Dragoș Năstase: Nu… e un pahar de apă în care NOI SPUNEM că e cianură (râsete). Doar n-o să punem cianură… poate whisky punem în el…

Mircea Sandu: Da… mai simbolistic, așa… ăăă… mă gândesc la o chestie… că dacă finalizăm undeva pana în luna mai… să iau un charter să ma reped cu echipa… eventual să facem un meci cu Alba Iulia. Deci noi pe 25 mai plecăm deja să facem un turneu de pregătire în  Austria și Elveția… Pe 23 am finala Cupei… doar fără jucătorii ăștia care pot juca finala, eventual.

Dragoș Năstase: Dacă nu, și pe parcursul parteneriatului, nu e chiar…

Mircea Sandu: Sigur, sigur. Nu, dar putem să facem până atunci… Pe interviuri, pe declarații, cu jucători. Se crează prin specialiști, în spate imagini cu… și ei se întâlnesc… aveți încredere…

Dragoș Năstase: Adică NE PUTEM BAZA PE DUMNEAVOASTRĂ?

Mircea Sandu: Sigur că da. Putem face… încă o dată… ei sunt plătiți de noi și TRE’ SĂ PRODUCEM. CA SĂ PRODUCEM, EI… Avem drept asupra imaginii lor de grup. SUNTEM ECHIPA NAȚIONALĂ…

Mircea Sandu: ”Dracu să-i ia!” ”Se pot controla!”

Încerc să-mi stăpânesc emoțiile. E ireal cât de ușor cedează Mircea Sandu cerințelor noastre. ”Noastre” fiind Dragoș Năstase (alias suprasemnatul), Doamna M și Domnul T, CEO, CSR Manager, respectiv Marketing Manager la ceea ce președintele FRF crede că ar fi Roșia Montană Gold Corporation, lucru pe care noi nu l-am afirmat însă niciodată pe parcursul a două luni de negocieri preliminare. Îmi pun un plic de zahăr în ceai și dau să-l amestec. În clipa următoare îmi blestem ideea. E imposibil să-mi stăpânesc mâna – lingurița se izbește cu furie de pereții ceștii, iar sunetul scos îmi sună printre neuroni mai puternic decât toaca unei mănăstiri. Ar fi stupid ca întreaga acțiune să cadă din cauza unei cești de ceai. Îmi pare că am parcurs drumul către capătul eternității și înapoi până reușesc să așez lingurița pe marginea farfurioarei. Din fericire am fost salvat de Doamna M, care îi explică lui Mircea Sandu cum jucătorii naționalei de fotbal ”vor da ture în jurul iazului cu cianuri”. Îmi împreunez palmele și mă felicit, totuși, că am evitat să-mi iau o agendă în care să-mi notez detalii. Revin în discuție.

E marți, 14 februarie, 2012, în jurul orei 14.30 și suntem la sediul Federației Române de Fotbal (FRF), în biroul lui Mircea Sandu, în prezența lui și a directorului de marketing, Bogdan Nițescu. Împreună cu prietenii mei am venit să cumpărăm naționala de fotbal a României.

DESPRE CUM AM AJUNS AICI, DE CE ȘI CUM A DECURS PRIMA PARTE A ÎNTÂLNIRII PUTEȚI CITI ÎN ARTICOLUL DE IERI (click aici):

Dragoș Năstase: Foarte de acord. Încă o problemă am mai vrea să clarificăm. Am mai avut la parteneriatele astea din sport niște mici surprize cu niște AȘA ZIȘI SUPORTERI… îmi permit să zic… chiar dacă se supară… unii CIUMPALACI, care țin ei neapărat să iasă în evidență, dar Domnul T…

Mircea Sandu: Asta… depinde de cine sunt… sunt plătiți, mai fac parte din câte un grup… DRACU SĂ-i IA!

Domnul T: Ideea e că am vrea să ne asigurăm că la meciurile naționalei nu se strigă lucruri care ne-ar putea denatura nouă imaginea; nu sunt afișate însemne care iarăși nu ne avantajează pe noi….

Mircea Sandu: Da … la ce vă referiți… însemne?

Domnul T: Banere, vin cu banere…

Dragoș Năstase: Vin ei cu niște banere… Cu ”Salvați Roșia Montană!”… Deci astea, dacă DACĂ SE POT CONTROLA LA INTRARE să…

Mircea Sandu: Aha, aha…..SE POT CONTROLA! SE POT CONTROLA!… Deci noi, în general nu-i lăsăm cu banere.

Dragoș Năstase: Am înțeles.

Mircea Sandu: Stadionul ăsta are marele avantaj că a civilizat lumea. Este foarte modern, de la glet și până în interior… are el niște deficiențe, dar asta ar fi altă problemă…nu am avut niciun incident major față de ce se întâmplă pe celelalte stadioane… adică lumea a fost cu 2-3 ore înainte, sunt bufete pentru a servi diferite produse alimentare sau pentru a bea bere fără alcool, cafea, apă și așa mai departe…are locul asigurat în stadion… ăăă… n-au fost cu banere sau dacă a apărut un baner imediat… greu se pătrunde cu banere…

Dragoș Năstase: Și dacă se pătrunde se poate rezolva…

Mircea Sandu: Noi avem o agenție cu care lucrăm, BGS, care e cea mai bine plasată agenție… deja avem la fiecare meci 700 de stewarzi.

Domnul T: Și cu scandările putem face ceva?

Mircea Sandu: Aia cu scandările e mai greu de controlat… Aia și io îmi aud… de toate… și io și Mitică (Dumitru Dragomir, președintele LPF – n.a.), ne injură, ne…

Dragoș Năstase: Am înțeles, dar dacă găsim că sunt câțiva mai agresivi, care urmăresc ei și vin la toate meciurile… să-i punem pe lista aia cu huligani, să-i…

Mircea Sandu: Numai pentru scandări nu se poate… pentru alte acte, da… acte violente…

Dragoș Năstase: Dar dacă ei încearcă să intre cu forța cu un baner…

Mircea Sandu: Nu… aia e clar că n-au cum… n-au cum…

Dragoș Năstase: Deci le confiscă…

Mircea Sandu: Da, la bannere putem să ne asigurăm în proporția cea mai mare. De multe ori… nenorociții, îmi cer scuze că spun așa, intră cu bucăți, bucăți, bucăți, bucăți… și care le asamblează acolo. Intră fetele suportere cu praf de pușcă și fac bombardelele pe loc…

Dragoș Năstase: Dar din partea dumneavoastră practic avem…

Mircea Sandu: Toată deschiderea… bineînțeles… bineînțeles…

”Noi vrem să folosim imaginea lor”

Dragoș Năstase: Ce mai vroiam să discutăm… asta e o propunere din care câștigăm fiecare, dacă avem un parteneriat de lungă durată și… dumneavoastră știți deja ce jucători aveți și la celelalte loturi… cu care noi să avem contracte în timp…

Mircea Sandu: Avem deja… la meciul cu Uruguay (răsfoiește niște hârtii pe masă) avem 12 jucători deja în prima reprezentativă…

Dragoș Năstase: La altceva mă refer… dintre cei tineri…

Mircea Sandu: … la ăștia mă refer… e Chipciu de la Brașov, pe care l-a luat Steaua… e Chiricheș, care a jucat deja în prima reprezentativă… ăștia sunt tineri… e Pantelimon, Tătărușanu, la 23-24 de ani, sunt tineri… ce mai avem… Mățel, care, din păcate a fost accidentat, acuma își revine… una peste alta avem pe lângă ăștia… Goian, Radu Ștefan (…)

Dragoș Năstase: Am înțeles… dar ce vroiam să vă propunem, pentru că NOI VREM SĂ FOLOSIM IMAGINEA LOR în timp, și atunci dumneavoastră să ne spuneți: ”ăștia sunt jucătorii pe care vrem să-i ducem în față, să-i promovăm”, și atunci noi mai avem, pe la ziare, pe la televiziuni, spații publicitare cumpărate în care să intre articole despre jucătorii pe care dumneavoastră considerați că vreți să-i promovați și că merită…

Mircea Sandu: Ei se promovează pe valoare… Federația… dumneavoastră să spuneți ”pe ăsta îl vreau… pe ăstălalt”…

Dragoș Năstase: Da… dumneavoastră îi știți, să ne spuneți… ”pe ăsta mă bazez și peste 3-4 ani”… să pot să-l folosesc ca și imagine… cam asta era… mă rog mai era și ce am discutat deja (telefonic, cu Bogdan Nițescu, înaintea întâlnirii – n.a.) cu meciuri la Cluj dacă se poate…

”După ce radem Roșia și Bucium, vine Băișoara”

Mircea Sandu: Ăăă… o să jucam si la Cluj. Meciurile mari le jucăm în București… din mai multe considerente. Perioada de pregătire a echipei este foarte scurtă. În jur de 3 zile. Am baza de la Mogoțoaia unde facem pregătire. După care Olanda, Turcia, Ungaria (echipe din grupa României pentru calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia, 2014 – n.a.) jucăm aici. Va spuneam, 50.000 de oameni. Estonia, Andora (echipe din grupa României pentru calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia, 2014 – n.a.)… sunt meciuri amicale care mai vin, putem sa le jucam la Cluj, fara nici un fel de problema.

Dragoș Năstase: Bun. Ideea e ca… de ce vrem noi Clujul? DUPĂ CE RADEM ROȘIA ȘI BUCIUM (comună de lângă Abrud, unde de asemenea RMGC vrea să exploateze aur – n.a.), noi mai avem un proiect la Băișoara (stațiune de schi, de lângă Cluj – n.a.)… unde au un fel de ciot de pârtie, acolo mai au, niște clujeni, ei le spun cabane și… probabil că o sa fie și acolo un pic de zarvă. Da… și de asta vrem să fie Clujul, de asta AM MAI BĂGAT și în alte echipe din Cluj, să fie Clujul pregătit pentru perioada asta. Și dacă nu anul ăsta… anul ăsta un meci mai puțin important… da’ unul mai important anul viitor…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur…

Dragoș Năstase: … ne-ar ajuta foarte mult, dacă avem sprijinul dumneavoastră.

Mircea Sandu: ”De murit, toți murim din ceva”

Mircea Sandu: Noi avem prezentat un pachet pentru ceea ce înseamnă expunere. Ea devine foarte vizibilă… eu nu mă aștept ca presa sportivă să fie foarte favorabilă (parteneriatului cu RMGC – n.a.) … acuma sincer să fiu, dar depinde și de dumneavoastră foarte mult…

Doamna M: Noi avem o influență foarte mare asupra televiziunilor…

Domnul T: Și lucrăm cu foarte mulți consultanți… și suntem totdeauna foarte pro-activi.

Mircea Sandu: Sunt 2-3 golani (jurnaliști – n.a.) din ăștia care te înjură... da unu te înjură și te injură o săptămână…

Dragoș Năstase: Da, dar ăla va scrie în pagina 4 și prima pagina va fi cu… proiectul nostru comun. Altfel… Nu poți să le-o tai chiar la toți, dar…

Mircea Sandu: Io chiar am încredere… pentru că atâta timp cât în România mineritul a fost una dintre activitățile de bază ale populației… de la 1800 și mai devreme, nu? … dacă vin acuma și spun, uite dom’le, că nu mai fac minerit, pentru că și așa se spune… numai ia, un soi de parte logistică aur, statul e de acord, dar vezi Doamne… Dacă lumea de acolo spune: vreau să mă duc să muncesc în mină…

Domnul T: Aia nu a fost ușor de obținut, să zică lumea de acolo: vreau să…

Mircea Sandu: Sunt de acord. Da e bine ca i-ați convins pe oameni că au nevoie de locuri de muncă. Acuma.. DE MURIT, TOȚI MURIM DIN CEVA. Că ăia din Valea Jiului, au făcut de la… cum se numește asta de… rinichi… aia da…

Dragoș Năstase: aia… silicoză.

Mircea Sandu: … silicoză. Păi frate, toți murim de ceva. Asta este! Am văzut și mineri care au trăit peste 80 de ani.

Domnul T: E un altfel de minerit, ceea ce facem noi acuma, față de ce s-a făcut până acum.

Mircea Sandu: Înțeleg… tehnologie… tot felul de materiale care combat… toate, toate…

Domnul T: Procedeul e simplu…

Dragoș Năstase: NOI TREBUIE SĂ SCOATEM AURUL. ASTA E. Și impreună cred că ne vom ajuta să ajungem la aur.

”Banii vin din Canada. Noi trebuie să-i luăm!”

Dragoș Năstase: E OK, luăm oricum mai în amănunt… nu acuma (replici de încuviințare) discutăm ulterior… V-ați gândit la o perioadă?

Mircea Sandu: Păi… perioada… după părerea mea… trebuie să fie undeva între 3 și 5 ani. Cam acolo văd eu. Facem contractele de 4 ani, în general. Minim 2, maxim 4. Am zis 3-5 pentru ca asta depinde de exploatarea acolo … ca să fie deja niște profituri, ca să zic așa…

Dragoș Năstase: Nu banii sunt problema… deci banii vin ei din Canada, NOI trebuie să îi luăm.

Dragoș Năstase: Bun, v-ați gândit și la o sumă?

Mircea Sandu: Păi… vedeți dumneavoastră… analizați și dupa aia discutăm. Pentru noi, un partener, un sponsor oficial, e de la 1 milion în sus de euro, pe an. Deci…

Dragoș Năstase: Asta n-ar fi o problemă. Ma rog, trebuie să ia legătura… să țină … domnul Nițescu cu Domnul T legătura… să facem și noi hârtiile, ca să vina banii din Canada…

Mircea Sandu: Bineînteles. Toată paleta… Noi am discutat acuma… să ne cunoaștem. Dar paleta este amplă. Denumirea de Roșia Montană sau care ne-o dați dumneavoastră… cred că asta va fi…

Dragoș Năstase: Noi pentru Roșia Montană suntem!

Mircea Sandu: Asta va fi denumirea care va fi promovată… mda… cu toate cele subsidiare, cu jucătorii care au, mulțti dintre ei, au… au susținere populară, ca să zic așa…

Dragoș Năstase: În regulă, păi atunci rămâne să țină colegul …

Mircea Sandu: Sigur că da, acuma vorbim, nicio problemă…

Domnul T: Am deja, am convenit mai multe…

Dragoș Năstase: Io zic că înțelegerea e aproape ca și făcută, și dacă ne grăbim, poate prindem și meciul cu Uruguayul (pe 29 februarie – n.a.) să-l promovăm..

Mircea Sandu: Noi putem să facem oricum, dacă nu apucăm să semnam… peste două săptămâni jucăm… noi o să facem un act pentru a deschide… să spunem… relația noastră, să punem la meciul cu Uruguayul (publicitate pe National Arena – n.a)…

Domnul T: Rugăminte… Până la semnarea contractului, să nu se dea nimic, nicăieri, nu vrem să apară, să nu fie…

Dragoș Năstase: Deci până nu e contractul, poate mai bine nu, dar oricum… vă spunem dacă e nevoie.

Mircea Sandu: Bun.. ne spuneți dumneavoastră. Pentru că e un efort pe care îl facem… noi îl cumpărăm de la partenerul la care am vândut noi… noi cumpărăm spațiul respectiv… unul, două, trei inele… ăăă… trei banere… ne spuneți dacă e cazul să promovăm… noi promovăm (…) nu, nu, n-are niciun fel de incidență asupra ideii sau asupra Coca-Cola… sau asupra celor cu care mai avem noi contract, Adidas și așa mai departe sau… dacă facem… că suntem acuma pe cale să facem cu o companie Lukoil (?), să-mi vină iarăși cu petrol, n-are nicio legătură cu dumneavoastră… băncile n-au nicio legătură cu dumneavoastră…

Dragoș Năstase: Am înțeles… Atunci noi vă mulțumim de disponibilitate…

Mircea Sandu: Noi vă mulțumim… și mai vedeți ce detalii mai e nevoi…

Dragoș Năstase: Da… se mai discută și cu juriștii… noi facem… mai trebuie niște acte, hârtii, pentru cei din Canada, care livrează banul, dar de-asta suntem aici, să le luăm banii. Ne-a părut bine…

Mircea Sandu: Drum bun. Sănătate…

Atât de ieftin!?!

Ne-am grăbi pe ușă afară. Ne abținem cu greu să nu explodăm. Dar Mircea Sandu ține să ne mai povestească despre prietenului lui, Limoniu (Ioan Mărginean – n.a.), de la Alba Iulia. Și de Cramele de la Jidvei. Așa încât mai plusez o dată: ”Păi atunci, următoarea întâlnire o s-o avem acolo. În crame!”. Râsete. Dăm mâna. Salutăm secretara. Și am zbura pe scări. Dar reușim să ne abținem. Ne controlăm pașii. Ne conduce Bogdan Nițescu, cu liftul.

Domnul T: Foarte frumos sediul.

Doamna M: E atât de frumos! ȘI DE PRIMITOR…”

Hohotele de râs sunt la nivelul gâtului. Întorc capul. Oare ce se mai poate întâmpla? Am ajuns la parter.

Bogdan Nițescu aruncă ultima ”cireșică”: ”Oricum, poate ne vedem la finală, la Europa League. O să facem și pachetele de business, dar, dumneavoastră, oricum… dacă facem parteneriatul… dumneavoastră o să aveți…”

Nu mai pot răspunde. E prea mult. Salut doar din mână. Să nu deschid gura. Închidem ușa federației. S. îmi deschide portiera din stânga. Domnul T. îi deschide Doamnei M. portiera din dreapta. Urcăm și închidem ușile. Mai avem răbdare câteva secunde, până ieșim de pe aleea cu Casa Fotbalului.

După care rup tăcerea: ”Măi… voi vă dați seama că noi stabilisem că suntem dispuși să mergem cu prețul până la opt milioane de euro pentru trei ani, iar ei ne-au vândut naționala cu cinci milioane pentru cinci ani?!”

***

P.S.: Când scriu aceste rânduri (și retrăiesc momentele ireale de la sediul Federației) îmi amintesc de anii studenției. Când ieșeam în stradă după golurile lui Hagi, Răducioiu ori Ilie Dumitrescu, la World Cup 94. Și când plângeam după loviturile de departajare cu Suedia… Off… ani ai inocenței…

***

***

NOTĂ: Dragoș Năstase (CEO-ul ”de la Roșia Montană”)  este un nume ales aleatoriu, fără a avea nicio legătură cu persoane care poartă acest nume. Același lucru este valabil și în cazul Doamnei M. (CSR Manager) și a Domnului T. (Marketing Manager). La începutul acestei acțiuni, am stabilit că le voi proteja identitatea celor doi prieteni care au interpretat rolurile. De asemenea, persoanele care apar în filmulețul următor (în care îl puteți asculta și pe Mircea Sandu) sunt mesageri, nu persoanele care au participat la pregătirea demascării.

”Ne-am obișnuit să cumpărăm.Pentru echipa națională am venit. Să o luăm!”

S. pornește. Face prea repede la stânga, înainte de primul stop. În cele din urmă, tot prin curtea școlii, prin ”poarta ruginită”, trecem. Mai pierdem însă din timp prin zăpezile de pe lângă National Arena.  Mircea Sandu și Bogdan Nițescu, directorul de marketing de la FRF, ne așteaptă la 14.30. Noi ne-am propus să ajungem la 14.35. Dar tot ”la fix” am tras în fața ușei FRF. Domnul T. coboară primul și-i deschide portiera Doamnei M. (directorul de CSR ). Îmi dau seama că am uitat să-i spun lui S. că el trebuie să-mi deschidă portiera mie. Domnul T. își dă seama, se apleacă înapoi în mașină și-i șoptește lui S. ”Deschide-i ușa Domnului Năstase”. S. coboară și-mi deschide portiera. Înainte de a coborî, am grijă să pornesc înregistrarea. Lângă mașină, renunțăm la parpalace. Ne deschide ofițerul. Domnul T. nu-l lasă să întrebe ceva. ”La domnul președinte am venit. Ne așteaptă. Anunțați-l și pe domnul Nițescu”. Ofițerul se repede pe cele câteva scări care-l despart de pupitrul lui. ”Da… mi-au spus că veniți…” se aude în urma lui. Urcăm și noi, agale, în urma lui. ”Domnul Nițescu vă așteaptă la etajul 2”. Luăm liftul. Își intră în rolul protocolar și Doamna M.: ”E frumoasă clădirea. E luminoasă.” Clinc! Domnul Nițescu ne așteaptă în fața biroului lui Mircea Sandu. E în blugi și o helancă gri. Ne simțim în superioritate. Vorbește ceva cu secretara și apoi ne poftește înăuntru. Mircea Sandu ne așteaptă în mijlocul camerei. Pe un perete, pe o plasmă uriașă, se derulează imagini, pe Realitatea TV, cu dezăpezirile din Moldova. Sonorul e destul de tare, uneori acoperind vocile, dar nici Mircea Sandu și nici altcineva nu dă vreun semn că ar fi deranjat. Zâmbesc și-i mulțumesc în gând prietenului care a prevăzut și aspectul ăsta – un radio ori un televizor care să meargă în fundal, pentru a bruia eventuale înregistrări – tehnologia pe care mizăm nu e sensibilă la interferențe.

Comenzile, ”un ceai fierbinte” (pentru mine), ”cafea” (pentru Doamna M. și Domnul T.), și peste partea protocolară se trece pe repede înainte. Mircea Sandu intră direct în problemă. ”Mă bucur să ne cunoaștem și dintr-o perspectivă, de viitor, de imagine…” Îl întrerup. ”Noi ne-am tot asociat cu sportul… de-asta oferta primită ni se pare foarte interesantă. Noi ne-am mai asociat cu alte echipe… cu campioana de la baschet… cu CFR-ul… cu echipa de rugby… Deci ne-am obișnuit să cumpărăm imagini de echipe.  E rândul lui Mircea Sandu să mă întrerupă. ”Nivelul la care venim noi acuma cu discuția este, totuși, poate cel mai înalt din sportul românesc… fiind vorba de Federația de Fotbal și de echipa națională, ea este cea mai vizibilă… Să fiți convinși că sunt un om care vine cu toate lucrurile foarte…”  Intru eu peste: ”Noi pentru echipa națională am venit. La modul cel mai sincer: SĂ O LUĂM!”.

Replay

Acțiunea de mai sus (desfășurată marți, 14 februarie 2012, la sediul Federației Române de Fotbal) a început cu mai bine de două luni în urmă, în decembrie 2011. Cu un mail din partea FRF, sosit pe adresa Asociației Alburnus Maior, din Roșia Montană. Mailul exprima intenția FRF de a-și vinde drepturile de imagine către RMGC. Doar că (teribil ghinion, pentru Mircea Sandu, evident) mailul a fost trimis tocmai către opozanții proiectului minier. Ulterior, încercând să-mi explic cum a fost posibilă o asemenea gafă de proporții, am găsit o singură explicație: publicitatea și propaganda RMGC, care afirmă, pe toate gardurile, că ”localnicii din Roșia Montană vor doar minerit”. Din cauza agresivității lor, și la FRF, dar și în alte părți, e probabil de neconceput că în Roșia Montană există și oameni care nu vor să plece, nu vor să-și vândă proprietățile, pur și simplu nu vor minerit. Desigur (cum am văzut deja), președintele FRF va arunca toată responsabilitatea gafei pe umerii directorului de marketing, Bogdan Nițescu, care a trimis mailul inițial și a ținut corespondența până în momentul întâlnirii. Pe perioada discuțiilor, Mircea Sandu a menționat însă faptul (ba chiar a ținut să sublinieze asta) că a fost vorba de o inițiativă personală, după ce a văzut interesul RMGC pentru diferite echipe.

Incredibilă nu rămâne însă doar gafa inițială, ci și faptul că aceasta s-a menținut pe parcursul a două luni de discuții preliminare. Faptul că nimic nu i-a avertizat pe cei de la FRF că nu au de a face cu reprezentanți ai RMGC. Că ”președintele” i-a pasat către asistentă, asistenta către directorul de marketing (Domnul T.), Domnul T. către CEO (Dragoș Năstase, alias Mihai Goțiu), Dragoș Năstase înapoi către Domnul T.. Că la întâlnirea a apărut Doamna M. (director de CSR), cu care nu se discutase nimic și pe care nu o menționase cineva până atunci. Că la mailuri ori la telefoane li s-a răspuns cu întârzieri măsurate în zile ori chiar peste o săptămână. Că în nicio discuție sau corespondență nu am menționat vreodată amănunte despre RMGC, nu am pronunțat vreodată numele companiei (singura afirmație făcută fiind că ”suntem de la Roșia Montană”). Memorabil e și faptul că nu am fost legitimați la intrare (cum prevede expres Regulamentul FRF postat pe site-ul instituției) și că nu am făcut schimb de cărți de vizită nici la începutul, nici la finalul întâlnirii.

Pregătiri

Și, totuși, de ce am avut nevoie de două luni? Explicația e simplă: pentru că niciun moment nu am crezut că totul e așa ”de simplu” și că putem ajunge atât de departe. Maximul pe care îl speram (la început) era să ajungem la o discuție telefonică cu Mircea Sandu, în care să confirme interesul pentru RMGC. ”Pofta îți vine însă mâncând” și, pe parcurs, am hotărât să întindem coarda la maxim. În fond, dacă le-a reușit celor de la ”The Yes Man”, de ce nu ne-ar reuși și nouă. Inspirați de ”Yes Man” am început să concepem apoi planul. Să strângem recuzita necesară: costum, pantofi, ceasuri ”de firmă”, cămăși, cravate, stilouri, agendă, un colier de mărgele pentru Doamna M., obținut pe ultima sută de metri (stiloul Parker și o cămașă au fost singurele contribuții personale), programări la hair-silist (ah… sacrificiul suprem am renunțat la păr și la barbă), chetă, scenarii, repetiții. Celor care au participat la această acțiune (și nu au fost deloc puțini) le mulțumesc, oficial, acum.

Ce am vrut să obținem

Partea cea mai grea a fost stabilirea (definitivarea) scenariului. Ce vrem să obținem. Scopul a fost clar: să demascăm un numit mod ”de a face afaceri” în România, mai exact modul în care persoane publice (din domeniul politicului ori din alte domenii), instituții publice, cluburi de fotbal ori de alte sporturi, festivaluri de film, teatru, muzică acceptă să spele imaginea cuiva (firme) care are un buget suficient de mare pentru a cumpăra orice. De la spațiu publicitar la conștiințe. Să arătăm umilințele pe care sunt dispuși să le înghită și, nu în ultimul rând, să demonstrăm modul în care decurg ”negocierile” în astfel de situații. De această dată, ținta a fost Mircea Sandu, administratorul unuia dintre cele mai importante branduri ale României: naționala de fotbal.

Ca să reușim toate acestea, un lucru era clar: cererile trebuiau să fie într-atât de aberante, total neplauzibile într-o negociere corectă, încât, în momentul formulării lor (a oricăreia dintre cerințe) să fim dați pe ușă afară. În cele din urmă, am definitivat lista:

• Să reiasă clar că intenția noastră este de a CUMPĂRA (LUA) naționala de fotbal a României și imaginea ei; iar acest lucru să fie menționat explicit;
• Mircea Sandu să accepte (cum ar mai fi făcut și alții) publicarea/difuzarea de interviuri publicitare în mass-media generaliste, de sport ori de business, în care să laude ”AȘA-ZISELE MII DE LOCURI DE MUNCĂ”, ”EFECTELE BENFICE ALE CIANURII”, ”AȘA-ZISELE BENEFICII PENTRU ROMÂNIA”; conținutul materialelor să fie stabilit de departamentele de marketing, iar Mircea Sandu ori alte persoane din federație DOAR SĂ ȘI LE ASUME ÎN NUME PROPRIU, iar noi ”să rezolvăm să apară ca materiale jurnalistice, nu ca publicitate ori advertoriale”;
• Să aducem naționala de fotbal a României la Roșia Montană și să-i punem pe jucători în situații jenante ori cel puțin controversate (”să dea ture în jurul iazului cu cianură”, ”să bea apă în care NOI SPUNEM că ar fi cianură”, ”să se fotografieze în mineri”);
• Să obținem sprijinul explicit al FRF pentru ”a controla suporterii și galeriile” pentru a nu mai afișa banere împotriva proiectului pe stadioanele în care joacă naționala;
• Să-i promitem promovarea jucătorilor tineri pe care FRF decide să-i promoveze, ”PENTRU A NE FOLOSI” de imaginea lor în viitor;
• Să mutăm (programăm) meciuri ale naționalei României la Cluj, pentru ”A PREGĂTI TERENUL” pornirii proiectului de la Băișoara (stațiune de schi de lângă Cluj, unde RMGC deține o licență de explorare);
• Să stabilim o ”complicitate” între noi și reprezentanții FRF pentru ”A LE LUA BANII CANADIENILOR”;
• Să obținem o sumă pentru care Mircea Sandu, FRF, naționala și membrii lotului național sunt dispuși să accepte toate cerințele;
• Să folosim cuvinte dure, neinterpretabile;
• Chiar dacă aceste cerințe sunt formulate de către noi, Mircea Sandu să confirme că este de acord cu ele (”da”, ”sigur”, ”de acord” – de unde și titulatura de yesman).

Ce am obținut (fragmente de conversație)

Mircea Sandu: Mă bucur să ne cunoaștem și dintr-o perspectivă, de viitor, de imagine…

Dragoș Năstase (CEO): Noi ne-am tot asociat cu sportul… de-asta oferta primită ni se pare foarte interesantă. Noi ne-am mai asociat cu alte echipe… cu campioana de la baschet… cu CFR-ul… cu echipa de rugby… Deci ne-am obișnuit să cumpărăm imagini de echipe.

Mircea Sandu: Nivelul la care venim noi acuma cu discuția este, totuși, poate cel mai înalt din sportul românesc… fiind vorba de Federația de Fotbal și de echipa națională, ea este cea mai vizibilă… Să fiți convinși că sunt un om care vine cu toate lucrurile foarte…

Dragoș Năstase: Noi pentru echipa națională am venit. La modul cel mai sincer: SĂ O LUĂM!

