Ashton poate fi făcut oriunde şi oricînd şi arată un fapt cu aparenţă de ciudăţenie, dar extrem de psiho-logic, dacă ne gîndim că avem de-a face cu fiinţe umane: pe măsură ce creşte nivelul de viaţă al unui individ aflat în partea de jos a unei societăţi, în care polarizarea veniturilor creşte mult mai accelerat decît propriul nivel de viaţă, individul se simte mult mai sărac decît dacă ar trăi, încă de la naştere, într-o societate cu o polaritate îngheţată, dar la fel de mare. Aşadar, omul nu e sărac, ci se simte sărac. Şi asta pentru că sărăcia e conjuncturală, ca majorităţile aş zice, şi ca şi bogăţia. Ba, mai mult, sărăcia e motorul prim al viitoarei bogăţii, combustibilul ce-l face pe cel desculţ să umble, peste ani de muncă, lăcomie şi noroc, în pantofi de piele de şarpe. Ştiţi genul care-şi pune pantofii pe masă şi te-ntreabă cît crezi c-a dat pe ei. Reflectaţi o clipă şi veţi înţelege că pur şi simplu aşa stau lucrurile: dacă azi ai Dacie iar vecinul are Trabant, te consideri bogat. Dacă mîine ai tot Dacie şi vecinul, care ieri se considera sărac, şi-a luat Mercedes, deja te consideri extrem de sărac. Dacă însă te-ai fi născut cu Dacie şi el cu Mercedes, senzaţia de sărăcie n-ar fi fost nici pe departe atît de acută. Azi ceauşismul este regretabil pentru unii amărîţi tocmai din această pricină: trăiau mai pros ca azi, fireşte, dar cît timp toată lumea avea Dacie şi stătea la bloc, nu se simţeau săraci.

6. Eu însumi, în aroganţa şi prostia mea din vremurile tinereţii, îi tot blamam pe cei care votau PDSR-ul, uram pensionarele feseniste şi funcţionărimea fidelă lui Iliescu iar în buticari şi engrosiştii anilor ‘90 vedeam floarea eroică a ţării. Credeţi că, etic vorbind, erau vreunii mai breji? Fiecare vota cum îl trăgea interesul, unii să nu-şi piardă slujba, pensia, micile privilegii, alţii să cîştige bani şi averi, să-şi consolideze statusul prin lux şi putere. Regula nr 1 a democraţiei, pe care cetăţenii în primul rînd n-o respectă, e legată de capacitatea fiecăruia dintre noi de a considera legitim dreptul celuillat de a-şi atinge intersul respectînd regulile. Da, domnule, votantul stîngii, de regulă mai puţin dus la şcoală, mai amărăştean de felul lui, repezit să frigă un mic pe iarbă şi să-şi ia Logan în rate, măcar că nu judecă clar ideologic, înţelege că unii n-o să-i închidă fabrica la care lucrează pe cînd ăialalţi i-o vor închide. Cum să-l condamni că nu judecă pe termen lung, spre binele retehnologizării industriei naţionale? Cum să-i ceri ca el să rămînă fără bani de mici de dragul României? Cu ce e mai legitm să renunţe el la banii de mici decît tu la investiţiile în aeronautică? Fiindcă o să-i fie lui mai bine peste 10 ani? Bine, bine, dar el vrea să-i fie bine acum. La fel stă treaba şi cu dreapta. Chestia cu respectat ideile celuilalt e o prostie. De fapt, nu trebuie să respecţi nici o idee, ci doar să fii politicos cînd e vorba de interesele celuilalt, să te prefaci că-ţi pasă de ele, să-i dai dreptul formal să şi le exprime şi să nu i le condamni explicit plecînd de la premisa, greu de admis altfel, că ele sînt la fel de legitmie ca şi ale tale. Asta e civilizaţie politică, asta ne lipseşte. Şi lipseşte în primul rînd cetăţenilor, nu politicienilor. Cetăţenii sînt necivilizaţi politic pentru că sînt intoleranţi cu interesele celorlalţi cetăţeni, pe care le consideră mereu ilegitime, şi se simt foarte îndreptăţiţi să şi le rezolve pe ale lor, mereu legitime. De aceste prejudecăţi profită politicienii şi ziariştii şi flatează poporul, feliindu-l în tabere mari cărora, în loc să le dea de înţeles că aici e vorba de o negociere pe interese punctuale,  le lasă să creadă că are de-a face cu un război civil ideologic al cărui scop este exterminarea reciprocă. Ce pot să spun decît că aici politicienii şi ziariştii sînt şmecheri, iar cetăţenii sînt fraieri? Din păcate, aşa a fost în toate războaiele: regii şi curtea au cîştigat sau au pierdut războaie, iar pulimea populară a pierit eroic în ele, vezi Doamne, pentru idealuri, pentru idei, pentru patrie. Aiurea!

7. În condiţii democratice normale, partidele – care exprimă coagularea intereselor unor grupuri cetăţeneşti la fel de legitime – ar trebui să poarte, în văzul tuturor, cam urmărorul tip de negociere:

Liderii Partidul A către Partidul B: Ne înclinăm în faţa dreptului legitim al membrilor, simpatizanţilor şi mai ales al liderilor Partidului B de a felia acest cozonac conform interselor lor, dar, iată, şi liderii, membrii şi sipatizanţii noştri doresc să-l felieze conforma cu intersele noastre. În plus, cei care au votat pentru modul de feliere a cozonacului propus de partidul A au fost mai mulţi, aşadar liderii partidului A vor proceda la felierea cozonacul după cum urmează: stafidele, rahatul şi nuca pentru eşalonul 1 al Patidului nostru. Conform înţeleegrilor democratice, Partidul A oferă 70% din miez pentru simpatizanţii noştri şi 30 % pentru ai voştri. Coaja de la suprafaţă, cea crocantă, va reveni în proporţie de 60 % simpatizanţilor noştri iar partea de dedesubt, cea arsă, cu care se poate trăi cît de cît, revine poporului întreg. Încet, încet, pe măsură ce capitalismul merge din ce în ce mai bine, democraţia împarte cozonaci mai mulţi, mai pufoşi, mai plini de stafide şi cu o coajă din ce în ce mai puţin arsă. Sngura diferenţă dintre cozonacul român şi cel francez de exemplu e că cel românesc e deocamdată un pandişpan amărît cu cîteva stafide rătăcite prinnăutru, iar cel francez e imens, pufos, aromat cu vanilie, plin de ciocolată, smochine, stafide, cu o coajă mai bună decît miezul pandişnaului nostru. Sincer, vorba lui Oprescu, fără capitalism şi bugete publice, credeţi-mă, democraţia n-ar interesa pe nimeni. Atunci chiar ar fi o dezbatere de idei.

