Flash forward în 2011, când Madsen a făcut un romcom; e drept că unul atipic, pentru că dinamitează aproape toate poncifele genului. Cineastul danez reușește să transforme un subiect deprimant precum divorţul într-o spumoasă comedie feelgood: un bărbat de 40 și ceva de ani, aflat în plină criză existenţială, călătorește împreună cu fiul său adolescent în Argentina, unde speră să-și recupereze soţia din braţele unui celebru jucător de fotbal tânăr, idiot și adorabil.

Descoperă o străină în locul nevestei, dar și vinul argentinian, pofta locală de viaţă și de discuţii pasionale, tango-ul caliente și o menajeră nimfomană (da, multe stereotipuri, însă felul în care Madsen reușește să le topească în forme suprinzătoare închipuie un joc de tipul “chiar când credeaţi că știţi să recunoașteţi un clișeu..”). Superclasico nu e numai o comedie romantică reușită și vitală, ci de-a dreptul curajoasă, pentru că face dintr-o subiect atât de serios precum divorţul, un eveniment revigorant, de celebrat.

Nordici dezolaţi în locuri exotice

Ca și compatrioata sa Susanne Bier, Madsen e atras de povești cu nordici burghezi, reprimaţi, care caută un nou început în locuri exotice, însă la el nu se simte formula, poate pentru că peliculele sale sunt mai puţin infuzate cu teme politice și sociale “fierbinţi”. Sunt, în schimb, saturate de autenticitate și de sentimente fruste; nu par deloc contrafăcute și posedă o sensibiltate mai sofisticată, mai nuanţată și mai ambiguu morală. Cineastul preferă să filmeze în primplan, cu o cameră mobilă, supunându-și actori unor adevărate tururi de forţă și obligându-i la contruntări verbale și emoţionale în care nu se iau prizonieri (lucrează cu actori fetiș: Mads și Lars Mikkelsen, Stine Stengade, care îi este și soţie).

Marea harababură a eroismului

Flammen & Citron, filmul său cel mai cunoscut, este unul dintre cele mai mari succese de casă din istoria cinema-ului danez, dar și unul dintre cele mai controversate. “Stânga m-a acuzat de naţionalism și dreapta că trădez valorile naţionale” a povestit regizorul la un Q&A. Flame and Citron expune marea afacere și imensa harababura care a fost mișcarea de rezistenţă daneză din timpul celui de-al doilea război mondial. Flammen și Citron au fost doi insurgenţi care au luptat împotriva ocupaţiei naziste, idealiști intransigenţi manevraţi de niște forţe și interese obscure, pe un teren al confuziei și al compromisului unde nu exista alb și negru, ci doar gri (Madsen a povestit că 40% din cei executaţi de rezistenţă erau victime inocente ale unei judecăţi pripite sau chiar afaceriști pe care rivalii voiau să-i elimine).

O lume de minciună, paranoia și violenţă progresivă care erodează, treptat, siguranţa morală a eroilor și să le distruge sănătatea mentală. Regizorul s-a documentat 9 ani pentru acestă peliculă, timp în care a încercat să-și finanţeze proiectul. I s-a spus, din nou și din nou, că nimeni nu vrea să mai vadă un film de război. Succesul lui Der Untergang i-a deschis, însă, noi perspective finanicare și a ajuns să facă, până la urmă, cel mai scump film danez (calitatea producţiei e vizibilă în minuţioasa reconstituire de epocă). După premieră, Madsen a petrecut următoarele 6 luni încasând premii din străinătate și apărând filmul în ţară.

Viaţa e grea. Fie te îndoi, fie te rupi în două”
În Praga, un cuplu se înstrăinează și un fiu traversează o criză de identitate, în timp ce trebuie să repatrieze rămășiţle unui tată necunoscut. Un avocat străin, bizar și plin de pilde (cum e cea de mai sus) își oferă serviciile pro bono. Un sicriu este plimbat încoace și încolo pe pista de aterizare a unui aeroport. O femeie și un bărbat elegant se sfâșie în cuvinte printre câinii vagabonzi și locuitorii unui cartier est-european cenușiu, cu o fervoare ce amintește de Cine se teme de Virgina Woolf.  Un cimitir gotic stârnește o aprinsă discuţie obscenă.  Un testament înregistrat pe o casetă audio este ascultat la un casetofon dintr-un bar de jazz. Chelnerii cehi îţi aduc cafea atunci când le ceri, în engleză, bere. Tragicomedie, malentendu cultural, romance, criză matrimonială. De obicei, filmele de duzină simplifică și aleg doar o singură cale.

În mâinile lui Ole Christian Madsen, nimic și nimeni nu are doar un singur strat; fiecare situaţie și personaj se complică într-un fel neprevăzut. Prag e un film sublim, extrem de emoţionat, dar și foarte subtil și intelectual, despre cum, uneori, trebuie să-ţi arzi toate punţile și să cazi în gol ca s-o iei de la capăt. O căsătorie (din nou, protagoniștii sunt Mads Mikkelsen și Stine Stengade) se deșiră într-un oraș monumental, când romantic, când deprimant, în timp ce soţul trebuie să aranjeze transportul cadavrului tatălui său înstrăinat până în Danemarca. Sunt cei pe care îi iubim altceva decât niște străini? Ce rămâne după noi? Suma lucrurilor pe care le-am făcut sau imaginea pe care ceilalţi o au despre noi? Praga e grav, dar are și accente paradoxale de umor negru, sec, și un ochi agil pentru diferenţele și ciudăţeniile culturale. Refuză cu obstinaţie soluţiile simple. În plus, are unul dintre cele mai exaltante (un)happy end-uri pe care le-am văzut vreodată.

Minimalism islandez: A annan veg/Either Way

În Islanda anilor ’80, într-un peisaj aproape selenar, Finnbogi și Alfred trebuie să picteze linii albe pe șoselile nesfârșite ce par a nu duce nicăieri. Singuri, cu dubiile și poveștile lor, cufundaţi în imensitatea care-i înconjoară, cei doi încearcă să găsească modalităţi de a face timpul să treacă: ascultă heavy metal la casetofon sau beau cocoa cola și vorbesc de femei, de amor, de sentimente și de viitor. Sunt foarte diferiţi, dar vor lega o stranie amiciţie.

Debutantul Hafsteinn Gunnar Sigurðsson pare moștenitorul laconic al lui Kaurismaki: cu numai două personaje și un umor foarte nordic, ne livrează o mică bijuterie de o rară frumuseţe vizuală și intensitate emotivă. La jumătatea dintre comedie și dramă, Either Way e regizat cu multă maturitate și simţ estetic și jucat cu un excelent fler burlesc de cei doi protagoniști (Hilmar Guőjónsson și Sveinn Ólafur Gunnarsson).

Jaf la drumul mare cu arma “vinei liberale” sau cum să tragi în piept suedezii toleranţi.

În Suedia, un pătuţ de copil pare abandonat între două vagoane de tren și încurcă pasagerii. Oamenii de securitate caută, panicaţi, proprietarul. După zeci de anunţuri la difuzor, se dau bătuţi și îl scot pe peron. Dar apoi se gândesc că proprietarul e străin, așa că îl urcă la loc și repetă mesajul într-o engleză hilară. Un grup de cântăreţi ambulanţi format din indieni americani mănâncă cu poftă la un McDonalds, după un concert tradiţional. La o serbare școlară, o fată blondă se zbânţuie, ca scurtcircuitată, pe ritmuri africane. Asimilarea pare totală și Suedia arată ca o societate politicoasă, multiculturală, blândă până la naivitate cu străinii. Această toleranţă extremă a fost speculată de un grup de adolescenţi de culoare care, între 2006 și 2008, au prădat alţi copii (majoritatea albi sau asiatici) în nu mai puţin de 40 de ocazii.

