Astazi Anca Macoviciuc (aka Mako)

*

ani buni auzisem prieteni la party-uri povestind faze care incepeau cu “o stiti pe aia cu dinica atunci cand…”. se povestea intamplarea, iar lumea radea. preluai faza si ziceai mai departe, pt ca povestile cu dinica salveaza orice conversatie

asa ca in momentul in care a urcat pe covorul rosu la tiff, acu 4 ani cred, cu sotia, l-am salutat emotionata, mi-a raspuns, si-am avut deodata sentimentu’ clar ca in seara aia o sa am si eu momentul meu cu dinica

stiam ca trebuia sa fie dus de oana b. intr-o anumita parte a culiselor la un moment dat in desfasurator si vazusem ca am si eu ceva liber in timpul ala;
cum eram eu fericita in capul meu si eram sigura ca nimic n-are cum sa iasa gresit, m-am dus cu voluntarele mele in culisele de pe stinga ca sa ma asigur ca stiu dupa ce actori/staruri tre sa mearga si sa-i aduca unde trebuie, fix cu 5 min inainte de cum scria pe desfasurator, pe motiv de paranoia. a inceput gala, parea sa mearga totul ca uns.

aveam o fata jumate uguroaica, f emotionata, care insa nu prea stia actorii romani si aia avea un singur invitat de urmarit: pe stere gulea. stia ca sta la loja x pe dreapta s-a dus dupa el, era intuneric, a intrat, a vazut un domn cu parul alb si-a intrebat daca e stere gulea. i s-a raspuns ca da… pe holuri i s-a parut ei ceva ciudat, parca era mai altfel decat i l-am descris, pt ca si vorbea si parea f amuzant si o tot intreba de unde-l stie, daca i-a vazut filmele – in calitate de stere gulea.

si ajunge in culise… moment in care eu m-am albit, am scapat toate hartiile: era gheorghe dinica!

l-am salutat frumos, cat am putut sa scot din mine fara sa lesin, l-am rugat sa astepte 1 sec, am luat-o pe tanara tremurinda s-o intreb ce naiba e fost in capul ei de l-a luat pe dinica. el trebuia sa fie peste 10 min in cu totul alta parte a teatrului, in spatele scenei, dupa tot felul de cotloane si eu nu stiam drumul. semiunguroaica zicea ca l-a intrebat daca e stere gulea si de vreo 2 ori i-a zis ca da, dar numai ea stie cum a fost drumul de la loja in culise.

sper ca i-am oferit un pahar de apa domnului dinica. parea incantat ca l-a recunoscut cineva pana la urma si povestea amuzant ca a reusit sa para mai tanar si mai important. a zis ca se plictisea in loja si trebuia sa se dezmorteasca. domnisoara creatza era f draguta, cauta un om cu parul alb si nu putea s-o dezamageasca. asa ca, de ce nu?

stere gulea se asezase in alta parte cred, sau, nu mai stiu cum a fost, conteaza doar ca n-a iesit momentul premiului acordat lui asa cum planuisem pe hartie; intre timp oana reusise sa ajunga la dl dinica si sa rezolve in asa fel incat dumnealui sa ajunga unde trebuia.

imi amintesc doar ca dinsul era f relaxat si vesel. noi eram varza si ne tot zicea sa zambim, ca asa e in viata, tre sa razi, sa fii pregatit pt astea.
evident la live si la tv nu s-a vazut nimic suspect, totul a mers ca la desfasurator, dar in echipa noastra a fost cu semilesin la mine si la oana, cu vitamine, lacrimi de nervi si apoi lacrimi de ras; ce sa faci?

cel mai important: domnul dinica a fost in superforma, a avut un discurs simpatic, lumea in picioare l-a aplaudat o gramada, si el s-a purtat minunat cu toti cei care l-au abordat.

l-am revazt la o alta editie a tiff si, dupa ce l-am salutat, mi-a zis ceva de genul: “ai invatat sa razi sanatos!”
am ramas putin dezorientata. a trecut mai departe, inconjurat de lume, zambind…

si am inceput sa rad. ce sa fac.

de atunci, cand vine momentul galei tiff, toata lumea isi aminteste faza cu dinica, se asigura ca asa ceva n-are cum sa se mai intample. sa nu ne mai stresam, ca o sa fie bine.

iar eu m-am ales, fara sa vreau, cu o bucata de poveste care incepe cu “stiti povestea cu dinica atunci cand a zis ca e stere gulea?”

cum da vara, cind e in concediu de la F5 (unde e Project Manager), Anca Macoviciuc e de gasit la Cluj – Accreditation Coordinator la TIFF. Face parte din echipa TIFF de la a doua editie a festivalului.
*

Daca ai o poveste cu Dl Dinica, poate o scrii aici. Multumesc.

uite un exemplu.