A, vai ce aiurit sînt, am uitat să spun cîte ceva şi despre Băsescu, dar şi nenea ăia de la Napolact au uitat să pună bucăţile de nuci verzi în “iaurtul cu bucăţi mari de nuci verzi” pe care mi l-am luat ieri. Îmi cer scuze! Vedeţi, n-am orgolii! Sînt capabil să-mi cer scuze cînd uit, mă răzgîndesc, greşesc, ucid păsări cîntătoare, zbor deasupra unui cuib de cuci …

Cu puţin timp în urmă, Realitatea TV a lansat o campanie numită “Eu vreau respect” care îl are în prim plan, ca vector de imagine, pe marele actor Victor Rebengiuc. Unul dintre elementele vizuale cheie ale campaniei îl reprezintă gestul său notoriu din ‘89, cînd a venit la Televiziunea Romånă Mai Mult Sau Mai Puţin Liberă (de fapt, Mai Puţin), a pus pe masă un sul de hîrtie igienică şi i-a invitat pe unii dintre oratori, se ştiu ei, să se şteargă la gură. A fost un gest pe cît de ilustrativ pe atît de lipsit de urmări. |n fond, dacă stăm să ne gîndim, lucru din ce în ce mai rar de altfel, mă refer la statul pentru a gîndi (în general se aleargă spre informare) a recomanda vorbitorilor publici să se şteargă la gură cu ceva ce de regulă omul civilizat se şterge la fund e ilustrativ pentru omul politic în genere. Faptul că omul politic romån a consumat ceva mai multe laxative de-a lungul istoriei moderne a statului nostru şi, prin urmare, e ceva mai spumos, mai exuberant şi are un dicurs, ca să zic aşa, mai puţin legat, este, după părerea mea, doar o chestiune de specific naţional, nicidecum una legată de specificitatea activităţii numită în general “politică”.

Nu există, cred eu, politician care să nu aibă nevoie, în logica gestului dlui Rebengiuc, să se ştergă la gură. Singura diferenţă, cred, între democraţiile anglo saxone şi consolidate în raport cu cele balcanice şi neconsolidate, ca a naostră, căutînd disperate de vreo 150 de ani să intre în marea familie a ţărilor Europei civilizate, e poate, faptul că politicienii occidentali sînt mai constipaţi, aici contribuie şi temperamentul şi dieta, şi şi-au exersat muşchii sfincterului în vederea unei exprimări mai succinte, mai reţinute, ceea ce indirect reduce cu mult necesarul de hîrtie igienică. Oricum, o maşinărie democratică bine rulată, ieşită din rodaj cu sute de ani în urmă, ca cea engleză de exemplu, consumă foarte puţină hîrtie igienică între scrutine, deşi apar din cînd în cînd situaţii, precum cea descoperită de presa britanică în Camera Lorzilor, aceea cu banii publici cheltuiţi de membrii acesteia pe plăceri lumeşti, cînd probabil s-a făcut apel la stocul de suluri pe un deceniu. Vă rog să mă scuzaţi, dar atîta timp cît domnul Rebengiuc a pus hîrtia igienică pe masă, dezvoltarea acestei comparaţii nu poate fi considerată inelegantă şi capabilă să atenteze la pudoarea spiritelor fine. Dacă da, îmi cer scuze. Dar, să revin la ideea de respect, la logica acestei campanii şi la retorica politică subînţeleasă ca o nutriţie cu materie fecală pentru că da, în fond, asta este sensul explicit al gestului domnului Rebengiuc. O s-o iau de departe, chiar şi pentru că povestioara ce urmează merită aflată aşa, fără nici o legătură cu subiectul. Prin 1845, deşi nu e foarte sigur, un doctor vienez, despre care unii cred că era croat, cam homeopat de felul lui, Alois Drasch pe nume, se aşeza în Bucureştiul }ării Romåneşti după ce, terminîndu-şi studiile şi luîndu-şi doctoratul, se hotărîse să-şi urmeze destinul mergînd către est.

Ajuns în Valahia începu să practice nobila artă a medicinei prin Călăraşi, Mizil şi alte tîrguri în praful drumului cărora nu prea se-nghesuiseră să calce picioare de vienezi şi, mînat de oarecari succese, se hortărîse în cele din urmă să se instaleze, ceva mai confortabil, la Bucureşti. |n privinţa calităţii tratamentelor lui, amintirile şi relatările sînt controversate. Mai toate mărturiile scrise sînt tîrzii, de pe la începutul secolului XX, şi e plauzibil să credem că ele s-au rostogolit oraliceşte prin urechile şi gurile pacienţilor, care le-au înflorit sau le-au ofilit, funcţie de care cum s-au însănătoşit ori au rămas cu beteşuguri de pe urma lui; asta cu atît mai mult cu cît tratamentele pe care le aplica doctorul Drasch, uneori cu oarecare cruzime am putea spune, erau chiar şi pentru vremea aceea destul de inedite. Practician şi savant totdată, omul nostru se baza în egală măsură pe tehnici homeopate, dar mai ales pe metoda de un extraordinar succes la lumea mahalalei, aceea a sugestiei şi artei amăgirii, mai cunoscută azi ca metoda Placebo. |n orice caz, doctorului ajunsese să-i meargă binişor, îşi închiriase o cameră la hotel Avram, pe uliţa Bibescu Vodă iar mai apoi, pare-se, s-a aciuat la spiţerul Nieriesher, pe calea Moşilor, unde dătea consultaţii gratuite sau pe cîţiva lei însă avea grijă ca diagnosticul să implice musai un tratament achizionat fix din farmacia lui Nieriesher, care avea la rîndul lui grijă să-i dea casă şi masă. Cît despre sufletul lui Drasch, dacă era bun sau rău, aici, cum se crede chiar şi-n ziua de azi despre oameni ca mine şi ca dumneavoastră, unii zic că era, alţii că nu, că ba era un vindecător dezinteresat, ba că era găman şi meschin şi în timp ce recomnda o viaţă moderată, cu apă curată şi verdeţuri, el îşi turna pe gît vedre de vin şi cărnuri cu grăsimi. |n schimb, există un lucru asupra cărora toate mărturiile concordă: de la “Bucureştii de altădată” a lui Bacalbaşa pînă la “Amintirile din trecutul negustoresc…” ale lui Dimitrie Hagi Theodoraky, toată lumea e de acord că Drasch avea nişte lăboaie imense la picior, ceva nemaivăzut în Valahia, şi că-şi procura încălţări pe comandă din Suedia.