***

Dragoș Năstase: Eu zice că vom ajunge să colaborăm. Acum am venit să discutăm un pic niște amănunte legate de propunerea trimisă către Roșia Montană… Niște amănunte dacă le-am putea clarifica ar fi cel mai bine… Deci vă gândiți ca la un sponsor principal să fie…

Mircea Sandu: Deci mă gândesc că impactul este în momentul în care apari în permanență pe treining, pe tricoul de antrenament… pe tot ce înseamnă inelul unde se pregătește echipa națională… probabil și pe inelul la meciurile oficiale… aia cumpărăm de la un partener la care am vândut, nu-i o problemă… Sigur, dreptul de imagine al echipei naționale, echipament în civil… pentru că ei au drepturile lor… echipamentul echipei naționale… ei… drepturile sunt ale federației și le pot… Ca să fac rost de bani, vând și eu imagine…

Dragoș Năstase: Iar noi la rândul nostru PUTEM FOLOSI…

Mircea Sandu: PUTEȚI FOLOSI, SIGUR…

Dragoș Năstase: Mai mult decât FOLOSIREA NAȚIONALEI DE FOTBAL A ROMÂNIEI, noi avem și alte parteneriate în care persoane… vin și ne susțin în diferite contexte… îl avem pe academicianul Răzvan Theodorescu, îl avem din publicitate pe Bogdan Naumovici, o avem pe fata asta, Corina Vințan, pe care o punem la Guvern… în curând o să fie înapoi în Guvern… și ne gândim ca și din partea dumneavoastră să avem o astfel de susținere… vor fi materiale, interviuri în care dumneavoastră…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur, sigur…

Dragoș Năstase: … în care dumneavoastră susțineți AȘA-ZISELE MII DE LOCURI DE MUNCĂ pe care le facem … faptul că CIANURA NU E AȘA CUM ZIC UNII…

Mircea Sandu: Io înțeleg, că aicea sunt interese și interese…

Dragoș Năstase: Exact. Ăsta sunt genul de interviuri… poate Bogdan (Nițescu – n.a.) știe… care nu apar doar în ziarele de sport… o să apară și în televiziune, în ziare de business… în care dumneavoastră sau oameni din federație vin… interviurile se negociază… DUMNEAVOASTRĂ VĂ UITAȚI, LE ACCEPTAȚI, LE ASUMAȚI mai departe…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur…

Dragoș Năstase: Apoi ar mai fi niște evenimente pe care am dori să le organizăm, dacă se poate, la Roșia Montană… doamna Director M. vă poate spune mai exact, pentru că ea se ocupă de genul ăsta de evenimente…

Doamna M.: Un eveniment la care noi ne-am gândit că ar fi chiar un beneficiu de imagine pentru ambele părți ar fi o vizită a nationalei la Roșia Montană. Pentru noi este foarte important să arătăm lumii Roșia Montană…

Mircea Sandu:  Aaa… ok. Sigur.

Doamna M.: Și la aceasta… Dacă îmi permiteți să vă spun la ce ne-am gândit noi. Evident… după cum vedeți și dumneavoastră un asemenea eveniment… Ne-am gândit: câțiva jucători de la națională să meargă efectiv în carieră, în mină. Lumea trebuie să vadă ce înseamnă o astfel de carieră, pentru că noi am face la Roșia Montană cea mai mare (carieră – n.a.) din Europa și lumea trebuie să vadă ce înseamnă. Evident …

Mircea Sandu: Da, cu un tricou pe ei…

Doamna M.: Da, evident, asta putem sa facem la fața locului și să fie cât mai vizibil. De asemenea, noi vrem să construim acolo un iaz de decantare foarte mare, care, la fel, de fiecare dată când încercăm lumii să îl explicăm, spunem că este cât câteva terenuri de fotbal… și atunci… ca lumea să poată să vizualizeze ceea ce presupune… Și atunci, câțiva dintre jucători, dacă ar putea să apară cumva în jurul iazului… Să dea câteva ture. Ar mai fi o… să zicem, sesiune de imagine. Nu este folosită numai de noi, asta se folosește de majoritatea… De asemenea, ca la finalul unui asemenea tur al Roșiei Montane, câțiva dintre jucători să închine un pahar în care NOI SPUNEM CĂ ESTE CIANUĂ. Evident, nu este… e mult sub limitele admise. Și… prin asta să arătăm lumii că nu este așa de rea. Pentru că problema de imagine, din nefericire, este legată de impactul cianurii…

Mircea Sandu: Da ministrul (Mediului, Laszlo Borbely – n.r.) a spus, că va bea apă din asta…

Doamna M.: Dumnealui ne-a recomandat indirect o asemenea abordare, ca dumnealui ar fi dispus să bea apă din iazul de decantare și deci… noi ne-am gândit la un eveniment de genul acesta. Evident, urmează să le discutăm…

Mircea Sandu: Acum… o să vedem asta cu băut din iaz…

Dragoș Năstase: Nu… E un pahar de apă în care NOI SPUNEM că e cianură (râsete). Asta… Bem cianura….

Mircea Sandu (jovial): Pentru unii e bună. Mai ales din politică.

***

VA CONTINUA: În următorul episod, veți putea citi cum a reacționat Mircea Sandu la celelalte cerințe (controlul galeriilor, promovarea jucătorilor, mutarea unor meciuri la Cluj), dar și cu ce A PLUSAT, din proprie inițiativă, peste aceste cerințe! De asemenea, veți afla și suma pentru care e dispus să facă aceste lucruri

***

NOTĂ: Dragoș Năstase (CEO-ul ”de la Roșia Montană”)  este un nume ales aleatoriu, fără a avea nicio legătură cu persoane care poartă acest nume. Același lucru este valabil și în cazul Doamnei M. (CSR Manager) și a Domnului T. (Marketing Manager). La începutul acestei acțiuni, am stabilit că le voi proteja identitatea celor doi prieteni care au interpretat rolurile. De asemenea, persoanele care apar în filmulețul următor (în care îl puteți asculta și pe Mircea Sandu) sunt mesageri, nu persoanele care au participat la pregătirea demascării și care au realizat, de altfel, filmul.
***

Cum au scris și cei de la ProSport, reprezentanții FRF au confirmat însă că există negocieri cu cei de la RMGC. Mai mult decât această confirmare, vă pot prezenta în acest moment și dovada dincolo de orice dubiu că FRF a început demersuri încă de la sfârșitul anului trecut pentru vânzarea imaginii echipei naționale către RMGC. Mai jos, puteți vedea în facsimil, oferta FRF adresată RMGC, semnată și asumată de Mircea Sandu.

”Sper că scrisoarea mea să vă găsească bine în noul an. Prin intermediul mass-media, am luat act cu satisfacție că, în 2011 s-a luat decizia cu privire la autorizarea exploatării de la Roșia Montană apreciind că, prin acest proiect se vor creea mii de locuri de muncă în mai multe domenii de activitate.

Federația Română de Fotbal – asociație non-profit sub egida căreia se desfășoară actiunile tutoror echipelor naționale de fotbal ale României – dorește să încheie un parteneriat pe termen lung cu Roșia Montană Gold Corporation. La baza acestui parteneriat stau câteva trăsături importante pe care le considerăm necesare în dezvoltarea parteneriatului și a unei relații de durată.

Aceste trăsături sunt încredere, angajament, cooperare, satisfacție”, se arată în deschiderea ofertei de patru pagini a FRF, pe care o puteți citi integral mai jos (dați de două ori click pe fiecare facsimil). În funcție de interesul dumneavoastră precum și de nivelul bugetului alocat activității de sponsorizare și publicitate se poate ajunge la o înțelegere în urma unor contacte directe între specialiștii celor două părți. Aștept răspunsul dumneavoastră și fiind încredințat într-un îndelungat și fructuos parteneriat, vă asigur de întreaga mea considerație ”, se arată în oferta semnată de Mircea Sandu.

Ei bine, ”contactele directe între specialiștii celor două părți” au început marți, 14 februarie 2012, la sediul Federației Române de Fotbal și, în principiu, s-a ajuns la un acord. Dincolo de oferta de mai sus, ”specialiștii” de la Roșia Montana au avut propriile lor cerințe legate de promovare, acceptate de Mircea Sandu în proporție de aproape 100%. Ele fac referire la acțiuni comune la Roșia Montana, la mutarea unor meciuri ale naționalei la Cluj, dar și unele lucruri absolut incredibile. Și nu e caterincă: Mircea Sandu chiar le-a acceptat pentru a intra în posesia banilor promiși de specialiștilor de la Roșia Montană.

Mâine dimineață veți putea afla suma pe care Mircea Sandu a solicitat-o, durata contractului, dar și amănunte extrem de savuroase (și triste în același timp) despre ce este dispus Mircea Sandu și naționala României să facă pentru această sumă.

ATENȚIE: va fi vorba de înregistrări din timpul întâlnirii dintre Mircea Sandu și ”oamenii de la Roșia Montană”!

***

În continuare, Hotnews publică și declarații ale președintelui FRF, Mircea Sandu, și ale șefului de la RMGC, Dragoș Tănase. ”FRF și Roșia Montană Gold Corporation vor realiza toate demersurile necesare unor acțiuni comune de mare interes public, consolidând buna reputație a partenerilor. Implicarea financiară a RMGC ne bucură și ne onorează” – Mircea Sandu, președinte FRF; ”Roșia Montană Gold Corporation și echipa națională de fotbal au în comun multe aspecte. Și noi, ca și ei, ne dorim aurul. Astfel, asocierea dintre cele două părți nu poate fi decât benefică, mai ales că transferul de imagine rezultat este valabil în ambele direcții: Roșia Montană Gold Corporation aduce forță și energie, echipa națională de fotbal completează cu o imagine pozitivă în ochii opiniei publice” – Dragoș Tănase, Chief Executive Officer, RMGC”, titra Hotnews (vezi primele fotografii de mai jos).

Articolul se încheia cu informații despre sponsorii pe care i-a pierdut în ultimul timp FRF, precum și despre alte parteneriate pe care RMGC le are în sportul românesc.

La doar jumătate de oră după publicare, articolul s-a ales cu un ”update”, fiind retras de pe pagină principală, putând fi citit doar în secțiunea ”sport”. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF, o intoxicare”, suna titlul schimbat. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF a fost retrasă de pe site. Primele investigații arată că ar fi vorba de o intoxicare”, se putea citi în ”știre”, articolul având însă, în continuare, aproape aceeași structură. Singura deosebire e o precizare adăugată primului paragraf: ”conform unui mail trimis redacției”. (foto 3, mai jos).

După încă o jumătate de oră, conținutul articolului dispare și se adaugă un nou update: ”UPDATE 2: Informatia despre parteneriatul dintre Rosia Montana si Federatia Romana de Fotbal s-a dovedit o intoxicare si a fost retrasa de pe site. Informatia a fost trimisa pe adresa redactiei intr-un comunicat de presa ce avea toate elementele de identificare ale companiei Rosia Montana Gold Corporation. Investigatiile ulterioare au aratat ca a fost o intoxicare, adresa de email de pe care a fost trimis comunicatul fiind falsa.” (foto 4, mai jos)Cum ar veni, la prima vedere, ar fi vorba despre o farsă căreia cei de la Hotnews i-au căzut de fazani (pentru cine nu știe ce înseamnă ”a cădea de fazan”: în zonele cu fazani sunt împrășiate boabe de porumb care au fost ținute câteva zile în alcool; fazanii se îmbată și nu mai pot să zboare, astfel că sunt pur și simplu ”culeși” de cei care le-au întins capcana).

Totul se rezumă însă la o farsă? Din păcate nu. În prima sa formă, informația a fost prezentată ca fiind exclusiv un material jurnalistic realizat de către echipa Hotnews. Nu exista nici măcar minima specificație că ar fi fost vorba de un comunicat de presă. Ca și cum reporterul de la Hotnews ar fi vorbit și ar fi obținut informațiile și declarațiile direct de la Mircea Sandu și Dragoș Tănase. Când vorbesc de ”intoxicare”, cei de la Hotnews trebuie să privească, în primul rând, în ograda proprie. Pentru că cei intoxicați sunt cititorii lor. De două ori: prima dată prin prisma faptului că nu s-a efectuat o minimă verficare a informațiilor publicate, a doua oară prin faptul că un comunicat a fost prezentat și asumat ca și cum ar reprezenta un material jurnalistic de producție proprie (informația fiind astfel mult mai credibilă decât dacă ar fi fost prezentată ca provenind dintr-un comunicat de presă). În aceste condiții, nu e de mirare că știrea (conținutul ei) a fost luată ”de bună”.

De altfel, prietenul care mi-a semnalat-o e Mihnea Măruță, fost redactor-șef la ”Clujeanul” și ”Cotidianul” și acum redactor-șef la ”Ora de Cluj”. Nu avea vreun dubiu că informația nu ar fi adevărată. Iar dacă un profesionist ca Mihnea Măruță a fost indus în eroare de ”știrea” de pe Hotnews e lesne de imaginat efectul asupra cititorilor mai puțin avizați în privința bunelor practici jurnalistice.

Cum și în ce formă se prezintă comunicatele de presă (mai ales când provin de la firme care au contracte de publicitate cu instituțiile media) reprezintă o discuție lungă. Nerespectarea unor reguli minimale (menționarea sursei – comunicatul în cazul de față, marcarea ca publicitate sau advertorial, verificarea informațiilor etc.) duc la situații jenante, precum cea descrisă mai sus. La decredibilizarea mass-media în ansamablul ei și, mai grav, la intoxicarea cititorilor/telespectatorilor.

***

P.S.: ”Nu iese fum fără foc”, spune un vechi proverb românesc. Rămâneți aproape: o să mai aveți parte de o mare surpriză care are legătură și cu subiectul de mai sus. Pe (foarte) curând!

***

Prima formă a ”știrii” publicate de Hotnews (dați de două ori click pe foto):

Primul ”UPDATE”

Al doilea ”UPDATE”

Iar dacă se bazează doar pe votul sancționator, atât Victor Ponta, cât și Crin Antonescu s-ar putea să aibă mari surprize. Pentru că sancțiunea de la vot poate îmbrăca mai multe forme: fie procentul prezenței la urne va coborî la cote record, fie românii vor opta pentru variante care sancționează atât Puterea, cât și Opoziția (de gen Partidul Poporului ori reînvierea PRM), fie ambele. Iar pentru astfel de scenarii, responsabilitatea se va împărți între PDL și USL. Și va fi o dovadă că nici Ponta și nici Antonescu n-au înțeles mare lucru din sloganul lunii ianuarie ”PDL și USL aceeași mizerie”. Pentru binele românilor (nu al USL) îmi doresc ca afirmația ”Nu există nicio variantă în afară de USL” să fie o formulare nefericită și nu rezultatul unei mentalități și/sau argumentul pe care Victor Ponta și aliații lui se bazează pentru a câștiga alegerile.

***

Pe la mijlocul săptămânii trecute, Cotidianul publica un articol în care anunța numirea Corinei Vințan în postura de purtător de cuvânt al Guvernului. Conform Cotidianul, aceasta ar fi sunat în mai multe redacții revendicând o asemenea poziție. Cum Corina Vințan a mai fost purtător de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe, în perioada în care Mihai Răzvan Ungureanu conducea ministerul, informația părea destul de plauzibilă, astfel că a fost preluată și de alte site-uri, bloguri ori pe rețelele de socializare.

Interesul legat de confirmarea/infirmarea știrii e destul de justificat. Pentru că, între timp, Corina Vințan și-a deschis o agenție de lobby, Links Associates, care reprezintă interesele unor companii private mai mult sau mai puțin controversate. În fruntea listei e RMGC, compania care intenționează să extragă aurul de la Roșia Montană. Cum falanga tânără pe care PDL i-a impus-o lui Mihai Răzvan Ungureanu în Guvern e departe de a fi simpatizată de societatea civilă, numirea Corinei Vințan ca purtătoare de cuvânt ar fi cireașa de pe tort (ori bomboana de pe colivă – în funcție de perspectiva din care priviți lucrurile).

Desigur, în contextul în care (încă) mai reprezintă o firmă privată, Corina Vințan nu are vreo obligație de a infirma informația. Cum nu și-a făcut nicio problemă din reprezentarea RMGC (dimpotrivă, a făcut un titlu de glorie din asta), vehicularea numelui ei ca purtător de cuvânt al Guvernului reprezintă, pur și simplu, publicitate. Pentru ea și pentru firma pe care o reprezintă. Dacă se pune problema confirmării, atunci ar fi bine însă să fie cât mai repede. Măcar să știm cum stăm. Pentru a fi clar interesele cui le reprezintă noul Guvern.

Spre deosebire de momentul înființării USL, Victor Ponta se află într-o poziție mult mai stabilă. În special în propriul partid, din care l-a exclus pe Mircea Geoană, în timp ce Adrian Năstase (”tutorele” său pe care nu-l putea ataca direct) a fost scos din joc de justiție. În acest timp, Crin Antonescu s-a risipit în discursuri agresiv-justițiariste (care pot puncta la un electorat pe care se mai bat Dan Diaconescu și Vadim Tudor, dar într-o mică măsură pot convinge electoratul tradițional liberal), mizând mai mult pe audiența Antenelor decât pe argumente. Între timp, nici poziția lui în partid nu este prea albastră, neoferind nimic nemulțumiților deranjați de pactele cu PC și PSD și negăsind niciun înlocuitor la nivelul lui Dinu Patriciu. Mai mult, dacă în urmă cu doi ani încă mai exista o cerere socială consistentă pentru politici de dreapta, după ultimii ani de criză și după modul în care Băsescu-PDL au guvernat, trendul s-a schimbat destul de mult în România.

O eventuală ruptură a USL (atenție, e vorba doar de o ipoteză de lucru) ar fi favorabilă în acest moment lui Victor Ponta și PSD. Cu PC și Voiculescu la braț, Crin Antonescu ar avea toate șansele să îngroape PNL. Asta, desigur, dacă PNL nu s-ar trezi la timp (încă mai are timp) pentru o schimbare majoră. Mă gândesc (o altă ipoteză de lucru) cum ar arăta un PNL cu Adriana Săftoiu președinte. Ori, de ce nu, cu revenirea în prim plan a lui Călin Popescu Tăriceanu (singurul politician pe care Traian Băsescu nu l-a putut învinge)?

Cine spunea (și credea) că protestele străzii din ianuarie nu au schimbat mare lucru se înșeală. Chiar și fără ocuparea Palatelor, strada a clătinat serios status-quo-ul în care adormise politica autohtonă. De câștigat (din punct de vedere politic) vor câștiga cei care vor înțele primii acest lucru și, mai ales, cei care vor acționa în consecință. Băsescu a mutat primul, i-a retras pe Emil Boc și Elena Udrea din prim-plan și l-a aruncat în luptă pe MR Ungureanu (e drept, împiedicat de serviciul din ultimii ani și de o falangă de tineri cel puțin criticabili). Victor Ponta a făcut, la rândul lui, o jumătate de pas înafara USL. E rândul lui Crin Antonescu să mute. Și/sau al PNL. Înainte ca șah-ul în care se află acum să se transforme în mat.

***

Urmează zile, săptămâni și luni interesante. Nu doar pentru clasa politică, ci și pentru societatea civilă (cea autentică și nu cea inventată pentru a mima democrația). Ar fi o greșeală să se mulțumească cu ce a obținut până acum. O presiune constantă, punctuală, pe legi și proiecte de legi, pe strategii politice, direct pe politicieni și instituțiile de decizie, inclusiv pe mass-media, are toate șansele de reușită. Reinvestirea lui Raed Arafat, demiterea lui Baconschi,  într-o primă fază, apoi a Guvernului Boc-Udrea,  amânarea taxei auto, stoparea comasatelor (dinspre Putere), precum și cele ”15 propuneri ale USL pentru Guvernul Ungureanu” (multe dintre ele preluate punctual, nu generic, din revendicările nemulțumiților) arată că frigul și (în unele cazuri) bastoanele jandarmilor nu au fost îndurate degeaba. La primăvară și la vară, sigur va fi mai cald.

***

”Coaliţia de mediu din România îşi exprimă profunda îngrijoare faţă de recenta nominalizare a lui Stelian Fuia, pentru funcţia de ministru al agriculturii. Principalul motiv al îngrijorărilor se referă la îndelungata sa carieră în cadrul companiei Monsanto, implicarea personală în companii de agro-bussiness şi la modul părtinitor în care Stelian Fuia reprezintă interesele industriei producătoare de organisme modificate genetic (OMG).

Monsanto este o corporaţie multinaţională, cel mai mare producător de OMG la nivel mondial, această companie fiind acuzată de manipulare şi de trafic de influenţă în SUA, India, America Latină, generând numeroase probleme sociale, de sănătate, de asemenea fiind responsabilă de sărăcirea comunităţilor agricole în zone în care se cultivă intensiv culturi modificate genetic, probleme de mediu şi sănătate.

Ministerul agriculturii din România are o istorie nedemocratică legată de OMG. În fruntea ministerului agriculturii s-a aflat până în prezent Valeriu Tabără (fost ministru al agriculturii în perioadele 1994-1996 şi 2010-2012), cunoscut pentru conflictul de interese pe această temă, prin strânsele sale legături contractuale cu compania Monsanto.

Extras din prezentarea lui Stelian Fuia (Wikipedia): “Specialist marketing la compania AgrEvo GmbH, biroul România (1993-1995). Au urmat apoi: Manager Vânzări – Monsanto Romania SRL (1995-1996); Business Development Manager pentru Europa Centrală și CIS (fostul URSS) – Monsanto Europe SA, Brussels, Belgia (1996-1999); Director Comercial – Monsanto Romania Ltd. (1999-2002); Director Executiv Procera Agrochemicals Romania (2002-2005); Director General SCDPMA Fundulea (2005-2007). Din 2007 devine deputat al PD-L în Parlamentul României”.

În declaraţiile de avere şi de interese publicate pe site-ul Camerei Deputaţilor, Stelian Fuia menţionează că este acţionar la societăţi comerciale cu interes economic în domeniul agricol. De asemenea, din activitatea sa de management, în funcţia de director al staţiunii de cercetare SCDPMA Fundulea, s-a remarcat falimentul departamentului de plante medicinale.

Domnul Stelian Fuia s-a pronunţat deja pe tema organismelor modificate genetic, afişând o susţinere necondiţionată pentru aceasta biotehnologie. Acesta a votat, de exemplu, în favoarea legii ce prevede introducerea deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic. Legea 247/2009 aduce modificări în ceea ce priveşte sistemul de autorizare a OMG într-un mod care favorizează exploatările agricole cu organisme modificate genetic, reduce accesul la informaţia de mediu şi exclude ONG-urile din consultările în legatura cu acest domeniu.

De menţionat că deputatul PDL Stelian Fuia se numără printre codaşii clasamentului Votul Verde 2010 (ocupă mai précis locul 280 din 333 ) graţie numărului ridicat de absenţe din Plen şi de voturi contrare poziţiei experţilor Votul Verde pe legile cu impact asupra mediului votate în Camera Deputaţilor în perioada septembrie 2009 – iulie 2010.

Priorităţile agriculturii nu pot include OMG. Porumbul modificat genetic MON810 este singura plantă modificată genetic autorizată pentru cultivare în Romania. Acest porumb dezvoltă toxine ce atacă un dăunator al porumbului (viermele sfredelitor – Ostrinia Nubilialis) care nu reprezintă o problemă în agricultura românească. Drept urmare, porumbul modificat genetic nu are căutare în rândul agricultorilor români. Conform datelor oficiale, suprafeţele de porumb modificat genetic au scăzut drastic în ultimii ani

De asemenea, soia modificata genetic – o nostalgie cunoscută a lui Stelian Fuia, precum şi a lui Valeriu Tabara, are avantaje îndoielnice. Romania a fost singurul stat din lume care a declarat producţie mai mare la hectar în cazul soiei modificate genetic, comparativ cu soia nemodificată genetic. Această declaraţie nu a fost niciodată argumentată printr-un raport oficial.

Reamintim de rezultatele numeroaselor studii ştiinţifice care arată efectele negative ale OMG asupra sanatăţii şi mediului. State importante din UE au interzis cultivarea de OMG în baza acestor studii. Printre aceste state se numără Franţa, Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Luxemburg.

Conform sondajelor de opinie [8], consumatorii romani nu doresc să consume OMG. Conform sondajului de opinie Omnibus, realizat în România în 2010, 74% dintre români s-au declarat împotriva consumului de produse modificate genetic iar 81% doresc interzicerea OMG. Un nou sondaj Omnibus din 2011, realizat în România confirmă încă o dată că 74% dintre români sunt împotriva consumului de OMG.

Considerăm că obiectivitatea şi profesionalismul domnului Stelian Fuia sunt deja compromise, acesta neputând să îşi exercite în interes public, funcţia de Ministru al Agriculturii. Domnul Stelian Fuia nu ne poate asigura că îşi va onora opinia publică în activitatea sa ministerială.

Prin urmare, Coaliţia de Mediu solicită:

- Primului Ministru desemnat Mihai Razvan Ungureanu să înainteze o nouă nominalizare pentru postul de Ministru al Agriculturii,

- PD-L precum şi coaliţiei politice aflate la guvernare, retragerea sprijinului lui Stelian Fuia pentru această funcţie.”

***

Mai multe amănunte pe infomg.ro

Cum spuneam însă, aceasta a fost doar una dintre speculațiile acelui moment. Confirmarea motivului real va veni peste ani ori niciodată. La fel ca în cazul lui Theodor Stolojan și în privința motivelor pentru care fosta lui consilieră se abține în acest moment de la funcția de ministru al Economiei se pot emite numeroase ipoteze. Andreea Paul Vass a invocat ”motive personale” (iar acest lucru poate fi interpretat în multiple feluri).

Reticența cu care o parte din membrii PDL au primit nominalizarea ei (fiind cea care a adunat cele mai puține voturi dintre cei nominalizați) poate fi un motiv personal. La fel cum poate fi un motiv personal și pachetele de acțiuni pe care le deține cu soțul ei în cadrul unor societăți ca Alro Slatina, Transelectrica ori Transgaz Mediaș, aflate în subordinea Ministerului Economiei. Cum a scris deja Alin Fumurescu, „amețeala” care te cuprinde când ajungi prea repede și vertiginos în vârf, poate fi un alt motiv personal de a face o pauză. Nu poate fi ignorat nici motivul personal de a nu fi asociată ”la pachet” cu grupul de miniștri scoși acum la înaintare de PDL, un grup de miniștri cu ”rază scurtă de acțiune”, atât în privința competențelor personale, cât și a timpului limitat pentru care sunt numiți (mai puțin de un an).

Dincolo de toate acestea, eu înclin însă către o altă explicație. Care are legătură cu ministerul pe care ar fi urmat să-l conducă. Cel al Economiei. Un minister al cărui calendar este deja fixat de Traian Băsescu și FMI. Un calendar cu privatizări, vânzări de pachete de acțiuni (în special din domeniul energiei), deschideri și redeschideri de exploatări de resurse minerale (de la cupru la aur și gazul de șist). Toate subiecte extrem de controversate. Care ar fi pus-o pe Andreea Paul Vass între nicovala societății civile care urmărește atentă și, aș spune, chiar supărată și revoltată, modul în care aceste resurse sunt înstrăinate și ciocanul democrat-liberalilor care se așteaptă ca din aceste privatizări, vânzări de acțiuni, deschideri/redeschideri de exploatări să le vină ultimele picături ale guvernării și susținerea campaniilor electorale. Unde mai pui că, pe deasupra nicovalei și ciocanului, se mai flutură și secera FMI-ului. Ei bine, cine și-ar dori o asemenea funcție în care singurul rol pe care îl ai e de a semna ceva deja stabilit? Un post de yes man, în cel mai depreciativ sens al expresiei.

Antecedentele Andreei Paul Vass în relația cu colegii din PDL au arătat însă că nu e genul de persoană care să accepte orice vine direcționat ”de la partid” ori ”de la șef”. Poate ”de vină” e tinerețea. Poate e principialismul atât de așteptat de la o nouă generație politică și pe care îl respecți chiar și atunci când nu ești de acord cu ideile pe care le susține. Sau poate fi înțelepciunea care îți spune să nu te bagi într-un astfel de joc pe care nu ai încă puterea de a-l controla.

***

Aștept noua nominalizare pentru Ministerul Economiei. Am o presimțire că, de această dată, va fi o nominalizare din categoria Ioan Botiș, Monica Iacob Ridzi ori Cătălin Baba (numele astea mi-au venit în minte ”la prima mână”; cuprul, aurul, gazul de șist, hidrocentralele și termocentralele țării știu de ce). Ca de obicei în astfel de cazuri, m-aș bucura să greșesc.

Unul dintre principalele atu-uri ale lui Stelian Fuia (nominalizat pentru Ministerul Agriculturii) e faptul că a fost director comercial la Monsanto România. Adică al filialei principalului producător de organisme modificate genetic (OMG) din lume. Producător cu care, de altfel, se afla în legătură și deja (putem să-i spunem) ex-ministrul Valeriu Tabără. Așadar, lobby-ul în favoarea uneia dintre cele mai controversate corporații multinaționale rămâne ”asigurat” în Guvernul României. Și cum UE a dat anumite semne de relaxare în domeniu (lăsând guvernelor naționale opțiunea acceptării anumitor culturi modificate genetic) o primă sursă de conflict între guvern și societatea civilă/ micii producători agricoli se poate anticipa deja.

Cătălin Baba rămâne ”umbra lui Boc la Palatul Victoria”. ”Meritele deosebite” ale acestuia constau în faptul că a știut să fie mereu lângă cei aflați la Putere. Mai întâi lângă Andrei Marga, a cărui ”creație” este, acesta promovându-l de la statutul de agronom la cel de decan al Facultății de Științe Politice a UBB Cluj și ducându-l cu el la Ministerul Educației (în perioada în care a fost ministru). Când Andrei Marga a fost trădat și s-a despărțit de Emil Boc (pe care îl sprijinise în lupta pentru Primăria Clujului – detalii aici), Cătălin Baba a schimbat tabăra. Iar Emil Boc l-a recompensat pentru asta cu diferite posturi în Guvern (la un moment dat fiind șef al desființatei Cancelarii a primului ministru). Acum Cătălin Baba a fost propus să-i ia locul lui Daniel Funeriu la Educație.

Numele și amănuntele oferite de Costi Rogozanu nu le mai reiau. Puse cap la cap ele pot da dimensiunea ”schimbării” de la Palatul Victoria. Care are puține lucruri în comun cu ceea ce s-a solicitat în stradă în ultimele luni. Schimbarea e doar de formă, nu și de conținut. Dimpotrivă e o listă de miniștri convinși (luați termenul în ambele sensuri, pozitiv și depreciativ) de avantajele corporatismului, băieți de bani gata și ariviști. Coroborat cu declarația expresă a lui MR Ungureanu referitoare la convingerile lui ”de dreapta” și cu trimiterea expresă a lui Traian Băsescu la ”redeschiderea exploatării minereurilor” începem să avem direcția înspre care se va îndrepta noul Guvern. Corporatism în cel mai pur sens al cuvântului. Adică ceva mai mult decât ”de dreapta”. Desigur, totul va fi îmbrăcat frumos în teoria ”locurilor de muncă”, a ”investitorilor strategici” etc. Fârâmituri și un program de asistență socială minimal.

Cu un asemenea Guvern, privatizarea statului are toate șansele să se încheie. Prin înstrăinarea ultimelor resurse (aurul, cuprul, gazul de șist etc.), precum și a pământului (pentru că e puțin probabil ca micii agricultori și fermieri să mai aibă vreo șansă de a și-l păstra în competiția cu un eventual asalt OMG-ist). Iar românii se vor transforma într-o imensă masă de proletariat urban și rural, dependent de ”mărinimia” statului-corporație. Se vor supăra unii prieteni dacă voi reaminti unde am văzut experimentat în ultimii zece ani acest model. Și care sunt consecințele de-responsabilizării (minimalizării) statului și al privatizării lui. Cu siguranță cei mai mulți dintre ei vor ști însă la ce mă refer. Și mai știu că nu pentru așa ceva au ieșit nemulțumiții în stradă în ultimele săptămâni.