E o vreme, iubito, cind curajul iti vine dintr-un om
care repara o chiuveta. Dintr-un barbat care duce
vesel o trotineta la subtioara, ca pe o piine. Dintr-un
ciine care ti se aseaza la picioare cerind din ochi
sa-l mingii, iubito. Dintr-un stadion de 80.000 de
oameni, arhiplin, iubito, duminica. Dintr-o femeie care se
trezeste la cinci dimineata, sa faca o tocana si
dupa aceea sa schimbe trei autobuze pina la
santier. Foarte rar, in viata, daca te uiti bine, iubito,
curajul vine din asemenea fleacuri. E o vreme cind
curajul vine din acceptarea ideii ca nu exista pe
lume fleacuri. O trotineta, iubito, valoreaza cit o piine.
O chiuveta, iubito, e la fel de importanta ca o tocana.
Trebuie sa ai curajul de a recunoaste calm ase-
menea enormitati ca realitati exacte pe care se
bazeaza echilibrul nostru, iubito. Begoniile nu au
inghetat in noaptea aceea, ele dau in floare, iubito,
la sfirsitul lunii, lasind lumii suprema incertitudine,
aceea dintre agonie si nastere. Omul e admirabil-
zice fratele meu, Albert – fiindca poate trai si in
incertitudini. Imi trebuie mult curaj ca sa te pot
auzi cum urli iubito, vino, vino, vino, si eu sa nu
vin pentru ca sa-mi ac meseria de begonie, sa-mi
infrunt egoismul, socotindu-l incert, sa pun
mai presus aceasta hirtie alba si acest creion
cu care te culc linga mine, aici, sa nu te mingii,
ci sa te scriu si apoi sa lipesc atent plicul. E
o vreme cind – iubito, iubito – tot curajul
se tine intr-un virf de creion.

Radu Cosasu, Opere I, editura Polirom

*
l-am revazut miercuri seara pe dl Cosasu la MTR si mi-a fost f f drag de dinsul, din nou. si m-am gindit, cind ascultam raspunsurile la intrebarile publicului, m-am gindit intr-un mod egosit si orgolios, ca uite eu am avut norocul de o doza mare de Cosasu intr-o seara pe o terasa. si stiu si tacerile, si gesturile, si pipa, si glumele, si “dar-ul vs insa-ul”. si l-am mai iubit o tura pe Bucurenci pentru ca, impreuna cu Ana, intr-o seara de luni m-a lovit tare in stomac cu aceasta intilnire.

Interviul din revista surprinde foarte mult din caracterul ei, din modestia si din ambitia de a reusi pe propriile-i forte. Ce au ales colegii mei de breasla dintr-un material de aproape 10.000 de semne???

Doua propozitii in care se face referire la fostul iubit, iar fostul iubit s-a grabit sa se duca la tv, sa-si mai faca putina imagine pe seama Nicoletei.

Inteleg cum functioneaza sistemul, stiu ca scandalul acesta artificial ne ajuta pe noi ca publicatie, dar nu pot sa nu fiu mihnita ca i se face rau unei femei doar pentru ca e frumoasa si, pusa pe prima pagina a ziarelor in ipostaze in care-si arata nurii, vinde publicatia.
Inteleg si de ce Capatos si-a facut emisiune cu asta ( circul cu dudui isterice vinde in romania), dar n-am cum sa nu ma gindesc ce sanse mai avem noi, cei care vrem sa scriem cu sinceritate despre viata oamenilor pe care-i considerati staruri, sa ajungem vreodata sa-i facem pe subiectii nostri sa coboare garda si sa spuna ce-i doare.

Oricind va fi scos din context un text care ii va ferici pe altii, oricind vor fi scosi dezbracati pe prima pagina a ziarelor si a revistelor.

Am facut-o si noi. Nicoleta Luciu e goala pe coverul Tabu, dar a fost la fel de dezbracata de ambalajele oficiale si in interviu.

Si-acum ceilalti se hranesc cu asta.

Moliere-ul de la TNB marcheaza intoarcerea pe scena romaneasca a regizorului Andrei Belgrader, care are in palmares regia unor episoade din Monk sau Law & Order, plus piese multi premiate pe Broadway; regizor care a fost professor la Yale si Julliard.

*

Cum se simte munca lui in piesa asta?

