Ce măsuri anticriză se potrivesc României?

România este în criză de ceva vreme însă măsurile anticriză sunt considerate insuficiente prin raportare la ce fac alte state (în general, dezvoltate).

În primul rând trebuie remarcat că modelul nostru economic se bazează pe exporturi şi investiţii străine (“outsourcing”). Investiţiile străine au fost motorul creşterii economice in ultimii ani, iar criza a lovit tocmai în sectoarele economice care au beneficiat de cele mai mari investiţii (auto, imobiliare, materiale de construcţii).

În al doilea rând, criza a modificat comportamentul consumatorilor români ca urmare a diminuării nivelului veniturilor şi a semnalelor alarmante privind evoluţia economiei. Astfel, veniturile au fost orientate spre satisfacerea nevoilor primare (sănătate, alimente şi băuturi) în paralel cu amânarea şi/sau reducerea unor cheltuieli considerate de lux.

Fără a intra în prea multe detalii, putem concluziona că principalul efect al crizei a constat în reducerea cererii solvabile (internă şi externă), astfel că modelul  nostru economic  nu mai este capabil să susţină creşterea economică.

Pe plan internaţional, măsurile economice ale guvernelor ţărilor dezvoltate au fost de sorginte keynesiană, respectiv de susţinere a cererii interne agregate şi sprijinirea instituţiilor financiare în dificultate. Aceste măsuri au presupus injecţia de resurse financiare în economie, bani pe care aceste state îi pot asigura din resurse interne, dar pe care România nu îi poate decât împrumuta.

Problema resurselor financiare este una extrem de delicată nu numai din cauza deciziilor politicienilor care au administrat ţara în ultimii ani, dar şi datorită lipsei de perspectivă a măsurilor economice, explicată în bună măsură de orientarea pe termen scurt a politicilor economice (a se citi politici electorale).

În acest context, pot fi reţinute două măsuri importante, raţionale din punct de vedere economic, care se află în pericol din cauza abordărilor excesiv populiste ale momentului:

a) creşterea ponderii investiţiilor cu efect de antrenare (în infrastructură), în cheltuielile bugetare, în contrapondere cu cheltuielile cu personalul bugetar (în condiţiile în care creşterea salariilor bugetarilor este puternic susţinută de către sindicate);

b) stabilitatea legislaţiei comerciale şi fiscale, în care decizia politică joacă un rol determinant. Eventualele măsuri de creştere a fiscalităţii ar trebui să fie predictibile şi fundamentate economic, cu remarca amară că reforma legislaţiei fiscale şi cvasi-fiscale (contribuţii sociale) s-a blocat înainte de a începe.

Aceste măsuri sunt de fapt “inacţiuni” solicitate guvernanţilor, fundamentate pe o îndelungată experienţă a “schimbărilor” intempestive şi, de cele mai multe ori, iraţionale. Aş vrea să subliniez că sistemele mari (cum sunt cele din administraţie şi economie) au o inerţie foarte mare la schimbări, iar schimbările frecvente pot conduce la reacţii imprevizibile. Nu trebuie să ne mai mire, deci, lipsa crasă de eficienţă a administraţiei publice care este sistematic “răvăşită” la fiecare schimbare de guvern. Q.E.D.