Înainte de toate, o observație: nu, nu sunt unul din aceia care denunță iritați tabloidul din viața noastră. E dreptul senzaționalismului la partea de cultură pe care o poate apuca. Divorțurile în direct, asistentele tăcute, tensiunile din Bamboo sunt o culoare socială mai reprezentativă ca multe altele. Dacă ai compara mondenul cu politica, nu ar rezulta diferențe decât la nivel de jargon (binele națiunii versus fanii mă iubesc) și haine (costume sau sutien?). Plus că în monden găsești unele din cele mai savuroase bucăți postmoderne de citate și întâmplări.

Sindromul DDD

Ceea ce mă amuză, însă, e absorbția naturală a lui Dan Diaconescu în tabloul general. Hulit de toți colegii respectabili, acum câțiva ani, DDD a devenit, cu ajutorul lor, părintele noului tip de televiziune autohtonă. De la subiectele emisiunilor lui – preluate fără discriminare, acum, de televiziuni generaliste sau de știri – până la profilul invitaților, discursul moderatorilor și întrebările copiate, parcă, de pe burtierele Oglinzii.

Un pic îngrijorător în toată povestea este amestecul suprarealist, rezultat în urma contagierii cu OTV: cutremur comentat în același timp de experți în fizica pământului, înghesuiți în direct cu întrebări isterice („Domnule, oamenii trebuie să știe: când vine tsunamiul în Marea Neagră?”), intervievați cu aceeași seriozitate despre efectele seismice ca și bloggerii rămași din întâmplare în platou, de la altă emisiune, alături de verișoarele fotbaliștilor sau lideri de opinie generaliști, a căror experiență de viață îi împuternicește să vorbească și despre războiul din Libia și despre divorțul lui Pepe.

Sunt sigură că publicul poate discerne, bineînțeles, în colajul informațional de mai sus, așa cum discerne în orice problemă publică importantă: „au fost plătiți”. Cui, de cine? Mogulilor sau lui Băsescu. Observatorii mai sofisticați adaugă: ratingului.

Competiție în direct

Aș insinua o a treia opinie: una din cauzele contagierii cu DDD este competiția stranie care se manifestă pe piața românească de media. Ce au ăia? Hai să avem și noi.  Ca să câștigi public (rating, bani, putere etc) nu mai este necesară diferențierea, specificul unui produs, ci, din contră, disperarea de a te dezintegra în tabloul deja existent.

Au chemat-o pe Oana? Noi îl avem pe Pepe. Ei calculează apocalipsa? O calculăm și noi.

Cum încercarea de a te delimita pe formula prestanței / valorii a devenit aproape imposibilă („toți sunt vânduți”) și, oricum, asta ar solicita o strategie cel puțin pe termen mediu, care s-a demodat cam de prin 2004, câștigă – așa cum toți au prevăzut-o – „acum, aici, instant”.

Teoria analiștilor media de acum zece ani publicul vrea acum, totul, în direct, a traversat strada și la producătorii de conținut. Bătălia se dă în secunda în care vorbim, cu toate armele pe care le avem, mâine nu există. Vizibil la nivelul programelor – cam totul e talk-show sau reality-show sau știri bazate pe reacții X a spus, Y a replicat. Produsele gândite – ficțiune sau informație – aproape nu mai există.

Atâta timp cât realitatea e suficient de profitabilă încât să susțină instituția media, ea este folosită până la epuizare. Producătorii de conținut devin îngrijitori de ceea-ce-se-găsește-în-jur, presați doar de ceea-ce-au-găsit-ceilalți.

Să facem o vizită în Italia

Sâmbătă am văzut Videocracy, documentarul lui Erik Gandini, despre cum se pune egalul între divertisment și vot. La finalul proiecției a avut loc dezbaterea Televiziunea, puterea și poporul, organizată de ActiveWatch, în cadrul Festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului, One World Romania.

“Este un mic Berlusconi în fiecare italian. Și, zeci de ani, televiziunea i-a hrănit pe toți”, a explicat regizorul. Filosofia documentarului nu este nouă și nici nu este specifică Italiei. Din contră, urmărind castingul pentru sâni și dorințele participantelor (Să mă căsătoresc cu un fotbalist) sau ambițiile celor care își doresc 15 minute de faimă (Dacă ești la TV ai bani și fete), ai un deja-(t)vu.

E vorba despre aceeași republică TV și legea divertismentului contagios care o conduce. Până la urma, nu e ușor să convingi o lume întreagă că cel mai important lucru este un fotbalist care vorbește despre divorțul lui. Dar cum s-a ajuns aici? Prin cultura banalului, insistă Gandini, care se prezintă inofensivă: „Să ne simțim bine și să votăm”.

Documentarul lui repetă principala critică a culturii de masă: sub inocența lui let’s have fun and feel good, oamenii adorm și pot fi manipulați politic. Participanții la dezbatere propuneau o nouă sintagmă pentru a descrie fenomenul: dictatura senzaționalismului.

Să ne întoarcem în România

Dar, dictatură e un cuvânt destul de pretențios pentru senzaționalism. Și, cum spuneam la începutul textului, modelul OTV a fost preluat de serioși cu veselie și fără dileme, ca unul comod și care funcționează. Unii vor adăuga: împotriva publicului. Alții vor replica: ba numai cu acordul lui.

În timpul dezbaterii de la Videocracy s-a ridicat și întrebarea: e Berlusconi foarte puternic sau sunt italienii slabi?

În ceea ce privește România, aș insista că puterea surprinzătoare a senzaționalismului izvorăște din comoditate.

PS: cred că viitorul – pe TV-ul nostru – va fi cel al cititorilor în stele. Surprinzător, doar, că aria lor plină de potențial gata să acopere orice eveniment a fost descoperită de abia acum în patria ratingului.

Încă ceva: un link primit de la Ovidiu, cu un interviu profetic dat de Dan Diaconescu în 2009:

„- Sunt destui care n-ar plânge dacă ar dispărea OTV. Nouă, celor care vă acuzăm că îndobitociţi naţia, ce ne spuneţi?

- Că e numai începutul. Acum sunt fericit, nu mai suntem pe locul I la amenzi de la CNA, alţii ne servesc drept paratrăsnet. Antenele, care m-au copiat cel mai mult, sunt campioane. Aşa că-mi pot vedea liniştit de ale mele, o mie de Magda Ciumac stau să apară”.

Cristi, un optimist mediatic compulsiv, a încercat să ţină piept rafalei de depresie cu care ataca, pe mai multe glasuri, ideea morţii aşteptate: „Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva”, a scris decât editorul DoR, după dezbatere.

În timpul discuţiilor, şi optimiştii şi pesimiştii aveau dreptate. Pesimiştii, pentru că realitatea din jur îi ţinea în picioare, optimiştii – pentru că exemplele pozitive într-o mare de nereuşite nu au cum să te lase indiferent (dezleagă un fel de enzimă cu fundă roz în sânge care te face să crezi că binele învinge).

Teo a făcut, la un moment dat, apel la seninătate: “Nu aş plânge pe cadavrul media, încă. Avem mai multă informaţie decât am avut vreodată. Se schimbă mediul prin care o primim, nu şi nevoia sau calitatea ei. Trebuie să ne obişnuim că atâta vreme cât avem o funcţie, va exista şi organul necesar îndeplinirii ei, indiferent de forma pe care o îmbracă la un moment dat”.

În urma întâlnirii celor două secte (membrii lor îşi tot schimbau locul), mi-au rămas notate mai multe bucăţi de frază, concepte, cuvinte şi profeţii lumeşti. După cum urmează, pe sărite:

Consumatorii nu mai au timp, dar au devenit din ce în ce mai puternici.

Publicul e format din No-brainers. Publicul e format din No-brainers, dar dacă îl priveşti cu atenţie, o să observi şi oamenii inteligenţi. Până acum, prostia era pasivă, acum putem să o vedem mai bine. Publicul e acelaşi, dar acum poate fi cunoscut şi măsurat. Nu mai putem pretinde cercul vicios al lui îi dăm ceea ce cere/consumă ceea ce i se dă, când, fiind lăsat să aleagă, o alege pe Bianca Drăguşanu. (Devenită un fel de sinonim al tabloidului în timpul discuţiilor, a trebuit, în pauza de cafea, să ii facem o scurtă biografiei blondei lui Bote pentru jurnaliştii străini invitaţi şi curioşi).

De ce nu vorbim şi de schimbările bune?

Publicul este viu. Citeşte şi despre inflaţie şi despre Bianca D. Comentează. În marea de invective, unii au argumente, sunt informaţii, deţin context cultural.

Pericolul invizibil.

Jurnaliştii vorbesc între ei. Experţii vorbesc între ei. Publicul vorbeşte cu el însuşi. Prea mulţi oameni vorbesc în acelaşi timp şi la final nu rămâne nimic.

Internetul, ca Life Accelerator.

Înecaţi în media.

Ultimul lucru pe care presa îl mai are de oferit în această luptă pe viaţă şi pe moarte: adevărul. Informaţia verificată. Jurnalismul de calitate.

Urmărind adevărul. Urmărind banii.

Producţia de ştiri e ca producţia de medicamente. Trebuie să o faci cu responsabilitate.

Nu spun că dacă ai bani, o să ai şi jurnalism de calitate. Dar fără bani, nu poţi să ai jurnalism de calitate. Cine are răbdare să investească într-un produs media şi să aştepte 5 ani pentru a vedea dacă este sustenabil sau nu?

Nu avem memorie editorială în România.

Cea mai periculoasă e criza de idei, de identitate.

Pe mine, jurnalismul de calitate, cel care ar trebui să ajute vaporul să înainteze în timp de furtună, m-a dus cu gândul la Cotidianul (creatură media descrisă poate, cel mai bine, în poveştile de aici). Pentru exemplificare, o să redau un pasaj din ce scria Cosmin, la decesul pe print al ziarului:

“Ni se zicea panzerele, cei care rumegau informaţia brută şi încercam să îi găsim contextul. Am scris însă şi pe domenii cam nevăzute în presa românească la acea vreme: ştiinţă, tehnologie, antropologie, sociologie, trenduri. Stăteam unul pe textul celuilalt, cu idei curajoase, dar şi nebune, cu draci băgaţi şi scoşi când simţeam că celălalt scoate prostii din tastatură, cu hohote de râs la exprimări dubioase. Iar textele alea erau bătătorite şi răsbătătorite ca să iasă aşa cum ştiam noi că trebuie ele să iasă. Şi aproape mereu ieşeau cele mai bune texte pe care le puteam scrie fiecare dintre noi. Cotidianul m-a învăţat un lucru important. Să-mi cultiv un optimism permanent”.

Optimismul permanent e bun, mi-am adus aminte, parcă asta am învăţat şi eu în cei 5 ani de Cotidianul. Aşa că am scormonit prin sertarele psihologice în căutarea lui. Plus că tot în timpul dezbaterilor, Teo mai zicea ceva interesant: “Îmi place când jurnaliştii nu sunt mulţumiţi de ceea ce se întâmplă cu ei. Nici nu ar trebui să fie. Autosuficienţa nu duce la nimic bun”.

Aşa că am găsit un motiv să trec şi eu în tabăra celor care cred că jurnalismul bun va supravieţui: atâta timp cât cei din profesia asta îşi pun întrebări şi nu uită să critice uitându-se în oglindă, înseamnă că mai avem cu ce. Încă

Deci, să nu plângem pe mormântul media. Dar nici să ne facem că nu îi vedem boala.

La final, când fiecare şi-a spus în câteva cuvinte profeţia personală, am zis aşa: E ca şi cum am alerga cu toţii, serioşi şi foarte hotărâţi, fără nici o destinaţie. Alergăm pentru că aleargă toţi în jurul nostru: publicul, competiţia, tehnologia de sub degete. Şi în timp ce alergăm, scriem, combatem, ţipăm, citim, (ne) consumăm. Ar fi bună o pauză de respirat.

Vorbesc despre media. Despre TV, o fantomă care bântuie într-un colţ de cameră, devenind, aşa cum o făcea şi radioul înaintea ei, un zgomot de fond, despre presa scrisă absentă şi despre copilul minune al tehnologiei, care îşi schimbă hainele în fiecare zi, iar noi riscăm să devenim demodaţi în funcţie de secundă.

Ca o senzaţie de final, după două zile de Ronewmedia 5.0, în care au vorbit emisarii Google, Facebook, Yahoo!, alături de un şir lung de alţi evanghelişti virtuali, am înţeles că şi internetul renunţă la copiii lui, pentru a înfia alţii.

Cine plânge după TV (chiar, cine?), poate începe şi înmormântarea clickurilor, bannerelor şi ceea ce mai ştiau ieri. Pentru că vom avea un nou internet. Nu are nume sau corp, dar îl folosim deja, e printre noi.

Avem un nou web, un nou click, o nouă lume care ne va da pe spate. Nu ştim cum arată, dar va fi fenomenal. Sunteţi pregătiţi? Suntem de abia la început.

Suntem încă la început?!

Da. “Suntem încă la început”, a scăpat un debut de frază Steffen Ehrhardt, de la Google, în cadrul unei dezbateri. “Sunteţi peste tot”, i-am spus după prezentare. “Unde vreţi să ajungeţi, pe Jupiter?”. A râs (se pare că şi reprezentanţii giganţilor ştiu să râdă) şi a continuat să spună că mai au multe de făcut. Dacă tot au cucerit o lume întreagă, acum descalecă pe rând să o cunoască. Şi apoi să facă ce ştiu ei mai bine.

