Pentru un an mai bun

Puţini au fost anii de după revoluţie pe care să-i fi început cu mai puţin entuziasm în privinţa stării de lucruri din România. Pentru că sunt o fire optimistă, pot doar să sper că 2010 n-a trecut, cu toate greutăţile lui, degeaba. Că am învăţat totuşi, ca societate, ceva din el. Câteva lucruri mi-aş dori să fi învăţat cu precădere din aşa un an.

Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ.

Un alt lucru care a enervat şi încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât şi pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvenţă legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa şi duce la bun sfârşit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.

Mi-aş mai dori de la presa românească să fi învăţat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu trăieşte ca la televiziunile de ştiri. Românii, mai ales cei tineri, au şi alte preocupări în afară de salarii, pensii, sindicate, alocaţii, preţurile din pieţe sau isteriile personale ale moderatorilor şi invitaţilor. Mi-aş dori să văd emisiuni, comentarii sau editoriale despre cele mai interesante articole de pe bloguri, despre cele mai intens discutate subiecte pe Facebook sau despre hashtag-ul zilei pe Twitter. Tânăra generaţie şi-a mutat prezentul şi viitorul în online, iar mare parte din mass-media este încă înţepenită în trecutul offline.

Poate ar mai fi util să învăţăm de la 2010 că asocierea imaginii românilor în lume cu cea a romilor nu face bine nimănui. Lor le diluează specificităţile, iar nouă ne lipeşte o etichetă care nu e a noastră. Peste tot în Europa, pe unde am fost, sunt foarte la vedere afişe care fac reclamă spectacolelor cu muzică şi dansuri ţigăneşti. În Europa, ţiganii nu au o problemă să se prezinte ca ţigani (gipsies). În România, pare că aşa ceva nu e deloc suficient. O bună prietenă a avut de susţinut, de curând, o prezentare la un examen pentru intrarea în rândul funcţionarilor europeni, la Bruxelles. După multe discuţii informale cu colegii ei, candidaţi din alte ţări, s-a hotărât să-şi ţină dizertaţia pe tema diferenţei dintre romi şi români. Vasta majoritate a celorlaţi tineri, viitori funcţionari europeni, erau convinşi că e unul şi acelaşi lucru.

După greşeala majoră din anii 90, când a declarat, ca ministru al Transporturilor, că România nu are nevoie de autostrăzi, viziune ale cărei urmări ne ţin şi azi deconectaţi de civilizaţia europeană, Traian Băsescu face acum o nouă eroare majoră, neacceptând să diferenţieze românii de romii-ţigani. Şi urmările nefericite ale acestei decizii le vom resimţi mulţi ani de acum încolo în relaţiile cu Europa.

Cel mai mult însă mi-aş dori de la 2011 ce îmi doresc în fiecare an din 90 încoace: să reuşim să fim mai împreună. Cuvântul şi comportamentul de ordine în spaţiul public românesc e dezbinarea, iar asta nu ne poate duce nicăieri unde să ne fie bine. Toţi se ceartă cu toţi şi se inflamează din nimicuri. Mizele sunt mici, orgoliile mari, iar timpul măsurat. 2011 va dura cât 2010, dar ar putea însemna mult mai mult.
(Articol apărut în numărul din 4 ianuarie al Revistei 22)