Răscoala datornicilor: Istoria romanțată a jocului de-a șoarecele și pisica dintre clienți și băncile lor

“Românii sunt cei mai buni clienți, nu întârzie cu ratele”, spuneau în 2007 ani bancherii veniți din Vest la munca de jos. Se fereau să spună că românii semnează aproape orice, dar lucrurile erau clare. Iar așa ceva nu citiseră în niciun manual de economie: cum să ai și risc mic și profit mare în același timp.

Aventura creditării a început abrupt în România, într-un concurs de împrejurări care – probabilistic – apare cam la o mie de ani. Economia mondială exploda alimentată de creditul ieftin, țara tocmai scăpase de inflația cu două cifre, iar cota unică aducea în legitimitate câștiguri din ce în ce mai mari. Pe scurt, a plouat cu bani.

Iar pentru orice bancă dezabuzată de dobânzile mici din Vest, de 2% sau pe-acolo, o piață emergentă însemna mai mult decât profituri mari – însemna o nouă viață. În România poți să ceri 8%, să adaugi încă două-trei puncte cu litere mici-mici și să iei în cinci ani de mandat bonusuri cât nu luai la tine în țară într-o viață. Asta, la vârf.

La bază, banii erau prea mulți, fabrica de mici bancheri nu mai făcea față cererii. Regula #1 – fă sucursale unde și câte poți. Regula #2 – dă credit cui și cât cere. Regula #3 – după o vreme, schimbă numele, structura și costurile “produsului”, pentru ca să poți să-l scumpești pentru clienții vechi și să le ieftinești pe cele pentru clienții noi.
Minunea-minunilor, cu un comision de acordare de 3% pe care banca îl oprea din sumă, banii intrau în bilanțul de profit și în bugetul de bonusuri încă înainte ca un client să apuce să plătească prima rată. Una ca asta desființa nu doar manualele de economie și pe cele de fizică. Levitația părea următorul pas în inovația bancară

Tăietură la montaj, scris pătrățos și sacadat, de SF distopic: 3_a_n_i_m_a_i_t_â_r_z_i_u:

12.000 de clienți ai băncilor s-au adunat pe internet, grupuri-grupuri, și cer aplicarea corectă a ordonanței-50-care-elimină-comisioane-tembele-c-așa-zice-UE sau pretind să le scadă ratele. Sau urlă să fie spânzurați bancherii. Ori n-au fost niciodată “cei mai buni clienți” ori ceva s-a întâmplat între timp.

Primul lucru care “s-a întâmplat” este creșterea de salarii care n-a mai avut loc. 20-30% la fiecare câteva luni devenise la un moment dat ceva banal. Cumsă nu iei credit, când știi că astfel furi startul în fața celor care nu merg la bancă până nu se văd cu banii în mână? Al doilea lucru a fost deprecierea leului, care a făcut ca ratele să crească cu alte 10-20%. Apoi, în loc să crească, salariile au scăzut. Adăugați faptul că valoarea imobilului cumpărat a scăzut sub valoarea creditului și aveți imaginea completă. Omul e pe minus.

Iar banca, bancă! Are și ea probleme, dar vrea să le acopere din buzunarul tău. Ce faci când venitul disponibil îți scade la jumătate sau chiar la zero? Plătești, sau strigi să fie spânzurat cineva?

Puține bănci au făcut distincția dintre venitul total și venitul disponibil. Venitul disponibil este ce rămâne după ce din venitul total scazi cheltuielile absolut obligatorii: măcar mâncarea și căldura peste iarnă. Și mai puțini clienți au făcut această distincție. Mai ales că venitul disponibil părea să crească la nesfârșit.

Dar, surpriză-surpriză, întotdeauna ai avut de ales.

Pentru cei prea prudenți sau destul de bine-educați financiar, banca avea (și va avea) întotdeauna un contract de rezervă. Unul în care costurile sunt clare iar condițiile sunt ferme: cei care au avut inspirația să semneze astfel de contracte plătesc acum dobânzi mai mici decât ar fi sperat: 5% sau mai puțin. Evident, făcând media ponderată cu cei care plătesc peste 10%, banca tot iese bine și își permite să plătească (1) bonusuri, (2) dividende mari către acționari și (3) dobânzi mari depunătorilor. Anul trecut, când criza deja nu mai era un secret nici măcar în România, sistemul bancar ieșea pe profit net. Asta înseamnă că băncile pe profit trimiteau acasă mai mult decât aduceau băncile pe pierdere. Anul acesta, lucrurile probabil se vor sfârși pe dos, iar sistemul bancar va avea pierdere netă.

