E drept, te-ai fi putut naşte şi în Pakistan, într-o familie cu treizeci şi patru de fraţi, dar atunci fii sigur că n-ai fi ştiut niciodată care dintre ei eşti tu. Ţi se pare că în România e corupţie? Apasă tasta trei şi o să afli că în Thailanda e tsunami.

Crezi că în ţara pe care o înjuri salariile sînt mici? Da, dar nu sînt cutremure ca în Haiti. Iar cîtă vreme îl avem pe Mărmureanu, care le amînă din cinci în cinci ani, nici nu vor fi. Vor fi doar inundaţii. Eşti nemulţumit că nu sînt autostrăzi ca în Germania, te simt. Apasă tasta patru şi fii fericit că nu eşti neamţ, fiindcă în Germania se munceşte. E adevărat, în România a crescut TVA-ul. Dar dacă apeşi tasta cinci o să-ţi spun că, în schimb, e pace. Putea fi război. Sau ciumă. Sau gripă porcină. Vreau să spun: CHIAR PUTEA FI GRIPĂ PORCINĂ. Pe lîngă asta, împrumutul la FMI e un fel de gripă aviară. Dacă eşti cumva bugetar şi ţi-a scăzut salariul cu 25% apasă tasta şase. E bine să ştii că putea să-ţi scadă cu 50%. Sau cu 90%. Dar n-a scăzut DECÎT cu 25%. Ce-ţi spuneam mai devreme? Eşti norocos.

Ei, dar dacă eşti aşa de norocos, de ce nu joci la loterie? Apasă tasta şapte şi o să-ţi spun că numai aşa poţi cîştiga în ţara asta bani adevăraţi. Bani cum doar dacă eşti la putere poţi avea. Dar dacă te enervează chestia asta, apasă tasta opt şi ascultă-mă, căci vei rîde: şi bogaţii plîng, să ştii. Preşedintele, Guvernul, Parlamentul, plîng toţi – dacă nu de grija poporului, cel puţin de mila lui. Atîta lume plînge în ţara asta, încît mai că-mi vine mie să apăs tasta nouă, ultima – şi chiar o apăs. E rîndul tău să mă consolezi, fraiere, şi vreau să ştiu dacă pe toată convorbirea asta, care te costă deja o avere, vrei sau nu bon fiscal“.

Text preluat din Academia Caţavencu

text destinat cititorilor de Caţavencu, preluat din revista cu pricina cu acordul autorului. (tot acolo puteti posta si comentariile)

După cum probabil aţi citit, Compania Caţavencu SA urmează să intre în faliment. Caţavencu SA nu-şi mai poate plăti cheltuielile curente şi nici datoriile istorice, în principal din pricina scăderii cu 80% a veniturilor din publicitate în presa scrisă. Pînă să ajungă aici însă, Caţavencu SA a fost povestea de succes a ceea ce s-a numit Grupul de presă Caţavencu.

Grupul de presă Caţavencu s-a născut din energia celor zece redactori fondatori ai revistei Academia Caţavencu. Începînd cu anul 2000, în jurul revistei au început să apară, cu resurse financiare inimaginabil de mici, alte produse de presă.

În şase ani, Grupul Caţavencu număra, alături de revista Academia Caţavencu, încă opt titluri. Le ştiţi: Tabu, Aventuri la pescuit, Superbebe, Bucătăria pentru toţi, reţeaua B 24 FUN, Idei în dialog, Radio Guerrilla şi Cotidianul. Toate aceste produse au fost create (cu excepţia revistei de pescuit şi a Cotidianului, care a fost relansat) de Caţavencu şi dezvoltate împreună cu publisheri parteneri. Erau ani buni pentru presă, cu venituri solide din publicitate, iar produsele Grupului Caţavencu, cu excepţia ziarului Cotidianul, stăteau bine financiar.

Grupul însă avea planuri de creştere şi, pentru că era nevoie de un efort investiţional care îi depăşea posibilităţile, au fost demarate negocieri cu un fond de investiţii româno britanic cunoscut. În 2006 a apărut o ofertă mai bună şi Grupul Caţavencu a vîndut 70% din acţiuni către Realitatea Media. Aşa a apărut Grupul Realitatea Caţavencu.

Partenerul Realitatea Media a investit în Caţavencu SA, în patru ani, peste 12 milioane de euro. Acest capital a fost folosit pentru lansarea şi dezvoltarea diviziei Business (în principal săptămînalul Money Express şi cotidianul Business Standard), pentru relansarea Cotidianului, pentru extinderea reţelelor Guerilla şi B 24 FUN şi pentru consolidarea/repoziţionarea altor titluri existente. A fost frumos. În 2008, înainte de apariţia primelor semne ale crizei, fostul grup Caţavencu avea venituri de aproximativ 18 milioane de euro, faţă de cele vreo 8 milioane în 2006.

Apoi a venit criza, veniturile din publicitate au căzut, vînzările presei scrise la chioşc s-au contractat şi, în 2009, cele două cotidiane au fost închise. Tot mai multe titluri nu mai puteau face faţă cheltuielilor şi unele au fost vîndute. Povestea de succes s-a transformat în dramă. Sute de oameni au rămas fără job, zeci de companii au rămas cu banii neîncasaţi.

Compania Caţavencu SA, declarată în procedură de faliment de consiliul creditorilor continuă să editeze, însă, LA CEREREA CREDITORILOR, revista Academia Caţavencu, rămasă aproape neatinsă de asaltul crizei.

Înainte de a trece la povestea acestei irepetabile reviste, am să explic, în acelaşi mod elementar, adaptat cititorilor mai lenţi, situaţia datoriilor.

Pe ici, pe colo, subofiţerii răsfiraţi în presă au fluturat o datorie de 20 de milioane de euro în contul Caţavencu SA. Acestei cifre, subofiţerii i-au adăugat şi indignarea lor pedestră, cu tot cu greşeli gramaticale şi cu aerul că banii ăştia au fost cumva smulşi direct din buzunarele poporului. Nu m-aş mai obosi să spun că e complet fals, dar am să mă obosesc, totuşi: e complet fals. Chiar dacă ANAF, la ordin politic confirmat, s-a grăbit să pună la dispoziţia unor fiţuici, ilegal, documente private, cifrele şi semnificaţia lor sînt cu totul altele.

Iată-le pe cele adevărate, furnizate de compania Rominsolv, administratorul special: suma totală pe care creditorii au înscris-o la masa credală este de 15 129 829 euro. Din această sumă, 13 684 145 euro reprezintă banii investiţi de Realitatea Media şi alţi creditori interni (aparţinînd grupului Realitatea Caţavencu) de-a lungul celor 4 ani. Forma juridică e împrumutul, iar suma reprezintă 90,44% din totalul datoriei. Creditorilor externi, Caţavencu SA le datorează 1 445 683 euro, adică 9,56% din datoria totală.

Aici e de adăugat un lucru important: Compania Caţavencu SA are de primit, la rîndul ei, de la partenerii cărora le-a furnizat servicii, aproximativ 800 000 de euro, ceea ce modifică substanţial solvabilitatea teoretică a companiei. Fireşte că această ultimă sumă, odată făcut anunţul falimentului, nu va mai fi vreodată recuperată, fie din cauză că anumiţi parteneri au dat ei înşişi faliment, fie că îşi freacă pur şi simplu palmele, mulţumiţi că au scăpat prin moartea creditorului.

Ca să înţeleagă şi cititorii mai puţin inteligenţi, în ideea că au putut totuşi urmări pînă aici, rezum: compania Caţavencu SA, aşa cum o arată cifrele oficiale, are o datorie “reală şi morală” către terţi de pînă în 700 000 euro.

Teoretic, această sumă, sau chiar dublul ei, ar fi putut fi plătită prin activitatea revistei Academia Caţavencu (pentru tăntălăi: revistă editată de Caţavencu SA). O estimare destul de sumbră a pieţei de publicitate pentru print în următorii doi ani l-a făcut însă pe administratorul special să recomande falimentul Companiei Caţavencu SA dar CONTINUAREA EDITĂRII REVISTEI ACADEMIA CAŢAVENCU, ceea ce consiliul creditorilor a şi votat. Titlul, considerat unul dintre cele mai puternice branduri din piaţa media românească, va fi evaluat şi vîndut în beneficiul creditorilor, aşa cum o cere legea.

Povestea companiei Caţavencu SA se încheie, aşadar, aici. Povestea revistei Academia Caţavencu însă continuă.

N-am să reiau istoria revistei, e binecunoscută. Şi apoi, o stare de spirit e greu de prins în date calendaristice. Caţavencu, cel mai “vechi nume nou” de după ‘89, este în acelaşi timp brandul cel mai stabil din întreaga presă românească. A apărut în februarie 1990 şi nu dă absolut nici un semn că ar vrea să dispară. În cei douăzeci de ani de apariţie, fenomenul Caţavencu, purtat în triumf în paginile Academiei Caţavencu, a făcut să rîdă milioane români, a răzbunat prin satiră şi a colorat cu umor zilele anoste ale unui popor mîhnit. Academia Caţavencu a educat, a învăţat să zîmbească şi să critice o întreagă generaţie: generaţia Pieţei Universităţii. A modificat limbajul zilei, a făcut să tremure clasa politică, infractorii şi cocotele ei, a pus la dispoziţia marelui public informaţii vitale dar, mai ales, a format un cititor inteligent şi creativ cu instincte de lectură şi discernămînt politic.

Peste toate astea, Academia Caţavencu a fost, este şi va fi un succes comercial. Fondatorii ei au ştiut să o transforme într-o afacere bună. În jurul ei au trăit şi au făcut bani zeci de companii şi sute de jurnalişti.

Academia Caţavencu este, mă repet, irepetabilă. De aceea, această revistă va continua să apară neîntrerupt.

articol preluat din Academia Catavencu

Smulgerea din neant a mediocrilor e un obicei vechi al destinului românesc. L-a practicat nu doar ironia sorţii, ci şi socoteala politică. Să ai oricînd la îndemînă un prost cu ambiţii de lichea, gata să ia asupra lui toate înjurăturile poporului, nu-i de colea. Iar la noi, mai mult decît la restul popoarelor înapoiate, aceşti nimeni vanitoşi abundă.

Boc e o degradare a conceptului Văcăroiu. Chiar dacă se ridică pe vîrfuri atunci cînd cronologia face poze de grup cu liderii Europei, premierul Emil nu atinge înălţimea filozofică a premierului nea Nicu, nici cînd acesta din urmă stă aşezat la masă şi evaluează viaţa în zare prin paharul de merlot. Dacă e ceva care să-i apropie, în afară de egala necunoaştere a economiei, acela e servilismul carierist, dar atît. Restul adjectivelor îi deosebeşte în defavoarea lui Boc, în sensul că prostia încăpăţînată sună mai rău ca bonomia tîmpă, oricum le-ai lua.

Sîntem, prin urmare, prizonierii acestei glume fără haz care va rămîne în arhiva dezastrelor cu titlul „Aruncarea piticului în direcţia mulţimii, cu consimţămîntul lui entuziast“. Boc e destul de prost ca să creadă că, recitată cu patos, prostia trece neobservată. Ei bine, nu trece. La fel cum nici foamea şi nici dispreţul nu trec. Vorbind de relansare şi tăind pensii, vorbind de infrastructură şi izgonind medici, vorbind de fonduri europene şi umilind profesori, Emil Boc e întruparea maşinuţei sonore pusă în circulaţie de preşedinte, acel tonomat în care dînsul bagă fise şi, după cum savuros o spunea, tonomatul „recită calomnii“. Calomniile lui Boc atacă însă bazele logice ale economiei, fiinţa socială a naţiunii, existenţa zilnică a unor amărîţi, viitorul scurt al tuturor şi, nu în ultimul rînd, inteligenţa elementară. Le atacă senin, ca lătratul unui pechinez, convins că traduce musafirilor ideile stăpînului despre ei.

Şi iată-ne stînd, cu Boc lătrînd incompetent şi fudul în umbra mult prea largă a unui Văcăroiu salvat de împrejurări. Ce-i de făcut? Păi… nimic. Sîntem într-o poziţie fatală, delicată şi instabilă, atîrnînd de un fir de păr, la cheremul unor vibraţii bursiere mai presus de noi, la bunul plac al propriului neant politic, depinzînd de atît de multă prostie şi de atît de puţină inteligenţă încît o simplă idee sau cea mai mică bună intenţie ar putea răsturna echilibrul. Ca şi pe vremea lui Văcăroiu, trebuie să rămînem nemişcaţi, fiindcă prostia, după ce bîntuie o vreme, se plictiseşte şi pleacă. Dacă respirăm regulat, dacă ne plătim discret impozitele, dacă înjurăm calm şi dacă ne rugăm, aşa cum ne sfătuieşte doamna Udrea, în şoaptă, pînă la urmă trece.

Acest articol face parte din ediţia specială Omagiu conducătorilor iubiţi

Zilele astea am văzut lume ieşind fără rost în stradă. Par aşa de mulţi românii care nu-l înţeleg pe preşedinte, încît zvonurile că pre­şedintele ar fi tătar au început să-mi pară încurajatoare. Ce vor, în definitiv, toţi aceşti bugetari trîndavi şi scumpi, care n-au altceva mai bun de făcut decît să stea cocoţaţi cîte trei în spinarea întreprinzătorilor mici şi mijlo­cii? Să ne irosim noi bu­năstarea de peste treizeci de ani doar ca să aibă ei ce mînca azi? Ce vor aceşti pensionari vicleni, adunaţi în cete şi gata să îmbrîncească jandarmii? Să le plătească Guvernul toată pensia, iar noi să rămînem, peste 25 de ani, fără banii necesari returnării tranşelor a şaptezecişipatra şi a şaptezecişicincea din împrumutul FMI? Păi, cred şi eu că le convine, fiindcă atunci cînd o veni greul cei mai mulţi or să fie morţi, iar cîţiva chiar şi îngropaţi!

Toţi aceşti oameni obtuzi uită că preşedintele Băsescu ştia de mult – din timp! – despre iminenţa reducerilor bugetare. Putea, dacă voia, să anunţe săptămînal o reducere de 1%, de 2% sau chiar de 5%. Dar a preferat să menajeze starea de spirit a poporului, să-i lase pe oameni să doarmă liniştiţi şi să-i demoralizeze o singură dată, atunci cînd s-a făcut o sumă rotundă. Să taie – vorba gînditorului reacţionar Patriciu – coada cîinelui dintr-o singură lovitură. Mai putea, dacă voia, să reducă lefurile nu cu 25%, ci cu 50%, ba chiar cu 75%! Dar, din nou, a preferat să aştepte, cu toporul în mînă, o nouă cifră rotundă.

Relansarea economiei nu e un lucru uşor. E un lucru chiar foarte uşor, cu condiţia ca întregul popor să priceapă că trebuie s-o ducă greu. Dar cum poate un preşedinte clarvăzător să lupte cu ignoranţa? Ce să faci cu plebea egoistă care e gata să sacrifice veacurile ce vin pentru meschinele decenii de mîine?

Nu sînt prea multe opţiuni, iar visul meu de azi-dimineaţă, în care am auzit scîrţîit de şenile prin faţa geamului, e cea mai logică dintre ele. Am dat fuga la fereastră şi n-am văzut, din păcate, decît excavatorul Primăriei care venise, pentru a treia oară în ultimele şase luni, să scoată bordurile. În locul coloanei de blindate la care sperasem, cu eşapamentul fumegînd şi cu turela întoarsă către vecinii mei pensionari, nu era decît banala siluetă a zilei de azi, încă o zi în care dictatura constructivă s-a mai amînat un pic.

Şeful SRI, al SIE, şefii Parlamentului şi ai ministerelor de forţă sunt obligaţi să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă mormanul prezidenţial de nituri străvechi ar da într-o zi cu încărcătura de pământ, după modelul polonez. Sunt sigur că există simulări şi scenarii de criză, cu listă de victime, cu idei de administrare a dezastrului, cu proceduri de preluare a puterii şi de alegeri anticipate. Cu toate astea, nimeni nu pare destul de îngrijorat încât să voteze un căcat de cinzeci de milioane, cât ne-ar costa un aeroplan nou pentru elite. Pesemne nimeni nu consideră prăbuşirea alor noştri o pierdere reală.

Să suprapunem un pic, într-un exerciţiu macabru de simetrie, lista polonezilor morţi la Smolensk şi lista omologilor români. Să sărim peste indecenţa comparaţiei în sine, admiţând că toţi vom crăpa într-o zi – poate chiar într-un accident de avion – şi să evaluăm pagubele. De la preşedinte Băsescu la şeful Statului Major, amiralul şi colegul Gheorghe Marin, de la vicepreşedintele Senatului, Dan Voiculescu, la senatorul, să zicem, Cătălin Voicu, de la europarlamentarul Gigi Becali la înaltul prelat Teodosie Tomitanul, fost informator al Securităţii, şi tot aşa, potrivind pe bîjbîite numele în căsuţe, am avea mari dificultăţi să spunem cu precizie care sunt ăia de neînlocuit. Certitudini, dacă e s-o luăm logic, sunt doar guvernatorul Băncii Naţionale, fără de care am avea inflaţie, şi fostul şef al statului de dinainte de ‘47, Regele Mihai, care nu are înlocuitor. În rest, ce să zic?, elita e discutabilă, după cum încearcă să ne spună bătrânul Boeing defect.

Iar asta se întâmplă fiindcă Polonia fraţilor Kacinsky n-are nimic în comun cu România fraţilor Păunescu, după cum Polonia eroică a lui Sienkiewicz n-are nici o legătură cu România falsă a Fraţilor Jderi. Ei au un mileniu de dîrzenie militară, noi două de fugă în munţi. Ei l-au avut pe Walesa şi Solidaritatea, noi pe Iliescu şi dezbinarea. Ei au dat lumii un papă, noi l-am produs pe Teoctist.

Polonezii sunt in popor catolic care a împins demnitatea şi vitejia la extrem, un neam de pani cu pinteni şi mustăţi, mândri şi neînfricaţi. S-au bătut cu ruşii, cu tătarii, cu teutonii, cu suedezii, cu moldovenii, cu cazacii, cu turcii, cu ungurii, cu prusacii, cu austriecii, cu letonii, iar lista rămâne deschisă. Şi chiar dacă pan Wolodijowski, pan Skretuski şi pan Zagloba n-au existat, la fel cum n-a existat atacul cavaleriei poloneze asupra tancurilor germane la 1 septembrie 1939, a existat cu siguranţă acea tărie de caracter pe care tot acest eroism literar o exprimă.

Polonezii plâng pentru că au după ce plânge. În ce ne priveşte, degeaba ne cumpărăm avion că, de fapt, noi am pierdut trenul.

Articol preluat din Academia Catavencu.

Eşti un ditamai infractorul oţelit în rele, obişnuit cu stresul, un băiat mare şi rău care se bate pe burtă cu situaţiile limită.

Viaţa de zi cu zi a unui răufăcător de elită e de presupus că-i croită din suspans, cinism, agresivitate, nervi întinşi, zbierăte, scene de violenţă imaginară şi multe fraze care încep cu “băga-mi-aş” şi se sfârşesc cu “mă-ta”. Un bandit matur, ajuns la apogeul carierei, e o brută care înghite un borcan de ardei iuţi la micul dejun, trage piper pe nas, rămâne impasibil atunci când unui datornic i se taie urechea, se scobeşte în dinţi când poliţia îi face razie în casă şi râde cu lacrimi la auzul unei condamnări pe viaţă. Un astfel de erou al răului nu-şi poate îngădui, aşa cum am spus, mai mult de o transpiraţie discretă şi un puls mărit atunci când ia contact cu forţele binelui. N-ar trebui să i-o permită mândria de breaslă şi demnitatea naturală a profesiei de hoţ adult. Un cascador al Codului Penal nu se vaită de vezică dacă pică o biată lege peste el.

Ei bine, bandiţii de care avem parte azi se şterg cu onoarea la cur.Cum aud fluierul sticleţilor, cum încep să schelălăie. Mogulii ciorditului, băieţii ăştia graşi şi urâţi, cu look feroce, sunt, în realitate, nişte papă lapte.

Vi-l amintiţi pe Gabriel Bivolaru, escrocul PSD evaluat la 160 de milioane de dolari prejudiciu? Malacul ăla neras şi încruntat pentru care s-a deplasat partidul la parchet cu Năstase în frunte? Mai ţineţi minte cum, la vederea procurorilor, s-a fleşcăit ca o batistă cu muci şi s-a aruncat la picioarele medicinei, doar-doar o găsi un diabet salvator?Dar pe fiorosul Tender, care bătea şi el spre o sută de milioane şi o sută cinzeci de kile, pe Temşan, devalizatorul Bancorexului, pe Marian Iancu bulibaşa-gigant de la RAFO, sau pe Omar Hayssam, teroristul miliardar din suita lui Ion Iliescu vi-i mai amintiţi? Ei şi alţi o mie de arestaţi au feţele înfricoşătoare ale unor demoni capitalişti. Chipuri de naş mafiot, sculptate în economia neagră şi pictate în culorile crimei fiscale, pe care, când le vezi, simţi că ai dat de necazuri.