Şi dacă tot suntem aici, să vedem ce s-a sfârşit. Clickul, de exemplu, oricât de inofensiv ar părea în utilitatea lui, nu mai e ce a fost, spune Marvin Liao, de la Yahoo. L-a susţinut Mark Cowan (Facebook): clickul nu mai e suficient, nu mai spune nimic. Acum avem nevoie de angajare. Like-ul este noul click.

Audienţa, ca număr de clickuri – oamenii care treceau prin anumite locuri, vizitau în linişte şi apoi plecau – nu mai este interesantă. Acum, e nevoie de turiştii implicaţi şi vorbăreţi, care se cunosc unii cu alţii, interesaţi să vadă cine a fost acolo înaintea lor şi ce au văzut şi dacă le-a plăcut.

Engagement on steroids

Pe scurt: Engagement on steroids, aşa cum a definit reprezentantul Facebook filosofia noului concept de internet în care ne aflăm (şi, spune el, va mai dura): „Nu suntem Noul Web”, a ţinut să menţioneze, dar suntem noul punct de întâlnire a tot ceea ce se întâmplă pe internet (Şi, da, în timp ce scriu acest text, tweetdeckul bipăie la câteva secunde).

În această eră nouă, toată lumea vorbeşte cu toată lumea despre tot ceea ce face şi vede şi îi place sau nu prea îi place, dar l-a găsit pe net şi se plictisea, este lumea like-urilor şi a „fii primul dintre prietenii tăi care recomandă” (am fost invitată să fac asta în timp ce citeam lista cu noile păcate creştine, pe un site ortodox, unde am ajuns, bineînţeles, de la o glumă de pe twitter), a implicării totale, până la dezintegrare, şi tot ceea ce este clar este că nimeni nu vede dincolo de ea.

Nu ştim cum se manifestă posibilităţile infinite, dar unii încearcă să facă bani din ele ca întotdeauna, şi mai ştim, aşa cum spuneam la început, că în frenezia acestei spume sociale, lucrurile vechi trebuie date la o parte (deşi, nici ele nu ştim la ce ne-au folosit foarte exact atunci când ne-au folosit), pentru a face loc noului marş vesel.

P. S.

Mi-au plăcut, la prezentări, şi afilierile muzicale ale maimarilor virtuali. Yahoo! s-a dat pe Muse, Facebook a ţinut-o cu FatBoy Slim în timp ce ura bun venit la Revoluţie, iar Microsoft a ajuns la un moment dat cu prezentarea pe site-ul celor de la The Killers. De aici am înţeles că noua muzică e tot muzică. Bine că a mai rămas ceva.

Altceva:

Atâta internet s-ar putea să vă prăjească mintea, avertizează oamenii de ştiinţă, citaţi într-un articol publicat pe LiveScience.

Pentru că textul nu poate exista decât în public. E o codependenţă necesară. Chinuită. O spune, într-un mod interesant, un comentator la textul lui Iulian: “Cei care scriu si cei care citesc si comenteaza, aici, pe Vox, traiesc intr-o perfecta simbioza. La fel ca lichenii si copacii, ca pluvianul care scobeste dantura crocodilului, ca ciuperca si balegarul…Exemplele din natura pot continua.Asa ne satisfacem unii altora nevoile,dorintele.. Dintre cele mai diverse. Dintre ele razbat vendetele, refularile, hartuielile, superioritatea, mediocritatea, optmismul, naivitatea… Si mai e ceva. E dependenta. Am inceput sa depindem unii
de altii. E bine. Decat sa depindem de altceva…”.

Comentariul acesta e unul dintre acelea pe care scriam că le aştept în textul publicat pe Pandora’s. Unul din puţinele dovezi ale existenţei cititorilor, într-o lume a clickurilor şi unul din motivele pentru care public ceea ce scriu.

Sunt unii care scriu pentru trafic, alţii care fac trafic fără să îl caute neapărat, mulându-se, din talent, pe ceea ce cere publicul şi cei care scriu fără să le pese de accesări. Toate variantele sunt corecte, important e să îţi asumi una dintre ele, iar apoi, lucrurile vin mai uşor.

Dar ce se întâmplă cu cei care nu au renunţat să se gândească la cititori? Nu la numărul lor, ci la necunoscutul care se cască în umbra internetului, dincolo de click şi înjurături, şi care, din când în când, îşi face apariţia prin exemplul de mai sus sau ca acesta.

Despre moartea cititorului şi apariţia hibridului accesator-comentator, despre ipocrizia voastră şi cinismul nostru, citiţi pe Pandora’s.

Nu e un excel în care se bifează weekendurile libere, vasele spălate şi numărul partidelor de sex pe săptămână. Nu e un contract în care se stabilesc de la început responsabilităţile părţilor, zâmbetele, supărările şi plecatul la mama.

Ca în orice altă intersecţie de „a trăi”, provocarea e să îţi pui amprenta definitiv asupra statutului pe care îl accepţi, să îl faci unic. Un clişeu poate, un dat social – devine o sumă infinită de alegeri şi metamorfoze.

Căsătoria e cuplul căruia îi conferi toate atributele de care poate dispune. Chiar şi un act de identitate. Atâta timp cât le merită. Important e ca, dincolo de pecetea stereotipului, să te recunoşti în fiecare dimineaţă.

Femeia perfectă, pe care o construieşti tu – voi – dincolo de scenariu seducător, e doar aer. O generalitate nu poate sta în picioare, indiferent de cine ar interpreta-o.

Pregăteşte-ţi argumentele, ne întâlnim mâine. Pe Pandora’s şi Voxpublica. Pregătiţi-le şi voi.

Misogină idee, i-am răspuns în următoarea jumătate de secundă. Dar interesantă. Facem.  Planeta virtual feminină avea magnet, în ciuda obiecţiilor de natură feministă.

Îndoiala a rămas şi după ce am început pregătirile pentru Pandora’s. Căutam femei, făceam liste, derulam procesul de convingere-seducţie pentru a începe colonizarea planetei. Vânam bărbaţi, cerându-le să scrie despre noi. În spate, bătea întrebarea: de ce să ne băgăm într-o rezervaţie? De ce să nu stăm liniştite pe Voxpublica, alături de bărbaţi?

Idee pe care am aruncat-o şi în jurul meu. Unii gândeau la fel. „Culmea feminismului, să treceţi în ţarc”, a râs Iulian prima dată. În ciuda argumentului, s-a lăsat tradus de idee, ca şi mine, ba chiar a şi scris ceva.

Femeile – autoare, colege, amice (chiar şi cele de care mă temeam) – au dat îndoielile la o parte. „De ce să fie misogin? Avem nevoie de spaţiul nostru”. Era adevărat. Ăsta fusese şi motivul pentru care începusem toată povestea. Cafelele cu prietenele, de exemplu, care pot dura şi 12 ore, cu un fundal continuu de ha ha ha şi pe care, după mulţi ani, soţul le priveşte încă mirat (dar şi cu o nuanţă de fascinaţie), îmi spuneau că e ceva acolo.

Ideea de proprietate, de loc al nostru, dar şi paradoxul intimităţii publice, aveau împreună un gust bun. Nu e o rezervatie, e o planeta cu reguli proprii.

„Este lumea libertatii lor totale, a exhibarii universului lor asa cum doar ele il simt si il traiesc. Sau o semi-exhibare”, scrie despre noi un alt Iulian, pe Voxpublica.

Iar când am început să primesc textele, am mai descoperit ceva şi întrebarea iritantă de la început s-a declarat mulţumită de răspuns şi a adormit.

M-a surprins şi mi-a plăcut: oamenii scriu altfel în compania exclusiv feminină. Nu ştiu neapărat de ce, dar ideea sexului opus, frumos şi slab naşte un spaţiu al confidenţei gratuite şi sincere.

Chiar dacă poate fi atacat, e nevoie de locul ăsta. Pentru noi, dar şi pentru ei

Prin urmare, ne-am lansat in spatiul virtual, am inceput colonizarea, va asteptam pe Pandora’s.

Ficţiunea poate întinde o mână când simţi că te-ai blocat în realitate. Să evadăm, deci, iresponsabil, cu ajutorul ei şi al internetului care o pune la dispoziţie.

Cel mai la îndemână loc într-o astfel de călătorie este Life, de unde nu pleci niciodată fără un click, două şi multe fotografii. De data asta, eu am plecat cu valuri. Nu ale vieţii şi nici ale timpului. Din acelea cu apă, albastre, propriu-zise.

Foto: Clark Little / ClarkLittle.com.

Fiind acolo, nu am putut ignora bărbaţii la înălţime. Daţi click pentru imagini cu muncitori pitoreşti din America secolului trecut.

Cine era bun la “găsiţi asemănările şi deosebirile din imaginile alăturate” să facă un ocol pe Empire, unde personaje reale sunt puse în balans de cele interpretate de actori faimoşi.  Lista începe cu Morgan Freeman, din Invictus, şi Nelson Mandela.

Din acelaşi loc virtual propun următorul articol mai ales pentru poza de debut:

Foto: EmpireOnline

E vorba de filmele care au îngheţat în proiect, pe termen nedefinit. De la Gremlins 3 la Arma Mortală 5 sau Wonder Woman, pana de inspiraţie a scenariştilor, nehotărârea regizorilor sau criza le ţin departe de marile ecrane. Posibilii spectatori – comunitate din care fac şi eu parte – se simt nemulţumiţi.

Newsweek se pregăteşte de Oscar. 6 actori, o cameră şi o conversaţie intimă:

Foto: Robert Maxwell / Newsweek

Spre final de evadare, se cereau câteva linkuri din afara Terrei.

Cu ocazia viermilor iranieni trimişi în misiune spaţială, Time numără celelalte necuvântătoare lansate pe orbită. Am ales ca exemplu căţeii sovietici, care între 1950 şi 1960 erau principalii turişti spaţiali:

Foto: James Whitmore / Life

LiveScience a colectat minuni americane. Se pot consuma oricând alături de nişte zei americani.

Craterul din Winslow, Arizona / Foto: Dan Durda

Şi, ca să nu uităm de unde am plecat:

Livescience îi zice snowpocalypse. Noi putem să o alintăm cu neapocalipsa.

Şi dacă tot am ajuns la sfârşitul lumii, NewScientist caută limita internetului: ce moştenire va lăsa civilizaţia noastră, în urma unei apocalipsei digitale? Memoria omenirii depinde de puterea hard-ului, arată analiza, pe care v-o recomand.

Foto: Jesse Thomas

Suntem generaţia singurătăţii ultime, se afirmă de către toţi cei de mai sus, pe tonuri joase, cu ochii fixaţi în gol. Generaţia pierdută în fluxul interconectării, ne căinăm singuri, când iau pauză ceilalţi şi nu ne vede nimeni. Cei care ştiu totul în secunda în care se întâmplă, dau click şi RT, apoi se întorc pe partea cealaltă.

Sunt relaţii artificiale, continuă personajele de pe partea cealaltă a internetului, atrăgându-ne atenţia, ne-autentice, de bravadă, modificate genetic, construite la lumina laptopului, reci, lipsite de suflet, de emoţia apropierii, de căldura lui a fi, băgate în priză, susţinute de baterii reciclabile. Şi sinonimele continuă – depinde de vocabularul celui cu care stai la masă şi ţâţâie dezaprobator când tu tocmai scrii pe telefon, „doamne, vreau acasă să îmi fac quizzuri pe facebook”.

Eu am, însă, o altă teorie. Folosim Twitterul şi Facebookul pentru că există. Aşa cum folosim emailul, messengerul şi telefonul mobil. Aşa cum am construit limbajul. Pentru a vorbi unii cu alţii, dacă tot trăim împreună pe această planetă.

Probabil că din singurătate. Sau de ocupare a timpului. Aşa cum le facem pe toate, până la urmă.

Auto-re-difuzare

Apoi, dacă trecem la motive nişate, mai e şi gustul răzbunării târzii, când rupem legătura cu telespectorimea din satul audiovizual. Şi creăm, pe baza butonului ignore, o suprafaţă refractară pe care susţinem o altă realitate. Societatea în reţea a playlistului individual. Unii o cunosc şi sub numele de YouTube.

Suntem, pe acelaşi fir, generaţia autistă. Aceea a propriilor nevoi (mici) verbalizate cu sfinţenie, în fiecare secundă, pe canalul virtual care ne este mai la îndemână. (Întotdeauna se găseşte un instrument de exprimare aproape, indiferent de loc). În care membrii sunt mai intâi creatori şi apoi cititori.

Ne citim şi ne redifuzăm – placa nu se zgârie niciodată – propriile gânduri.

DAR, paranteză

„Am lucruri de spus şi mi-ar plăcea să le spun oamenilor, în loc să discut cu pisica sau copiii. Ei nu prind niciodată referinţele mele la Tina Fey. De asta Twitterul mă face fericită mai mult decât orice altă invenţie a ultimilor zece ani”, scria Caitlin Moran, despre serviciul de microblogging, drept răspuns la întrebarea pusă de TimesOnline: ce vă face fericiţi?, în timp ce colegii ei adăugau Sexul, Prozacul, şampanie, singurătatea (burlăcia), munca, femeile în vârstă.

