Marele OM a sucombat, dar hologramele sale continuă să se manifeste, oriunde şi la orice nivel. Şi chiar şi atunci când holograma principală e plecată la o reciclare la Bruxelles micile holograme se manifestă plenar. Interzic. Spun NU. Li se pare jignitor că avem păreri contrare. Ar trebui să stăm liniştiţi la locurile noastre.
Bref, acum o saptămână şi jumătate, mai exact pe 28 noimebrie, am depus o cerere la PMB pentru o demonstraţia paşnică pentru data de 15 decembrie a.c. împotriva comasării algerilor. Trebuie precizat că subiectul nu fusese inflamat nici de putere nici de opoziţie, dar el exista pe agenda politică de ceva vreme. Datele de idenficare sunt acestea: 28.11.2011, ora 15.18, nr de inreg: 1045273. ONG deponent: Centrul de Studii in Idei Politice (CeSIP), Str. Povernei, No. 6-8, Bucuresti. Ei bine, la solicitarea noastră nu s-a dat nici un răspuns timp de o saptămână şi ceva. Însă, la apelul telefonic de astăzi 8 decembrie 2011 referitor la cererea nostră ni s-a spus că nu am primit acceptul Comisiei. Fără motivaţie scrisă, fără întâmpinare, fără nimic. Ni s-a spus NU!
Dacă domnul Pleşu avea nevoie de o motivare pentru a afla de ce nu putem vorbi de democraţie reală în România, iată răspunsul. Libertatea de expresie şi implicit de contestare este una din libertăţile garantate atât de Drepturile Omului cât şi de Constituţia României. Poate nu avem dreptate, poate milioane de cetăţeni români sunt ahtiaţi după de alegeri comasate. Acesta este visul lor. Să economisească douăzeci de milioane de euro pentru ţară, respectiv 4, 33 euro de alegător. Ce poate fi mai nobil?
Şi chiar dacă ar fi aşa cei o sută de cetăţeni care cred altceva şi care ar fi trebuit să participe la această demonstraţie nu ar fi fost şi ei în dreptul lor?
Aceasta reprezintă în opinia noastră o formă de cenzură democratică pe care o vom supune Curţii Constituţionale. Probabil că o decize ca atare va fi după ce se va fi adoptat prin asumarea răspunderii – o altă formă înaltă a democraţiei – această lege. Care, împotriva oricărui principiu al dreptului, este o lege particulară care se aplică doar unui singur an electoral. Dar ea va atârna ca o sabie a lui Damocles asupra legitimităţii alegerilor din anul viitor, dacă bineînţeles va fi adoptată.
Aceasta este democraţia în România: bunul plac al Puterii, cenzură cetăţeanească şi iresponsabilitate instituţională. Dar ce mai contează când Europa se poate duce pe apa sâmbetei şi locul oxigenului va fi luat de metan. Sunt mofturi, domnule.
Pentru conformitate ataşez anexa.

PS Şi vă mai dau un hint. http://www4.pmb.ro/wwwt/dox/verifica.asp

Încercaţi cu datele de înregistrare de mai sus şi veţi vedea cu mândrie că cererea a fost rezolvată. Nu se spune însă şi cum.

P.S. Şi eu cred că moţiunea nu va trece. Dar asta nu va însemna o victorie pentru PDL, ci o înfrângere. Cum tot o înfrângere va suferi şi Educaţia, care va fi lovită mortal şi pentru totdeauna de acest guvern.