Ei bine, nu e unul care să nu se fi căcat pe el când i-au zornăit cătuşele. Şi nu e unul care să nu-şi fi dus mâna la inimă, la ficat, la rinichi sau la stomac atunci când au văzut că au dus-o zadarnic la buzunar. În momentul reţinerii, toţi au hipertensiune, hipoglicemie, toţi îşi descoperă leucocitele prea mari sau transaminazele prea mici.

Cătălin Voicu s-a umflat şi el în penele meseriei de infractor cu ştaif.S-a dat cocoş după ritualul de împerechere al bandiţilor şi, când i-a venit ceasul, l-a luat în braţe pe infarct. S-a tânguit, şi-a plâns de milă, şi-a băgat copiii la înaintare şi, îngrozitor la vârsta lui, şi-a băgat şi părinţii. Un circ patetic şi scârbos de la care s-ar fi abţinut şi modelul său intergalactic, Jabba the Hutt.

Ce-ar fi de făcut pentru vitejii ăştia care se scapă în pantaloni? Păi, mai întâi o lege care să nu permită nimănui cu burtă şi cu bani să-şi deschidă firmă dacă n-are analizele în regulă. Să nu poată nimeni să facă politică dacă nu e sănătos tun. Iar din şase în şase luni, mai des decât bilanţul contabil şi mult mai des decât mandatul, să fii obligat să mergi la spital, la control. Aşa, Parchetul o să fie sigur că, la o adică, poţi fi arestat fără doctori şi fără să faci de râs meseria de bandit.

Text preluat de pe catavencu.ro

De ce-i merge presei scrise prost? Sar peste şirul comun al explicaţiilor: criză economică, schimbarea modului de viaţă, modificarea tabieturilor de lectură, apariţia internetului şi a jurnalismului popular, micromonopolurile patronale, defecţiunile etice ale jurnaliştilor, mediatizarea falselor modele, criza noii generaţii. Ele nu sunt cauze, sunt elementele descriptive ale unui moment. Presa scrisă merge prost din cauza propriei prostii.

Spun că nu există în primul rând o criză a presei, ci o presă care nu ştie să facă faţă unei crize. Criza nu e a ei, e o criză globală, a unei societăţi surprinse de propria creştere, prea rapidă pentru viteza ei de gândire. E ca o epidemie de gripă care ucide periodic un număr de indivizi, de data asta ceva mai mulţi. Nu gripa e periculoasă, ci faptul că pentru tratamentul ei de avarie nu ştim să folosim decât acelaşi nurofen.

De aceea, cred că trebuie vorbit despre singura lipsă majoră a presei: lipsa de inteligenţă-talent-creativitate. A face jurnalism în accepţia prostească şi profund românească a termenului înseamnă a scrie. Odată scris, cuvântul se încarcă cu solemnitate şi adevăr, creşte, capătă greutate şi acoperă, cu statura lui tipgrafică, propria neimportanţă. Presa de după 89 a însemnat oameni oarecare care au scris neobosit şi interminabil. Presa de după 89 e, în esenţă, un atac de grafomanie generală, o inflaţie de amatorism intelectual, mândră de sine şi de efectele sale. Presa de după 89 a fost refugiul oamenilor marginali. A fost un salon al refuzaţilor, un club al oamenilor care n-au reuşit în altă parte. Aici s-au adunat nu doar entuziaştii de mâna a doua, dar şi leneşii şi banalii societăţii. Ştiu ce spun, fiindcă fac parte dintre ei. Această presă nu şi-a rafinat decât arareori vocea, nu şi-a căutat aproape niciodată formule noi, nu şi-a stors deloc creierii, n-a avut decât rar graţie, umor, inventivitate, talent.

Suprasaturată de sine însăşi, presa “clasică” piere azi pe mâna ei. Acolo unde e prostie, etica e o scuză convenabilă. Universităţile care produc jurnalişti români produc rebuturi. În douăzeci de ani am intervievat sute. Oameni slabi, dezorientaţi, goi, comozi. Jurnalismul “de sclipire”, jurnalismul-spectacol, cere o formaţie specială. Cere un tip de aplicaţie pentru creativitate, o anume înzestrare intelectuală, uşurinţă culturală, nonconformism. Dacă nu creezi forme noi, dacă nu surprinzi şi dacă nu-ţi modifici produsul mai rapid decât se plictiseşte destinatarul lui, atunci nu freamătă nimeni să te recitească.

Una din temele zilei e că ziaristul nu poate scrie liber. Patronii de presă, finanţătorii produsului, îi îngrădesc exprimarea. Ăsta e un lucru grav. Împotriva lui, jurnalistul poate lupta cu ajutorul propriei demnităţi: protestând, demascând, făcându-şi sindicat, dându-şi demisia, aruncându-se pe geam şi altele.

Atât că cititorului puţin îi pasă de frământările altuia. El e cel care dă banii pe ziar, aşa că are altă întrebare de pus. Întrebarea pe care o pune cititorul e următoarea: bine, bine, dar atunci când nu te împiedică nimeni, poţi să uimeşti pe cineva? Poţi în afara bietei tale mărgici editoriale să străluceşti un pic? Poţi să faci din ziarul ăla monoton, din dialogul ăla plicticos, din interviul ăla mort, sau din litania aia autoerotică ceva care să mă facă să te admir? Că dacă nu, de ce să mă deranjez până la chioşc?

Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar situaţia seamănă întrucâtva cu drama scriitorului român în comunism: plin de talent subânţeles, scriitorul român era împiedicat să publice capodopere şi toată lumea aştepta, după uciderea dictatorului, să explodeze literatura de sertar. Lumea a tot aşteptat, dar ce să vezi? – capodoperele n-au mai ajuns la întâlnire.

Pe de altă parte, superficialitatea jurnalistului e un sindrom global. În urmă cu ani, am făcut stagii în templele presei franceze: Le Figaro, Le Monde, La Croix şi Le Parisien. Am reuşit chiar să pătrund în Le Canard enchaîne, olimpul presei satirice. În 2004, am petrecut o saptămână la The Guardian. Şi peste tot am avut senzaţia că sunt la Casa Scânteii. Să ne înţelegem: jurnaliştii lor sunt cu mult mai informaţi, mai civilizaţi, se spală mai des şi, spre deosebire de ai noştri, vorbesc engleza şi franceza corect. Dar ca şi ai noştri, sunt oameni sub condiţia intelectuală a profesiei, instalaţi într-un orgoliu supradimensionat. Ca dovadă, şi la ei presa scrisă are probleme

În concluzie, cred că revenirea presei scrise nu ţine de colapsul economiei, ci de criza inteligenţei. Brandurile se sting pentru că nu există idei de a sufla în jăratec. Şi, după douăzeci de ani, cititorii s-au prins. Fără să ştim că e un lucru înţelept, colegii mei şi cu mine am decis, în ‘90, să nu facem presă “tradiţională”. N-am făcut, fiindcă n-am ştiut. Şi aşa s-a născut Academia Caţavencu, un fel de presă şi ceva în plus. Acest ceva exprimă, cu o aproximaţie bună, lipsa majoră a presei scrise româneşti.

Acest text e un răspuns la leapşa lui Comănescu.

Cei 300 de parlamentari ai ţării răsuflă uşuraţi: ca să suspenzi preşedintele e nevoie de 322.

N-am trecut la moneda unică europeană, deşi comisionul continuă să fie calculat în euro. Justiţia a curăţat ţara de găinari, aşa că cine are anvergură se poate mişca nestingherit. Companiile private au renunţat la scutul antirachetă şi se apără cu evaziune, salarii la negru şi drepturi de autor.

La autostrazi stăm bine, aproape nemişcaţi. Sectorul Comarnic – Braşov, pornit de la Comarnic, a ajuns deja la Comarnic. Cei o mie de kilometri pe care i-au promis PSD, PDL şi PNL în 2008 au fost împărţiţi în două tronsoane de câte 200 de kilometri. Apoi, unul s-a stricat, celălalt s-a pierdut.

În schimb, reforma sistemului de pensii a reuşit prin moartea numărului scontat de pensionari. La fel reforma din Sănătate, care însă a luat în calcul toate vârstele. Pactul pentru Educaţie a avut acelaşi succes ca Pactul de la Varşovia: profesorii şi-au căutat serviciu în statele NATO. Şi, tot la capitolul progrese înregistrăm o senzaţională declaraţie – şoc venită de la Interne: “Facem paşi importanţi în descoperirea Elodiei”, spune ministrul Dan Diaconescu.

Dacă vrei să ştii cum arăta România acum cinci ani, sau cum va arăta peste un deceniu, nu trebuie să-i faci poze. Trebuie doar s-o priveşti, fiindcă e neschimbată. Stă nemişcată, ca vaca, şi-şi rumegă destinul vegetarian. Nici o surpriză, nici o tresărire, nici un licăr de imprevizibil nu-i tulbură încremenirea. Aceleaşi muşte o bâzâie, aceleaşi balegi îi sunt decor. Timpul ei, timp de ţară leneşă şi mahmură, abia se târâie. Pe când timpul nostru – ţuşti!

De aceea, ca să nu îmbătrânesc rupându-mi maşina prin aceleaşi gropi democratice şi să nu mor înjurând aceeaşi alianţă capitalistă, aş vrea doi ani de comunism lucrativ, care să ne deblocheze.

Comunismul-comunism înseamnă un lung şir de orori. Părţile grele i le ştiu din cărţi şi de pe pielea bunicilor mei. Părţile light, adică frigul, foamea, bezna, tâmpirea în masă, cretinismul instituţional şi festivismul patologic, le-am cunoscut pe pielea mea. Comunismul pe care îl invoc eu e însă altul. E comunismul harnic, de eficienţă extremă, cel care înspăimântă cu folos, cel care face mulţimile să lucreze cu spor pentru simplul fapt că n-au încotro. Acest comunism dopat, pus în operă pe durată limitată, cu obiective ferme, cu termene de predare şi interdicţie de chiul, pus sub tutelă UE şi sub supraveghere NATO, dat pe mâna unui Comitet Central cu studii la Harvard, acest comunism, zic, poate rezolva în doi ani ceea ce democraţia şi capitalismul nu par să rezolve într-un secol.

Imaginaţi-vă cum ar fi să meargă, de mâine, toată lumea la muncă, să răsune Valea Prahovei de târnăcoapele asfaltatorilor, să fie câte un Bumbeşti Livezeni pe fiecare tronson de autostradă, să fie lucrate toate terenurile abandonate, să nu se fure decât câţiva coceni de pe câmp, să reapară, pentru doi ani, Miliţia Economică, ilicitul şi articolul 400, ăla care te împiedica să bei la servici, să existe planuri de depăşire a planului pentru orice sector de activitate, ba chiar pentru orice activitate. N-ar strica să se reintroducă un pic de armată obligatorie, puţină şcoală de corecţie, programul “Cei trei R” şi cele maxim două ore de program tv pe zi. Am putea recupera generaţii întregi rătăcite pe Facebook.

Doi ani de comunism terapeutic, doi ani de lucru cu forţa, doi ani de reformă sub ameninţarea închisorii şi putem apoi să ne odihnim câteva decenii. Mai mult ca sigur, Grecia, Portugalia, Spania şi restul economiilor leneşe vor vrea să importe patentul. În scurtă vreme, din aproape în aproape, întreaga Europă va deveni comunistă, pentru doi ani. Atât că ei, după ce vor fi oprit experimentul, nu vor trebui să-i împuşte, ca să-i dea jos, ca noi, pe doctoranzii de la Harvard.

Text preluat de pe catavencu.ro

Preşedintele Victor Ponta nu s-a născut doar din dorinţa haitei de a-şi schimba părul. S-a născut în primul rând din năravul ei, din dezacordul baronilor, din trădări şi din lupte îndosariate, din vanghelism şi invidie, din curiozitate, revoltă, spirit de turmă şi sete de revanşă. Din punctul ăsta de vedere Ponta e, vorba lui Nae Ionescu, “nu ceea ce crede el că este, ci ceea ce zic eu că este”.

Tinerel şi energic, obraznic la nevoie, uns cu o parte din alifiile lui Adrian, inteligent, bun de gură şi semicarismatic, Victor Ponta are în comun cu Geoană doar ambiţia. Şi, lucru rar în politică, are umor. E pentru prima oară când partidul ăsta arată un pic de umanism.

La capitolul dezavantaje e de amintit, înainte de toate, poziţia lui complicată în PSD: soţia, socrul, naşul de cununie şi naşul politic, toţi îi sunt colegi de partid. Asta înseamnă că atunci când vrea să meargă la familie, Victor rămane, de fapt, la serviciu. Ne putem imagina că aşa ceva se cheamă pesedism de cumetrie, dar putem să-i spunem mai simplu, ghinion.

Apoi, vin datoriile către baronii pucişti, obligaţia faţă de tătucul decisiv şi neajunsul de a lucra cu noul lot de vechi vicepreşedinţi. Fotografia recunoştinţei îl arată pe Ponta cu Mazăre şi Oprişan de gât, cu Năstase ţinându-l în braţe, cu Iliescu mângâindu-l pe cap, stângându-i mâna lui Vanghelie, pupându-se cu Mitrea şi zâmbind altor o sută de duşmani. Prins în această reţea de contraservicii aşteptate, legat de personaje cu cântec şi împovărat de promisiuni publice, Ponta e ca trupa acrobatică din Vladivostok executând o piramidă umană pe motocicletă şi jonglând sincron cu cerculeţe.

Pe această motocicletă, noul preşedinte al PSD o să stea mult. Dulăii locali sunt cu ochii pe el şi pe relaţia lui cu oasele partidului. A doua zi după alegeri, Victor Ponta a fost îmbătrânit cu douăzeci de ani, iar juniorul cu gura mare care făcea ironii la televizor a fost îngropat odată cu Geoană. În mentalul partidului, el nu mai beneficiază de protecţia copilului şi nici de învăţământ gratuit.

În mod inexplicabil, lumea aşteaptă mult de la Victor Ponta, la fel cum, fără motiv, lumea aşteaptă întotdeauna ceva. Deşi n-are nici o importanţă cine conduce PSD, sau dacă PSD mai există, oamenii se preocupă de schimbările din PSD. Pe asta se bazează steaua norocoasă a lui Victor Ponta, care poate umple sau goli acele aşteptări. Aşa cum Geoană a avut ocazia să rateze preşedinţia Cotroceniului de ce n-ar avea-o şi Ponta? În fond, n-are decât să-şi pună o vreme piciorul în ghips şi să pună în aplicare vechiul sfat: “Victoraş, să ai grijă de baroni!”

Text preluat de pe catavencu.ro

Într-un fel, Ion Iliescu mi-e simpatic. Şi spun asta după ce, din februarie ‘90, la adăpostul unui tip de nebunie numit Caţavencu, am spus despre el lucruri cumplite. L-am făcut criminal, bolşevic, kaghebist, responsabil de morţii din ‘89, de confiscarea revoluţiei. Dincolo de glume şi de ironii, l-am înfăţişat ca pe întâiul rău al naţiei, i-am umplut mâinile de sânge şi i-am pus la socoteală, însutit, toate cele făcute şi nefăcute.

Ion Iliescu e, aşadar, cel mai constant dintre personajele acestei epoci, omul cu o contribuţie esenţială la succesul presei de dreapta. Fără această figură tutelară a răului neocomunist, acea “anumită parte a presei” n-ar fi avut indicat sensul în care să-şi verse energia, ura, inteligenţa sau umorul.

Ion Iliescu e un personaj imuabil, caracterul lui nu evoluează. Rămâne egal cu sine, niciodată nu te dezamăgeşte. Buni, proşti, parametrii lui nu oscilează.

Monologul lui de azi care l-a făcut praf pe Geoană ne spune că Ion Iliescu s-a instalat confortabil în propriul mausoleu. Tătucul vioi s-a arătat în geam, şi-a rotit nepieritoarea limbă de lemn şi l-a desemnat, cu viclenia şi nuanţele tovărăşeşti intacte, pe Adrian Năstase favorit. A demonstrat că fantoma presupusă, de care mondenii partidului nu se mai tem, e acelaşi Lenin din Olteniţa, care umblă pe picioarele lui şi încă mai poate suci gâturi.

Peste ani, atunci când PSD îşi va recalcula identitatea definitiv pierdută şi îşi va compara alegătorii cu numărul de vicepreşedinţi, duhul ateu al bătrânului Iliescu se va ridica din racla de protocol şi, purtat de corpul bine conservat, va înfiera cu mânie proletară spiritul neprincipial de cârciumă al partidului şi domnia noilor comunişti-filfizoni.

Şi totuşi, chiar dacă n-are nici o importanţă, cineva trebuie să fie preşedintele partidului. În ipoteza că acest partid ar avea şanse să-şi facă uitat trecutul, cel mai rezonabil e, de departe, Cristian Diaconescu. E un tip a cărui imagine decentă aproape că te face să uiţi că e coleg de regn cu Vanghelie şi cu Oprişan. În realitate, Cristian Diaconescu e doar un Mircea Geoană cu îmbunătăţiri, adică un băiat de la oraş, cu freza şi cravata corecte, gata şi el să ţopăie, dar nu înainte ca numărătoarea oficială să se fi încheiat. Şansele lui sunt, de aceea, mici: partidul consideră că experimentul Să-Dăm-Un-Grup-De-Smecheri-Pe-Mâna-Unui-Fraier nu merită reluat.

Mitrea, care corespunde din punct de vedere al staturii, nu are susţinători. În plus, e bănuit că ar fi cârtiţa în PSD a unui anume fost ministru la Transporturi. Cu toată mustaţa lui ajutătoare, cu tot designul de zdrahon – ambele îndrăgite de imaginarul nostru folcloric – şansele lui Mitrea pot fi luate în calcul doar la pachet cu un puci.

Ar trebui acum să zic ceva despre şansele lui Geoană, dar cred cu tărie că l-aş întrerupe din renumărarea entuziastă a voturilor.

Rămâne, aşadar, Adrian Năstase, singurul personaj cu masă, volum şi densitate din umbra politică a nemuritorului Iliescu. Nu se ştie cu precizie cât a furat Adrian Năstase. Ba, dacă e să luăm în seamă Justiţia, nu se ştie nici măcar dacă a furat. Se ştie însă că, între hoţii prezumaţi ai României din perioada 2000-2004, Adrian Năstase are faima celui mai tare. E o percepţie care poate îl nedreptăţeşte, care poate îl subestimează, dar legenda se ţese fără milă în jurul lui şi-i va supravieţui. Până una alta, la categoria “şpagă de la subalterni” istoria reţine suma de 400 000 de dolari. O anchetă a Academiei Caţavencu din 2001, făcută în anticariatele bucureştene în săptămâna de dinaintea zilei de naştere a marelui amator de tablouri şi antichităţi, a constatat exact această creştere bruscă şi nemaiîntâlnită a vânzărilor.

Înainte însă de a fi cel mai bogat nepot al mătuşii Tamara, Adrian Năstase e un tip inteligent. În comparaţie cu restul tribului PSD, e chiar sclipitor. Are cultură politică, experienţă politică şi e unul din puţinii politicieni capabili să înghită renumita broască vie la micul dejun. }ine la tăvăleală, are replică, are umor. Se îmbracă bine, e spătos, se bate pe burtă cu o duzină de lideri europeni, vorbeşte franceza şi engleza mai bine decât citeşte partidul subtitrările. N-are scrupule şi nici viziune, dar cu asta punctează, fără discuţie, la capitolul “avantaje”. E un uneltitor de prima mână, deci capabil să se înconjoare de oportunişti devotaţi. Asta aduce după sine viteză de reacţie, capacitate de a-şi lua prin surprindere aliaţii, standard ridicat de conspirativitate şi un mare potenţial de trădare cu folos a idealurilor. Adrian Năstase e uns cu toate alifiile de până acum şi e gata să se ungă în continuare cu tot ce mai iese pe piaţă. Fără discuţie, e un lider. Rămâne de văzut dacă el e acela care poate conduce cu mână de fier partidul până sub pragul electoral.