Deci Twitterul are loc asigurat în lista fericirii. Pentru că (spune Moran): “spre deosebire de viaţa reală, poţi să te bagi în conversaţia altcuiva fără să fii nepoliticos. Şi, tot spre deosebire de viaţa reală, poţi să ignori oamenii care nu îţi plac”. Plus finalul: “cred că pe piatra mea de mormânt ar putea scrie: aici se odihneşte @caitlinmoran. Please re-tweet.”

Reflux

Dacă ne permitem excentritatea unui răgaz, în lumea asta care fuge şi sare din link în link, dincolo de junkul virtual, am speranţa că trebuie să găsim ceva. Sub straturile incoerenţei şi ale fragmentării, se naşte un brainstorming global.

Mini-consilii ale „noilor gânditori” se formează aleator, în orice secundă, pentru a comenta şi dezbate orice. Ideile apar în dezordine, şi chiar dacă multe folosesc aceleaşi cuvinte şi seamănă nepermis unele cu altele, în timp ce, inconştient, dăm profunzimea pe culoare şi critica pe iconuri afective, pentru că nu ocupă prea mult timp şi loc, mai este ceva de care putem ţine cont: freamătul participării.

Ambiţia de a conta, ca individ, neliniştea conversaţiilor în care se formează scenarii neobişnuite, ciudăţenia eului întors pe dos, doar pentru a-l admira ceilalţi.

Telespectatorii tradiţionali, obedienţi, sunt răzbunaţi, ironic, de generaţia singurătăţii egocentrice. La mijloc, între toate astea, tehnologia îşi pregăteşte refluxul.

Când a venit, l-au întâmpinat cu imn, sare şi vorbe fierbinţi. „Dle preşedinte Băsescu, Dvs. sunteţi omul de suflet al multor români din R. Moldova”, i-a spus Ghimpu.

Chirtoacă i-a dat regatul lui, pentru un vis: „Ofer un mandat preşedintelui Băsescu, care să ne reprezinte până la aderarea definitivă a R. Moldova la UE”, l-a acompaniat Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului.

Unii chiar au plâns. În comentariile de pe net, la auzul veştii că a aterizat. „M-a impresionat primirea Preşedintelui Băsescu. Nu mi-am putut reţine lacrimile. UNIRE FRAŢI ROMÂNI!”. „Un moment fain in istoria noastra… bunicu ar fi mandru saracu daca nu ar fi inghetat la Stalingrad luptand cu cancerul sovietic”. (A se citi mai mult pe Unimedia.md).

Auzind că iese în piaţă, moldovenii şi-au dat vorbă pe internet să se întâlnească şi să îl vadă la faţă. S-au mobilizat repede: „Haideti la 12 la monumentul lui Stefan, acolo Basescu va depune coroane”. „UNIRE” (cuvânt repetat des ieri).

S-au strâns vreo 800 de oameni la statuia din centrul Chişinăului. Care au scandat, au aplaudat, au adus lozinci. „Trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească Moldova, Ardealul și Țara Românească”.

Băsescu a coborât printre ei şi a dat autografe.

Nostalgia băilor de mulţime, acelea cum numai în 2004 erau încărcate de emoţie în România (şi vlăguite, apoi, an de an, piaţă de piaţă, până la electoralele din 2009), a fost resuscitată peste Prut.

Cu patos, lozinci şi lacrimi, ca la concertele rock. Nu a fost I Love You Michael, ci  “Traian Băsescu, preşedintele tuturor românilor”. “Vă salutăm cu dragoste şi veneraţie”.

O arată jurnalul zilei de ieri, ţinut de fraţii jurnalişti, care l-au urmărit pe preşedintele României minut cu minut.

Nu le-a scăpat nici un gest, nici o ocheadă, nici un autograf aruncat în baia de mulţime. Unimedia.md şi Jurnal.md s-au bătut în live text, poze şi video în direct de la faţa locului.

Pe site-urile lor, se putea citi filmul venirii, cu cel mai fin Zoom.

9:31 – Traian Băsescu este aşteptat să ajungă în 10 minute pe aeroport.

9:44 – În acest moment, preşedintele a coborât din avion.

9: 46 – A gustat din pâinea moldovenească.

9: 50 – Vedeţi nava prezidenţială.

9: 54 – Traian Băsescu şi Mihai Ghimpu au urcat în aceeaşi maşină.

….

13: 25 – În centrul capitalei se scandează “Băsescu!”

…..

etc

Până şi în cimitire moldovenii s-au strâns să scandeze şi să îl aplaude, iar Băsescu a plâns la mormintele poeţilor. La Țiganca l-au aclamat vreo 5000 de oameni.

A fost emoţionat. Se vede şi după cuvintele pe care le-a folosit. Mult iubit, mult fraţi, mult acelaşi.

Le-a promis bani, diplome, cetăţenii şi iubire. Le-a dat sfaturi despre reformă. Le-a spus că va veni mai des.

„Nimeni nu ne poate convinge că noi avem alt sânge decât cetăţenii Republicii Moldova“.

„Este important să ne iubim la fel. În rest, în UE o să ne regăsim!”

„Avem istorie comună. Eminescu și Vieru sunt poeți naționali în ambele țări. R. Moldova este un pământ, pe care îl iubim și îl respectăm!”

“Aveți încredere în România!”

Bis.

Sau.

“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care îşi ia iubita în braţe, iar tentacule ei lungi de agenţie de PR îl ţin înlănţuit, până se sufocă.

Sau.

“Cam atât, dragilor”, sunt ultimele cuvinte pe care le tastează personajul. După care deschide fereastra, se uită afară şi îşi dă seama că locul este numai bun pentru a plana.

Dacă ar fi o poveste, ar putea să se termine aşa.

Personajul are de mult decesul anunţat. Se poate numi ziarul. Sau presa. Sau un jurnalist oarecare. Ar putea fi chiar Superman.

Cu ultimele puteri, muribundul

E criză şi cică în spatele ei, aşteaptă alta. Aşa că s-au închis ziare, iar cele care trăiesc încă îşi dau oamenii afară. Nu doar în România. Au murit ziare de 100 de ani, la fel cum au murit altele tinere de un deceniu sau de abia lansate. New York Times a renunţat, şi el, la un etaj, două.

Ceea ce ne face să ne întrebăm (cu patos, deznădejde, poetic): asta a fost tot?

Întrebarea nu e nouă şi de abia asta face ca soarta presei să fie mai deosebită decât cea a industriei auto, de exemplu. Sfârşitul ei nu este cauzat de recesiune, ci doar accelerat, scos în evidenţă, promovat. Moartea îi era prevestită cu mult înainte de criză, de oracoli pesimişti, cu badgeuri de experţi, întruniţi pe înserat la conferinţe mondiale.

Frumos, la modul dramatic, în această situaţie, e următorul fapt: ne anunţăm singuri decesul. Suntem singura industrie care poate face asta. Şi dacă putem, ar fi păcat să ne abţinem. Ne analizăm propria dispariţie, ne-o căinăm, devenim ştire la nivel colectiv. Lista cu exemple, pe care stă şi acest articol, merge mult în urmă.

De exemplu, The Economist întreba încă din 2006: Who killed the newspaper?. Iar articolul era ilustrat aşa.

Newspaperdeathwatch face necrologuri din martie 2007: Moartea chiar citeşte ziarul.

Nici măcar Superman nu ne mai poate salva, zice caricaturistul laureat cu Pulitzer David Horsey, de la Seattle Post-Intelligencer.

(Ziar care s-a stins, de asemenea, cu o astfel de copertă de Adio. Supravieţuieşte, însă, urmaşul lui online).

S-au epuizat toate tonurile de relatare a acestei ştiri. De la analiză la prevestiri sumbre, de la ironie la glume.

E clar, ceva moare zilele astea (anii ăştia). Nu doar dinozauriidehârtie. Ci şi câteva capete ale acestei creaturi vag delimitate, pe care o numim presă.

Ştirea care a umblat pe twitter acum vreo două săptămânia fost asta: Sky News instalează forţat tweetdeckuri pentru jurnalişti. Colegii români de breaslă cu astfel de ustensile au dat RT şi au oftat într-un colţ, gândindu-se la un viitor în care colegii lor vor fi forţaţi să facă acelaşi lucru, în loc să mediteze „nu am înţeles niciodată ce e aia”.

Aşa se anunţă viitorul.

Un încăpăţânat

Dar eu închei cu o nostalgie. Toţi cei care au trecut la un moment dat prin Casa Presei îl ştiu pe bătrânelul care aşteaptă pe scări şi cere ziare de la trecători. Pentru cine nu îl cunoaşte, pe scurt, povestea e aşa: de câteva sute de ani omul colectează, în fiecare zi, braţe cu ziare de la cei care se îndură să îi aducă.

Multe din glumele şi scenariile noastre referitoare la destinul presei îl au ca personaj principal. Dispăruse la un moment dat, îngrijorându-ne peste măsură: „măi, nenea cu ziarele a aflat ceva ce noi nu ştim”.

Dar s-a întors. E pe scări, în fiecare dimineaţă şi ne roagă acelaşi lucru. „Dacă găsiţi pe undeva, un ziar, două. Pentru soţia mea”. Acum, noi suntem pe la online şi nu mai primim presa. Ceea ce i-am spus, toţi, colectiv şi separat, de multe ori. Nu ne aude sau, oricum, nu ţine minte. Nu îl interesează. Stă pe scări şi aşteaptă. Uneori mă roagă de trei ori pe zi să îmi fac milă şi să îi aduc presă.

„Nu mai există, v-am spus. Nu mai sunt” şi mă uit în ochii lui să îmi dau seama dacă e senilitate sau neîncredere.

„Mai căutaţi, poate găsiţi. Un ziar două, pentru soţia mea”.

Dacă aş avea cum, i-aş da linkul ăsta din Life, când ziarele contau.

Nu am cum, aşa că trebuie să abdic la repetiţia absurdă a conversaţiei: „Nu mai sunt, v-am spus chiar acum 10 minute”. „Mai căutaţi, eu aştept aici”. Şi chiar aşteaptă. Şi tot aşa.

Update:

Costin îmi atrage atenţia să mă uit mai bine la propriul link. Adică aici:

The Whole World Over. Romanian newspaper vendors in Bucharest hold up papers announcing the Nazi invasion of Greece and the Blitz in London, 1940. Photo: Hugo Jaeger./Time & Life Pictures/Getty Images

Dar înainte de a le termina, îl scriu pe cel de faţă (care este, de fapt, o întrebare). Fiind cea mai nefericită zi din an, am zis să ne punem contra. Aşa că am dat startul, azi, pe Realitatea.net, la anti-deprimare, încercând să ne apropiem de o chestie care a devenit aproape tabu.

Fericire. Printre apocalipse şi certuri mici, tema se arată rar. Pe de o parte, este de înţeles, momentul – criză, pandemie, cutremure – cere o anumită evlavie. Pe de altă parte, mai este stânjeneala – tema asta ţinea, acum mii de ani, de filozofi şi poeţi, iar acum s-a înconjurat, nu se ştie cum, de un cerc al naivităţii. Mai mult decât despre altele, scrii despre ea cu teama de a nu atinge coardele clişeului. (Dar, până la urmă, nu ai cum să le eviţi)

Şi dacă, totuşi, încerci să o invoci, măcar pentru că nu te-ai mai gândit de mult la asta, sau pentru curiozitatea experimentului, primul lucru care răsună în gol, pe o voce de elf răguşit, e „fericirea e un pitic ce dansează”. Fericirea e un lucru mic. Fericirea nu e universal valabilă.

Aşa că, atunci când mă blochez, mă întorc la cel care le ştie pe toate, e vorba de Seinfeld, bineînţeles.

„People get this impression of happy from soft-drink commercials. You see these people in soft-drink commercials, they’re literally airborne. You’re thinking, “If that makes them feel that good, how can I feel good — I’m still just walking on the ground.” Spiking a volleyball, that’s happy. Getting a jet-ski six feet off the top of a wave….”.

Sau.

„The thing about life that no one can believe is that what we’re doing is actually it. When you’re a kid, you look forward to it. The point is not that youth is wasted on the young, but that everything is wasted on everyone. We’ll be in heaven going, “If I just had the right robe, I think I’d be happy. I just feel this one is too big and I look ridiculous.”

Din asta se înţelege oarecum că fericirea nu stă în detalii. Şi, mai ales, e gratis.

Ceea ce, pentru copii e clar, de la început: “Tata când e fericit se uită la televizor şi miroase florile din ghiveci”.

E vorba de experienţa care se acumulează după, până la urmă. Şi, în ciuda sau cu ajutorul ei, de capacitatea celulelor de a se bucura.

Mai mult, după cum spuneam, aici. 

Voi când sunteţi fericiţi?

Aseară, deşi eram obosită şi tindeam, într-un ungher al comodităţii, să dezbrac noaptea de festivism, am insistat să ieşim în piaţă. Liniştea câştigase detaşat în faţa vinovăţiei de a lăsa momentul ne-tratat, dar, cu toate acestea, un impuls mic şi subconştient a pâlpâit brusc şi ne-a scos din casă.