Ce au în comun numele acestora și Mihai Răzvan Ungureanu? Ei bine, cu excepția udemeriștilor, toți ceilalți sunt membri ai PDL promovați de Traian Băsescu și rămași fideli acestuia sau politicieni care și-au părăsit (trădat) propriile partide pentru a se alătura grupului din jurul președintelui țării. Practic, sunt un fel de ”ultimii mohicani ai lui Băsescu”, cei care i-au mai rămas aproape după ce majoritatea partenerilor l-au părăsit.

Va fi Mihai Răzvan Ungureanu un nou Emil Boc? E puțin probabil. Iar acest lucru s-a văzut din scurtul lui discurs care a urmat desemnării. Un discurs structurat, fără derapaje (și atacuri) politicianiste (specifice pentru Emil Boc). Singurul capitol la care a păcătuit a fost cel motivațional (lucru explicabil însă atâta vreme cât e vorba de o ”desemnare”, nu o ”investitură” pentru care mai e nevoie și de votul Parlamentului. Această diferențiere de discurs nu este, însă, suficientă pentru a-i garanta independența. În special față de Traian Băsescu. Spectrul anticipatelor, îi va obliga, cel mai probabil, și pe nemulțumiții din PDL să se conformeze soluției prezidențiale. Dar susținerea reală va veni doar din partea unei fracțiuni din PDL și dinspre Cotroceni. Astfel că misiunea lui este extrem de ingrată, de a păstra un echilibru între linia prezidențială și pretențiile celei mai mari părți a Coaliției (o mare parte din PDL, UDMR, UNPR). Din acest punct de vedere, Mihai Răzvan Ungureanu pare una dintre singurele persoane capabile să facă un asemenea joc.

Cea mai mare problemă a lui Mihai Răzvan Ungureanu e legată însă din acceptarea lui de către societatea civilă. Dacă peste trecutul lui de utecist de frunte se poate trece ceva mai ușor (deh, ”păcatele tinereții”), funcția de șef la SIE nu va mai fi îngurgitată la fel. Cu atât mai mult cu cât Traian Băsescu (cel care l-a impus pe Ungureanu) a avut grijă să mai pună o dată gaz pe foc. Într-un moment de maximă audiență, în care atenția cetățenilor era îndreptată către viitorul premier și viziunea acestuia, Băsescu a recidivat cu minciuna locurilor de muncă generate de exploatările miniere, sub pretextul creșterii la nivel mondial al prețului metalelor. Domnul președinte știe, la fel cum știu și reprezentanții informați ai societății civile, că locurile de muncă de la Roșia Montană (la care face trimitere indirectă intervenția sa) sunt de ordinul sutelor și nu au cum să rezolve problema șomajului. Și, de asemenea, știe (știu) că exploatări miniere avizate și autorizate acum vor începe producția propriu-zisă cel mai drevreme în 3-5 ani. Și că bula atinsă pe bursă de prețul metalelor (și evidențiată de majoritatea economiștilor) nu are cum să reziste atâția ani.

Cum ar veni, Traian Băsescu a ieșit la înaintare cu un armăsar pur-sânge, dar a avut grijă să-i pună piedică la picioare, ba să-i mai și ardă una cu măciuca peste ele.

***

Pentru început însă, despre emisiune. Inițial, a fost anunțată o emisiune despre patrimoniu. Cel puțin așa au fost anunțați o parte dintre invitați. În studiourile Realității de la București și Cluj au fost prezenți în special cei care critică proiectul: Ioan Piso, la Cluj, Ștefan Bâlici, Mircea Babeș și Sergiu Nistor, la București, tot la București fiind prezent și unul dintre susținătorii RMGC, Alexandru Vulpe. Grupul compact al susținătorilor s-a aflat însă la Roșia Montană. De unde, de altfel, era coordonată emisiunea de către Mihai Tatulici. De ce la Roșia Montană? ”Misterul” avea să se elucideze pe parcurs.

La început, înainte de a se încinge spiritele, am discutat puțin cu Mihai Tatulici despre format. Despre cum și-a ales invitații, dacă au fost contactați sau nu reprezentanți ai localnicilor care se opun proiectului. ”E o emisiune despre patrimoniu. Cu specialiști. Democrația e în stradă. Emisiunea eu decid cum o fac”, a replicat. Am coborât în stradă. Să văd cum e cu ”democrația”, unde, în jurul orei 14.30, tonul replicilor dintre cei aproximativ 15-20 de angajați ai RMGC și un grup de aproximativ 10 persoane (localnici și turiști care se opun proiectului) crescuse în intensitate. Înainte de a spune ceva am devenit țintă. Mai întâi a amenințărilor verbale și apoi a tirului cu bucăți de gheață și ouă (dintre care una, aruncată de la mai puțin de trei metri, m-a lovit în ureche). La aproximativ 30 de metri, un grup de polițiști privea liniștit scandalul, intervenind doar după ce tensiunea scăpase de sub control și după ce au fost solicitați expres. Ulterior, în timpul emisiunii, Mihai Tatulici avea să afirme că ar fi fost vorba de ”două ong-iste care i-ar fi provocat pe localnici”.

Că cele două fete la care făcea referire nu fac parte din niciun ONG e un amănunt pe care dacă ar fi încercat să-l verifice ar fi aflat că nu stă în picioare. Făceau parte, pur și simplu, dintr-un grup de turiști clujeni care susțin dezvoltarea alternativă a Roșiei Montana la modul cel mai direct: venind la sfârșit de săptămână aici. Incidentul e ilustrativ pentru politica RMGC de ocupare a zonei. ”Roșia Montană nu poate trăi din turism”, afirmă ei. Păi cum Dumnezeu să trăiască din turism, când angajați ai companiei aruncă cu bucăți de gheață și ouă după turiști?

Între timp, în jurul orei 15.00, RMGC a sunat ”mobilizarea”. Două persoane (angajați ai RMGC) aveau să confirme ulterior că au fost sunați ”să vină în piață”. Să vină în piață pentru ce? Pentru că emisiunea lui Mihai Tatulici avea nevoie de decor. N-o să cad acum în capcana emisiunii. Despre patrimoniul de la Roșia Montană și modul în care este ”salvat”/”conservat” de către RMGC am mai scris. Și o să mai am ocazia să o fac (de altfel, zilele următoare am programate întâlniri în acest sens cu reprezentanții RMGC). Mă voi opri asupra a două amănunte.

Mai întâi așa zis-ul echilibru între specialiștii în patrimoniu care susțin proiectul RMGC și cei care îl critică. Pe lângă cei prezenți în emisiune de partea proiectului RMGC mai sunt câteva zeci (nu multe). Cei mai mulți aflați pe statele de plată ale RMGC ori finanțați de RMGC. Cei care se opun proiectului, prin poziții publice personale sau în numele instituțiilor din care fac parte sunt de ordinul sutelor și miilor.

Mai apoi, scopul emisiunii nu a fost dezbaterea în sine (și aici intervine și rolul ”decorului” uman care aplauda ori huiduia – după caz), ci de a evidenția faptul că dezbaterile specializate sunt inutile, iar deciziile ar trebui luate în forță. Forța argumentelor înlocuită cu forța brută (și cu pumnul în gura celor care au alte opinii). Și, dincolo de opiniile specialiștilor, există o evidență despre care nu am apucat să vorbesc în emisiune (din lipsă de timp). Faptul că valorizarea patrimoniului nu se face ÎMPOTRIVA localnicilor unor comunități, ci în avantajul acestora. Că din Maramureș până în Bucovina și de la Sighișoara până în Delta Dunării ori la Rimetea (în apropierea Roșiei Montana), patrimoniul cultural și natural le asigură venituri și locuri de muncă localnicilor. L-am invitat, după emisiune, pe primarul Eugen Furdui să viziteze aceste zone. E invitație pe care le-o adresez și celor din Roșia Montană. Și e vorba de locuri de muncă și venituri pe o durată mult mai mare decât cei 15-20 de ani de funcționare a minei. E drept, pentru asta mai e nevoie de o condiție: să-i întâmpini pe turiști cu pâine și sare, nu cu huiduieli, bucăți de gheață și ouă aruncate după ei.

***

Nu închei fără a reveni la incidentele de dinainte și de după emisiune. Nu sunt ”fată mare”. Ca reporter nu e pentru prima dată când sunt amenințat (dar e prima dată când sunt lovit efectiv). E drept însă că, de această dată, nu sunt amenințat de cine știe ce mafiot ori politician despre ale căror afaceri am scris. Ci de către niște persoane care, la rândul lor, sunt niște victime (iar adevărații responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat sunt cei care i-au instigat). Sunt victime ale manipulărilor și politicilor ”comunitare” ale companiei, care insinuează că proiectul nu pornește din cauza opoziției. Lucru absolut fals: proiectul nu a pornit pentru că nu a reușit, de mai bine de 15 ani, să intre în legalitate. Și nici să dovedească argumentat beneficiile statului român și ale comunității în raport cu distrugerile și costurile pe care le implică. Din punct de vedere personal, nu faptul că scriu despre neregulile și încălcările legii în cazul Roșia Montană stopează proiectul, ci neregulile și încălcările legii în sine. Și, extrem de important, proiectul nu a mai pornit și pentru că există localnici care nu vor să plece din Roșia Montană și care-și doresc un alt viitor. Și aceștia nu vor putea fi scoși cu forța de pe terenurile lor. Din păcate, am mai scris despre alte cazuri din alte țări în care tensiunile dintr-o comunitate alimentate de companii miniere au dus la conflicte încheiate cu victime umane (e drept, asta a însemnat și sfârșitul proiectelor respective – detalii aici). Sper că la Roșia Montană nu se va ajunge până acolo. Și mai sper că cei de la RMGC nu-și închipuie că vor reuși să-i îndepărteze cu forța din localitate pe localnicii care se opun proiectului lor ori că vor reuși să-i intimideze pe cei câțiva jurnaliști care mai scriu despre ei prin asemenea procedee. Personal, le-am solicitat scuze publice pentru agresiunile verbale și fizice de duminică. Aștept.

***

P.S.: Că scopul emisiunii nu a fost o dezbatere despre patrimoniu, ci unul propagandistic s-a văzut nu doar din piața de la Roșia Montană, ci și de la București, din fața televizorului. Din Cristian Tudor Popescu: ”Când scriu aceste rânduri, la Realitatea TV s-a trecut de la persoane separate la antrenarea propagandistică în direct a întregului colectiv: un grup de locuitori din Roşia Montană îi ovaţionează pe specialiştii care au fost împotrivă şi li s-a luat ceaţa de pe ochi şi îi huiduie pe cei care rămân împotrivă încercând să argumenteze.” Articolul complet pe Gandul.info.

***

În comunicatele și luările de cuvânt ale reprezentanților RMGC am auzit de nenumărate ori invitația ca oamenii, jurnaliști sau nu, să vină la Roșia Montană să se convingă ”pe viu” de realitatea și viabilitatea proiectului lor. Cei care vin sunt întâmpinați de angajați ai RMGC (fără a generaliza însă) cu bucăți de gheață și ouă. Amenințări și jigniri. Acest gen de ”ospitalitate” am testat-o din plin duminică (foto, la puțin timp după ce un bulgăre cu gheață și un on m-a lovit în ureche). Vă garantez că nici pe mine, nici pe alții, acest gen de ”argumente” nu vor reuși să mă/îi convingă. Și nici să mă/îi intimideze.

Foto: Sebastian Florian/ clujinfo.ro

***

”Salutare,

Am o veste bună: a apărut un articol – pe care îl aşteptam de un an – despre identificarea unor specii protejate de lilieci, neraportate anterior (!), în galeriile de la Roşia Montană şi în sat. Descoperirea liliecilor a fost făcută de un cercetător din Bucureşti, Dorin Pop, în iarna lui 2010 (noiembrie), într-o galerie din Cârnicel şi în podul bisericii greco-catolice, iar articolul, “OBSERVATIONS ON THE BAT FAUNA (MAMMALIA: CHIROPTERA) OF ROŞIA MONTANĂ (ROMANIA)”, e publicat în revista “Travaux”, a Muzeului Antipa şi este semnat de Dorin Pop împreună cu Dumitru Murariu, directorul Muzeului Antipa. Îl găsiţi aici: http://www.travaux.ro/pdf/594-529-540.pdf

Alături de identificarea a 3 noi specii, faţă de cele 9 cunoscute anterior la Roşia, am reţinut din articol câteva concluzii care mi se par importante:

- numărul mare de specii de lilieci confirmate la Roşia: 12, faţă de 34 în toată România sau 45 în Europa;

- numărul mare de specii de lilieci este un indicator pentru biodiversitate;

- prin sensibilitatea la poluare şi prin nutriţia diversificată, liliecii sunt consideraţi indicatori ecologici (poluarea îi ucide, în alte ţări europene unele specii de aici au dispărut din cauza poluării);

- importanţa speciilor de la Roşia în raport cu legile şi convenţiile de conservare a faunei:

- jumătate din specii sunt ameninţate şi una în situaţie critică; celelalte, cu două excepţii, sunt catalogate ca vulnerabile;

- o specie dintre cele descoperite acum (Rhinolophus) este pe lista prioritară de conservare la nivel naţional;

- toate speciile sunt cuprinse în convenţiile internaţionale şi europene privind conservarea faunei şi habitatelor

- pentru una dintre specii este estimată o populaţie de doar 100 de exemplare la nivelul întregii ţări

Concluzia autorilor:

“Pe baza acestor rezultate privind fauna de lilieci reiese faptul că biodiversitatea locală este bogată şi încă într-o stare bună de conservare, de unde nevoia continuării documentării ştiinţifice şi în privinţa altor specii de interes comunitar, în vederea propunerii de includere a ecosistemelor de la Roşia Montană într-un program coerent de conservare a biodiversităţii.”

În caz că vă întrebaţi, alături de Liliacul mic cu nas potcoavă, Rhinolophus hipposideros, ceilalţi eroi ai acestui episod sunt M. brandtii şi Pipistrellus (=Hypsugo) savii.

Trăiască!”

***

Turismul

Ani la rând, reprezentanții RMGC au afirmat că ”turismul nu reprezintă o soluție pentru Roșia Montană”. Ipocrizia lor a fost susținută și de către autoritățile locale. Într-o emisiune din 2009, de la Realitatea TV, Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba, afirma, la rândul lui, că ”turismul nu este o alternativă viabilă pentru județ”. Vorbim de un județ în care turismul a explodat în ultimii ani pe Valea Arieșului, la Arieșeni, Gârda, Scărișoara, Albac, Bucium, Rimetea. În acest din urmă caz (Rimetea), e vorba de o fostă localitate minieră. Un proiect pe 10 ani, în valoare totală de 300.000 de euro (30.000 de euro pe an) i-a convins pe loclanici să-și conserve și să-și restaureze casele. Acum, satul Rimetea este una dintre principalele destinații turistice a maghiarilor din Ungaria în România (concurând pentru prima poziție cu stațiunea Sovata). Privită la început cu neâncredere de către localnici (”cum să primesc străini în casă?”), alternativa turistică s-a dovedit un succes, iar tinerii au început să se reîntoarcă în satul în care, oficiail, sunt înregistrate aproape 50 de pensiuni.

Mai mult, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, le-a promis localnicilor că va spijini localitatea pentru includerea ei pe lista UNESCO. Patrimoniul cultural și natural, chiar dacă foarte valoros (fostele mine de fier și cetatea de la Colțești) nu e nici pe departe comparabil însă cu cel de la Roșia Montană.

Varianta turistică a început deja să se dezvolte și în Roșia Montană, împotriva PUG-ului ilegal, care declară zona ca fiind mono-industrială. Oficial, prima unitate de cazare, hostelul ”La Gruber” (cu 10 locuri de cazare), a fost inaugurată în 2008. De atunci și alți localnici (inclusiv angajați ai RMGC) și-au amenajat casele pentru a primi turiști. Pensiunile funcționează în sistem PFA (persoană fizică autorizată), din cauza refuzului Consiliului Local de a elibera autorizații de funcționare. Anecdotic (sau nu), fostul primar al Roșiei Montana Virgil Narița, care, la rândul lui, a afirmat de mai multe ori că ”turismul nu e o alternativă pentru zonă”, are pensiune la câțiva kilometri de Roșia Montană, în Abrud. E greu (dar nu imposibil de estimat) câte pensiuni ar fi fost la ora actuală în Roșia Montană, dacă localnicii nu ar fi fost împiedicați să-și dezvolte această alternativă (printre altele, din cauza declarării zonei ca ”mono-industrială”, localnicilor le-a fost imposibil să realizeze proiecte prin care să acceseze fonduri europene ori să obțină credite).

Conform cifrelor prezentate chiar de către RMGC (care monitorizează doar intrările în Muzeul ”Aurul Apusenilor”), în fiecare an peste 10.000 de turiști vin în Roșia Montană (numărul turiștilor fiind, în realitate, mult mai mare, pentru că e puțin probabil că toți cei care vin intră în muzeul celor de la RMGC). Problema constă în faptul că, în lipsa locurilor de cazare, aceștia nu stau în Roșia Montană, ci în localitățile din zonă.

Într-un mod absolut revoltător, Primăria Roșia Montană și RMGC au încheiat anul trecut un parteneriat public-privat prin care clădirea școlii vechi și a primăriei vechi vor fi restaurate și transformate (conform comunicatelor de presă) în unități hoteliere. Așadar, Primăria sprijină o companie privată în dezvoltarea unei activități care le-a fost interzisă localnicilor! Dincolo de concurența neloială făcută sătenilor care luptă să facă turism, un calcul economic poate arăta cât pierde comunitatea (dacă un turist consumă, să zicem, 100 de lei în Roșia Montană, calculați câți dintre aceștia rămân în comunitate, dacă îi plătesc unui localnic care are pensiune ori unei companii multinaționale).

Agricultura

”La Roșia Montană nu se poate face agricultură, aici s-a trăit mereu din minerit”, sună, de asemenea, unul dintre sloganurile defetiste ale celor de la RMGC și ale susținătorilor lor. Și de fiecare dată îmi vine în minte o celebră văcuță (poate cea mai celebră văcuță din lume) care a devenit brand național pentru o țară care nu a fost ”binecuvântată” cu aur. ”Oare cu ce o fi mai bună iarba Alpilor decât cea a Carpaților?”, e întrebarea care îmi vine pe buze.

Dincolo de această întrebare retorică, realitatea e mult mai tristă. Înainte de 90, la Roșia Montană, veniturile populației au fost mixte. O parte o reprezenta, într-adevăr, venitul din minerit. Însă acesta era completat de cel din agricultură (în special din creșterea vacilor și a procilor). Conform statisticilor veterinare, în 2006, în Roșia Montană mai erau încă 2.600 de vaci. Anul trecut mai erau înregistrate 600. Cea mai mare parte a localnicilor care au plecat deja, au plecat înainte de 2006. Așadar, această scădere drastică a numărului vacilor nu poate fi pus pe seama depopulării localității.

De ce au renunțat roșienii să mai crească vaci între timp? Răspunsul e, la rândul lui, trist. Creșterea dependenței localnicilor față de companie. Că au sau nu au ce lucra (am mai arătat cu altă ocazie acest lucru), oamenii sunt angajați la RMGC. În fapt, de cele mai multe ori, simpla semnare a condicii e suficientă pentru a încasa un salariu (un fel de ”asistență socială privată”, cu costuri mult mai mici pentru RMGC decât costurile de publicitate). Este, în realitate, munca de miner mai ușoară decât creșterea vacilor? Am mari dubii.

Este creșterea vacilor o activitate nerentabilă? În lipsa unei rețele de colectare a laptelui ori/sau a unei micro-intreprinderi de prelucrare, s-ar putea. Dar să ne întoarcem la Rimetea. Mai exact în satul Colțești al acestei comune. Unde nu ajungi bine, că ești întîmpinat de o micro-fabrică de prelucrare a laptelui. Afacerea a fost pusă pe picioare de Szakacs Nimrod (inginer în domeniul producției alimentare) în 1997. Atunci a început cu o unitate de producție care procesa 120 de litri de lapte/zi. De două luni a inaugurat noua unitate de producție, care procesează acum 10.000 de litri de lapte/zi. Are o capacitate de stocare de 20.000 de litri de lapte și poate urca procesarea până la 15.000 de litri de lapte/zi. Acum nu mai colectează lapte doar de la locuitorii satului, ci de la 14 ferme din zona Aiudului. Producția e axată pe brânzeturi maturate și cașcaval și, recent, și-a omologat brandul Trascău. Distribuția e în zona Ardealului și, cu noua unitate de producție, și-a deschis drumul și către export.  Direct în fabrică lucrează 35 de angajați. Indirect, dă de lucru tuturor fermierilor de la care colectează laptele. În plus, Szakacs Nimrod s-a extins și în domeniul turismului, Conacul Secuiesc (restaurant și pensiune cu 24 de camere) atrăgând turiști nu doar din Ungaria și România, ci, după cum mărturisește Szakacs Nimrod, din Ucraina, Germania dar și, atenție, Argentina, Australia, Japonia ori Mongolia.

Fabrica de lapte nu e, însă, singura afacere de succes a satului. De pe ruinele Cetății Colțești, privind în vale, vezi, frumos ordonate, hectare întregi de pomi fructiferi și sere. Iar florile din Colțești le poți găsi în Cluj și Alba. Alte locuri de muncă și alte venituri pentru comunitate. În România, în județul Alba.

Prelucrarea lemnului

Despre fabrica de prelucrare a lemnului din Câmpeni (în jur de 15 km de Roșia Montană) se spune că e cel mai mare angajator din județul Alba (cu aproximativ 500 de angajați) și că nu face față comenzilor (inclusiv la export). Și că ar dori să-și extindă activitatea. Încă n-am ajuns la fabrică (cum am precizat încă de la început, documentarea încă nu e încheiată). În schimb, am ajuns pe Masivul Corabia din Bucium (”peste deal” de Roșia Montană), la micuța fermă din vârful muntelui a lui Alexandru Colda (dar asta e altă poveste). La coborâre, pe marginea potecii, câțiva zeci de brazi doborâți ”pe picior” așteptau un TAF să-i tragă. Nu aveau niciun marcaj pe ei. Cel mai probabil, hoție la drumul mare. Încerc să fac o evaluare. ”Cât valorează ce e doborât aici? 50 de milioane de lei”. Baciu Colda și Călin Caproș zâmbesc amar și fac un calcul în grabă. ”Poate vreo 200 de milioane de lei…” Iar acesta e doar prețul brut, al lemnului, fără plus-valoarea pe care ar căpăta-o transformați fiind în mobilă. Îți înghiți cuvintele și înjurătura care îți vine pe limbă. Iar lacrimile le pui pe seama viscolului…

… între timp, în fața televizorului, câteva mii (sute de mii poate) de români butonează telecomanda. Pe mai toate posturile e reclamă. Și nelipsitele spoturi care susțin că la Roșia Montană ”doar mineritul e o soluție”. Și încerci să te gândești la Roșia Montană după vreo 15-20 de ani. Aur nu va mai fi. Pășunile și pădurile vor fi transformate în halde de steril. Poate, pe lacul cu cianuri, vor vâsli niște bărcuțe cu marțieni.

***

Hostel ”La Gruber” – prima unitate de cazare deschisă în Roșia Montană

Rimetea, fostă localitate minieră, aflată la aproximativ 40 de km de Roșia Montană (în linie dreaptă) trăiește acum din turism. Albac, Arieșeni, Gârda sunt alte localități din apropierea Roșiei unde, nefiind blocat, turismul a luat avânt.

Ministrul Culutrii Kelemen Hunor a promis că va susține Rimetea pentru includerea pe lista UNESCO. Atracțiile zonei sunt casele tradiționale restaurate, Castelul Colțești, Piatra Secuiului (foto, mai jos)și câteva rămășițe de mine medievale de fier. În zona Roșia Montană – Bucium (vizată de RMGC) sunt nenumărați munți, galerii romane, necropole și așezări antice, Detunatele, Poiana Narciselor, sute de kilometri de galerii medievale și moderne, impresionantele corande din Masivul Cârnic, unele de 3-400 metri înălțime (mai înalte decât Turnul Eifel, dar săpăte în interiorul muntelui!), tăuri și zeci de case și biserici de patrimoniu național. De ce la Rimetea se poate trăi (bine) din turism și agricultură, iar la Roșia Montană și Bucium nu?

Hanul Ursita, Bucium (punct de plecare spre Detunate și Poiana Narciselor)

Baia Domnilor – galerie romană în Masivul Corabia (Bucium). Pe lângă Roșia Montană, RMGC intenționează să radă și Buciumul, în goana lor după aur.

Fabrica de la lapte, pepiniera și serele de la Colțești. Pe lângă fabrica de lapte, Szakacs Nimrod și-a construit și un restaurant și o pensiune cu 24 de camere.

Pe vârful Masivului Corabia, baciu Colda crește viței, într-un peisaj absolut fantastic. Chiar dacă nu are curent, există turiști români și străini care vin la micuța căsuță de lângă fermă. Din păcate, baciu Colda valorifică doar vițeii; în lipsa unor firme de colectare și de prelucrare, laptele îl dă la porci.

Brazi tăiați (Masivul Corabia), fără niciun marcaj pe ei. Cine sunt ”beneficiarii” exploatării lemnului. Prea puțin probabil sătenii cărora le aparține pădurea…

Foto: Sebastian Florian/ clujinfo.ro

***

Bonus (emisiunea de joi seara, pe stiridecluj.ro, cu Eckstein Peter Kovacs și Sorana Olaru, moderator Delia Cărbune):

Discuția s-a reluat în platou. De la Regele Mihai s-a trecut la imaginea și procentele partidelor politice în același sondaj. Apoi a intrat publicitate. Și auto-promoționalele. Unul mi-a sărit în ochi. Cel cu jandarmi care bat protestatari. Cu protestatari răsturnând o tonetă. Cu fumigene și flăcări. Cu reporteri transmițând cu sufletul la gură și sub amenințarea unui bolovan rătăcit. Și cu mesajul ”Cele mai bune imagini”. Momentul e emblematic. Asta va rămâne, pentru televiziuni, după ianuarie 2012: ”cele mai bune imagini”. Mai exact, spectacolul. Rating-ul. Audiența.

Îmi amintesc gluma unui prieten de sâmbătă, când protestatarii împotriva proiectului RMGC de la Roșia Montană au ajuns din Piața Constituției în Piața Universității. Și când televiziunile dispăruseră (pentru că mitingul susținătorilor RMGC de la Roșia Montană se încheiase). ”Vrei să aducem televiziunile?”, mă întreabă, retoric. ”Se rezolvă cu un bolovan într-o vitrină!”, răspunde tot el. Din păcate, avea dreptate. Din fericire, nimeni n-a pus ideea în practică. Ieri. Dar mâine?

***

În timp ce scriu acest text, sunt asaltat de mesaje pe Facebook și pe mail despre activiștii Greenpeace care au ocupat biroul ministrului Mediului, Laszlo Borbely. Unul dintre ei s-a legat de calorifer. Protestul lor e îndreptat împotriva acordului de mediu pe care ministrul a anunțat că îl va elibera pentru RMGC. La ora la care scriu, pe site-ul Realitatea.net e a 6-a știre. Pe Adevărul e a 2-a. Cei de la Gândul și Hotnews încă n-au aflat. Pe Mediafax e prima știre. Îmi permit să anticipez: dacă, din greșeală, se sparge vreun geam, știrea va deveni dezbaterea serii. Dacă nu, va trece la ”alte informații”.

***
Bonus: ”Noi nu existăm pentru presă”:

Mai întâi Piața Constituției. Mitingul pentru Roșia Montană. Sosirea (de la Cluj), în jurul orei 8.00. La ieșirea din autocar am înghețat instant. Se rezolvă însă cu o cafea și un ceai fierbinte. Bonus: o pereche de mănuși primită cadou ceva mai târziu (mulțumesc!). Pe la 10.30 apar și primele mașini ale televiziunilor. Dar și prieteni din Timișoara, Arad și Alba Iulia. Aflu că și de la Constanța s-au încumetat să plece pe viscol cu o mașină (și că ar trebui să ajungă în jurul orei 11.00).

La ora 11.05 televiziunile își intră ”în rol”. Profită de faptul că lumea încă nu s-a strâns pentru a lua cadre și imagini pe care le vor folosi mai târziu în aproape toate știrile și intervențiile afirmând că la protest au fost maxim câteva sute de oameni. ”Recordul absolut” aparține B1TV care vorbește de ”30 de protestatari” (asta în condițiile în care doar cu autocarul de la Cluj veniserăm 60…). Personal, am estimat, la începutul propriu-zis al mitingului (la primele discursuri, în jurul orei 11.30) în jur de 6-700 de oameni. Iar în jurul orei 12.00, peste 1.000. Cifrele pe care le vor anunța pe parcursul zilei televiziunile (cu cadre luate, cum spuneam, în momentul în care lumea încă se strângea) nu vor trec de 400. În acest timp, de la Roșia Montană, unde RMGC a organizat o contra-manifestație, reporterii vorbesc de 1.000-1.200 de persoane. Mi-am pierdut vremea (de amorul artei) să iau o fotografie prezentată de presă de la Roșia Montană și să-i număr pe cei prezenți. Nu am ajuns la 500 (puteți face și singuri acest exercițiu dacă nu aveți altceva mai bun de făcut). Desigur, prin comparație, micuța piață din Roșia Montană pare plină în comparație cu giganticul spațiu din Piața Constituției, unde o mie de oameni par doar un grup rătăcit. Dacă războiul cifrelor ar fi fost, însă, singura mizerie…

Ora 11.30. Încep discursurile. Mihnea Blidariu, Eugen David, Adi Dohotaru, Călin Caproș, Alexandru Coldea, Nicușor Dan, Claudia Apostol, Sorin Jurcă, suprasemnatul. Pe unii dintre ei s-ar putea să-i știți. Alții sunt localnici din Roșia Montană și Bucium. Revendicările sunt, de asemenea, în mare parte cunoscute: stoparea acordării avizului de mediu de către Ministerul Mediului pentru proiectul ficțional al RMGC; stoparea proiectului de modificare a Legii Minelor, în fapt, o lege specială de expropriere în interes privat; reluarea procedurilor de includere a localității pe lista UNESCO, anularea deciziilor și inițiativelor de declarare a Roșiei Montana drept zonă mono-industrială. Mitingul se încheie în jurul orei 13.00. Câteva sute dintre participanți pleacă, cu steaguri și banere, către Piașa Universității.

Orele 13-14.30. Piața Universității. Scandările sunt dominate de cele legate de Roșia Montană. ”Ale, aleee! Ale, aleee! S-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană!”, ”Uniți! Salvăm! Roșia Montană!”, ”Vrem cianură! Pentru dictatură!”, ”Băsescu-RMGC, aceeași mizerie!”, ”Cinste lor! Cinste lor! Cinste roșienilor!” (cu trimitere directă către localnicii care rezistă presiunilor RMGC, dintre care o parte au venit și la București). Între timp, telefonic, prietenii ne țin la curent despre modul în care televiziunile au relatat evenimentul. Cu dezbateri în studio cu invitați special aleși pentru a susține proiectul. Cu diferențele de cifre (despre care am scris deja). Toți apreciază însă intervenția în direct a lui Eckstein Peter Kovacs, de la Realitatea TV (despre a cărei dezbatere afirmă că ar fi fost ceva mai echilibrată, în comparație cu prestațiile celor de la B1TV și Antena 3 – aprecierile le aparțin celor care m-au sunat).