Hoţii se foloseau de un truc intitulat “numărul fratelui mai mare” ce presupunea interpretarea de roluri și o retorică elaborată, mai degrabă decât violenţă. Ei speculau inerţia și frica localnicilor de a interveni atunci când agresorii sunt imigranţi. Play e un film plin de observaţii percutante despre eșecul multiculturalismului: cei mai vulnerabili social vor găsi întotdeauna o modalitate de a specula vina liberală și slăbiciunile păturii înstărite.

Östlund m-a dat pe spate acum 2 ani la Berlin, cu Händelse vid bank, incredibilul scurtmetraj făcut dintr-un singur cadru care a câștigat Ursul de aur. Virtuozitatea sa tehnică e evidentă și în Play, unul dintre puţinele filme care are curajul să abordeze problema “discriminării pozitive” și care arată cum obsesia de a nu fi catalogat drept rasist sau xenofob acţionează uneori, în detrimentul instinctului de conservare sau chiar al bunului simţ. Rezultatul e și amuzant și frisonant în același timp. Regizorul construiește planuri secvenţă sofisticate, impregnate de un umor absurd ce mi-a amintit de Eugen Ionescu.

P.S. Excelent un comentariu pe youtube la trailer: “Pare atât de bun! Sunt terifiat de perspectiva că (filmul) va fi greșit interpretat”. Într-adevăr, spaima de incorectitudine politică poate fi paralizantă.

Nimeni nu intră într-o sală de cinema spunându-și “vai, ce poftă am azi de durere emoţională profundă”. Dar atunci când nimerești accidental peste un film solicitant și dureros, ce-ţi forţează limitele și te plonjează în hăul cel mai negru al naturii umane, poţi ieși din întuneric iluminat de experienţa de-a fi urmărit ceva greu de suportat, însă tăios de adevărat, care te-a pătruns visceral și care promite să te bântuiască multă vreme.

Am intrat nepregătită la Snowtown (auzisem vag că făcuse furori la Cannes din cauza extraordinarei sale brutalităţi) ca să văd cum filmul navighează inexorabil spre unul dintre cele mai cumplite momente de violenţă filmică, comparabil cu cel din Irreversibile. Şi, totuși, am stat lipita de scaun. Poate nu chiar “lipită”: m-am scurs de pe scaun, mi-am pus mânile la ochi încercând să ma apăr de imagini și cred că, la un moment dat, m-am ghemuit și mi-am pus capul pe scaunul din faţă, cam ca în pliantele de avion pentru aterizare forţată.

Categoric, Snowtown nu e pentru sufletele sensibile. Cei care vor avea, însă, tăria rămâne până la capăt (filmul trebuie îndurat în cinema, pentru că fenomenul “audienţei captive” lucrează în favoarea sa; sunt aproape sigură că Andrei Creţulescu va încerca să-l aducă la Bucharest IFF) vor vedea o examinare memorabilă a felului contagios în care răul se propagă într-un vid moral (criticii l-au comparat fie cu Crimă și pedeapsă, fie cu Harry, the Portrait of a Serial Killer). E unul dintre acele evenimente cinematografice de care, pur și simplu, ţi-e greu să te scuturi, pentru că te impregnează și te obsedează. Are și o forţă brută, dar și una insidioasă și, în toată oroarea și urâţenia, există scene de o frumuseţe halucinantă și imagini hipnotice.

O nouă mostră din forţa cinema-ului noului cinema australian

Comparaţiile cu Animal Kingdom de anul trecut nu sunt întâmplătoare: Snowtown este o altă  mostră dintr-un cinema australian din ce în ce mai mai puternic și mai puţin deschis la compromisuri, dispus să meargă până în “inima întunericului”.  Distribuţia nu conţine niciun actor profesionist în afară de fabulosul Daniel Henshal (excelent descris undeva ca fiind “catastrofal de magnetic”), cu o figură de Moș Crăciun bucolic ce se transformă într-o fracţiune de secundă într-una sadică.

Snowtown spune povestea cumplit de adevărată a lui John Bunting, cel mai mare serial killer al Australiei, individ care și-a comis crimele în anii ’90 în Adelaide. Ca și Animal Kingdom,  filmul se concentrează pe sateliţii inocenţi atrași în gaura neagră din mintea ucigașului, de data asta asupra lui Jamie (Lucas Pittaway, un extraordinar actor amator, semănând frapant cu Heath Ledger) care trăiește într-o suburbie autraliana dezolantă, plină de alcoolici, travestiţi, proscriși și abuzatori de tot felul. Justin Kurzel și scenaristul Shaun Grant adoptă perspectiva celui vulnerabil. În acest no (good) men’s land, poliţia este absentă și indiferentă, iar predatorii sunt peste tot.  Mama lui Jamie, singură, depresivă și alcoolică, nu reușește să-l protejeze nici pe el, nici și pe fraţii săi de vecinul pedofil care-i fotografiază și, poate, chiar îi violează. Aici întră în scenă John Bunting, cel care preia repede locul de “tată surogat” le gătește, le face ordine prin casă, îi câștigă încrederea lui Jamie și îl obișnuiește cu crima (într-una dintre secvenţele care-ţi îngheaţă spritul, îl forţează să-și ucidă câinele pentru a-și dovedi bărbăţia). Apoi îl ajută să se răzbune pe vecin, aruncându-i capete de canguri însângerate pe pridvor și gonindu-l din cartier.

Un vigilante cu calităţi de lider de cult

Spre deosebire de alţi ucigași în serie celebri, John n-a acţionat singur, ci în grup, cu ajutorul complicilor. Bunting devine un soi de vigilante convins că face ordine și curăţenie într-o comunitate abandonată de orice autoritate și speranţă. Cu carisma unui Hitler de suburbie, îi cucerește pe toţi, aidoma unui lider de cult. La început, dă dovadă de integritate și de dragoste veritabilă pentru familie, adică de exact acele calităţi ce lipsesc unei colectivităţi profund deprimate. Însă de la “justificat” la arbitrar nu e decât un pas, iar motivaţiile grupului devin ce în ce mai absurde și mai iraţionale. Între seducţie și împotrivire, Jamie este atras în această campanie de torturare și de ucidere a pederaștrilor și a drogaţilor din familie și din vecini.

Senzaţionalism sau onestitate?

Filmul e făcut atât de inteligent și descrie atâtea cercuri infernale încât, atunci când a ajuns la acea secvenţă, în ciuda alergiei din ce în ce mai mare pe care o am pentru violenţa extremă, am rămas în sală. Mi-am dat seama că, într-un film atât de lucrat, nimic nu poate fi gratuit. Cum, până atunci, majoritatea brutalităţilor fuseseră lăsate în afara ecranului, iar cruzimea fusese mai mult implicită, un asemenea moment nu era doar necesar, ci de-a dreptul onest. Da, așa au murit unii oameni, oribil și stupid, din mâna altora exact ca ei. Sentimentul de teroare și de tensiune insuportabilă se adună ca un nor toxic, străpuns din când în când de fulgere lirice și de un sentiment aproape grandios al tragediei și al fatalităţii. Între două secvenţe oripilante, Kurzel strecoară imagini picturale: aparatul de filmat găsește poezie în coșurile de gunoi, în rufele bătute de vânt sau în imaginea ușor suprarealistă a unui camion cu îngheţată. Finalul vine abrupt și nu te lasă să mesteci ultima secvenţă, teribilă: scuipi sau înghiţi?