Ca şi voi toţi, sper, eu sunt în stradă la proteste.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Avem câteva elemente care trebuie introduse:
1. Băsescu a provocat PDL şi Guvernul – vorbind în numele acestora depre remaniere. Sunt convins, în acest moment, că Premierul Boc a aflat ca noi toţi de la televizor că vine remanierea şi că are o sarcină în plus pe timpul verii: să analizeze miniştrii, urmând ca apoi să facă o remaniere.
2. În subsidiar Băsescu i-a sugerat lui Boc cine să fie remaniabilii prin celebra sintagma „guvernul a fost sabotat din interior”, cu referire directă la Berceanu şi Videanu.
3. Boc este ca o plută de undiţă de suprafaţa apei. Firul de care este legat – în mod euclidian – are două capete. Pe care, se vede, nu le controlează el. Partea subacvatică a firului, cu cârlig, plumb etc. este partidul ca organizaţie şi organizaţii. Acestea au fost construite, muncite şi năşite multe dintre ele de Blaga, Videanu, Berceanu, urmaţi de Ioan Oltean, Anca Boaigiu şi alţii care fac politică între Parlament, Guvern şi organizaţiile locale, osatura de fapt a legitimităţii partidului la Guvernare. Partea aerată, însemnând mâner, mulinetă şi chiar bambină (aceasta este un cerc de plastic cu clopoţel, care anunţă când peştele trage) este suprastructura (în sens marxist), adică Preşedintele Băsescu şi grupurile care îşi iau legitmitate de la acesta, direct sau prin intermediari. Peştii suntem noi, restul cetăţenilor.
4. Avem deci o instalaţie relativ complicata la care domnul Boc pare doar atasat. Este parte a mecanismului, dar nu îi aparţine în mod definitoriu. De aceea baletul pe care l-a făcut zilele trecute par a-l fi compromis definitv. Dacă în 2009 un ziar important francez îl numea goarna preşedenitelui, iată că a devenit şi flautul partidului. Iar cele două instrumente nu intră în simfonie, ceea ce îi conferă domnului Boc o aură uşor schizoidă.
Cu aceste date, putem revedea remanierea de ieri. Prin intermediul lui Boc, tripleta BVB l-a scos din joc pe Vlădescu, ministrul din umbră a lui Băsescu şi cel care nu le oferea atât de uşor cum îşi doreau accesul la banii publici, sacrificând şi doi pioni, ca Şeitan şi Dumitru pe masa preşedintelui. Acesta a ricanat imediat şi prin firul aerat a ridicat pluta de deasupra apei, aproape scoţând-o din apă. Abia atunci structurile de partid au reacţionat şi au pus ceva greutate la ofertă renunţând, mai mult de formă la doi importanţi miniştri ai tripletei BVB, la pachet cu un PLD-ist.
În schimb Boc a pus în locul tuturor remaniaţilor oameni de partid, care într-un fel sau altul vor depind de el şi de Blaga. Astfel, firul din apă s-a îngreunat şi mai mult, făcându-l pe Preşedinte să simtă că următoarea repriză va şi mai grea.
Sigur că vă veţi întreba ce are şahul cu pescuitul, şi răspunsul e simplu: amândouă sunt sporturi tăcute, aparent plciticoase pentru cei de pe margine, şi niciodată nu ştii cine va câştiga.

De câteva zile a apărut, insidios, o nouă perspectivă politică – aceea a alegerilor anticipate. Atât PSD cât şi PNL şi-au croit demersul politic pentru sesiunea din toamnă a Parlamentului bazat pe introducerea unei noi moţiuni de cenzură, găsirea celor 8 parlamentari dispuşi să frângă arcul guvernamental, înlocuirea Guvernului Boc cu un guvern care să pregătească alegerile anticipate, iar dacă acest lucru nu este posibil suspendarea Preşedintelui Băsescu. După suspendare din nou numirea unui premier agreat de noua majoritate, organizarea referendumului pentru demitere şi probabil alegerile vor avea un caracter mixt: vor fi aleşi simultan atât Preşedintele cât şi parlamentarii. Ca în vremurile bune, isn’t it?
Desigur că acest demers este plin de necunoscute de parcurs, de obstacole şi de wishfull thinking şi probabil nu va ajunge niciodată la finalizare. Cel mai sigur este că se va împotmoli chiar de la început în moţiunea de cenzură care nu va trece.
Sunt mai multe motive pentru care nu va trece – primul şi cel mai simplu – este că s-au schimbat datele problemei, căci marile emoţii ale lui „se taie/nu se taie” nu mai au relevanţă. Apoi principiul lui „iubesc trădarea, nu şi pe trădători” se va întoarce împotriva „moţionarilor”, căci cei care au trădat au trădat ca să ajungă aproape de ţeava cu miere, sau din motive particulare care tocmai ele nu le vor mai permite să trădeze înspre partidele pe care le-au părăsit (v. cazul Diaconescu). Minorităţile s-au fript odată cu Johanis şi nu vor vota o moţiune fără miză politică semnificativă. În al treilea rând, variabila Băsescu este atât de variabilă încât este aproape imposibil să o consideri constantă. Căci dacă restructurează Guvernul cu o săptămână înainte de moţiune aceasta se fâsie şi la iniţiatori. De la UDMR probabil doar Frunda bacsi va vota alături de PSD/PNL, restul vor sta în expectativă, ştiind că fără ei oricum nu se poate. Iar bazinul de ieşiri din PD-L s-a cam închis, căci acolo bătălia este în toi şi fiecare aşteaptă ca echipa lui să câştige şi astfel să tragă potul clientelar cel mare.
Astfel că moţiunea promisă pentru toamnă a murit deja din vară spre bucuria tuturor.
Căci este evident, chiar şi din scenariu de mai sus că scopul PSD/PNL nu doreşte să ajungă la guvernare ci să facă zgomot, în timp ce PD-L se scufundă în propria zgură şi în incapacitatea de a guverna altfel decât au făcut-o şi opozanţii de astăzi. Abia când criza economică va da semne că cedează, cel mai probabil PSD şi PNL vor începe cu adevărat să fie interesate de guvernare. Până atunci aruncă cu pietre în baltă să iasă noroiul la suprafaţă.
Astfel, toate partidele se fac şi se joacă de-a democraţia în timp ţara se duce complet pe apa sâmbetei, Prutului, Siretului şi Dunării reunite.
Postacilor PD-L-işti cu dragoste şi abjecţie.