Anul trecut luasem ca obiectiv Piaţa Constituţiei mai mult pentru Zdob şi Zdub, care, înconjuraţi de zăpadă şi cu solistul la bustul gol, au un farmec aparte, dar în urma lor şi a artificiilor, descoperisem altceva. O chestie care mi se arată, în mod previzibil, când mulţimea (ceilalţi) se întâlnesc pentru a demonstra, prin prezenţa comună, un sens.

Deşi, de data asta, alegerea muzicală a fost înfiorătoare, nu mi-a părut rău de drum. Emoţia populară trezeşte, mereu şi surprinzător, rădăcini primitive. Zgândăre solidaritatea speciei. Îmi aduce aminte de sentimente vechi, primare, de comuniune în faţa unei convenţii pe care noi o vrem importantă, de defulare a răului sau a neîmplinitului, de a le forţa să rămână în urmă cu ajutorul artificiilor, de a spera. Nevoia de a da un sens timpului, pe care, dacă nu îl înţelegem, îi punem marcaje de trecere, pentru a reuşi să-l trăim.

Sute de necunoscuţi, alături unii de alţii, pentru a încununa tabieturi istorice. Adunaţi la unison, în faţa luminilor care spun gata şi hai să începem iar. Cel puţin în această noapte.

Mai multe fotografii aici

Poporul din Piaţa Constituţiei, diferit de cel judecat în mall, îţi intră sub piele. În ciuda bâlciului sau chiar din cauza lui, toate soiurile acelea de existenţe ascunse în geci, ornate cu coarne fosforescente de drac, pălării de vrăjitoare, măşti sau petarde, formează un tablou viu.

Dacă suprapui peste el imagini cu mii de alte mulţimi, adunate în puncte colorate pe tot globul, unite de aceeaşi încântare în faţa unor bubuituri strălucitoare, nu ai cum să rămâi indiferent.

Convenţiile încep să se tocească, se simte în aer, iar încăpăţânarea de a nu le da drumul este emoţionantă. Ştim, în spatele obiectivităţii moderne, că dacă nu am fi avut nevoie de ele, nu le-am fi construit. La fel şi cu solidaritatea colectivă, care se stinge încet. Dădeam aici un exemplu de moarte a ei.

Aşa că, la început de 2010, recunosc: am nevoie de artificii. Şi de urări, oricât de obosite ar suna. Unii se străduiesc să le dea formulări noi (eu, de asemenea), dar toate se leagă până la urmă de sănătate (puterea individuală de a continua), de bine şi apoi, neapărat, acel lamulţiani, care roagă timpul să fie îngăduitor şi să ne lase cât mai mult din el, în forma pe care am ales să o înţelegem. De aceea, vă spun şi vouă. La Mulţi Ani!

Mi-am adus aminte de viitor citind o serie de articole despre următorii 10 ani, publicate acum, la graniţa cu 2010. Cel mai recent, un articol în The Independent, care priveşte direct în 2020: „The popular perception that life had calmed down after the excesses of the decades around the turn of the century was partly an illusion”. Julian Baggini, editor la The Philosophers’ Magazine, care a scris textul despre societatea din 2020, este optimist, însă, şi spune: “Time-travellers from 2009 would have found the constant flow of information overwhelming. But somehow, the people of the day learnt to adapt and manage all this”.

Tot în legătură cu noua manie umană, de a ne proiecta în orice tip de “va veni” (mâine, anul viitor, 20 de secole), numai de a scăpa din prezent, NY Times mai are un articol interesant, despre boala amânării, de care suferă omul modern: “Acknowledge what you are: a recovering procrastinator of pleasure”.

M-am gândit ca la început de un nou deceniu să vă propun şi câteva din scenariile românilor despre viitor.

Acum un an, rugam 50 de specialişti, din diferite domenii, să scrie pentru Cotidianul 5000 de semne despre cum va arăta lumea peste 10 ani.  Reiau, aici, câteva idei din scenariile lor pentru viitor:

Imaginatia va fi noua moneda de schimb, Andrei Codrescu

Un paragraf care mă bântuie de când l-am citit prima dată: “Declar urmatorii zece ani drept Deceniul Fanteziei (DF). In DF, dolarul va deveni convertibil in Dolari Imaginari (DI). Este evident, de ceva vreme, ca imaginatia este adevarata moneda de schimb, intr-o lume care pierde, anual, 600 de Unitati de Imaginatie (UI) pe cap de persoana, din cauza Distractiilor-Mincatoare-de-Imaginatie-Consumatoare-de-Timp-Generate-de-Media (DMICTGM). Intr-o astfel de lume, oricine are o imaginatie aplicata se poate imbogati. Aceasta a incetat sa fie o opinie”.

Muzica viitorului: dispecerat plus necrofilie, Dan Dediu

“Cred că viitorul muzicii se va construi pe muzici ale trecutului. Muzicile viitorului, cele ce ar suna cu totul nou, vor trebui să mai aştepte. Un alt ev, poate altfel organizat şi mai puţin comod decît al nostru, le va putea aduce în prim-plan. Nu însă şi viitorul apropiat.

Căci el se va hrăni în continuare din vampirizarea muzicilor trecutului, multiplicîndu-le, combinîndu-le la nesfîrşit şi schimbîndu-le funcţia ori cadrul în societate. Ecuaţia viitorului muzicii va fi următoarea: dispecerat plus necrofilie.

Dispecerat – pentru că va clasa, va organiza şi va distribui traficul muzical pe întreaga planetă -, necrofilie – pentru că se va hrăni cu muzici ale epocilor defuncte, pe care le va resuscita într-un mod artificial”.

Dimineaţa 4999, Dragoş Stanca

Scenariul ăsta m-a enervat, pentru că avea dreptate: “Greu de crezut că a trecut doar un an de când ultimul ziar românesc a anunţat că renunţă la ediţia imprimată în favoarea variantei multimedia 3D, actualizată non-stop. Paralel, oricât ar părea de ciudat, ediţiile de lux, tipărite doar pentru „nostalgici“, au din ce în ce mai mare căutare. Şi deci preţuri tot mai mari. Asta e, oamenii sunt ciudaţi.

Puţine ziare – în general cele lansate înainte de 2010, când el abia împlinise 12 ani – mai au angajaţi. Cele patru agenţii de presă globale livrează conţinut customizat, în timp real, în toate limbile şi dialectele planetei. Aşa că, pentru ziare şi chiar şi pentru unele televiziuni, a devenit inutil costul cu reporteri care să alerge după ştiri.

Foştii jurnalişti – mai ales comentatori, scriitori de reportaje şi cei specializaţi în anchete şi investigaţii – au ajuns instituţii de sine stătătoare, care-şi fac reclamă pentru a fi incluşi în RSS feedurile diverselor surse online şi agenţii multimedia. Alţii, mai puţin faimoşi, s-au asociat în mici firme independente, care produc conţinut pentru mai multe instituţii media – fie ele ziare, website-uri sau televiziuni (cum făceau, odinioară, casele independente de producţie tv)”.

Viitorul televiziunii: de data asta, chiar orice va deveni posibil, Sergiu Toader

“În timp ce pe consumator nu pare a-l mai împiedica nimic să-şi nuanţeze şi să-şi diversifice cererea, producătorii, broadcasterii, advertiserii şi cabliştii sunt puşi în situaţia de a face faţă într-un fel asaltului tehnologic „amator“ şi pretenţiilor crescute ale pieţei, fără să piardă din vedere rostul lor primordial pe lângă televizorul nostru, anume acela de a face bani pentru propriul acţionariat.

Aşa cum azi ni se pare caraghioasă ideea de a vinde abonamente către consumatori pentru producţii specifice de televiziune, mâine va fi din ce în ce mai greu să obligi piaţa să consume reclamă şi chiar să scoată bani din buzunar ca să vadă filme programate la ore fixe de cutare canal. Cât timp, între producător şi telespectator, emisiunea tot mai trece prin câteva mâini, ideea de a permuta şi combina produse pe canale de nişă încă funcţionează. Filme şi seriale poliţiste sau SF; telenovele combinate cu alte produse „de damă“; canale de shopping, de nunţi şi botezuri, de bucătărie, curse de cai sau pescuit încă mai aduc bani mărunţi de la cablişti şi reclamă”.

Vintilă Mihăilescu, Moartea ţăranilor:

“Noile sale contingente nu vor mai avea bunici la ţară, la care să meargă vara în vacanţă, şi, în general, nu vor mai avea bunici, ci calculatoare, Internet şi „tehno-relaţii“. În aceste condiţii, nu îşi vor mai aduce aminte cu duioşie de copilăria lor în satul natal şi, în general, nu vor visa să-şi facă vacanţa la ţară, ci, mai probabil, în altă ţară.

Nimic spectaculos, deci, nimic profund diferit de ceea s-a petrecut sau este pe cale să se petreacă în atâtea alte ţări. Ce ne distinge atunci de acestea?

Probabil exact acest element „ţărănesc“, faptul că am fost, şi încă mai suntem într-un fel şi în prezent, cea mai mare şi mai longevivă societate ţărănească din Europa. Că ne-am construit întreaga identitate naţională în jurul acestui „ţăran“ şi al culturii sale „populare“ şi că acum, dacă acceptăm că „ţăranul a murit“, nu prea mai ştim nici cine suntem şi nici încotro să ne îndreptăm”.

Marius Turda, Individul perfect va putea fi construit genetic?

“Obiectivul suprem al măsurilor eugenice este crearea unui organism biologic perfect, determinat nu de imprevizibilitatea legilor naturii, ci de planul raţional al determinismului genetic. În esenţă, toate tipurile de eugenie împart o ambiţie comună: crearea unor copii sănătoşi. „Liberal“ sau nu, argumentul că dizabilităţile fac ca o viaţă să merite mai mult sau mai puţin decât altele şi că astfel împiedicarea celor „dezavantajaţi“ genetic să se reproducă ar fi justificabilă moral aminteşte de fapt aserţiunile caracteristice ale eugeniei interbelice.

Întrebarea este următoarea: a împiedica nişte indivizi să se reproducă sau a elimina unele trăsături caracteristice pe care unii le găsesc dezagreabile sau le cataloghează drept „boli“ nu este oare un act la fel de insensibil şi arbitrar precum măsurile eugeniei rasiale din perioada interbelică?”.

Sănătatea mintală, o afacere mainstream, Mugur Ciumăgeanu

“A intra în mainstream cu afacerea „sănătate mintală“ era un lucru inevitabil. Aveam, acum două decenii, un produs foarte vandabil. A fost nevoie de niţel marketing şi de includerea unor CEO în câteva programe de dezvoltare emoţională. Şi de control al panicii.

Sunt mulţumit, pe bune că sunt mulţumit că s-a ajuns aici. Mai am încă o mică nostalgie a vechilor cutume, a momentului în care îmi vedeam clienţii la cabinet şi în care calculatorul era un simplu instrument de înregistrare a ficţiunilor. Dar asta ţine de eul meu nevrotic. De cei exact 5.000 de neuroni nevrotici care încă mai aduc o delicioasă dezordine în lumea noastră, aproape perfect pop”.

Sunt doar câteva fragmente din textele lor, alese, în limita timpului, din cele 50 de articole. Le recomand pe toate.

Scriam şi eu, tot atunci, la debutul campaniei: „Traim in era in care imaginatia este sustinuta, pentru prima data, de stiinta, pentru a-si transforma visele, dar si cosmarurile, in realitate. Fiecare noua descoperire aduce, alaturi de speranta unei vieti superioare, si primejdia unei lumi scapate de sub control. Pasii transformarii nu mai sint mici. Mai mult ca oricind, viitorul se pregateste in laboratoarele lumii. Ne bintuie obsesia lui, pentru ca stim ca e aproape. Nu mai sint profetii SF, nici dorintele defulate ale unor cercetatori trasniti”.

Altfel, un 2010 pe cât de liniştit sau neliniştit aveţi nevoie să fie. Să ne vedem cu bine, Forţa fie cu voi

Sfârşitul unui deceniu este o chestie arbitrară, ne aduce însă aminte, cu rigoarea specific elegantă, NewScientist. Dar asta nu îi opreşte pe editorii site-ului să consemneze punctele de cotitură ale ultimilor 10 ani, care ar putea fi numiţi şi Big Science.

Mai relaxat, LiveScience adună 9 poveşti pe care le-am iubit şi le-am urât anul acesta. Printre controversatele concluzii ieşite din laboratoare în 2009, este şi aceea potrivit căreia fetuşii au memorie. Tot de la acest simpatic Coelho al ştiinţei, 9 lucruri pe care le-am aflat despre noi în ultimele 12 luni. De exemplu, de ce nu ne naştem mergând şi cum plângem în limba maternă, în aceeaşi perioadă din care nu ne mai aducem nimic aminte.

Din Top 10 Everything de la Time, propun 10 seriale care au marcat 2009. Primul e Mad Men, la mijloc stă Battlestar Galactica, iar The Office închide lista. Un pretext bun pentru a le pomeni încă o dată şi de a adăuga ilustraţie în consecinţă.

Battlestar Galactica, un serial pentru geekşi adevăraţi

Şi Wired face bilanţ TV. Concluzia: realitatea bate imaginaţia cu 1 la 0 deceniul ăsta.

Din Time, nu se pot rata cele 10 caricaturi ale anului.

Twitterul e peste tot

La secţiunea clickul şi poza, Life oferă fotografii clasice de Oscar. Îl aduc aici pe Paul Newman şi, o dată cu el, anii ‘60.

