Vrei o maşină ieftină? Ei bine, n-o să pupi

Industria auto se zvârcoleşte, ni se spune. E cu glicemia praf, hipotensivă, anemică şi suspectă de gripă porcină. E cu una din roţi în groapă, e pe moarte. Cu toate astea, medicamentele pe care doctorii i le administrează nu reuşesc să trateze cel mai grav simptom al bolii: temperatura ridicată a preţurilor. Citim pe toate gardurile despre reduceri, dar ele nu există în realitate. |n realitate maşinile s-au scumpit, se scumpesc şi, dacă piaţa are de gând să-şi continue obedienţa faţă de industrie, se vor scumpi.

Poţi găsi, ici şi colo, maşini cu preţ real ceva mai mic. Ele sunt ediţii limitate, produse cu un an în urmă şi aparţin idioţilor prinşi cu stocuri – gigant, idioţi auto care sunt rude cu idioţii imobiliari, cei prinşi cu terenuri – mamut. |n afara lor însă, deşi cuvântul “reducere” depăşeşte în frecvenţă cuvântul “automobil”, ioc.

Dacă ai curiozitatea să compari preţurile maşinilor noi de acum un an – doi cu cele de azi vei observa, la aproape toate clasele, o creştere netă cuprinsă între 1000 şi 4000 de euro. Care va să zică, preţul CIP, cel fără mormanul de taxe care te năpădeşte după ce zici “da, o iau p-asta”, a crescut pe neobservate şi pe tăcute, în plină criză a industriei.

Această rată de creştere e o lungă recidivă: în ultimii zece ani, pe vârful de exuberanţă a pieţii, producătorii şi-au crescut fără milă marginile, asta reflectându-se într-o creştere a preţului final de minim 5% pe an. |n epoca de aur a leasingului şi a creditului bancar industria auto nu s-a mulţumit doar să prospere, ci să şi inducă dependenţă, aspiraţie şi inconştienţă financiară publicului consumator. Creşterea de preţ s-a făcut întotdeauna prin cosmetică şi marketing, adăugând opţionale ridicole în modelele de bază, inventând denumiri tehnice pentru plastice banale şi obligând subconştientul clientelei să-şi dorească EBD, DST, AFL, TSP sau TSQ  fără să-i treacă prin cap că nu le va folosi niciodată.

Producătorii s-au crezut nemuritori şi n-au investit niciodată în decenţă. Au făcut profituri uriaşe – şi ăsta e un lucru bun – dar n-au băgat o leţcaie în sinceritatea datorată clientului. Acum fac la fel fără să li se clintească vreun muşchi pe grosul obraz.

Un Golf de azi, cu aceeaşi motorizare, e mai scump cu 1500 de euro ca un Golf de acum 2 ani. Un BMW seria 3 îşi depăşeşte fratele mai mic cu vreo 3 mii. Fordurile Focus şi Mondeo joacă şi ele comedia creşterii cu 1500 până la 3000 de euro. La clasele mari preţurile au sărit cu 4-5000 de euro, iar la clasa lux au trecut de 15 000. Ideea că tehnologia e scumpă pică: volumele de vânzări aproape s-au dublat în ultimii cinci ani. E incredibil cât de neobservată a trecut această acumulare secretă de margine comercială şi cu câtă seninătate a fost ea acceptată de piaţă. E la fel ca atunci când Hitler a anexat regiunea sudetă şi se pregătea să atace Polonia.

Aşa că reducerile de azi nu sunt de fapt reduceri, ci o revenire de la marginile foarte mari la cele mari. Reducerile de 10-20% aplicate maşinilor noi din stocurile anului trecut ajung doar la jumătatea supra-profitului de acum doi ani. În ceea ce priveşte maşinile care se configurează personal, adică producţia activă, la comandă, aici reducerile sunt zero, iar clientul cumpără marfa scumpită zece ani la rând.

La această escrocherie sentimentală cronică pe care o practică producătorul mai e de adăugat infracţiunea de abuz românesc practicată de importatorii-dealeri. Febrilitatea pieţii, nevoia emoţională de maşină şi solvabilitatea prin credit a unei clase mijlocii grăbite să-şi exprime status-ul cu orice preţ i-a făcut pe dealeri să exagereze adaosul. Rezultatul e că azi vânzările strigă după ajutor, dar în acest strigăt se remarcă încă, destul de consistent, cuvântul profit.

Reducerile trâmbiţate azi sunt replieri pe profituri încă bune, iar până la apariţia  maşinilor ieftine, adică rezonabil de scumpe, mai e nevoie de cinci ani de criză.