Era, dacă stăm să ne imaginăm un pic, un munte de om ce-ţi putea inspira în egală măsură şi încredere, dar şi frică; cît despre vocea lui, cea de care se folosea în terapia sugestiei, amintirile ne dau de înţeles că era tunătoare şi caldă totodată. Acum, doar bunul Dumnezeu ştie cu-adevărat cum o fi fost acest adept al psihoterapiei prin sugestie, vienez eşuat în Bucureşti, prefigurînd, pe undeva şi pe departe, statul de vorbă ca facere de bine al altui vienez de mai tîrziu, la Freud mă refer, bineînţeles. Totuşi, spre deosebire de acesta din urmă, Drasch nu ezita la o adică să trateze înţepăturile de inimă şi frigurile de amor cu laxative, era mare meşter în aşa ceva, şi dacă omul avea zile şi chiar şi un dram de noroc în dragoste îi reuşea şi tratamentul. |ncet, plecînd urechea la vorbele slujnicelor, femeile de condiţie bună s-au arătat curioase şi lumea de soi a Bucureştilor a început să-i calce pragul. Aşa se face că printre celebrităţile epocii, căreia se pare că Drasch i-a salvat viaţa cu o nimerită dietă vegetariană urmată de un laxativ de citrat de magneziu aromat cu lămîie care i-a curăţat măruntaiele, s-a numărat şi Magheru, generalul, cei născuţi mai tîrziu, dar şi şoferii de pe troleul 66, şi-l amintesc cu siguranţă fiindcă, deşi mort, el obişnuieşte să se întînească şi azi cu regina Elisabeta în Piaţa Universităţii, dar în calitate de bulevard. Auzind despre el şi despre realizările lui, comunitatea medicală a vremii, invidioasă desigur, ca şi cea de azi, pe rezultatele spectaculoase ale unui confrate străin, ca orice comunitate geloasă la urma urmei pe izbînzile unui confrate şi uneltitoare în a i le face să pară în ochii lumii doar nişte simple mîrşăvii, s-a gîndit să-i facă o farsă în urma căreia să-i dea la iveală impostura şi nepricepea. Aşa că i-a trimis spre consultare un fals bolnav, un valah de-al lor, care să se vaite că suferă de o cruntă neputinţă, aceea de a spune adevărul. Care va să zică omul s-a dat lovit de boala minciunii zicîndu-i răspicat doctorului că, oricît de mult ar încerca să se abţină, pe gură îi iese de fiecare dată numai şi numai neadevăruri. Drasch, oricît era el de neamţ, s-o fi uitat la el cu ochi mari, şi-o fi încruntat sprîncenele, l-o fi pus pe ăla să-şi scoată limba, treaba e s-a prins de cursă.

Costică Bacalbaşa, îl ştiţi, fratele lui Anton, mare ziarist, păcat c-a murit de tînăr, în fine, aşadar Costică Bacalbaşa, povestind întîmplarea, închipuit desigur căci trecuse deja aproape un veac de-atunci şi martori nici n-ar fi avut cum să trăiască, scrie că Drasch i-ar fi zis să vină a doua zi fiindcă el îi va pregăti între timp un medicament miraculos, care să-l scape de crunta boală a neputinţei de a abţine de la minciună. A doua zi, bolnavul prefăcut se prezentă la doctor, “care îi dădu o cutiuţă cu trei hapuri, spunîndu-i: – Uite, domnule, aci ai trei hapuri. Unul să-l iei acu, înaintea mea, altul mîine tot pe vremea asta şi al treilea poimîine. Clientul îi ceru un pahar cu apă însă Drasch îi zise că hapul nu trebuie înghiţit, ci mestecat. Ceea ce clientul făcu pe loc. Dar pe cînd mesteca hapul, omul începu să se strîmbe şi spuse: – Bine, domnule doctor, dar ăsta e curat că..cat. – Adevărat, aşa este, îi răspunse Drasch. Vezi dumneata, numai un hap ai luat şi ai şi început să spui adevărul. Dacă le-ai lua pe toate, n-ai să mai minţi cît vei trăi!”  Astfel, legătura dintre hîrtia igienică a dlui dlui Rebenciuc şi hapurile doctorului Drausch mi se înfăţişează a fi un sul peste timp, care derulat, străbate ca o panglică plină de învăţăminte istoria modernităţii noastre, creîndu-ne iluzia deşartă şi profund neîndreptăţită că va veni vreodată o vreme cînd vorbirea publică înşelătoare, minciuna adică, va dispărea de pe buzele vorbitorilor. Ei bine, vin eu acum şi zic, contra a ceea ce vă aşteptaţi voi, nu numai că nu va dispărea, dar mai mult, nici nu trenuie să dispară.

Omul politic, indiferent de naţie, ideologie şi epocă, este şi trebuie să fie mincinos. Minciuna face parte din trusa lui de scule. Un politician bun se deosebeşte de unul prost nu prin faptul că primul spune adevărul în timp ce al doilea minte, ci prin aceea că primul minte credibil, că ştie să facă din minciună o artă, că asemeni unui magician bun e capabil să facă să-i iasă porumbei din pălărie fără ca noi să-i zărim trucurile. Un politician bun e un artist care excelează în arta mîrşavă şi atît de folositoare a prestidigitaţiei cu probleme de interes public. Marea problemă a zilelor noastre şi de fapt, problema retoricii politice romåneşti în mai toată modernitatea ei, e că omul politic e un tip care se prezintă pe scenă cu trucuri de doi lei, pe care ştiu să le facă şi copii şi a căror mecanică ascunsă mai păcăleşte doar pensionarii şi sărmanele femei de mahala. E, cum ar veni, un fel de metodă Placebo. Seamănă la fel de bine cu o alba-neagră în care cîţiva creduli sînt păcăliţi de cei cîţiva acoliţi care roiesc în jurul şarlatnului şi care se fac că joacă şi cîştigă. Lumea se înghesuie întrucîtva, dar numai proştii joacă şi pierd, momiţi de falsul succes al asistenţilor din gaşcă. Uneori, arareori, cînd vreun politician se hotărăşte să execute un număr mai complicat, o tăiere de femeie cu fierăstrăul să zicem, treaba îi iese atît de prost încît pe la jumătatea spectacolului, după ce lama falsă a fierăstrăului i-a căzut pe jos de cîteva ori, o mai şi vedem pe damă fumînd prin culise în timp ce tipul continuă să se facă c-o tranşează pe bucăţi în faţa noastră. Aici e de fapt problema, în faptul că văzîndu-l pe Geoană şi Băsescu şi Comp vorbind mi-e evident ca lumina zilei că tipii mint prost, că ne jignesc inteligenţa, că ne cheamă toată ziua la urme pretinzînd că e vorba de numere spectaculoase de dresuri de păsări Pheonix şi cînd colo, pe scenă se suie nişte papagali în costum care se roagă insistent de nişte găini să cînte operă. |n final, găinile cotcodăcesc speriate după care ei înceacă să ne convingă că, de fapt, a fost vorba de o arie, însă mai puţin cunoscută. Iar dacă insistăm că n-a fost, tot ei se supără. Aşadar:

Eu nu vreau respect din partea nici unei persoane publice. Ştiu la fel de bine că nici Bjork (a cărei muzică îmi place) nu mă iubeşte chiar dacă ar veni să concerteze la Bucureşti şi ar striga asta pe scenă. {i la fel de bine ştiu că nici Băsescu sau Geoană nu m-ar respecta, chiar dacă ar spune-o la televizor. N-au cum să mă respecte nici dacă vor sincer asta atîta timp cît, cel puţin deocamdată nu cunosc pe nici unul. Ba chiar mă simt bine aşa şi nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Pentru mine, iubirea şi respectul sînt chestiuni pur private. E problema mea pur personala pe cine iubesc şi pe cine respect. {i asta pentru că respectul, ca şi iubirea, se manifestă între egali, care se cunosc adînc, profund, şi între care există o circulaţie de fluide freatice care nu ies niciodată la suprafaţă, în văzul celorlalţi, ci leagă pe dededesubt, în chip întortocheat şi greu de explicat, peşterile din adîncul a două sau mai multe fiinţe umane. Respectul se acordă, nu se cerşeşte, el e un act de reciprocitate spontană şi leagă doar la nivel privat două fiinţe umane.

E o relaţie ambivalnetă bazată pe nişte chestii mult mai complicate, mai subtile şi mai delicate sufleteşte şi intelectualiceşte, decît oricare relaţie posibilă dintre un cetăţean şi o funcţionară de la un ghişeu, dintre un alegător şi un politician, dintre un plătitor de impozite şi un funcţionar public. Mă scuzaţi, dar dacă Bjork spune pe scenă că mă iubeşte sau dacă Geoană (off, să zic şi “sau Băsescu”, că la cît de tîmpiţi sînt unii cititori mi-e teamă să nu se interpreteze) pretinde că mă respectă nu pot decît să spun că e problema lor. Eu n-o iubesc pe Bjork şi nici pe Geoană nu-l respect. Cum să respecţi un om pe care-l ştii de la televizor şi cum să te respecte el care nici măcar nu te cunoaşte? De dorit, îmi doresc însă aşa: de la Bjork să cînte şi atît. De la funcţionarii publici să fie amabili şi politicoşi (mă pot înjura în gînd mai dulceag decît am fost înjurat în trecut pe site-ul Cotidianului de unii dintre comentatorii articolelor mele sau chiar şi de către cei care vor citi acest text; îi asigur pe toţi că nu mă interesează);de la doamna de la ghişeu administraţiei financiare să nu mănînce în timp ce încerc să vorbesc cu ea şi să mă lase s-o întreb înainte de a-mi răspunde; de la politicieni să mă mintă astfel încît să-i pot crede şi sa facă astfel încît să-i aleg şi data viitoare. Din păcate, dar în acelaşi timp şi din ferocire, în spaţiu public analogul respectului e politeţea, care e cel mai adesea formală şi ipocrită, dar poate fi şi sinceră şi intensă, la fel cum iubirea ia forma admiraţiei, care e pasibilă de fluctuaţii şi schimbări, adesea meteorologice, dar poate fi la fel de bine statornică. Doar dacă politeţea avansează lent şi sinuos sau, dimpotrivă, rapid şi efervescent, în direcţia unei relaţii private ea poate ajunge să devină respect, dar atunci iese din spaţiul public. Cum, la fel, admiraţia se poate sfîrşi, sau începe, mă rog, în iubire. Tocmai de aceea eu nu vreau respect de la persoanele publice, indiferent dacă ele sînt politicieni, vedete de muzică populară, analişti de gastronomie teoretică sau telejurnalişti. Vreau politeţe, inteligenţă şi un strop de curaj. Nu mult, puţin, atît cît să-mi inspire credibilitate. Respectul nu-l vreau de la nici o persoană publică şi-l dau doar în plan privat cui vreau eu, pe criterii subiective şi secrete. Altfel, visez o Romånie în care funcţionarii publici să-mi zîmbească ipocrit cu gura pînă la urechi şi să-mi vorbescă politicos, atît ca limbaj cît şi ca ton, şi în sinea lor să nu dea doi bani pe persoana mea.

Îmi doresc o Romånie modernă în care polirticienii să nu încalce legile, chiar dacă legile astea sînt făcute în primul rînd şi cu precădere în favoarea lor şi a celor care au făcut pe lîngă ei un lobby eficient, lobby ce le-a fost benefic atît politicienilor, lobbyştilor, cît şi celor care i-au angajat pe lobbyşti. Uneori, conjunctural, eu sau oricare dintre dumneavoastră, în funcţie de interesul fiecăruia, putem facem lobby sau angaja pe cineva care să facă asta în fvaorae noastră. Din păcate, treaba asta se face deocamdată ascuns, se evită impozitarea, şi se continuă ipocrizia şi evaziunea fiscală. {i în timp ce toată lumea trage sfori, aşa cum e normal şi firesc într-o democraţie, aceeaşi toată lume vorbeşte de binele poporului. {i cînd zic toată lumea, mă refer simultan la politicieni, afacerişti, ziarişti şi organizaţii civice. Problema apare cînd discutăm în termeni de competneţă/responsabilitate, chestii di astea. Atunci, fireşte, ce poţi să spui dacă Sarkozy care-l pune pe fiu-său colector şef în La Defense, crede că el e cel mai competent sau Băsescu zice că Johannis e un simplu profesor de fizică? Ceea ce mă uimeşte în privinţa percepţiei oamenilor legat de acest regim aparent optim, mă refer la pluripartitism combinat cu economie de piaţă, e că au de la el pretenţii spirituale, vor să-i salveze colectiv, să-i ducă într-o lume mai bună şi mai dreaptă. E simptomul bogătunului care şi-a închiriat o femeie sueprbă şi nu se mulţumeşte cu serviciile ei sexuale şi de prezenţă publică agreabilă, vrea să-l şi iubească, ba chiar să-i facă şi mîncare cum şi făcea maică-sa.