Dar Ion Raţiu a ţinut-o pe a lui. N-a lăsat pe nimeni să se dezmeticească: “Dacă vreţi să trăiţi bine, comunismul trebuie să moară”. Nu şi-a pierdut vremea cu nuanţe: “Dacă vreţi comunism, votaţi-l pe Iliescu. Dacă vreţi democraţie, votaţi-mă pe mine!”. Nu s-a sfiit să devină unicul importator al lui Winston Churchill şi propună democraţia în supradoză: “Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor”. Aşa încât, în câteva zile de la sosirea lui, Securitatea rămasă fără servici a răsuflat uşurată. Au intrat în producţie copywriterii cu epoleţi şi sloganurile revoluţiei bolşevice s-au instalat pe buzele proletariatului. Pe atunci, clasa muncitoare îşi luase liber de la întreprindere ca să poată participa la ciomăgirea Opoziţiei. Libertatea începuse să-şi arate beneficiile sub formă de măsline şi parizer, iar salamul cu soia din trecut era pregătit să devină erou ideologic.

Fără nici o şansă în faţa urii colective, Ion Raţiu şi-a înfruntat detractorii cu zâmbetul lui neclintit. A fost demonizat de Ion Iliescu, ameninţat de aparatul de propagandă, fugărit de mineri şi lucrat operativ de ofiţerii vidului de putere. Degeaba. Seninătatea lui aproape patologică nici n-a clipit. Şi-a pus energia şi o parte din bani în slujba democraţiei. S-a angajat în restaurarea PNŢ, şi-a finanţat campania, a tipărit Cotidianul şi Românul liber. A făcut din papion brandul voios al normalităţii şi coşmarul vechilor structuri. A fost deputat de Cluj şi de Arad. Acum zece ani, pe 17 ianuarie 2000, a murit.

Ion Raţiu a trăit cinzeci de ani în Anglia. În anii ‘60, împreună cu unchiul lui Mihai Cârciog, a făcut bani serioşi din operaţiuni maritime. A ajuns milionar în lire sterline într-o ţară unde plata impozitelor e mai regulată ca respiraţia şi competiţia e mai dură decât un meci de rugby. Din 1946 a sprijinit rezistenţa anticomunistă din România devenind el însuşi un duşman notoriu al regimului. I-a făcut zile fripte lui Ceauşescu în timpul vizitelor de la Washington şi Londra, iar Pacepa şi şeful serviciului Lichidări Externe îi datorează multe insomnii. Spre finalul delirului ceauşist Securitatea a pus la cale un plan concret de suprimare, dar până la urmă, din fericire, s-a hotărât să-şi împuşte propriul şef.

În 1991, Academia Caţavencu revedea lumina tiparului în noua tipografie a lui Ion Raţiu de pe strada Plevnei. La inaugurarea noii formule, proprietarul a ţinut să se prezinte personal cu pahare şi o sticlă de şampanie. Am ciocnit atunci cu un Ion Raţiu vesel ca de obicei, un Ion Raţiu pe care îl ironizasem în ziar fără pic de milă. “Scumpii mei, ne-a spus, mă bucur atât de mult că existaţi, încât uit cu desăvârşire că sufăr din pricina voastră”.

Text preluat de pe catavencu.ro.

Privind înainte, la capătul celor cinci zile de instrucţie, ele văd în gloata de omuleţi care nu ştiu bine să meargă o grupă de sportivi care fac zigzaguri sigure pe pante abrupte. Aşa cum Michelangelo l-a văzut pe Moise într-o bucată de marmură, aşa cum Helmuth Kohl a văzut, în plimbările cu Mitterand, Germania unificată sau aşa cum Arnold Schwarzennegger l-a văzut, în mia zilnică de flotări, pe viitorul guvernator al Californiei, tot aşa Inge, Katy, Heidi sau Lise văd, în microuniversul lor de zăpadă, următoarea promoţie de părinţi mulţumiţi. Serioasă, meticuloasă şi ultraprofesionalizată, nimfeta tiroleză e definiţia modestă, precisă şi pe înţelesul meu a viziunii.

În colţul celălalt, la o scară care poate intimida, stă şatenul nostru fără păr, preşedintele instructor de ţară. Şi el e suplu, şi el e, ca jucător, destul de sportiv, şi el are ochi deschişi la culoare din care strigă nişte triburi mai din est. Şi el conduce, pe pârtii tot mai vertiginoase, un popor, dar de trei milioane de ori mai numeros. Păstrând paralela, preşedintele Băsescu e un monitor naţional de schi în condiţii foarte alunecoase.

Dar este el oare? Are el viziunea necesară? Are el privirea sigură a nimfetei tiroleze? Ar trebui s-o aibă. În fond, nu-i lipseşte nimic. Nu-i lipseşte timpul. Cinci ani în urmă şi cinci înainte fac de două ori cât domnia lui Vlad Ţepeş. Un interval care te obligă, mai ales că la capătul lui nu urmează nimic. Pe teritoriul acestei ţări nu mai poţi ajunge nimic, nu poţi nicicum urca mai sus. De ce să nu faci atunci gesturi mari, generoase şi definitive, de ce să nu fii întemeietor, descălecător, ctitor, fondator, constructor, ziditor? De ce să nu rămâi în istorie ca părinte al Culturii, ca unchi al Educaţiei, ca bunic al Agriculturii, ca naş al Autostrăzii sau măcar ca amant teribil al Turismului? De ce să nu laşi naţiunea să te considere util formulând scopuri practice şi simple? De ce să nu-l chemi pe Boc şi să-i dai două palme părinteşti după care să-i faci bugetul ghemotoc şi să-l arunci la coş? De ce să nu-i mai tragi două întrebându-l unde sunt priorităţile ferme ale acestui buget? De ce să nu-i spui: “Bine mă, măgar slugarnic, ce le dai tu românilor de banii ăştia pe care ei ţi-i oferă? Ce speranţă fixă, ce ţel concret, ce ideal cu nume şi prenume, ce pizda mă-sii de viitor clar le arăţi?”? Şi de ce să nu-i dai după asta un pahar de Chivas, să-l mângâi pe creştet şi să-l pui să-l bea pân’ la fund zicându-i: “Stai liniştit, asta vreau şi eu, Emile. M-am schimbat, aşa să ştii!”?

La o mie cinci sute de kilometri de Cotroceni, nimfeta tiroleză, fetiţa germană cu ţel punctual, îşi conduce poporul ei de pitici spre idealuri simple, fără să ştie că exemplul ei minunat de seriozitate şi clarviziune e de-a dreptul neluat în seamă.

Editorial publicat in Academia Caţavencu.

Nu e bine ca istoria să lase în urmă o asemenea bătălie. În cartea nevăzută a războaielor spirituale, turbulenţe de genul ăsta stau la mare cinste. Energiile dezlănţuite în secret, direct sub nasul nostru, au zguduit tăriile lumii, vă asigur, mai rău decât putem bănui noi, ignoranţii. Să fim serioşi: dacă nu s-ar fi trezit vorbind Hrebenciuc despre cravatele violete ale susţinătorilor PDL, n-am fi avut habar vreodată despre cât a suferit cosmosul la replica lui Băsescu: “Nici azi noapte nu v-a plăcut la Vântu, domnu’ Geoană?”.

S-o luăm pe rând. De partea lui Băsescu s-au aruncat, aşadar, în luptă, adepţii Flăcării Violete. Cu sau fără ştirea preşedintelui, un grup de bigoţi exotermici din partid a contactat aura vindecătorului ucrainean Ignatenco. Albert Ignatenco e un bioenerget care te scapă de boli definitive. Îţi creşte pulsul, îţi blochează vorbirea, te face să îndoi furculiţe de la distanţă sau să rupi potcoave în dinţi. Ştiinţa, rezultatele şi facturile lui se bizuie pe relaţii privilegiate cu cele nevăzute, cu secretele adânci ale universului şi cu neştiutele puteri ale semenilor mai proşti. Trei discipoli de-ai lui Ignatenco au fost în sală la fatidica înfruntare şi, alături de solii Flăcării Violete, s-au forţat să strâmbe mintea, şi aşa puţină, a candidatului Geoană. Pasele magnetice şi turbionul purificator au intrat în alianţă cu îngerii energetici Chamuel, Jofiel şi Uriel, din asta rezultând o vibraţie de rău augur pentru viitorul PSD.

De cealaltă parte, în apărarea victimei, s-a ridicat spirala neînvinsă a yoghinilor de la 2 Mai. Orfanii lui Gregorian Bivolaru, floarea consumatorilor de urină, crema violatorilor tantrici de minore şi-au pus la lucru suflarea transcendentală şi mişcările din abdomen, au stat în cap, în lotus şi în mâini ca să-l încarce pe prostănac cu energia izbăvitoare a altui intelect. Mircea Geoană a fost pregătit să învingă. I s-au aplicat alifii şi descântece, a fost întărit cu incantaţii şi masat cu sâni de fecioară, a fost pus să gargarisească poţiuni hinduse şi să se lase hipnotizat de doi pletoşi. Martori oculari povestesc că o dată pe zi, în miezul campaniei, Mircea se abandona pipăielilor la domiciliu şi mantrelor de tot soiul în prezenţa unor brahmani din Vama Veche. Zortoastru, Buddha, Vishnu, Marduk, Yin şi Yang şi au fost convocaţi la locuinţa de protocol ca să fortifice echilibrul mistic al viitorului preşedinte. Nimic n-a fost lăsat la o parte. Clarviziunea, asceza, bradicardia, terapia cu grâu încolţit şi tenisul nirvanic, toate armele decisive ale delirului în grup i-au fost injectate, prin pasele şamanice, direct în venă. Lor li s-au adăugat cele trei sute de mii de voturi vulgare, dar rentabile, ale organizaţiei.

După cum s-a văzut, degeaba. Flăcăra violetă şi bioenergeţii ucrainieni i-au învins pe însetaţii jetului. Spirala erotică a pierdut alegerile şi, dincolo de răbojul lumii reale, în istoria nevăzută a Marilor Mistere, această înfrângere e un Waterloo fără sonor.

Ne vine să credem sau nu, aşa se orânduiesc lucrurile în la începutul mileniului trei. Pe sub nasul fizicii cuantice şi al astrofizicii, prin dosul fenomenului Google, mărirea şi decăderea se reglează cu farmece şi pişat. Nouă, celorlalţi, neiniţiaţii, ne rămâne să votăm. Sau să tragem apa.

Editorial preluat de  pe catavencu.ro

Boc e, în mare, băiat bun. E un ardelean cuminte şi supus, despre care te miri cum de a aterizat în fruntea celui mai nervos partid. Dar dacă vrei să ştii ce e Emil Boc trebuie să vezi mai întâi ce nu e.

Boc nu e prost, nu e prost crescut, nu e prost vorbitor. Nu e obraznic, nu e rău intenţionat, nu e hoţ, nu pare pus pe căpătuială. Nu e sigur pe el, nu are vocaţie de lider, nu e în stare să opună rezistenţă comenzilor de sus. Nu e lipsit de experienţă administrativă, dar nu e tocmai ceea ce s-ar numi un competent în economie. Pe scurt, Boc nu e nici prea-prea nici foarte-foarte, e un ins convenabil pentru moment, confortabil pentru preşedinte, incapabil să rezolve tensiunile politice dar necesar pentru a încasa rapid banii de la FMI.

Sub flamura acestui premier uzual şi ascultător se vor aduna pedeliştii intimidaţi de criză, moderaţii maghiari şi imponderabilii de la minorităţi. Configuraţia acestui viitor guvern cu majoritate aproape fragilă e pândită de slăbiciune. Măsurile dure pe care trebuie să le ia cabinetul Boc sunt, dacă vreţi, în contrast brutal cu temperamentul presupus moale al echipei. Ca să dai afară o sută patruzeci de mii de bugetari îţi trebuie nerv. Ca să comprimi în forţă birocraţia îţi trebuie curaj. Ca să rezişti apropiatelor greve şi presiunilor sindicale îţi trebuie tupeu. Ca să relansezi economia ai nevoie de puţină nebunie.

|n lumea reală, măsurile dure trezesc reacţii dure. Ca să le aplici, trebuie să accepţi ideea de sacrificiu în serie, adică o ştafetă guvernamentală, gândită într-un tablou de ansamblu, având mereu în faţă imaginea finală. Am mai scris acest lucru, dar îl reiau. Următorii trei ani ar trebui împărţiţi în intervale de câte şase-opt luni şi fiecărei perioade ar trebui să-i fie ataşat un guvern. Fiecare guvern ar trebui să-şi aplice măsurile impopulare şi să cadă la câteva luni după. De fiecare dată, noul guvern e întâmpinat cu prezumţia de bunăvoinţă şi, profitând de ea, înfige partea lui de cuţit. {i uite-aşa, cu cabinete căzând unul după altul, ca batalioanele de dorobanţi la Plevna, acest asalt guvernamental în valuri, cu sacrificiul asumat în serie, e o formulă eroică de reformă.

Pe vremea când dacii trăiau vitejeşte în filmele lui Sergiu Nicolaescu, un actor tânăr – cel mai bun şi mai drept dintre fiii lui Amza Pellea, a fost aruncat în suliţe. Eu am plâns aproape toată copilăria după el, dar rosturile acestui sacrificiu, mi s-a spus, erau îmbunătăţirea recoltei şi norocul în război. Zalmoxe, un fel de Zeus dac, alegea anual un muritor pentru terapia cu suliţe. Astfel, economia strămoşilor noştri se salva din calea secetei şi a lăcustelor, iar împrumuturile cu forţa de la vecinii paşnici soseau la timp.

Azi îl avem pe Zalmoxe în noul rol al vechiului Zeus şi îl avem şi pe tânărul dac. Să-i fie sacrificiul într-un ceas bun!

Alegerile, aşadar, s-au terminat. Gata. Toată acea foială inutilă şi stupidă, numită politicos “campanie electorală”, a luat sfârşit. Acum, ceea ce a mai rămas din ţară, trebuie guvernat. Ăsta, în cazul în care domnul Antonescu a uitat, era şi scopul alegerilor: guvernarea. Asta era şi finalitatea campaniei, asta este şi utilitatea politicii. Ăsta este şi sensul acestei patime generale care ne-a făcut să ne suspectăm unii pe alţii, ba chiar să ne urâm o vreme între noi. Prin urmare, am ajuns, iată, la momentul guvernării. Dar ajunşi aici, ce constatăm?

Păi constatăm că domnul Crin Antonescu spulberă iluzia. Constatăm că acest om inteligent, bun vorbitor, încă tânăr şi binecrescut dă semne de prostie. |n faza asta să-i spunem doar prostie politică şi să sperăm că nu s-a molipsit de la Geoană de prostie generală. Domnul Crin Antonescu dă dovadă de prostie politică pentru că ignoră nu doar sensul legitim al guvernării, adică instalarea partidului său în ecuaţia puterii, dar ignoră şi contextul delicat şi urgenţa unei guvernări stabile, cu o majoritate solidă. Mai ignoră, în plus, relativismul caracterului în politică, adică neobligativitatea aproape obligatorie de a-ţi ţine cuvântul atunci când situaţia s-a schimbat.

Pe scurt, se face că nu vede sau, mai rău, chiar nu vede că a mai sta la braţ cu Geoană începe să devină periculos. |ntre turul unu şi turul doi combinaţia a avut o raţiune acceptabilă, compromisul a avut sens. Dar acum nu mai are absolut niciunul. PNL a vărsat destul sânge pentru o cauză care acum nu mai e sustenabilă. Bărbile Brătienilor şi organizaţiile din teritoriu merită un pic mai mult respect.

Opţiunea alegătorului român pentru dreapta, chiar dacă a fost fluturată agresiv şi necredibil de PDL, e reală. Publicul îşi doreşte o astfel de alianţă şi, cu toate mizeriile pe care şi le-au spus şi făcut reciproc, PDL şi PNL ar trebui să facă guvernul. O cere situaţia, o cere bunul simţ, o cere aritmetica tâmpă a democraţiei, o cere nevoia de reabilitare rapidă a economiei pe care fiecare dintre ei a promis-o.

PSD e un partid instabil, încolţit de criză internă. Geoană şi ceilalţi artizani ai înfrângerii se pregătesc să muşte ţărâna. E nevoie ca în PSD să curgă sânge, să zboare capete, să se schimbe garda. Acest partid, moştenitor al Partidului Comunist şi al fraudei morale din ‘90 se confruntă cu o răscruce necesară: înnoire sau extincţie. El trebuie lăsat să-şi rezolve demonii pe cont propriu.

Crin Antonescu, favoritul meu în primul tur al prezidenţialelor, e prea inteligent ca să nu priceapă aşa ceva. E prea inteligent ca să nu ştie deja că, în numele binelui public şi a celorlalte cuvinte goale de conţinut în schimbul cărora primesc voturi, politicienii trebuie să fie gata să înghită broasca. Nu-mi pasă că e o istorie urâtă între PDL şi PNL, nu-mi pasă că liderul PNL vrea să rămână în memoria electoratului ca un om de cuvânt. |mi pasă că România e într-o rână şi că în curând va fi lungită pe spate, cu mâinile pe piept, dacă nu instalează un guvern puternic. Nu-mi pasă că Antonescu şi Băsescu nu se înţeleg, e datoria lor s-o facă. Nu la televizor, nu în public, nu făcând martoră o ţară întreagă la incapacitatea lor de a face, în fine, ceea ce se aşteaptă de la ei.

Pe Crin Antonescu l-am dorit preşedinte, dar nu-l doresc premier, cu atât mai puţin un premier susţinut de un PSD în disoluţie. Deşi îi apreciez talentul de a vorbi, nu-l doresc premier cu pregătirea lui de istoric aşa cum nimeni nu-şi doreşte o operaţie pe cord făcută de un geograf.

Crin Antonescu ar face bine să revină în politica reală, după cum Traian Băsescu ar face bine să nu numească, în locul atât de importantului premier, un biolog sau un filatelist.

- “ba bucsule! dupa ce ca ai fata aia de constipat care incearca sa se cace, m-ai esti si prost de bubui.da-o dracului de viata!”  -kermit-

- “ba buscule! ba hahalero! cred ca tare te mai fute grija de pensii si salarii. duuuute-n pizda matii!” -gogu-

- “@ cei ce-si baga pula in directorul editorial al grupului Realitatea Caţavencu, Doru Buscu

bai jigodiilor, ce aveti baaaiii cu amaratu’ asta ? Ă ? SOV l-a fermecat pe pielea pulii de Buscu cu pontonu’ din Delta, cu Biemveuri, cu Maibacuri si Mergedesuri….cu sefi de servicii secrete chemati la ordin, cu convorbiri telefonice “intamplatoare” in prezenta lui Doru cand se facea vorbire de jdemilioane de ieuro…. Si i-a placut lui Doru. A vrut si el in gasca… ” -Dragos-

“Dorule, scuza-mi indiscretia, dar, cand erai mic, taticul tau si alti neni s-au ”jucat” cu ”putulicile” pe la curisoru’ tau? -Dragos-

Am reprodus aceste fraze ca să ştiţi, o vreme, despre ce vorbesc. Sunt comentarii la textele mele. Le-am pus aici, la început, pe acestea patru – dintr-o mie, două, probabil – cu tot cu iscălitura celor trei idioţi, fiindcă vreo cinci mii de semne de acum încolo nu mă mai opresc. N-o să fac nici măcar o pauză de respiraţie, iar în ceea ce priveşte alte nevoi, vă asigur că o să mi le fac chiar în timpul scrisului, direct în text.

Pe internet nu trăiesc doar fiinţe superioare, aşa cum ne învaţă filozofia şi măsurătorile craniene. Nu, acest spaţiu e populat şi de suboameni, adică de fiinţe decăzute din parametrii acceptaţi ai speciei. Sunt fiinţe fără chip, fără identitate, care se pitesc prin hăţişul virtual şi se târăsc printre frustrări. |n cea mai mare parte a vieţii lor stau degeaba şi înjură pe net. Ei sunt cretinterneţii.

Majoritatea sunt proşti, impulsivi şi iraţionali. Restul sunt un amestec de securişti în devenire şi securişti fosili. Cu toţii sunt striviţi de propria nemernicie şi se deprimă zilnic, la fiecare comparaţie cu obiectul urii. Ura e permanentă şi aproape animală, chiar dacă, în cazul securiştilor, ea e sechela unui obicei.