Momente de sfârşit de an pe marile ecrane, de la EmpireOnline. Preferată, cu explicaţie cu tot: “Don’t Kiss Your Relatives” (The Godfather, Part 2, 1974):

Tot în Empire şi tot despre filme, 10 trenduri ale deceniului în cinema. De la brusc-Hollywoodul-citeşte-BD-uri la documentarele care „îţi schimbă viaţa” şi epoca 3Dnuputealipsi. Wired zice că în 00 a fost vorba despre un singur trend, survenit post 11 septembrie: paranoia.

Independent nu se joacă: 10 Best Sex Toys şi gata.

România are şi ea bilanţurile ei. Realitatea.net le-a adunat aici. E vorba despre pisici de Dâmboviţa, politicieni cu guri colorate şi bogaţi conduşi de fiţe. Pentru cine vrea să reviziteze 2009 în ţara lui, o selecţie de fotografii reprezentative. Începem cu asta:

Terminaţi o dată cu topurile şi listele!, oftează Steve Tuttle, de la Newsweek. Şi apoi recunoaşte: DA!, a făcut şi el un clasament care uneşte oameni de zăpadă cu specii noi, zvonuri despre telefonul Google şi personalităţi pe Twitter.

Încă un top, lângă un om de zăpadă.

Alţii, cum ar fi The New Yorker, au dileme mai mari: cum să numeşti deceniul ăsta? Câteva încercări de botez: The ohs? The double-ohs? The zeros? The zips? The nadas? The naughties?

Pentru că 2009 a fost anul Twitter fără discuţie (şi chiar dacă Facebook plânge puţin la aceste cuvinte), nu putea lipsi topul celor 140 de caractere. Pe Mashable: cum a reuşit Twitter să cucerească lumea.

Ca urare pentru ce va veni, un text ca un sfat de la NewScientist: Eliberaţi-vă de sub birul tehnologiei. Am intrat în era melancoliei (sau a gheţii psihologice). Cum sau vrem să ieşim din ea?

Altfel, ce top v-a enervat cel mai tare în această perioadă? Ce bilanţ nu aţi găsit, încă, şi v-ar fi plăcut?

L-am văzut aşa cum se cerea: cu ochelari, la Imax, înconjurată de poporul de mall, pentru „a simţi o experienţă unică”, aşa cum ne-a citit pe ton impasibil o voce din tavan, înainte de începerea filmului.

Preludiu românesc

În aceeaşi zi, cu câteva ore înainte, s-a întâmplat să mă pun la punct şi cu Francesca. Scriu asta doar pentru context şi nu pentru a compara merele de la noi cu perele lor cosmice.

Francesca / Cinemagia

Ratasem voit filmele româneşti din ultima perioadă pentru că ştiam ce vor spune. Francesca nu a făcut decât să îmi confirme că nu am pierdut nimic între timp: sensibil, mişcător pe alocuri, prins în aceeaşi reţetă realist românească a dramelor mici, dar universale, în care oamenii tac mult, sub camere fixe, ironiile sunt surde, iar viaţa le dă mereu palme peste cap personajelor-stereotip.

Enervată (un pic) pe această stare de fapt, m-am mutat la Avatar. Aveam două tipuri de aşteptări: să fie un film prost şi să mă dea pe spate.

Context cu efecte speciale

Şi, tot inainte de a vorbi despre Avatar, e necesară o descriere scurtă a mediului în care apare această non-cronică de film. Consum blockbustere, am o toleranţă mai mare pentru SF-urile proaste decât pentru comediile stânjenitoare, cer mai mult peliculelor cu ambiţii cinematografice decât celor care vor să adune milioane de oameni şi dolari în cinematografe. Mi-a plăcut Lord of the Rings, nu m-am uitat la Harry Potter (doar o încercare nereuşită cu 2-ul, la care am adormit după o jumătate de oră), am zis Da după Matrix (1 şi Reloaded), toţi Terminatorii, Equilibrium, nu după Revolutions, iar Batmanii mei preferaţi sunt Dark Knight, Returns şi Forever.

Equilibrium / Outnow

Acum, orice s-ar fi întâmplat, Avatar nu avea cum să mă dezamăgească.

Aşa că fost bun

Cel mai aşteptat film al anului (şi cel mai scump) a venit, anunţa presa internaţională după premiera de la Londra, dar se va ridica aşteptărilor? Surprinzător, chiar şi o parte dintre britanici au lăsat de o parte încăpăţânarea de a spune nu şi au dat un vot pozitiv. Reprezentativ este verdictul The Guardian: „nu ar trebui să vă spunem asta, dar e bun”. Cu completarea, în text: „filmul îngrozitor care se anticipa în comunitatea criticilor nu s-a materializat. A fost bun”.

Motivele lor de laudă sunt dintre cele mai diverse, le puteţi citi în linkurile de mai jos.

Revenind, însă, la textul de faţă, al cărui titlu nu s-a vrut interesant: nu este o cronică pentru că J. Cameron nu face un film, ci propune o experienţă. Este evadarea din realitate scoasă din dicţionarul viitorului. Avatar dă startul filmului-experienţă. Ne spune că hologramele Star Trek sunt aproape.

Tata-efectelor-speciale construieşte o lume nouă pe o poveste veche (şi, da, poate obosită de atâta uz). Aruncă în aer centrul de greutate (ca şi munţii din Pandora) în milioanele de detalii. Nu m-a deranjat că şi-a luat timpul (2 ore şi 45 de minute) pentru a începe lent şi a continua minuţios, ca şi cum lumea din jur i-ar fi strigat, pe ton accelerat, „hai, hai, haaaaai”, iar Cameron, fără să o audă, meşterea la culoarea frunzelor şi coarnele dihaniilor extraterestre.

Avatar / Moviereporter

Cu Avatar, te arunci în gol, pe spatele unei bestii portocalii care schelălăie de trec fiorii, alienii albaştrii, cu coadă senzorială, îţi par sexy, iar civilizaţia laptopului-modificăriigenetice-electricităţii începe parcă să îşi piardă din relevanţă (sau cel puţin reuşeşte să nască îndoiala).

Avatar / Moviereporter

Cameron te aruncă în trecut şi în viitor, fără să te întrebe, asumându-şi de la început şi până la sfârşit lumea propusă ca alternativă, redusă la filozofia ei primară.

O singură chestie: titlul nu se potriveşte cu filmul.

Pentru cei care credeau, totuşi, că titlul acestui text este o ironie, recomand:

David Cox, The Guardian: Avatar shows cinema’s weakness, not its strength

Washington Post: ‘Avatar’ is part of important discussion about race

The Huffington Post: Crazy, Ridiculous, and Irresistible

New York Times: A New Eden, Both Cosmic and Cinematic

Şi, pentru cine s-a săturat de cuvinte şi vrea poze, o istorie frumoasă în desene şi fotografii, aşa cum ne-a obişnuit Time: Avatar is just the latest incarnation of a story-telling genre that is over a hundred years old

Poporul ăsta nătâng care nu ştie nimic şi alege prost, mereu. Care eşuează să ne reprezinte, de fiecare dată. Din care nu facem parte, niciodată. Poporul ăsta, vinovat de natura politicienilor care au apărut din propriu-i sân, de fiţele vedetelor cărora le-a dat aură de Very Important Person, de sălbăticia violatorilor pe care i-a trimis în Italia, de copiii pe care i-a crescut tălâmbi, de televizorul la care se uită, adormit, în timp ce se nasc monştrii.

Timi Şlicaru / Cotidianul

Dezbăteam cu Iulian, la un moment dat, cum cuvintele îşi pierd sensul. Şi ajungeam la concluzia că vorbele sunt convenţii la origine, iar contextul le va salva mereu şi le va da semnificaţie.

Poporul român, în sinea lui, nu mai are nici un sens. E strivit sub potopul de definiţii, insulte, promisiuni şi acte eroice care se fac în numele lui. Din păcate, nici contextul nu îl mai salvează. Pentru că au fost viciate toate decorurile pe care le ştim.

Exemple cu mall

Cu ocazia Avatar care trebuie văzut la Imax, am fost în mall. Uitasem (avem capacitatea aceasta de a uita cu totul de anumite realităţi ca şi cum nu ar exista) de ce se întâmplă acolo. Şi m-am trezit în Idiocracy. Munţii de gunoaie lăsaţi în cinematografe, femeile-de-mall cu mâinile lor rupte de la cot, pentru a-şi agăţa geanta, bărbatul de mall care râde aşa, în ciudă, să-l audă şi soacra lăsată acasă, cuplurile-de-mall pentru care nu există alţi trecători, ci doar obstacole care trebuie îndepărtate de pe traseu cu umerii şi şoldurile transformate în tanc, decorul de mall care readuce salina în mijlocul urbei, în fine, poporul de mall de care fugi îngrozit, cum se termină filmul şi urci repede scările înapoi, în turnuleţul de fildeş populat cu prieteni inteligenţi, dai muzica funky la volum maxim, închizi televizorul (sau nu îl ai), downloadezi serialele alea cool de pe torrenţi, închizi ochii şi urechile şi încerci să uiţi iar. Până când, poporul îţi apare iar în cale, cu cine ştie ce ocazie. În trafic, de exemplu, nu mai claxona boule, uite pe unde traversează vaca asta, în baruri, la ghişeu, etc. (Suntem un popor animalier).

poporulmirceabadea

Să ne potolim, puţin, din furia acestei denigrări. Să ne întoarcem la Mircea Badea, cel mai bun jurnalist din România, potrivit celor câteva mii de români care au spus asta, în faţa unui chestionar. Sau la sutele de mii care se uită în gura lui, în fiecare seară.

Doar ca paranteză: Cu ce este mai bun sau mai rău, mai egomaniac sau mai periculos mirceabadea pentru jurnalişti decât politicienii, vedetele de Dorobanţi, chelnerii pe care îi avem? Şi, pentru cei care citesc în diagonală şi ar putea să mă înţeleagă greşit: nu îmi place de Mircea Badea aşa cum nu îmi place de nici un om care crede că i s-a înmânat adevărul adevărat stabilit în mod obiectiv, indiferent de tema discuţiei. Dar nu mă surprinde în nici un fel polul de influenţă pe care s-a aşezat în ultimii ani, privit din perspectiva celorlalte personaje care populează viaţa românească.

Nu poporul a creat showmanul de la ora 23.00. Acelaşi popor nu a inventat lipsa de imaginaţie care bântuie televiziunile din România. O parte din membrii lui aleg din ceea ce există (i se oferă de către ceilalţi membri), solidificând astfel o serie de preferinţe mai mult sau mai puţin reprezentativ româneşti.

A se pune faţă de om în locurile lipsă

De altfel, sunt mai mulţi români care nu se uită la Mircea Badea decât cei care se uită, aşa cum sunt mai mulţi români care nu votează decât cei care votează. Poporul conţine şi elementele care nu vor sau nu cred că fac parte din el.

Flickr / Joe Moore

Nu există popor fără indivizi. Mase din acelea pe care le vedem formate din corpuri fără faţă, şi care se apleacă toate, la ore fixe, pentru a-şi lua doza de prostie de la TV. Avem cu toţii rude îndepărtate de la ţară pe care le renegăm. Să nu uităm că au chip, un trecut şi câteva calităţi.

Problema e că ne intersectăm doar cu stereotipiile reprezentative ale masei care ne enervează. Şi că uităm de firele de apartenenţă care ne duc în acelaşi loc. Vorbim prea mult despre acest popor, ca şi cum nu am face parte din el. Ca şi cum noi am avea propriul nostru popor mic care îşi permite să îl dispreţuiască pe ăla mare.

E loc de evoluţie, de mai bine şi de civilizaţie, da. Dar continuând să îi dăm, pe de o parte, acelaşi tip de hrană, şi acuzându-l apoi, pentru ceea ce mănâncă, nu cred că o să ne ajute prea mult să găsim contextul ăla care să îi dea un sens pozitiv.

Voi ce mai înţelegeţi din poporul ăsta? Cei care citesc pe aici, dacă au un răspuns. Şi, dacă vor să se gândească la asta, Teo, Simona şi Florin.

E clar, trecerea nu poate fi făcută direct. Rămâne agitaţia dependenţei, care te face să te întorci, febril, pe canalele de ştiri, unde personajele tocau altădată situaţii consecvent dramatice. Şi, surpriză, continuă să o facă. La aceleaşi ore, cu aceeaşi oameni şi aceleaşi cuvinte aşezate în propoziţii cunoscute. Titlurile episoadelor diferă. În loc de Puffy Shirt şi Chinese Restaurant, avem Frauda, Caseta, Caseta cu Sex, Caseta în care se făcea că primeşte sex oral, Caseta fără sex (!), Renumărarea, Mai multe voturi decât ţi-ai putea imagina vreodată, Discurs I, Discurs II, Faţa lui Geoană în timp ce nu îi venea să creadă. Şi tot aşa.

Prelungim agonia, tragem de ea, o consumăm în detrimentul nostru. Iar protagoniştii acestui nou (dar vechi) serial continuă să ne aducă porţia cu viciu în fiecare zi.

Numărul record de „nu pot să cred!”, „omg”, „jizaaaaaz”, „ohohohoho” sau „ha ha” de pe Twitter, ivite la doar câteva secunde după oricare din milioanele de ieşiri la rampă cu anunţuri de importanţă majoră, ne semnalizează un produs TV care, şi dacă ar fi fost scris de o cameră plină ochi cu scenarişti, nu ar fi avut o intrigă mai bună.