Cum se face aşadar că în două ţări relativ apropiate geografic şi chiar social, partidele comuniste interbelice au avut destine atât de diferite, deşi aveau aceeaşi origine cominternistă. Şi Cehoslovacia era un stat multietnic ca şi România, şi PCdR şi KSC acceptaseră cele 21 de puncte ale Cominternului, inclusiv cel legat de autodeterminarea minorităţilor etc. Şi totuşi PCdR a fost un partid aproape inexistent, în timp ce KSC era un partid parlamentar mic spre mediu.

Ridic toate aceste întrebări, pentru că am văzut astăzi că în scurt timp se va reconstitui Partidul Comunsit Român pe fondul unui partid obscurPartidul  Alianţa Socialistă. Ceea ce îmi dă senzaţia că acest nou PCR  nu face altceva decât să reediteze istoria fostului PCdR. O istorie obscură plină de trădări şi de inconsecvenţe. În acelaşi timp KSCM (Partidul Comunist din Cehia şi Moravia) este al patrulea partid ca mărime din Cehia cu 26 de parlamentari şi se consideră că este un partid în creştere.

Aş putea să numesc această postare despre inadecvare. Pur şi simplu comparaţia că în România comunismul ca partid şi ideologie este şi a fost inadecvat. Pur şi simplu a fost o uriaşă greşeală a istoriei că acest partid impus a condus România timp de 45 de ani.

Inadecvarea de atunci şi de acum  – paradoxal sau nu – este că PCR sau PCdR sunt partide fără electorat. PCdR s-a născut într-un stat care nu avea decât o masă de proletari  extrem de subţire, şi în bună măsură dependenţi de stat – cfr-işti, mineri, muncitori în uzine militare etc. – şi prea puţin sindicalizaţi. Prea puţini intelectuali erau şi sunt şi acum într-adevăr de stânga, în sensul umanismului acesteia. Iar satul românesc interbelic se bucura de reforma agrară din 1923.

La fel şi acum PCR se (re)naşte într-un stat aproape lipsit de muncă industrială, cu majoritatea intelectualilor ce se consideră de dreapta, şi cu o masă rurală ce îşi aşteaptă titlurile de proprietate.

În Cehia KSCM este considerat un partid antisistem, modern, reactiv şi cu un electorat  industrial şi intelectual extrem de bine organizat. Şi fiind antisitem, este un partid autocentrat, care nu se defineşte în raport cu alte partide ci doar cu ideologia sa.

În România PCR nu va schimba soarta PAS, demonstrând încă odată că în România comunismul este inadecvat, pentru că majoritatea partidelor politice româneşti îl practică. Viitorul lider comunist îşi începe excursul ideologic, nu explicând de ce e necesar comunismul – dacă este – ci dacă celelalte partide sunt de stânga. Ori asta, fac toate partidele din România, există în funcţie de celelalte, nu pentru ele. PDL există ca să extirpe PSD, iar PSD are aceeaşi intenţie cu PDL, ajutaţi de PNL şi alţii. Doar UDMR există în sine, dar el nu este partid politic ci un partid etnic, aşa că nu îşi propune să aibă ideologie.

Astfel PCR se (re) naşte ca să existe şi, el şi cel mai probabil va fi un partid naţionalist.

La fel ca şi în cazul monarhiei absolutiste principiile active ale guvernării sunt cedate unor abstracţiuni care se metamorfozează în realităţi, cea ce demonstrează încă odată că filosofia (politică) a luat-o încă odată înaintea descoperirilor fizicii, în cazul acesta a mecanicii cuantice. Căci numai în acest model fizic energia se transformă în materie, revenind apoi în starea iniţială – energetică.