Toţi aceşti cromagnoni poartă în cur, înfipt până la frunze, morcovul propriei neimportanţe. Nişte nimeni cu dinţii rânjiţi, cocârjaţi pe tastatură ca onanistul asupra propriului efort, violatori în grup ai gramaticii şi pornodactilografi cu o veşnică mână în pantaloni. Sunt atât de tâmpiţi încât nici nu ştiu să înjure ca lumea. Nu ştiu să scrie “mă-tii” corect iar cuvântul “muie”, pe care-l repetă cu frenezie, îi înspăimântă freudian, încă din adolescenţa tulburată de reverberaţia lui. Înverşunarea şi idioţenia lor rituală sunt neobosite. Fie că înjură din convingere, fie că o fac contracost, fie că sunt susţinători spontani şi entuziaşti ai jegului, cretinterneţii sunt mereu gata să-ţi dea în cap cu propriu lor neant. Fojgăie pe net ca gândacii de întuneric şi împroaşcă peste tot ca ploşniţa puturoasă. Sunt laşi şi mulţi, iar mulţimea lor are proporţiile deratizării. În fine, competenţa unică a acestor proşti cu nervi e să arunce cu căcat în cineva.

Dacă au sex masculin, cretinterneţii îl au, fără dicuţie, mic. Complexele ţipă din răsputeri la fiecare fiecare rotire de penis în propoziţie, iar bărbăţia lor învârtoşată şi răzbunătoare e, invariabil, un vis. De-ar fi să iasă la lumină, în toată splendoarea lui gheboşată, cretinternetul mascul ar pune antropologia pe gânduri.

Femeia cretinternetă e urâtă la modul radical, e frigidă şi are barbă. Sunt îndreptăţit să presupun că de-aia şi stă ascunsă. Altminteri s-ar arăta la vedere ca să ma scuipe direct în faţă.

Cu facultatea de judecare lipsă, cretinterneţii de ambele sexe insultă reflex, automat, fără să citească referinţa uneori, fără că cântărească o secundă sensul şi semnificaţia textului ultragiat, fără să cunoască autorul, fără să-şi dea o şansă cât de mică să devină bipezi.

Pericolul pe care aceşti înapoiaţi îl aduc în online este îndepărtarea comentatorilor serioşi. Oamenii inteligenţi, decenţi, echilibraţi, oamenii la a căror fază evolutivă cretinterneţii n-au putut ajunge, nu se simt bine între flegme. Aceşti oameni sunt uneori mai inspiraţi decât autorii pe care-i comentează şi de foarte multe ori mai competenţi. Prezenţa lor raţională în pagină e tonică şi constructivă. Ei sunt feed-back-ul creativ, sunt corecţia generatoare de noi teme şi idei. Balele şi mucii le provoacă silă şi atunci aceşti oameni dispar.

Ei bine, pentru această prigoană a inteligenţei calme, cretinterneţii trebuie judecaţi dur. E prea puţin important faptul că asmuţirea lor are resort politic. E prea puţin important că dacă-l critici pe Băsescu ţi se varsă în cap o oală cu lături. E prea puţin important că, dacă, de exemplu, îl faci praf pe Geoană, cretinterneţii te tratează ca pe o lichea capabilă să se reabiliteze. Importantă rămâne obsesia acestor neanderthalieni de a timora vocile mai slabe de înger şi de a răsturna ideile unui articol în avantajul lor.

De aia mi se pare că portretul cretinternetului nu e complet fără vocaţia de turnător şi stofa de canalie. Secta asta de dobitoci stăpâniţi de o laşitate genetică a stat mereu departe de risc. Cretinterneţii şi derivatele lor au stat departe de anticomunismul anilor ‘90, au ocolit cu prudenţă Piaţa Universităţii, au privit Revoluţia de pe margine. N-au călcat pe nicăieri pe unde s-a luat bătaie sau s-a murit în timp ce se lua bătaie sau se murea. Toate locurile sacre le sunt străine, dar pe toate, în nemernicia lor încovoiată, le invocă. Impostori, ipocriţi, şi cu design moral de râmă, cretinterneţii sunt azi cea mai urâtă formă de exprimare a cetăţeniei române. Sunt entităţi care coincid cu senzaţia de vomă. Sunt suflete moarte fără fişă de deces. Sunt o fotografie cu neantul care se masturbează.

Aţi observat, desigur, că şi eu îi înjur. Bună observaţie. Mai mult, o fac cu plăcere. O fac însă la lumina zilei, privindu-i în ochii pe care şi-i feresc. Eu am buletin de identitate la vedere şi senzaţia fermă că, pocnindu-i peste bot, fac un act ratat de ecarisaj.

Cu asta consider deschisă dezbaterea despre jeg şi anonimat pe internet, şi-i invit pe cretinterneţi să mă înjure.

“Fost-au acesta un om nu mare de statu, mânios si de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu si lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vârâia, că văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Si unde îl biruia altii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut gios, să rădica de-asupra biruitorilor.”

- Nu, nu e Ion Neculce, deşi seamănă, zise paleontologul saturnian clipind din toţi cei patru ochi pedunculaţi odată. E Traian Ungureanu, un cronicar apropiat curţii. Specializat în ode şi supraexaltări, fascinat de retorica violentă a liderului. Slugărnicie tipică tribalismelor democratice. Aveţi aici o imagine de-a lui. Observaţi că seamănă destul de bine cu noi.

- Eu aş zice mai degrabă că-i Andreea Pora, sări antropologul de pe Andromeda, scoţând un şuierat îmbietor de sub imensa buză superioară, organizată în jurul gurii ca un cozoroc de şapcă sovietică. Credeţi-mă că ştiu ce spun, teza mea de doctorat se cheamă “Tropisme adulatorii şi mecanismele linguşelii la civilizaţiile primitive extincte”. Ea e.

- Să nu ne grăbim. Nu avem certitudinea că autorul a fost bărbat, punctă un venusian gay, specializat în corectitudinea politică din găurile negre.

- S-o luăm logic, zise astrochimistul cu tentacule epilate de pe Proxima Centauri. |nregistrarea nu e datată exact. Am folosit izotopii de carbon 14 şi avem o eroare de cinci secole. Poate fi Grigore Ureche dar poate fi şi Sever Voinescu. Ambii sunt în marja de eroare. Ceea ce facem noi aici e o numărare a posibilităţilor şi comportamentelor aproape identice. E un exit poll.

- La fel de bine poate fi Miron Costin sau poate fi Patapievici, interveni un venusian tocilar orb, cu ochelari de aproape. Se vede clar că seamănă. Ca hiperlingvist de supernovă vă asigur însă că ne pândesc erorile. Aparenţa arhaică a textului e doar efectul conversiei din limbajul-epocă în cel galactic. |n concluzie, ca să ne încadrăm în cele cinci secole de eroare, e clar că la fel vorbeau şi Milescu Spătaru şi Cristi Pătrăşconiu. Ce dracu, aţi uitat cum definim noi în Univers pupincurismul? Du mecanique plaque sur du vivant!

- Mă surprinde că atâtea fiinţe superioare n-au observat că, în logica aceluiaşi relativism semantic, textul nu e obligatoriu adresat lui Traian Băsescu. De astă dată vorbea un statistician cu trompă de pe Osiris. Dacă scotocim bine în marja de eroare, domnilor, vă asigur că găsim, la patru secole şi ceva distanţă, un tip la fel de arţăgos şi conflictual care corespunde descrierii. Nu-mi amintesc acum exact numele mic, dar numele de familie e sigur Celmare.

Dar să-i lăsăm pe savanţii infinitului viitor să-şi spargă capul cu trecutul nostru, iar noi să ne grăbim să le furnizăm date. Într-o formă sau alta, speculând leadership, Traian Băsescu a domnit între anii 2000 şi 2015. Dublu faţă de Vlad Ţepeş şi jumătate din Mircea cel Bătrân. La capătul bătăliilor cu şi fără noimă pe care le duce şi la care noi, norodul, asistăm cu patimă, va rămâne, vorba lui, o dâră. E dâra lui Traian Cel-nu-ştiu-cum. Şi aici vă rog pe voi să completaţi.

sursa foto: flickr

Pe toţi îi uneşte foamea şi îi ţine în frâu promisiunea partidului. Între ei şi silozurile statului stă însă eşecul în alegerile de duminică. Între ei şi deliciile guvernării s-au pus mai multe gafe de rutină şi o monumentală vizită la Vântu.

Acum, ciolanul e la alţii, iar vina o poartă, pe lângă propria lor prostie, prostia fenomenală a entităţii Mircea Geoană. O prostie perfectă, sferică, lipsită de impurităţile inteligenţei, o prostie pe care istoria bazinului pontic n-a mai cunoscut-o din neolitic încoace. Niciodată, în evidenţele tribale ale umanităţii n-a mai existat, cred, vreun individ atât de greşit scos în faţa clanului.

Mircea Geoană e acum sub şoc. Privirea lui năucă, în care nu se poate descifra nici cel mai mic semn că ar înţelege ce urmează să i se întâmple, are accente autentice de inocenţă. Amintiţi-vă puiul de gazelă de pe National Geographic. Să-i punem numele Mircea şi să-l urmărim cum înaintează prin savană. Prostuţ şi vesel, din când în când ţopăie. Nu bănuieşte nimic, nu presimte nici un pericol.

Dar operatorul ne arată, prin teleobiectiv, un grup de hiene care adulmecă aerul. Îi iau urma şi se împrăştie. Îl încercuiesc, îi taie retragerile, îi închid unghiurile. La gros planuri îi vedem, furişaţi prin ierburi, cu mult înainte ca data congresului să fie fixată, pe Mitrea, pe Hrebenciuc, pe Vanghelie şi restul haitei. Dragnea stă deocamdată deoparte. N-o să participe la crimă, o să vină mai încolo, la împărţirea prăzii. Mircea ţopăie nestingherit şi behăie. Nu-i trece prin cap că secundele îi sunt numărate. De fapt, prin cap nu-i trece nimic.

1. Băsescu Răzbunătorul (BR). Promisiunile războinice devin sentinţe. Radicalismul din campanie e tradus în viaţă. BR merge pånă la capătul cuvintelor. Premierul e numit de la PDL. Guvern minoritar sau coaliţie convulsivă. Criza politică persistă. Mogulii sunt hăituiţi şi arestaţi. Presa demonizată la grămadă. Pe acest fundal justiţiar, populaţia suportă criza cu oarecare mulţumire. Modernizarea înaintează cu poticneli. Adversitatea parlamentului şi inflexibilitatea preşedintelui aduce alegeri anticipate. Noi împrumuturi FMI, societatea scindată şi puţini kilometri de autostradă. Deja vu.

2. Băsescu Pacificatorul (BP). Democraţia e o formulă a funcţionalităţii, majorităţile n-au adjective, trecutul e o sursă de învăţături. BP intră într-o etapă a guvernării line. Miza de partid face un pas în spate şi BP caută consensul. Invită partidele la uniune naţională sau la variante de coabitare calmă. Pune economia in prim plan şi abandonează discursul radical. Pacifică societatea, recuperează presa, îi izolează pe moguli. Cheamă în jurul lui oameni valoroşi, fără carnet de partid. Economia îşi revine, artele înfloresc, al doilea mandat rotunjeşte cu tact reformele începute în primul. Modernizarea statului se face fără conflict.

Dacă aveţi variante mai bune, e liber la imaginaţie.

Înainte ca această impostură rituală să capete viaţă, înainte ca istoria să-i facă loc în manuale, înainte ca statul să-i preia cheltuielile şi înainte ca poporul să-i sărbătorească incompetenţa, e bine ca noul preşedinte să nu uite de unde i se trage triumful.

E clar că nu din viziune şi patriotism. E clar că nu din cinste, ştiinţă şi spirit de sacrificiu. Poate din criză şi năuceală publică, dar nu din vocaţie. Poate din silă şi dezamăgire, dar nu din virtute. Poate din minciună şi jurământ fals, dar nu din caracter. Poate din copii loviţi şi vizite la Vântu, dar nu din demnitate. Poate din frică şi disperare, dar nu din încredere.

Pentru Băsescu sau pentru Geoană, această seară e un nou pas către delirul de sine. Învingătorul îşi va vedea confirmat un destin special, unic, hărăzit, dedicat. Va începe să creadă că i se cuvine, că CHIAR i se cuvine.

În Roma imperială, când generalilor li se organizau triumfuri militare, în carul de paradă, alături de învingător, stătea un sclav. Când aclamaţiile mulţimii creşteau prea tare, sclavul îl trăgea pe general de mantie şi-i şoptea la ureche: “Nu uita că eşti muritor!”

N-ar strica ca astă seară, în carul televizat în care Băsescu sau Geoană îşi vor purta triumful, unul din sclavii din staff să-i spună victoriosului un meritat şi folositor: “Nu uita că eşti impostor!”

În întâlnirea directă, Geoană nu şi-a arătat prostia. Nu, în astfel de apariţii el se încadrează, de regulă, în limitele alintului. La limita de jos a sensurilor sale, “prostănac” e un Geoană timid, iar la limita de sus poate fi interpretat ca un Geoană superficial. Oscilaţiile cuminţi ale prostănacismului au reuşit mai întotdeauna să livreze un Geoană anost, dar comestibil.

Numai că Mircea Geoană a ţinut să joace în liga mare. A vrut să intre în liga proştilor fermi, cerţi, indiscutabili. Şi, ca să obţină asta, l-a vizitat pe Vântu cu o zi înainte ca destinul lui să se intersecteze cu manualele alea alternative de istorie nemeritată. Cu o zi în urmă, după sondaje, era preşedinte. Cu o zi după, nu prea mai e.

Dacă prostia astfel dobândită se cerea întărită, Geoană a rezolvat şi capitolul ăsta. Ştiind că a fost la Vântu şi că lucrul ăsta s-a aflat – Academia Caţavencu a publicat pozele ÎNAINTE de confruntare -, nu şi-a pregătit nici un fel de ripostă şi s-a mărginit să-l roage pe Băsescu la început să fie blând.

Mai e ceva: în spatele lui Mircea Geoană au stat susţinătorii. Personaje importante, figuri publice, oameni care şi-au lăsat treburile la o parte, şi-au abandonat reţinerile şi au venit să-şi expună reputaţia în folosul candidatului Geoană. M-am uitat la Crin Antonescu şi am văzut, sub zâmbetul forţat de încurajare şi aplauzele rituale, un om stânjenit. Klaus Jonannis a rămas împietrit. Cristian Ţopescu s-a uitat în pământ. Dinescu şi-a pus mâinile în cap. Mircea Geoană nu a spus niciunuia că l-a vizitat pe Vântu cu o zi înainte, aşa că niciunul n-a ştiut că vine să susţină în public un prost.

Cine va ieşi preşedinte duminică o vor stabili trupele din teritoriu. Autobuzele, alegătorii încolonaţi, forţa logistică a celor două partide. Cele câteva procente avans pe care INSOMAR-ul le atribuia lui Geoană la începutul săptămânii cred că s-au evaporat. Nehotărâţii şi liberalii care l-au urmat pe Crin Antonescu în “formula Johannis” e posibil s-o lase baltă. O să fie strâns.

Şi preşedintele României şi fostul ministru al Transporturilor s-au aflat, cândva, în apropierea unui copil. Unul cu automobilul, unul cu propria palmă-pumn. Presa s-a năpustit, la vremea respectivă, asupra amândurora. Atunci când declaraţiile lui Orban miroseau de la o poştă a minciună şi alcool presa l-a călcat în picioare, vă amintiţi? Spectacolul n-a durat o săptămână, ca în cazul pumnuleţului de la Ploieşti, ci o lună în cap. Linşajul mediatic şi-a întâlnit cu precizie atunci definiţia de manual. De ce s-a produs asta? De ce presa i-a luat, practic, gâtul? Pentru că era firesc. Cu excese, cu bâjbâieli, dar până la urmă ştreangul i-a fost pus corect. Orban fost spânzurat în sensul bun al interesului public. Organismul democratic şi-a declanşat anticorpii cu tipar şi ecran. Puterea se afla, în secunda aceea, în mâna unui ins periculos, capabil să mintă, să ascundă adevărul şi să relativizeze. Asta era singura formulă defensivă a societăţii, singura linie de vigilenţă publică în faţa unui abuz.

Dacă însă vă uitaţi le cei doi presupuşi agresori de copil veţi observa că, mai mult decât tema incidentului, îi apropie atitudinea faţă de el. Fiecare vede parul din ochiul celuilalt, dar face uitată bârna dintr-al lui. Fiecare vede imoralitate DOAR la celălalt, în timp ce pe a lui, reflectată în oglindă, o ignoră complet.

În fine, altceva voiam să spun, de aceea revin la interviul preşedintelui de la Realitatea FM. Şi cad pe gânduri când aud, la capătul unui mandat de cinci ani, că la el la uşă, de fapt, s-a stat la coadă. A venit Năstase cu dosarul, a venit Orban cu accidentul, au venit Roşca Stănescu şi Patriciu cu alt dosar. Preşedintele i-a primit pe toţi aceşti duşmani ai săi şi ai interesului public şi e de presupus că a primit pe mulţi alţii. Căci dacă i-a primit pe duşmani, nu-mi imaginez că i-a refuzat pe prieteni. Mai mult, printre mărturisirile de final ale preşedintelui Băsescu aflăm, prezentat sub formula unei labe peste bot dată soţilor Săftoiu, un fapt încremenitor: în fruntea unui serviciu secret de indiscutabilă importanţă naţională a fost numit, dintr-un capriciu, un incapabil.

Despre aceste lucruri aflăm răspicat acum, la sfârşit de mandat. Ele se vor un gest teatral de sinceritate, un soi de spovedanie care îi ia cu portiera pe complici şi îl lasă neatins pe delatorul izbăvit prin confesiune. Asta se vor şi asta şi sunt aceste mărturisiri. Dar ceea ce nu sunt e limpede: nu sunt mărturisiri complete.

Am toată înţelegerea pentru dimensiunea umană a unor mişcări de palat. Favoritismele de partid, micile înţelegeri pentru un post sau altul, alcătuirea echipei de colaboratori din apropiaţi sau colocvialitatea de şpriţ. În fond, aşa se obţine o anume armonie, eficienţă a actului de guvernare şi un anume echilibru general în care, preşedintele e de presupus că trebuie, prin Constituţie, să strălucească.

Dar să împarţi lucrurile în corupţi buni şi corupţi răi, greşeli bune şi greşeli rele, accidente bune şi accidente rele, moguli buni şi moguli răi, presă bună şi presă rea, nepotisme bune şi nepotisme rele, mincinoşi buni şi mincinoşi răi, capricii bune şi capricii rele, PE CRITERII PERSONALE e, dacă nu imoral sau autoritarist, cel puţin neprezidenţial.

Mărturisirile incomplete ale preşedintelui Băsescu sunt bune fiindcă ne mai dau o fotografie cu bizantinismul curent al politicii personale, cu Fanarul extins peste sensul greşit al cuvintelor “patrie”, “onoare” şi “interes naţional”. Dar aceste mărturisiri sunt rele fiindcă ne arată, prin ceea ce lipseşte din conţinutul lor, pe ce minciună convenabilă ne aşezăm eroii.

Sunt şi martori, dar declaraţiile lor sunt contrare. În acest moment câteva milioane de detectivi români îşi dau cu părerea. Părerea e bazată mai degrabă pe opţiunea politică decât pe fapte. Mă sună rude, amici şi foşti colegi. |mi spun să fiu atent la bărbatul care întoarce capul, la lumina de pe faţa copilului, la lipsa unor fotograme şi la axul deplasat al braţului care loveşte. O fac toţi cu siguranţa pasionată a experţilor de la Pixar şi Animax. Toţi par angajaţii lui George Lucas şi Steven Spielberg, toţi au ceva din suficienţa Oscarului pentru imagine atunci când zăresc o umbră clarificatoare.

La televizor defilează inşi de toate felurile şi culorile, cei mai mulţi din categoria specialiştilor în orice. Rar au avut artele vizuale atâţi prozeliţi, rar videologia a fost torturată mai rău. Deputaţi, jurnalişti, miniştri, hermeneuţi cu chef de vorbă şi scandal nu obosesc să-şi dea în petec pe cele zece secunde fatale. Eu însumi, chemat joi seara la Realitatea să comentez discursul preşedintelui, m-am trezit într-o postură tâmpă, confruntat cu un filmuleţ despre care nu aveam cel mai mic indiciu tehnic.

Apariţia filmuleţului şi zgomotul creat în jurul lui simplifică lucrurile: dacă e adevărat, Geoană va fi preşedinte. Dacă e un fals, Băsescu se poate felicita pentru al doilea mandat.

Pe de altă parte e clar că Dinu Patriciu nu e străin de apariţie. El însuşi a spus că în 2004 a încercat să cumpere caseta, dar NU A REUŞIT. Să fim serioşi! Filmuleţul a fost identificat încă de atunci, a fost securizat şi păstrat pentru vremuri de impact maxim.

Dar dincolo de imaginile în dezbatere şi dincolo de premeditarea evidentă a acestei detunături electorale, lucrul cu adevărat grav este reacţia globală a lui Traian Băsescu.