E o combinaţie de Viaţa la Casa Albă cu Survivor şi un pic de Celebrity Fit Club, bazat pe regulile de la Schimb de mame şi Trădaţi în dragoste, plus umor sec a la Curb Your Enthusiasm.

Povestea poate fi, însă, îmbunătăţită ironic, de internetul de pe margine. Stăm deoparte, facem glume şi ne râdem. Ha ha. Sau lol. Mai degrabă, vai.

Şi chiar acum, când rămăsesem cu paragraful gol, tweetdeckul îmi semnalizează mesajul unui amic, Costin: „Socializarea va fi mai grea acum ca s-au terminat cu totul alegerile. Unii au ramas fara subiecte de conversatie”. Telepatia funcţionează şi cu www în faţă. La nivel de subiect.

Pentru că nu asta voiam să spun. Mă refeream mai degrabă la rehabul politic (sau apolitic). Acum, că ne-am intoxicat, cum ne dezintoxicăm? Cum reprogramăm la ore fixe West Wing-ul ăsta românesc, care ne-a acaparat nonstop conversaţiile şi timpul? Cum să îl proptim la ore fixe în grilă, după ce ne luăm masa, ne plătim ratele la un euro decent şi ne uităm la un jurnal de seară în care aflăm de nişte negocieri ale guvernului cu FMI-ul, sindicatele, bugetul…

Nu sunt în tabăra celor care se simt murdăriţi de politica asta puturoasă şi rea. Ca orice reality-show cu dramă şi supravieţuire, m-a prins. Plus că nu mă delimitez de ceea ce presupune această România, cu tot ce conţine ea.

Îngân doar dorinţa de-a ne satisface dependenţa cu seriale bine scrise pe de-o parte şi cu politicieni adulţi pe de alta. Sau măcar pentru o perioadă. După care, circ să fie, să avem ce comenta pe Twitter.

Aşa că, de dimineaţă, am adresat pe Twitter şi Facebook (dacă tot am rezidenţa acolo) următoarea temă de meditaţie: Cine pentru ce mai e recunoscător?

Până acum, mi s-au răspuns următoarele:

Teo: toate zilele de ieri

Oli: existenta pisicilor & inventatorul anesteziei

Luisa: pt ciocolata cu rom si Jaggermeister. Aa…si pentru zborurile low cost:D

Anca: pentru ca aud si vad si merg pe 2 picioare si bat din palme cu 2 maini. pt muzica. pt senzatii si sentimente. pentru prieteni. in primul rand. pt vitaminca c.

Un tanar ce traieste si munceste in Romania: eu sunt recunoscator parintilor mei pentru ca m-au invatat sa fac deosebirea dintre bine si rau.

diana: uite eu, pentru ca nu mi s-a clonat cardul si pentru ca m-am speriat degeaba

sabina: eu sunt recunoscatoare pentru stickerele care imi inveselesc laptopul

ioana: ca am cea mai tare sora din lume!:)

Eu sunt recunoscatoare pentru aceste raspunsuri. Si cele care vor urma, daca vor urma.

Este o invazie cu viitor.

Cipuri care, o dată implantate în creier, ne vor ajuta să controlăm tehnologia înconjurătoare.

Individul de mâine: jumătate om, jumătate robot, jumătate organe de împrumut”. (Da, vom fi mai mult decât noi înşine)

Răutatea, dependenţa, crima, depresia vor fi inhibate în gene.

Ne vom căsătorii cu sosiile noastre virtuale.

Vom trăi mai mult de 100 de ani. Copiii noştri vor fi invincibili.

Sex cu maşini. Sex cu internet.

Etc.

Pe de o parte, avalanşa zilei de mâine este motivată de continua updatare a lucrurilor. Scriam acum un an, despre fanaticii viitorului: „Doza naturală de optimism (sau ambiţie) a societăţii s-a transformat într-o cultură a continuei îmbunătăţiri. În acelaşi timp, media, concertate, canalizează traiul uman înspre viitor”. Este o conversie a gândurii magice: oamenii se roagă, acum, la Timp şi se dopează cu scenarii în care le va fi bine.

Dar, dincolo de savoarea acestor imagini, care ar putea foarte bine să devină realitate, în dedesubturile lor se infiltrează o undă specială de regret. Aceea a individului ultim, auto-suficient, a batmanului complet dotat care vom deveni şi care nu va mai avea nevoie decât de o priză puternică la care să îşi încarce umanitatea. E unda singurătăţii.

Tot dedesubt, le leagă altceva comun, moartea. Decesul unor sisteme de plastic şi cipuri şi, o dată cu ele, a unor obiceiuri şi a unor bucăţi identitare.

Viitorul începe aici şi lasă în urmă un şir lung de morţi deşuete.

Am pornit cu gândul înspre toate acestea de la o chestie simplă: mă uitam la televizor, de alegeri.  Şi mi-am dat seama – aşa cum graficele au confirmat ulterior, în mod previzibil – că o mare parte din români fac acelaşi lucru, exact în acelaşi timp. Sentimentul unei solidarităţi (inutile, poate) de care uitasem, deprinsă cu propriile filme şi seriale care nu se mai regăsesc demult în programul TV.

Foto: Devianart.net

Şi chiar dacă aceste titluri – descoperite din întâmplare în marea grădină a internetului – ajung să semene cu ale celorlalţi (vezi fenomenul Heroes, Office sau 30 Rock), în ciuda libertăţii totale de alegere, senzaţia diferă considerabil. Că ne uităm toţi, la aceleaşi seriale, deşi nu le mai difuzează nimeni la o oră fixă, e tot o comuniune, aceea a generaţiei FaceTwitTube.

Dar eu vorbesc despre o solidaritate ciudată de felul următor: „Faptul că rezervele de apă ale New Yorkului erau puse la mare încercare de cele câteva milioane de toalete în care se trăgea apa odată, în timpul pauzelor publicitare din timpul serialului, reprezintă poate cel mai frumos compliment pe care l-am primit în întreaga carieră”. Povestea Alan Alda, într-un interviu luat de Alexandra Olivotto.

Finala M.A.S.H. sau ultimele două ore de Seinfeld sunt evenimente televizuale care nu mai pot fi repetate acum, în Generaţia căştilor.

Foto: Duke.edu

Apoi, pe un site care vorbeşte numai despre viitor, am găsit articolul acesta. Şi mi s-a părut ciudat. Am descoperit, ironic, un alt tip de solidaritate: aceea a nostalgiei după propriul nostru prezent.

Voi ce moarte mai deplângeţi? Florin, Laura, Mihnea, Costi şi cine mai trece pe aici.

Dar, dacă nu puteţi accede la optimism, nu e nici o problemă combate The Telegraph: gândirea pozitivă e oricum supraestimată. Valoarea ei a fost atât de traficată în cultura pop încât cei care se îndoiesc de puterea ei sunt trataţi, imediat, drept moartea-entuziasmului. Pesimismul a devenit periculos. Până acum, când un studiu arată că şi în spatele speranţei există o parte întunecată.

Cine nu are inventatori pe scară, să îşi cumpere

Deci, oricum ai privi jumătatea de pahar, nu există nici o scăpare. Aşa că mergem mai departe. Aşa cum au făcut o serie de inventatori tenaci înaintea noastră: au insistat. În ciuda glumelor sau a privirilor dezaprobatoare. Cu ajutorul lor, Life.com ne poate face ziua mai frumoasă, numărând peste 30 de creaţii de-ale lor. Cum ar fi acest sofisticat dipozitiv anti-furt:

Life.com

Sau această saună portabilă, pregătită în orice moment să vă confere un aspect ciudat personalităţii:

Life.com

Rambo sau Chuck Norris?

Tot cu o listă vine şi EmpireOnline. Dar de alt fel. Felul lor: site-ul a făcut o revizie a forţelor binelui şi ale răului şi a scos de la naftalină 25 de bărbaţi care fac, fiecare, cât o armată. Avem de toate: Rambo, Bourne, Sauron, Conan şi, bineînţeles, Chuck Norris (mă rog, Matt Hunter, că vorbim de personaje). Aflaţi singuri cine cu cine s-a bătut pentru locul întâi şi de ce. Eu am ales drept citat o singură explicaţie. Începe aşa: “Nu cred că are rost să vă spunem de ce Chuck Norris este pe această listă”.

EmpireOnline

Sau un mormânt de mafiot rus?

După cum spuneam, e ceva în atmosferă azi, dar site-urile fac topuri şi liste. Telegraph nu se lasă mai prejos: Extravaganţe pe mormânturile mafioţilor ruşi! Unii dintre ei şi-au specificat şi meseria: “expert în folosirea cuţitelor”. Foarte bine.

BARCROFT / The Telegraph

BARCROFT / The Telegraph

Pe site-ul publicaţiei britanice se mai pot vedea şi poze cu primul pacient al chirurgiei plastice (din perioada primului război mondial). Nu dau poze, ci un link unde îl puteţi vedea.

Încheiem programul ştirilor mici cu seriozitate, aşa cum o cere un debut săptămânal. Dar tot cu o listă. Time propune 10 simboluri ale protestului. De la căderea zidului Berlinului la pantofii aruncaţi în Bush şi statuia lui Saddam. Dacă nici cu optimism, nici cu pesimism nu se poate, să aruncăm un pantof ceva.

Time

Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate şi de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie şi mai bine stau cuminte şi pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu şi să citesc (exagerez, nu vă năpustiţi cu insulte), plus că mai am şi blogul, pe care nu fac acelaşi lucru… aşa că la un moment dat am intrat, pur şi simplu, să îmi demonstrez că pot să fac chestii pe internet în ciuda interdicţiilor date de consiliul superior central.

Balast cu noi înşine
De altfel, pe Twitter nu voiam să intru din principiu. Un anumit principiu: imi plac textele lungi şi cărţile groase, acelea de 800 de pagini scrise cu text mic pe care nu le poţi îndoi niciodată până la cotor, iar cele scurte mi se par ipocrite (cu excepţia lui Kafka). Adica par să spună mai mult decât sunt. (Fiecare cu prejudecăţile lui care dansează. Fixul ăsta cu textele scurte mi s-a înşurubat recent, ca o rezistenţă la preaslăvitul scrie-puţin-şi-des).

Apoi, pentru că: “Am evoluat milioane de ani ca să învăţăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”.

Pe de o parte, nu sunt de acord cu multe din ceea ce spune englezul ăsta aici, pe de altă parte mă gândeam şi eu uneori la lucrurile astea (dar cu alte cuvinte care erau în română), aşa, în autobuz, când nu aveam ce face.

Dar, dincolo sau sub sau chiar în dorinţa asta umană de a verbaliza tot ceea ce faci pentru a te vedea alţii (cât mai mulţi), mai e ceva. Obsesia de a trăi în oglindă, de a fi propriul personaj principal de reality-show virtual (cam asta se întâmplă acum pe reţelele sociale, ne filmăm singuri şi apoi ne difuzăm, aşteptând înfriguraţi ratingul măsurat în commenturi şi like-uri) naşte mult balast. Cine caută în el, însă, aici voiam să ajung, are şi surprize plăcute.

Balastul în sine poate crea poezie, după cum scria şi Costi la un moment dat.

Treci mai departe
Facebook+Twitter înseamnă în primul rând dependenţă, narcisism, plăceri vinovate. Dar, dacă îţi dai voie la aceste slăbiciuni şi treci mai departe (care e faza până la urmă, de ce să fim atât de scorţoşi?), pot însemna şi joacă, milioane de lucruri noi, informaţie în real time, oameni, creativitate în lanţ, multă energie, nostalgii colective şi istorie comunitară, poveşti.

Reprezentativ pentru textul de faţă este următorul desen (un clasic în cultura online), pe care îl redau mai jos, cu riscul de a fi acuzată de vigilenţii colegi de mediu virtual că oh, este aşa de veche, cum, nu ştiai, am dat retwitt acum 50 de milioane de ani, buna dimineaţa şi bine te-ai trezit etc:

Mă întorc la el de fiecare dată când dubiile unităţii centrale îmi dau târcoale, ameninţând cu hotărâri de genul “hai să plecăm de aici!”.

În concluzie, mă găsiţi aici. Şi aici. Şi aici….

Începem călătoria în lumea ştirilor periferice (adică fără Băsescu, gripă şi recuperări post Halloween) cu o tema narcisistă, dar numai atât cât să placă la toată specia.

LiveScience

Suntem speciali, ne aduce aminte Livescience, care ne dă şi 10 dovezi în această privinţă. Unele gratuite, pe care nu le băgăm în seamă. Cum ar fi copilăria prelungită, hainele cu care încercăm să ne acoperim şi faptul că viaţa nu se încheie o dată ce am lăsat urmaşi.

Cum să te scobeşti în nas în 140 de caractere

Îndepărtându-ne, astfel, de celelalte specii conlocuitoare, am gestionat focul cu pricepere, ne-am făcut unelte, am devenit agricultori şi, pe repede înainte, acum 40 de ani, am inventat internetul. (Popular Science numeşte 5 pietre de hotar în crearea lui).