O să spuneţi că e reflexul xomunismului, a istoriei unui neam de ţărani şi slugi neînvăţate cu gîndul că ceea ce ajung să aibă e ceea ce obţin ei, nu ceea ce li se dă. E şi asta, dar nu numai asta însă nu vreau să insist pe acest subiect deoarece risc să intru în zona convingerilor private, care, fireşte, nu pot face obiectul unei exprimări publice. Aşadar, eu vreau o Romånie în care să existe autostrăzi impecabile construite de companii care le-au executat la un preţ profitabil pentru patronii lor, nu la un preţ de cinci ori mai mare decît l-ar fi putut face o companie similară, care n-a reuşit să-şi facă un lobby eficient. Vreau o Romånie în care să se fure cinstit şi decent ca în orice ţară civlizată, o Romånie cu policieni politicoşi, retori inteligenţi şi cît de cît subtili, magicieni ai discursului şi ai managementului chestiunilor publice care să-şi merite banii, nu saltimbanci ordinari. Nu vreau respect de la Băsescu, ci doar să nu-mi mai sfideze inteligenţa şi simţurile ca un farseor căruia îi cad damele şi juveţii din mînecă în timp ce el se chinuieşte să mă convingă că scoate cărţi de joc din nas. De la Vanghelie, ca să dau un exemplu şi de la ăilallţi, n-am pretenţii aşa de mari. Fireşte, nu vreau nici urmă de respect, ci doar să reuşească, amărîtul, să-mi expună într-o limbă romånă simplă şi fluentă ceea ce, uneori, pare să-i treacă prin cap. Culmea, îmi doresc chestii şi de la ziarişti, multe de tot, dar despre asta într-un episod viitor.

În orice caz, trebuie să înţelegem clar, să ne facem tricouri cu asta la o adică, să facem magneţi de frigider dacă e cazul, dar, oameni buni, democraţia şi capitalismul nu oferă nici idealuri, nici sens în viaţă, nici respect, nici nimic. |i lasă libertatea să-şi ia el, ce vrea şi pentru asta plăteşte un vot. E ca la supermerket. Alegi, plăteşti şi-şi vezi de treabă. Nu trebuie să te împriteneşti nici cu vînzătoarea, nici cu patronul, nici cu vreunul dintre clienţi. Important e să nu te fure şi să-şi vorbească politicos. Atîta tot. Nu să te respecte, nu să iubească, nu să te admire. Uneori, adesea, şi patronii spun că le pasă de voi, că fac produsele alea minunate ca să vă fie vouă bine. Ei bine, mint. Dar mint credibil. În realitate, îi doare undeva de voi, vor doar să se îmbogăţească peste măsură. De ce? Aşa cred ei că e bine să faci în viaţă. Avem de-a face, poate, cu regimul ultim al omenirii, regimul în care fiecare face ce vrea cu condiţia să nu-şi deranjeze vecinul. Însă, cum majoritatea oamenilor n-are cine ştie idei năstruşnice despre la ce e bună viaţa şi pentru ce ne-a fost ea dată, mai toţi se vor apuca să facă ceea ce văd că fac cei din jurul lor: adică să se îmbogăţească şi să-şi cheltuie banii pe prostii, în chip paşnic, fiecare în felul lui, apteptîndu-şi cît mai plăcut moartea şi lăudîndu-se unii în faţa celorlalţi.

Nu spun că e bine sau că e rău, şi asta pentru simplul motiv că democraţia capitalistă n-are nici o legătură cu morala, tot aşa cum apa n-are nici o legătură cu faptul că peştii se mănîncă între ei sau cum n-are legătură trotuarul cu prostituţia. Cert e că, pe parcursul procesului de invidie reciprocă, organizare şi îmbogăţire nu moare nimeni. Nici de gloanţe, iar de foame din ce în ce mai puţin. Şi asta e, într-un anume sens, tot ce contează. |n orice alt regim inventat de oameni s-a murit la greu şi se una, şi de alta. Restul, cum spuneam, e viaţă privată în care unii se gîndesc la Dumnezeu şi la cele veşnice, alţii citesc cărţi şi le degustă estetic, alţii se visează regi, alţii beau un pahar de vin cu cei cîţiva pe care-i cunosc, respectă şi iubesc, alţi se gîndesc cum să-şi facă o casă mai frumoasă decît a vecinului, alţii cum să-şi ia un Lamborghini pe care să-l ţină în faţa blocului, lîngă Mall. Fiecare îşi obţine fericirea cum şi cît îl duce capul şi sufletul lui.

Revenind un pic la respect, politică şi hipermarkete, eram într-o zi, după 20 de ani de capitalism, în faţa unui raft lung cu un cărucior de oţel cromat şi-mi luam hîrtie igienică cu parfum de levănţică, preferata mea. Alături, o pensionară elegantă, cu ochelari fini, imaginea clasică a posesoarei unei pensii babane de urmaş a unui soţ bine plasat în ierarhia Vechiului Regim, stătea în cumpănă între hîrtia cu aromă de piersică şi cea cu aromă de trandafiri. M-am retras puţin deoparte şi, amintindu-mi de curpapirul comunist al adolescenţei, un subtil intrument de tortură, am început să studiez profilul clientelei la acest gen de hîrtie igienică relativ scumpă. Am observat că oameni de toate condiţiile economice şi sociale, chiar şi cei ce ar putea fi consideraţi săraci după produsele ieftine din căruciorul lor, luau hîrtie igienică scumpă. De ce oare preferau să se ieftinească la mîncare şi să se scumpească la igienică? Am meditat la asta şi cred că motivul e că hîrtia igienică e foarte importantă în viaţa privată a romånului. |n ea se ascunde încă trauma nu atît a penuriei comuniste din anii ‘80, cît senzaţia de umilinţă şi dispreţ pe care o încorpora acest banal “bun de larg consum” cu care, puteai să te şi răneşti în timpul folosirii.

Nu vreau să spun că Ceauşescu a căzut din pricina hîrtiei igienice produse în fabricile regimului său, a acelei hîrtii igienice pe care dl Rebengiuc a pus-o pe masă, dar pot să afirm că unul dintre motivele pentru care oamenii au urît atît de mult ceauşismul a fost calitatea hîrtiei igienice şi că olteanul ăla nebun a plătit cu moartea şi din pricina curpapirului. Oamenii simpli, consumatorii ca să zic aşa, cei pe care-i durea-n fund şi de libertate şi de ideologie, s-au simţit dispreţuiţi, umiliţi şi călcaţi în picioare nu de ideile lui Marx şi Lenin, cît de faptul că erau puşi în situaţia să se şteargă la fund cu ceva evident şi profund impropriu pentru aşa ceva. E cu atît mai interesant că oamenii s-au simţit deranjaţi de asta cu cît marea majoritate erau prima generaţie de la opincă. Bunică-meu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, culmea coincidenţelor pe care le puteţi identifica în textul pe care tocmai l-aţi citit, prefera să se şteargă cu revista “Pentru Patrie”, pe care obişnuia s-o citească pe budă şi din care, în final, rupea paginile şi le mototolea ca să le dea o oarecare catifelare. Folosise toată viaţa lui lungă şi grea, în care călătorise odtă cu linia fronturilor de luptă şi cu istoria Romåniei de la Odessa pînă în Tatra şi înapoi în Cîmia Dunării, folosise aşadar tot ce-i căzuse în mînă, de la tradiţionalii coceni bătuţi, hîrtia igineică ancestrală a ţăranului romån, pînă la frunzele de brusture şi alte vegetale ale cîmpului, însă niciodată nu s-a lăsat amăgit de sulul de glaşpapir produs de industria ceauşită de bunuri de larg consum.