Preşedintele României nu a reacţionat categoric şi radical aşa cum recomanda brandul său temperamental. Nu a negat cu gura plină, nu s-a revoltat credibil. Dimpotrivă, a căutat să motiveze: “poate m-a înjurat”, “poate a zis ceva, nu ştiu”. Ca şi cum, nepunând la îndoială fapta, îi căuta feţele acceptabile. Mai mult, în declaraţia de la miezul nopţii, în care a promis că va da o explicaţie, a spus “n-am lovit în viaţă mea nici un copil” în loc să spună răspicat, aşa cum aşteptam cu toţii, “nu l-am lovit pe copilul ăla”.

Eu îmi doresc să fie un filmuleţ fals. Nu atât pentru că Traian Băsescu e preşedintele Românie şi vrea să mai fie, ci mai ales pentru că acel pumn dat unui copil nu ar exista.

Mai mult ca sigur, maiorul Şonţu şi căpitanul Mărăcineanu aveau, înainte să moară, datorii la cărţi şi e probabil că umblau destul de des în stare de ebrietate. Ba sunt motive să credem că trăgeau şi cu pistolul când vreun soţ înşelat din garnizoană sărea să le ceară socoteală. Dar dispariţia lor prematură în acţiune face uitate micile păcate private. Cu ochii umeziţi, posteritatea nu-şi mai aminteşte de chiulul de la Parlament, nu mai face caz de trezitul târziu şi păstrează într-un abur şic şpriţurile din tinereţe cu colegii muzeografi.

Rezultatul e o centrare pe Crin Antonescu a rezervei de mobilizare. Vorbele lui sunt azi ascultate mai mult decât înainte, reacţiile lui sunt pândite mai atent, statura lui politică e mult îmbunătăţită. Antonescu cel dintre tururi a încetat să mai fie doar candidatul bun de gură de pe vremea când putea să devină preşedinte. Azi e un învingător post mortem în război şi e legitimat de gloria şi rănile primului scrutin. Practic, el e speranţa de victorie a lui Geoană. El e totul.

Mircea Geoană e acum doar numele de împrumut al votului negativ. El singur, prin sine însuşi, nu e în stare să creeze nici măcar o broboană de transpiraţie pe fruntea lui Băsescu. |ntr-o confruntare directă, cred că-şi pune serioase probleme legate de leşin. Aşa că, şansa lui e să-l aibă badigard pe Crin.

În logica loviturilor cu public, agitaţia audiovizuală din jurul proiectului Johannis îl cere la pupitru pe Antonescu. Dacă el girează softul acestui dispozitiv anti-Băsescu, şansele lui Geoană pot fi reanimate. Tot ce ar avea de făcut candidatul PSD e să taie panglici, să distribuie flori în mulţime, să stea departe de ciocniri directe şi să aştepte mobilizarea partidului. Iar când dispozitivul antipanică din Kiselef detectează o torpilă dinspre Cotroceni, schema e simplă: Geoană – sub pat, Antonescu preia pe piept: în replică şi discurs, e singurul capabil să-i facă faţă lui Traian Băsescu. E comic, dar adevărat: de felul cum se mişcă în aceste zile Crin Antonescu, de gradul în care se expune şi îşi asumă rolul de a lupta în contul lui Geoană depinde numele noului preşedinte.

Există şi ceva ce Mircea Geoană ar putea, într-un elan utopic, să facă în folosul său şi chiar al ţării: să se dezică public, măcar cu jumătate de gură, de Vanghelie, Iliescu, Năstase şi Hrebenciuc. Atunci, simetria cu linia Udrea – Ridzi – EBA, ar slăbi spectaculos şi gestul i-ar mânca adversarului un fragment de discurs. Dar acest eroism e mai improbabil ca ciocnirea Terrei cu asteroidul Apophis, aşa că dacă e ca Geoană să câştige, sarcina asta cade pe umerii lui Crin.

Cu Băsescu sau cu Geoană, Crin trebuie să meargă la guvernare şi, ca să meargă, trebuie să lupte încă de pe acum de partea unuia din ei. Băsescu i-a făcut o ofertă făţişă, publică, fără să-l întrebe: alegerile au fost câştigate (iar) de dreapta. Geoană, şi el, a amestecat în discursul pitit prin foi nişte “principii liberale de piaţă”. Fiecare îl vrea pe Antonescu, fiecare are nevoie de el ca să guverneze. Dar, mai întâi, fiecare are nevoie de el ca să câştige.

Crin Antonescu ţine, aşadar, în mână alegerile prezidenţiale. El decide, prin opţiunea sa explicită, cine va fi preşedinte. El decide cine va guverna România, pe mâinile cui va încăpea criza, bugetul şi viitorul apropiat al României. El este omul decisiv, omul momentului, cel mai puternic bărbat din ţară. Amuzant e că, pentru asta, nu i-au trebuit decât 20 de procente!

Crin Antonescu, fostul candidat la preşedinţie, e propovăduitorul bunului simţ, al formulei politice bazate pe onoare, pe măsură, pe cinste, pe consecvenţă, pe sinceritate, pe noncompromis. Pe aceste valori şi-a clădit simpatia, imaginea, autoritatea, brandul personal. El e beneficiarul nevoii de respect şi puritate pe care populaţia, la insistenţele lui, i-a mărturisit-o cu aproape un milion jumate de voturi.

Prin urmare, dacă Antonescu vrea să-şi respecte partidul, doctrina, electoratul şi pe sine însuşi, dacă vrea să-şi păstreze valid enunţul bunului simţ, Antonescu cel care l-a atacat fără pauză pe Traian Băsescu, Antonescu cel care a declarat că va vota cu oricine altcineva decât Băsescu, Antonescu cel care a tot zis că nu va colabora niciodată cu Băsescu, ei bine, acest Antonescu trebuie să se alieze cu Geoană. E caraghios, dar alianţa cu urmaşul PCR, cu partidul lui Vanghelie, Năstase, Iliescu şi Hrebenciuc, cu partidul care a stat cel mai mult cu mâna în buzunarele României, cu partidul care a spulberat Piaţa Universităţii şi adus minerii, e cea care-i salvează onoarea lui Crin.

Chiar acum, în timp ce scriu, urmăresc discursul lui Crin Antonescu în care anunţă că rămâne pe poziţii, că promovează proiectul Johannis, că nu se aliază cu Traian Băsescu şi că, dacă Geoană va accepta acest proiect, îl va sprijini pe Geoană. E pasul de trei ori aşteptat: aşteptat cu nelinişte de PDL, aşteptat cu înfrigurare de Geoană, aşteptat cu sentimente nelămurite de electorattul PNL. Imaginea publică a lui Antonescu a răsuflat uşurată: Crin a rămas consecvent cu întregul discurs de până acum. Etic, acest gest nu înseamnă nimic, iar ideologic e o alianţă contra naturii. Politic însă, e o mişcare logică, născută din situaţia din teren.

În acest moment, Crin Antonescu nu numai că aproape a stabilit cine va fi preşedintele României, dar a stabilit deja şi cine va fi premier. Dacă electoratul liberal şi maghiar îl vor urma, dacă proiectul Johannis va stârni chef de acţiune şi în electoratele candidaţilor mici, atunci Crin Antonescu va face PNL-ului un cadou istoric: o guvernare cu preşedinte îndatorat şi cu premier devotat. Un dar preţios, mai ales că e obţinut în urma unei înfrângeri.

Asta daca iese Geoană. Dacă iese Băsescu… ei, aici începe o altă poveste.

Geoană 33,1

Băsescu 32,8

Antonescu 21,5

Aşa adie dinspre INSOMAR la ora 16. Băsescu a recuperat, Geoană a stagnat, oarecum, Crin Antonescu îşi stabilizează fanteziile pe la 21 – 22.

A venit întunericul şi oraşele mari se pun în mişcare. S-a încheiat weekendul, s-a terminat siesta, informaţiile încep să vină, telefoanele sună şi sms-urile circulă. După o încetinire la amiază, prezenţa e vizibil mai bună. Băsescu şi Geoană (care au bazine dedicate cam de 3 milioane fiecare) au aşteptări teoretic egale de pe urma acestei mobilizări de noapte. Cel favorizat ar trebui să fie Antonescu. El e însă limitat de propriul bazin (cam un milion jumate) pe care îl poate creşte, dar probabil că nu-l poate dubla.

Exemplu: eu scriu că Băsescu are 36% şi Geoană 32%. Facem ipoteza că eu mint. Nu am datele de nicăieri, dar pretind că le am de institutul Cutare. Deci mint cu bună ştiinţă. Mint ca să obţin ceva. Ce?

Păi, la prima vedere s-ar zice că vreau să obţin un avantaj în favoarea lui Băsescu. Practic, falsific realitatea, măresc avantajul lui Băsescu şi mă aştept ca asta să-i aducă lui mai multe voturi. Dar întreb: îi aduce? Pot să răspund: da, pentru că sporeşte încrederea în victorie a alegătorilor lui, stårneşte entuziasmul sinergic al celor care n-au votat şi îi face să iasă la vot.

Dar, în egală msură, pot să răspund: nu. Oamenii află că Băsescu stă deja bine la urne, prin urmare nu prea mai are nevoie de ajutorul lor. Aşa că nu mai ies.

Mai departe: mărind distanţa dintre Băsescu şi Geoană îl dezavantajez cumva pe Geoană? Pot să răspund: da, fiindcă îi timorez pe alegătorii lui. Ei văd că favoritul lor e condus, se demoralizează şi nu mai vin la vot. Dar pot să răspund şi: nu, dimpotrivă, îl ajut. Văzåndu-l condus, alegătorii lui Geoană simt că e nevoie de ei, că votul lor abia acum e util şi cerut şi se pot mobiliza.

Prezenţă mare în continuare (21% la ora 13), deşi nu e menţinută creşterea de la ora zece (dublu faţă de 2004). Acest lucru favorizează, în ordine, pe Antonescu, pe Băsescu şi abia apoi pe Geoană. Geoană, dealtfel, a tras o parte din muniţie în prima parte a zilei, când judeţele fruntaşe Teleorman, Dâmboviţa, Olt şi Mehedinţi şi-au vărsat disciplinate devotamentul în urnă. E de aşteptat, aşadar, o revenire a lui Băsescu şi o creştere a lui Antonescu.

Cu paşi mici, cu prudenţa împinsă la virgulă şi zecimală, companiile de sondaj îşi armonizează cifrele unele cu altele şi cu lumea reală. Oscilaţiile se cuminţesc, stridenţele dispar, lumea nu vrea să se facă de râs decât în marja de eroare

În acest moment, CURS, INSOMAR şi CCSB, prin canalele spionajului voluntar, îl dau (la ora 10) pe Geoană în faţă, urmat, la unu-două procente de Băsescu şi pe locul trei pe Antonescu, mult în spate.

1. Alegătorul mediu care s-a prezentat la vot pånă la 10 are peste 50 de ani şi zece clase, spune o cercetare INSOMAR. E, prin urmare, un alegător favorabil mai degrabă lui Geoană, un alegător harnic şi disciplinat, cu opţiunea nezdruncinată, grăbit să scape de obligaţie. E probabil, aşadar, că bazinul PSD se prezintă mai devreme la vot, iar lucrurile se pot schimba odată cu mobilizarea celorlalte bazine.

2. Prezenţa la vot pånă la ora 10 e dublă faţă de 2004. Dacă proporţia se păstrează, înseamnă că ies la vot nehotăråţii, cei care pot schimba radical clasamentul din sondajele trecute. În plus, totalul cetăţenilor cu drept de vot e cu aproape şapte sute de mii mai mare ca în 2004.

3. Candidatul cel mai avantajat de teoretica mobilizare e Crin Antonescu. Dacă ea se produce şi nehotăråţii se arată, el primeşte felia cea mai mare din acest surplus. Să ne amintim frenezia sms-urilor care a cuprins Romånia în ultimele clipe ale finalei Băsescu – Năstase, cozile din gări, miile de tineri ieşiţi noaptea la vot, entuziasmul şi disperarea care l-au prăbuşit pe Năstase. Deşi finaliştii Băsescu şi Geoană par instalaţi în turul doi, mobilizarea urbanului îi poate face să transpire.

Am vorbit cu Sever Voinescu şi mi-a zis că patru staffuri (PNL, PDL, Oprescu şi UDMR) căzuseră oarecum de acord pe formula de cinci candidaţi. PDL cerea un singur moderator (Luca Niculescu), de la TVR. Oamenii lui Antonescu acceptau şi trei moderatori (Gabriela Firea – Antena 3 şi Radu Soviani sau Emil Hurezeanu – Realitatea), Kelemen era cam de aceeaşi părere cu liberalii, Oprescu dorea doar TVR-ul. În acest moment cică Hrebenciuc a scos din căciulă formula de şapte, cu Vadim şi Becali. În fine.

Există două perspective. Una a candidaţilor, a eficienţei electorale, a mizei de partid, a interesului politic particular. Din unghiul ăsta, putem pleca urechea la ciorovăiala staffurilor. În formula de cinci Geoană era expus la trei atacuri: de la Oprescu, de la Antonescu şi, foarte grav, de la Băsescu. În formula de şapte, meşterită pe parcurs de Hrebenciuc, Băsescu primea şi el doi adversari gata să-i sară la gâtlej, Vadim şi Becali. Lor li se alăturau Geoană şi, poate, Antonescu. În logica de campanie, cea care cere micşorarea expunerii la risc a candidatului, aceste raţionamente au sens. Fiecare staff vrea să-şi ferească produsul electoral de deteriorări grave. Prin urmare, gâlceava, îmbrâncelile şi ochii daţi peste cap în anticamera întâlnirii, cotcodăceala televizată a echipelor de sfătuitori, sunt toate acceptabile. Inacceptabil e finalul: anularea confruntării.

Cea de-a doua perspectivă e a publicului, a electoratului, a poporului. Pe scurt, a clientului, a celui care plăteşte. Dar să mărim puţin cadrul, ca să avem imaginea corectă asupra a ceea ce se petrece de fapt.

Vă amintiţi replica lui Gheorghe Dinică din Filantropica lui Nae Caranfil? “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomana”. Acesta e contextul larg al politicii: cerşetoria. A cere voturi, a pretinde să fii votat, a ruga oamenii pe care nu-i cunoşti şi de care urmează repede să te doară direct în cur, înseamnă a cerşi. Campania electorală reprezintă un vast program de cerşetorie publică executat la scară naţională, insistent, la intervale regulate, fără cel mai mic risc de a suferi pedeapsa legii. Votul e pomana primită, cadoul nepreţuit care îl transformă pe pomanagiu într-un viitor om bogat. Cel care primeşte votul, primeşte ocazia de a se îmbogăţi pentru câteva generaţii, de fura fără consecinţe penale, de a trăi şi face prostii pe banii statului, de a călători pe degeaba, de a-şi exercita incompetenţa pe un întreg popor fără ca vreun tribunal să-i ceară socoteală pentru dezastru.

Toate acestea sunt acceptabile. Cel care face milostenia le acceptă. Le dai votul CU TOATE ASTEA. Aşa funcţionează democtaţia, singurul regim politic suportabil. Ei bine, pentru ca după toate astea să ne prefacem şi noi, cei care dăm pomana, că suntem mulţumiţi, e de bun simţ ca, o dată la cinci ani – în cazul preşedintelui – pomanagiul să ni se arate la televizor. Odată la cinci ani să joace şi el comedia confruntării, o dată la cinci ani să ne ofere iluzia că dă un examen în faţă noastră, în public. Odată la cinci ani să-şi manifeste în acest fel recunoştinţa pentru ce i-am dat şi pentru tot ce urmează să-i dăm. Să ne ofere acel zâmbet pe care orice cerşetor miluit pe stradă ţi-l oferă.

Aiurea. Viitorului preşedinte Antonescu, viitorului preşedinte Geoană şi viitorului preşedinte Băsescu li se rupe (pe restul nu-i pun la socoteală fiindcă nu vor fi vreodată viitorii preşedinţi ai României). S-au întors cu toţii cu curul la dezbaterea televizată de miercuri seara şi s-au pişat (nu găsesc cuvinte mai tari) pe noi.

În raport cu urgenţa acestei datorii de a ni se înfăţişa la televizor în fotografie de grup, toate pretextele invocate sunt nişte jigniri. Trei neruşinaţi, ingraţi cu anticipaţie şi oameni lipsiţi de caracter şi-au suflat, la cel mai nesimbolic mod, mucii pe popor.

Adaug că de egală nesimţire se face vinovată TVR. Nu văd necesitatea alianţei cu Realitatea şi Antena 3 şi spun asta dintr-o poziţie relativ importantă în Grupul Realitatea Caţavencu. Nu văd necesitatea celor trei moderatori care să reprezinte, proporţional, cele 3 televiziuni. Nu văd necesitatea unui anume număr, mai mare sau mai mic de candidaţi: orice formulă numerică trebuia să-i cuprindă pe primii trei clasaţi, adică pe Băsescu, Antonescu şi Geoană. Televiziunea publică e OBLIGATA, dacă nu prin lege, atunci prin obraz, pentru banii pe care îi primeşte de la populaţie, să mediatizeze aceste întâlniri i să aibă moderatori capabili să pună trei întrebări, fără să apeleze la serviciile altei televiziuni. Face parte din misiunea ei publică.

Dar, cu toate astea, cu toate complicaţiile, alianţele, suspiciunile, cu toate aranjamentele şi precauţiile staffurilor de campanie, cei trei erau DATORI să se prezinte la televizor şi să se înfrunte pe canalul public. Cu unul, doi, trei sau zece moderatori, cu patru sau cu zece adversari, la prânz sau la miezul nopţii, erau obligaţi să meargă. Fiindcă asta e tot, dar absolut tot ceea ce aveau de dat înapoi, în schimbul pomenii pe care o primesc.

Pentru faptul că nu s-au dus îi consider nesimţiţi. Pe toţi trei la un loc, fără deosebire de lungimea părului şi de platforma program. Viitorul preşedinte al României, oricine ar fi el, e un nesimţit. Îl voi vota, fireşte, dar îl voi vota cu dispreţ.

E limpede, deci, având în vedere poziţia trei pe care Antonescu o ocupă în sondaje şi subţirimea în teritoriu a partidului său, că cea mai bună strategie a lui, unica, este să adune procente din întâlniri directe. Chiar dacă nu-l diminuează pe Băsescu, îl poate ajunge pe Geoană. Prin urmare, preocuparea lui logică şi obligatorie e să participe la cât mai multe confruntări.

Ţi-ai găsit! Mi-am îngăduit, duminică seara, cu ocazia unei groaznice şi plicticoase emisiuni electorale la Realitatea, să-l întreb de ce nu-şi înfruntă adversarii cu metodă. Mi-a răspuns că el e perfect de acord cu aceste întâlniri directe şi abia aşteaptă să fie invitat, că se prezintă.

Bine, i-am repetat după emisiune, dar candidatul Băsescu fiind mult în faţă e neinteresat de aceste ciocniri şi la fel candidatul Geoană, care n-are decât de pierdut din ele. Ar fi normal ca tu (am vorbit cu dumneavoastră, dar aici simplific), candidatul care are de câştigat, să le ceri. De ce nu ieşi la rampă şi nu-ţi provoci adversarii la, să zicem, 3 întâlniri în locul acelui singur aranjament de miercuri la ASE? De ce nu pui, în această ultimă şi decisivă săptămână, una marţi, una joi, una vineri? Rezervi un amfiteatru la Universitate, unul la Medicină, un laborator la Politehnică, o hală la Faur şi gata. Televiziunile vin singure, faci o listă cu 20 de moderatori si-i tragi la sorţi cu 5 minute înainte. Nu poate Geoană marţi? Nu-i nimic, ai sală joi. Nu poate Băsescu miercuri? Nu-i nimic, îl inviţi vineri. Nu pot amândoi simultan, nu-i nimic, îi iei pe rând. Dacă acceptă, câştigi mediatizare şi puncte – singura formulă prin care mai poţi câştiga. Nu acceptă, ai ocazia să spui că se tem.

Crin Antonescu a zis ceva, a mai zis apoi ceva, a făcut o glumă, a fumat o ţigară, a mai zis, în fine, ceva. Dar nimic din ceea ce a zis, a râs şi a fumat n-a avut legătură cu întâlnirile directe. Ne-am strâns mâinile şi a plecat de parcă peste o săptămână nici nu urma să aibă loc primul tur, singurul esenţial pentru candidatul Antonescu.

Ce să zic? Omul poate, dar poate nu vrea. Poate nu vrea să ajungă preşedinte. Poate i-o fi lene. Cine ştie?