Un studiu despre “normalizarea” ororii

Snowtown nu e “altă peliculă îngrozitoare cu crime sinistre”, ci un studiu în manipulare, în frică, ignoranţă și sărăcie. Un horror story social-realist cu un killer care e un soi de pater-familias psihopat. Regizorul debutant ne arată cu o incredibilă maturitate felul în care crima poate fi normalizată și incorporată în viaţa de zi cu zi, cum poate deveni încununarea unei relaţii abuzive și cum un criminal de geniu poate convinge comunitatea sa-i devină complice, apelând la unitatea familială.

Mîine revin cu delicii nordice.

“Referendum sau nu?” îl întreb pe tânărul care mă așteaptă la aeroportul Macedonia, unde am aterizat pentru a 52-a ediţie a festivalului de film. Cât timp am fost în aer, s-ar fi putut produce multe întoarceri de situaţie în acest tensionat thriller politic cu final neașteptat. Băiatul ridică din umeri și-mi răspunde cu o un fatalism dezarmant: “Nu știu și nici nu-mi pasă, oricum suntem terminaţi”.  Mă urc într-un luxos Mercedes decapotabil, mașina oficială a unei manifestări din ce în ce mai sărace, care și ea, ca și restul ţării, a turat multă vreme niște motoare obosite ascunse sub o caroserie derutant de lucioasă. E ciudat să mă aflu aici în plină fierbere. De fapt, Grecia e ca o oala care a fiert îndelung și acum a rămas fără apă și se arde: miroase rău a pârleală.

Festivalul de la Salonic, unul dintre cele mai importante din Balcani, se luptă pentru existenţă de cel puţin 3 ani. Atunci, fosta directoare Despina Mouzaki a fost debarcată în urma unui scandal de corupţie, după ce i s-a imputat o gaură de 15 milioane de euro din bugetul public (s-a vorbit de deconturi în valoare de 30.000 de euro doar pentru sesiunile cosmetice ale doamnei) și a fost înlocuită cu Dimitri Eipides, reputatul selecţioner al festivalului de documentare din același oraș,  unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai cinema-ului independent și low cost de pretutindeni. Resemnarea voluntarului care m-a întâmpinat la aeroport nu e decât un fragment dintr-un tablou mai sumbru: depresia a înconjurat ca un nor de pâclă orașul (nu ajută nici vremea bizar de mohorâtă). Sigur, în fiecare zi se fac demonstraţii, dar ele sunt sleite. Peste tot plutește o atmosferă de plumb. Macedonenii au nervii întinși la maximum și izbucnesc din orice, ca vânzătorul de la chioșcul de ziare care îmi spune că revista pe care-am cumpărat-o costa 7.40 și atunci când îi dau 8, ţipă la mine: I SAID SEVEN EUROS AND 40 CENTS!!! Era cât pe ce să-i răspund: “But can you say 120 billions?”. Când își dă seama că a greșit, își cere scuze și îmi spune că e “foarte stresat”.

Sentimentul de dezolare e mult diferit cu energia aproape maniacală de anul trecut, când festivalul a avut loc în decembrie și când grecii se aflau în plină febră consumistă: era imposibil să te miști pe trotuare din cauza zecilor de sacoșe de shopping supradimensionate.  Tavernele și ozeriile erau pline ochi, Salonicul părea un oraș care sfida dezastrul, încăpţinându–se să danseze în ruine cam ca Zorba grecul. Încăpăţinarea localnicilor de a se simţi bine indiferent de circumstanţe era nediminuată. “Nu e decât ultima zvâcnire a unei gaini decapitate, o zbatere în gol alimentată de carţi de credit”, mi se spunea, dar îmi venea greu să cred.

După un an, diferenţa e aproape șocantă. Așa cum remarca și Ada Solomon, producătoarea filmului “Cu cele mai bune intenţii” al lui Adrian Sitaru (prezentat în secţiunea Balcanic Survey), Salonicul arată ca un oraș din ce în ce mai degradat: e cenușiu, ursuz, sufocat de cerșetori, homleși și de emigranţi africani care încearcă, din ce în ce mai agresivi, să-ţi vândă fake-uri. Patronii de taverne stau la agăţat și aproape că te bagă cu forţa în localuri. Ciudat, dar rămâne obscen de scump pentru un oraș falimentar. Oamenii mă asigură că “s-a mai ieftinit”. Cică dacă înainte, pe faleză, plăteai 5 euro pentru o cafea, acum dai 4.5… Sunt sceptică. Pe acoperișul hotelului Elektra, un loc încă seren și olimpian, am băut un pahărel de vin la 5 euro, mai scump și mai prost decât oricând. Piaţa Aristoteles e mai tot timpul plină ochi de pierde-vară:  fie că n-au unde se duce (șomajul din oraș se apropie de 40%), fie protestează sau diseacă ultimele știri alarmante, fie că taie frunză la haitele de câini vagabonzi gigantici, în mirosul copleșitor de vanilie și de scorţișoară împraștiat de celebrele patiserii macedonene.

Arta în criză și paradisul pierdut

Dacă Salonicul mi s-a părut un oraș blazat, festivalul refuză să se resemneze. La ceremonia de deschidere, sobră și solemnă, Eipides a recunoscut, onest, că s-a întrebat de nenumărate ori dacă mai merită să se lupte pentru un festival de film, când Grecia traversează unul dintre cele mai dificile momente ale sale. Acum, mai mult decât oricând, avem nevoie de artă, de marfă spirituală, ca să ne desprindem de dictatura economicului, este concluzia. Spre lauda lui, Epifides a reușit să facă o ediţie alimentată aproape exclusiv din fonduri europene. Importanţa cinema-ului într-un perioadă de privaţiune și lipsă de speranţă a fost întărită și de invitatul de onoare al festivalului, regizorul Alexander Payne, cel care a deschis festivalul cu ultima sa peliculă, The Descendants. O mișcare perfectă din partea organizătorilor: nu se putea un opening mai nimerit. Payne și directorul de imagine Phedon Papamichael sunt de origine greacă (regizorul lui About Schmidt și Sideways, o prezenţă fermecătoare și elegantă, a vorbit într-o greacă fluentă). Iar The Descendants este filmul despre care toată lumea vorbește: de la premiera lui de la Toronto, a avut parte de cronici excelente și e aproape sigur că va primi multiple nominalizări la Oscar (cea pentru George Clooney e asigurată). Poate fi Ordinary People al lui 2012, adică acea peliculă intimistă, cu o doză oarecum disconfortantă de realitate învelită într-o crustă feelgood, bine scrisă și bine jucată, pe care votanţii Oscar o încurajează din când în când, în detrimentul cinema-ului de mare spectacol sau cu mesaj social înălţător.

La conferinţa de presă de a doua zi, Payne s-a arătat din nou solidar cu calvarul poporului grec. Papamichael și-a scos, în schimb, mănușile: “Trebuie să recunosc că, în momentul de faţă, există un puternic sentiment anti-grecesc în SUA. Americanii, care așteaptă foarte puţine de la stat și care muncesc, deseori, și 80 de ore pe săptămână, nu înţeleg de ce o ţară ca Grecia o trebui iertată de datorii. O consideră alintată”. A terminat prin a-și mai îndulci niţel discursul: “Poate că nu sunt foarte bine informaţi” .