Însă profitul și pierderile au o logică a lor. Strict din activitatea de creditare, cam toate băncile pierd bani. Pentru că, deși dobânzile sunt mari, creditele neperformante sunt și mai mari. Dacă o bancă reușește totuși să obțină profit nu e atât din comisioanele pe care le umflă acum în contractele clienților cât din marja de dobândă pe care o obține luând bani de la BNR și dându-i mai departe statului. De exemplu, când BNR anunță că dobânda de politică monetară este de 6,25% iar Ministerul Finanțelor spune că nu găsește să se împrumute decât cu 8%, înseamnă că diferența este profitul intermediarului.

Dar nu pe toate. Clienții “buni” din contractele de creditare, cei care au fost cândva de acord să plătească orice comision considera banca de cuviință, sunt și ei sursă de confort financiar pentru bănci: ÎNCĂ un miliard de euro pe an. Cel puțin așa au stat lucrurile până a venit “nefericita” ordonanță 50 care – jumătate cu bună-credință, jumătate cu exces-de-zel – și-a propus să mute toți banii ăștia din buzunarele bancherului în buzunarele datornicului.

Nu se putea moment mai prost. Dar, vorba dictonului, Fiat iustitia, pereat mundus.

Și cursul valutar și nivelul dobânzilor și finanțarea bugetului depind de bunăvoința cointeresată a băncilor. Pe lângă aceste lucruri, un eventual câștig de câteva zeci de euro pe lună pentru fiecare client pălește. Însă asta nu contează acum, pentru că băncile nu se gândesc încă la opțiunea nucleară ci doar la războiul de gherilă: Cum să-și păcălescă clienții să semneze încă o dată că renunță la drepturi? Unde să facă lobby pentru ca legea să fie abrogată?

E un joc în care – în acest moment – e imposibil să nu piardă măcar una din părți dar nu este exclus să piardă ambele. Sau chiar să existe pagube colaterale. O pierdere masivă impusă administrativ, nu sună bine pentru viitor.

Nici România, nici vreun român nu se va mai putea împrumuta ieftin în următoarele decenii. Nu că s-au împrumutat ieftin până acum, dar cine știe câte ceva despre sistemele de creditare occidentale înțelege: întâi trebuie să demonstrezi bonitate, abia mai târziu ai parte de dobânzi mici. Însă ce bonitate să mai demonstreze unul înglodat în datorii pentru tot restul vieții? Pentru el e mai important acum să scape de consecințele propriei neglijențe.

Dar cum să faci asta când banca îți propune comisioane noi?

Semnarea actelor adiționale, care trebuia terminată în septembrie dar în unele cazuri s-a prelungit cu o lună – este un ultim număr de iluzionism încercat de băncile care mizează pe lipsa de cultură juridică a clienților.
Realitatea este că legea obligă banca la eliminarea unor comisioane fără a mai fi nevoie de semnătura clientului pentru asta.
Iluzia este că băncile trimit către clienți o PROPUNERE de act adițional prin care clientul se obligă să plătească alte comisioane, mai mari, care să le înlocuiască pe cele vechi. Dacă clientul semnează, actul devine voința părților.
Trucul este că, dacă clientul nu semnează, banca aruncă propunerea la coș și scoate din mânecă un contract conform cu legea. Pentru client, singura strategie câștigătoare este să nu semneze deloc, pentru că de fapt diversiunea, “aprobarea tacită” nu poate funcționa decât în favoarea lui. Așa supune legea.

Totuși, nicio faptă rea nu rămâne nerăsplătită. Arestați-l pe EURIBOR!

Vestea bună este că bancherii au venit aici să facă afaceri pe termen lung. Asta înseamnă că nu vor pleca nici la prima bătaie de vânt, nici la prima pierdere de 900 de milioane de euro, plus-minus.
Vestea proastă este că pe termen lung vom ajunge – vă surprinde!? – tot la mâna bancherilor. Iată forța unui eufemism: “Acum dobânzile sunt mici iar riscul de țară este mare. În viitor, dobânzile vor crește, dar legea nu ne va obliga să scădem marjele proprii odată cu riscul de țară”. Asta a spus un bancher din primii cinci și asta e traducerea din banchereza germană pentru expresia financiară românească “las’că ne mai întâlnim noi”.