Sfătuit de idioţi, poate şi de sine însuşi, Geoană a pierdut vremea în Moldova, mai ales că ideea unei confruntări rapide în provincie o lansase el. Băsescu a preluat-o din zbor şi a aruncat provocarea vineri. Geoană a luat plasă, Antonescu a luat avionul. Nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte.

2. Două clişee care nu ţin în protestele PSD:

- oamenii ăia convocaţi la mitinguri nu veneau chiar dintr-o aşa mare dragoste de Geoană, încåt să nu-şi poată amåna efuziunile pentru marţi, miercuri sau oricare alta zi viitoare. Dimpotrivă, ei erau aduşi cu autobuzele de cine ştie unde şi ar fi fost fericiţi, în loc să tremure cinci ore sub pancartele roşii, să se bucure de ziua lor liberă.

- o confruntare nu trebuie pregătită mai mult de cåteva minute, fiindcă, de vreme ce candidezi şi vrei o ţară pe månă, se presupune că eşti pregătit. Eu vreau să văd candidatul cåt mai aproape de starea lui naturală, cåt mai puţin fardat, cåt mai luat din aşternut, ca să am o imagine cåt mai apropiată despre greutatea reală a omului

3. Măruţă, un moderator bun

Precis, echilibrat, ferm şi discret, chiar dacă un pic timid, Mihnea Măruţă a ştiut să conducă rezonabil dezbaterea. A întrebat aproape ce trebuie, s-a abţinut de la simpatii şi nuanţe. I-a lăsat să se împungă atunci cånd oamenii au ţinut neapărat. Un ardelean serios şi, să nu uităm, fost redactor şef la Cotidianul într-o epocă fastă.

4. Băsescu, pentru prima dată candidat

Traian Băsescu a fost încordat, ceva mai puţin sigur pe el decåt de obicei, a transpirat. A fost concentrat şi de o agresivitate moderată, pe propria scală. A răspuns bine. A fost totuşi, un pic intimidat de nonşalanţa şi de verbul adversarului. Pentru prima dată în cinci ani am văzut un Băsescu derutat (şi iritat) de faptul cineva are căderea să-i răspundă şi îi răspunde atåt de bine. În privirea lui de animal politic de la capătul lanţului trofic a pålpåit, cånd şi cånd, conştiinţa finalului. Nu ştiu dacă riposta lui Antonescu i-a clătinat încrederea în sine. Ştiu însă că după confruntarea de azi Băsescu şi-l va dori în turul doi pe Geoană.

Tema femeilor adusă neinspirat în discuţie, clişeul triadei mogule, trecerea în bilanţ a teritoriului submarin adăugat ţării, exces de patos ameninţător în două rånduri şi cåteva cuvinte pronunţate defectuos, din pricina emoţiei. ~sta e bilanţul negativ. În ansamblu însă, Băsescu a fost corect şi a arătat, pentru prima oară, un licăr de umilitate care mie, personal, mi-a plăcut.

5. Antonescu, dezinvolt

Crin Antonescu a adus în dezbatere ceea ce într-o confruntare Băsescu – Geoană ar fi lipsit: relaxarea, imaginaţia şi umorul. Distanţa la care se află el de turul doi e deocamdată descurajantă, dar e cert că un tur doi Antonescu – Băsescu ar fi cu mult mai antrenant şi mai spectaculos decåt cel recomandat de sondaje. Rapid în reacţie, abil în discurs, cu inovaţii retorice şi spontaneitate, Antonescu l-a făcut pe Băsescu să-l ia în serios. Mult mai bine dotat ca restul candidaţilor la nivelul vorbirii, e challangerul natural al lui Băsescu într-o lume cu electorat urban. A punctat bine şi nu s-a lăsat dominat de statura oficială a şefului de stat. Cred că dupa întålnirea de azi, din punctul de vedere al preşedintelui în funcţie, Antonescu e adversarul periculos.

6. O confruntare ok, mai civilizată decåt mă aşteptam.

Întålnirea de la Cluj a arătat dintr-o dată cåt de necesare şi importante sunt confruntările faţă în faţă. Aproape că aceşti oameni ar trebui obligaţi să se lupte în direct. Cåt mai des, cåt mai luaţi pe nepregătite, cåt mai improvizat. Cu cåt staff-ul e ţinut la distanţă, cu cåt coaforul ideologic şi cosmetica electorală sunt sărite, cu atåt imaginea pe care ne-o dau aceşti oameni prin confruntări e mai reală. I-am putea citi mai bine, ca şi cum am citi manuscrisul fără corecturi al unui scriitor despre care credem că e mare, sau ca şi cum am citi lista de dopping a unui mare campion.

Chirieac: Bani.”

Între prima stenogramă, produsă la El Capitan, şi a doua, mult mai veselă, care tocmai stă să înceapă, jurnalistul Bogdan Chirieac a făcut bani.

“Înseamnă că faci lucruri bune” zice Macovei, dar Bogdan, instalat în filozofia cinică şi profitabilă a epocii care îi va purta numele, i-o retează: “Ai văzut tu vreodată presa să facă lucruri bune în ţara asta?”

În momentul în care scriu aceste rånduri toţi cei implicaţi şi-au asumat înregistrarea. Dialogul e, aşadar, real. Vorbele există în realitate, propoziţiile au fost rostite, propunerile s-au auzit. Nu e un fals. E un caz autentic de ticăloşie. E o ticăloşie dublă, a actorilor şi a producătorilor, a conţinutului şi a modului în care acesta a fost obţinut.

Presa ticăloşită aşadar, există. O spune preşedintele Băsescu, o spune ea însăşi, o spune aproape textual Bogdan Chirieac, o re-spune apoi tot el invocåndu-l pe preşedinte şi, în fine, o spune de la un cap la altul această înregistrare. O ticăloşie timidă, prudentă, ca şi cum s-ar simţi cu microfonul pe căciulă, arată şi şeful Agenţiei Naţionale de Integritate:

“Macovei: Videanu şi Berceanu… Are lumea boală pe Videanu şi pe Berceanu.

Chirieac: Aşa e… Dar ştii de ce are boală: că nu-mpart!

Macovei: Mănâncă singuri?

Chirieac: Da.

Macovei: Nici asta nu e corect”.

Dar să lăsăm plevuşca pentru mai tårziu şi să ne întoarcem la titani. În acest al doilea episod, Bogdan Chirieac e morocănos, are blazarea omului greu, distras de la activitatea sa curentă şi principală: făcutul banilor. Personajele care joacă în filmul cu miniştri-hoţi şi documente olografe sunt privite de sus şi tratate în stilul paternalist-porno: “pulică”, “pizda aceea” etc. Bogdan e profesionistul chemat să se aplece asupra unor mărunţişuri care-l ţin din treabă. Îl scot un pic din “liga” lui. E condescendent şi flegmatic, se plimbă nonşalant printre orori:

“Chirieac: Deci nu că fură, că de furat fură de rup (…) Dar nu-mpart nimic! Videanu i-a mai dat, Berceanu chiar mai puţin. I-au mai dat la campanie lui Băsescu, dar în rest nimic. Numai ei. Şi au perfectă dreptate ăştia: „Băi, du-te în pula mea”.

BC şi SRS sau, ca să punem lucrurile într-o ierarhie corectă, SRS şi BC sunt produsele de vårf ale jurnalismului pe bani grei. Roşca e părintele postdecembrist al principiului “un şantaj ratat e o anchetă de succes”, creatorul unei şcoli de gåndire jurnalistică bazată pe bugete mari şi cel mai self-rentabil şef de gazetă de după ‘90. Fost colaborator al Securităţii, jurnalist în regimul Ceauşescu, Roşca e un cocktail de instincte jurnalistice şi lipsă de caracter care nu are egal în fauna presei romåne. A făcut anchete celebre, a inventat cazuri şi scandaluri, a făcut ani la rånd agenda publică a unei societăţi antagonizată de Iliescu. Ceva mai tårziu a făcut bani şi a văzut că făcutul banilor e mai bun ca jurnalismul. A ţinut-o tot aşa pånă la stenogramele de azi şi o va face mult timp după ce nimeni nu-şi va mai aminti de ele.

Chirieac, la råndul lui, vine din vechea garnitură de la Adevărul, ziarul care s-a înfruptat ani buni, ca şi Ziua, din publicitatea de stat. Adevărul i-a creat bune ocazii să interfereze cu mediul de afaceri cu statul, cu lobby-ul editorial, cu jocul de influenţă şi cu protecţia prin ziar. De aici s-au născut afacerile cu Motorola şi banii buni pentru zile rele.

Inteligenţi, abili şi buni de gură, SRS şi BC şi-au elaborat crezurile lucrative în sånul unei prese care, trebuie spus, a tot tăcut. Au prosperat nestingheriţi în nişa lor unde rămån, pentru multă vreme, modele exemplare pentru reversul profesiei de jurnalist. Dacă ar fi luptat de partea binelui ar fi fost ceva mai săraci, iar perspectiva asta pare să-i fi îngrozit.

Partea a doua a cazului ţine de felul în care s-a produs înregistrarea. Ilegal, cåtă vreme Parchetul nu a eliberat nici un mandat de interceptare. E făcută, prin urmare, de servicii sau de inamici privaţi ai cuplului SRS – BC şi ai intereselor pe care ei le susţin. În ambele situaţii e o ilegalitate, un abuz în dauna persoanei private şi, în cazul unei interceptări cu autor în solda statului, o ameninţare serioasă la adresa democraţiei. E un securism născut din aviditate electorală, montat în stilul niciodată demodat al poliţiei politice.

Înregistrarea e făcută în septembrie şi publicată cu zece zile înainte de primul tur. Asta înseamnă că a fost păstrată pentru un moment prielnic, lucru ce dovedeşte intenţia de a fi folosită ca instrument.

Notă 1: La o lectură atentă a stenogramei se vede că Macovei nu face nici o greşeală decisivă. El are comportamentul semi-idiot al unui luzăr timorat de contactul cu mafioţii. Cu toate astea, nu scapă nici un porumbel pe gură, ca şi cånd ar fi fost în cunoştinţă de cauză. El nu poate fi incriminat cu nimic în toată discuţia. Dacă adăugăm şi foşnetul suplimentar al microfonului, asemănător cu lavaliera de televiziune atunci cånd o porţi asupra ta, e posibil să-l găsim pe acest jalnic personaj, cu Integritatea sa cu tot, complice într-o ambuscadă montată politic-poliţieneşte în ajun de alegeri.

Notă 2: Urmează un episod 3. El ar conţine dezvăluiri ale lui BC despre Mircea Geoană.

Pe de altă parte, Mark Gitenstein, ambasadorul SUA la Bucureşti:

“Pe scena politică este agitaţie, o situaţie căreia mass-media îi acordă o atenţie considerabilă. Presa de la Bucureşti discută în amănunt despre fiecare evoluţie de pe frontul politic. Este foarte agresivă şi fiecare situaţie este abordată dintr-o diversitate de puncte de vedere politice. Iar asta e minunat! O presă agresivă e foarte importantă! Este parte semnificativă a unei democraţii sănătoase şi funcţionale”.

Două viziuni care se bat cap în cap. Cine să aibă dreptate? Un avocat expert în securitate naţională şi libertăţi civice, partener la una din cele mai mari companii multinaţionale de avocatură, politician cu experienţa a cinci campanii electorale, un om născut în ţara etalon a libertăţii şi a libertăţii de exprimare? Sau preşedintele Băsescu, un candidat aflat în criză de idei conflictuale? Cine să ştie mai bine cum trebuie să fie şi să se mişte presa, care sunt sensul, funcţia şi spiritul ei? Un om născut şi trăit în ţara care de două secole exportă democraţie sau un om care a prosperat în comunism şi se simte şi azi mândru de asta?

Acum, preşedintele Băsescu se află în contradicţie cu părerea Americii despre presă. Prin vocea ambasadorului Gitenstein, SUA şi-a făcut cunoscută poziţia, {TIIND, F~R~ DISCU}IE, poziţia preşedintelui României cu privire la presă. Prin urmare, licuriciul mare a ţinut să dezaprobe, în cunoştinţă de cauză, aprecierile Cotroceniului. Nu merg până acolo încât să sugerez un semnal politic, dar luând în considerare canalul foarte serios prin care a fost făcută (The Wall Street Journal), această formulă diplomatică reprezintă cel puţin un semnal de îngrijorare. Poate că preşedintele României ar trebui să-l ia în serios.

În altă ordine de idei, aţi observat cu cine se luptă, în campanie, candidatul Traian Băsescu? Cu Parlamentul, cu presa, cu partidele, cu mogulii, cu Guvernul. Aproape cu toată lumea, mai puţin cu cine trebuie, adică mai puţin cu adversarii lui direcţi, contracandidaţii.

Poţi găsi, ici şi colo, maşini cu preţ real ceva mai mic. Ele sunt ediţii limitate, produse cu un an în urmă şi aparţin idioţilor prinşi cu stocuri – gigant, idioţi auto care sunt rude cu idioţii imobiliari, cei prinşi cu terenuri – mamut. |n afara lor însă, deşi cuvântul “reducere” depăşeşte în frecvenţă cuvântul “automobil”, ioc.

Dacă ai curiozitatea să compari preţurile maşinilor noi de acum un an – doi cu cele de azi vei observa, la aproape toate clasele, o creştere netă cuprinsă între 1000 şi 4000 de euro. Care va să zică, preţul CIP, cel fără mormanul de taxe care te năpădeşte după ce zici “da, o iau p-asta”, a crescut pe neobservate şi pe tăcute, în plină criză a industriei.

Această rată de creştere e o lungă recidivă: în ultimii zece ani, pe vârful de exuberanţă a pieţii, producătorii şi-au crescut fără milă marginile, asta reflectându-se într-o creştere a preţului final de minim 5% pe an. |n epoca de aur a leasingului şi a creditului bancar industria auto nu s-a mulţumit doar să prospere, ci să şi inducă dependenţă, aspiraţie şi inconştienţă financiară publicului consumator. Creşterea de preţ s-a făcut întotdeauna prin cosmetică şi marketing, adăugând opţionale ridicole în modelele de bază, inventând denumiri tehnice pentru plastice banale şi obligând subconştientul clientelei să-şi dorească EBD, DST, AFL, TSP sau TSQ  fără să-i treacă prin cap că nu le va folosi niciodată.

Producătorii s-au crezut nemuritori şi n-au investit niciodată în decenţă. Au făcut profituri uriaşe – şi ăsta e un lucru bun – dar n-au băgat o leţcaie în sinceritatea datorată clientului. Acum fac la fel fără să li se clintească vreun muşchi pe grosul obraz.

Un Golf de azi, cu aceeaşi motorizare, e mai scump cu 1500 de euro ca un Golf de acum 2 ani. Un BMW seria 3 îşi depăşeşte fratele mai mic cu vreo 3 mii. Fordurile Focus şi Mondeo joacă şi ele comedia creşterii cu 1500 până la 3000 de euro. La clasele mari preţurile au sărit cu 4-5000 de euro, iar la clasa lux au trecut de 15 000. Ideea că tehnologia e scumpă pică: volumele de vânzări aproape s-au dublat în ultimii cinci ani. E incredibil cât de neobservată a trecut această acumulare secretă de margine comercială şi cu câtă seninătate a fost ea acceptată de piaţă. E la fel ca atunci când Hitler a anexat regiunea sudetă şi se pregătea să atace Polonia.

Aşa că reducerile de azi nu sunt de fapt reduceri, ci o revenire de la marginile foarte mari la cele mari. Reducerile de 10-20% aplicate maşinilor noi din stocurile anului trecut ajung doar la jumătatea supra-profitului de acum doi ani. În ceea ce priveşte maşinile care se configurează personal, adică producţia activă, la comandă, aici reducerile sunt zero, iar clientul cumpără marfa scumpită zece ani la rând.

La această escrocherie sentimentală cronică pe care o practică producătorul mai e de adăugat infracţiunea de abuz românesc practicată de importatorii-dealeri. Febrilitatea pieţii, nevoia emoţională de maşină şi solvabilitatea prin credit a unei clase mijlocii grăbite să-şi exprime status-ul cu orice preţ i-a făcut pe dealeri să exagereze adaosul. Rezultatul e că azi vânzările strigă după ajutor, dar în acest strigăt se remarcă încă, destul de consistent, cuvântul profit.

Reducerile trâmbiţate azi sunt replieri pe profituri încă bune, iar până la apariţia  maşinilor ieftine, adică rezonabil de scumpe, mai e nevoie de cinci ani de criză.

Antonie Solomon, fostul primar PSD al Craiovei şi actualul ei primar PDL, a luat microfonul şi a spus că moşierul Dinescu se piteşte pe undeva prin adunare. Pe moşierul Dinescu l-a mâncat în cur – dacă-mi permiteţi – şi s-a suit pe scenă. S-a suit şi rău a făcut. Preşedintele, aţi observat, s-a ferit să-i dea mâna. Dinescu nu s-a fâstâcit. Şi-a montat zâmbetul de CPUN, care l-a făcut să supravieţuiască şi în atâtea învălmăşeli cu public şi a căutat să se apropie de microfon. Ca la un semn, infanteriştii partidului i-au barat drumul. Între el şi preşedinte a apărut o doamnă în portocaliu. Fostul miliţian Neţoiu pândea alert, cu ochii holbaţi, să-l placheze pe poet, la o adică. Iar preşedintele a făcut ceea ce deja ştiţi.

Dar preşedintele n-a făcut doar o simplă ştire pentru jurnalul de seară. A făcut un gest prostesc, îndreptat împotriva sa. S-a ciocnit cu un simbol. Nu cred c-o să i se tragă dintr-atâta lucru, dar o să-i cauzeze.

Aşa cum Băsescu zice că a scris versuri şi Dinescu poate zice că a candidat la preşedinţia României. A candidat în 1996, din partea Academiei Caţavencu. Putem spune aşadar, că cele două lucruri care îi unesc, sunt două glume.

În rest, totul îi deosebeşte. Îi deosebesc faptele lor în situaţii extreme, acele situaţii neelectorale, fără public, în care te confrunţi singur cu elanul şi cu laşităţile tale, cu riscul direct, curajul, conştiinţa şi caracterul.

Îi deosebeşte relaţia cu fosta Securitate, de pildă. Unul a fost urmărit şi arestat la domiciliu, celălalt a fost colaborator.

Îi deosebeşte relaţia personală cu semenii. Unul a dat interviuri în Liberation şi Europa liberă, periculoase pentru el şi familia lui, celălălt a dat, în Anvers, sau la Constanţa, la sosirea din voiaj, rapoarte periculoase pentru ceilalţi. Sau, cel puţin, ştim sigur că folositoare nu erau.

Îi deosebeşte relaţia cu patriotismul. Unul spunea, ca dovadă că-şi iubeşte ţara, că putea oricând să rămână peste hotare pe vremea lui Ceauşescu. Dar, fiind patriot, cum s-au schimbat lucrurile, cum s-a întors. Celălalt a făcut ceva pentru ca aceste lucruri să se schimbe.

Îi mai deosebesc multe, dar chiar dacă ar fi numai atât, sunt destule. Traian Băsescu ar fi trebuit să-şi dea seama – mai ales el – că a te ciocni cu încărcătura simbolică a lui Mircea Dinescu are ceva din ideea proastă de a lua tramvaiul în mers, din faţă.

Depozitul de înţelesuri şi popularitatea lui Dinescu au fost fireşte, subţiate în aceşti 20 de ani. S-au găsit destui să-l acuze şi să-l înjure. E ceea ce se întâmplă, dealtfel, când mulţimile uită repede ce datorează celor puţini şi, mai ales, uită că şi idolii, eroii sau martirii au nevoie să fie oameni, să ia salariu, să facă copii. Cu toate astea, Dinescu e unul din eroii momentului ‘89, care cere, chiar şi din partea celor care atunci au stat în casă cu bucile strânse, respect.

1. Nu e un pas înainte aşa cum a promis preşedintele. Negoiţă e un Boc III cu şansele lui Croitoru.

2. Jeffrey Franks, omul care semnează pentru venirea banilor de la FMI a declarat pe 30 oct – deci în plină aşteptare înfrigurată a bizarului guvern Croitoru, următoarele:

“Problemele cu care se confruntă România nu pot fi rezolvate de un singur partid,  ci de o largă coaliţie de forţe”.

Aşadar, omul a făcut, pe cât i-a permis principiul neamestecului şi imparţialitatea instituţiei pe care o reprezintă, O SUGESTIE. A arătat direcţia în care se aşteaptă Fondul să se îndrepte soluţia politică, pentru ca noi să încasăm banii de pensii. Nu spre UN PARTID. Şi anume spre o largă coaliţie, adică, spre O MAJORITATE.