The Descendants poate fi încadrat în categoria dramedy – acel gen dificil și greu de nimerit care încearcă să îmbine patosul cu umorul, tragedia cu surâsul frivol. Își merită pelicla tot hype-ul? Şi da și nu. E un film decent și atent lucrat și vine într-un sezon hollywoodian submediocru, dar nu e fără păcate. Entertainment superior, însă nu excepţional. Pentru fiecare scenă bine scrisă, revelatoare, există una previzibilă și forţată. Povestea, inspirată de un roman de Kaui Hart Hemmings este, la bază, o soap opera despre “reconectare” și importanţa familiei: în urma unei tragedii, un tată înstrăinat trebuie să înveţe să comunice cu fiicele sale dificile. După un accident nautic, soţia lui Matt, un avocat de succes, intră în comă ireversibilă și, conform testamentului, trebuie deconectată de la aparatele care o menţin artificial în viaţă. De parcă acest lucru n-ar fi de ajuns, Matt descoperă că ea avea o aventură extraconjugală și că urma să-l părăsească. În timp ce Elizabeth se stinge lent în patul de spital, în imagini de un naturalism anti-hollywodian, Clooney descoperă ce-i mai important în viaţă, adică valorile eco-familiale. Pelicula e amplasată în Hawaii-ul modern, în partea nevăzută a paradisului, ceea ce-i conferă o notă inedită.

Clooney, un “loser” care vrea să câștige un Oscar

Primele minute sunt acaparatoare: Matt, în voice over, ne dărâmă, cu sarcasm, clișeele turistice (moartea, durerea și culoarele impersoanle de spital sunt cam la fel peste tot) și încheie cu “fuck paradise!”.  Eroul a moștenit ultima bucată de pământ virgin din Hawaii, aflată în posesia familiei sale de generaţii, și acum e presat de rude să-o vândă unor industriași ce vor să construiască acolo terenuri de golf (nu trebuie să fii medium ca să-ţi dai seama care va fi decizia lui Matt, cel reconvertit la bunele sentimente). The Descendents e, până la urmă, pe cât de suprinzător, pe atât de frustrant. Suprinzător pentru că, pentru prima dată, Payne renunţă la sarcasmul său tăios pentru un film de familie călduţ, sentimental și tandru-amuzant.  Neașteptat e și felul în care Clooney abandonează orice formă de vanitate (deși unii mai cinici ar putea protesta că e vorba de o mișcare scontată, din categoria celor “daţi-mi, vă rog, un Oscar pentru rol principal”). George arată obosit și complet pierdut în caraghiosele sale cămăși hawaiiene: se străduiește să-și dărâme imaginea glamour și reușește parţial. Dar, de fiecare dată când mai că începi să-l crezi în rol de soţ-tată perdant, ceva din personalitatea mega-starului ripostează. Am găsit scenele sale melo, care ar fi trebuit să fie devastatoare (cum ar fi cea în care el, îndurerat, dar și furios, îi face reproșuri soţiei comatoase), bizar de inerte emoţional. Poate pentru că sunt prea calculate. Poate pentru că, asemenea Angelinei Jolie, George a devenit un star prea mare și aura sa de zeitate hollywoodiană îi bruiază credibilitatea de “everyday man”. Tragicomedia e dificilă, pentru că e greu de nimerit proporţia justă de melodramă și de umor (negru în acest caz). În timp ce unele secvenţe sunt superbe (în special cele în care Matt întâlnește alţi membri ai familiei, toţi actori fabuloși ce “fură scena”), altele sunt complet dezechilibrate. Trecerea de la scenele larmoiante la cele hazoase e, deseori, prea căznită. Pentru fiecare moment adevărat/profund există unul cu un peisaj Hawaiian superb, scăldat în soarele apusului. Pentru fiecare revelaţie, există un cântecel etno revigorant pe coloana sonoară. După multe din secvenţele hiper-dramatice, Payne simte nevoia să joace cartea râsetelor ieftine sau al umorului sec, absurd, ceea ce taie des din emoţie, Așa că intervine detașarea. Personajele secundare sunt, însă, superb schiţate: socrului tiranic (Robert Forster, superb), devastat de durere, care îi reproșează lui Matt că Elizabeth a murit pentru că el n-a fost în stare să fie un soţ bun;  fiicele adolescente dezabuzate, complicate și vulcanice (marea descoperire a filmului e tânăra Shailene Woodley în rolul lui ALex); amicul aparent decerebrat al lui Alex, care se dovedește până la urmă un filosof primitiv; amantul “nu foarte ticălos” și soţia acestuia, aparent naivă, dar mult mai puţin neajutorată decît pare la prima vedere… Personajul lui Clooney rămâne, însă, un mister, pentru că nu aflăm de ce a eșuat ca tată și ca soţ până acum. Ni se cere să empatizăm cu el doar pentru că e Clooney. Sau mai bine zis “Clooney cel grozav care a acceptat să apară într-un rol de om normal”.  N-am fost dezamagită, n-am avut sentimentul că am pierdut timpul la cinema. E un film inteligent croit în multe locuri care, însă, ar fi putut fi mult mai mult. Am ieșit mai degrabă cu o stare de excitare agreabilă, dar și cu o senzaţie de “și ce dacă?”.  Nu l-am purtat prea mult cu mine.

Zguduitor și obsedant e, în schimb, australianul Snowtown, de departe revelaţia acestui festival. Despre acesta și alte revelaţii “must see” în curând.

“Coming soon” ni se spune pe prima pagină. Chiar foarte soon: 1-9 octombrie 2011. Tot de pe prima pagină aflăm că e vorba despre “un festival al filmelor necenzurate” și că se desfășoară “sub înaltul patronaj al Președintelui României”.

Ce nu ni se spune e că această ţeapă a fost finanţată de către CNC cu suma de 85.000 lei. Probabil că nu le-a ajuns să-și angajeze un om pentru site.

http://www.ro-iff.ro/

Dar, hei, până la urmă e vorba de David Fincher! Mai mult, de data asta are un subiect-mănușă care-i dă ocazia să-și exploreze cota cea mai sumbră… Omul nu poate da greș cu un thriller transgresiv.

La o primă vedere, regizorul își ia puţine libertăţi: povestea pare copiată foarte atent, doar că aici avem actori (în marea lor parte) englezi care vorbesc cu accent suedez și valori de producţie mai înalte. Aceeași atmosferă primejdioasă, cu patimi misogine, neonaziste și inflexiuni sado-maso într-un décor aparent aseptic.

Stilistic vorbind, filmul are aceeași paletă cromatică precum The Social Network sau Zodiac. Există, în schimb ceva mai multă acţiune ca în pelicula suedeză. Rooney Mara e făcută să semene foarte bine cu Noomi Rapace dar, cel puţin în trailer, nu are prezenţa magnetică a acesteia. Există mulţi care spun că remake-ul (indiferent de regizor și de bugetul infinit mai mare) nu poate funcţiona fără Rapace. Pentru ei, Noomi este Lisbeth Salander. Din păcate, trailerul nu risipește aceste prejudecăţi. Mara pare cu mult mai ștearsă. În schimb, îmi place că Fincher îl readuce pe ecran pe ameninţătorul și versatilul Julian Sands și pe legendarul Christopher Plummer. În original, Mikael Blomkvist, jurnalistul de investigaţii, face echipă cu Lisbeth după ce ea decide să-l contacteze (de cele mai multe ori, acesta rămâne un pion în ticlurile voluntarei hackeriţe). Aici James Bond-ul Daniel Craig pare a avea un rol ceva mai pro-activ (o lege nescrisă a Hollywood-ului spune că starul masculin nu poate fi eclipsat).