Ora 18.30. Aproximativ 100 de protestatari împotriva proiectului de la Roșia Montană se întorc în Piața Universității (pe partea cu Teatrul Național), cu un moment special dedicat presei. Steagurile sunt ținute înfășurate, sunt ascunse insignele cu Roșia Montană, în timp ce grupul e înconjurat cu o imensă pânză albă. Fiecare participant are lipit peste gură un colant pe care scrie ”Nu exist”. Unii dintre ceilalți protestatari aflați în piață privesc nedumeriți. Câțiva emit chiar ideea că ar fi vorba de un ”grup de susținere a lui Băsescu”. Între timp, câteva camere de luat vederi și fotografii îl urmăresc pe cel care scrie pe pânză, cu un spray negru ”Noi nu existăm pentru presă”. Când termină de scris, se scot steagurile și încep scandările pentru Roșia Montană. ”Falanga” înconjurată cu pânză se îndreaptă către zona în care e instalată camera fixă a celor de la Antena 3. Ulterior, aveam să aflăm că în momentul în care au început scandările cu Roșia Montană, cei de la Antena 3 nu au mai dat imagini din piață. Lângă mașinile inscripționate cu Antena 3 se scandează ”Rușine! Rușine! Rușine să vă fie!”.

Ora 19.30. Grupul Roșia Montană se mută pe partea cu fântâna a Pieței Universității, unde fraternizează cu studenții care încep să se adune. Mesajul ”Noi nu existăm pentru presă” e valabil și în cazul lor. Se scandează ”București, nu uita! Clujul e de partea ta!”, ”Cinste lor! Cinste lor! Cinste roșienilor!”, ”Timișoara! Timișoara!” dar și ”SRI, lasă-ne bani de educație”, ”Vrem cultură! Nu cianură!” (cu varianta ”Vrem natură! Nu cianură!”) și ”Banii de cultură i-ai dat pe băutură” completat cu ”Băsescu, hai în piață! Că avem whisky cu gheață!”. Solidaritatea instantanee dintre cele două grupuri, modul în care se salută și își preiau sloganurile sunt cele mai frumoase momente ale zilei. Un reporter de la ProTV trece strada pentru a relata ce se întâmplă și pe partea cu fântâna. Pe partea cu teatrul, se repetă la nesfârșit scandările cu Băsescu și demisia, fără vreo altă revendicare. Antena 3 și-a reluat transmisia ”live” după plecarea grupului cu Roșia Montană.

În jurul orei 20.30. Se dă anunțul de retragere: ”București te respectăm! Noi trebuie să plecăm!”. ”Vă mai așteptăm!” le răspund studenții și cei care rămân la fântână.

***

Câteva concluzii:

• Modul în care televiziunile au relatat protestul de sâmbătă, de la București, respectiv mitingul angajaților RMGC de la Roșia Montană, au arătat, dacă mai era necesar, de ce încrederea societății civile în mass-media autohtone a scăzut la cote dramatice;
• Mi-e rușine de rușinea celor câtorva (nu a tuturor) reporteri de bună-credință care au transmis de la fața locului, încercând să-și facă meseria ”pe bune”, dar a căror muncă le este pusă în umbră de deciziile șefilor și patronilor lor;
• Dacă cei de la RMGC sunt bucuroși (în ideea că prin intermediul televiziunilor au deturnat sensul și mesajele protestului), să nu dea în clocot de atâta bucurie: nu au reușit decât să crescă nivelul indignării; stau mărturie telefoanele primite (de mine și de alți participanți la protest, de la prieteni și rude care au urmărit relatările și emisiunile); contra-acțiunea celor de la RMGC (mitingul de la Roșia Montană și prestația ”jurnalistică” în cea mai mare parte a ei) a reușit să confirme ”cât de barosană e șpaga pentru Roșia Montană”; atât nemulțumiții, cât și factorii decizionali știu care este situația reală, dincolo de ce ”se raportează” (atât de către televiziuni, cât și de către departamentul și firmele de PR ale RMGC);
• În privința protestelor din Piața Universității (așa cum le-am văzut ”în direct”, sâmbătă) am rămas și cu un gust amar: chiar dacă printre cei aflați pe partea cu Teatrul Național se află și persoane de bună-credință, o mare parte dintre ei sunt doar ”decor pentru Antena 3”, pretext pentru emisiuni în care invitații Antenei 3 să-și promoveze propriile mesaje; această amărăciune a fost, însă, compensată de Piața Universității de la fântână, acea parte care ”nu există pentru presă”; pe partea cu Teatrul Național există doar ”Jos Băsescu!” și ”Demisia!”, pe cea cu fântâna e mult mai mult decât atât – și, la ora actuală, există suficiente mijloace de comunicare pentru ca mesajele lor să meargă mai departe împotriva (și spre rușinea) mass- media mainstream.

***

Ora 8.00. Sosirea în Piața Constituției

Localnici din Roșia Montană, Eugen David, Remus Cenușă, Călin Caproș, se adresează manifestanților, în Piața Constituției

Frigul de afară și oboseală drumului au fost compensate de căldura celor care au venit la miting

Revendicările protestatarilor

Cei ”30 de participanți” (conform unei televiziuni) la miting

Câteva sute de manifestanți au plecat din Piața Constituției, către Piața Universității

Piața Universității, la amiază, ”ocupată” cu Roșia Montană. Televiziunile au dispărut. Își terminaseră ”job”-ul…

Piața Universității, seara, pe partea cu Teatrul Național. ”Falanga” Roșia Montană protestează împotriva televiziunilor

”Rușine! Rușine! Rușine să vă fie!”

Trecerea către ”Fântână”

Piața Universității, ”La Fântână”, partea pe care presa nu o vede

Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage @ Sebastian Florian/clujinfo.ro

Astfel, Jonathan Henry, CEO la Gabriel Resources (care deține 80,69% din Rosia Montana Gold Corporation), este creditat de MSM Money cu venituri obținute în 2010 în valoare de 11.695.706 dolari (mai ”pe scurt”: 11,69 milioane de dolari). Această sumă, obținută din cumularea salariului, bonusurilor și, mai ales, de opțiuni pe acțiuni, îl clasează pe poziția a 10-a a clasamentului celor mai bine retribuiți executivi din Canada.

Martin Konig, omologul său de la European Goldfields (companie care are interese în proiectele de extragere a aurului din județul Hunedoara), se află pe locul al 5-lea al clasamentului cu venituri totale în 2010 de 14.827.160 dolari (14,82 milioane de dolari).

De remarcat că în topul pe 2009 (dat publicității la începutul anului trecut), prima poziție era ocupată de Aaron Regent, șeful de la Barrick Gold (altă companie care are interese în aurul românesc și, mai nou, vizează și cuprul de la Roșia Poieni), cu venituri de 24.217.040 dolari (24,21 milioane de dolari).

***

Acestea sunt cifrele seci. Cu câteva mențiuni. Executivii de la Gabriel Resources și European Goldfields conduc afaceri care n-au exploatat nici măcar un gram de aur sau alt minereu până în acest moment. Așadar, nu au produs nimic. Oamenii ăștia nu au inventat coada la mătură, capul cuiului sau cine știe ce altă tehnologie revoluționară. Nici măcar experți în minerit nu sunt. Expertiza lor e în ”relaționare”. Cu tot ce înseamnă acest lucru.

Mai mult, un calcul făcut după studiul de fezabilitate realizat în 2009 de Independent Mining (Tucson, SUA) pentru RMGC arată că veniturile lui Jonathan Henry sunt de aproape două ori mai mari decât costurile anuale cu întreg personalul necesar exploatării miniere de la Roșia Montana (în condițiile în care, atenție, ”costurile cu personalul”, reprezintă doar o parte dintre veniturile reale ale angajaților). Conform studiului Independent Mining (vezi tabelul de mai jos), cei mai bine plătiți angajați din România (nu români) vor fi șase expați, pentru care se vor cheltui anual între 200.000 și 330.00 de dolari (repet, costurile cu un angajat nu reprezintă veniturile acestuia). Aceștia vor fi înlocuiți însă, după primii doi ani, de către experți români pentru care se vor cheltui anual câte 99.950 de dolari (mai puțin de jumătate). Excepție va face directorul operațiunilor miniere (costuri anuale de 236.315 dolari). Așadar, coordonatorul (șeful) producției propriu-zise, adevăratul expert în minerit, va avea venituri anuale de cel puțin 50 (cinzeci) de ori mai mici decât ”purtătorul de hârtii și vorbe” din fruntea companiei. Nu mai cobor către baza piramidei, că mă apucă vertijul.

N-am nimic cu oamenii de mai sus. Să le dea Dumnezeu de toate, cât pot duce. Dar zău de văd vreun motiv pentru a rade munții României, transformându-i în lacuri de cianuri și halde de steril pentru a le umple lor buzunarele.

***

La final, sper să vă mai bine-dispun cu o fotografie cu cai din Roșia Montană (foto: Sebastian Florian/clujinfo.ro). Și cu un cântec. Ne vedem mâine (sâmbătă, 28 ianuarie), de la ora 11.00, în Piața Constituției din București. Detalii aici.

***

Că prima exploatare minieră la care a făcut trimitere Traian Băsescu ar fi cea de la Roșia Montană au înțeles atât cei care urmăresc cu atenție subiectul, cât și cei care au auzit doar ocazional de el, știind doar că ”există o problemă” sau ”o controversă”. Mai mulți prieteni, în special din a doua categorie, s-au arătat mirați și m-au întrebat ce sens a avut ca Traian Băsescu să se refere în discurs la Roșia Montană, în contextul în care stoparea proiectului RMGC e una dintre principalele revendicări ale nemulțumiților care au ieșit în stradă în ultimele săptămâni. Mai exact, de ce a ”turnat gaz pe foc” într-o intervenție a cărei scop era de a calma spiritele, nu de a le agita mai mult? De ce nu a evitat, pur și simplu, subiectul, urmând să-l reia cu altă ocazie, mai puțin tensionată?

Le-am răspuns direct: pentru că TREBUIA să dea asigurări că proiectul este susținut politic, la cel mai înalt nivel. Nu, nu românilor le era adresat acest mesaj, ci ”investitorilor strategici”, miliardarilor (Kaplan, Paulson, Steinmetz etc.) care sunt acționari la Gabriel Resources, companie care deține 80,69% din RMGC. Și efectul s-a văzut instant. De la începerea protestelor, acțiunile Gabriel Resources de la Bursa din Toronto au scăzut constant, depreciindu-se (cumulat) cu aproximativ 15%. După discursul lui Traian Băsescu acestea și-au revenit brusc, înregistrând, într-o singură zi, o creștere de 8,69% (de la 5,64 dolari canadieni/acțiune, la 6,13 dolari canadieni/acțiune).

***

Mai jos găsiți și fragmente din apelul de mobilizare al Asociației ”Alburnus Maior”, la mitingul care va avea loc mâine (sâmbătă, 28 ianuarie 2012), de la ora 11.00, în Piața Constituției, din București, intitulat ”Împreună pentru Roșia Montană”. În semn de solidaritate cu localnicii din Roșia Montană care se opun proiectului, la miting și-au anunțat participarea, în nume personal, și numeroși membri ai sindicatelor, ai organizațiilor de pensionari și revoluționari, precum și activiști de la Cluj.

”În cele două săptămâni de proteste, societatea civilă din România a făcut să vibreze o ţară întreagă, prin mesajele şi energia transmise, ridicând un semn de întrebare în rândul guvernanţilor cu privire la Roşia Montană. Şi asta pentru că, sute de oameni au ieşit în stradă cu pancarte şi steaguri si au formulat revendicări clare şi ferme pentru Roşia Montană.

„Sutele de oameni ieşite zilele acestea în stradă se alătură miilor din ultimii ani care au luptat pentru Roşia Montană. Iar rezultatele sunt uimitoare şi cu mândrie afirm că, prin spiritul civic manifestat reuşim să continuăm şi să dezvoltăm cea mai mare campanie de mediu şi socială din România. Astfel, în aceste momente de intensitate maximă, atât pentru ţară, cât şi pentru Roşia Montană, vă mulţumesc pentru solidaritatea voastră şi pentru hotărârea cu care fiecare, cu mesajul propriu, în orice colţ al ţării, în stradă, promovează Roşia Montană. Uniţi pentru libertate, vom învinge! Iar pe 28 ianuarie, împreună cu voi, voi spune răspicat “Salvaţi Roşia Montană” în Piaţa Constituţiei şi voi cere ministrului Mediului să acţioneze cu responsabilitate şi să nu elibereze acordul de mediu atât de dorit de compania minieră!” a transmis Eugen David, preşedintele Alburnus Maior.

Și nu uitați să transmiteți mai departe chemarea noastră: Veniți să spunem ministrului Mediului că NU suntem de acord cu proiectul minier de la Roșia Montană ce va afecta întreaga țară.

Precizări importante:

1. Vă rugăm să folosiţi pe durata manifestatiei doar mesaje şi însemne pe bannere, steaguri şi pancarde distribuite prin intermediul campaniei Salvaţi Roşia Montană. Suntem oameni cu cele mai diverse orientări politice, ideologice şi/sau religioase, cu viziuni economice şi sociale diferite, provenind din toate straturile societăţii şi din toate grupurile etnice. Proiectul catastrofă ce vizează distrugerea Apusenilor a avut, dincolo de toate relele, efectul pozitiv de a ne aduce împreună; haideţi să ne respectăm unii pe alţii, gândindu-ne, sâmbătă, 28 ianuarie, la ceea ce ne uneşte şi ne determină să acţionăm împreună – Roşia Montană.

2. Menţionăm că şi-au anunţat deja participarea la această manifestatie membri ai mai multor organizatii, fie ele neguvernamentale, sindicale sau de alt tip, care au considerat că, individual şi nu în numele organizatiei din care fac parte, este important să îşi arate şi cu această ocazia susţinerea faţă de cauza Roşiei Montane. Campania Salvaţi Roşia Montană s-a delimitat constant de orice implicare politică şi o face şi cu această ocazie.”

Mai multe informații despre miting, aici.

***

De o parte ”societatea civilă de bună calitate”, iar de cealaltă parte ”neaveniții” care vor să le ia locul. ”În ultima perioadă societatea civilă de bună calitate s-a retras în cochilie, este timpul să revină pentru că altfel locul ei va fi ocupat de foarte mulţi neaveniţi care se vor revendica a fi reprezentanţii societăţii civile. Avem o intelectualitate care, probabil, descurajată de criză, descurajată de unele măsuri guvernamentale, descurajată de unele poziţii ale mele, s-a retras şi nu vrea să se mai implice în viaţa socială şi politică. Este un apel, dacă vreţi, pe care îl fac, la revenirea societăţii civile de bună calitate în prim-planul vieţii politice şi sociale prin contribuţiile pe care le poate aduce”, a spus Traian Băsescu.

Practic, Traian Băsescu a reîntins mâna către intelectualii care l-au părăsit, rând pe rând. Și, făcând, ipocrit, apel la o așa-zisă solidaritate, a mai avut grijă să arunce mărul discordiei în mijlocul societății civile. Oare care e ”societatea civilă de bună calitate”, la care a făcut referire, se vor întreba unii, și cine sunt ”neaveniții”? Cel puțin în cazul ”neaveniților”, răspunsul e destul de simplu. Pentru că au ieșit în stradă. Cel puțin la Cluj, protestatarii și-au însușit deja calificativul de ”neaveniți”, la fel cum și l-au asumat pe cel de ”ciumpalaci”. De partea ”societăți civile de bună calitate” vom vedea în zile următoare cine se revendică. Dacă se mai revendică cineva.
***

Legat de revendicările ”neaveniților”, Traian Băsescu s-a referit doar la două: la propria lui demisie și la stoparea proiectului minier de la Roșia Montană. ”Nu îmi dau demisia decât dacă asta e singura soluție”, a spus referitor la prima revendicare, iar în cazul Roșiei Montana a recurs la două manipulări clasice deja ale propagandei RMGC – locurile de muncă și creșterea prețului metalelor: ”Va trebui să creăm locuri de muncă valorificând banii europeni prin crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi – de ce nu? – prin redeschiderea exploatărilor miniere care au devenit rentabile ca urmare a creşterii costului (s.a.) metalelor. Una era acum 15 ani când s-au închis aceste exploatări şi cu totul altul este preţul metalelor în momentul de faţă pe piaţa internaţională. De aceea trebuie să avem curaj să creăm locuri de muncă în minerit”.

Despre faptul că ”miile de locuri de muncă de la Roșia Montană” sunt câteva sute am mai tot scris și am prezentat studiile de fezabilitate realizate (la comanda RMGC) de firme de audit internaționale. Prețul crescut al metalelor este o altă cacealma. Dacă ar mai fi citit analizele internaționale din domeniu, ar fi găsit suficiente argumente care arată că acest preț a crescut artificial, că e o bulă care poate oricând poate exploda. Și că e puțin probabil să reziste la aceleași cotații ridicate încă 3-5 ani, cât ar trece de la avizarea proiectului până la exploatarea propriu-zisă și până la vânzarea primului lingou de aur de la Roșia Montană. Oricum, e remarcabilă prima formulare, când Băsescu vorbește despre ”creșterea costului metalelor”. Cum ar veni, ”gura păcătosului, adevăr grăiește”. Într-adevăr, costurile exploatărilor miniere nu au scăzut cu nimic.

Pentru prima dată în ultimii ani, PDL și Coaliția de Guvernare se află la mâna Opoziției. O Opoziție care, după ce a eșuat în preluarea protestelor din piețe (manifestanții delimitându-se explicit de politic) și-a schimbat tactica, încercând să negocieze, pe diferite canale cu revoltații. Cel puțin la Cluj, aceste inițiative au fost respinse, iar manifestanții s-au delimitat atât printr-un comunicat trimis presei duminică, cât și în stradă, de ”coordonarea” acțiunilor cu cele ale USL.

”Începând cu ziua de joi, 19.01.2012, s-a încercat confiscarea protestelor de către membrii şi susţinătorii partidelor politice. Metodele folosite de aceste grupuri au constat în boicotarea sloganelor care reclamau reforma întregii clasei politice, injurii, bruscări şi acuze la adreasa tinerilor non-partizani, cum că mişcarea lor ar fi comandată politic”, se arată în comunicatul asumat de grupul celor care s-au auto-intitulat ”Tinerii Mânioși”.

”Tinerii Mânioşi înţeleg Piaţa Unirii din Cluj că pe un spaţiu civic, deschis către dialog pentru toţi cetăţenii clujeni. Susţinem de 10 zile demisia preşedintelui Băsescu şi a Guvernului dar nu doar pentru ca cei care îi vor înlocui să repete aceleaşi greşeli şi să folosească aceleaşi metode ca cei prezenţi. Cerem tuturor partidelor politice să îşi asume critica venită din partea cetăţenilor şi societăţii civile.

Ne declarăm indignaţi de modul de abordare al partizanilor USL şi chemăm, încă o dată, alături de noi, pe toţi cei care cred că, pe lângă căderea acestui guvern, doresc şi o reformă profundă a clasei politice. Îi rugăm pe toţi cei neînregimentaţi politic, studenţi, profesori, artişti, elevi, muncitori şi toate categoriile sociale nemulţumite să treacă de la exprimarea pasivă a nemulţumirilor la a ni se alătura mişcării societăţii civile.

Reamintim că aceste proteste au fost iniţiate în sprijinul unui Doctor profesionist, competent şi neînregimentat politic şi nu pentru sprijinul unui partid anume.”

Cel mai probabil că acțiunile de contactare a grupurilor de protestatari nu au avut loc doar la Cluj și la fel de probabil e ca aceste tentative să fi ajuns și la urechile PDL-ului. În aceste context, demiterea lui Baconschi prin telefon (și înainte chiar de a-l anunța pe Traian Băsescu, situație total atipică în cazul înlocuirii altor miniștri ai Cabinetului Boc) capătă o altă semnificație. Cu spectrul anticipatelor deasupra capului (pe care nu le mai pot evita dacă Opoziția își dorește cu adevărat acest lucru), democrat-liberalii mai pot spera doar să-și minimalizeze pierderile (electorale). E evident însă că demiterea lui Baconschi (care a atras cea mai mare parte a antipatiilor protestatarilor în ultimele zile) e prea puțin. Pentru că, spre deosebire de Opoziție care, în acest moment, nu poate oferi decât promisiuni, Coaliția de Guvernare are pârghiile să facă mai mult decât atât. Iar lista de revendicări e lungă.

Poziția cea mai puternică (în acest moment) e a străzii. Atât Coaliția de Guvernare, cât și Opoziția fac genoflexiuni în fața ei pentru a-i câștiga simpatia. E momentul în care strada poate obține cel mai mult atât de la unii, cât și de la alții. Și nu mă refer în acest moment la măsuri populiste (măriri de pensii, salarii etc., cu care se mai pot strânge ceva voturi, dar într-o foarte mică măsură cele ale ”mânioșilor” din stradă), ci la legi, decizii și modele de dialog social real aplicabile indiferent cine va câștiga alegerile. Așadar, competiția e deschisă. Cine și ce dă mai mult? Două liste de revendicări le puteți citi aici: cea a ”tinerilor mânioși” din Cluj și cea aflată în dezbatere pe site-ul Alianței pentru o Românie Curată.

***

La Roșia Montană nu cad miniștri pe stradă. Dar, de câteva zile ninge precum în iernile copilăriei (și în cele ale poveștilor). Inevitabil, protestele și evenimentele din piețe nu pot fi ocolite din discuții. Cu atât mai mult cu cât compania RMGC a început recrutările pentru autocarele de ”mineri” pe care vrea să ducă la București, la o contra-manifestație împotriva celei programate pentru sâmbătă, 28 ianuarie, de la ora 11.00, în Piața Constituției din Capitală (detalii aici). Apelul la mobilizare a fost lansat inclusiv la slujba de duminică din noua biserică ortodoxă din localitate. Mai mult, pentru a-și ”întări rândurile” a fost reactivat și zvonul unor noi angajări în lunile februarie și martie (în urma unei promisiuni făcute, la sfârșitul anului trecut, în numele companiei, de către… primarul Roșiei, Eugen Furdui). Nu că actualii angajați ar avea ceva efectiv de lucru (de aici și ghilimelele pentru termenul ”mineri”, prea puțini dintre angajați având vreo tangență cu acestă ocupație).

Îngrijorarea celor de la RMGC e justificată. La sfârșitul anului 2009, când pentru noul Cabinet Boc se mai purtau încă discuții, Adriean Videanu (care avea să dețină ulterior funcția de ministru al Economiei)  anunța că proiectul RMGC va intra în programul guvernamental. Anii au trecut și, în această lună, compania aștepta un important document – avizul de la Ministerul Mediului. În condițiile în care stoparea proiectului de la Roșia Montană e una dintre principalele revendicări ale societății civile, e puțin probabil însă ca un asemenea act să mai fie emis foarte repede. La fel cum e puțin probabil ca în cazul alegerilor anticipate să rezulte un Guvern care să le fie la fel de favorabil ca cel actual. De altfel, efectele protestelor s-au resimțit și la bursa din Toronto, unde acțiunile Gabriel Resources (care deține 80,69% din RMGC) s-au devalorizat cu aproape 10% în ultimele zile.

”Mobilizarea” vine după ce o acțiune similară de săptămâna trecută a eșuat, stârnind acum zâmbete și ironii printre localnici. Angajați ai RMGC au fost trimiși la București, însă în momentul în care au ajuns în Piața Universității și-au pierdut avântul și s-au întors cu coada între picioare.

***

Bonus: Între timp, singurii care se bucură cu adevărat de zăpadă sunt caii Roșiei Montana.

Foto: Sebastian Florian/ clujinfo.ro

Nuanțe – Cuvintele

Mai întâi un preambul legat de nuanțe. Nu știu dacă îți mai amintești (eu am ținut minte pentru că era vorba de un text propriu) cât am discutat (în contradictoriu), în decembrie 1999, pe marginea unui cuvânt pe care îl folosisem într-un articol (”viabil” pe care doreai să-l înlocuiești cu ”vital”). Discuția a durat câteva ore și, a doua zi, am trecut pe la librărie de unde am cumpărat un DEX pentru redacție. Nu are importanță cine a avut atunci dreptate; episodul l-am reamintit pentru a sublinia că printre cele câteva obsesii pe care le am se numără (la loc de frunte) cea legată de nuanțele cuvintelor și expresiilor din limba română. Cu atât mai mult în cazul textelor scrise, unde, în lipsa tonului, se poate ajunge la interpretări dintre cele mai diferite în raport cu intenția autorului.

Astfel, primul lucru pe care l-ai remarcat în articolul la care faci referință, a fost expresia din titlu: ”profitorii sistemului”. ”A profita” (”a beneficia”, ”a folosi o ocazie sau un prilej”) nu are o conotație negativă apriorică. Conotația depreciativă (”a urmări un folos în orice împrejurare”, ”a căuta să obțină cu orice preț un câștig personal, fără a ține cont de interesele altora”) este doar al doilea sens reținut în DEX. Într-adevăr, acest sens depreciativ este indus de articol, însă doar după enumerarea argumentelor pe care le-am prezentat. Așadar reprezintă o concluzie și nu un verdict (din nou e vorba de nuanțe: în practica judiciară, procurorii și apărătorii pun concluzii pe baza probelor administrate, verdictul e dat de instanță, în funcție de argumentele și concluziile procurorilor și avocaților). Prin specificul profesiei, un jurnalist poate doar să prezinte argumente (probe, fapte, deducții) și, eventual, să pună concluzii – verdictele aparțin cititorilor.

(Și fac o paranteză, tot legată de nuanțe, pentru că unii cititori, colegi, precum și una dintre cele două persoane vizate de articol s-au arătat deranjate de duritatea termenului ”furt”, folosit tot în titlu. Pe lângă semnificația penală, în limba română există nenumărate expresii formate cu acest cuvânt – ”a fura inima”, ”a fura meserie”, ”a-l fura peisajul”, ”a-l fura somnul” etc. Inclusiv „a fura căciula”, adică ”a amăgi” sau ”a se autoamăgi”. Folosind o expresie – ”a fura frumos” – și nu doar cuvântul ”a fura”, în contextul unui articol de tip analiză/comentariu (nu într-o știre) care face referire la practici publicitare, am considerat că sensul de ”amăgire” și ”auto-amăgire” este destul de evident. Astfel, înțeleg să-mi cer scuze celor care s-au gândit – cititori, colegi, persoane vizate – la interpretarea în sens penal, subliniind că nu aceasta a fost intenția mea).

”Cine” – Oamenii

După acest preambul, să trecem la lucrurile importante. ”Cine?” și ”ce?” va fi după proteste. Mai întâi e de remarcat că încă nu suntem ”în viața de după” – protestele sunt departe de a se fi încheiat, iar dacă se încheie acum, înainte ca cei vizați să facă importanți pași înapoi, ceea ce discutăm acum va rămâne, în cea mai mare parte, o discuție strict amicală. Dar întrebările ”cine?” și ”ce?” sunt evident justificate, pentru a nu risca să ne trezim într-o bună dimineață fără președinte, fără premier, miniștri, parlamentari și alte persoane din vârful piramidei publice. Foarte mult nu mă sperie această perspectivă și cred că societatea românească e cu mult mai matură decât în urmă cu 22 de ani pentru a nu mai confunda prioritățile. Pentru a înțelege că nu trebuie să caute persoane care să schimbe sistemul, ci pentru a propune/promova persoane potrivite pentru funcțiile sistemului. Implicit, să identifice corect funcțiile sistemului (care nu sunt de ”a conduce”, ci de a asigura, corect și cu șanse egale  – ”șansele egale” nefiind însă ”egalitarism” -, educație, sistem sanitar, infrastructură, legislație, administrare publică, justiție etc.)

E drept, optimismul meu se bazează pe o aparentă utopie, având ca model (argument) auto-guvernarea civică propusă de Saramago în ”Eseu despre luciditate”, care vine după ”orbecăirea” din ”Eseu despre orbire”. Spun ”aparentă utopie”, pentru că marile cărți sunt inspirate din viața reală. Pe care nu doar că o descriu, ci și o anticipează, și, prin însăși pătrunderea lor în conștiința publică, o modelează în sensul anticipat.  Și avem destule exemple (de la zborul pe Lună, submarine, inteligență artificială, roboți etc.) în care ceea ce părea pură ficțiune/utopie literară a devenit ulterior realitate cotidiană.

Răspunsul la întrebarea ”Cine?” nu ține, așadar, de politică. Nu e vorba de Antonescu și Ponta (am mai scris despre asta), oricât de mult s-ar amăgi (la rândul lor) că ar fi așa. Și oricâți agitatori cu carnet de partid au ieșit în piețe în ultimele zile nu pentru a-și striga propriile nemulțumiri (demers civic absolut legitim), ci pentru a colora și distorsiona politic protestele. ”PDL și USL aceeași mizerie” și ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” sunt mesaje dincolo de orice echivoc pentru a exprima despre ”cine” NU e vorba.

Sistemul contestat la care fac referință nu se reduce însă doar la dimensiunea politică. Ci și la partenerii și promotorii civici ai politicului. Marile firme de PR, adverstising și lobby se află la loc de cinste printre acești parteneri sociali (poate chiar pe primul loc) ai actualului sistem politic. În numele unor companii ori investitori strategici au influențat legi și luarea deciziilor. Au mers până acolo încât să creeze o societate civilă paralelă și convenabilă (au înființat ONG-uri, fundații, asociații, grupuri ”independente”), care să mimeze susținerea publică și care să acopere vocea reală a societății civile (mai multe pe această temă, aici).

Nu faptul că ar fi colaborat cu RMGC ori cu firme de stat reprezintă o problemă (ori cu Vântu, Patriciu, Voiculescu, Păunescu jr. etc., în cazul nostru), ci modul în care au făcut-o. Câtă încredere pot să am într-o persoană care a încălcat în mod repetat regulile propriului domeniu de expertiză (mă refer la Bogdan Naumovici, iar încălcarea acestor reguli nu este o concluzie a mea, ci constatări ale unui organism profesional din domeniul lui de activitate)? Cum să analizez/interpretez ideile pe care le promovează? Ce grilă să le aplic pentru a înțelege cât mai exact ce propun? În cazul unui arhitect ori (mai ales) urbanist pot să mă uit peste ceea ce a proiectat (iar proiectele arhitecturale și urbanistice se află în strânsă legătură cu sociologia și modelele sociologice, astfel încât o asemenea evaluare poate oferi un răspuns apropiat de realitate). Publicitatea are, la rândul ei, legătură cu mentalitățile colective. Deconstrucția unor mesaje publicitare oferă, așadar, răspunsuri despre conceptele promovate (și voi reveni asupra acestei deconstrucții).

