În lista lui Giovanni sînt nenumărate femei tinere seduse. Nici el nu le mai ştie şirul, le numără un aghiotant al sau, care îi ţine o socoteală strictă a cuceririlor.

Giovanni e obişnuit să-şi abandoneze iubitele, şi pentru că tatăl uneia dintre ele, un colonel, îl surprinde cînd fuge de lîngă fiica sa şi încearcă să îl oprească, tînărul de bani gata il ucide cu sînge rece.

Viaţa tinerei beizadele pare un lung şir de cuceriri: femei abandonate, lupte cu iubiţii şi logodnicii acestora, certuri cu foste iubite care încă au sentimente pentru el, eschive şi înşelătorii pentru a scăpa de foste iubite obsedate… ba chiar şi încercarea de e seduce o tînără mireasă chiar în timpul nunţii.

Tînărul, lipsit de orice teamă că va fi prins, se angajează să o ajute pe una dintre fostele iubite să îl găsească pe asasinul tatălui său, colonelul.

Soarta însă se răzbună pe Giovanni şi acesta are parte de un sfîrşit similar cu al victimei sale. În mod surprinzător însă, toate fostele sale iubite îl regretă pe tînărul dispărut.

Ascultati aici.

Finalul e previzibil, vă întreb: poate fi opera strămoşul drept al telenovelei sau al tabloidului?

Matilda nu e nici o carte pentru copiii părinţilor de mai sus .

Matilda e o carte despre o fetiţă excepţională scrisă pentru copii normali. Pentru copiii care rîd cu lacrimi cînd citesc cum Miss Trunchbull (profesoara cea rea) îşi toarnă în pahar o salamandră, pentru copiii ce vor fi uimiţi de şotiile puse la cale de Matilda pentru a-i atrage atenţia tatălui (sau pentru a se răbuna pentru lipsa de atentie a acestuia). Matilda e o carte pentru copiii care vor vrea să mişte de la distanţă paharul cu apă al profesorului şi-şi vor exersa puterile telechinetice împreună cu prietenii. Matilda e copilul care ne trebuie uneori tuturor: e cel care se străduie să-şi îndepărteze familia de televizor (şi pentru o seară reuşeşte) făcîndu-i să creadă că în camera respectivă e o stafie.

Matilda e un personaj de a cărui inteligenţă, voioşie, poftă de lectură, de nou se pot molipsi copiii părinţilor normali.

Nu citiţi Matilda dacă sînteţi încrîncenaţi: vă veţi urî mai mult vecinii care se îmbogăţesc păcălind oamenii, veţi fi mai supăraţi pe vecina care-şi petrece toată ziua la telenovele, pe profesoara ridicolă fără vreo legătură cu cartea sau cu educaţia…

Altfel, lăsaţi-vă copiii să citească Matilda pînă nu apucă să se acrească, amărască sau pînă nu învaţă de la noi să poarte zilnic măşti prea serioase. Ei se vor distra .

Vă vom scrie aşadar despre cîteva cărţi care ne-au pasionat pe noi în copilarie, dar şi despre cărţi despre care am auzit că ar fi “noul negru” în materie de beletristică pentru copii.

Lista noastră e mai jos. Voi ce cărţi ati strecura lîngă tastatura copilului (şi ce cărţi le-aţi băga de-a dreptul pe gît)?

1. Dumas – Cei trei muschetari
2. Luc Besson – Artur şi minimoşii
3. Gellu Naum – Cartea cu Apolodor
4. Andersen – Poveşti
5. Tolkien – Roverandom
6. Swift – Călătoriile lui Gulliver
7. Michael Ende – Poveste fără sfîrşit
8. Neil Gaiman – Pulbere de stele
9. Orson Scott Card – Wyrm
10. Roald Dahl – Matilda
11. Gordon Roderick, Bryan Williams – Tunele, Cartea 1
12. Selma Lagerlof – Minunata călătorie a lui Nils Holgersson
13. Terry Pratchett – Piramide
14. Cat Weatherill – Barkbelly
15. Aldo Naouri – Cum să educăm copiii

Staţi pe-aproape, veţi vedea cum se mai citesc cărţile pentru copii dupa 30 de ani

“Tineretul e disperat (…). Dacă regimul democratic se menţine, în scurta vreme, puterea va ajunge în mîna oamenilor în vîrstă. Faceţi un calcul simplu şi-o să mă înţelegeţi. Majoritate de voturi, da? Păi, ia să vedem, statistica ce ne învaţă? Că în zilele noastre omul nu moare la cincizeci de ani, ci la optzeci, şi mîine va trăi pînă la o sută. Foarte bine. Faceţi atunci un efort de imaginaţie şi calculaţi cîţi bătrîni se vor aduna în felul ăsta şi cît de greu va cîntări cuvîntul lor în ale politicii. S-a terminat cu dictatura proletariatului, acum avem dictatura bătrînilor.”

Paranteză: întotdeauna bătrînii altora sunt mai agasanţi, mai ciudaţi, mai hapsîni, mai egoişti, mai iraţionali şi mai condamnabili decît bunicii noştri.