Era o atmosfera relaxanta, o energie buna in aer. Actorii pareau ca nu se iau in serios, au jucat cu o relaxare care i-a facut si mai simpatici. Nu s-au straduit sa traga la public cu glumite sau gesturi de susa. ( e de vazut daca vor pastra finetea asta si peste o jumatate de an)

Tartuffe-ul lui Belgrader e o montare bulevardiera, turistica, relaxata, chiar daca la sfirsit te loveste un pic mesajul regizorului (un extras la piesa): ne asteptam, cind ne bagam in necazuri, sa ne salveze cineva. oricine ar fi acel cineva: Hitler, Dali, Einstein sau Ceausescu.

*

Aseara, la premiera, Romulus Vulpescu era vecin de scaun cu Silvia Kerim, iar actorii TNB aveau un colt al lor, unde Ilinca Goia si Monica Davidescu straluceau. Cuplurile cele mai admirate au fost Florin Zamfirescu si Catalian Mustata; Miron Mitrea si sotia.

***
Ce zice regizorul despre munca lui?

Lucrez foarte mult cu Tony Shalhoub (actorul care-l interpretează pe Adrian Monk, în serialul omonim), care mi-a fost ­student. Prin el am regizat un show care se cheamă „Monk“. E unul dintre puţinele show-uri în care regizorul are ceva de spus. La cele mai multe există o formulă gata pregătită. Trebuie să termini într-o zi de lucru de 14 ore ceea ce ar trebui făcut într-o săptămână. Lumea serialelor de la Hollywood e obosită. Îmi place, dar nu aş vrea să fac numai asta.

*

Să fiu cinstit, eu nu prea mă uit la text. Am fost deseori criticat că îl masacrez pe Shakespeare, că masacrez o mulţime de lume. Eu nu-s chiar aşa convins că i-am masacrat, dar criticile păreau atât de convingătoare! Cu Beckett fac exact pe dos. Respectul meu pentru Beckett e enorm: omul chiar ştia ce indicaţii să dea, până la ultimul gest. Prima oară când am încercat să mă abat, nu mi-a ieşit. Ceva nu era bine, nu-mi dădeam seama precis ce, dar mi-era clar că Beckett avea dreptate. Ori de câte ori inventam ceva dincolo de textul lui, mecanismul se deregla. Trebuie că Beckett a fost ceasornicar.

Andrei Belgrader Tabu, iunie 2008

de ce ar sarbatori cineva batrinetea?

*
intr-o vreme, cind semnele de batrinete ale parintilor mei deveneau din ce in ce mai evidente, n-am mai vrut sa ma duc sa-i vad. mi-era groaza de momentul revederii (ii vedeam la citeva luni distanta) pentru ca erau evidente modificarile de pe trup, ridurile de pe fata, albitul parului.

acum un an am citit un text al lui Mike Sager cu titlul Old. o poveste despre batrinete, ilustrata prin viata unui batrin de 92 ani. textul, mega premiat, e incredibil de emotionant si de rafinat.

era un fragment acolo care m-a facut sa zimbesc si sa ma gindesc ca, oricit ar inainta in virsta oamenii, ei se simt pe dinauntru ca si cum ar astepta continuu sa se maturizeze; sunt vii, copilarosi, vioi. ei asa se stiu dintotdeauna si, cind nu se uita in oglinda, se minuneaza de ce cei din jur nu li se adreseaza ca unor copii mai maricei.
cu gindul asta mi-e mai usor sa accept ca parintii mei imbatrinesc

You live in your body everyday of your life. Things change slowly, inexorably, in increments too small to measure. You gain weight, you lose weight, your hair falls out. Your skin slackens, your voice thins, your bones become brittle, your ankles swell. Your prostate and a piece of your colon are removed. Your back bends with the weight of gravity and passing time. You wake up twice during the night to pee; once in a hile, you wet your pants. Crossing your legs has become a project that requires your hands; getting out of a chair has become a gymnastics routine; eating a bowl of soup has become a logistical feat. Whenever you go to the store, you can’ remember if you have coffee at home.
(…)

You ask people questions several times over. Sometimes, just as you‘re asking, you realize that you’ve already asked this same question, that you ‘ve already heard the answer. You go ahead and ask again anyway. It’s too embarrassing to do anything else.

(…)
All of this happens; everything changes. But the odd part is, you don’t really notice. You’re aware of it, sure, but somehow it doesn’t integrate. Deep down, to yourself, you are always just you, the same pair of eyes in the mirror, the same familiar voice inside your head still wondering, “when will I feel grown up?”

Mike Sager, Old pentru Esquire 1998

*
ma gindeam ca azi e un bun prilej sa ne aducem aminte ca imbatrinim si noi. si sa spunem la multi ani “batrinilor” din viata noastra.