Prin excludere, e evident însă că tot nu se poate oferi un răspuns la întrebarea ”cine?”. Pentru a nu continua pe linia distructivă (generată de imensa lipsă de încredere socială), o să fac o scurtă trimitere la anul 1990. Atunci am avut ”pe cine” (Rațiu, Câmpeanu, Coposu), dar n-am avut maturitatea necesară să-i vedem. Ca oameni, dar, mai ales, modelele principiale și sociale pe care le propuneau. E posibil să mai fi fost și alții, care n-au ieșit în față sau care s-au retras prematur (e o întrebare care mă săcâie și care mi-am pus-o de mai multe ori: ce s-ar fi întâmplat dacă fracțiunea civică din FSN nu s-ar fi retras în momentul în care formațiunea și-a anunțat intenția de a se transforma în partid politic, candidând la alegeri. Ar fi putut sau nu să influențeze din interior sistemul?).

Dar asta e, acum, istorie. O să facem aceeași greșeală? Să nu-i vedem pe cei care pot aduce o schimbare reală? La propunerea ta, vin cu o contra-propunere și o provocare. Cel puțin pentru București. La sfârșitul anului trecut, președintele Asociației Salvați Bucureștiul, Nicușor Dan, și-a anunțat intenția de a candida pentru funcția de primar general al Capitalei. Nu a avut și nu are însă vizibilitatea și conexiunile lui Bogdan Naumovici, vânat de televiziuni imediat ce a ajuns în piață. Despre acțiunile celor de la Salvați Bucureștiul am mai aflat pe ici, pe colo. Pe Nicușor Dan nu-l cunosc însă și nu am idee cu ce se mănâncă. Asta e provocarea (pentru tine și alți jurnaliști din București). Un nume și o idee pot să pară puțin (la Cluj, cel puțin deocamdată, nu am nici măcar acest nume). Dar reprezintă un început. Al căutării și al unor dezbateri reale. Ăsta e job-ul nostru, al celor care ”zâmbim și îi contrăm răbdători pe oricine sugerează măcar că am avea vreun interes în chestiunile pe care le susținem”, cu mai multă sau mai puțină patimă. E un rol (și o responsabilitate) în care am rămas destui de puțini, iar unii dintre noi conectați la aparate.

”Ce” – Studiu de caz

În fine, am ajuns și la ”ce?”. Discuțiilor teoretice le contrapun un studiu de caz. Pentru a înțelege de ce platforma ”Împreună 2012” (ideile + oamenii care le promovează, referindu-mă acum strict la Bogdan Naumovici) nu reprezintă pentru mine o schimbare. În primăvară se împlinesc 10 ani de când urmăresc cazul Roșia Montană. E vorba de zeci de drumuri, sute (fără nici cea mai mică exagerare) de interviuri, discuții, participări la dezbateri și conferințe publice pe această temă. Studii comparative cu alte cazuri din lume. Cărți, documente de arhivă, procese, corespondențe diplomatice citite. Participări la protestele publice și monitorizarea (atât cât o poate face un singur om) a articolelor apărute în mass-media autohtone și internaționale. De la începutul anului m-am mutat pur și simplu la Roșia Montană pentru a urgenta finalizarea unei cărți pe această temă. Cu riscul (inerent) de a nu avea dreptate, afirm că ceea ce se întâmplă la Roșia Montană este imaginea a ceea ce s-a întâmplat în societatea românească în ultimele două decenii (cu toate problemele ei sistemice – politice, sociale, economice, culturale, de mediu).

Iar această imagine se suprapune într-o mare măsură peste ceea ce propune manifestul ”2012 – Sfârșitul lumii lor”. Am mai făcut referire la paragraful următor. ”Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.”

La Roșia Montană, statul (primarul, consilierii locali și județeni, angajații ministerelor, legile) nu mai e stăpân. Ci un angajat. Angajatul însă al unei firme private. Al unei corporații. Banii sunt la această companie. Asupra statului, societatea civilă încă mai are mijloace de control (și sancțiune). Pe care însă nu le folosește suficient ori pe care doar acum învață să le folosească cu adevărat. O companie privată îți râde în față. Și cedează din bani (plătește) doar atât cât consideră necesar. ”Asistența socială” îmbracă astfel cele mai ciudate forme. Și se rezumă la fârâmituri. Am întâlnit persoane care s-au angajat la RMGC în urma unor intervenții ale primarului. De altfel, de cei mai mulți dintre angajați, RMCG nu are nevoie pentru a-și desfășura activitatea. Sunt oameni care mută zăpada de pe o parte pe alta a drumului ori se plimbă în sus și în jos pe uliță cu câte o scândură în spate. În vară coseau și curățau buruienile pe marginea șanțului. S-a ajuns la situația în care între a fi angajat la Primăria Roșia Montană și a fi angajat la RMGC nu e o prea mare distincție. Dacă e necesară efectuarea unei lucrări publice pentru care Primăria nu are suficienți angajați, RMGC îi sare în ajutor.

Ziua localității Roșia Montană e declarată oficial ”Ziua Minerului”, o sărbătoare câmpenească, cu mici și bere, în luna august. Asta chiar dacă ”Ziua Minerilor”, mai exact Sfânta Varvara, e pe 4 decembrie, iar atestarea documentară a localității (cea mai veche atestare documentară a unei localități din România) este pe 6 februarie (în urmă cu 1881 de ani). Holurile Primăriei sunt pline de panouri publicitare cu fotografii de la petrecerea din august, în timp ce despre celelalte două date nu există vreo mențiune, cât de mică. Inutil a mai specifica cine suportă financiar ”distracția” din august.

Tot în parteneriat public-privat, RMGC intenționează să renoveze și să dea în funcțiune două unități hoteliere în localitate (aspect despre care am mai scris). Nu doar că acest lucru crează o concurență neloială între ”investitorul strategic” și localnicii care au fost blocați în a-și dezvolta propriile afaceri de turism, ci menține și accentuează starea de dependență față de companie. O dependență întreținută, repet, cu fârâmituri (salariile a 20-30 de angajați pe o lună sunt echivalentul a unei singure difuzări ale unui clip publicitar de 30 de secunde pe un post comercial de televiziune, la o oră de maximă audiență).

Un astfel de sistem de ”angajare” a statului îl consider ca fiind defect. De ce citesc paragraful în cauză într-o asemenea grilă am arătat mai sus: pentru că unul dintre inițiatorii manifestului ”2012 – Sfârșitul lumii lor” a avut propria contribuție la crearea acestei stări de fapt. Statul nu poate fi de-responsabilizat de atribuțiile lui (iar responsabilizarea nu trebuie confundată cu centralizarea). În cazul Roșia Montană au fost propuse sisteme alternative de dezvoltare (bazate pe micile inițiative private – turism, agricultură, micro-industrie alimentară, prelucrarea lemnului), însă vizibilitatea și dezbaterea lor este mult îngreunată de un blocaj mediatic aproape generalizat. Conceptul de ”economie locală” (în care se încadrează și soluția alternativă pentru Roșia Montană) lipsește aproape cu desăvârșire din dezbatarea publică autohtonă. E un concept care presupune descentralizarea, dar care nu anulează responsabilitățile statului (de asigurare a infrastructurii, de adoptare a legislației care să permită rezolvarea directă – de către comunitate – a necesităților sociale, fără a mai trece prin pârghiile birocratice, consumatoare de resurse și generatoare de corupție).

Răspunsul la ”ce?” nu se găsește, așadar, în mâinile unei elite care să decidă plenar la nivel macro-economic și macro-social, ci în ale unui grup care să creeze cadrul necesar pentru găsirea micro-soluțiilor pentru fiecare comunitate în parte. Comunitatea locală, care își cunoaște mult mai bine resursele și necesitățile și ale cărei decizii nu sunt biasate agresiv, va găsi mult mai repede soluțiile specifice. Nu o elită generică trebuie să căutăm, ci o elită responsabilă.

Punct și virgulă

Tolo (și sper că se înțelege că și acest răspuns, la fel ca textul tău adresat mie, a fost tot un pretext pentru dezbatere), nu pot decât să remarc (bucuros) că suntem (la fel ca până acum) de aceeași parte a baricadei (generice, la rândul ei). Că avem aceleași întrebări la care căutăm răspunsuri. Iar faptul că răspunsurile fiecăruia sunt diferite și/sau chiar contradictorii nu înseamnă că unul (sau altul) ar fi influențat de alte interese decât cele pe care ni le-am asumat în momentul în care ne-am ales și asumat job-ul. Că eu sau tu avem dreptate e o abordare cu o relevanță prea mică, atâta vreme cât prin însăși natura job-ului nu putem pune decât concluzii, nu verdicte. Și, cum la rândul lor, verdictele pot fi corecte sau greșite, implicit nu vor putea ”să dea dreptate” unuia dintre noi decât într-un mod relativ. Iar acest relativism este crucea pe care ne-am asumat-o (pentru că niciodată nu vom avea vreo confirmare, alta decât cea strict interioară, a fiecăruia), dar și salvarea (atunci când greșim).

+ Click pe grafic pentru mărire +

În sfârșit, legea sănătății are șanse să intre într-o dezbatere adevărată, dar primul eșec nu înseamnă că privatizarea trebuie abandonată cu totul.

Privatizarea serviciilor de urgență ar fi complicată din mai multe motive:

1. Spre deosebire de cazul spitalelor, în cazul urgențelor nu pacientul alege furnizorul de servicii și “dispeceratul”. Deja, cel mai important avantaj al competiției libere dispare.

2. Urgențele nu ar fi plătite de casele private de asigurări, capabile să introducă un filtru suplimentar, ci “de la buget”. Dispare și al doilea avantaj al competiției libere.

3. Însă, cel mai important lucru este că sistemul de acum funcționează bine, iar o schimbare ar presupune prea multe riscuri, fie că sunt de concept fie de aplicare. Cât timp, lucrurile funcționează eficient, deschiderea pieței urgențelor nu e o – pardon – urgență.

Înseamnă asta că toate serviciile private finanțate public ar fi dăunătoare? Argumente pro și contra sunt multe, dar exemple sunt puține.

Unul este stomatologia. Aici, costurile per medic sunt de patru ori mai mici decât în sistemul public iar câștigurile – de două ori mai mari. Raportul de eficiență de unu la opt nu poate fi justificat doar prin presupusa “complexitate” a intervențiilor din sistemul public. Însă stomatologia nici nu are pretenția de “universalitate”. Cu siguranță, într-un sistem de de decontări prin casa de sănătate ar fi ajuns să coste mai mult

Iată însă un studiu de caz destul de puțin cunoscut: În 2004, a început liberalizarea serviciilor de dializă, adică au fost acceptați operatori privați la decontare. Prețurile au scăzut de la 140 de euro pentru o ședință de hemodializă la doar 110, adică cu mai mult de 20%. Calitatea serviciilor a crescut incredibil. Apoi, din 2005 până acum, prețurile au crescut cu doar 10 euro, la 120 de euro. Deci, cu 1,5% pe an, mai lent decât inflația din zona euro și mult sub ritmul de creștere a salariilor, care între timp s-au dublat.

Există însă și contraexemple: îngrijirile la domiciliu sunt aproape monopolizate de o firmă care primește trei sferturi dintre decontările casei de asigurări și care nu se jenează să raporteze un profit cât jumătate din cifra de afaceri. Într-o activitate intensivă în muncă, această marjă nu poate fi explicată prin mecanismele pieței. Oricând va fi cineva dispus să facă treaba mai ieftin sau să ofere servicii mai bune de aceiași bani. În cazul de față, “avantajul competitiv” este rețeaua de informare și vânzări, care are acces la pacienți ușor-de-convins înainte ca aceștia să afle că au mai multe opțiuni. Urmează prestarea de servicii fictive, chiar și după decesul pacientului, sub ochii îngăduitori ai singurei case de aigurări!

Vestea bună este că, în cazul existenței caselor de sănătate concurente, aproape nimeni nu ar lucra cu un astfel de furnizor de servicii, de teamă să nu-și piardă o parte din pacienți.

Vestea proastă…

România Liberă: Morţi îngrijiţi la domiciliu pe banii statului

Cum v-au pregătit cei de la Alicia Medical Expert înainte de prima zi de muncă?

Eram coordonator în Spitalul Judeţean Ilfov şi trebuia să conving pacienţii să intre în programul de îngrijire al firmei. Dacă pacientul accepta, completam dosarul. Apoi mergeam cu fişa de recomandări, completată cu numele şi datele personale, la medic. El ştampila, semna, apoi eu, după biletul de externare, copiam diagnosticul şi treceam numărul zilelor de îngrijiri la domiciliu şi manevrele.

Dumneavoastră făceaţi acest lucru? Pe fişa deja semnată şi parafată de medic?

Da. Nu accepta firma recomandare scrisă de medic, pentru că el îţi recomanda o anumită perioadă, un anumit număr de zile. Îi recomanda poate doar şapte zile şi doar trei-patru manevre. Firma trebuia să se lungească.

Cu cât lungeaţi de obicei?

Depindea foarte mult de diagnostic. Dacă omul era în fază terminală, poate medicul îi recomanda 10 zile de perfuzie. Sau 10 perfuzii, una la trei zile. Treceam una pe zi, timp de 30 de zile. Dar nu se duceau asistentele noastre în fiecare zi.

Ce se întâmpla în cazul în care un pacient se răzgândea?

Dacă pacientul se răzgândea, se mergea mai departe, nu se ţinea cont. Firma mergea cu el înainte. Banii erau încasaţi în continuare de la Casă.

Alina Ion este secretar general-adjunct în PDL. Cât aţi lucrat acolo, ştiaţi acest lucru?

Da, ne spunea des. Iar când erau alegeri ne-a dat telefon acasă şi ne-a spus să mergem în faţa Sălii Palatului, ca susţinători. Acolo ne-au dat veste, baloane cu PDL. Am aplaudat, am scandat, exact ca pe timpul lui tata-mare. Plus că făceam liste pentru partid.

Ce fel de liste?

Fiecare coordonator din spitale avea o agendă cu pacienţii pe care-i convingea să intre în programul de îngrijire al Alicia Medical. Şi căutam în agendă şi făceam liste pentru susţinerea partidului, cu numele pacienţilor, codul numeric şi semnătura.

Semnătura cui?

A pacientului.

Semnaţi dumneavoastră în locul lor?

Da, de multe ori căutam în arhive în acordul pe care îl semnau ei în spital că acceptă să fie îngrijiţi de Alicia Medical, puneam foaia pe geam şi copiam ca să fie cât de cât identică cu semnătura.

Ce făceaţi cu aceste liste?

Le lua Alina. Pentru susţinerea partidului, atâta ştiam noi. Ne spunea că fără partid n-o să facem nimic, că fără partid ne ducem dracu’.

Comentarii pe riscograma

Și nu că mi(ne)-ar  fi dor de discursurile și hăhăiturile prezidențiale, cu atât mai mult cu cât arareori s-a întâmplat să fie vreo vorbă ”de bine”. Însă, după 10 zile de proteste și încă o săptămână de mitinguri deja anunțate, o poziție publică a lui Traian Băsescu devine urgentă. Înainte de a se ajunge la ceea ce ar amplifica la maxim efectele protestelor – greva generală.

”Cu ce trece mirosul de ceapă? Cu usturoi. Dar cel de usturoi? Cu timpul”. Nu suntem într-o astfel de situație, iar dacă președintele României crede că amânarea va rezolva problemele se înșeală. Nici zăpada, nici frigul și nici timpul nu vor pune capăt mirosului de usturoi și nemulțumirilor. Dacă se va uita peste protestele anunțate pentru săptămâna viitoare va vedea diversitatea acestora, de la sindicatele din educație la Cartel Alfa, de la asociațiile de revoluționari la cele ale militarilor disponibilizați și până la Roșia Montana. E previzibil că sindicatele, asociațiile, ong-urile vor ajunge să se suțină unele pe altele. Iar acestă solidaritate, este, cum spuneam, un drum la capătul căruia se află greva generală.

În aceste condiții își mai permite domnul președinte să tacă în continuare? Ori, poate, asta e ultima surpriză a lui Băsescu: a demisionat deja, dar n-a spus nimănui.

E un fragment din manifestul ”2012 – Sfârșitul lumii lor”, inițiat de un grup de oameni care pretind că ”n-au aparținut niciunui partid politic și, în general, au o reputație de învingători în breslele lor”, ”fac parte din categoria 35+ a neimplicaților din ultimul deceniu și jumătate” și care ”nu s-au decis dacă inițiativa lor să fie civică sau politică”. În fruntea listei inițiatorilor, se numără publicitarii Aneta Bogdan și Bogdan Naumovici.

Despre Bogdan Naumovici și contractul lui pe 3 ani cu RMGC, din care va încasa 1,35 milioane de euro (la care se poate adăuga un bonus de succes de 800.000 de euro) am mai scris (vezi facsimil dintr-un MD&A al Gabriel Resources, în care se face referire la acest contract de publicitate). Asupra cazului RMGC voi insista, pentru că îl cunosc mai bine.

În privința moralității cu care Bogdan Naumovici s-a achitat de contract stau deciziile Comitetului Etic al Consiliului Român pentru Publicitate care a calificat trei dintre spoturile campaniei RMGC ca fiind ”publicitate mincinoasă”. Asta e ceea ce Naumovici anunța, în momentul semnării contractului, ca fiind o ”campanie de informare”. Cele trei cazuri (care promovau beneficiile Statului Român, numărul real al locurilor de muncă și sumele investite de RMGC în patrimoniul cultural) nu sunt singurele miniciuni ale campaniei publicitare ale RMGC. Nu voi relua și alte minciuni, pentru că acestea (confirmate de o instituție neutră, mai degrabă favorabilă publicitarilor) sunt suficiente pentru a demonstra lipsa de scrupule a celor care coordonează campania atunci când e vorba de a-și vedea ”portofelul plin”. Din aceeași ”campanie de informare” mai menționez însă doar avalanșa de ”scrisori de susținere pentru Traian Băsescu”, trimise de în toamna anului trecut de către tot felul de ONG-uri înființate de RMGC pentru a-i susține interesele, după ce președintele a început să facă publicitate explicită proiectului.

”Bezna” asupra modului prin care RMGC a ajuns să dețină o pseudo-licență de exploatare la Roșia Montană este întreținută prin secretizarea contractului (ceea ce s-a făcut public este contractului de societate, ceea ce e cu totul altă ”mâncare cu cianură”). Că, de fapt, RMGC nu are nicio licență valabilă (așa cum pretinde și de care s-a folosit pentru a obține tot felul de acte și pentru a bloca orice dezvoltare alternativă a localității) a fost confirmat în această lună de către Ministerul Mediului. Într-un răspuns adresat ASE (vezi facsimil), reprezentanții ministerului scriu negru pe alb: ”licența de exploatare se poate acorda numai după ce s-a depus un studiu privind impactul asupra mediului și a fost însușit de autoritatea competentă de mediu, adică numai după ce s-a emis acordul de mediu (s.a.)”.  Invocând așa-zisa licență, Consiliul Local Roșia Montană a aprobat în 2002 un PUG prin care zona era declarată mono-industrială, pretext pentru a respinge orice inițiativă de dezvoltare bazată pe turism, agricultură, prelucrarea lemnului etc. Anulat, definitiv și irevocabil de către instanțele de judecată, PUG-ul a fost reconfirmat (!!!) în 2009 de către Consiliul Local.

”Neatenția păgubașului” e întreținută de aceeași campanie publicitară mincinoasă dublată (prin sumele ”investite” cu această ocazie în mass-media autohtone) de o blocadă aproape cvasi-generalizată în presa mainstream a articolelor și materialelor critice la adresa proiectului RMGC.

Așadar, avem toate cele trei elemente ale hoției (portofelul plin, bezna și neatenția păgubașului) menționate de manifestul ”2012 – Sfârșitul lumii lor”. Iar Bogdan Naumovici, semnatar al manifestului, este partener (contra unei sume cu șapte cifre, în euro) la această hoție!

***

Să mergem mai departe cu manifestul. ”Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.”

Aparent, sună foarte frumos. În fapt, ceea ce transmite acest fragment nu e ideea de control civic, ci, atenție, de-responsabilizarea Statului. Și mutarea acestei responsabilități asupra ”fiecăruia dintre noi”. Dar cine sunt acești ”fiecare dintre noi”? Să revenim din nou la Roșia Montană și RMGC. Ani buni, propaganda companiei a susținut că în Roșia Montană nu se poate face turism. Cum în localități din zonă (Albac, Rimetea, Galda, Arieșeni), unde o asemenea dezvoltare nu a fost blocată și care nu au nici pe departe potențialul Roșiei Montana, turismul a explodat, RMGC și-a schimbat discursul. Mai mult, în parteneriat cu Primăria, a anunțat că va renova și va deschide două unități hoteliere (în fosta școală și fosta clădire a Primăriei).

„Ne gândim la un turism cultural, dar şi unul montan de agrement. De aceea, vom crea în parteneriat cu Consiliul Local două hoteluri, în aşa fel încât turismul pe care ni-l dorim cu toţii să aibă o bază reală de discuţie”, a declarat, recent,  Adrian Gligor, vicepreşedinte Patrimoniu RMGC. Ce avem aici? Un stat de-responsabilizat (parteneriat public-privat, cercetările arheologice și amenajarea obiectivelor turistice făcute de către un investitor privat). Ce rezultă? O imensă și grotescă mizerie. Localnicilor li s-a interzis de zece ani orice investiție în turism (nu li s-au eliberat autorizații de construcție, nu au putut accesa fonduri europene și nu au putut angaja credite). Companiei RMGC i s-au acordat însă clădiri aflate în proprietate publică pentru a amenaja hoteluri – asta chiar dacă, anterior, au existat solicitări din partea societății civile pentru a-i pune la dispoziție aceleași clădiri pentru a le reabilita!

Localnicii au fost împiedecați să-și dezvolte propriile activități de turism, dat statul de-responsabilizat (Primăria Roșia Montană) ajută un ”investitor” privat să facă turism. Obligându-i pe oamenii care aveau propria șansă la o dezvoltare independentă să se mulțumească cu un statut de angajat pe doi lei la RMGC. Și să privească asta ca fiind o binefacere!

***

Inițiativa ”Împreună 2012” seamănă, al naibii de mult, cu o altă inițiativă, aparent civică, lansată tot pe rețelele de socializare, în toamna lui 2009, ”Treziți-vă! Asta nu e România NOASTRĂ!”. Alternativa era o România condusă după modelul corporatist. Un stat minimalist și de-responsabilizat. Coincidență, sau nu, inițiativa a fost lansată tot de un specialist în PR, Alexandra Svet. Să fie inițiativele de acest fel, sfârșitul hoției? Nicidecum. Ar fi doar hoții mult mai frumos împachetate și comunicate. Într-atât de frumos, încât să ajungi să le mulțumești pentru că te-au furat.

***

Bonus: O mostră perfectă pentru cine sunt acei ”noi” la care se referă Naumovici

***

Extra-bonus: Două imagini și o întrebare: ați da un munte precum cel din prima fotografie, pentru cele câteva grame de aur din a doua fotografie? (povestea celor două fotografii, cu altă ocazie)

Foto: Sebastian Florian/ Clujinfo.ro

***

Notă: În varianta inițială acest text a avut scurte referiri și la o altă persoană de pe lista semnatarilor manifestului ”2012 – Sfârșitul lumii lor”, care s-a arătat ofensată de menționare. Cum se poate vedea și din schimbul de replici cu Cătălin Tolontan (aici și aici), tema articolului este modul în care oamenii din publicitate se implică în dezbaterea civică și politică. Cum scopul articolelor din această serie este unul principial (și nicidecum atacul la persoană) am eliminat acest nume, considerând că acest lucru nu influențează cu nimic sensul textului.

Motivul sunt jignirile pe care lideri ai PDL, în frunte chiar cu Baconschi le-au adus manifestanților. Baconschi i-a numit pe aceștia ”derbedei înarmați”, ”bătăuși scoși pe străzi”, ”populație imbecilizată de televiziuni”, ”mahala ineptă și violentă”. Senatorul PDL Iulia Urban i-a calificat ”viermi”, iar un alt lider PDL ”ciumpalaci”. Platforma ”Noua Republică”, grup care se autoproclamă ca reprezentând ”civismul autentic”, în fapt susținător ideologic al politicilor lui Traian Băsescu și ale PDL, a plasat, de asemenea, protestele din București ”între o Atenă comunistoidă și o Londră huliganică”.

În declarații făcute pentru mass-media, ulterior refuzului organizațiilor civice de a da curs invitației primite, Teodor Baconschi a afirmat, din nou arogant, că ”nu se consideră vinovat”. Domnul Baconschi se pare că nu a înțeles însă un lucru: că el, în numele PDL, a lansat invitația. Că PDL și Coaliția de guvernare sunt responsabili pentru starea actuală a lucrurilor și că unul dintre motivele principale care au scos lumea în stradă a fost tocmai disprețul arătat față de dialogul social, inexistent în ultimii ani. Că PDL și Coaliția de guvernare au nevoie de dialog. Că nu se află într-o poziție de forță, așa cum, probabil, se iluzionează în continuare Că într-o astfel de situație e necesar să-ți torni cenușă în cap și să-ți ceri scuze, nu să-i scuipi în față pe cei din stradă și apoi să te declari ”nevinovat” pentru că cei înjurați refuză să se așeze la aceeași masă cu tine. Prin acestă declarație, Teodor Baconschi și cei care l-au desemnat drept ”inițiator al dialogului social din partea PDL” continuă să fie complet rupți de realitate. Și (nimic nou sub soare) iresponsabili.

***

Mai jos puteți citi lista nemulțumirilor exprimate de reprezentanții societății civile care au semnat comunicatul de presă, precum și lista semnatarilor.

Nemulțumirile împotriva cărora se protestează:

1. Impotriva comasarii alegerilor, un abuz la adresa principiilor democratice.

2. Impotriva coruptiei si ineficientei in general, inclusiv din sistemul sanitar. Impotriva periclitarii unui sistem care functioneaza: SMURD.

3. Impotriva ineficientei gestionarii fondurilor publice si mai ales a celor europene.

4. Impotriva subfinantarii educatiei in favoarea armatei si a serviciilor secrete.

5. Impotriva abuzurilor politicienilor asupra mediului inconjurator: impotriva taierilor ilegale de copaci, impotriva gunoielor care acopera jumatate din tara, impotriva introducerii vanatorii in ariile protejate, s.a.

6. Impotriva proiectului de la Rosia Montana si a implicarii Presedintelui Basescu in sustinerea si promovarea fatisa a unui interes privat.

7. Impotriva distrugerii patrimoniului arhitectural national prin complicitatea autoritatilor cu interese imobiliare nelegitime.

8. Impotriva arogantei si dispretului clasei politice fata de aplicarea legilor transparentei si impotriva blocarii accesului publicului la luarea deciziilor.

9. Impotriva incalcarii drepturilor si libertatilor categoriilor defavorizate si ale minoritatilor.

10. Impotriva abuzurilor fortelor de ordine si impotriva incalcarii, in mod repetat, a dreptului la exprimarea opiniei si a dreptului de a protesta.

11. Impotriva abuzivei asumari de raspundere a Guvernului in chestiuni vitale pentru societate, care ar trebui sa faca obiectul dezbaterilor amanuntite in Parlament, impotriva abundentei de ordonante de urgenta si a lipsei dialogului social real. Impotriva adoptarii legislatiei in lipsa studiilor de impact si impotriva modificarii, in mod repetat, a legislatiei, fapt care produce haos.

12. Impotriva comportamentului abuziv si antidemocratic al Presedintelui Basescu si al altor lideri politici.

13. Impotriva inechitatii in societate, a distantei uriase intre saracii si bogatii din Romania, intretinuta de toata clasa politica.

14. Impotriva tendintei in crestere, de ignorare a cadrului legal al transparentei administrative si a formularii politicilor publice, care au redus majoritatea consultarilor cu societatea la gesturi pur formale, atunci cand acestea nu au fost chiar eliminate cu desavarsire.

In aceeasi masura, ne exprimam revolta si ingrijorarea fata de calitatea slaba a liderilor politici din opozitie, complici la fenomene pentru care invinuim si puterea, cum ar fi politizarea administratiei locale, nepotismul, coruptia, traseismul politic si incapacitatea de a reforma partidele din care fac parte.

Organizații semnatare (și reprezentanți):

Oana Preda, Centrul de Resurse pentru participare publica – CeRe

Ioan Tanase, Asociatia Nationala a Birourilor de Consiliere pentru Cetateni – ANBCC

Diana-Olivia Hatneanu, Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki

Costel Popa, Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis

Liviu Mihaiu, Asociatia Salvati Dunarea si Delta

Lavinia Andrei, Terra Mileniul III

Alina Mungiu Pippidi, Societatea Academica din Romania

Payer Maria Magdalena, Asociatia Heidenroslein

Georgiana Iorgulescu, Centrul de Resurse Juridice

Ioana Avadani, Centrul pentru Jurnalism Independent

Violeta Alexandru, Institutul pentru Politici Publice – IPP

Mihai Bumbes, Asociatia Miscarea Civica Militia Spirituala

Ionut Sibian, Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile

Claudia Pamfil, Grupul pentru Dezvoltare Locala

Mircea Toma, Agentia de Monitorizare a Presei Active Watch

Miruna Ralea, Asociatia Alma-Ro

Christian Mititelu, Alianta Civica

Viorel Micescu, CENTRAS

Cristian Pirvulescu, Asociatia Pro Democratia

Madalina Mocan, Centrul Ratiu pentru Democratie

Ruxandra Sasu, Fundatia PACT

Mircea Ilie, Viitor Plus – Asociatia pentru Dezvoltare Durabila

Doru Mitrana, Asociatia Mai Mult Verde

Stefana Bianu, RPER-Fr “Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie”

Vasile Ernu, Critic Atac

Voicu Radescu, Green Hours

Eleonora Mircescu, Ecotop Oradea

Nicusor Dan, Asociatia Salvati Bucurestiul

Doru Trasca, Asociatia “Ecologie-Sport-Turism”

Dragos Patraru, Asociatia altPHel

Cosmin Pacuraru, Asociatia PUBLICMEDIA

Liana Buzea, Asociatia EcoAssist

Bako Mihaly, Fundatia Strawberrynet

Viviana Anghel, Asociatia Pro Democratia Club Bucuresti

Vlad Tocaciu, Fundatia Speranta Sf. Stefan

Dan-Calin Tocaciu, Asociatia “Valea Soarelui”

Codru Vrabie, Asociatia EPAS

Sorin Dumitrascu, Federatia Sindicatelor din Administratia Nationala a Penitenciarelor

Raluca Dan, Asociatia Re.Generation

Anca Gheorghica, Asociatia Mai Bine

Nicoleta Robciuc, Clubul Ecologic Origini Verzi Suceava

Doru Trasca, Asociatia Ecologie-Sport-Turism

Eleonora Mircescu, ECOTOP Oradea

Felicia Ienculescu-Popovici, Asociatia Greenitiative

Pe site-ul organizației, care se dorește a fi o alternativă civică la actualul sistem politic autohton, acest paragraf a dispărut, la secțiunea ”Reacție rapidă”, rămânând doar restul comunicatului de presă intitulat ”Noua Republică acuză violențele vandalilor și incompetența Guvernului”. Un comunicat în care, după ce se solicită demisia ministrului Traian Igaș, se mai arată că ”În acelaşi timp, Noua Republică pledează pentru reîntoarcerea la civismul autentic, radical diferit de huliganismul şi vandalismul arătat de manifestanţii din noapte de 15 spre 16 ianuarie”.