Bioy Casares are o soluţie ce pare firească în condiţiile de mai sus: tinerii, care-şi revendică istoria şi decizia, pornesc un război împotriva bătrînilor. Îi vînează pe străzi, în tribunele stadioanelor, la colţuri, în întuneric, la înmormîntări, în spitale… peste tot pe unde probabilitatea să dai peste bătrîni e mare. Apoi, cînd au redus suficient densitatea lor, se opresc şi beau un mate.

Între timp însă, bătrînii se mai întîlnesc, se mai iubesc şi se ciorovăiesc, aşteaptă pensiile care nu mai vin şi adună datorii la chirie, la farmacie sau la magazin, îşi oblojesc suferinţele, se plîng de înţepeneli de spate şi de dureri de oase…

Bioy Casares nu este un adolescent extremist care publică pe blog soluţii personale pentru probleme demografice grave, ci un ilustru autor argentinian de literatura fantastică. Citiţi “Jurnal din războiul porcului” şi veţi înţelege cum se vor uita nepoţii vecinilor voştri la voi cînd veţi fi ajuns să aşteptaţi pensia în fiecare zi a vieţii voastre.

Personal cred că valul de simpatie pentru genul al cărui reprezentant de elită e „Codul lui da Vinci” naşte încă multe curiozităţi, iar repetiţia reţetei nu poate fi o strategie cîştigătoare decît pe termen scurt. Însă mai cred că, odată cititor de carte, rămîi cititor de carte. Sau cel puţin mă hrănesc periodic cu această iluzie.

Pentru acele cîteva sute de mii de cititori români ai „Codului lui da Vinci”, competiţia se desfăşoară zilnic în librării. Nu cred că există autor care să-şi fi văzut numele tipărit pe-o carte care să nu spere că opera sa va depăşi  vînzările lui Dan Brown. Şi nu cred că există autor care să nu se fi comparat, măcar o dată-n viaţă, fie şi în gînd, cu acesta.

Cititorii cărţii „În inima infernului” a Rosei Montero vor găsi, fie că au citit sau nu cărţile lui Dan Brown, întreagul melanj de acţiune, spaimă, legende medievale, dragoste, droguri, prostituţie, legături incestuoase de care are nevoie o carte de acţiune respectabilă J.  Nu cred că Rosa Montero a citit cărţile lui Dan Brown înainte de a scrie această carte, însă cred că „În inima infernului”, născută în America şi nu in Spania şi avînd în spate industria de promovare de pe continentul american ar fi avut mult mai mult succes de public. Succes care ar fi făcut ca ziarista-scriitoare Rosa Montero să fie un jalon în lumea editorală de oriunde. În situaţia de faţă însă, provenind din blocul scriitorilor contemporani europeni, Rosa Montero poate scăpa de eticheta „comercial” aplicat avant la lettre unor scriituri de succes de pe continentul american.

P.S. Înainte de a eticheta cartea ca pe o „copie”, notaţi că în Spania  „În inima infernului” a apărut în 2001.

Voi incerca sa explic de ce am ţinut sa declar filiaţia unei autoare căreia i-am citit ambele cărţi apărute la noi,  “Vieţile secrete ale Pippei Lee” şi “Ritmuri interioare”.

Întîi, pentru că e picant ca o autoare să aibă un tată cunoscut. O plaseaza undeva, nu vine de nicăieri (Cîţi dintre voi nu v-aţi gîndit măcar o dată că Dan Brown ar putea fi fiul Sandrei Brown…). Rebecca Miller vine din casa autorului “Morţii unui comis voiajor”, care a fost căsătorit cu Marilyn Monroe. Şi este soţia actorului Daniel Day-Lewis. Iată un început suficient de glossy.

Apoi, pentru ca împărţirea cîtorva secvente genetice cu un autor consacrat duce la inevitabila comparaţie între scriiturile celor doi. Voi mărturisi lectura lui Miller, tatăl, la 15-16 ani şi lectura fiicei la 32, îmi asum aşadar chei de lectură diferite. Însa aş spune că, dacă tatăl – Arthur Miller – ar fi scris în anii 2000 şi la doi pasi de Hollywood-ul devenit industrie (şi nu de Broadway) – probabil că ar fi pierdut din epitete,din profunzime şi ramificaţii şi ar fi scris clar, simplu si liniar, cum face fiica sa, Rebecca.

Şi la final, pentru că, la fel ca şi tatăl – Arthur – care ştia exact pentru ce mediu scrie (văzuse piese de teatru jucate pe scîndurile teatrelor şi citise ceva dramaturgie înainte să scrie prima piesă), Rebecca vazuse actori, filme, scenarii şi platouri de filmare mult înainte să scrie prima carte.

Veţi citi în cărţile Rebeccăi Miller descrieri puţine, doar cît să acopere tranziţiile între dialoguri simple şi clare, cadre strînse, zoom atent pe mici detalii relevante, personaje descrise atent. Acţiunea nu are prea multe piste,  oricare dintre poveştile Rebeccăi Miller poate fi rezumată în cîteva fraze simple. Ar fi păcat să citiţi însă doar cîteva fraze, cînd puteţi citi toată cartea J.