Ce a urmat după el, însă, nu s-a încadrat în standardele înalte ale predicţiilor SF, spun cârcotaşii: am construit tehnologii spectaculoase numai pentru a deveni iar fermieri, dar la modul virtual, şi pentru a vegeta intelectual în 140 de caractere.

Chiar dacă nu sunt de acord cu ei (cârcotaşii), au un discurs seducător, aşa că dau exemplu un articol din Independent, care vorbeşte despre Twitter ca despre o ameninţare psihologică înfricoşătoare. Citez: “la întrebarea de ce atâţia oameni sunt dependenţi de Twitter, compania nu spune că oamenii sunt atât de idioţi, iar capacitatea lor de concentrare atât de scăzută încât 140 de caractere este cam tot ce le mai poate creierul atrofiat, ci, în schimb, că oamenii vor să fie conectaţi cu ceilalţi iar Twitter îi ajută.

“Am evoluat milioane de ani ca să învăţăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”, continuă jurnalistul britanic, evident supărat pe serviciul de microblogging.

Îmi place să privesc plantele cum cresc

Şi Wired zice ceva despre Twitter, azi, dar are o perspectivă mai relaxată (după cum se vede şi în poză), povestind cum a câştigat poporul bătălia cu fondatorii.

Wired

În aceeaşi idee, un text mai vechi despre faimosul Farmville în New York Times. “Tot conceptul m-am săturat de lumea asta modernă şi stilul de viaţă urban mi-ar plăcea să cultiv plante şi să mă uit la ele cum cresc are o componentă terapeutică extrem de interesantă”, recunoaşte Philip Tan, directorul Singapore-M.I.T. Gambit Game Lab.

După atâtea texte care spun că ne-am prostit, la modul alintat sau nu, e vremea pentru descoperirea medicală prezentată în Scientific American: Cum arată un creier deştept?

Bonus, o profeţie de la Newsweek: ce faţă va avea internetul în 5 ani? Va fi dominat de conţinut Made in China şi YouTube va aduce bani, spune CEO-ul Google, Eric Schmidt.

La final, un link de ultra-nişă: secrete din budoarul căluţilor de mare, din The Guardian.

Pornind, deci, cu aceste prejudecăţi sub semnătură, să purcedem la analizat vampiriada pop culturală, de aiurea şi de pretutindeni.

Pentru că nu avem de a face doar cu o invazie a filmelor şi a serialelor cu vampiri, ci şi cu o invazie a comentariilor media care vorbesc despre invazia filmelor şi a serialelor cu vampiri (cum e şi exemplul textului de faţă). Despre un fenomen care a scăpat de sub control. Pe internet, în familie, în cercul de prieteni. Avem bijuterii de vampir, haine de vampiri, coafuri şi machiaj care să se potrivească în consecinţă, cărţi de seducţie vampiriană. Tematica se umflă din ea însăşi şi, cel mai rău, se propagă nestigherită, ameninţându-ne cu stăpânirea şi anii viitori.

Întrebarea care frământă pe toată lumea este următoarea: în numele lui Bram Stoker, ce e cu toţi vampiroii ăştia rătăciţi pe ecrane? Cum să îi ajutăm să se întoarcă mai repede în coşciugul lor? Cine şi de ce îi ţine aici prizonieri, pentru a ne da fiori de plictiseală?

Bineînţeles, primul răspuns pe limba orişicui, dar mai ales a CEO-ilor marilor studiouri din Cetatea Filmului este acesta: banii. Milioanele se strâng valuri, aşa cum făceau cu treizeci de ani în urmă, când Anne Rice i-a scos la lumina popcultului.

Al doilea, din care rezultă şi prima explicaţie, este audienţa. Milioanele de telespectatori, afilierea la un crez comun, cucerirea noilor generaţii, transformarea lor în consumatori obedienţi.

Întrebarea rămâne însă la locul ei: De unde irezistibila seducţie a sângeroşilor? Ce-i mână pe aceştia în lupta cu box-office-ul şi ratingul? Cu ce mesaj au venit ei din întuneric şi sunt hotărâţi să îl repete până ne vor amorţi urechile?

Pe aripa acestei interogaţii, jurnaliştii străini au intervievat toată suflarea cuvântătoare: de la mama lor, Anne Rice, la cel care le doreşte dispariţia pentru încă 25 de ani de acum înainte, mastergeek-ul Neil Gaiman (după cum frumos îl caracterizează cei de la Esquire pe scriitor), de la antropologi şi psihologi la entertaineri şi social media marketeri, evangelişti, istorici şi oameni de ştiinţă.

La urma urmei, vampirii ne bântuie cultural de câteva sute de ani şi mai bine. De ce tocmai acum această explozie?

Dar mai întâi, să facem o istorie pe sărite.

Avem în 1816 „Vampirul” scris de John Polidori, îmbibat cultural şi simbolic prin fascinaţia manifestată asupra autorului de însuşi întunectul lord Byron. Culegem aici stereotipia personajelor romantice: băiat singuratic, întunecat şi seducător.

Dacă în “Nosferatu” (1922) creatura este hidoasă – după cum se vede mai jos,

Dracula (1931) pune bazele tipologiei periculoase, dar tocmai de aceea sexy – senzualitate de aur de la Hollywood. Afişul peliculei promitea, de altfel, “cea mai stranie pasiune pe care a cunoscut-o lumea întreagă”.

În 1976, an de răscruce pentru destinul vampirilor moderni, apare cartea “Interviu cu un vampir”. Anne Rice se destăinuie: cartea este despre „monstrul ascuns în fiecare dintre noi, despre cruzimea şi singurătatea din noi. Despre ce am fi în stare să facem ca să obţinem ceea ce vrem”. În 1994, filmul cu acelaşi nume le pune colţi şi peruci lui Tom Cruise şi Brad Pitt. Decadenţi, rafinaţi, singuri şi neliniştiţi, cei doi păstrează aura romantică a vampirului.

Sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, şi Buffy, spaima vampirilor. De abia acum pop-ul îşi pune amprenta lui kitschioasă cu adevărat, iar vampirii sunt reduşi la ăia răi, infiltraţi printre oamenii buni. La graniţă se interpune însă personajul jumătate om, jumătate vampir care continuă pe filiera bărbatul sexy şi inaccesibil.

Din aceeaşi perioadă şi pe aceeaşi idee, Blade, tot jumătate om (bun), jumătate vampir (rău, dar sexy, abilităţi sporite, singuraticul inaccesibil).

Şi, ajungând în zilele noastre, vampiriada pop culturală nu se încheie la Twilight şi True Blood, aşa cum ne-am dori. Vampire Diaries bântuie pe CW (canalul american cunoscut pentru serialele sale pentru adolescenţi, Gossip Girl şi spin off-ul 90210), s-a lansat Cirque du Freak: The Vampire’s Assistant (în România e programat pentru anul viitor), mania l-a contagiat şi pe Willem Dafoe în Daybreakers (un film despre un virus care tranformă pe toată lumea în vampiri, la anul în cinematografe).

Un urmaş de-al lui Bram Stoker scrie la un roman pe aceeaşi temă, Stephen King colaborează la un proiect de BD-uri tot cu vampiri, iar Stephenie Meyer lucrează cu sârg la a patra carte, Breaking Dawn. Avem ceva provizii pentru următorii zece ani.

Şi, spre deosebire de cei dinaintea lor, vampirii de azi sunt obişnuiţi. Nu sunt gotici, înfricoşători, nici măcar ciudaţi. Nebunia Twilight & Co marşează pe ideea şi ei sunt la fel ca noi chiar dacă sunt nemuritori şi se hrănesc cu sânge. Doar Eduard (noul sex simbol masculin) aminteşte de Byron şi de James Dean în acelaşi timp. Şi, tot din cauza lui, unii vorbesc de întoarcerea adolescenţilor la mitul conservator al zburătorului şi al dragostei imposibile.

Nu e doar obsesia pentru Robert Pattinson, se întâmplă ceva cu toată sângerarea asta!, insistă Kiri Blakeley,de laForbes, într-un articol intitulat Vampire Mania.

“Nu am nici cea mai vagă idee ce”, spune însă, flegmatic, Anne Rice. Probabil că aceste creaturi nu sunt epuizate încă în cultura pop, adaugă scriitoarea, ale cărui străduinţe în epuizarea subiectului au fost, oricum, remarcabile.

“În timpuri negre, ne întoarcem la personaje întunecate”, vine cu o explicaţie Jordan Galland, regizorul viitorului Rosencrantz and Guildenstern Are Undead.

“Fac apel la cele mai primitive frici. Nu sunt nici oameni, nici animale, nici vii, nici morţi. Într-un fel, sunt nişte fiinţe superioare”, adaugă Carrol Fry, profesor la Universitatea din Missouri, citată într-un articol de pe MSNBC.

“Vampirii sunt metafore comode care pot juca rolul multor lucruri”, crede şi Anne Stiles, de la Washington State University.

Stephen Marche are o explicaţie deosebită în articolul Ce se întâmplă de fapt cu toţi vampirii ăştia? din Esquire: “Uitaţi tot ce aţi citit până acum despre vampiri. Trendul sângeros, care va atinge ferocitatea maximă în noiembrie, o dată cu lansarea “New Moon”, nu vorbeşte despre outsideri, imigranţi, SIDA, aşa cum au tot încercat să ne convingă criticii şi blogurile în ultimele luni. Există o explicaţie evidentă, mult mai simpla: vampirii au invadat cultura pop pentru că femeile vor să facă sex cu bărbaţi gay”.

Încă din 1819, povesteşte Stephen Marche, vampirii au hărţuit peisajul cultural în momente de crize carnale. “Vampirul” lui John Polidori, era bazat pe fascinaţia pentru lordul Byron, simbolic pentru eliberarea sexuală. Dracula lui Bram Stoker a apărut, de asemenea, în mijlocul a ceea ce istoricii numesc Marea Orgie, iar recent, boomul filmelor cu vampiri a coincis cu apariţia SIDA. Ficţiunea cu vampiri este pentru femei ca filmele porno cu lesbiene pentru bărbaţi, conchide jurnalistul Esquire.

Sau poate, pur şi simplu nu se întâmplă nimic deosebit, aşa cum declară nonşalant Ashley dos Santos, social media marketer: “Pur şi simplu este iar vremea lor”.

Există şi o speranţă: când va apărea primul film care va face mişto de gen, înseamnă că finalul acestui gen este aproape, crede Santos. Dar nu suntem feriţi cu totul de pericol: prin târg se zvoneşte că zombii vor fi noii vampiri. Ca să fim pregătiţi, vă propun o recapitulare cu ajutorul unei galerii foto din Time.

Până la urmă, cât mai poate îndura şi cultura asta pop?, invocă zeităţile Hollywoodului cronicarul de la San Francisco Chronicle. Problema, spune el, nu stă în vampiri care, aşa cum ne-a învăţat istoria, pleacă la un moment dat de pe ecrane, ci de lipsa de imaginaţie a culturii pop, care se tot întoarce la ei.

Şi, pentru cine a ajuns cu lectura până aici, urmează leapşa promisă în titlu: Care credeţi că este misiunea acestei invazii vampiroide? Ce vrea ea să ne spună sau să ne înveţe, înainte de a dispărea?

2. Care este cel mai tare (pentru fete, seducător, pentru băieţi – aspiraţional) vampir al tuturor timpurilor?

Întrebările sunt adresate tuturor celor care trec pe aici şi vecinilor mei de bloc Simona, Costin, Costi, Alin, Teo şi Piticu.

Entertainment-ul are o faţă românească lungă şi spălată în lacrimi. Nu sunt lacrimi de fericire, ci de boală sau depresie, în funcţie de cazul omului obişnuit, care a primit şansa de a face din ele show de televiziune.

Plânsul face parte din regulile de supravieţuire ale divertismentului în jungla întortocheată a minţii telespectatorului român. După cum urmează:

1. Nu este original, deci se bazează pe formate inventate de alţii cu succes garantat.

2. Licenţele acestora sunt scumpe, aşa că, în loc să le plătească, posturile (există şi excepţii) le transformă.

3. Adică le lungesc cu timp şi

4. le dilată cu drama umană.

Românii sunt distraţi cu plâns – de orice fel – pe care se adaugă, ca pe un tort cu gust ciudat, note, competiţie, reality-show, parodie, audienţă.

Ce ar mai fi de adăugat.

În lipsa divelor şi divului care făceau până acum legea divertismentului – Mihaela Rădulescu, Andreea Marin, Teo şi Mircea Radu –, locul rămas gol este exploatat de un singur format, care le înglobează pe toate cu succes. După cum spuneam şi altă dată, este tipul de emisiune care le-a ieşit cel mai bine românilor: 3în1 televizual. Şi nu i se întrevede vreun rival credibil la orizont.

Serialele-dramă şi sitcomurile continuă să ne inhibe, în ciuda străduinţei şi a perseverenţei, iar reality-show-urile au încă nevoie de păruială programată.

Aşa că parodia este cealaltă specie supravieţuitoare şi câştigătoare a entertainmentului autohton. Longevivii acestei curse, Divertis şi Cârcotaşii, au fost dublaţi în mod pertinent de Mondenii (ramificaţi recent pe un alt canal în Bendeac şi emisiunea lui). Chiar dacă personajele şi glumele au mai obosit pe drum, românilor le place să consume şi apoi să râdă de ceea ce consumă. Deci genul nu este în pericol, are şanse de supravieţuire.