Acestui newsletter și comunicat de presă îi adaug o informație din Roșia Montană, conform căreia un grup de angajați ai RMGC au pornit către București cu un microbuz. Potrivit unei surse, aceștia ar fi membri ai ONG-urilor înființate de RMGC pentru a le susține proiectul, în timp ce o a doua sursă susține că ar fi vorba de angajați de la pază și administrativ, care vor trebui să asigure protecția sediului din București al firmei. Cum a doua ipoteză e puțin plauzibilă (anii în care instituțiile publice erau apărate cu ”mineri” au cam apus), prima variantă e cea mai apropiată de adevăr. Și anunță preconizatul ”dialog social” pe care Teodor Baconschi îl va iniția din partea PDL cu ”românii de bine”. Cum una dintre principalele revendicări ale protestatarilor din Cluj, București, Alba Iulia, Timișoara, Iași și alte orașe din țară este stoparea proiectului minier de la Roșia Montană, e de așteptat ca ONG-urile aflate pe statele de plată ale RMGC să se înființeze la ”dialogul” cu Baconschi. La fel cum Noua Republică va reprezenta ”civismul autentic”.

Dacă își închipuie cumva că o asemenea mimare a dialogului cu societatea civilă mai înșeală pe cineva, atunci reprezentanții PDL greșesc amarnic. Și o vor face pe pielea lor.

***

PS: În privința scopului cu care angajații RMGC din Roșia Montană au fost deplasați la București mai există și o a treia ipoteză: aceea de a-i provoca pe pe manifestanții care solicită stoparea proiectului. Asta s-ar chema deja iresponsabilitate.

Reiau lista revendicărilor protestatarilor de la Cluj, cu câteva comentarii. Mai întâi lista care a circulat printre protestatari.

1. Demisia președintelui Traian Băsescu
2. Demisia Guvernului
3. Crearea unui sistem de sănătate echitabil și în folosul cetățenilor
4. Suplimentarea bugetului pentru educație la 6% din PIB
5. Majorarea pensiilor
6. Majorarea salariilor cu 25%
7. Anularea contractului cu Roșia Montană Gold Corporation
8. Anularea PUG-ului care declară Roșia Montană zonă mono-industrială
9. Anularea comasării alegerilor
10. Respingerea proiectului de modificarea a Legii Minelor nr. 85/2003
11. Depolitizarea TVR.

Bun. Punctele 1) și 2) rămân în suspensie. Pentru a fi șterse de pe listă e nevoie de mult (mult, mult) mai mult decât promisiunea îndeplinirii punctului 3). Punctele 4-6) reprezintă solicitări bugetare. În cazul lor trebuie elaborat un calendar fix, a cărui neîndeplinire să reactiveze în orice moment punctele 1-2) (asta și în condițiile în care cei care nu respectă calendarul vor fi succesorii lui Băsescu și Boc, indiferent de culoarea lor politică).

Puncte 7-8 și 10) fac parte din ”pachetul Roșia Montană”, pentru care s-a manifestat în ultimele zile la Cluj, București, Iași, Timișoara, Alba Iulia (vezi imaginile de mai jos), iar pe parcursul anului trecut în numeroase alte localități din țară. ”Pachetul Roșia Montană” în sine este, însă, mult mai extins și mai cuprinde:

1) respectarea și punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile luate în acest caz (anularea certificatului de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, anularea certificatului de urbanism, anularea PUG-ului);

2) respectarea opiniei marii majorități a specialiștilor care s-au exprimat în acest caz (de la Academia Română, la profesorii de la ASE, UBB, ”Ion Mincu” și alte universități din țară, a cercetătorilor din Ad-Astra, a arhitecților și experților din ICOMOS, OAR, UAR etc.), care arată că proiectul este unul dezastruos din punctele de vedere al mediului, patrimoniului cultural, economic și social;

3) continuarea demersurilor de către Ministerul Culturii, pentru includerea Roșiei Montana în patrimoniul UNESCO.

La punctul 9), pe lângă renunțarea la comasarea alegerilor, trebuie să se renunțe și la validarea alegerii primarilor dintr-un singur tur de scrutin, chiar dacă cel aflat pe primul loc nu întrunește 50%+1 din voturi; de asemenea, Legea electorală necesită modificări care să transforme votul în unul cu adevărat uninominal, pe bază de mandat imperativ (implicit posibilitatea ca alegătorii dintr-un colegiu să-și poată revoca reprezentantul dacă acesta își încalcă mandatul imperativ).

Punctul 11) este suficient de clar încă din 1990.

La aceste puncte, aș mai adăuga cel puțin încă unul: retragerea definitivă de către Ministerul de Interne a proiectului de lege referitor la adunările publice (proiectul fiind într-atât de nedemocratic încât, așa cum s-a văzut deja, o dezbatere publică este pierdere de vreme – asta nu înseamnă că Legea 60/1991 nu poate suferi unele îmbunătățiri, în special prin acceptarea unui termen rezonabil – de ordinul orelor, maxim o zi – pentru declararea adunărilor publice).

Astea sunt revendicările de la Cluj. Dar lista rămâne deschisă. Repunerea în funcție a lui Arafat este o concesie prea mică pentru a renunța la celelalte solicitări. E doar vârful icebergului, care a scos lumea în stradă în ultimele zile.

***

PDL, Băsescu și Boc să nu se iluzioneze că un dialog social, purtat de Teodor Baconschi cu așa-zișii reprezentanți ai societății civile promovați de mass-media, poate induce în eroare. Societatea civilă s-a aflat și se află în stradă în aceste zile. Acestor oameni trebuie să le răspundă, iar Teodor Banconschi e cel mai inadecvat personaj ales să fie trimis la ”dialog”. Desigur, poate mima dialogul, dar să nu se mire atunci că lumea va continua să iasă în stradă. Pentru că problemele de sistem sunt prea mari pentru a se mai putea mima și ”raporta” rezolvarea lor.

***

București

Cluj

Iași

Timișoara

Pentru că Băsescu este doar factorul catalizator. Imaginea și simbolul unui sistem. Cel mai mic numitor comun. De aici încolo, fiecare are propriul motiv (sau propriile motive). Dar reporterii de teren (majoritatea acestora) nu au curiozitatea de a afla care sunt acestea. Ce se ascunde în spatele sloganurilor. Și nici editorii și redactorii șefi care îi coordonează nu manifestă vreun interes în acest sens. De ce să-și mai bată ei capul cu asemenea ”amănunte”, când audiența și traficul sunt asigurate de imaginile cu violențe?

Astfel nu e de mirare că apar interpretări de genul că ”se protesetează doar de dragul de a se protesta”, că ”se fac jocurile Opoziției”, ori că ”nu ies în stradă, că eu n-am nimic de-a face cu huliganii ăia care se bat cu jandarmii”.

Cel puțin la Cluj, mobilizarea pentru primele acțiuni de solidarizare cu Raed Arafat și problema SMURD-ului a venit din partea celor care și-au făcut ”antrenamentul” la protestele legate de Roșia Montană (despre ce au în comun cazurile Arafat și Roșia Montană, dincolo de Băsescu, aici). Astfel că nu e de mirare că banerele și steagurile cu ”Salvați Roșia Montană!” le concurează pe cele cu ”Jos Băsescu!” (iar mesaje pe aceeași temă au fost afișate și la București, Iași, Alba Iulia). Câțiva jurnaliști consemnează ”amănuntul”. Majoritatea, însă, nu văd decât jos: Băsescu, Boc, PDL, javră ordinară.

Unii țin neapărat să sublinieze că au văzut membrii PNL și PSD la demonstrație, de parcă acest lucru ar fi unul incriminator, iar membrii de partid nu ar avea dreptul să fie nemulțumiți decât la comandă. În euforia cu care reporterii semnalează ”deconspirarea” liberalilor și social-democraților, le scapă un alt ”amănunt”: că la miting se află și câțiva tineri din PDL (e drept, nu știu dacă de mâine vor mai avea carnet de partid, dar asta e altă poveste). Dar le place (și-l folosesc inclusiv în titlu) sloganul: ”PDL și USL, aceeași mizerie!” Ceea ce le cam dă peste cap întreaga direcționare (naivă ori cu rea-credință) a relatărilor.  Dar tot nu-i ajută să înțeleagă că revolta e anti-sistemică. Sunt prea absorbiți de modul în care își joacă în spectacol propriile roluri de decor – de reporteri (aproape) de război –  pentru a mai reuși să surprindă fondul problemei.

***

Pentru conformitate, iată pentru ce au protestat oamenii la Cluj (lista cu revendicări care a circulat prin mulțime, cu mențiunea că acestora li s-au adăugat și mesaje și steaguri legate de revenirea la monarhie):

1. Demisia președintelui Traian Băsescu
2. Demisia Guvernului
3. Crearea unui sistem de sănătate echitabil și în folosul cetățenilor
4. Suplimentarea bugetului pentru educație la 6% din PIB
5. Majorarea pensiilor
6. Majorarea salariilor cu 25%
7. Anularea contractului cu Roșia Montană Gold Corporation
8. Anularea PUG-ului care declară Roșia Montană zonă mono-industrială
9. Anularea comasării alegerilor
10. Respingerea proiectului de modificarea a Legii Minelor nr. 85/2003
11. Depolitizarea TVR.

Foto: Facebook/Valentin Lungu

Nu reiau toate argumentele și contra-argumentele. Încerc să fac însă o sinteză. Revoltele au pornit de la intervenția lui Traian Băsescu, în direct la Realitatea TV, când l-a forțat, practic, pe Raed Arafat să demizioneze. Atenție, în acel moment chiar începuse o dezbatere reală pe tema Legii Sănătății. Iar Raed Arafat era unul dintre cei mai îndreptățiți specialiști să-și susțină punctul de vedere. În aceste condiții, iritarea populară e de înțeles: despre ce dezbatere publică mai poate fi vorba, când prin forța insituției pe care o reprezintă, președintele României le bagă pumnul în gură celor care au poziții critice? Atenție, însă, prima solicitare a celor revoltați a fost ca Raed Arafat să participe la dezbaterea publică a legii. Însă Traian Băsescu a revenit, anunțând retragerea legii din dezbatere. O nouă sfidare a opiniei publice, care nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. A fost momentul în care au răbufnit toate nemulțumirile ultimilor ani legate atât de măsurile luate cât și de mocul în care au fost luate (ignorând opinia publică, prin nenumărate asumări de răspundere guvernamentală etc.). Fond și formă.

Sunt toate motivele care i-au scos pe oameni în stradă motivate? Cu siguranță că nu. S-a încercat politizarea revoltelor? Desigur, nici Antonescu și nici Ponta nu se puteau abține ”să-și țină mâinile acasă”. Au fost și ultrași violenți? Dacă i-a săltat Jandarmeria, probabil că au fost și ei prin zonă. Dar nu e doar incorect, ci de-a dreptul manipulator de a reduce toate protestele din ultimele zile la așa ceva. Într-un fel sau altul, marea majoritate a celor din stradă au simțit pe propria piele măsurile luate. Și faptul că sistemul în sine (aici incluzând și Opoziția) este unul defect. Că nu pensiile sunt plătite din măsurile de austeritate, ci marile tunuri financiare, bancare, imobiliare și corupția sunt cele cărora le-a venit scadența ți trebuie acoperite. Nu asistență socială se solicită, ci reformarea structurală a unui sistem care a adus atâția oameni (de la noi și de aiurea) în situația de a avea nevoie de asistență socială.

***

Deloc întâmplător, în special la Cluj, dar și la București i-am văzut pe cei care în ultimul an au ieșit în stradă pentru Roșia Montană. ”Voi ieşiţi în stradă, indiferent de cauză, numai să fie anti-Băsescu, pentru că Băsescu e anti-Roşia”, mi-a scris Mihnea (fără ca asta să însemne că ar fi de acord cu proiectul RMGC de la Roșia). Raționamentul e greșit, pentru că pornește de la o premisă falsă. Roșia Montană nu este un caz aparte, ci unul dintre cazurile întregului sistem. Unul dintre efecte. Un caz care se aseamănă, din foarte multe punct de vedere, cu cel care a dus la declanșarea revoltelor din această săptămână. În cazul Roșia Montană a avut loc o dezbatere publică pe care RMGC a pierdut-o. În cazul Sănătății, dezbaterea publică a fost începută, dar proiectul a fost retras în momentul în care Puterea a înțeles că dezbaterea ar putea fi una reală și ar putea pierde. În cazul Roșiei Montana, opiniile majorității covârșitoare a specialiștilor (Academia Română, ICOMOS, OAR, UAR, Ad-Astra, Academia de Studii Economice, Universitatea Babeș-Bolyai etc.) sunt ignorate, fiindu-i acordat credit unei mâini de ”experți” aflați pe statele de plată ale RMGC. Tot astfel, în cazul Sănătății, s-a încercat blocarea opiniei unuia dintre cei mai importanți profesioniști din domeniu. Inutil a mai spune că în ambele situații, Traian Băsescu a încercat să-și impună în forță (și nu prin argumente) punctul de vedere. Încă din toamnă, așteaptă să intre la vot în Camera Deputaților un proiect de modificare a Legii Minelor, în fapt, o lege specială de expropriere în interes privat care ar deschide cale liberă pentru toți ”investitorii strategici” care au pus ochii pe resursele României. O lege care a ajuns forțat în dezbatere publică (nu pentru că așa și-ar fi dorit inițiatorii și susținătorii ei). În același timp, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a dat de înțeles că RMGC va primi în ducând avizul de mediu pe un proiect SF, care are prea puține legături cu realitatea și care a căzut cu brio testul dezbaterilor publice (situație compensată însă printr-o ofensivă publicitar-propagandistică fără precdent în România). Deloc întâmplător, nu doar în cazul Legii Sănătății, ci și în cel al Roșiei Montana e vorba de sănătate. Mai mult, în al doilea caz nu e vorba doar de sănătatea fizică (care e în strânsă legătură cu un mediu curat, nepoluat), ci și de sănătatea socială a unei comunități.

De la începutul anului, m-am mutat la Roșia Montană. Săptămâna trecută am scris un articol despre modul în care RMGC suportă pe statele de plată câteva sute de angajați, nu pentru că ar avea nevoie efectiv de munca lor, ci pentru a-i menține în dependență și pentru a-i folosi ca mijloc de presiune și propagandistic, cu niște costuri infime (salariul lunar a 20-30 de angajați e echivalentul a unei singure difuzări a unui clip publicitar, la o oră de maximă audiență, pe una dintre televiziunile comerciale). Aceasta e imaginea reală a actualului sistem: fârâmituri aruncate marii majorități a oamenilor, pentru a-i ține dependenți și pentru a se folosi de ei în îndeplinirea scopurilor proprii.

Așadar, nu pentru că Băsescu e anti-Roșia, iar protestele sunt anti-Băsescu au ieșit cei care luptă pentru salvarea Roșie Montana în stradă în aceste zile, ci pentru că în cazul Arafat – Legea Sănătății au recunoscut prea multe asemănări cu ceea ce s-a întâmplat în cazul Roșia Montană. Și sunt convins că cei mai mulți dintre cei aflați acum în piețe au propriile cazuri la care se raportează, în care s-au simțit la fel de nedreptățiți, ignorați, umiliți sau furați. Iar acestea sunt suficiente motive pentru a protesta. Fără ca aceasta să însemne că sunt useliști ori protestatari doar de dragul de a protesta.

Că-i place sau nu domnului președinte ori altor detractori, românul prin adopție Raed Arafat a făcut câte ceva pentru România. Ciuhodaru a reușit doar să supraviețuiască și să se conformeze unui sistem scârbos. În fața atacurilor lui Traian Băsescu, Raed Arafat a recurs la singura soluție a unei persoane cu onoare: demisia. Atribuțiile lui (nu neapărat și funcția) i-au fost predate, fără prea multe scrupule lui Ciuhodaru, numit ”consilier onorific de urgență” la Ministerul Sănătății.

Nu cred în persoane providențiale dar, în același timp, consider că schimbările importante au nevoie de profesioniști în orice domeniu. Încă fiind departe de a ajunge să fie un sistem perfect, ”urgențele” din România se aflau, sub conducerea lui Arafat, pe un trend ascendent vizibil. De altfel, ”urgențele” erau unul dintre singurele domenii din România care aveau la conducere un specialist și practician veritabil. Acum, acesta a fost înlocuit de un politruc, dispus să se preteze la șmecherii deranjante (dubla semnătură, la Iași și București) și să-și schimbe stăpânii în funcție de mărimea osciorului care îi este aruncat.

Mutarea lui Ciuhodaru în locul lui Arafat (prin preluarea atribuțiilor acestuia) nu are nici cea mai mică legătură cu modernizarea României. Ci cu abrutizarea ei. Să discuți cu Arafat pe fond despre privatizarea sistemului de urgențe (și, la o adică, să-l critici ori să-l contrazici) ar fi avut un sens. Să faci așa ceva cu Ciuhodaru e pierdere de vreme. Pentru că rolul care i-a fost atribuit nu e cel de a avea idei, de a susține dezbateri ori de a se implica, ci doar de semna pentru conformitate hârtiile care i se pun pe birou. Pentru că, până la urmă, acesta este și domeniul în care Tudor Ciuhodaru execelează: semnatul hârtiilor. Simultan, la Iași și București.

Nu competențele angajaților sunt vizate, ci proprietățile lor și aservirea față de firmă. Dacă mai există părinți care încă nu și-au vândut casele și pământurile, atunci cel puțin unul dintre copii trebuie angajat. Dacă vrei ca Florea Bolog să-ți apară într-o reclamă, atunci îi oferi un loc de muncă fiicei lui. Dacă un tânăr este critic față de proiect, îi angajezi fratele. Iar când compania nu înțelege exact problema, pe fir intră primarul Eugen Furdui, care intervine direct pentru rezolvarea unui loc de muncă. Cu un telefon de la primar, situația (locul de muncă) este rezolvată. Că, efectiv, RMGC nu are nevoie de acești angajați, contează prea puțin. În comparație cu bugetul pentru publicitate, costurile cu ”locurile de muncă” sunt minore. Cu 10.000 de euro (costul unei singure difuzări a unui clip publicitar, la o oră de maximă audiență, pe un post comercial de televiziune) se acoperă salariile lunare a cel puțin 20-30 de angajați. La Roșia Montană, RMGC nu oferă locuri de muncă, ci cumpără, la modul cel mai propriu, oameni. Pe față și fără nicio jenă.

Compania deține controlul la Roșia Montană. Cel puțin în aparență. Pentru că, în timp, s-a produs un ciudat fenomen de inversiune. În timp ce în restul țării numeroși români cad victime bombardamentului reclamelor RMGC, cei care își pierd încrederea în proiect sunt chiar angajații locali ai companiei. Cei care, zi de zi, înțeleg că mutatul zăpezii de pe o parte pe alta a drumului ori plimbatul cu mâinile în buzunare nu are nicio legătură cu ”mineritul” din reclame. Decompensările și justificările pe care și le oferă pentru faptul că acceptă să intre în jocul RMGC are multiple explicații, de la caz la caz: iluzia că această situație se va perpetua pe termen nelimitat ori, dimpotrivă, amăgirea că e doar o situație temporară până își vor găsi altceva de lucru, comoditatea, sentimentul că i-ar trage pe sfoară pe cei de la RMGC (că le iau banii fără să muncească efectiv) etc.

Prima dată când am observat această inversiune schizofrenică a fost în vară, la FânFest. În centru, timp de câteva ore, în jur de 200 de localnici i-au huiduit pe participanții la festival și le-au cerut să plece acasă. Odată încheiată reprezentația pusă în scenă de RMGC, o parte dintre ei s-au grăbit către casele și curțile în care îi găzduiau chiar pe cei pe carei îi somaseră să plece din Roșia Montană! O altă parte s-a alăturat festivalului. În aceste zile, am observat accentuarea fenomenului. În piață, la ”Bombă” (”Între craci” – cârciuma satului), la hostel la Andrei, pe stradă am întâlnit (ori reîntâlnit) roșieni care până în urmă cu un an-doi mai că te-ar fi luat la pumni dacă îți permiteai să fii critic față de RMGC. Acum însă, cei mai mulți au renunțat să te mai contrazică. Ba, mai mult, zâmbesc ori chiar râd când glumești pe seama promisiunilor ”fantastice” ale propagandei companiei.

Nu de puține ori, însă, în spatele zâmbetelor lor se ascunde o imensă tristețe. Pe la amiază, prin centru, trecea în omniprezenta salopetă verde cu galben, Florea Bolog. Ar trebui să-l știți din spoturile RMGC. E cetățeanul care se plânge la televizor că nu are mai mult de 20 de turiști pe an în pensiunea lui, afirmând că mineritul este singura șansă a localității. Luni, pe stradă, zâmbea. Vineri plângea. Se aștepta să fie dat afară din casă de soție și din slujbă de RMGC. Asta pentru că, fără să-și dea seama cu cine vorbește, i-a povestit lui Mircea Toma, în Ajun de Anul Nou, care sunt ”beneficiile” de pe urma apariției în reclama RMGC. Iar textul tocmai apăruse în ”Kamikaze”: ”N-am avut treabă, băga-i-aș io în zda mamii lor (…) Anul trecut, pe vremea asta, aveam o sută de milioane câștig din pensiune; aveam rezervări pentru Revelion, pentru sărbătorile de iarnă… Acum am posibilitatea să primesc și grupuri de până la 40 de oameni. Dar din cauza prostiei ăleia, uite că nu mai vrea nimeni să stea la mine.” (mai multe detalii aici). Zâmbetul i-a revenit doar după ce a scăpat, cât de cât cu bine, luni dimineața. Pentru cât timp, însă?

De râs, râd însă cu gura până la urechi, cei care se opun proiectului. De pățania unei alte ”vedete” a reclamelor RMGC, Sanda Lungu (doamna care din șosetuțe și prăjiturele se plimbă cu Volskswagen-ul și pe la Marriott). Ei bine, în una din ultimele zile ale anului trecut, doamna Lungu s-a trezit căutată pe la Roșia Montană de un cioban care suținea că are vreo 200 de oi și o slujbă pentru ea: să-i vândă brânza. Cică a refuzat oferta.

***

Mai înspre seară am prins intervenția în direct a lui Traian Băsescu și atacurile acestuia la adresa fondatorului SMURD, Raed Arafat. “Dacă nu găseşte înţelegere, poate şi are alt punct de vedere decât propriul lui ministru, ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeţi că pleacă? Ghici ghicitoarea mea”, s-a exprimat președintele, după ce l-a acuzat pe Arafat de crearea unei ”psihoze publice”. Din păcate, cel mai probabil, cel care va pleca va fi Raed Arafat. Iar asistență medicală de urgență vom avea ”dacă permite piața”. Dacă nu, cine își permite, pe proprii bani ori pe bani publici, va lua elicopterul de Viena.

Despre faptul că privatizarea sistemului medical de urgențe este inoportună am mai scris ieri dimineață. Și despre faptul că acest lucru (care va duce la disiparea resurselor și așa puține din domeniu) reprezintă o de-responsabilizare a sistemului de urgențe public. Revin însă cu o idee mai veche: obligativitatea ca parlamentarii și guvernanții români să fie obligați să apeleze exclusiv la sistemul medical autohton. Dacă nu le convine, să nu candideze ori să-și prezinte demisia.

***

Roșia Montană, 10.01.2012

Hostel ”La Gruber”

La o adică aș putea înțelege o concurență comercială (cât de sinistru sună, în condițiile în care concurența reală ar trebui să se raporteze la salvarea de vieți, nu la profit) în domeniul urgențelor medicale într-un singur context. Cel în care Sistemul actual de urgențe medicale ar fi unul supra-performant, cu tendințe de depreciere cauzate tocmai de un anumit maxim atins (condiții în care un sistem paralel privat ar trebui să se raporteze la acesta, oferind servicii cel puțin la aceeași calitate și punând presiune pe serviciul public să-și mențină calitatea ridicată a serviciilor).

Dar, la ora actuală, Urgențele medicale funcționează la minimul necesităților, raportându-se de cele mai multe ori strict la cazurile de viață și de moarte. Am avut ocazia unui coșmar trăit ”pe viu” într-o situație, în aparență, mai puțin presantă: un picior scrântit/rupt (în momentul apelării la ”urgență” neștiind care e exact cauza durerii). Din momentul apelului telefonic până la sosirea echipajului de pe ambulanță, efectuarea unei radiografii, punerea unui prim diagnostic (la spital) și administrarea primului tratament (calmant) au trecut aproape 4 (patru) ore (un amănunt ”de culoare”: în spital nu exista un calmant pentru durere, a fost adus cu taxi-ul de la o farmacie non-stop din oraș). Distanța până la spitalul în cauză (spital județean) era de cel mult doi kilometri. Cu mențiunea că ambulanța a venit pentru că era vorba de picior (în cazul unei mâini rupte îți rămâne doar opțiunea mașinii personale ori a taxiului și trebuie să te rogi să n-ai ghinionul ca accidentul să se producă în vreun sat prea îndepărtat de prima unitate medicală competentă să-ți ofere vreun ajutor). Cum spuneam, nu a fost  vorba de un caz de viață sau de moarte, ci de o situație minimală la care ar trebui să se raporteze orice sistem de urgență decent.

Împotriva cui îți îndrepți revolta/nemulțumirea în astfel de cazuri? În cazul unui sistem public de urgențe mai ai câteva ”arme” la dispoziție: de la reclamații, la petiții și, la o adică, la un proces (pentru că ți-au fost încălcate niște drepturi care se nasc din taxele, impozitele și contribuțiile plătite). Ce-i poți face însă unui privat, care nu are nicio obligație față de persoana ta? Cum îl poți responsabiliza? Mă gândesc la un picior rupt în Cucuieții din Deal. ”Alo, bună ziua, mi-am rupt piciorul și aș dori să ajung la spital”. ”Bună ziua, nicio problemă. Vă costă 200 de lei”, îți răspunde cel de la serviciul privat de urgențe. ”Păi nu am banii ăștia”. ”Păi atunci apelați la serviciul public”. Suni la serviciul public. ”Păi noi nu ne ocupăm decât de cazurile grave. Apelați la un serviciu privat”, ți se va răspunde. În cine să-ți mai bagi piciorul atunci?

***

Până la urmă, problema privatizării serviciului medical de urgențe e o problemă de responsabilitate. Mai exact, de eludare a ei. Un sistem public are anumite responsabilități. Față de toți cetățenii unei țări. Un sistem privat are responsabilități minimale. Și nu prea ai cum să-l tragi la răspundere. Ideea trecerii la servicii medicale de urgență private, prin diminuarea resurselor și, implicit, a răspunderilor sistemului public, este, pur și simplu, IRESPONSABILITATE. Ceea ce nu ar trebui însă se ne mire în condițiile în care mai toți factorii ”responsabili” ai acestei țări (de la parlamentari, la președinte, membri ai Guvernului etc.) se tratează la Viena. Cu siguranță, dacă Raed Arafat ar fi coordonat SMURD Viena, Traian Băsescu s-ar fi gândit de mai multe ori înainte de a-i reduce finanțările și atribuțiile.

***

“Bună ziua,

Numele meu este Bianca Alexandra Cobori, am studiat Antropologia Economică şi în prezent mă ocup de Management Cultural. Am 24 de ani, locuiesc în Bucureşti şi pentru mine Roşia Montană reprezintă, dincolo de o chestiune amplu controversată, acasă.

Am plecat în urmă cu cinci ani dintr-un loc sărăcit forţat, cu o comunitate despicată, cu oameni independenţi şi mândri transformaţi peste noapte în cerşetori la uşile unei companii apărute din senin şi de niciunde; dintr-un loc controversat în care planurile de viitor, principiile, valorile sau priorităţile fuseseră şterse ca prin minune şi înlocuite de un parvenitism şi o pierdere a verticalităţii ce păreau să convină ambelor părţi. Oamenii deveneau bogaţi peste noapte şi plecau dintr-un loc în care parcă nu fuseseră niciodată, în timp ce o companie străină fără vreo istorie sau responsabilitate, înghiţea, încetul cu încetul, o localitate întreagă şi făcea presiuni fantastice asupra oamenilor ce-şi păstrau încă scepticismul.

Mesajul devenise clar, sau sunteţi cu noi sau împotriva noastră, iar în lupta dintre o companie cu un capital puternic şi o comunitate de oameni simpli, tabăra era aleasă fără a sta prea mult pe gânduri; localitatea devenise astfel, un loc din care un tânăr pleca fără prea mult regret. Strategia tacită de marketing funcţionase perfect – oamenii se simţeau martorii neputincioşi ai propriului eşec, banul fără muncă în schimbul unei case, al unui pom sau … mormânt din cimitir, primea semnificaţia majoră, iar părinţii renunţau să mai investească în vreun fel în studiile copiilor lor, în condiţiile în care compania îi transforma, pe loc şi fără pretenţii, în falnici angajaţi ai unei structuri multinaţionale, la care ei – oameni simpli – nici nu ar fi visat. Mai mult, laptele şi mierea urmau să curgă feeric în noua localitate pe care compania urma să o construiască în vârful unui munte (că acel teren era probabil instabil, că nu era nici o posibilitate reală a unei vieţi normale într-o zonă ce nu fusese locuită niciodată din motive mult prea lesne de înţeles, sau că în jurul localităţii viitoare, pământul urma să fie dinamitat şi ciuruit de aceşti falnici salvatori-căutători moderni de aur, nu prea mai interesa pe nimeni). Pentru ceilalţi oameni, constituiţi de ceva vreme în minoritate, lucrurile erau ambigue, simţeau teamă pentru ceea ce urma să se întâmple şi intuiau că povestea minunată, povestită de cei mari şi cei mici deopotrivă, era o catastrofă camuflată de minciuni, reclame, sponsorizări ieftine şi autorităţi devenite impasibile. “Hopul” iniţial fusese depăşit – după vreo 10 ani de ştiri neoficiale şi zvonuri răspândite pe la colţuri, unii oameni implorau un loc de muncă în cadrul companiei (cei cu reale capacităţi de uitare a propriei verticalităţi, ajunseseră chiar directoraşi cu un job description pe care nu-l puteau nici traduce în limba română), ceilalţi aşteptau cu ardoare vânzarea proprietăţilor şi stăteau cu actele de proprietate la coadă, la uşile birourilor lor, în timp ce restul minoritar prefera să-şi trăiască în continuare viaţa, să meargă la serviciu şi să-şi trimită copiii la şcoală.

