Alin
Ionescu

prelucrător prin aşchiere şi absolvent de liceu

AVERTISMENT

În primul şi-n primul rînd, înainte de a vă povesti cîteva lucruri despre mine, aş vrea să ştiţi că scriu gratis, subliniez – “GRATIS”, pentru Voxpublika şi am acceptat să fac asta la rugămintea lui Costi Rogozanu. Fac această precizare pentru aceia, puţin sper, care se vor grăbi să facă comentarii prin care să mă acuze că scriu un lucru sau altul despre Băsescu sau Geoană sau Zenon pentru că sînt plătit s-o fac. Deci, nu, nu sînt plătit. Fireşte, ei pot să spună în continuare că, iată, cîtă prostie, deşi nu sînt plătit să-l critic pe cutare preferat al lor, tot o fac. Acestora din urmă nu le pot recomanda decît că e benefic uneori să se întrebe: “Cum dracu’ se face că tocmai ideile care-mi trec mie prin cap sau opiniile alea pe care le adopt eu sînt tocmai ideile şi opiniile cele mai bune, adevărate şi frumoase pe care ar trebui să le aibă un om?”

Copilăria

Aşadar, m-am născut în 1970 la Giurgiu, într-un spital aflat la vreo 7 km de malul Dunării. Am copilărit în faţa unui bloc cu patru etaje, uneori cu o cheie legată de gît, lîngă o uzină electrică în curtea căreia era o livadă minunată cu cireşi altoiţi şi, spre seară, doi cai care păşteau. Uneori, mai ales în timpul vacanţelor, mergeam în satul Vieru, la zece mile de Giurgiu, locul de baştină al tatălui meu, fost căpitan de vas – azi pensionar, la locuinţa bunicilor mei cărora le spuneam atunci (dar şi acum) “mamaie” şi “tataie”, nu “bunicul” şi “bunica” cum se spune azi. Începînd de la vîrsta de 7 ani am hălăduit atît printre dealuri pline de mărăcini, între care se ascundeau gîrle pline de caraşi, dar şi pe malurile canalelor navigabile din preajma Dunării, pe care se odihneau epave ruginite, printre pescari, marinari şi cîini. Am învăţat să scriu şi să citesc cu ajutorul nepreţuit al dnei Răboj, învăţătoarea mea, după care mi-am văzut de propria viaţă intelectuală.

Studii

O să fac un succint arc peste timp de la Winnetou la Kant pentru a ilustra peisajul pestriţ al lecturilor care m-au purtat, naiba ştie cum, din faţa bibliotecii mici, de sufragerie comunistă, a părinţilor mei în cea a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti pe care am absolvit-o în 1996, la frumoasa vîrstă de 26 de  ani. Am urmat apoi un master în Istoria Ideilor şi Mentalităţilor unde, într-o după amiază de decembrie, l-am cunoscut pe dl profesor Neagu Djuvara. A intrat în sala de curs şi după ce ne-a adresat cîteva cuvinte fireşti unei prime întîlniri şi-a scos galoşii şi i-a aşezat sub catedră. Era pentru prima dată în viaţă cînd vedeam că cineva se descalţă şi rămîne totuşi încălţat. Şi n-am fost numai eu uimit. Simţind uimirea noastră, dl Djuvara a zîmbit într-un fel nemaivăzut şi şi-a cerut scuze, oare ce motive avea s-o facă?, pentru manierele sale vetuste. Apoi a scos din buzunarul vestei o cutiuţă de tablă cu bombonele de mentă şi, încercînd să apuce una cu degetele, scăpă cutiuţa pe jos şi bomboanele verzi se împrăştiară pe parchetul acelei săli de la etajul II al Făcultăţii de Istorie. Meticulos şi agil totodată, dl Djuvara s-a aplecat, le-a adunat una cîte una, suflîndu-le de praf ca un copil căruia îi scapă pe jos o delicatesă, apoi a pus la loc în cutiuţă bobiţele verzulii cu minuţia unui bijutier care montează smaralde într-un inel. Mai tîrziu, ori de cîte ori ne-am văzut şi am stat de vorbă, i-am studiat în secret degetele fine care mă impresionaseră atunci peste măsură şi cu care l-am văzut pigulind pe de jos, într-o demintate absolută, bomboanele de mentă. De-atunci mi-a dispărut ca un abur, pentru totodeauna, reţinerea cu care fusesem educat din copilărie, de a nu mă apleca să ridic ceva ce mi-a căzut din mînă. Am înţeles, văzîndu-l pe Neagu Djuvara culegîndu-şi de pe jos bomboanele, că demnitatea aceea primară cu care nişte părinţi simpli, prima generaţie de la opincă, încercaseră să mă înarmeze pentru viaţa socială, era de fapt una fals aristocratică, ieşită din nesiguranţă condiţiei lor sociale improvizat urbane, din temerea celor de la ţară aduşi să colonizeze oraşele industriale în anii ‘60-’70 ai secolului trecut de a nu se ridica la înălţimea civilizaţiei în care au fost aruncaţi. Un om cu adevărat demn, am învăţat de la Neagu Djuvara, se apleacă să-şi ia ce i-a căzut de pe jos şi-i aparţine.

Activitate profesională

Am lucrat în presă ani la rînd, încă din studenţie cînd am început la un ziar azi dispărut, n-o să vă spun care pentru că vă menţine în formă curiozitatea. Am semnat în reviste culturale, ca să le zicem aşa, de la Dilema bucureşteană pînă la Orizontul timişorean şi Suplimentul de cultură ieşean. Vreo patru ani am fost slujbaş în Ministerul Culturii. Din 2002 pînă în 2003 am fost red-şef adjunct la suplimentul Deci al Academiei Caţavencu, o încercare neizbutită de a canaliza nişte energii culturale tinere. Apoi am rămas la caţavenci pînă în august 2009 cînd am decis să ies măcar un an din activitatea competitională a presei romåneşti şi să mă ocup de nişte proiecte personale îndelung amînate, care au legătură tot cu scrisul, dar nu cu cel zilnic şi bazat pe reacţie rapidă la întîmplări politice, un scris în care simţeam că se adunase atîta zgură, plictis, deznădejde şi mai ales un acut sentiment de pierdere a sensului. Din 2005, odată cu lansarea Cotidianul, am scris  zilnic timp de vreo patru ani o Cronică TV.

Avere

Deţin auto Toyota Corolla, 1,4, an de fabricaţie 2002, 117 000 km. E o maşină impecabilă la care voi renunţa doar cînd va deveni ireparabilă. Locuiesc şi mă simt bine într-un apartament de bloc cu două camere dintr-un cartier bucureştean (suprafaţă utilă 53 mp) a cărui mobilă mi-am făcut-o personal, una dintre pasiunile mele, etraculturale ca să zic aşa, fiind tîmplăria, versinea pentru amatori. Cam asta cred că e tot ce merită să ştiţi despre mine.