3. Argumentul cu primarul ales cu 80% e nepermis de neserios. E de nivelul unei replici de talkshow la o televiziune locală. Sunt zeci de primari cu procentele lui Negoiţă (şi ale lui Johannis). Acest lucru nu avea ce căuta pe buzele unui şef de stat într-un moment atât de serios.

4. E limpede că guvernul Negoiţă nu va trece. Au declarat-o dealtfel şi reprezentanţii majorităţii “transparente”. Mă întreb: e posibil ca Traian Băsescu să-şi imagineze că va trece? Dacă da, înseamnă că mintea cea mai ascuţită în materie de tactici politice a intrat în regim de avarie. Iar dacă totuşi această minte funcţionează normal şi Traian Băsescu ŞTIE că guvernul Negoiţă va cădea, cum rămâne cu blocajul, cu criza, cu interesele ţării şi celelalte? Să conteze aşa de amarnic victoria la prezidenţiale încât nu simte deloc nevoia să ia în seamă majoritatea internă sau sugestia externă?

5. Cred că toată lumea se aştepta la mai mult. Eu, de pildă, mă aşteptam la mai multă grijă pentru protecţia mărcii personale. Această numire nu face servicii nimănui, dar mai cu seamă îi face deservicii preşedintelui. Negoiţă nu-i independent (iar preşedintele spunea că a ţinut seamă de această dorinţa a partidelor), nu-i nici tehnocrat (idem), nu-i nimic nou faţă de numirile Boc şi Croitoru. E doar primar, ca Johannis. Dar ceea ce-l deosebeşte grav de Johannis e faptul că nu poate să facă un guvern să treacă în parlament

Marginale

6. Vremea lui Negoiţă a trecut. Ar fi putut intra la bătaie în vara trecută, când putea câştiga primăria Capitalei, dar a refuzat. Pe plan naţional, statura lui gospodărească e mult diminuată.

7. Numirile pe care le face Traian Băsescu în ultimele 10 luni aduc cu o listă de sacrificiu. Ca şi cum apropiaţii îi sunt îndatoraţi cu propria viaţă politică, ei sunt aruncaţi cu premeditare într-o luptă fără sorţi de izbândă. Boc, Croitoru, Negoiţă. Poate că Negoiţă are de răscumpărat vina de a fi refuzat să candideze la primăria Capitalei.

8. Tot cu FMI.

Întrebare:

“- În prima lună a anului viitor vom avea banii?”

Jeffrey Franks:

” – Depinde dacă acţiunile care trebuie luate vor fi luate până atunci. Vom vedea în zilele următoare.”

Şeful delegaţiei FMI a spus asta public, DUP~ ce făcuse, tot public, sugestia cu larga coaliţie.

Prima parte a listei, cea supusă atacului frontal conţine oameni pe care îi cunosc destul de bine. Unii îmi sunt amici, cu alţii am lucrat, am colaborat, am băut o bere. Pe alţii i-am admirat de la distanţă, cåţiva mi-au fost indiferenţi. Toţi l-au susţinut şi îl susţin pe Traian Băsescu şi, poate cu excepţia domnului Baconsky, toţi au făcut-o ceva mai strident decåt era cazul. Cu cåţiva dintre ei m-am înfruntat personal, am polemizat, am schimbat argumente şi ironii. Mi s-a părut întotdeauna că unii dintre ei îmbrăţişau un discurs pro Băsescu mai prejos de inteligenţa medie. Dar a scrie negru pe alb, aşa cum a făcut-o Cotidianul, că aceşti oameni sunt mediocri şi impostori, e prostie curată.

Scriu acest text ca să mă delimitez de ceea ce s-a petrecut ieri în Cotidianul, un ziar de care m-am ocupat din august 2004 pånă în august 2009. Un ziar frumos, inteligent, renăscut dintr-o aventură a Academiei Catavencu. Un ziar cu jurnalişti tineri, urbani, cu apetit pentru cultură şi umor. Un ziar care azi nu mai e, fără discuţie, ceea ce a fost.

E drept, mişcarea era cu dus-întors. Adică în septembrie năvăleam noi peste negustorii din Lvov, iar în octombrie veneau råndul leşilor să cadă peste bugetarii Suceavei. Nu stăteau mult. Stăteau doar cåt să scrie Costache Negruzzi “Sobieski şi romånii”, fiindcă în noiembrie veneau tătarii şi în decembrie, pånă în Crăciun, cazacii.

Prin martie, cånd se zvănta pamåntul, din sud veneau turcii, iar prin aprilie se arătau, cu câte-o expediţie de pedepsire, ungurii. În aprilie venea grindina, în mai – inundaţiile, iar lacustele picau abia în iunie, puţin înainte de seceriş. Ciuma apărea o dată la zece ani, nu mai devreme, iar seceta nu ne deranja decåt atunci cånd îi îngăduia holera din anii bisecţi.

Dar oamenii îşi vedeau de ale lor şi viaţa mergea înainte, chiar dacă mergea mai mult spre cimitir. Şi ştiţi de ce? Pentru că toate aceste năvăliri respectau un program consimţit de veacuri. Într-o cadenţă egală, duşmanii se arătau la termen. Tătarii erau punctuali, lăcustele – predictibile, potopul – regulat. Nimeni nu întârzia şi nimeni nu venea mai devreme. Oamenii ştiau la ce să se aştepte şi profitau de acest calendar riguros că să-şi pună bunurile la adăpost sau să pună bunurile altora în pericol. Prinse în orarul lor strict, seceta, cazacii şi pårjolul se trezeau luate peste picior de populaţia care ştia dinainte la ce dată le va cădea victimă. Să tot trăieşti în veacurile XIV – XIX!

Azi, viaţa e mai complicată. Nimeni nu ştie cånd vin inundaţiile, gripa sau iarna. Ca dovadă, de douăzeci de ani, în fiecare an, autorităţile le aşteaptă în altă perioadă decåt cea în care ele vin regulat. Singura sosire certă e a delegaţiei de la FMI. Guvernul ştie că FMI-ul vine după ce au venit, mai întåi, bugetarii şi sindicatele. Apoi, vin alegerile. Iar dintre toate, cele mai cumplite sunt acestea din urmă.

Text publicat pe catavencu.ro si VoxPublica.

1. Conserva de carne de porc*

Chiar dacă zgârciurile și slănina din care se făcea pe vremuri intră acum în compoziția cremvurștilor de pui, conserva de carne de porc a anilor ‘80 a supraviețuit până azi. Firește, nu în forma ei romantică și apetisantă, cu cutia ruginită și eticheta decolorată în ani de zile pe raftul băcăniei.

Azi e deghizată sub cinci-șase etichete multicolore pe care stau lățite fileuri roșii și jamboane roz, dar din fericire, înăuntru găsești același amestec delicios pe care dacă-l dai la tigaie se topește integral. Asta e însă și ideea: să nu-l dai la tigaie, ci să-l mănânci pur și simplu așa, cu osânza albă și gustoasă în stare solidă.

Până să ajungi să muști din compoziţie trebuie să deschizi cutia.

Azi tragi de o ureche de metal, pe vremuri foloseai ciocanul și două-trei cuțite. Uneori, în tabla groasă de un centimetru se rupeau toate trei și priveai la conservă, flămând, ca la un seif. Alteori aveai noroc și, cu prețul unei mici tăieturi în palmă sau la deget, reușeai să desfaci mica fortăreață alimentară.

Conserva din carne de porc mi-a legănat adolescența militară și gastritele studenției cu inegalabilul ei gust natural, provenit direct din laboratorul de chimie. Azi, ea nu mai are gustul acela care te făcea să te simți ca la douăzeci de ani chiar dacă aveai zece, dar păstrează o parte din procedurile tradiționale cu nitrați și azotați. N-o recomand decât în cazul unei senzații de foame cumplite și, dacă se poate, asociată cu beție groaznică. În această situație, imperfecțiunile aduse de modernitate și de cei douăzeci de ani de democrație vor trece neobservate.

2. Cârnăciori cu fasole boabe*

Din aceeași familie a agriculturii socialiste încrucișate cu chimia vine conserva de cârnăciori cu fasole boabe. Prin anii ’80, boabele nu erau exclusiv de fasole, iar la un mestecat mai atent puteai stabili cantitatea de pietricele pe undeva pe la 5-7%. Cârnăciorii, în schimb, erau mult mai ușor de ronțăit, ei închipuind niște cremvurști topiți, făcuți piftie, pe care, fără nici un efort, îi puteai înghiți cu limba făcută sul, cumva între sugere și plescăit.

Cârnăciorii cu fasole boabe au supraviețuit până azi. Îi găsești în toate rafturile low market, adresate țăranilor tâmpiți de soare și de birt sau zidarilor care beau de dimineață într-un hol de bloc și n-au mai găsit salam de vară cu zgârciuri pentru prânzul pe ziar.

Să cumperi azi cârnăciori cu fasole boabe în amintirea gustului de altădată te face să te simți un pic ca Maria Tereza când se tăvălea pe ascuns cu grăjdarii sau, dacă tot vorbim despre produse românești, ca prințul Carol al doilea când mergea la dame. Cumpărați cârnăciori cu fasole boabe, așadar! Te fac să te simți mai tânăr, mai sexy și, în plus, nici nu e nevoie să-i mănânci.

3. Gogonele în oţet, mazăre la borcan cu gârgăriţe, conserva de stavrid în sos tomat, sfecla roşie la borcan şi creveţii Ben Nghe.

Nu se poate să le fi uitat. Ele fac parte din categoria valorică a conservei de carne de porc şi a cârnăciorilor cu fasole boabe. Împreună cu ele, toate aceste delicatese ale Epocii de Aur zăceau în rafturi cu suficienţă, într-un exclusivism absolut. Nu le cumpăra mai nimeni în stare de trezie şi, prin urmare, merceologii vremii aveau mari probleme cu succesurile comerciale. Poporului pur şi simplu i se acrise de multibrandul sărăcăcios din alimentare şi căuta să se descurce în economia gri, cu produsele “Gratis de la socri” şi “Pe sub mână”. Ei bine, din această stagnare a pieţii de larg consum s-a născut, în Cabinetul Unu, marketingul “la pachet”.

4. Marketingul “la pachet” (MLP)

Poporul îşi dorea, totuşi, să cumpere câte ceva. Dorea carne de pui – chiar sub formă de tacâmuri, dorea carne de porc – chiar sub formă de carcasă, dorea cafea – chiar sub formă de nechezol şi, mai ales, dorea cărţi, chiar sub forma unor ediţii ciuntite la cenzură sau traduse incomplet. Marketingul la pachet, cel care i-a îngăduit lui Ceauşescu să-şi vândă lăturile din rafturi unui popor care nu le dorea,  a fost acea sinteză grotescă între necesitate şi silă, între cerere şi forţaj. Voiai pui? Atunci trebuia să cumperi tacâmuri “la pachet” cu conserva de stavrid în sos tomat şi cu borcanul de mazăre cu gărgăriţe. Voiai porc? Atunci trebuia să cumperi porc numai “la pachet” cu sfeclă roşie la borcan şi creveţi Ben Nghe. În fine, voiai “Viaţa pe un peron” sau “Platon, opere complete”? Perfect, le luai doar la pachet cu gogonele în oţet, conserva de carne de porc, cârnăciori cu fasole boabe şi trei kile de gulii negre.

5. Recursul la metodă

Îl simpatizez pe Traian Băsescu şi sunt sigur că, la capitolul inteligenţă politică îşi depăşeşte adversarii. O arată, dealtfel, zilnic. Dar chestia cu referendumul “la pachet” cu prezidenţialele îmi reaminteşte de obligaţia ceauşistă de a da banii pe măzăre stricată când eu vreau de fapt să cumpăr Huckleberry Finn.

*, ** Sunt texte aparute într-un ghid al brandurilor autohtone “Fabricat în Romania, consumat la Caţavencu”, editat de Academia Caţavencu acum câteva luni. Mi s-au părut potrivite pt a consolida ideea şi – de ce nu? – pentru a vă verifica nostalgiile alimentare.

Sondajele sunt fotografii succesive ale unui clasament în mişcare. Chiar daca sunt făcute cu obiective subiective sau cu lumina pusă prost pe un anume candidat, aceste poze în cascadă desenează tendinţele. Pe măsură ce ne apropiem de momentul exit poll-ului şi al numărării voturilor reale, sondajul îşi pierde rolul de instrument electoral, iese de sub imperativul intimidării şi e obligat să se ia în serios. Cu cât trece timpul, cu atât sondajele sunt mai precise. Le obligă proba prin adunare făcută la BEC.

2. O situaţie dinamică şi problemele ei

Sondajul comandat de Evenimentul zilei este, aşadar, mai aproape de situaţia din teren decât cele câteva de până acum. Şi ce spune el? El spune că Geoană s-a apropiat periculos de Băsescu şi că în turul doi Băsescu are şanse doar cu Geoană. În turul doi şi Antonescu şi Oprescu îl pot învinge pe Băsescu. Fireşte că situaţia e dinamică şi că nu avem de-a face, de fapt, decât cu o altă fotografie, dar această tendinţă de diminuare a lui Băsescu în turul doi a fost presimţită de alte sondaje din trecut, considerate grosolane.

3. Miza se mută în turul unu

Apare acum următorul paradox: cei care pot să-l bată pe Băsescu în turul doi sunt tocmai cei care au cele mai mici şanse să ajungă acolo. Adică Antonescu şi Oprescu. Cu alte cuvinte, bătălia pentru preşedinţie se duce, din punctul de vedere al lui Traian Băsescu, în turul întâi. E important ca în turul unu preşedintele în funcţie să intre cu Geoană.

4. Începe scenariul idiot

Să ne imaginăm acum că Traian Băsescu nu este omul pe care-l ştim: corect, patriot, democrat, cinstit şi preşedinte al tuturor românilor. Să ne imaginăm că e un ins viclean şi lipsit de scrupule, dispus să facă orice că să rămână la Cotroceni. Ce ar face el ca să ajungă în turul doi cu Geoană? Păi, în primul rând ar trebui SĂ SE ASIGURE CĂ GEOANĂ ARE DESTULE VOTURI. Cum?

5. Începe scenariul idiot (continuare)

Pai la fel cum s-a asigurat că EBA are destule voturi la europarlamentare. Dându-i-le, adică, de la PDL. Bine, bine, vor zice oamenii cu bun simţ, dar dând din voturile PDL lui Geoană, nu apare riscul ca Băsescu să rămână el însuşi cu voturi insuficiente? Nu şi dacă la turul întâi apare un supliment de voturi în favoarea lui Băsescu. Iar cei care au deschis laptopurile mai târziu şi nu înţeleg de unde ar putea veni aceste voturi n-au decât să se întrebe: DE CE TRAIAN BĂSESCU A PUS REFERENDUMUL ÎN PRIMUL TUR?

6. Începe scenariul idiot (continuare, doi)

De aici încolo scenariul nostru o poate lua razna şi poate vorbi despre virtuozitatea şi premeditările actualului preşedinte, despre ipocrizia lui când declara, cu omenie, că putea să pună referendumul în decisivul tur doi, dar nu l-a pus. Scenariul nostru idiot mai poate vorbi despre capcana în care au căzut toate partidele jubilând precoce pe chestia asta şi respirând uşurate că dictatorul nu l-a pus, totuşi, în turul doi.

7. Începe scenariul idiot (sfârşit)

În fine, scenariul nostru fără discuţie tâmpit mai poate bate câmpii despre cronologia inversă a alegerilor, despre mutarea meciului decisiv în turul unu şi lipsa de perspicacitate a adversarilor. Dar n-o mai face fiindcă, nu-i aşa?, e doar un scenariu idiot şi nimic mai mult. Ca dealtfel tot ce ni s-a întâmplat în ultimii 20 de ani.

“I-am bătut pe toţi până acum. Acum îi bat pe toţi la un loc” zice Traian Băsescu. Oare cât din această bărbăţie fluturată oral stă pe hotărârea pură de a-i da un pumn lui Geoană sau un şut lui Crin? Ştim că înţelesul verbului “a bate” a plecat, la origini, dintr-un îndepărtat episod violent. Cât a mai rămas din bătaia neolitică în vorbele preşedintelui? Cât din ea se regăseşte în vorbele celorlalţi candidaţi? Cat la sută din discursul lui Antonescu vrea să-l plesnească la propriu pe Băsescu? În ce procent vorbele lui Geoană i-ar suci mâna la spate? Ce a mai supravieţuit, de fapt, din agresivitatea sinceră a imboldului natural, de natură fizică, în toată gesticulaţia provocatoare a adversarilor de azi?

Eu cred că, deşi ne-a salvat de violenţele dictaturii, democraţia ne-a cam moleşit. Vitalitatea noastră primară, cea bazată pe ghionturi şi izbituri, energia războinică regăsită acum doar în jocurile copilăriei şi pe stadioane s-au evaporat. Azi ne luptăm vorbind, ne epuizăm fantasmele brutale cu propoziţii care doar amintesc de ele, ne răzbunăm pe duşmani cu o ploaie de cuvinte. Şi, desigur, e foarte bine că procedăm aşa. E foarte bine că ni s-a degradat apetitul de contact fizic. E foarte bine că, atunci când el pâlpâie totuşi, se găsesc legi şi restricţii care să ne pună la adăpost.

Dar, pe de altă parte, ce frumos ar fi ca această prudenţă modernă să înceteze când şi când, pe ici pe colo – şi anume în punctele esenţiale ale democraţiei, alegerile prezidenţiale! Vă jur că aş prefera unei campanii lungi şi degradate verbal, una scurtă, de înfruntare corp la corp. Să fie un rând de bătăi fiecare cu fiecare, de calificare, pentru ca nimeni să nu scape nebătut şi apoi să se treacă la faza eliminatorie, care pe care. Îi am în vedere doar pe cei patru cu şanse în sondajele şi îi las la o parte pe Becali şi Vadim, inşi obişnuiţi cu buşeala, dar prin intermediul badigarzilor.

Judecând după parametrii fizici, situaţia din teren s-ar prezenta cam aşa:

- Geoană e în cea mai bună formă fizică: înalt, suplu, schior, tenisman, nefumător şi, din câte spun apropiaţii, nebăutor, cu nici o boală cronică pusă în evidenţă, dar cu moral dezavantajos şi psihologie de învins; un pugilist mai degrabă fricos, gata oricând să scape cu fuga dar în stare, la o adică, să închidă ochii şi să dea, la disperare, una decisivă

- Antonescu e înalt şi el, la fel de suplu, dar fumător şi nu la fel de sportiv; ceva mai dur ca Geoană, mai leneş şi mai puţin dispus să se bată; îndemnat de pe margine să dea şi el ar spune mai degrabă “la ce bun?” şi ar ieşi din ring, la o bere

- Oprescu are pregătirea tupeistului care te intimidează cu vorbele; înalt, cu alonjă şi fizionomie de bătăuş credibil, şansa lui ar fi să câştige teren până la contactul fizic; dupa aia, date fiind diabetul şi stenturile, ar lua-o de la toată lumea

- Băsescu e cel mai mic de statură, cel mai uşor, cel mai fumător şi cel mai băutor, dar are, de departe, cea mai bună atitudine de bătăuş; moral perfect, curaj, agresivitate, are o capacitate formidabilă de a timora; privire înşelătoare, bună experienţă în conflictele de punte – mi-ar fi plăcut să scriu şi “participant activ la încăierări cu echipajul”, dar aproape că nu e nevoie; Basescu l-ar cotonogi fără discuţie pe Crin iar pe Geoană, dacă ar avea inspiraţia să-l pună doar pe fugă, sigur l-ar da gata. Lăsând la o parte bubuitele laterale, îl văd folosind cu plăcere, pe lângă lovitura de cap în gură, şutul în coaie şi stinghia smulsă din gard. Un învingător, ce mai!

Dacă lucrurile s-ar tranşa aşa cum ar trebui, în zona plexului şi a arcadei, dacă fiecare candidat ar lupta cu adevărat pentru postul ăsta de la Cotroceni, câtă economie de timp şi de vorbe am face! În fond, toate sondajele astea care-i dau învingători când pe unul, când pe altul, nu reuşesc să intimideze mai mult decât primul val de înjurături de dinaintea unei cinstite bătai.

În luptele politice interne, Cezar şi-a lichidat prietenii romani, Traian pe prietenul Roman şi apoi pe prietenii lui. Amândoi au fost iubiţi de plebe: Cezar până la moarte, Traian rămâne să vedem în două tururi până când. La problemele pe care fiecare dintre ei le-a avut cu democraţia, contemporanii au venit cu soluţii bazate pe coaliţie şi, în cazul în care ele n-au ţinut – cazul lui Cezar –, direct pe cuţit. Traian părea să fi depăşit problemele de cuţit în două rânduri: la coloană şi la glanda tiroidă. Cu toate astea, n-a putut evita să ajungă la cuţite cu Opoziţia.