Peisajul social era discordant, ambiguu şi demn de a fi studiat la cursurile de sociologie. Se produsese o ruptură în toate aspectele vieţii, atât în cadrul localităţii, cât şi în jur; viaţa nu mai era demult normală şi transformările creaseră un cadru sufocant în care simţeai nevoia de a evada. Eroii salvatori ajunseseră deja, goliseră şcolile, bisericile şi casele de orice urmă de viaţă, şi mesajul care se prefigura era acela că, viaţa va deveni într-adevăr insuportabilă. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat prea puţin, credinţa socială potrivit căreia singura şansă de salvare e reprezentată de depopulare şi ştergere de pe faţa pământului, este adâncită, iar speranţa că autorităţile îşi vor face treaba şi vor avea grijă de cetăţenii săi contribuabili, a fost deja îngropată.

Povestea de ansamblu a localităţii e cunoscută de toată lumea, însă poveştile mărunte ale oamenilor săi sunt trecute forţat în anonimitate de câte o strategie de marketing scumpă, şi totodată ridicolă, ce scoate în faţă roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute. În ceea ce mă priveşte, localitatea devenise un loc dezolant, în care viitorul şi alegerile lui nu mai aparţineau oamenilor şi în care dispăruse orice urmă a unei comunităţi sau a unei existenţe libere, necondiţionate sau asumate responsabil şi conştient de fiecare în parte. Nu m-a încercat nici un regret în momentul în care am plecat la Bucureşti sau la scurt timp, când am părăsit ţara cu o bursă de studii pentru SUA. Ironia a fost şi în acest caz, de o promptitudine fulgerătoare şi la nu foarte mult timp de când părăsisem ţara, jurându-mi să las în urmă toată controversa legată de acest proiect care se transformase deja în banalitate, un subiect răsuflat ce nu implica decât o opinie semi-analfabetă de tipul pro sau contra, îmi dădusem seama că dincolo de imagini ale caselor părăsite, oameni săraci şi îngrijoraţi, era singurul loc pe care îl puteam numi acasă şi pe care îl iubeam. Lucrul care trebuie totuşi subliniat, este că, presiunea exercitată asupra localnicilor şi asupra familiilor lor este enormă, sentimentele sunt de conştientizare a implicării şi afectării directe, dar şi de neputinţă absolută, de teamă că nimic nu va mai fi la fel şi că, orice posibilitate de alegere a viitorului va fi ştearsă. Este incredibil de simplu să cumperi un om; în schimbul a câtorva sute de euro şi a unui loc de muncă pentru un membru al familiei, omul apare la televizor şi spune tot ce vrei tu să spună, nu gândeşte, nu reflectează la conţinutul acelor cuvinte sau la posibilele lor implicaţii, proiectarea existenţei lor în viitor sau construirea unor obiective pe termen lung, devenind inaccesibile. Detaşarea este aproape imposibilă şi stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor devine invariabil condiţionată de acest factor extern ce-ţi impune inclusiv limitele gândirii critice şi a capacităţii de a imagina un viitor pentru propria familie. Nu am fost deloc surprinsă când, după terminarea facultăţii aflându-mă în vacanţă la părinţii mei, descoperisem că aproape toţi tinerii din localitate deveniseră dependenţi de această companie. Nu eram surprinsă, şi nimeni nu ar fi fost, în condiţiile unei minime reflecţii asupra manierii lor de a acţiona.

Noi facem parte dintr-o generaţie care a crescut sub umbra şomajului, a posibilităţilor limitate sau a oportunităţilor muribunde. Un copil care creşte şi se dezvoltă cu teama poate inconştientă asupra unui pericol de sfidare a propriei libertăţi, a alegerilor viitoare şi, implicit, a vieţii în sine, ajunge un om cu prea puţină încredere în propriile forţe, în propria capacitate de a reuşi pe cont propriu, în libertatea de a gândi, de a alege şi de a visa. Privind în urmă, îmi dau seama că, manipularea exercitată a fost de dimensiuni înspăimântătoare şi a cuprins toate aspectele vieţii. Credinţa în propria libertate şi putinţă de a realiza lucruri de durată, de a aduce o mică contribuţie sau, de ce nu, o schimbare în lumea în care trăim, a fost sfărâmată. Sunt aşadar uşor de înţeles alegerile acestor oameni, alegeri ce cred că, nici nu le-au aparţinut vreodată. În aceste condiţii, luând în considerare influenţa şi puterea unei manipulări îmbrăcate în straie de bunăvoinţă, nu este greu de înţeles pesimismul adoptat de oameni, şi conul de umbră în care au ales să se refugieze, frustraţi, îndureraţi de simţul unei neputinţe insuflate forţat, luptându-se cu o dezbinare a propriilor alegeri şi decizii.

E atât de simplu să convingi un om că viaţa lui e lipsită de valoare şi că e lipsit de putinţa de-a schimba ceva. Nu ştiu dacă oamenii în general, au capacitatea de a schimba lumea, ştiu însă că, oamenii ambiţioşi şi încrezători în propria valoare şi propriile vise, pot face orice. E un lucru pe care nu l-am învăţat la Roşia Montană, ci departe, colorând banalitatea pesimismului şi inconsistenţa temerilor, cu oameni, vise, idei, posibilităţi, încredere. Sprijinită continuu de părinţii mei, cărora le voi fi recunoscătoare mereu pentru faptul că, pe de-o parte au considerat educaţia ca fiind pionul principal şi m-au sprijinit pe toată durata studiilor, iar pe de altă parte au avut suficientă încredere în a mă lăsa să iau propriile decizii, am avut prilejul de a avea ca mentori oameni remarcabili, de a călători, de a cunoaşte oameni de pe toate continentele, de a participa la proiecte importante în mai multe ţări şi de a încerca să creionez un viitor necondiţionat de cineva. Probabil am avut alte şanse, decât fostul meu coleg de clasă care vrea să ajungă miner la RMGC în binecunoscutele clipuri publicitare, dar asta doar datorită faptului că, părinţii mei care au muncit mereu din greu, şi-au păstrat încăpăţânarea de a nu cere ajutorul nimănui şi m-au învăţat importanţa asumării responsabilităţii în rezolvarea propriilor probleme.

M-am întors în ţară cu un altfel de sentiment şi mod de a privi lucrurile; merg la Roşia Montană de fiecare dată când am câteva zile libere, observ aceeaşi incertitudine şi chiar teamă în ochii oamenilor, şi îmi dau seama că miza e mult mai mare decât credem. Când un om ia decizia de a pleca oriunde în lume, este o decizie personală, când oameni care nu vor să plece sunt strămutaţi abuziv, fiindu-le smulse rădăcinile şi orice legătură cu trecutul, este o crimă. Iar dacă, această crimă e posibilă şi mai mult, rămâne nepedepsită datorită banilor, mesajul transmis celor de-acum şi celor ce vor fi, e de un tragism istoric.

Roşia Montană e mai mult decât un loc cu bogăţii istorice şi monumente ale naturii, e mai mult decât patrimoniu şi vestigii, e pentru unii oameni, acasă. E locul în care tinzi mereu să te întorci şi să ceri ajutor, e locul familiar şi prietenos în care ştii că îl vei primi. De aceea, roşienii nu scriu de obicei scrisori către România, nu imploră ajutor, nu cred în locuri de muncă ce nu vor exista niciodată, nu îşi deplâng la televizor soarta ce ei şi-au creat-o. Ei nu cer nimic, vor doar să fie lăsaţi în pace, să-şi crească copiii şi să îmbătrânească în unicul loc în care concep că ar putea să o facă. Pentru ei, Roşia Montană nu e subiect de controversă, ci acasă, iar sentimentul că acasă ar putea să nu mai existe, devine copleşitor. De aceea, anonimitatea şi refuzul de a apărea în public cu propria lor poveste, e drept, fără ciorăpei croşetaţi, ci cu fapte reale pe care le trăiesc în fiecare zi, devin mai prietenoase şi astfel, nu riscă să transforme într-o simplă bagatelă unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii lor. Ei participă activ la o altfel de Campanie Salvaţi Roşia Montană, îşi propun să rămână încăpăţânaţi în hotărârea lor de a-şi continua viaţa în casele lor, de a merge la biserica în care s-au căsătorit sau şi-au botezat copiii, de a colinda dealurile mereu aceleaşi şi de a povesti misterul fiecărui colţ de stâncă, deal sau mină turiştilor doritori; de a pretinde că, prin consecvenţă şi credinţă interioară, lucrurile nu se vor schimba. Iar aceste lucruri mărunte dealtfel, cred că salvează Roşia Montană în fiecare zi. Roşia Montană e salvată prin fiecare banner, prin fiecare articol, studiu sau eseu, prin fiecare conferinţă sau prelegere universitară, prin fiecare Fân Fest, clădire de patrimoniu restaurată, turist sau simplu gând bun. Astfel, e menţinută în viaţă şi continuă să supravieţuiască demonstrând că, oportunităţile de dezvoltare sunt nenumărate.

Nu ştiu exact motivul pentru care am exprimat în scris un alt punct de vedere, o altă faţă a acestei cunoscute şi totodată, obscure poveşti…La insistenţele prietenilor şi ale colegilor mei, care erau stupefiaţi de povestea şosetelor croşetate şi de imposibilitatea ca un copil să facă o şcoală fără ajutorul companiei, eram nevoită să explic de ce părinţii mei au avut o viaţă liniştită, de ce muncind au reuşit să acorde copilului lor toate şansele, sau de ce nimeni din familia mea nu este dependent de sforile trase de această companie. Din momentul în care m-am întors în ţară, am dorit să conving pe cât posibil, că forţele proprii devansează capitalul şi fondurile oricărei multinaţionale; că devenind conştient de propriul potenţial, devii liber şi independent, iar acest sentiment e tot ce poate fi mai frumos.

Şi totuşi, dincolo de provocări, riscuri sau inevitabile frustrări, rămâne formidabila mobilizare a societăţii civile, într-o perioadă în care mulţi o consideram imposibilă. Îmi amintesc uimirea pe care am avut-o în SUA când, stând de vorbă cu un grup de prieteni arheologi de la o universitate franceză, observam fascinaţia pe care o aveau faţă de istoria şi patrimoniul arheologic al Roşiei Montane, în timp ce îşi exprimau îngrijorarea cu privire la viitorul acesteia. Pe de-o parte, era surprinzător interesul unor oameni ce nu aveau nicio legătură directă cu localitatea, iar pe de altă parte, era prima dată când, într-un context legat de Roşia Montană, auzeam de patrimoniu, conservare, management al patrimoniului cultural, turism, dezvoltare…Ceea ce auzisem până atunci, era doar exploatare (a aurului, a oamenilor), şomaj, zonă defavorizată, vieţi şi şanse irosite… Iar din acel moment, am fost martorul unei agregări unice în România, între oameni şi organizaţii, în care obiectivul comun era transmiterea unuia dintre cele mai importante mesaje şi totodată, semnale de alarmă din perioada contemporană. Cred astfel că, lucrul acesta reprezintă un succes în sine şi un pas important în salvarea uneia dintre ultimele dovezi ale autenticităţii, valorii spirituale şi ale paşilor noştri în istorie, ale unei moşteniri unice ce nu-şi merita acest viitor incert. Sper ca aportul fiecăruia să aibă efectul pe care îl dorim cu toţii şi să devină o poveste frumoasă a încrederii, a valorilor comune şi a solidarităţii.

Mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt şi un an bun să avem cu toţii!”

Situația care a dus la scandalul din Peru este extrem de interesantă. În special prin prisma ”coincidențelor” cu proiectul pe care RMGC îl propune la Roșia Montană. Prima ”coincidență” este legată de dezvoltator (sau ”investitorul strategic”, dacă doriți): Newmont fiind unul dintre principalii acționari la Gabriel Resources, compania care controlează RMGC. Desigur, se înțelege, că ”bunele practici” ale Newmont în Peru n-au vreo legătură cu cele ale reprezentanților lor din România. Sau nu? Să vedem.

Protestele din Peru împotriva acestui proiect minier s-au ținut lanț și s-au amplificat până la maximul atins la finalul lui 2011, după ce Ministerul Minelor și Energiei din Peru a aprobat (în octombrie 2010) studiile de impact asupra mediului. Una dintre principalele revendicări ale opozanților a fost reverificarea acestor studii de către Ministerul Mediului. Ocazie cu care s-a „descoperit” că două lacuri glaciare din regiune urmau să fie secate pentru a putea extrage aurul, în timp ce alte două lacuri ar fi fost folosite pentru depozitarea pământului și rocilor. Cele patru lacuri sunt esențiale pentru viața locuitorilor din zonă. Cu toate că studiile de impact au primit aprobare guvernamentală și chiar dacă sunt esențiale pentru prevenirea scurgerilor toxice, niciun studiu hidrologic sau hidro-geologic nu a fost realizat pentru acest proiect. Același lucru este valabil și pentru un studiu integral ce ar fi trebuit realizat pentru micro-bazinele asupra cărora s-ar fi desfășurat activitatea minieră, iar comunitățile locale care ar fi fost afectate nu au fost deloc informate despre proiectul de exploatare din Conga.

În urma protestelor și a acestei situații scandaloase, președintele Peru, Ollanta Humala (investit în funcție în luna iulie) a anunțat pe 18 decembrie 2011 că birourile care se ocupă de realizarea studiilor de impact vor fi restructurate. De asemenea, noul ministru al mediului, Manuel Pulgar, și-a anunțat intenția de a se implica mai activ în remedierea problemei. Și aici avem o nouă ”coincidență”. Până în momentul izbucnirii protestelor (și a creșterii acestora în intensitate), responsabil pentru avizarea/aprobarea studiilor de impact asupra mediului a fost Ministerul Minelor și Energiei (nu cel al Mediului). Adică o situație asemănătoare cu de-responsabilizarea la care visează ministrul român al Mediului, Laszlo Borbely, care a declarat (tot la sfârșitul anului trecut), că asumarea proiectului RMGC trebuie făcută de către Guvern (nu de către comisia de specialitate a ministerului pe care îl conduce).

Ei bine, după proteste, guvernanții peruani s-au pus pe treabă. Și, în urma promisiunilor de restructurare a birourilor care se ocupă de aprobarea studiilor de impact, trei experți au fost demiși. Întâmplarea face însă să fie tocmai experții care AU REFUZAT aprobarea altor studii de impact asupra mediului considerate defectuoase! Și aici e următoarea ”coincidență”: la începutul anilor 2000, în timpul mandatului de ministru al Culturii al lui Răzvan Theodorescu, Comisia Națională de Arheologie a cunoscut, la rândul ei, câteva importante modificări. Din Comisie au fost ”restructurați” tocmai acei specialiști care, până în acel moment, se pronunțaseră împotriva descărcării de sarcină arheologică a Masivului Cârnic. Comisia ”restructurată” a eliberat respectivul certificat, anulat definitiv și irevocabil de instanțele judecătorești, dar din nou eliberat (în ciuda hotărârilor judecătorești), în iulie 2011, de către aceeași Comisie.

De asemenea, într-o primă fază, RMGC a colaborat cu geologi clujeni, de la Universitatea Babeș-Bolyai pentru realizarea studiilor de profil ale proiectului lor. După ce aceștia au evidențiat problemele de structură geologică și tectonică ale zonei în care RMGC dorește să construiască uriașul iaz de decantare, geologii clujeni au fost înlocuiți cu colegi de-ai lor de la București.

Desigur, ”coincidențele” continuă și la nivel de PR și comunicare. Aceleași povești despre ”cele mai înalte standarde de siguranță”, despre ”prietenia proiectului minier cu mediul”, despre ”locurile de muncă” și ”beneficiile pentru comunitate și națiune”. Le cunoașteți foarte bine. Din reclamele care curg în neștire în mass media autohtone. Aveți libertatea de opțiune de a le crede sau nu.

***

Mai multe amănunte despre situația din Peru puteți citi și pe rosiamontana.org.

***

Am început anul la fel cum l-am încheiat. În stradă. Pentru Roșia Montană. Pentru că 2012 are toate șansele să fie anul decisiv pentru soarta localității. Sunt ultimele luni ale mandatului unui Guvern care, încă înainte de a lua naștere, în decembrie 2009, a anunțat prin glasul fostului ministru al Economiei, Adriean Videanu, că ”proiectul Roșia Montană va face parte din programul de guvernare”.

Și, din punctul de vedere al Guvernului, s-a făcut cam tot ce le-a stat în putință și mult peste aceasta. Prin instituțiile Ministerului Culturii, a eliberat un certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, care încalcă fagrant hotărârile judecătorești definitive și irevocabile care îl anulaseră pe precedentul. Tot Ministerul Culturii a blocat inițiativa de înscriere a Roșiei Montana pe lista UNESCO, în ciuda recomandării exprese a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice și a majorității covârșitoare a experților și instituțiilor din domeniu (de la Academia Română și ICOMOS la OAR și UAR).

Comitetul de Analiză Tehnică (CAT) de la Ministerul Mediului a derulat pe repede înainte proiectul RMGC, deși acesta este unul pur ficțional: se referă la o suprafață de teren pe care RMGC nu o deține,  ia în considerare certificate și avize aflate sub semnul anulării (procesele fiind pe rol la instanțele judecătorești) și propun o tehnologie SF de reducere a concentrației cianurilor, în care nici ministrul Laszlo Borbely nu crede prea mult – e de subliniat modul în care ministrul se spală pe mâini de avizul de mediu pe care l-a promis RMGC-ului până la sfârșitul lunii ianuarie: ”dacă (s.a.) se respectă proiectul”, spune Borbely. Cine va monitoriza ”respectarea proiectului”? Tot felul de comisii ”independente” ai cărei membri se regăsesc pe statele de plată ale RMGC (cum e rectorul Universității ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Achim Moise, în cărui declarație de avere apar explicit drepturile de autor încasate de la RMGC – Achim Moise face parte din Grupul Independent de Monitorizare a Patrimoniului Cultural de la Roșia Montană, care a lăudat în repetate rânduri până acum acțiunile de ”restaurare” efectuate de RMGC, în ciuda evidenței imaginilor cu casele de patrimoniu aflate în proprietate companiei demolate deja sau în curs de prăbușire).

Mai mult, pe final de an, Guvernul și-a propus să adopte prin Ordonanță de Urgență (eludând astfel o dezbatere publică reală pe această temă) majorarea redevenței miniere pentru metalele nobile, de la 4% la 8%. Pentru a raporta astfel opiniei publice dublarea veniturilor sigure. Mai exact ”dublul la ceva mai mult decât nimic” (mai multe detalii despre creșterea redevenței, aici). Ce uită să comunice reprezentanții Guvernului e faptul că creșterea redevențelor este o tendință mondială, din Australia și până în Africa, Asia ori America  Centrală și de Sud. Aceste creșteri ale redevenței pornesc însă de la 20-30% și ajung până la naționalizare (în unele cazuri). Iar acest lucru nu semnifică o creștere a ”naționalismului” în domeniul minier, cum a fost calificat de analiștii de la Erns&Young, ci o conștientizare a proprietății asupra resurselor miniere și a valorificării corecte a acesteia. Pentru că nu există nicio justificare legală, morală și economică pentru a ceda 96% ori 92% din valoarea unui zăcământ unor așa-ziși ”investitori strategici” (care nu fac nimic în plus față de ce ar putea să facă și statul proprietar al resurselor în discuție). Unde mai pui că în sarcina ta rămân costurile sociale și de administrare pe termen nedeterminat (sute de ani) a dezastrului ecologic care rămâne în urma realizării proiectului.

Disperarea este însă mare. Atât din partea RMGC, cât și a susținătorilor săi autohtoni. Aflată în situați de dizolvare (activul net al societății coborând sub 50% din capitalul social), RMGC are nevoie urgentă de avize sau acțiuni care să convingă ceva ”investitori” să se mai caute prin buzunare de câteva zeci și sute de milioane de dolari, care să le finanțeze activitatea (nu investiția necesară, care trece, conform declarațiilor oficiale ale companiei, de 2 miliarde de dolari). Că RMGC nu are nevoie de bani doar pentru susținerea propriei activități de PR (singurul domeniu în care sunt specialiști), ci și pentru susținerea campaniei electorale a anului 2012 e o altă poveste.

De aceea, anul 2012 va fi unul decisiv pentru proiectul de la Roșia Montană. Într-o primă ipoteză, Coaliția de Guvernare își va asuma riscurile avizării proiectului cu riscurile electorale majore atât pentru PDL, care pentru 1-2 procente poate rata rămânerea la guvernare, cât și pentru UDMR, care cu pierdere de 1-2% din electorat se poate trezi în postura de asociație culturală – cu atât mai mult cu cât salvarea Roșiei Montana s-a aflat în programul electoral al formațiunii din 2008. Într-o astfel de situație, singurele soluții pentru Roșia Montana sunt justiția (numeroase procese fiind încă pe rol) și determinarea opoziției locale (fără terenurile localnicilor care se opun RMGC, proiectul nu are cum să pornească, fiind necesară refacerea lui în totalitate).

Într-o a doua ipoteză, Guvernul amână până după alegeri avizarea definitivă a proiectului, ceea ce ar putea duce la stoparea lui definitivă. Pentru că e puțin probabil ca cineva să mai fie dispus să cheltuiască sute de milioane de dolari pentru un proiect iluzoriu.

***

Anul 2012 nu va fi însă decisiv doar pentru proiectul de la Roșia Montană, ci și pentru presa autohtonă. Credibilitatea acesteia se menține undeva în jurul procentului de 43% (conform unui recent sondaj IRES) în rândul populației adulte. Ceea ce nu ar fi încă rău. Însă în rândul adolescenților (clasele a VIII-XII-a), conform unui studiu efectuat de Fundația Soroș, încrederea în mass-media a coborât la 14%! Iar modul în care presa autohtonă ”și-a făcut datoria” (în special față de cine ”și-a făcut datoria”) în cazul Roșia Montană are o importanță majoră în această decredibilizare.

Modul de reflectare a campaniei electorale a lui 2012 reprezintă una dintre ultimele șanse ale mass-media autohtone pentru a decide de ce parte se situează: societate civilă ori establishment. Se vor întoarce instituțiile media (atâtea câte au mai supraviețuit) către comunitate ori vor rămâne agățate de stropii care picură din țâța politicii și a grupurilor de interese economice  aferente, este o întrebare esențială pentru 2012, de al cărei răspuns va depinde soarta presei autohtone pentru mulți ani de acum înainte.

Cota parte care îi revenea proprietarului terenului varia (în funcție de zonă, climă, negocieri, obiceiurile locului) între o jumătate (1/2, 50%) și o treime (1/3, 33%) din producție (arareori și doar în cazuri excepționale coborând sub această cotă). Mai mult, trebuie reținut că indiferent de numărul anilor în care terenul era lucrat în parte, proprietarul își primea pământul înapoi în aceeași stare. Acest procedeu era practicat îndeosebi de micii proprietari de pământ (pentru terenul pe care nu-l puteau lucra din diferite motive). Marii proprietari optau pentru arendă (o sumă fixă și sigură, cu atât mai mult cu cât nu puteau urmări la fața locului care este producția reală și nici nu doreau să se complice cu valorificarea acesteia).

Ce merită reținut din cele de mai sus? Că micii proprietari români cunoșteau valoarea exactă a pământului lor, solicitând de la 33% la 50% din producție, fără să-și mai asume vreun cost suplimentar. Iar faptul că instituția era practicată la nivel național arată că era rentabilă (desigur, într-o măsură mult mai mică decât pentru proprietar) și pentru cei care lucrau efectiv pământul. Diferența de beneficii ține evident de calitatea de proprietar.

***

Pentru ce această aparent lungă introducere? Pentru că pe masa de lucru a Guvernului a ajuns textul unei Ordonanțe de Urgență referitoare la creșterea redevenței în domeniul minier. Conform Mediafax, documentul prevede creşterea redevenţelor la 6% pentru producţia de cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, metale radioactive, pământuri rare, pietre preţioase şi semipreţioase, dar şi pentru ape minerale terapeutice, ape termoninerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice şi la 8% din valoarea producţiei pentru minereuri de metale nobile. La acest ultim capitol se înscriu și mult vehiculatele proiecte de exploatare a aurului, argintului și a altor metale nobile din munții României, în frunte cu proiectul RMGC de la Roșia Montană.

Cum majoritatea proiectelor care au presupus exploatarea resurselor minerale ale României au fost de stat, o dezbatere reală a corectitudinii acestei redevențe nu a existat până în acest moment în societatea românească. Mai mult, redevența a fost umbrită de așa-zisa participație a statului român la profitul proiectelor miniere private. Ori redevența este mult, mult mai importantă decât participația la profit. Participația la profit (mai ales când e vorba de societăți care au sediul prin insule bananiere) dispare de cele mai multe ori în actele contabile. Redevența reprezintă însă partea statului român din producție, care îi revine automat, în calitate de proprietar al resurselor. Dacă anumite costuri și cheltuieli pot fi umflate în acte, producția efectivă (reprezentată de bunuri fizice – în cazul Roșiei Montana, lingouri de aur și argint) e mai greu să fie ascunsă și valorificată pe ascuns (tehnologia modernă înregistrează producția efectivă, această producție poate fi atestată și se un simplu apăsător de butoane în fabrică, iar vânzarea ”la negru” a unei cantități mari de aur și argint poate fi extrem de riscantă pentru o companie). Așadar, redevența este cel mai sigur și, de fapt, singurul beneficiu sigur al proprietarului (statul român). Restul e, pur și simplu, publicitate.

Ce se constată, făcând o comparație între statul român actual (reprezentat de Guvern) și țăranul român de dinainte de al doilea război mondial? Că statul român este de câteva zeci de ori mai prost decât țăranii. O creștere a redevenței de la 4% la 8% ar fi, în continuare, praf în ochi. Jaf la drumul mare, instituționalizat de către stat. În calitate de proprietar, statul român ar accepta să primească de 4-6 ori mai puțin (la ora actuală este de peste 8-12 ori mai puțin) decât un țăran pentru propriul pământ. În plus, statul român ar primi înapoi un teren distrus, golit de resursele lui principale, și generator de costuri de întreținere pe termen nelimitat (sute de ani). Mai mult, spre deosebire de țăranul care își dădea terenul în parte, și care nu avea niciun cost suplimentar, statul român își asumă costuri ascunse extrem de mari (în special costuri sociale – reconversie profesională, asistență socială, sănătate – și costuri de asigurare a zonei) în timpul și după încheierea proiectului. Așadar, statul român (prin Guvernul său) este pur și simplu prost. Fraier. Handicapat mintal. Spuneți-i cum doriți. Și nu excludeți de pe listă varianta CORUPT (ba chiar puneți-o în fruntea listei de variante). Îi lipsește discernământul elementar pe care îl aveau țăranii români.

Argumentul că și în alte state redevența este la fel de mică nu stă cu nimic în picioare. Și Guvernele acelor state (inclusiv a celor în care redevența pentru metalele nobile ajunge, totuși, la 20%) se află în aceeași situație de lipsă de discernământ și coruptibilitate.

***

Și în privința procedurii de adoptare a creșterii redevenței (de la 4% la 8%, cum spuneam, un procent în continuare derizoriu) trebuie făcute niște comentarii. Nu există nicio justificare reală pentru o Ordonanță de Urgență a Guvernului, care să înlocuiască procedura leaglă a unei legi adoptate de Parlament. De fapt, este încă o dovadă a implicării cu rea-credință a actualilor guvernanți în proiectele miniere din România (Roșia Montană și celelalte). Practic, prin această Ordonanță de Urgență, Guvernul eludează o dezbatere publică pe tema redevenței. În urma unei astfel de dezbateri publice pe tema modificării Legii Minelor (în fond, o lege de expropiere specială total ne-constituțională), proiectul a intrat ”în așteptare” la comisii (după ce la începutul lunii septembrie a fost pe punctul de a intra la votul decisiv în Camera Deputaților). Așadar, un prim scop al Guvernului este eludarea unei dezbateri pe această temă, din care ar ieși destul de șifonat.

”Urgența” ține însă și de situația disperată a companiei Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). În urma datoriilor acumulate, RMGC se află în situație de dizolvare. Pentru a evita acest lucru, pe 13 octombrie 2011, RMGC a făcut (în premieră, după mai multe majorări de capital social) o diminuare a capitalului social cu 252 milioane RON (sumă menită să acopere din datorii). Situația de dizolvare a RMGC se menține însă (activul net menținându-se în continuare sub nivelul legal – 50% din capitalul social). Consiliul de Administrație al RMGC are termen de rezolvare a acestei situații de dizolvare până la finalul anului următor. În aceste condiții, Gabriel Resources, compania mamă a RMGC, are nevoie urgentă de acte și acțiuni ale Guvernului (fie că e vorba de acordul de mediu, fie de această ordonanță de urgență) pentru a-i convinge pe actualii acționari ori pe alții să bage bani în proiectul lor. Atenție, e vorba de sume necesare evitării dizolvării RMGC și nicidecum  de sumele necesare investiției inițiale pentru demararea proiectului. De ce ar lupta Guvernul împotriva intereselor propriilor cetățeni (proprietarii reali ai resurselor minerale) ca RMGC să aibă banii necesari pentru a scăpa de dizolvare? Hmmm… Până la urmă, cineva trebuie să sponsorizeze și partidele Coaliției de Guvernare în viitorul an electoral. Sau nu?



***

Deputatul PDL Ștefan Pirpiliu a depus la Senat un proiect de lege prin care se prevede pedepsirea cu închisoarea a persoanelor care practică cerșetoria și amenzi pentru cei care dau bani. Potrivit proiectului, cerșetoria va fi considerată infracțiune și poate fi pedepsită cu închisoarea între șase luni și doi ani, iar persoanele care dau bani cerșetorilor riscă o amendă cuprinsă între 300 și 600 de lei.

Ștefan Pirpiliu susține, în motivarea proiectului de lege, că fenomenul cerșetoriei a luat amploare în România și că în spatele persoanelor care stau pe străzi și cerșesc sunt adevărate rețele de traficanți. Potrivit deputatului, cerșetoria este considerată și acum infracțiune, dar numărul condamnărilor este foarte redus, poliția preferând să dea amenzi.

Proiectul a fost depus la senat, urmând a fi dezbătut în viitoarea sesiune parlamentară. Decizională va fi Camera Deputaților.

***

Lăudabilă inițiativa aș putea spune, iar precedente în amendarea celor care oferă bani cerșetorilor mai există în Europa. Mă gândesc însă, în cazul în care proiectul va fi aprobat, până unde se va întinde aplicarea legii. De câteva luni, pe majoritatea televiziunilor se desfășoară una dintre cele mai agresive campanii publicitare de… cerșetorie. Probabil o știți, una dintre actrițe, Sanda Lungu, micuța croitoreasă de ciorăpei din Roșia Montană, a ajuns vedetă națională. Iar de la televizor a trecut în paginile tabloidelor. O va trimite cineva la închisoare pe Sanda Lungu? Dar pe cei din rețeaua care stă în spatele acestei campanii de cerșetorie, pe unii dintre ei regăsindu-i în Top Forbes (la nivel mondial)? Și pe Traian Băsescu, Laszlo Borbely, Kelemen Hunor, Ion Ariton (iar lista celor care vor să le dea bani cerșetorilor din Roșia Montană e mult mai lungă) îi va amenda cineva?