Ce e grozav în trilogia literară Millennium și unul dintre lucrurile care s-au tradus bine în primul film, este faptul că în spatele intrigii cu magnaţi corupţi, sânge albastru degenerat, scene brutale de viol, doze șocante de crimă și de trădare, Stieg Larsson, un scriitor cu viziuni feministe declarate, a croit o perfectă eroină cyber-punk, neo gotică: vulnerabilă dar și al naibii de puternică, fucked up, dar niciodată o victimă, expusă și misterioasă, anticonformistă, inclasabilă și de o inteligenţă supranaturală. San Francisco Chronicle o descrie ca “unul dintre cele mai fascinante personaje din ficţiunea modernă de gen.” Larsson reușește să ne facă s-o iubim, în ciuda naturii sale antisociale și a firii sale violente. Până la urmă, întrebarea esenţială rămâne: va reuși Mara Rooney imposibilul?  Mă va face s-o uit pe inimitabila Noomi Rapace?

se numeşte Aaron Sorkin, dramaturg adoptat de Hollywood, creatorul serialului “West Wing” şi scenaristul premiat cu un Oscar pentru “The Social Network”. “Moneyball”, ultimul său film (mai toate peliculele pe care-şi pune amprenta sunt “ale lui”, regizorul fiind un soi de guest star – situaţie extrem de rară într-un business în care scenaristul e aşezat pe treapta inferioară), cu Brad Pitt în rolul principal, e despre un manager de baseball care se foloseşte de un program computerizat ca să-şi selecteze jucătorii. Software, baseball? Hmmm. De ce nu? La urma urmei, cam la fel am reacţionat şi anul trecut:  Facebook? Tocilari în faţa computerelor? Vezi să nu.

Şi, totuşi, el a reuşit să facă din povestea unor geekşi implicaţi într-un proces de drepturi de autor şi ajunşi peste noapte miliardari, una dintre cele mai fascinante drame ale ultimilor ani, pentru a mirosit că povestea are valenţe “clasice” (prietenie, loialitate, mărire, trădare, gelozie, dorinţă de putere, dezumanizare). Despre Sorkin se spune că scrie scenarii deştepte despre oameni deştepţi, iar marca lui sunt dialogurile mitraliate şi replicile sclipitoare.

6 lucruri (deprimante) pe care Hollywood-ul (cel rău) nu aţi vrea să le ştiţi dar le aflaţi aici.

E stabilizat şi trimis, tot cu barca, înapoi în Sulina. Pe drum, şalupa se ciocneşte cu alta şi bărbatul moare în accidentul fluvial (e singura victimă). Şi nu se termină aici. Pentru că omul a murit într-un vehicul medical, legea cere să i se facă autopsie. Dar asta ar însemna un alt drum la Tulcea, iar barca e avariată şi nimeni nu mai trimite alta pentru un mort. Aşa că, în lipsa unui dispensar, medicii fac autopsia chiar pe faleză, în văzul sulinezilor cu curiozităţi morbide. Nu ştiu dacă s-au tăiat bilete.

Măcel la Veneţia. O hăcuială parcă niţel mai puţin sinistră a avut loc la Veneţia, unde criticii de film au măcelărit-o pe Madonna, regizoarea, care a făcut un film despre povestea de iubire dintre  Wallis Simpson  şi prinţul de Welles. Xan Brooks de la The Observer e plin de epitete: “Filmul e mai rizibil decât ne-am fi aşteptat: un curcan beat care se crede păun, o nebunie pavoazată şi ridicolă. Ce film extraordinar de idiot, auto-indulgent şi catastrofal manevrat! Îl întrece în prostie chiar şi pe Filth and Wisdom, calamitatea anterioară Madonnei. <<Regia>> peliculei e atât de jalnică, încât nu poate fi denumită ca atare.”

Jason Solomons de la The Guardian găseşte că putea fi şi mai rău: “Măcar n-a fost rănit niciun actor la facerea acestui film. Dacă povestea modernă e banală şi inertă, Andrea Riseborough se întrece pe sine în rolul lui Wallis; arată ca o imitatoare a lui Joan Crawford care a consumat o doză fatală de benzadrină.” Pe Shane Danielsen de la Indiewire, pelicula îl lasă, pur şi simplu, fără cuvinte: “W.E al Madonnei trebuie văzut ca să fie crezut, pentru că până şi cele mai bine alese cuvinte pălesc în faţa acestei grozăvii de proporţii galactice. Şi, totuşi, şi eu şi ceilalţi spectatori, am rămas lipiţi de scaun. De la Shadowboxer al lui Lee Daniels încoace n-am văzut ceva mai cumplit la toate nivelele şi, totuşi, atât de captivant.”

Până acum, în competiţie, favorit la Leul de aur par a fi Shame al lui Steve McQuenn (cel cu Hunger) şi Tinker Tailor Soldier Spy, pelicula pe care o aştept cu înfrigurare de câteva luni.  Jason Solomons scrie: “Cel mai bun film şi, cu siguranţă, favoritul la trofeul suprem e Tinker Tailor Soldier Spy. O adaptare stilizată şi elaborată a romanului lui John Le Carré. Distribuţia îţi lasă gura apă şi toţi actorii se dovedesc a fi extraordinari. Reconstituirea de epocă (anii ’70, nn) e o minune, costumele sunt perfecte şi felul în care regizorul suedez Tomas Alfredson pătrunde, intuitiv, sub faţada comportamentului britanic este remarcabil. Nu există nicio notă falsă în tot ansamblul.”

Link-ul zilei: http://whatculture.com/film/10-most-iconic-images-in-film-history.php

-         Nu trebuie să fii expert în baletul modern ca să observi că Pina Bausch a rescris legile spectacolului de dans şi că a fost unul dintre cei mai radicali şi mai influenţi coregrafi.

-         E unul dintre puţinele filme care se foloseşte de tehnologia 3 D cu o noimă: tridimensionalitatea întregeşte experienţa teatrală şi te catapultează în scaunul unui spectator fascinant (adâncimea pe care o aduce 3 D-ul este esenţială mai ales pentru iluziile optice din uluitoarele scene finale).

-         Pina te scoate din teatru: deşi există multe numere coregrafice incredibile filmate în Tanztheater, cele care îţi taie cu adevărat respiraţia sunt realizate în exterior, în parcuri, pe stradă, în Wuppertal, în piscină, în Café Muller, locul preferat al coregrafei. Se mizează multe pe contrastul dintre mişcările încete şi elaborate ale dansatorilor şi oraşul surprins în forfota lui cotidiană.

-         Documentarul e o minune vizuală; e greu de spus unde se termină munca Pinei şi începe cea a lui Wenders. Cei doi erau prieteni buni şi au discutat îndelung despre proiect (Bausch a ales chiar ea dansurile pentru documentar), dar moartea neaşteptată a coregrafei, în 2009, l-a forţat pe regizor să continue singur proiectul. Wenders, dezolat dar şi mai motivat, a fost foarte atent să rămână fidel spiritului coregrafei. Simbioza perfectă transpare în toate detaliile, de la alegerea hainelor, la folosirea inovatoare a culorii, la unghiurile şi locurile de filmare.

-         Dansatorii nu sunt toţi foarte tineri şi frumoşi. Pina era faimoasă că includea oameni “în vârstă” în numerele ei. Tineri, bătrâni, frumoşi sau banali, cu toţii contribuie la frumuseţea filmului cu mişcarile şi trupurile lor. Fie că sunt implicaţi în numere de grup sincronizate, în solo-uri viscerale, introspective, sau în duete cu încărcătură senzuală, nu-ţi poţi lua ochii de la ei.