Aşadar, cred că obsesia hîrtiei igienice şi dorinţa de a folosi una de calitate le-a rămas în suflet romånilor ca o alinare, ca un răsfăţ suprem, ca o manifestare profundă, consumată însă în manieră privată, a răbufnirii de revoltă contra umilinţei şi dispreţului. Totuşi, azi, în materie de politică, pe 22 noiembrie anul curent, ăia puţini cîţi se vor duce la urne, vor sta săracii ca un ciorchine îngheţat de pensionari în faţa unei Alimentare comuniste, aşteptînd ca nişte ţaţe arogante, numite pe atunci impropriu “vînzătoare”, să catadicsească să le înghesuie în sacoşele lor de cîrpă tarse la maşina de cusut, ecologice avant la lettre, cîteva suluri de hîrtie igienică rugoasă, în care se vedea în palimsest aşchiile de lemn netocat care urmau să le rănească spaţiul intim.

Închei acest scurt excurs în istoria obiceiurilor igienice ale poporului romån şi a reflecţiei legate de respectul care ni se cuvine îndemnîndu-vă să nu uitaţi totuşi că viaţa noastră privată e adevărata noastră viaţă şi că, dincolo de toate, există un loc în care politica, înţeleasă ca viaţă publică, se întîlneşte cu hîrtia igienică, cu amintirea comunismului, cu viaţa, cu moartea: locul acela e ziarul citit pe budă, sau “privată” dacă preferaţi un alt termen. E cel mai intim loc din casele noastre, în care poţi sta uneori absorbit de un editorial bun, un loc a cărui frecventare zilnică e indispensabilă fiinţei umane, însă un loc în care, indiferent cît de comod ar fi amenajat şi oricît de fină ar fi hîrtie igienică şi orice mireasmă ar avea ea, e decisiv să nu zăboveşti mai mult de o jumătate de oră. Atît ar trebui să acorde zilnic un om civilizat şi deştept vieţii politice şi politicienilor. Cît despre respect, încetaţi, vă rog, să mai aşeptaţi ca politcienii să vă dea ceva de bunăvoie! Nu vă vor da niciodată nimic, cu atît mai puţin respect. Deocamdată e important să mergem la urne ca la supermarket. Acolo putem vota şi putem închina cîteva gînduri acestui uimitor paradox de marketing care este hîrtia igienică înmiresmată! Un paradox fel de mare ca trusele de machiaj mortuare sau ca democraţia capitalistă însăşi.

Pentru cei ca mine, fără pasiuni şi tentaţii politice, dar atenţi la întîmplările astea din pură curiozitate istorică şi din interes decent pe termen lung, situaţia actuală tinde să semene leit, ca o copie la indigo, cu cea din anul 1866. S-o luăm metodic, dar pentru asta ar trebui să vă scuturaţi puţin creierii de istoria aia învăţată la şcoală, cea populată de eroi buni şi morali, care şi-au dat viaţa pentru propăşirea patriei, bla-bla. O s-o spun pînă mi s-o acri gura: politica are legătură cu interesele, nu cu idealurile iar între interese şi idealuri, chiar dacă sînt legături mai mult sau mai puţin oneste şi atingeri fine, totuşi primele decid. Cine n-a depăşit stadiul acela de infantilism, aşteaptă sfinţi în politică şi e convins că {tefan era sfînt, Mihai Viteazul patriot şi unificator iar Cuza un tip care lăcrăma cînd vedea ţărani pe stradă poate să abandoneze de-acum lectura acestui text şi să-şi vadă de drum. Bon, dacă s-au cărat amatorii de manuale de istorie de clasa a IV-a, să trecem la treabă!

În noaptea de 11/23 februarie 1866, nişte băieţi cu bun simţ istoric şi săbii la brîu l-au arestat pe domnitorul Cuza şi l-au rugat frumos să abdice. El n-a făcut mofturi, a semnat şi la scurt timp i s-a permis s-o taie în Austria unde a stat pînă în 1873 cînd a murit la hotelul Europa din Heidelberd, la 53 de ani, dintr-o răceală puternică. Ulterior a fost adus în ţară şi înmormîntat la Ruginoasa, prilej cu care a avut loc un mare tămbălău politico-teologic dat fiind că mitropolitul Moldovei, Calinic, s-a cam încăierat cu mitropolitul Ungro-Vlahiei, Niphon, în privinţa procedurilor de inhumare. Calinic era fost bun amic cu Cuza iar Niphon nu voia să se pună rău cu noul principe Carol, căruia îi era niţel teamă de tulburări cu ocazia ceremoniei care i se pregătea cadavrului lui Cuza la Ruginoasa, aşa că proapătul principe a încercat să facă tot posibilul să pună puţin batista pe ţambal la procesiunea religioasă, ca nu cumva să-i apuce pe romåni dihonia contra lui, a lui Carol adică, după ce ecourile acuzaţiilor de corupţie la adresa neamţului după afacerea Strousberg sau zarva după tulburările de la Ploieşti nu se stinsese cu totul. Adevărul e că, în 1873 Carol se temea de orice posibilă reverberaţie în capul romånilor a ideilor republicane sau de revenire la un principe pămîntean iar înmormîntarea lui Cuza putea să fie un astfel de prilej. Şi asta pentru că, aşa cum îl iubeşte azi poporul pe Băsescu, tot aşa îl iubea atunci şi pe Cuza, chiar şi mort. Adică aşa cum iubeşte mereu poporul, ca o damă bovarică pe un bărbat crud şi hotărît ce o înşeală, dar ştie să-i vorbească frumos, s-o emoţioneze, s-o facă să vibreze, s-o ia în braţe. Iar dacă la moartea lui Stalin poporul, rus de data aia, plîngea în hotote, la fel au plîns şi vreo cei cîteva mii de ţărani la Ruginoasa pe 17/29 mai cînd Kogălniceanu, acel Boc avant la lettre, a ţinut un spici emoţionant despre realizările măreţe ale lui Cuza. Care realizări, pe de-o parte şi pînă la un moment dat, fuseseră măreţe, ce-i drept, dar pe de altă parte şi de la un timp încolo, încetăseră să mai fie astfel.