Aş vrea să pot să vă recomand filmele realizate după aceste cărţi: nu le-am văzut, deşi stiu că ambele cărţi stau la baza unor filme, unul dintre ele premiat la Sundance. Eu una, de cele mai multe ori, prefer cartea filmului. Nu văd de ce cărţile  Rebeccăi Miller ar face excepţie.

Jorg este un terorist abia ieşit din închisoare căruia sora sa, Christiane, îi organizează un week-end de bun venit acasă împreună cu – pare-se – cîţiva dintre cei mai vechi prieteni ai săi. Jorg însă – teroristul Jorg – este un tip timid, care doarme în cămaşă de noapte şi e încurcat cînd prietenii săi află asta, care se sperie cînd fiica a doi dintre ei  (o adolescentă aflată la vîrsta colecţionării de victime masculine interesante) încearcă să-l seducă, Jorg se fîstîceşte, se teme, suferă şi răspunde naiv.

Şi, iată, un roman cu o ancora istorică (fie-mi iertat, nu aş zice că romanul e o ficţiune istorică), poate fi, pentru un pasionat de teorii conspiraţioniste, o încercare de a “spăla” teroristul global de oprobiul colectiv. Daca aş lucra în departamentul de marketing al unei organizaţii teroriste (presupunînd că acestea au departament de marketing ) aş comanda scriitorilor celebri asemenea cărţi. Şi le-aş plăti cu bani grei. Asta pentru că, la finalul cărţii, mai bine de jumătate dintre cititorii lui Schlink şi-ar lăsa chiar copiii în grija unui personaj ca Jorg. Balonul de săpun pe care Schlink îl  construieşte în jurul personajului său e unul  similar baloanelor de săpun în care majoritatea dintre noi existăm: Jorg a luptat într-un război pe care l-a crezut al lui, mult după ce prietenii săi l-au abandonat. A comis păcate capitale, dar le-a comis  crezînd în nişte idealuri.  A luptat pînă la capăt pentru ceva în care credea. Şi acel ceva – o revoluţie – se întoarce împotriva sa. Singur în faţa sistemului. Astfel, criminalul cu sînge rece a fost, după puţine pagini de dialoguri, transformat într-un personaj interesant, daca nu chiar plăcut. Great work, mr Schlink!

Al doilea personaj remarcabil al cărţii este – cum altfel – o femeie: sora teroristului. Christiane: cea care îl înveleşte pe Jorg ca un strat protector de burete, astfel încît el, teroristul, să simtă doar partea moale a vieţii. Închisoarea este una dintre aceste părţi moi: Christiane a ales închisoarea pentru Jorg, oferindu-l pe tavă poliţiei, pentru ca el să nu mai continue un război din care nu avea cum să iasă bine. Christiane îl îmbracă pe Jorg, teroristul, în cămaşa de noapte din primul paragraf al acestei scurte poveşti. Ea l-a învăţat să meargă, să înoate şi îl reînvaţă, după 23 de ani de închisoare, să existe lîngă oameni. Ba chiar şi lîngă fiul său, fiu care a crescut cu mitul tatălui terorist cultivat cu grijă de bunicii care-i încărcaseră lui Jorg cazierul cu încă o crimă: sinuciderea soţiei sale.

Alături de nucleul descris mai sus, romanul lui Schlink mai are cîteva drame, ceva combinaţii amoroase (suave, adolescentine sau mature), cîteva poveşti despre emancipare şi unele despre cariere interesante, toate într-un melanj extrem de relaxant, defel propriu romanelor istorice.

P.S. din discursul-predică de mai jos al lui Jorg se poate inspira orice om care are un trecut de spălat. Şi cu un discurs structurat pe acest tipar orice terorist poate fi votat, de ce nu, preşedinte. Mai cu seamă de un popor degrabă iertător de gesturi violente.

Vreau să vă mai zic un singur lucru. Ştiu c-am greşit, c-am făcut prostii. Nu mă aştept să fiţi de acord cu faptele mele sau să ziceţi că statul şi societatea ar fi trebuit să mă trateze cu mai multă îngăduinţă şi fairplay. Îmi doresc doar respectul care i se cuvine celui care a renunţat la toate pentru un scop măreţ şi care a plătit pentru greşelile şi prostiile pe care le-a comis. Care nu a făcut compromisuri, nu s-a milogit pentru nimic şi n-a primit cadouri de la nimeni. Eu n-am făcut nici o înţelegere cu tabăra cealaltă, n-am cerut privilegii, n-am cerut îndurare. Am pretins doar lucruri de bun-simţ. Am discutat ieri despre asta – nu-mi mai amintesc tot ce-am făcut, am mai uitat şi eu, dar de plătit cred c-am plătit pentru faptele mele, spuse privind în jur. Păi, cam asta ar fi. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.