-         Muzica e, cum altfel, decât sublimă, dar ceea ce frapează sunt mai ales sunetele pe care-l fac trupurile în dans: zgomotul talpilor în contact cu podeaua, cel al ciocnirilor corpurilor, respiraţia dansatorilor sau strigătele lor, de care n-ai parte într-un balet tradiţional.

-         La splendoarea vizuală contribuie atât costumele, cât şi alte obiecte de recuzită sau de décor, de la apă, la stânci, la scaune de cafenea sau la mici bucăţi de hârtie luate de vânt.

-         Pina are multă emoţie şi o doză consistentă de miracol – este un document extraordinar al operei artistei, din momentul în care şi-a pus bazele propriei companii în Wuppertal, în 1973, şi până la dispariţie.

Refuz să cred aşa ceva şi m-am hotărât să împing ideea în spatele draperiilor roşii ale realităţii. Prefer o stare de negare şi de continuă aşteptare. Sper ca, într-una dintre sesiunile lui de meditaţie transcendentală să-l viziteze un pitic sau să-i vorbească un buştean. Sau poate va vedea ideea următorului film în zaţul cafelei sale foarte negre şi organice şi va simţi impulsul să pună mâna pe prima cameră digitală care-i iese în cale ca să-şi filmeze viziunea. Nu sunt încă pregătită să renunţ la el.

Acum, avantajele:

1. Noul model e mai mic, mai subţire şi mai uşor. E mai portabil decât orice IPad şi mă simt mai confortabil atunci când îl arunc în geantă.

2. Mă face să economisesc bani. Citesc un capitol gratuit din fiecare carte înainte s-o cumpăr. Dacă nu-mi place, n-o iau.

3. Pot să-l car cu mine peste tot, în transportul în comun, la restaurante, în parc. Aşteptarea prietenilor care întârzie mereu devine mult mai suportabilă.

4. E grozav că pot să citesc simultan mai multe cărţi şi să trec de la una la alta.

5. Pot să am în mână “noul fenomen literar” în doar câteva secunde.

6. Experienţa cititului pare extrem de naturală. Display-ul adaptabil e atât de prietenos, încât ai senzaţia că literele de absorb pe tine şi nu invers. Contrastul e perfect.

7. Îmi place ideea să deţin fizic o carte şi îmi place şi mirosul lor, dar nu mai am demult loc în biblioteca din garsoniera mea.  Pe Kindle pot să stochez peste 20.000 de volume (dacă sunt suficient de nebună).

8. Cărţile pe care le cumpăr sunt ale mele pentru totdeauna. Le pot şterge de pe device şi le pot descărca din nou peste 20 de ani.

9. Pot face însemnări şi-mi pot scoate citate în My Clippings.

10. Are şi un mp3 player incorporat.

11. Îmi pot organiza foarte bine cărţile pe categorii: esee, beletristică, literatură de vară, etc.

12. Modelul meu are  3G Whispernet şi asta înseamnă că-mi pot verifica emailul pe drum fără să mă coste nimic – browserul nu e foarte navigabil dar, la naiba, am internet gratis. Am citit undeva că atunci când ieşi din ţară te costă cam 5 $ pe săptămână să te conectezi la reţeaua locală de 3 G, ceea ce oricum e mult mai ieftin decât transferul de date în roaming, dar până acum am făcut-o în 2 ţari şi nu m-a costat nimic. Gmail-ul e uşor accesibil, ca şi twitter-ul mobil.

13. Pot să citesc ieftin reviste cult ca Asimov’s Science Fiction şi Ellery Queen’s Mystery Magazine. Toate ziarele şi revistele cu ediţii Kindle sunt gratuite timp de de 14 zile.

14. Dacă îl pierzi, nu pierzi şi cărţile care rămân în contul tău.

15. Spre deosebire de IPad, ecranul e lizibil şi atunci când soarele bate direct în el, ceea ce mă scuteşte de efortul de-a căuta o zonă de umbră.

16. Citesc în timp ce pedalez pe bicicleta eliptică şi toată chestia nu mi se mai pare chiar atât de chinuitoare.

17. Îl pot folosi în metrou fară ca nimeni se holbeze peste umărul meu. Nu mai e nevoie să ascund coperta când citesc ceva compromiţător.

18. Pot cumpăra cărţi electronice şi de pe alte site-uri în afară de Amazon şi apoi le pot converti cu programul Calibre.

19. Bateria mă ţine şi o săptămână.

Nu, nu lucrez pentru Amazon; sunt, pur şi simplu, îndrăgostită de Kindle-ul meu.

Criza nu ne-a făcut mai performanţi. Criza le-a dat ocazia şefilor noştri psihopaţi să fie mai eficienţi cu torturile lor sadice.

Comedii cu şefi de groază s-au tot făcut (cinema-ul pare a avea o obsesie cu aceşti vampiri în costume ce vânează în open space-uri, la lumină de neon), dar aceasta este una pentru noua economie sinistră. Aici au un randament sporit: sunt într-adevăr coşmareşti, dezgustători, drogaţi, libidinoşi, perverşi, sadici, lascivi, debili, lacomi, obsceni. Nimic, niciun cod al muncii sau al corectitudinii politice, nu pare a sta între ei şi plăcerea de-a inventa noi şi savuroase metode prin care să-şi impună discreţionar puterea şi să-şi umilească subalternii.

În Horrbile Bosses ei sunt nişte caricaturi, dar sunt al naibii de amuzanţi, iar actorii care-i interpretează (Jennifer Aniston, Kevin Spacey şi un Colin Farrell de nerecunoscut) se distrează copios în pielea acestor diavoli delicioşi de malefici care nu au morală sau ruşine şi sunt convinşi că vor scăpa nepedepsiţi. Amărâţilor exploataţi nu le rămâne decât să-i ucidă ca să se salveze. HB e obraznică, scandaloasă, dar revigorantă (îţi oferă citate pentru încă un an). Sacrifică nuanţele pentru replicile dinamită şi pentru hohotul grobian, ceea ce n-o ridică la nivelul unui, să zicem Office Space dar, alături de Bridesmaids, e una dintre cele mai entertaining şi mai obraznice comedii ale anului.

Aici trăieşte Alex, un bărbat aflat în zona nedefinită “treizeci plus”, într-un limbo între tinereţe şi vârsta mijlocie întreţinut cu program (îl descoperim într-un plan secvenţă elaborat, în tradiţia noului val românesc, dar fluid şi deloc strident). Poartă converşi, tricouri de hipster cu 10 ani mai tânar şi un tatuaj pe soldurile care nu mai sunt aşa ferme.

Nu e căsătorit, are o prietenă care pare abia o puştoaică şi un job cool în “new media”. Flirtează pueril şi faţiş cu nevestele prietenilor săi, chiar de faţă cu iubita. Obligaţiile familiale mai pot aştepta: îşi poate încă permite să aibă grijă doar de sine, pentru că părinţii lui sunt încă tineri, nici n-au ieşit la pensie. Ascultă heavy metal optzecist şi refuză să-şi arunce chiloţii din armată, îngălbeniţi. Dar maturizarea vine abrupt, în doar câteva secunde. E smuls din starea de levitaţie şi de negare şi aruncat la pământ, în timp ce prezentul năvăleşte peste el. Primeşte “acel” telefon: află că mama lui a avut un accident cerebral şi că e internată în oraşul natal. Panicat, ia un tren spre provincie. Nu, nu urmează o călătorie prin tenebrele jalnicului sistem de sănătate autohton, puteţi răsufla uşuraţi. Ce-ar mai fi de spus în materie, după definitivul Lăzărescu?

