Să ne descreţim puţin din frig şi criză, m-am hotărât, şi să ne mişcăm voios mouse-urile către alte universuri, mai frivole, colorate şi lipsite de griji.

Ficţiunea poate întinde o mână când simţi că te-ai blocat în realitate. Să evadăm, deci, iresponsabil, cu ajutorul ei şi al internetului care o pune la dispoziţie.

Cel mai la îndemână loc într-o astfel de călătorie este Life, de unde nu pleci niciodată fără un click, două şi multe fotografii. De data asta, eu am plecat cu valuri. Nu ale vieţii şi nici ale timpului. [ citeste mai departe ]

O tot aud pe asta: am năvălit cu hoardele pe reţelele sociale, mânaţi de singurătate, autism şi egomanie. Majoritatea celor care o spun, stau pe margine şi se uită la cobaii tehnologici cu neînţelegere. Psihologi, de regulă, dar şi oameni obişnuiţi, te privesc dubitativ. Uneori şi noi, facetuiţii, suntem cuprinşi de derută analizându-ne propriile obiceiuri.

Foto: Jesse Thomas

Suntem generaţia singurătăţii ultime, se afirmă de către toţi cei de mai sus, pe tonuri joase, cu ochii fixaţi în gol. [ citeste mai departe ]

Mai întâi au făcut atât de curat încât s-au minunat trecătorii pe strada care nu mai fusese niciodată atât de lipsită de zăpadă. Preşedintele României trebuia să găsească o Moldova lipsită de troiene. Aşa că, angajaţii au invadat străzile pentru a îndepărta omeţii din calea diplomaţilor români. Zăpada a fost încărcată în camioane şi i s-au pierdut urmele. "Preşedintele României vine la noi şi de asta facem curat, să ne arătăm şi noi mai civilizaţi", a spus, cu mândrie, unul din muncitori. [ citeste mai departe ]

“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. În loc să apese Publish, mouseul se îndreaptă spre Delete şi dă click.

Sau.

“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care îşi ia iubita în braţe, iar tentacule ei lungi de agenţie de PR îl ţin înlănţuit, până se sufocă.

Sau.

“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care deschide fereastra, se uită afară şi îşi dă seama că locul este numai bun pentru a plana. [ citeste mai departe ]

Am în draft două texte: despre decesul presei anunţat chiar de muribund şi despre singurătatea care ne mână pe reţelele sociale.

Dar înainte de a le termina, îl scriu pe cel de faţă (care este, de fapt, o întrebare). Fiind cea mai nefericită zi din an, am zis să ne punem contra. Aşa că am dat startul, azi, pe Realitatea.net, la anti-deprimare, încercând să ne apropiem de o chestie care a devenit aproape tabu.

Fericire. Printre apocalipse şi certuri mici, tema se arată rar. [ citeste mai departe ]

2010 nu e 2009. Pentru că aşa vrem noi, să fie altceva. Să punem capăt, la un moment dat, şi să o luam de la început. Nimeni nu ne împiedică să dăm startul unei astfel de etape în iulie, de exemplu. Sau când simţim noi că ar trebui. 6 (7) miliarde de ani, de mărimi diferite, personali, sărbătoriţi în singurătatea timpului propriu. Poate că acolo vom ajunge. Dar sper că nu prea devreme. Sau, în paralel cu ce avem deja.

Aseară, deşi eram obosită şi tindeam, într-un ungher al comodităţii, să dezbrac noaptea de festivism, am insistat să ieşim în piaţă. [ citeste mai departe ]

De ce să ne oprim la 2010? De ce să nu mergem mai departe, în 2020, de exemplu? În 2050. În 2186? (În 2012, nu.)

Mi-am adus aminte de viitor citind o serie de articole despre următorii 10 ani, publicate acum, la graniţa cu 2010. Cel mai recent, un articol în The Independent, care priveşte direct în 2020: „The popular perception that life had calmed down after the excesses of the decades around the turn of the century was partly an illusion”. [ citeste mai departe ]

Zilele astea, se fac topuri. De orice fel. Sau orice ţi-ai putea imagina (sau nu ai vrea să îţi imaginezi) că poate fi ordonat pe scări. Bilanţ de an numit 2009 sau deceniu sau două decenii sau jumătate de secol, dacă începem să numărăm din 1960 (şi de ce să nu începem?).

Sfârşitul unui deceniu este o chestie arbitrară, ne aduce însă aminte, cu rigoarea specific elegantă, NewScientist. Dar asta nu îi opreşte pe editorii site-ului să consemneze punctele de cotitură ale ultimilor 10 ani, care ar putea fi numiţi şi Big Science. [ citeste mai departe ]

Şi am văzut Avatar. Filmul ăla pentru care părintele blockbusterelor a aşteptat 15 ani ca tehnologia să avanseze pentru a-l crea.

L-am văzut aşa cum se cerea: cu ochelari, la Imax, înconjurată de poporul de mall, pentru „a simţi o experienţă unică”, aşa cum ne-a citit pe ton impasibil o voce din tavan, înainte de începerea filmului.

Preludiu românesc

În aceeaşi zi, cu câteva ore înainte, s-a întâmplat să mă pun la punct şi cu Francesca. Scriu asta doar pentru context şi nu pentru a compara merele de la noi cu perele lor cosmice. [ citeste mai departe ]

A fost Zece pentru România şi, ca în urma oricărui clasament stabilit de masele române prin vot (vezi exemplul recent de pe 6 decembrie) a plouat cu pietre. După ce s-au hulit câştigătorii, de data aceasta este vorba de Mircea Badea, cel mai bun jurnalist al anului în ochii românilor sondaţi, privirile s-au întors, pline de ură, dispreţ şi superioritate, către popor.

Poporul ăsta nătâng care nu ştie nimic şi alege prost, mereu. Care eşuează să ne reprezinte, de fiecare dată. Din care nu facem parte, niciodată. [ citeste mai departe ]