Pentru clienții care înțeleg ceva mai bine ce se întâmplă asta-i principala îngrijorare: că dobânzile mari ancorate de un EURIBOR mic vor deveni enorme când EURIBOR va crește. EURIBOR e dobânda la care se împrumută băncile mari între ele și acum, pe criză, e sub 1%. Când economia își va reveni, ea ar putea ajunge la 5%, iar un client care are în contract o dobândă de EURIBOR+6 va vedea cum îi crește dobânda de la 7% la 11%. La așa creștere de dobândă, rata lunară poate crește chiar și cu 30-40%.

Dar pentru asta nu mai e deja nicio soluție, în afară de ipotetica refinanțare – posibilă doar în caz că banca va fi de acord – de exemplu – să accepte ipotecă pe un bun care nu mai valorează nici jumătate din cât părea că face la început.

Deja, legea a forțat la maximum tot ce era de forțat – uneori, să recunoaștem, la limita ambiguuități și a principiilor de drept – iar de-acum nu mai poate să intervină. Inevitabil, banca și clientul trebuie să se privească iar față în față. La început își vor pasa vina reciproc, însă până la urmă trebuie să se înțeleagă.

Toată lumea-i vinovată, nimeni nu-i vinovat.

Să arătăm pe cineva cu degetul acum e târziu și degeaba. Clienții semnau orice, iar cine nu semna orice pierdea oportunități. Bancherii au dat credite ușor, iar cine nu dădea ușor ieșea de pe piață. Tot ei au acceptat evaluări fanteziste după ce au acceptat – ca niște profesioniști ce erau – că un preț poate crește la nesfârșit. Statul nu se băga, dar și când se băga îi supăra pe clienți, care semnau orice și tot așa. Ce contează este cum vor cădea lucrurile. Variantele sunt două:

Varianta #1. Lucrurile cad prost: câștigă clienții.

Băncile înghit pierderea și încearcă să-și recupereze banii cu orice preț. Fiecare client prezent și viitor va fi tratat ca un potențial adversar în instanță, al cărui cont trebuie golit cât mai rapid și cât mai discret dar care trebuie trimis la plimbare deîndată ce începe să reprezinte un pericol. Relația bancher-client este distrusă pentru câteva decenii de-acum încolo.

Varianta#2. Lucrurile cad prost: câștigă băncile.

Singura posibilitate de-a câștiga este prin lobby de cel mai jos nivel, adică – fără exagerare – șpagă și șantaj, indiferent că influența este exercitată prin intermediul Parlamentului, al Președinției sau chiar al FMI.
Însă bancherii merg pe gheață subțire, pentru că o astfel de schimbare ar fi percepută de clienți ca furt al unui drept câștigat și ar anatemiza definitiv băncile. Fără încrederea clienților, proiecțiile de profit ale băncilor fac exact cât o ceapă degerată.

Bine, bine, dar soluții există?

Din partea băncilor există o singură soluție: să-și muște buzele până la sânge și să accepte. Riscurile au fost mai mari decât se așteptau iar acum costurile trebuie plătite. Orice altă situație, chiar dacă aduce câștiguri pe termen scurt, este perdantă pe temen lung.

Pentru clienți, afacerea nu costă nimic dar este mult mai “obositoare”. A fost, probabil, singura dată când statul a putut interveni în favoarea lor. Fantezia juriștilor e infinită în timp ce pârghiile legii sunt limitate. De-acum este treaba clientului să-și facă educația financiară sau măcar să citească de la cap la coadă contractele, ofertele și pe cei care le fac.

Iată ce trebuie să știi:

1. Nimic nu e mai important ca reputația. Dacă o bancă și-a tratat bine clienții sunt șanse mari că o va face în continuare. Dacă și i-a tratat prost, nu merită șansa să-și repare reputația cu tine. Uneori o astfel de bancă pare să aibă costuri mai mari, dar pe termen lung ele vor fi cu siguranță mai mici.

2. Viteza costă. Unele bănci câștigă clienți pentru că aprobă dosarele incredibil de repede. Dacă cer de la început un preț mare, riscul e asumat cinstit. Însă dacă dobânzile par mici, aproape sigur banca va încerca să-și recupereze paguba mai târziu.

3. Un contract complicat este făcut pentru a funcționa în favoarea celui care l-a scris, chiar dacă la prima vedere pare neutru. Cu cât mai simplu, cu atât mai ieftin.

4. Cu cât diferența dintre dobânda afișată și DAE este mai mare, cu atât va crește mai mult.

5. Dacă o bancă umblă cu “scrisul mic” încă de pe panourile de publicitate, sunt mari șanse ca în contract să treacă deja la “scrisul invizibil”

Articol publicat în revista Corso