În multe aspecte, Din dragoste… e un “anti-Lăzărescu”: în loc de indiferenţa, cinismul şi răutatea celor din jur, avem o grămadă de oameni săritori, gata să dea sfaturi şi să ajute (sunt plini de bunele intenţii cu care, de cele mai multe ori, e pavat iadul). Sitaru face şi o observaţie particulară – în faţa unui sistem virusat de corupţie şi de incompetenţă, românii devin solidari şi îşi pasează, aproape isteric, informaţii despre medicii capabili şi tratamentele minune -, dar şi una universală: boala şi suferinţa par “bunuri” comune. Alex e pierdut: nu numai că-şi vede mama neputincioasă, o situaţie îngrozitoare pentru orice copil, dar se trezeşte la discreţia unor doctori care sunt cântăriţi profesional doar în funcţie de cât de frumos se poartă.

Maica-sa patinează, nu pare recuperată, are amnezii (“normale” după un atac, i se dau asigurari), nu mai e ea însăşi (oare?), ci o femeie plângăcioasă şi foarte vulnerabilă. Tăică-su e stingher, nu-l ajută cu nimic. Alex trebuie să preia controlul. Trebuie să ia decizii de viaţă şi de moarte, să trieze sfaturile valide de cele parazitare, să facă slalom printre orgoliile medicilor de provincie şi să suplinească nevoia lor de a comunica şi de-a epata, ba chiar să ignore voinţa părinţilor pe care-i crede incapabili de-a hotărî ce-i bine şi ce nu. Devine din ce în ce mai mai paranoic.

Potrivit declaraţiilor regizorului, scenariul filmului este inspirat dintr-o experienţă proprie. Însă atacul de cord pe care mama cineastului l-a suferit, e înţelept înlocuit cu un atac cerebral. Alex nu e deloc convins că mama lui se face bine şi-i pândeşte orice deraiere logică şi fiecare bizarerie de comportament ca pe semne ale unor iremediabile sechele psihice. Paranoia lui ni se transmite şi nouă. De ce continuă să se repete? De ce şi-a pus tocmai pijamaua aia? De ce s-a lovit şi-a sângerat pe podeaua spitalului? Creierul ei şi viaţa lui nu vor mai fi niciodată la fel.

Aşa cum a dovedit şi în lungmetrajul său de debut, Pescuit sportiv, sau în scurtmetrajul multipremiat Colivia, Sitaru are abilitatea de-a construi, cu o uşurinţă fantastică, secvenţe masive, extraordinare, de interacţiune umană, cu caracterizări când fine, când burleşti, cu energii fluctuante şi dialoguri sclipitoare. Le urmăreşti ca pe un meci de box, cu aceeaşi tensiune şi gol în stomac. În filmul de faţă, rezerva de spital funcţionează ca un microcosmos suferind, aiuritor, melodramatic, hilar şi e minunat exploatat prin scene atent observate, infuzate de comedie absurdă, uneori neagră de-a dreptul (se râde mult, în hohote) şi de accente suprarealiste. Persoanejele secundare ar fi putut vira uşor în caricaturi şi, totuşi, ele rămân credibile, savuroase şi empatice (Gabriela Popescu e o revelaţie; fură scenă în rolul unei paciente sonate care funcţionează ca un comic relief).

Regizorului nu-i scapă nici felul în care spitalele infantilizează pacienţii. Mama lui Alex (excelentă Natasa Raab), blajină şi docilă, cu un bun simţ ce primează înaintea instinctului de conservare, zace în pat într-o pijama roz-bombon cu imprimeu cu pisici şi aşteaptă răbdătoare să fie supusă unor proceduri pe care nu le înţelege, doar pentru că experţii o asigură că sunt necesare.

Din dragoste cu cele mai bune intenţii îţi intră sub piele discret şi are o lejeritate înşelătoare. În adâncime, e traversat de un subcurent aproape insuportabil de suspans, pentru că Sitaru ştie să se joace cu aşteptările noastre.

Filmul durează sub două ore şi nu are lungimi, însă începe să fie uşor repetitiv spre final. Obsesia stilistică a lui Sitaru – unghiurile subiective – devine, ca şi în Pescuit sportiv,  obositoare şi nu aduce nimic în plus. Eroul principal devine greu de suportat pe masură ce se comportă din ce in ce mai nevrotic; începe să-şi piardă din relief si e redus doar la reacţiile pe care le are la ce i se intâmplă. Dar sunt defecte mici într-un ansamblu cu profunzimi de descoperit în mai multe vizionări. Pus faţă-n faţă cu mortalitatea părinţilor, Alex (Bogdan Dumitrache) se confruntă cu propria-i finitudine şi singura soluţie de a-şi anihila această spaimă e să devină un control freak, să se facă stăpân peste boala mamei, să pună ordine în ea.

Nu ştiu dacă Sitaru a citit seminala The Denial of Death care i-a adus lui Ernest Becker un premiu Pulizter, dar filmul ar putea acompania foarte bine următoarea ediţie revizuită a cărţii. Becker scrie că motivaţia de bază pentru comportamentul uman este necesitatea noastră biologică de a ne controla anxietatea primară, de-a nega teroarea morţii şi Sitaru e perfect de acord. Pretinzând că suntem în control, ne simţim în siguranţă, avem senzaţia că lumea e maniabilă. Antropologul american scrie că rădăcinile răului nu rezidă în natura animalică a omului, în agresivitatea sa teritorială sau în egoismul său funciar, ci în nevoia sa compulsivă de-a obţine respectul şi recunoaşterea, de-a respinge condiţia de muritor şi de a-şi contura o imagine eroică.

După Becker, dorinţa noastră de bine e cauza celor mai mari rele. Alex se închipuie eroic când îşi asumă povara vindecarii mamei sale şi asta îl determină să ia decizii pripite, dar se iluzionează că preia frâurile şi repară stricăciunile cu o pastilă roz sau un doctor mai bun. Confruntarea cu moartea îl face să se simtă neajutorat, impotent, pasiv şi umilit. Nu-i obişnuit să se predea. În cele din urmă, Alex face mai mult rău decât bine. Nu se luptă cu personaje negative, ele nu există. Se bate don quijotesc cu timpul, cu fatalitatea, cu natura umană. N-are cum să câştige. Nici el şi nici noi. Într-o zi (dacă avem noroc, cât mai târziu), în ciuda celor mai bune intenţii ale noastre, acel telefon tot va veni.

1. Sursa literară. Romanul aparţine unuia dintre cei mai mari scriitori britanici postbelici şi asta n-o spun eu, fană compulsivă, iniţiata în Le Carré de bunicul meu, ci revista The Times. Şi nu e vorba oricare roman al său, ci de un pilon al faimoasei “trilogii a războiului rece” cu George Smiley, un spion anti-007, cam bătrâior şi cinic, decepţionat de toate guvernele din lume, luptând atât cu rivalii săi ruşi, cât şi cu propriile dubii existenţiale.