Abstracţiunea pură – poporul – cu un grad mare de volitivitate, îşi deleagă energia volitivă înspre o abstracţie mai mică – statul – care se materializează în instituţii fizice, cu fonduri, salarii, maşini, secretare. Această secvenţă materială străluceşte o fracţiune de secundă, ca un foton, pentru ca mai apoi să îşi canalizeze materialitatea pură (banii) înapoi înspre abstracţiunea pură – poporul. Toată aceată activitate dialectică, ce contrapune materialitatea energiei pentru a realiza (marxist) transformarea cantităţii în calitate ar putea fi numită motorul democraţiei.

Hegel nu vedea cu ochi buni democraţia, căci societatea civilă – loc al egoismului – nu putea fi volitivă în afara sa, neavând simţ istoric. Poporul deci este un trib ce bălteşte anistoric în dimensiunea sa egocentrică, endogamă şi comercială supunându-se deci materialităţii şi dezvoltării haotice pe orizontală, fără scop şi fără miză. Statul însă, străbătut de frisonul Spiritului Universal, spaţiu al altruismului universal, se dedica absorbţiei materialităţii societăţii civile pentru a o transforma în energia istorică transcedentală, adică a viitorului Marii Naţiuni.

Fie într-o situaţie sau alta, energia rezultată dialectic se transformă în Principiul Dreptului, care ar trebui să fie expresia ultimă dialectică a trnasformării materiei în energie şi invers. Şi Statul şi Societatea stau sub dominaţia transcedentală a legii, emanată fie de Spiritul Universal, fie de Societate prin intermediul material al Statului. Statul, în aceste condiţii, nu este decât unealta oarbă a legii, criteriul politic fiind complet anihilat. Iar pentru amândouă situaţiile statul este Guvernământul.

Ce se întâmplă însă când Guvernământul devine el însuşi legea? Pur şi simplu energia este apropriată de materialitate, închizând-o sub trei peceţi. Statul însuşi devine lipsit de energie, căci dialectica intrinsecă energie –materie –energie dispare se aneantizează în băltirea materialităţii economice.

În linii mari democraţia ar fi mai degrabă un proces evolutiv, a cărui motor intern este dezbaterea ideilor (transfomate în doctrine şi ideologii) proprii mai multor grupuri sociale, iar ideile care au câştig de cauză – pe un termen dat – sunt puse în aplicare de instituţiile politice, supuse legii. În plus, ca o teoremă, toate ideile puse în joc au ca scop Binele Comun al societăţii ca întreg şi nu Binele unor grupuri anomice aflate mai degrabă în confruntare decât în acord.

Societatea românească este exact opusul teoriei democraţiei, cel puţin aşa cum o vedea Sartori, dintr-un motiv foarte simplu. Cândva societatea a devenit anomică şi a pierdut orice scop comun. Unii spun că datorită comunismului, alţii că mai devreme după Primul Război Mondial. E greu să găsim astăzi răspunsul. Ceea ce ştim, însă cu exactitate este faptul că Revoluţia din 1989 a fost doar un moment fulgurant care nu a produs solidaritatea mult aşteptată ci a anomizat şi mai mult societatea. Atât cei din Piaţa Universităţii care îi sorteau morţii (simbolic) pe comunişti, cât şi cei care îi urau pe cei din Piaţă au produs prima fractură în restructurarea conceptului de naţiune.

Statul care s-a născut pe această fractură s-a legitimat permanent fie de la unii fie de la ceilalţi, lăsându-i pe cei care se doreau la mijloc să se descurce cu vieţile lor, în funcţie de cum decidea o majoritate tot mai firavă. Ori, tocmai această entitate mediană şi mediocră ar fi putut fi nucleul societăţii româneşti, ceea ce se numşete îndeobşte clasa de mijloc.

Astăzi când majorităţile şi extremele au devenit mai fluide ca niciodată, când totul se reduce la ură şi la iubire, când ziua de azi e mai importantă decât orice, Statul doreşte să preia tot iar cetăţenii se lasă în seama lui, uitând că şi mâine mai este o zi. Finalul va fi că energia democraţiei va fi complet absorbită de materialismul unui stat care nu mai foloseşte nimănui ci doar unor grupuri disipate aflate în confruntare continuă. Iar atunci statul va renunţa la cetăţeni şi îşi va croi propria sa existenţă ca şi cum ar exista într-adevăr ca un în sine.