N-o să mă apuc să iau la povestit biografia lui Cuza de cînd s-a născut şi pînă a ajuns domn prin dubla alegere. Nici biografia lui pestriţă de amantlîcuri şi plină de patimi nu-şi are rostul reiterării, ci poate doar amintită cu referire la bîrfele legate de slăbiciunile preşedintelui Băsescu. Nici la aparteneţa masonică nu are rost să mă refer; în fond mai toţi pasoptiştiştii erau masoni şi dacă n-ar fi fost atinşi astfel de idealurile epocii şi de ideile franceeze pe care le prizaseră direct la faţa locului ca tineri boieri trimişi la studii, nici Romånia modernă n-ar fi avut din capul cui să se nască. |n fine, ideea e că domnia lui Cuza s-a născut din sprijinul boierimii luminate paşoptiste şi unioniste, în sînul căroreia tendinţele “roşii” liberale şi “albe” conservatoare începuseră să se diferenţieze explicit pentru a se manifesta în planul unei lupte democratice şi parlamentare. Sprijinul lor pentru el a început să se fisureze atunci cînd Cuza, simţind gustul puterii, a început să manifeste tendinte autocrate extrem de dure, energice şi lipsite de orice respect pentru ideile democratice din care ieşise însăşi domnia lui. Vrînd să-şi impună voinţa a făcut apel la popor şi a început să aibă fix acelaşi gen de retorică pe care o puteţi găsi azi în gura lui Băsescu.

“Monstruoasa coaliţie” a Constituantei contra intereselor ţărtii era de fapt opoziţia contra lui Cuza a alianţei disperate dintre oponenenţii cei mai înverşunaţi ai vremii, conservatorii lui Catargiu (albii) – omologii de azi ai lui Geoană şi liberalii lui Ion C Brătianu (roşii), secondat de C.A. Rosetti – strămoşul lui Crin Antonescu. {i-au dat mîna, s-au înţeles şi l-au mătrăşit pe Cuza cu gîndul să aducă un principe străin care s-a nimerit să fie Carol I. Cît despre amănunte, ele sînt la fel de intersante ca şi întreaga domnie a lui Cuza. Constituţia cea mai scurtă a Romåniei moderne, cea promulgată de el în 4/12 mai 1864, după dizolvarea Adunării Constituante, şi valabilă pînă la cea din 1866, era expresia celei mai evidente dictaturi personale. Domnul era singurul care avea drept de iniţiativă legislativă şi drept de veto nelimitat la orice decizie a noii Adunări. La fel, noua lege electorală, mult lăudată pentru extinderea dreptului de vot, impunea mecanisme de reprezentative atît de strînse în colegii şi formule de alegere ale deputaţilor încît rezultatul votului, deşi masiv, era destinat să convină lui Cuza. }ăranii mai ales au fost cei mai păcăliţi de Vodă fiindcă li s-a dat drept de vot însă, din pricina faptului că în colegiile lor era nevoie de un număr uriaş de voturi pentru a desemna un reprezentatnt care, la rîndul lui vota un deputat, ţăranii votau cam ca proştii: adică mulţi şi-n gol.

Singurul partid plăcut lui Cuza, cel pe care s-a bazat şi căruia îi cînta mereu în strună erau liberalii moderaţi ai lui Kogălniceanu. A fost, ca şi PD-L azi, un partid berbece al domnitorului, folosit de Cuza ca să-şi consolideze autocraţia. Genul de partid care nu e nici cu ăia, nici contra ălorllaţi, da e şi cu ăia şi cu ăilalţi, moderaţii lui Kogăniceanu au fost de fapt populiştii primilor ani ai democraţiei romåneşti. Legea agrară a fost o izbîndă a lui Cuza, dar atinsă pe undeva tot de interesul personal de a lovi în conservatori şi nu atît de dragul de a da pămînt ţăranilor. Oricum, ce nu se spune în manuale e că ţăranii nu au fost împroprietăriţi pe de-a moaca cu acea medie de 4 ha, ci moşierii au fost obligaţi cumva să li-l vîndă în rate la un preţ stabilit de stat; astfel alde Moş Ion Roată au plătit despăgubiri pînă s-au cocoşat, dar pînă la urmă au rămas cu pămîntul. Doar legea educaţiei e cam singura perlă de pe domnia lui Cuza. Inocentă şi conformă cu idealurile sale din tinereţe, ea a fost, cred, singura mare izbîndă neatinsă de intersele sale directe. Privită de la peste o sută de ani distanţă, domnia lui Cuza are, ca toate domniile, şi rele, şi bune. A avut momentul ei optim, din 1859 pînă prin 1863, apoi a luat-o razna. Politica sa administrativă era coerentă şi rezonabilă, însă forma statală în care a început să se manifeste devenea din ce în ce mai pregnant o monarhie absolutistă. La un moment dat a vrut să-şi facă o dinastie şi să-şi lase copii moştenitori la tron. Că fostul colonel, şef peste miliţiile moldoveneşti, voia să-şi pună coroană pe cap era poate inacceptabil pentru cei care mîncaseră cu el din aceeaşi strachină. Ceea ce era inacceptabil însă pentru modernizarea Romåniei era însă refuzul îndîrzjit al parlamentarismului constituţional şi creşterea excesivă a puterii domnitorului în defavoarea burgheziei şi moşierimii. Ori, aşa cum era şi logic şi spre binele democraţiei, atîta cîtă era ea pe atunci, acestea două forţe de elită ale societăţii vremii s-au unit şi l-au trimis pe Cuza la plimbare.