Nimeni nu reuşeşte mai bine decât Le Carré, maestru al romanului de spionaj în descendenţă Graham Green, să îmbine intrigile geopolitice rocamboleşti cu personajele dickensiene şi cu protagoniştii deziluzionaţi, conştienţi de ambiguitatea morală a muncii lor, implicaţi într-o confruntare mai mult psihologică decât fizică. Tinker Tailor Soldier Spy a mai avut parte de o versiune pentru micul ecran – o excelentă adaptare BBC de 315 minute, cu un sir Alec Guinness de-a dreptul providenţial. Durata se potrivea foarte bine poveştii bogate, filigranate,

şi va fi interesant de văzut cum va reuşi filmul s-o comprime, fără să-i răpească din complexitate. Sunt curioasă şi dacă Gary Oldman va izbuti să-l eclipseze pe marele Guinness şi să obţină acel Oscar care l-a ocolit, pe nedrept, până acum.

2. Regizorul. Suedezul Tomas Alfredson este autorul originalului Let the Right One In (2008), un horror devenit déjà mega-cultisim.

3. Distribuţia fabuloasa. Un soi de who’s who al celor mai în vogă/veneraţi actori britanici ai momentului: Benedict Cumberbatch, Ciaran Hinds, Colin Firth, Gary Oldman, Mark Strong, Simon McBurney, Tom Hardy, Stephen Rea şi John Hurt.

4. Trailerul, simplu şi eficient, ce foloseşte extrem de percutant muzica scrisă de Danny Elfman pentru Wolfman. E ameninţător, sumbru, straniu dar, cumva, şi poetic. În clipa în care Smiley/Oldman îi spune lui Karla, doppelganger-ul său sovietic, “Tu şi eu nu suntem atât de diferiţi; amândoi ne irosim viaţa căutând slabiciuni unul la celălalt”, mi s-a făcut pielea de găină.

5. Faptul că The Guardian îl dă ca favorit pentru Oscarurile din 2012.

În seara “marii finale”, demografia din sală variază de la “vechi”, la “noi” şi pentru că e vorba de o proiecţie de presă, dar şi pentru că franciza are un irezistibil appeal inter-generaţional. Sunt la IMAX-ul din Cotroceni, încadrată de doi “ultraşi” Potter. Mi-e imposibil să nu mă contaminez cu anticiparea sălii, cu freamătul şi energia ei; la fel de greu mi-e să mă detaşez de suspinele şi de exclamaţiile care-mi vin, dolby surround, din ambele părţi. N-am o dispoziţie cinică şi, chit că enuziasmul meu în ceea ce priveşte seria e cumpătat, recunosc că sunt martora unui moment capital: sfârşitul celei mai de succes francize cinematografice din istorie. Nu sunt chiar “virgină”, precum aceşti doi delicioşi comentatori, dar nici iniţiată: am citit doar primul volum şi am văzut 3 ½ din cele 8 adaptari pentru marele ecran. Aşa că am o mulţime de întrebări cu care le mitraliez pe fanele de lângă mine: Ce e un horcrux? Ce face, de fapt, diadema? De ce unii morţi ajung în tablouri şi alţii nu? Severus nu era ăla rău? De ce nu există o vrajă care s-o anihileze pe cea a inamicului? De ce sunt aşa de ponosit îmbrăcaţi cu toţii, ca în filmele cu rezistenţa franceză? Slavă domnului că aceast ultimul capitol, regizat de David Yates, nu-ţi lasă prea mult timp de nedumeriri: în loc de un bocet elegiac, e ca o salvă glorioasă de tunuri trasă la înmormântarea unei şef de stat ficţional. E energic, exaltant, construit din secvenţe extrem de elaborate, emfatice, ba chiar monumentale, vizualmente ameţitoare. Această ultimă aventură e atât de vie că până şi eu, contemplatoare din off a nebuniei, îmi doresc să nu se mai sfârşească. Când, după două ore şi jumătate de acţiune nonstop, acest lucru se întâmplă, am alte întrebări. Cine îi va lua locul lui Potter? Ce alt fenomen cultural îi va mai smulge pe copii de la computere ca să-i întoarcă spre pagina scrisă (sau, mă rog, spre audiobook-uri) şi să le forţeze limitele fanteziei? Sau, vorba prietenei mele, Mako, cine îi va mai împiedica să cadă în masă la bac?

Harry Potter şi-a atras evanghelişti aproape în aceeaşi măsură cu detractori. Au existat acuzaţii de plagiat şi de reciclaj, iar unele organizaţii creştine au învinuit cărţile de blasfemie, de relativitate morală şi de faptul că pervertesc tineretul cu ritualuri păgâne. Recenta dispută venită dinspre dreapta americană cum că literatura “young adult” ar fi mult prea sumbră pentru sufletele necoapte, a pornit tot de la romanele lui J.K Rowling. Absurd. W. H Auden spunea bine odată: “poveştile nu le spun copiilor că monştri există, ei ştiu asta deja. Le spun că, uneori, monştri pot fi învinşi.” Harry Potter nu are, oricum, mai multă “oroare” decât oricare adolescenţă trăită aievea. Şi nici acest ultim film nu se dezimte: e “dark”, pe alocuri de-a dreptul apocaliptic: Hogwarts arde şi mulţi prieteni dragi sunt ucişi. Dar e şi sentimental şi catarctic: o încheiere perfectă. Harry (Daniel Radcliffe), Ron (Rupert Grint) şi Hermione (Emma Watson) încearcă să se opună asediului distrugător, iar Potter, de unul singur, nu mai poate să evite confruntarea finală cu maleficul şi reptilianul Lord Voldemort (Ralph Fiennes), cel cu care pare a avea o legătură misterioasă. Multe dintre figurile rezidenţiale din trecut îşi fac apariţia, de la gotica Bellatrix Lestrange (Helena Bohnam Carter), la profesoara Minerva (Maggie Smith), de la Remus Lupin (David Thewlis), la Rubeus (Robbie Coltrane).

Secvenţa de deschidere e absolut spectaculoasă pentru că imaginaţia abundantă a lui Rowling e servită excelent de efectele speciale: cei trei se infiltrează printre goblinii din banca Gringotts şi eliberează un dragon captiv ce va distruge complet locul şi îi va purta în cârcă spre superbe peisaje digitale… Urmează un tăvălug de magie, frisoane, sânge, distrugere, delicateţe, disperare, malefic şi serafic. Dar Yates nu uită niciodată să aşeze mereu în miezul haosului lupta personală a lui Potter cu întunericul. Există şi superbe momente de respiro cum ar fi incursiunea în mintea şi amintirile fascinantului Severus, unde motivaţiile rolului său ambiguu ne sunt brusc revelate. Da, poate că e un clişeu al genului heroic-fantasy povestea cu eroul care trebuie să se sacrifice pe sine ca să învingă răul, dar aici vorbim de o producţie hollywoodiană mainstream, pentru toată familia, aşa că faptul că avem un protagonist tânăr care se confruntă abrupt cu propria mortalitate, la capătul unei tranziţii dureroase spre maturitate, e de-a dreptul transgresiv. “Cum e să mori?”, întreabă Harry o fantomă. “Mai uşor decât să adormi”, i se răspunde. Cele mai slabe pelicule Harry Potter erau trenante, expozitive şi deveneau o afacere interesantă doar pentru fani. Pentru că are mai puţine explicaţii şi caracterizări, aceasta de faţă devine captivantă per se. E un final făcut şi pentru cei care n-au citit cărţile sau n-au văzut filmele.

Întâlnirea “de pe partea cealaltă” a lui Harry cu Dumbledore are calităţi transcedentale, pe lângă cele lacrimogene, şi un discurs suav despre magia cuvintelor şi puterea lor de-a crea şi a distruge lumi. Acea forţa a cuvintelor scrise pe care franciza cinematografică Harry Potter a încercat (şi, de data asta a reuşit) să n-o vulgarizeze, ci s-o completeze.