Cezar şi-a ţinut imperiul pe creştere economică şi şi-a lăsat supuşii în belşug. Traian ne lasă, dacă ne lasă, în sărăcie şi un pic dezorientaţi. Adică în criză politică, economică şi de nervi.

Dacă n-am trăi în 2009, dacă n-ar exista hidrocentrale, penicilină, televiziune prin cablu, petrol, democraţie, dacă n-ar exista UE, NATO şi FMI, dacă n-am trăi protejaţi de tehnologie şi de luciditatea globală a unei umanităţi occidentalizate, s-ar putea zice că situaţia e gravă. Dar aşa, e doar comică. Nu e război, nu e secetă, nu sunt lăcuste şi nici epidemie de ciumă. Pământul nu se va izbi de meteoriţi uriaşi, nu vor reapărea dinozaurii, nu va dispărea, pe durata vieţii noastre, stratul de ozon şi, în următoarele cinci generaţii, Universul nu se va răci. Ce mai contează că Traian al nostru dă semne imperiale şi dinastice, că vrea să dizolve Parlamentul fără să fi ţinut minte corect ce scrie în Constituţie, că îşi bate joc de sensul uman al conceptului „majoritate“ şi că uită, în cezarica lui îngâmfare, rolul sănătos pe care-l joacă în democraţie proştii rotiţi la termen? Ce mai contează că brutuşii liberali şi pesedişti nu înţeleg, în inconştienţa lor vegetală, pe cine vor să asasineze mai întâi: pe dictator, pe popor sau pe partenerul de complot?

Astfel de asasinate fac istoria să râgâie şi să se scobească între dinţi, îndepărtându-se de noi. Tot ce avem de făcut e să schimbăm canalul şi să mulţumim Romei antice că a existat. Noi suntem contemporani cu Cezarică, împăratul dacilor leneşi, care nu mor de foame fiindcă îi împiedică medicina modernă şi ajutorul european.

Text publicat pe Caţavencu.ro

Nu e nici pe departe Churchill, dar bea şi fumează aproape la fel. La fel, conflictul îl face să renască. După căderea lui Boc, Traian Băsescu a redevenit, cu sprijinul involuntar al Opoziţiei, adversarul periculos şi imprevizibil din vremea suspendării, care se mişcă printre loviturile de teatru ca printre bancurile marinăreşti.

“Voi respecta litera Constituţiei” a spus preşedintele Băsescu avånd aerul că nu tocmai asta trebuie înţeles din propoziţie ci, fără doar şi poate: “premierul îl voi numi eu şi numai eu”. Consultările rămån, aşadar, la garderobă, la un loc cu umbrela şi cu litera legii, iar în sala de spectacol se intră doar cu nervii întinşi.

De ce a picat azi guvernul Boc? În nici un caz din pricina îngrijorării patriotice. În nici un caz din cauză că oamenii politici responsabili au înţeles că, plină criză economică n-avem ce face cu o suplimentară criză politică. Nu. Sunt alegeri prezidenţiale şi ăsta ar trebui să fie un răspuns corect, chiar dacă total iresponsabil.

Foloseşte cuiva căderea guvernului?

Ţării, nu. Bursei, cursului valutar, investiţiilor străine, inflaţiei şi ratingului de ţară, nu.

PDL-ului, nu. S-a înecat la mal, cu o lună înainte de alegeri, după ce şi-a riscat reputaţia pentru Ministerul de Interne. Greu de crezut că mai are şanse să revină, chiar într-o propunere surpriză a preşedintelui.

PSD-ului şi PNL-ului, un pic. Le foloseşte pentru că ambele partide se pot poziţiona în raport cu o victorie psihologică şi pot ataca frontal eşecul unui mandat nedus pånă la capat. Nu le foloseşte fiindcă au contribuit, prin această agresiune la stabilitate, la haosul şi imprevizibilitatea momentului.

Preşedintelui? Fără discuţie. E un nou pot pe masă, jocul e relansat, cărţile se fac la televizor. Or, aici avem de-a face cu un maestru al vånzării catodice, cu primul comunicator emoţional al ţării, cu cel mai bun jucător pe muche de cuţit de la la inventarea diodei încoace. Traian Băsescu va muta mai întåi în propriul folos şi apoi, va mai vedea. Iese şifonat PDL-ul? Nu-i nimic, îl va aduna de pe jos mai tårziu şi-l va repune pe şine. Ies bine PSD-ul şi PDL-ul? Nici o problemă, va avea timp de represalii mai tårziu. Dar dacă acum mutarea cåştigătoare în termeni de imagine va fi fiind Klaus Johannis, preşedintele va defila cu neamţul în dinţi ca în reclamele Colgate.

E Johannis omul momentului? În mod clar nu al ACESTUI moment. E un personaj care trebuie să-şi aştepte clipa. Klaus Johannis are nevoie de sprijin parlamentar total, de ape liniştite, de încrederea sinceră a preşedintelui. Ca depozitar al seriozităţii nemţeşti şi a altor simboluri cu trecere la popor în aceste momente de golănie publică, el are nevoie de pace. Acum însă e război. Un război politic ieftin, interesat şi romånesc, foarte greu de tradus în germană.

Pe cine va numi Traian Băsescu? Pe oricine îl apropie, prin jocul de imagine degajat, de al doilea mandat. Preşedintele Romåniei se află acum în apele sale. Datele sunt ideale: adversarii îl cred încolţit, adversarii sunt coalizaţi, interesul şi curiozitatea populară îi aşteaptă mişcările, totul se joacă în spaţiul public. Aţi observat cu cåtă amabilitate, complet netipică, a acceptat ca televiziunile să transmită consultările de la Cotroceni? Ei bine, e o invitaţie. Poftiţi, zice gestul de la sine, intraţi, vă rog, pe teritoriul meu.

Traian Băsescu îl va numi foarte repede pe noul premier. Va fi Boc III, va fi Johannis, va fi Dăianu în fruntea unui absurd guvern de tehnocraţi? Posibil. Acest nou guvern va fi însă ultraprovizoriu. Va merge cu fråna trasă şi nu va apuca multe zile după prezidenţiale fie că va cåştiga Băsescu, fie că va pierde. Nu va fi un guvern Stolojan din 1991 numit cu sarcina de a organiza alegerile şi de a realiza creştere economică zero. Va fi un provizorat electoral, un guvern fără obiective raţionale, un interimat de måna a treia. Vom avea un guvern de sacrificiu. Să ne aşteptăm aşadar, la un premier de sacrificiu. Adică la nimeni important.

Guvernul Boc e la fel de prost ca toate guvernele care au condus, în zig-zag, România. În acelaşi timp e mai bun decât decât toate celelalte fiindcă a fost cel mai scurt.

Gândit în laboratoarele PDL ca un guvern de mare concentraţie a portofoliilor într-o singura mână, guvernul Boc era deja un guvern interimar, care trebuia să unească momentul divorţului de PSD cu alegerile prezidenţiale. Acum că a picat, guvernul Boc îşi va asigura, o vreme, propriul interimat.

Preşedintele poate anunţa un nou premier Boc. Un nou premier Boc, propus de încă două ori şi prăbuşit de încă două ori, îl poate pune pe preşedinte în situaţia constituţională de a dizolva Parlamentul. Lucru exclus în aceste vremuri când parlamentarii se gândesc la dificultăţile prin care trec ei înşişi în efortul de a-şi recupera investiţiile făcute în fotolii.

Trăian Băsescu va numi ce premier vrea el şi va privi la propunerea tehnocrată a Opozitiei cu ochii unui candidat la preşedinţie. O va accepta, înseamnă că se repoziţionează în raport cu PDL şi trece de partea electoratului. O va respinge, înseamnă că va ceda ispitei de a rămâne el însuşi şi de a juca tare.

Până acum, România e implicată în literatura premiului Nobel doar prin geografie. România este locul de unde provine Herta Muller şi locul despre care Herta Muller a scris. Sa tot spunem că laureata e româncă nu e fundamental fals, dar începe să fie jenant. Scriitoarea Herta Muller e nemţoaică şi a scris cărţile pentru care a luat premiul în Germania, în limba germană. Fireşte că pe undeva, prin crăpăturile operei ei se vede şi Banatul, fireşte că un aport cinic la impactul cărţilor ei l-a avut Securitatea română. Dar mi-e teamă că aici se cam termină meritele noastre. Efortul românesc de a o împinge spre Nobel se limitează la greaţa pe care i-a produs-o regimul nostru comunist. În rest, e meritul ei.

Nu sunt un fan al Hertei Muller, dar sunt acum un admirator el reuşitei ei. E emoţionant să vezi cum din atâta nefericire s-a născut un asemenea triumf. Şi chiar dacă se va tot vorbi de politizarea acestui premiu, chiar dacă se va vorbi de aniversarea Căderii Zidului, Nobelul rămâne, cel puţin prin istoria sa, un omagiu greu adus spiritului.

După modesta mea părere, o părere de cititor, există mai mulţi scriitori români care s-ar fi calificat la Nobel la fel de bine ca Herta Muller. Când spun “calificat” mă refer la nivelul artistic, la standardul strict literar al operei lor şi mă gândesc la cel puţin doi autori români: la Ştefan Agopian şi la Mircea Cărtărescu.

Ei bine, Agopian (62 de ani) o să moară fără să primească Nobelul iar Cărtărescu (53, e încă tânăr)o să îmbătrânească mult până să aibă ocazia să spere. Prin geopolitizarea Nobelului, României i s-a dat acum o zecime de premiu. Sintagma “romanian-born” la câteva cuvinte apropiere de “Nobel Prize” a liniştit conştiinţele suedeze. Ni s-a dat. Premiul Nobel a trecut prin Romania. De acum încolo să ne punem pe aşteptat, criteriul geografiei are de felicitat alte ţări.

Aşa că Nobelul Hertei Muller ne îndepărtează, poate, cu decenii, de şansa unui Nobel sută la sută românesc, un Nobel cu origini sănătoase, primit şi meritat pentru producţia de literatură internă.

În mod ironic, regimul comunist, cel care a prigonit literatura română patruzecişicinci de ani, se face responsabil de toate. Şi de succesul Hertei Muller şi de lunga aşteptare a Nobelului românesc. Pentru că, după ce a distrus burghezia şi moşierii, împiedică acum, prin efectele lui internaţionaliste, naşterea nobelimii române.

Această rezervă de gesturi populare adunate unul peste altul de câte ori când preşedintele s-a străduit să se abţină, aşteaptă liniştită să primească telefon de la sediul de campanie în zilele ce vor urma.

Iar telefonul poate veni de oriunde. De la Geoană, de la Antonescu, de la Oprescu. De la oricine vrea, în mod serios, să ajungă preşedinte. Fiecare dintre cei patru are acum ocazia să stea în cap, să cotcodăcească, să facă tumbe sau să ragă, doar-doar va face electoratul să tresară şi să întoarcă, o secundă, capul către el. Fiecare poate să execute toate figurile din repertoriul unui clown. Nu însă să şi vorbească.

Sezonul cuvintelor a trecut. Frazele s-au uscat, verbele s-au veştejit, adjectivele au făcut viermi. Repetate la nesfârşit, mestecate laolaltă cu anii pe care îi tot pierdem, vorbele nu mai au înţeles. Ce pot să ne mai spună aceşti patru oameni? Că statul trebuie întărit, că justiţia trebuie să meargă şi că economia trebuie să crească? Că celălalt minte, că ceilalţi fură, că nimeni, cu excepţia lui, nu se pricepe să ne fie şef? Aceste fraze nu se mai aud, chiar dacă cei patru candidaţi le-ar urla din toţi bojocii. Ele ne trec pe lângă urechi ca o şoaptă care deranjează la cinematograf.

A venit, aşadar, vremea gestului extrem, singurul gen care mai produce atenţie. Dacă hăhăiala, trânta, râgâitul sau scobitul vor face rating, asta îi vom vedea făcând. Dacă dezbrăcatul în public va obţine voturi, viitorul preşedinte al României nu se va sfii să umble în curul gol.

Vă fac o propunere: în cele două luni care au mai rămas până la aflarea viitorului preşedinte priviţi-i la televizor cu sonorul închis. N-au nimic de spus şi nu spun nimic, aşa că nu pierdeţi nimic. Priviţi-le faţa, mâinile, bâţâiala, negii, grimasele, rânjetul şi balele. După un timp, veţi vedea că nu-i mai deosebiţi. Iar cel care, în gesticulaţia şi mimica lui mută vă va face primul să pufniţi în râs, acela să fie demn de votul vostru. Înseamnă că a reuşit să vă inspire un sentiment.

(articol preluat din Academia Caţavencu)

Ca să ajungi însă în decembrie la Cotroceni, nu-i nevoie doar de cuvinte depăşite, ci şi de efort fizic susţinut. Privită de la cinzeci de zile distanţă, preşedinţia înseamnă un preludiu muscular serios, o gimnastică obositoare pe toate aparatele campaniei electorale, de la ţopăiala în hore la aşteptatul în frig.

E nevoie de o energie de om nebun şi o rezistenţă de hamal ca să laşi dracului mişcările calme ale existenţei normale şi să te năpusteşti asupra ta însăţi cu un program sadic de autoepuizare.

Drumul spre victorie începe cu banalul trezit în crucea nopţii, dacă vrei ca şi ciobanii din împrejurimile Botoşaniului să te audă, pe la prânz, bătând câmpii despre tine. Urmează proba de dormit în maşină, pe gropile neasfaltate de adversari şi aliaţi politici, după care vine exerciţiul greu al zâmbetului silit, în faţa mulţimii.

Ca să nu pară rânjet tâmp, cum e de fapt, zâmbetul silit pune la lucru cei peste treizeci de muşchi buco-faciali răspândiţi pe unde nu te-aştepţi pe chipul tău boţit de moţăială. Chinul continuă cu statul în picioare ore în şir, adică cu încordarea gambelor, fesierilor, a bicepşilor femurali şi a marilor muşchi dorsali.

Când îţi vine rândul să vorbeşti, între primar şi şeful consiliului judeţean, greul pică pe musculatura fălcilor şi mai ales a braţelor, cele care completează în forţă deficitul de idei. Limba e aici destul de puţin solicitată fiindcă, am stabilit înainte, e de lemn. Ea intră la muncă ceva mai târziu, la banchetul ideologic, când ia contact direct cu fleica îmbibată în doctrină şi se lasă stropită cu sauvignon. Până atunci, mai lucrează musculatura buzelor la pupături cu mulţimea şi sternocleidomastoidianul – când trebuie ferită faţa de răsuflarea vreunei babe.

La faza dansului cu folclorista se forţează croitorii, abdominalii, deltoizii şi din nou facialii, care trag la nesfârşit de colţurile gurii ca să remedieze zâmbetul idiot. Strângerile de mână în mulţime îţi fac praf muşchii flexori ai antebraţului şi ai palmei. Iar salutul oscilant de la tribună, repetat de la geamul maşinii, de la fereastra prefecturii sau de pe scara avionului dă febră musculară pe tot traseul, de la tricepsul extensor la intercostali.

Târziu, în noapte, la masa de strategie cu activul din teritoriu, efortul e preluat de muşchii masticatori, de epiglotă şi de organele interne care, mult după ce cheful s-a încheiat, continuă digestia şi reglează râgâitul. Ce te-ai face în cursa prezidenţială fără eroismul stomacului, al colonului şi al ficatului, obligate toate să înfrunte maioneza, caviarul şi merlot-ul deşertate peste ele? Cum ai putea, după aia, să moţăi două-trei ceasuri până în zori fără serviciile unei îndatoritoare vezici?

Tortura asta fizică se întinde pe toată campania şi durează, deci, sute de ore. De fapt, e un antrenament periculos de bodybuilding din care se câştigă în primul rând masă musculară. E singurul nostru câştig. Vom avea un preşedinte mai vânos, că de unul mai competent nici nu poate fi vorba.

P.S.  Acest text a  fost publicat in Academia Catavencu in urma cu 6 luni, intr-o forma usor diferita. Autorul crede ca se potriveste si in acest weekend.

Sau: E cineva atât de naiv încât să creadă că Emil Boc, omul pe care Traian Băsescu l-a făcut premierul României, ar fi îndrăznit – acest om, zic – să provoace o asemenea turbulenţă, fără ca inventatorul său, Traian Băsescu, să ştie?

Şi dacă a ştiut, e cineva atât de încet la minte încât să creadă că Emil Boc ar fi avut curajul nebun de a nu fi de acord cu Traian Băsescu şi de a modifica guvernul de capul lui, ÎMPOTRIVA VOINŢEI lui Traian Băsescu?

Răspunsul va rămâne consemnat în manualul de inteligenţă românească sub numele de Axioma Prostiei Limitate (APL), care zice, scurt: “Nu, nimeni nu-i atât de prost”.

Asta înseamnă că Traian Băsescu a ştiut. Ştiind, înseamnă că, potrivit APL, a fost de acord. Dacă a fost de acord ca Nica să fie demis, înseamnă că trebuia să-i semneze revocarea. Dar el – surpriză! – nu a semnat-o în timp real. Dimpotrivă, a ieşit la televizor şi a zis că PSD şi PDL ar face bine să ia un lighean cu apă rece şi să-şi bage picioarele, deocamdată, în el. S-a declarat nemulţumit de cele două partide, s-a distanţat de gălăgia şi deranjul provocate şi a servit poporului un nechezol la botul calului, adică o propunere cu înlocuitori. În locul măturat şi aerisit pentru Blaga să vină, cică, un independent sau un om din Opoziţie.

Asta înseamnă, scuzaţi traducerea, “Mă piş nu numai pe PSD, dar mai ales pe PDL”. Din toată povestea asta cu jetul verbal, Blaga iese ridicol şi umilit, Boc uşor idiot şi servil, iar partidul, în ansamblul lui slugarnic, o adunătură de uneltitori care trebuie adusă la ordine de tătucul ei. Pozele cu PDL-partidul-cârpă nu sunt noi, există deja un album gros în debara, lângă pantofii preşedintelui. Dar de data asta câştigul tehnic pe termen lung nu mai există, fiindcă, pur şi simplu, termenul e scurt. Dacă în două luni manevra hărţuirii colegilor de la PSD nu se lasă cu reînscăunare la Cotroceni, PDL s-a dus pe copcă.

Update: Nica a fost revocat, iar Blaga e interimar. Teatrul n-a putut fi prelungit până când spectatorii, mulţi dintre ei cu biletele deja cumparate la greva generală de pe 8 octombrie, încep să dea cu roşii.

Aşadar, miza conflictului nu e doar ruperea coaliţiei, perspectivă luată în calcul de ambele partide. Chiar dacă nu a făcut el primul gest ireductibil, PSD era grav frământat de obsesia plecării din guvern. Cu toată ostilitatea armatei din teritoriu, care are nevoie de banii de la centru, cu toată oscilaţia comitetului executiv şi cu toate bâlbâielile lui Geoană, PSD era pregătit de ducă.

Asta înseamnă că PDL putea găsi oricare alt motiv de divorţ. Dar nici n-a căutat, fiindcă exista posibilitatea – mică, ce-i drept, dar exista – ca PSD, covârşit de laşităţile şefilor şi de presiunile provinciei, să rămână, totuşi în guvern. Să accepte, să zicem, o anume umilinţă administrativă, o anume hotărâre de guvern neprofitabilă, să piardă un portofoliu la Educaţie sau la Sănătate, DAR SĂ PĂSTREZE Ministerul de Interne. Or, ca acest lucru să nu cumva să se întâmple, atacul PDL s-a dat chiar la Ministerul de Interne.

Aş numi această desfăşurare de energie şi posibilităţi Teorema Haosului cu Premeditare. Demonstraţia ei, care e în plină desfăşurare la televizor, cuprinde calcule mărunte şi probabilităţi nefaste.

Îl admir pe Traian Băsescu, marele matematician al acestor zile proaste. Virtuozitatea lui în a jongla cu datele problemei personale îl recomandă pentru o lungă carieră în acest circ. Dar, dacă înmulţirea mandatelor se face cu adaos de inteligenţă, împărţirea puterii se face întotdeauna cu rest. De fapt, ea se face cu o mulţime de resturi care ne sunt rezervate nouă, contemporanii ei. Îndatorarea, dezechilibrele şi înapoierea sunt doar câteva din rămăşiţele acestei zvârcoliri greţoase, zilnice şi nesfârşite, care ne înjură de mamă viitorul şi se şterge cu ţara pe bocanci.