Privită cu atenţie şi minuţie, istoria pare să se repete. Numai că de data asta, în Romånia anului 2009, roşiii sînt albi iar albii sînt roşii. Conservatorii lui Geoană, foştii boieri pămînteni beneficiari ai marilor moşii făcute cu banii Securtităţii şi Partidului sînt albii, liberalii lui Antonescu, ieşiţi din buticarii spontani şi şcoliţi de după revoluţie sînt roşiii. Johannis este soluţia lor şi şansa de a-l trimite la plimbare pe Băsescu, acest Cuza al zilelor noastre. Motivul e unul simplu: consolidarea parlamentarimului cu orice preţ şi desprinderea la mustaţă de faza incipientă, populistă şi cu tendinţe autrocrate, a manifestării unui regim democratic altoit pe o cultură politică paternalistă. Nu trebuie să ai nimic personal cu Băsescu, dar dacă nu-l opreşti, rişti să pierzi nişte ani buni în consolidarea unui regim democratic. {i asta nu e rău neapărat pentru romånii de azi, ci peste cei de peste zece-douăzeci de ani şi pentru copii lor. Cu un neamţ la Cotroceni, se va fura la fel ca şi înainte. Cu Carol în fruntea ţării, afacerea Strousberg a fost un măcel finaciar pentru sfijitul stat naţional, dar după ce i s-a mai potolit buhul, Carol a pus mîna pe sabie, a făcut o politică externă curajoasă şi la 1877 a obţinut independenţa. Fie că pierde sau nu alegerile, vremea lui Băsescu s-a dus. A fost bun, a urnit lucrurile, dar, asemeni lui Cuza, omul iubit al poporului a luat-o razna. E timpul să-i facă loc unui neamţ iar Johannis ar putea fi acela. E nevoie de un strop de luciditate politică şi de pragmatism pe termen lung din partea lui Antonescu şi Geoană, care să aibă puterea să se retragă din cursa prezidenţială şi să-i lase locul neamţului. Ar fi o lovitută de graţie contra lui Băsescu şi a PD-L. După două mandate consecutive ale lui Johannis, Băsescu şi partidul său ar dispărea de pe eşichier, care s-ar curăţa şi ar rămîne simplu şi normal, ca-n orice democraţie consolidată şi europeană: roşii şi albi, stînga şi drepta. Nu vă faceţi însă iluzii că furturile nu vor continua şi în cazul în care această “monstroasa coaliaţie” îl va îndepărta pe Cuzescu de la Cotroceni. Nici gînd! {i fiindcă veni vorba de nemţi, gîndiţi-vă la Kohl, eroul Germaniei unificate şi amintiţi-vă cum a ajuns Merkel, discipoliţa lui să ia frîiele CDU!  |n politică nu există eroi, ci doar politicieni care îşi iau sau li se dă înfăţişare de eroi. Cît despre parlament, în nici un loc din lume acesta nu a umplut stadioane sau piete cu adepti infocati. Masele needucate politic, mulţimile amărîte intrate în democraţie de ieri pe azi nu agreează Parlamentele şi autocraţii ştiu asta şi le întărîtă contra parlamentarilor. E simplu, eficient şi lugubru pentru pariul democraţiei în curs de consolidare. E joacă cu focul de dragul artificiilor care încîntă poporul. Dincolo de interese, în transcendenţa politicii, acolo unde nu există mai nimic, orice politician pragmatic şi inteligent, care-şi doreşte o carieră de termen lung, trebuie să strîngă din dinţi şi să laude parlamentarimul. Contra tentaţiei populiste, e în interesul lui pe termen lung, un termen pe care iar nu-l agrează, să ia apărarea celor care par sa se certe ore si zile intregi, care arată dezbinare, nu exprimă concordie niciodata. Da, acolo, în Parlamente isi duc veacul un soi de indivizi care par incarnarea omului politic ipocrit, egoist si rapace. {i în general asa si e. Numai că, să ne-nţelegem, alternativa la acest stup de trîntori e plăcuta duhoare populistă de regim autocratic. Oricînd un cavaler charismatic se urcă la tribună si incepe să injure Parlamentul, mintile lucide trebuie sa intre in alertă. Demonizarea Parlamentului şi asmuţirea celor mulţi şi inculţi politiceşte asupra institutiei centrale a demoncratiei e cel mai facil si periculos mod de a te juca de-a eroul, cu scopul ascuns de a-i păcăli pe toţi şi a le lua banii. Iată ce spunea Cuza pe 2 mai 1864, cînd dizolva forul legislativ, care nu-i validase legea agrară. Vorbea aproape ca Basescu azi: “Cu toata dorinta mea de a duce Romania pe calea propăşirei, a fost cu neputinta de a o face…o oligarhie tulburătoare a ştiut a împiedeca necontenit stăruinţele mele…”. Pe 21 mai are loc o mare serbare populară, simultan cu anunţarea rezultatului plebiscitului care valida noua Constitutie, aia făcută pe măsura gusturilor autocrate ale principelui. Se bucurau oamenii, ce să facă săracii? Dar, memoria naţiunii osificată glorios în cărţile de istorie nu l-a reţinut ca pe un autocrat, ca pe un om politic fără scrupule, care a încercat să instituie o monarhie personală. Nici ca pe un zeflemist care nu iubea munca si îi asculta mai ales pe cei care rîdeau la glumele lui. De personaje precum Librecht, Docan sau Pisoschi, o camarila care roia profitabil in jurul lui, nimeni nu-si aminteşte nimic. C-asa e istoria. Tine minte doar ce le convine urmaşilor, dornici să se auto-flateze transformîndu-şi înaintaşii în eroi tot aşa cum se împăunează cu gloria celor pe care i-a trimis în exil. Restaurarea regimului parlamentar după înlăturarea lui Cuza a mers încet şi a fost o perioada plină de hoţii şi certuri între foştii aliaţi. Totuşi, I.C. Bratianu (un liberal sadea), Lascar Catargiu (boier conservator pursînge) si Dimitrie Sturdza (un mare hoţoman), cei ce s-au aliat în Monstroasa coaliţie, cei ce l-au detronat pe Cuza şi l-au adus pe Carol I pe tronul Romaniei – indeplinind de fapt dorinta Divanelor ad-hoc, pe care Cuza a vut s-o deturnze spre folosul său, au fost adevăraţii meşteri ai modernităţii noastre politice. Ei au făcut Constituţia din 1866 punîd bazele democraţiei romåneşti. Deşi nu pare, adevărul e ca nişte oligarhi au facut Romånia moderna. Au muncit şi au furat împreună vreo 50 de ani la asta, negociind fără încetare şi certîndu-se ca chiorii pe orice cap de aţă care ieşea din covorul mereu cîrpit al bugetului public. Dar, aşa se face democraţia solidă: ba cu hoţie, ba cu din ce în ce mai multă vorbăraie şi ceartă ritualizată, iar un pic de hoţie, iar vorbăraie şi tot aşa. Cu ce se distruge însă democraţia? Cu antiparlamentarism programatic şi cu asmuţirea maselor fregede politic contra lui.

PS: Sper ca liberalul Antonescu, măcar ca fost prof de istorie şi mare fan al Brătienilor, să înţeleagă că are o şansă dintr-un milion să intre în manuale, retrăgîndu-se din cursa prezidenţială, eventual convingîndu-l şi pe Geoană s-o facă, pentru a-i face loc şi culoar neamţului Johannis către Cotroceni, acest tron şubred al demoraţiei romåneşti. Apoi, la anul, să înceapă discuţiile şi să repare odată pentru totdeauna această struţo-cămila constituţională, forţînd un explicit şi bine conturat regim parlamentar. Pe urmă, unii dintre noi, ne-am putea vedea linştiţi de probleme noastre private şi am lăsa dracului politica pentru un deceniu sau două.