Şi e un lucru bun, dacă ne uităm la invazia de talk-show-uri mondene, unde poveştile lungi şi inutile despre casă şi grădină ale unor invitaţi spoiţi cu celebritate sunt încurajate languros de prezentatorii prefabricaţi.

Cele două specii vechi, supravieţuitoare,  îşi răscumpără toate minusurile cu un singur plus, scenariul, adevărata creatură de la noi ameninţată cu dispariţia.

Mi-a plăcut mult ce spune tatăl lui, Junichi Takeno, şeful echipei de la Universitatea Meiji: “Pentru a trăi în lumea oamenilor, roboţii trebuie să lucreze cu emoţii, să le înţeleagă şi, eventual, să le simtă”.

Robotul Kansei / MSNBC

Viitorul retro vine din Japonia, scrie PopSci în acelaşi ton. Cum se vedeau în 1969 oamenii din 1989? Aşa:

Ilustraţia Toshio Okazaki, via Pink Tentacle.

O serie nemaipomenită de fotografii cu insecte este accesibilă pe MSNBC. Necuvântătoarele l-au impresionat atât de mult pe fotograful Thomas Shahan încât le-a pozat în cele mai intime detalii. Muştele nu sunt lipsite de subtilităţi. De exemplu, vedetei de mai jos nu îi place deloc să fie fotografiată.

De ce ne este frică? se întreabă editorii Livescience, care dau 10 răspunsuri. Cea mai interesantă mi s-a părut fobia de pe poziţia 4, denumită poetic “ceilalţi oameni”. Dacă dentiştii sunt pe locul 10, aflaţi aici cine ar putea conduce clasamentul.

“Sfârşitul unei ere” scrie BBC, referindu-se la moartea Geocities. “A fost un experiment fascinant în era pre-industrială a internetului”, i-a cântat prohodul Rupert Goodwins, editor ZDNet, adăugând specific: “A fost şi prima dovadă a faptului că poţi avea ceva foarte popular fără să poţi face bani cu el pe internet”.

La final, ceva senzaţional!: oamenii moderni au făcut sex cu cei de Neanderthal. Nu se ştie încă dacă au rezultat copii, spune expertul în genetică Svante Paabo, citat de The Telegraph, dar ar fi interesant de ştiut dacă aceştia se manifestă în viariaţiile prezente ale speciei.  Până acum, teoriile în ce priveşte dispariţia rudei noastre primitive au mers din rău în mai rău:  mai întâi i-am bătut, i-am omorât, şi apoi i-am şi mâncat.  Prin urmare, explicaţia lui Paabo este singurul gest romantic al acestei istorii zbuciumate.

Tot cotidianul britanic spune că oamenii bogaţi ar putea evolua într-o specie cu totul nouă, datorită progreselor în genetică şi biotehnologie. E atât de absurd că s-ar putea întâmpla, nu?

Pentru că, da dom’le, se face trafic cu linkuri. Şi, pe lângă muzică, în reţelele sociale se distribuie şi ştiri. Selectate pe criteriile haha / cruciţi-vă / v-ar plăcea, nu? / fugiiiiţi! / like / interesant / ciudat.

Rezultatul: preocupările oamenilor pe Twitter et comp. sunt diferite de cele preferate de editorii publicaţiilor. Şi e normal să fie aşa.

Dar să punem în balanţa publică şi faptul divers, acest ostracizat făcător de audienţă al cotidianului. Umanul amuzant, dar modest, povestea stranie a lucrurilor mici, plăcerile vinovate ale bit-călătorului.

În fiecare luni voi veni aici cu linkuri de înaltă spiritualitate. Săptămâna aceasta, după cum urmează:

Avem vedete pe dovleci, de la The Telegraph, şi, tot acolo, VIP-urile necuvântătoare ale săptămânii, cum ar fi ţestoasa siameză sau gorila albă, cel mai fotografiat animal al tuturor timpurilor.

Testoasa cu doua capete vine din China / The Telegraph

Publicaţia îşi deschide online-ul cu încălzirea globală, dar Isusul văzut în uşa de la Ikea atrage mai repede privirea superficialilor (cine îl mai caută pe Jesus să fie atent şi la capacele borcanelor).

Isus descoperit în uşa de la Ikea / The Sun

Cel mai citit text al cotidianului britanic Independent se ocupă de primele 50 de beri. Adaug pe listă şi revenirea ciorapilor în modă, dibuită la Editor’s Choice.

Reţelele sofisticate ale talibanilor constituie subiectul principal pentru New York Times, dar recomandarea mea merge la Biblia lui Robert Crumb (link cu poze).

Biblia desenată de Robert Crumb / The New York Times

Pe principiul şi tehnologia se întoarce la natură, pe Wired avem roboţi care nu mai imită oameni, ci animale. (Sunt preferaţi păianjenii şi reptilele).

Aş mai supune atenţiei fotografii de arhivă cu Monty Python, de pe Time, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de carieră. La aceeaşi adresă găsim şi topul costumelor de Halloween inspirate de celebrităţi (preferatele mele: prima doamnă USA, masca lui Madoff) şi gafele internetului.

40 de ani cu Monty Python / Time

Pe Forbes avem o listă cu cele mai bune lucruri de cumpărat toamna: costume de baie şi maşini. Avem şi un anunţ important: bătălia sexelor s-a terminat.

La altele: tu din ce ordin secret faci parte? şi tot ceea ce ne place să urâm.

Să avem o săptămână bună.

Pe lista românească eu le-aş pune pe următoarele:

gen

pa (repetat)

tare (ca sinonim pentru foarte)

K

trebuie

efectiv

inacceptabil

comunicare

respectiv

imagine

brand

Pe Costi îl enervează altele:

valori

bani

vizitatori unici

piaţă

surse

exclusivitate

Pe voi ce cuvinte vă enervează? De ce?

UPDATE. Adunate din comentarii:

comunişti

securişti

foşti nomenclaturişti

intoxicat

glumeam

decât

relaţionez

target

pupici

scuze

deci

UPDATE 2. trafic, deadline, afişări, vizite. Pe unici nu îl adaug, pe mine mă amuză de fiecare dată când îl aud. Plus că reprezintă mult vremurile în care s-a născut.

Ca în cazul emisiilor de gaze cu efect de seră.

Şi, ca jocul să fie mai radical, aş interzice cu totul anumite expresii. Cum ar fi: “ceea ce vreau să spun”, “în urma discuţiilor”, “s-au făcut paşi în această direcţie”, “este o perioadă dificilă”, “binele poporului”, “românii au decis”.

Ce reguli aţi adăuga jocului/discursului politic?

“Aceşti trei oameni de ştiinţă au găsit soluţia la una dintre cele mai mari probleme ale biologiei”, menţionează Comitetul Nobel, potrivit ştirii de pe NewsIn. Ei au descoperit o enzimă care ar putea ajuta la stoparea îmbătrânirii celulelor, jucând totodată un rol major în cancerizarea celulară.

Anunţându-l de veste,  Costi s-a hotărât că nu i-ar plăcea să muncească 1000 de ani. Eu mă gândeam la altceva: ar fi cumplit dacă vom fi blocaţi la nesfărşit între Băsescu şi ai lui.

Aşa că: cine se mai găseşte nemulţumit în faţa vieţii veşnice? Şi de ce?

PS: Totuşi, dacă e să se dea la toţi, m-aş băga şi eu la o porţie de nemurire (chiar dacă vor avea parte de ea şi politicienii). Mă gândesc că, la un moment dat, îi putem exila într-o altă galaxie.

De câteva zile, a venit Survivorul în România. Cu un nume ironic de inspirat (Rătăciţi în Panama, pentru cine a fost ratat de bombardamentul de marketing), reality-ul de pe Kanal D completează suprarealist tabloul junglei cu animale politice. Şi prefer să scriu despre partea asta de rătăci re românească. Cea politică, mult mai gravă, o las pe mâinile vecinilor de blog.

Construit pe un format mult transfigurat, Desafio, format pe filiera sud-americană (dar care seamănă izbitor cu Survivorul care a consacrat genul) cel american, show-ul are două obiective. Să umple grila şi să facă audienţă.

Debutul, însă, a fost cu ghinion: s-a găsit ca tocmai în săptămâna premierei, coaliţia să îşi facă iar show-ul despărţirii.

Loc de supravieţuit în junglă

Aşezat strategic pe slotul orar – după Aniela, hitul de epocă al postului de telenovele, cu pauză vinerea, loc câştigat definitiv de Dansez pentru tine, care va debuta în curând – emisiunea a făcut un rating modest. Nu ca pentru 2 milioane de euro, cât spune Kanal D că a investit în ea, dar, adunat, cât să îşi aibă loc în grila turcilor şi să crească puţin postul în audienţă.

Producţiei îi lipsesc multe. Iar defectele vin din inhibiţia românilor de a-şi exploata reality-show-urile. Ele au invadat televiziunile, dar nici unul nu a reuşit să câştige audienţa aceea izbitoare, menire cu care au fost inventate peste Ocean.

După 18 sezoane de Survivor, nu pot să mă abţin de la comparaţii. Şi totul porneşte chiar de la obiective. CBS vrea să facă audienţă. Doar 13, 14 episoade, dar care au milioane de telespectatori chiar şi în al nouălea an de la lansare.

3 minute din show-ul lor devine o oră pe Kanal D. Adică, 60 de minute de Survivor american se întinde o săptămână în România. 39 de zile petrecute de nefericiţii americani se transformă în 60 de zile pentru cei autohtoni. Şi un milion de dolari echivalează cu 50.000 de euro.

Diluarea timpului nu este principala problemă (mai mulţi producători români povesteau că adăugarea de apă pe TV este un trend românesc). Reality-ul românesc şchioapătă cu ambele picioare la construcţie. Care nu mai ţine de decalarea românească faţă de istoria lor televizuală, ci de simţul dramei, al suspansului şi al unei poveşti închegate cu personaje.

Chiar dacă nu scriu ei povestea – dar o controlează – producătorii americani ştiu să editeze reality-ul ca să iasă show. Emisiunea are un fir narativ solid, tensiune şi personaje atât de bine conturate încât să trezească sentimente puternice.  Cu exagerări de montaj, poate (dar de asta se numeşte reality-show), Survivor ştie să nască eroi adulaţi de întreaga SUA, dar şi personaje negative, integrate excepţional într-o poveste care să le susţină.

Pe Kanal D, e prea multă realitate neşlefuită şi muzică prost aleasă. Bocetele tribale sau ritmul triumfalist de pe fundalul sonor, în timp ce vedetele – dansatoarea de buric Jasmine şi sora lu’ Moni – beau şampanie, nu au cum să dea bine pentru nici un fel de ureche românească.

Altfel, ca producţie TV, rătăciţii din Panama sunt doar nişte oameni filmaţi în timp ce se chinuie, îşi rup picioarele şi mâinile pe capete (2 accidentări în 3 episoade), iar Cosmin Pâsat se ceartă cu Cerebel. Este o luuuungă filmare a unei sume inconsistente de fapte diverse, care nu sunt lipite de o coerenţă strategic-umană, ci doar de regulile impuse ale jocului.

În paralel, însă, reality-show-ul politic ne iese mult mai bine. Personajele îşi exagerează singure caricatura. Nu au nevoie de decoruri exotice din Panama, pentru a-şi demonstra abilităţile de a alerga, a arunca tabăra cealaltă în noroi, a mirosi, şi, mai ales, de a le fi foame. Povestea are dramă şi suspans din plin. Lipsesc, însă, şi aici, eroii. Sau măcar personajele acelea, aproape-bune, hai să le zicem pertinente sau măcar de cu bun-simţ, care să treazească bucurii telespectatorului autohton (pentru că, de câţiva ani, votul se dă tot de pe canapeaua din faţa micului ecran).

Media, în sensul de Noua şi Vechea medie, cu OTV şi TVR, Heroes, telenovele şi reality-show-uri, cu bloguri, flickr, ziare, cultură pop şi tot ceea ce poartă în ele diferitele (şi din ce în ce mai multele) reţelele înspre fiecare individ. Şi, mai nou, cu ceea ce are de contribuit acesta, o dată ce a primit mijloacele şi libertatea nu numai de a se exprima, dar şi de a avea acces instant la o oarecare audienţă.

Îmi place media asta, de tipul nou, pentru că este tolerantă cu oricare din membrii săi. Că oricine şi orice îşi găseşte locul aici. Vedete mari lângă staruri porno, Monty Python lângă filme serioase despre suflet, suferinţă şi nimicnicia omului (după cum se descria Woody Allen în Anything Else), bloguri printre alte bloguri, Survivor lângă Star Trek, Coca Cola pe umerii lui Chivu, alături de Bergenbier, Salman Rushdie pe covorul roşu alături de Monica Bârlădeanu. Că se coexistă parodic. Simboluri, coduri, breaking news, fapte de viaţă.

Mă enervează că, în acelaşi timp, este plină de prejudecăţi. Sau că în libertatea lumii virtuale conduce aceeaşi ordine tradţională şi cu toate astea nu înţelegem de ce România arată aşa de mică pe internet.

Deci va fi un loc de dezbatere şi enervare. În online şi offline şi spaţiul care rămâne între ele. Obiectivul: media, cu tot ce a ajuns să denumească ea şi încă nu ştie.