Sau vom avea din nou o lege doar pentru fraieri? De genul celei care îl bagă la pușcărie pentru hoție pe cel care fură un ou sau un bou, iar pe cei care fură sute de milioane de euro îi cataloghează drept ”investitori strategici”…

***

Mi-e dor de Bacovia…

Cea mai ciudată prevedere care ar urma să fie pusă în aplicare cu noul Cod Rutier e cea referitoare la ”conducere agresivă”. Astfel, ”comportament agresiv” ar consta în deplasarea succesivă de pe o bandă de circulație pe alta, pentru depășirea mașinilor, întoarcerea prin folosirea sistemului de frânare, pornirea de pe loc prin demararea excesivă a autovehiculului sau agresarea unui conducător prin apropierea excesivă din spate sau din lateral. Tot ”agresive” sunt frânarea bruscă ori folosirea abuzivă a semnalelor sonore sau luminoase. Pe lângă amendă, ”comportamentul agresiv” poate duce la suspendarea permisului pentru 30 sau 60 de zile.

Sincer, am și eu o boală pe cei care se cred Schumacher în trafic, pe cei care lasă în urma lor miros de cauciuc ars la pornirea de pe loc, care se blochează în claxon la intersecție ori care, pe un drum național în miez de noapte, îți plantează faza lungă în retrovizoare până când ieși măcar cu roțile din dreapta pe macadam și îi lași să treacă.

Dar până la a sancționa comportamentul agresiv (în majoritatea cazurilor sunt curios și cum se va putea face legal proba acelui comportament) trebuie înțelese și cauzele acestuia. O primă cauză ține, într-adevăr, de mitocănia și/sau lipsa de educație a unor șoferi (noul Cod Rutier prevede și posibilitatea ca Poliția Rutieră să poată solicita verificarea medicală și psihologică a conducătorilor auto sancționați de două ori în doi ani pentru comportament agresiv – mitocănia și lipsa de educație civică nu reprezintă însă tulburări de personalitate și nu se încadrează la vreo altă afecțiune psihică, astfel încât nu există teste/grile care să le poată dovedi).

Dincolo însă de ”proasta creștere” (ori ”neamul prost”), o altă cauză (cel puțin la fel de importantă, dacă nu și mai importantă) a agresivității în trafic o reprezintă starea infrastructurii rutiere a României. Când se circulă ”bară la bară” (”apropiere excesivă”, după cum se exprimă Codul Rutier în dezbatere), de vină nu e vreo ”agresivitate” înăscută, ci o stare de fapt rezultată din supra-aglomerarea drumurilor noastre. O frânare bruscă nu e cauzată (de cele mai multe ori)  de ”tachinarea” rău-voitoare a celui aflat în spate, ci de un gropan nesemnalizat care îți răsare pe neașteptate în mijlocul unui ditamai drumul național. Iar când, pe înserate, reușești cu greu (pe aceleași drumuri așa-zis naționale) să te strecori printre vacile care se întorc tacticoase de la păscut, ori printre săteni scăpați din birt și porniți la vânătoare de șerpi pe mijlocul șoselei sunt curios cine stabilește dacă folosirea semnalelor sonore și/sau luminoase este abuzivă sau preventivă. Iar când pe un drum de 400 și ceva de kilometri (Cluj-București, de exemplu, pe Valea Oltului) ajungi să faci 7-8 ore, fără staționare, confruntat fiind cu ”bară la bară”, slalom printre tractoare, căruțe, vaci și bețivi, se mai întâmplă să te lase nervii. Și, în toate aceste situații din urmă, agresivitatea este un efect, nu  cauză.

Așadar, domnilor deputați, ce-ar fi să mai lucrați un pic nu doar la responsabilizarea șoferilor, ci și a celor care, măcar în teorie, răspund de starea drumurilor naționale și de dezvoltarea infrastructurii. Astfel, pentru fiecare kilometru de autostradă promis și nerealizat să fie sancționați cu câte un punct. Iar dacă șoferii plătesc 10% din salariul minim pe economie pentru fiecare punct, pentru parlamentari și guvernanți cuantumul să fie de 10% din salariul de parlamentar sau de ministru. Pentru fiecare kilometru de drum național promis a fi modernizat, dar care continuă să-ți frângă osiile, amortizoarele și nervii, câte jumătate de punct. Iar calcul să fie făcut la final de mandat și suma aplicată retroactiv pentru fiecare lună de exercitare a mandatului de parlamentar și/sau ministru. Calculați la cei 836 de kilometri de autostradă și 10.000 de kilometri de drumuri naționale modernizate, cum a promis PDL în toamna lui 2008, înmulțiți cu numărul de parlamentari și miniștri și cu lunile aferente de exercitare a puterii. Nu știu dacă am ieși din criză (deși nu ar fi exclus). Însă măcar sumele necesare pentru finanțarea a câtorva sute de kilometri de autostradă care să mai reducă din agresivitatea din trafic tot ar rezulta (iar Opoziția să nu zâmbească satisfăcută pentru că, la vremea ei, nu s-a dovedit cu nimic mai vrednică).

Așadar, domnilor deputați, înainte de a trimite câteva milioane de români, posesori de carnet de conducător auto, la medic ori psiholog, mai căutați-vă și d-voastră. Că un transplant de coloană vertebrală nu strică niciodată. Deși, nu întotodeauna e sigur că și ajută.

Vă scriu în această dimineață de Crăciun, cu gândul la avizul/acordul de mediu pe care (prin prisma declarațiilor din ultimele săptămâni) înțeleg că intenționați să-l acordați proiectului de exploatare a aurului propus de RMGC la Roșia Montană.

În primul rând, nu pot decât să nu remarc ”coincidența” acestor declarații cu situația disperată în care se află RMGC, salvată (din nou) de la dizolvare printr-o decizie la limită (diminuarea capitalului social), dar rămasă sub spectrul acestei amenințări până când activul net nu va reveni peste limita legală (50% din capitalul social). Așadar, într-un moment în care Consiliul de Administrație al companiei caută soluții (fie noi investitori, fie convingerea celor vechi să pompeze noi sume), d-voastră faceți o promisiune de acordare a unui dintre cele mai importante acte de care RMGC are nevoie pentru a începe distrugerea Roșiei Montane.

Mai apoi, afirmați că veți iniția o hotărâre de Guvern pentru avizarea proiectului, Guvernul fiind cel care ar urma să-și asume responsabilitatea acestei decizii. Domnule Laszlo Borbely, stimați membri ai CAT, responsabilitatea eliberării acordului de mediu (facilitând astfel avizarea proiectului RMGC) vă aparține în totalitate. Nu încercați să vă ascundeți în spatele unei decizii politice care, la rândul ei, va invoca, pentru a se justifica, avizul d-voastră. Așadar, dacă eliberați avizul de mediu, eliberați-l asumându-vă toate consecințele. Vă asigur că vom avea grijă ca atât numele d-voastră, cât și a membrilor CAT să rămână în istorie. Peste zece, peste douăzeci, peste o sută de ani, d-voastră și urmașilor d-voastră fie vi se va mulțumi pentru efectele benefice ale proiectului, fie veți fi arătați cu degetul pentru iresponsabilitatea deciziei luate.

De asemenea, nu încercați să vă eludați responsabilitatea în spatele sintagmelor ”dacă se va respecta proiectul” și nici nu vă bazați pe ”comisiile de monitorizare independente”. Ați aflat, la fel ca alții, că nu există niciun organism național sau internațional care să tragă la răspundere companiile multinaționale de minerit (în special cele listate la bursa din Toronto) pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Sunt zeci de state (peste 30) din întreaga lume care au reclamat  nerespectarea prevederilor contractuale, distrugerile aduse sănătății umane și mediului de proiectele miniere și, de cele mai multe ori, încălcări grave ale drepturilor omului, culminând cu implicarea acestor companii în conflicte și războaie civile. Inclusiv ONU, care a solicitat anchete oficiale din partea Guvernului Canadian, a rămas cu buzele umflate.

Domnule Laszlo Borbely, stimați membri ai CAT, cum vă așteptați ca RMGC să respecte proiectul (la niște standarde ”nemaiauzite” și ”nemaiîntâlnite”), când în acest moment sunt încălcate propriile obligații asumate? Și, în acest sens, o să vă ofer, acum, doar două exemple.

1. Prin contractul de societate încheiat, Gabriel Resources își asumă să suporte toate cheltuielile legate de investiția inițială (în aceste cheltuieli intrând inlcusiv cele legate de avizare, aprobare, legalizare etc.). Ei bine, la ora actuală, majoritatea cheltuielilor sunt făcute de RMGC, firmă în care statul român, prin Minvest Deva, deține 19,31% din acțiuni. Așadar, chiar dacă în contractul de societate scrie negru pe alb că Gabriel Resources va suporta toate cheltuielile de investiții, în realitate, chiar sub ochii d-voastră, aproape 20% din aceste cheltuieli sunt pasate statului român.

2. Al doilea exemplu se referă la patrimoniul cultural. Am prezentat doar aici, de mai multe ori, modul în care în timp ce vorbesc de zeci de milioane de euro ”investiți în patrimoniu”, clădirile de patrimoniu național din Roșia Montană, aflate în proprietatea RMGC, se prăbușesc. Desigur, puteți să ignorați imaginile evidenței și să dormiți liniștit cu capul pe rapoartele așa-zis-ului Grup Independent de Monitorizare a Patrimoniului Cultural din Roșia Montană (GIMPCRM) care laudă ”lucrările de restaurare excepționale realizate de RMGC”. Despre cât de ”independent” este acest grup stă dovadă chiar comunicatul prin care s-a anunțat înființarea lui, în care se arată că finanțarea activității este asigurată de RMGC. Mai mult, în declarația de avere pe anul 2010 a rectorului Universității ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Moise Achim, membru al GIMPCRM, completată pe 10 decembrie 2011, se arată clar că acesta a primit suma de 21.500 RON ca ”drepturi de autor” din partea RMGC (da, e același rector ”independent”, care a ”cedat” companiei mormintele părinților din satul natal, Corna, comuna Roșia Montană).

Domnule Laszlo Borbely, stimați membri ai CAT, aceasta este ”independența” comisiilor de monitorizare a proiectului RMGC. Știți acest lucru, la fel cum știți cât de nocive pentru mediu sunt exploatările miniere în carieră deschisă și că ”ecologizările” ulterioare nu rezolvă nimic din problemă (iar dacă nu știți, găsiți mai multe detalii aici și aici. De asemenea știți care sunt costurile sociale ale unui proiect minier, iar dacă nu știți le puteți evalua pe cele produse de exploatările din Waihi (Noua Zeelandă), oferite ca exemplu chiar de RMGC – aici.  Și, desigur știți, că nu doar concentrația de cianură este importantă, ci și cantitatea anuală care ar urma să fie folosită (de 11 ori mai mare decât cea folosită anual la toate exploatările miniere din UE). În fine, sunt convins că știți că nu doar cianura reprezintă o problemă a acestui proiect, ci și toate celelalte metale grele care ajung în rețeaua hidrografică din zonă (iar dacă nu știți care sunt aceste efecte, le puteți afla aici pe cele produse de o exploatare a aurului din Guatemala, deschisă recent, cu aceeași tehnologie promisă de RMGC).

Nu mă îndoiesc că sunteți conștient de faptul că formularea ”cele mai înalte standarde de siguranță” nu are nicio acoperire științifică, fiind exclusiv propagandă: nu există niciun studiu științific care să arate că exploatările miniere cu cianuri NU sunt dăunătoare mediului și sănătății umane. Iar compararea exploatărilor americane din deșertul Nevadei (cu cea mai apropiată localitate la câțiva zeci de kilometri) ori a celor suedeze de dincolo de Cercul Polar, cu cea care ar urma să desfășoare în zona Roșia Montană e total disproporționată (din cauza atât a climei, cât și a densității populației). Toate acele cifre ”sigure” referitoare la concentrația ”sigură” a cianurilor sunt rezultatul unor aproximări teoretice, analize și premise de laborator, nu în urma unor studii concrete a efectelor produse de exploatările cu cianuri. În ultimii ani, aceste cifre au fost reduse progresiv. De cele mai multe ori, însă, după producerea unor accidente majore în domeniu.

Și aș mai dori, domnule Laszlo Borbely, să mai fac referire și la o altă afirmație în spatele căreia încercați să vă justificați de-responsabilizarea pentru eliberarea avizului de mediu. ”Statul român trebuia să procedeze altfel – dai o licență să se facă minerit acolo, nu să nu se facă”, afirmați d-voastră. Domnule Laszlo Borbely, modul în care RMGC (și alte firme care visează aurul românesc) a dobândit licența de exploatare de la Roșia Montană ridică mari semne de întrebare în privința legalității. Infractorii, borfașii, marii corupți nu reprezintă ”statul român”. Chiar dacă, la un anumit moment dat, au ocupat (sau ocupă) funcții în diferite instituții ale statului, de la regii și agenții la ministere. Așadar, eliberarea unui aviz de mediu bazat pe o licență a cărei legalitate este cel puțin dubioasă vă face complici cu cei care au inițiat această afacere. Aveți calitatea necesară să solicitați și să condiționați eliberarea avizului de mediu de desecretizarea contractelor inițiale legate de vânzarea pe doi bani a aurului românesc. Dacă nu solicitați această desecretizare, nu veți avea dreptul să spuneți, ulterior, că ”nu am știut”. Pentru că, în calitate de ministru al Mediului aveți dreptul și obligația să știți și să nu eliberați vreun act în necunoștință de cauză/

Domnule Laszlo Borbely, stimați membri ai CAT, sper să vă asumați decizia în privința avizului de mediu pentru proiectul de la Roșia Montană cu deplină responsabilitate. Iar această responsabilitate nu o veți putea muta pe umerii Guvernului, atâta timp cât asumarea proiectului de către Guvern se va face pe baza deciziei d-voastră (la fel cum decizia d-voastră nu-i va deresponsabiliza nici pe membrii Guvernului). De asemenea, nu veți putea invoca în apărarea d-voastră realizarea defectoasă a proiectului, altfel decât l-ați avizat (pentru că știți sau ar trebui să știți că acest proiect ”dă bine” doar pe hârtie și pentru că aveți dovezi concrete de rea-credință și de nerespectare a obligațiilor asumate de către RMGC încă din această fază). Cu atât mai puțin veți putea arunca responsabilitatea pe umerii comisiilor ”independente” de monitorizare, ale căror activitați și/sau membri sunt finanțate/finanțați direct de RMGC.

Domnule Laszlo Borbely, stimați membri ai CAT, rețineți că degeaba încercați să vă spălați pe mâini de proiectul RMGC, încercând să vă minimalizați responsabilitatea. A mai făcut-o, acum mai bine de 2000 de ani, Pilat din Pont. Însă istoria și memoria colectivă l-au pus acolo unde îi e locul. Gândiți-vă la toate acestea, măcar pentru o jumătate de oră, în zilele liniștite ale Sărbătorilor.

Crăciun fericit!

Dacă doriți să trimiteți online o felicitare de Sărbători cu Roșia Montană, o puteți face de aici:

- Bun venit la Porsche Finance Group! Pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor noastre, acest apel telefonic s-ar putea să fie înregistrat. Continuarea convorbirii reprezintă…

Clienții, precum pușcăriașii: niște numere

Formez repede 100. Am învățat ”scurtătura”, spre disperarea roboțelului care nu apucă să-și recite întreaga povestioară de atenționare referitoare la ”acceptul” dat pentru continuarea convorbirii și nici secundele de reclamă.

- Bună ziua, numele meu este Cătălina… (nu am reținut numele de familie). Cu ce vă pot ajuta?

- Bună ziua, sunt Goțiu Remus Mihai și aș dori să vorbesc cu domnul Cosmin Mihuț (supervizor Departament Relații Clienți – după cum știam încă de săptămâna trecută).

- Vă rog să-mi comunicați un cod de client sau numărul contractului.

- Spuneți-i că îl caută Goțiu Remus Mihai, să mă sune. Are numărul meu de telefon…

- Vă rog să-mi spuneți un cod de client pentru a-i putea comunica…

-  Doamnă, domnișoară Cătălina, comunicați-i, vă rog, că l-a căutat Goțiu Remus Mihai. Știe despre ce este vorba…

- Am nevoie de un cod de client pentru a-i putea comunica…

- Doamnă, domnișoară, nu aveți nevoie de niciun cod de client pentru a-i comunica domnului Mihuț să-l sune pe Goțiu Remus Mihai. Înțelegeți că sunt o persoană și nu un cod ori un număr. Așadar, rugămintea mea să-i transmiteți domnului Mihuț că l-a sunat Goțiu Remus Mihai care așteaptă să fie resunat… E opțiunea d-voastră dacă veți face sau nu asta… O zi bună, la revedere!

Apăs butonul de finalizare a apelului telefonic înainte ca doamna/domnișoara Cătălina să ciripească încă o dată că are nevoie de codul de client sau numărul de contract. Nu mă aștept să înțeleagă care e diferența dintre o persoană și un cod de client. Ori un număr. Nici nu mă aștept să realizeze că doar pușcăriașii sunt identificați prin numere și nu prin nume. Până la urmă, doamna/domnișoara Cătălina e, la rândul ei, un număr. Unul dintre nenumăratele numere din actele Porsche Finance Group, cu care am stat de vorbă în ultimele săptămâni și luni. Georgiana, Marius Balea, Mihaela Curcă, Raluca Pascu, Mihai Cimpoier, Cosmin Mihuț, Ioana Popescu sunt numele pe care le-am reținut, cu care am discutat sau corespondat pe mail în încercarea de a clarifica anumite aspecte ale contractului de leasing pentru mașina personală. Mai exact, amănuntele legate finalizarea acestui contract. E o poveste începută în luna martie a acestui an (cu un preambul în martie 2006). O poveste care vă va face să zâmbiți pe alocuri, deși e o poveste extrem de tristă: despre modul absolut mizerabil în care o multinațională se raportează la clienții săi, dar, mai ales, despre roboțeii sclavi, numere și nu persoane, care slujesc această corporație.

***

Preambul

Martie-aprilie 2006. Mă aventurez să-mi caut mașină. După mai multe teste, mă decid asupra unei Seat Ibiza, de la dealer-ul local Topcar. Închei un contract de leasing, cu finanțare de la Porsche Leasing, pe 5 ani, cu posibilitate de refinanțare a valorii reziduale. La un avans promoțional de 500 de euro, valoarea reziduală se apropie de 2.900 de euro + TVA. N-am fost un client model. Mai la zi, mai cu întârzieri, că, între timp a ajuns criza și la Cluj, am dus contractul de leasing la capăt. Moment în care a început ”distracția”.

***

Câte asigurări RCA plătești

Martie 2011. În aceeași zi mă trezec cu căsuța poștală burdușită de facturi. A 59-a rată de leasing și a 59-a rată de asigurare casco, ambele facturi, eliberate cu data de 03.03.2011. Acestora, li se adăugau, eliberate în avans, facturile pentru ratele 60 (leasing și asigurare casco). Dar asta nu e tot. În același plic mai găsesc o factură pentru poliția RCA, eliberată de Porsche Broker de Asigurare. Polița RCA își începe valabilitate de pe 26 martie 2011. Contractul de leasing urma să se încheie pe data de 31 martie 2011. În ideea că oricum voi folosi acea poliță, îmi păstrez calmul. Deși, reluând istoricul polițelor RCA eliberate de Porsche Broker nu pot să nu constat ”șmecheria”: la începutul contractului am plătit două astfel de asigurări – una pentru numerele roșii, alta pentru numerele de leasing. Aceasta din urmă cu valabilitate din aprilie 2006. În mod normal, cele cinci polițe de asigurare (de câte un an fiecare) ar fi trebuit să acopere cinci ani. Însă, la fiecare poliță, Porsche Broker  a devansat data de valabilitate astfel încât, la final, să rămână 5 zile descoperite, motiv pentru a elibera o nouă poliță.

Vrei, nu vrei, cumperi mașina. Sau te executăm…

Supriza cea mai este, însă, cu totul alta: în același plic găsesc eliberată, cu data de 03.03.2011, și o factură pentru valoarea reziduală: 2.888 de euro + TVA. Câteva precizări, pentru cei mai puțin familiarizați cu contractul de leasing. Pe perioada unui astfel de contract, proprietatea rămâne a finanțatorului (în cazul de față, Porsche Leasing), rata de leasing fiind, de fapt, un fel de chirie a mașinii. La finalul contractului, utilizatorul are dreptul să achiziționeze mașina achitând valoarea reziduală rămasă. Atenție însă, acesta este un drept, nu o obligație. La finalul contractului de leasing, utilizatorul are trei posibilități: 1) să achiziționeze obiectul contractului (autoturismul) la valoarea reziduală; 2) să solicite refinanțarea valorii reziduale; 3) să returneze obiectul contractului. Finanțatorul nu-l poate obliga unilateral pe utilizator, prin contractul de leasing, să cumpere autoturismul, pentru că asta ar transforma contractul de leasing într-un contract de vânzare-cumpărare. Așadar, eliberarea unei facturi pentru valoarea reziduală în lipsa manifestării opțiunii în acest sens din partea utilizatorului nu-l obligă la nimic pe acesta din urmă: nimeni nu poate fi obligat să cumpere un bun împotriva propriei voințe.

Normal, am luat legătura cu dealer-ul și cu reprezentantul Porsche Leasing, solicitând refinanțarea valorii reziduale. Discuțiile și corespondența s-au întins însă pe durata a câtorva… luni. Timp în care consilierii de clienți au făcut cu schimbul: Raluca, Mihaela, Mihai… Din nou, atenție: refinanțarea nu poate fi refuzată decât din motive justificate. După luni de discuții și adăugarea de noi documente, inclusiv a unei garant suplimentar, refinanțarea mi-a fost respinsă. Asta chiar dacă veniturile erau mult mai mari decât în ultimii aproape doi ani a contractului de leasing. Respingerea refinanțării mi-a fost comunicată telefonic. Motivarea/justificarea refuzului o mai aștept și acum.

În cele din urmă, am optat pentru plata valorii reziduale. Ei bine, doar din momentul exprimării exprese a acestei opțiuni, îmi revine obligația de plată. Obligație pe care am dus-o la bun sfârșit pe 5 decembrie 2011. The End? Ei, na! Distracția adevărată doar acum începe.

***

Și aștept. Și aștept. Și aștept…

6 decembrie 2011. Îi transmit d-nului Mihai Cimpoier, prin mail, copia după ordinul de plată a valorii reziduale. De asemenea, îi transmit solicitarea stornării facturii pentru polița RCA de care nu am beneficiat (pe tot parcursul discuțiilor legate de refinanțare, mașina s-a aflat în proprietatea Porsche Leasing, fără a avea posibilitatea legală să o folosesc – numerele de leasing expirând pe data de 31 martie; așadar, din cele 6 luni de valabilitate a poliției RCA – eliberată, oricum, în condițiile amintite mai sus – 5 zile am beneficiat eu, iar 5 luni și 25 de zile Porsche Leasing; în aceste condiții pretenția de a plăti această poliță reprezintă un abuz). Îl sun pe Mihai Cimpoier pentru a-mi confirma primirea mailului. Îmi confirmă și îmi spune că voi fi contactat de cei de la Porsche Leasing. Aștept. Și aștept. Și aștept. Și aștept…

Vineri, 16 decembrie 2011, în jurul orei 10 AM

… probabil că aș mai fi așteptat și acum dacă nu mi-aș fi pierdut răbdarea și nu aș fi sunat la Departamentul Relații cu Clienții:

- Bun venit la Porsche Finance Group. Pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor noastre, acest apel telefonic s-ar putea să fie înregistrat. Continuarea convorbirii se consideră a fi un accept. Pentru a veni în întâmpinarea dorinței clienților noștri… etc. etc.

Încă nu eram vaccinat. Îndur calvarul mesajelor publicitare și al direcționării pe taste…

- Bună ziua, sunt Georgiana… (un nume de familie pe care nu l-am reținut). Cu ce vă pot fi de folos?

Mă prezint. Îi dau numărul contractului și codul de client. Îi spun de ce am sunat: în legătura cu remiterea actelor necesare înmatriculării mașinii a cărei valoare am achitat-o. Își notează numărul meu de telefon și promite că revine cu informații. Aștept. Aștept. Aștept…

Vineri, 16 decembrie 2011, în jurul orei 13.45 AM

- Bun venit la Porsche Finance Group. Pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor noastre… He, he, am reținut scurtătura, cu 100. Funcționează! Scap de mesajele publicitare. E o primă ”victorie”, care îmi dă speranțe.

- Bună ziua, sunt Balea Marius (de data asta mi-am propus să rețin toate numele celor cu care vorbesc). Cu ce vă pot fi de folos?

Îi recit poezia. Achitarea facturilor. Actele necesare pentru înmatriculare. Polița RCA. Îmi cere codul de client. I-l spun.

- Domnule Goțiu, vă mulțumim pentru că ați apelat la serviciile noastre. O să revin cu un telefon pentru a vă oferi răspunsurile la solicitări.

De data asta nu mai sunt dispus să aștept la nesfârșit. Iar modul în care se comportă consilierii de relații cu clienți de la Porsche Leasing îl consider a fi suficient de interesant și de interes public pentru a sta la baza unui articol.

- Domnule Marius Balea, pe lângă calitatea mea de client al Porsche Leasing sunt și jurnalist. Și intenționez să scriu un articol referitor la modul în care răspundeți solicitărilor clienților. Aș dori să vorbesc și cu cineva de la Departamentul Juridic și de la Departamentul de Comunicare.  Dacă aveți un număr de telefon direct.

- Domnule Goțiu, îmi pare rău, dar nu vă pot oferi aceste informații.

- Și, totuși, cine poate da niște declarații oficiale, în numele Porsche Leasing?

- Câteva secunde vă rog, să nu închideți. Suspendă apelul, după care revine. Vă rog să trimiteți un mail cu solicitările d-voastră, pe adresa office@porschebank.ro ori la numărul de fax…

- Bun, și cui îi adresez mailul?

- Îmi pare rău, dar nu vă pot oferi această informație.

- Domnule Balea, cine va fi la capătul fax-ului? Cine deschide mailul? Cine răspunde la întrebări? Eu obișnuiesc să comunic cu persoane, nu cu adrese de mail ori cu fax-ul.

- Ăăă… Câteva secunde vă rog să așteptați. Suspendă, din nou, apelul telefonic. Revine. Ioana Popescu este cea care se va ocupa de întrebările d-voastră.

- Doamna, domnișoara Ioana Popescu fiind ce?

- Consilier relații clienți.

- Mulțumesc, o zi bună. Aștept și din partea d-voastră informațiile solicitate.

- În regulă, vă voi contacta. O zi bună.

Scriu mailul. Reiau toată povestea. RCA, cererea de refinanțare refuzată, plata valorii reziduale, eliberarea actelor necesare pentru înmatricularea mașinii. Solicitarea de a discuta cu reprezentanți de la Departamentele Juridic și de Comunicare, pentru declarații oficiale, în caz contrar fiind nevoit să consemnez refuzul acestora.  În timp ce scriu, primesc un mail din partea doamnei/domnișoarei Ioana Popescu. Atașate sunt fișele de cont de la Porsche Leasing și Porsche Broker de Asigurare, cu istoricul facturilor emise pentru ratele de leasing, valoarea reziduală,  primele de asigurare casco și RCA. Surpriză! La Porsche Broker constat că am o restanță de plată de 83,73 RON la ultima factură. Verific ordinul de plată. Suma e plătită integral. Menționez acest lucru în mail. Surpriză și mai mare. La Porsche Leasing figurează două facturi, eliberate pe 7 și 9 decembrie 2011 (DUPĂ plata și comunicarea către Porsche Leasing a plății valorii reziduale, 5, respectiv 6 decembrie!). Una pentru suma de 74,40 RON, a doua pentru suma de 974,44 RON. Ambele reprezentând ”cheltuieli de recuperare conform contract” (!).  Suma totală: 1048.88 RON. Recuperare a ce?. Conform cărui contract ori prevederi contractuale?.  Cine a făcut demersurile de recuperare și în ce au constat, în condițiile în care nu am primit nicio înștiințare și nu am fost contactat de nimeni de la vreo firmă de recuperare?. Când urma să fi înștiințat și eu de aceste facturi? Și cum e posibil să existe ”recuperări” DUPĂ plata întregii sume? Pun și aceste întrebări în mail. Send. E deja ora 16.03.

Aștept. Nu foarte mult. Sună telefonul.

- Bună ziua, sunt Cosmin Mihuț, de la Porsche Leasing. În legătură cu…

- Un moment vă rog, să-mi notez numele. O să fac și în cazul d-voastră precizarea care am făcut-o și colegilor. Informațiile pe care mi le veți oferi sunt, pe de o parte, pentru a clarifica neînțelegerile contractuale, pe de altă parte, pentru redactarea unui material jurnalistic. Doresc să-mi spuneți și care este funcția d-voastră.

Câteva secunde de pauză.

-  … ăăă… Supervizor Relații Clienți.

Reiau întreaga poveste, o știți deja: polița RCA, emiterea anticipată a facturii pentru valoarea reziduală, înainte de a-mi fi exprimat opțiunea în acest sens, tărăgănarea și refuzul (fără motivare) a cererii de refinanțare, actele necesare înmatriculării mașinii. La care adaug întrebări despre restanțele cu care figurez în fișele de cont și acele ”cheltuieli de recuperare”. Nu are răspuns la niciuna dintre întrebări (!).

- O să-i contactez pe colegii mei și revin cu un telefon, în funcție de cum primesc răspunsurile. Sau astăzi până la ora 18.00 (e deja ora 17.00 – n.a.) Sau luni dimineața. Vă mulțumim că ați apelat la serviciile noastre, o zi bună!

Aștept. Sună telefonul. E un prieten. Când termin de vorbit cu el observ că am un apel pierdut de la Porsche Leasing. Sun. Răspunde un domn. Îl rog să-i transmită domnului Mihuț să resune. Se face ora 18.00. Niciun semn.

”Vă mulțumim că ați apelat la serviciile noastre”

Luni, 19 decembrie 2011, în jurul orei 10.00 AM. Sun la Porsche Leasing. Cer cu domnul Cosmin Mihuț. Sunt resunat în câteva minute. Îmi spune că ”nu a fost aprobată stornarea facturii RCA”. Îi comunic că nu trebuie aprobată de nimeni, nu e un favor solicitat de mine, ci constatarea faptului că timp de 5 luni și 25 de zile de acea poliță a beneficiat Porsche Leasing, față de cele 5 zile de care a beneficiat Mihai Goțiu; întârzierile au fost cauzate de amânarea soluționării dosarului de refinanțare; așadar nu am vreu motiv ca pentru 5 zile să plătesc și cele 5 luni și 25 de zile în care de poliță a beneficiat Porsche Leasing. La celelalte întrebări/solicitări nu are răspunsuri. Promite că revine cu un telefon. Și, din nou, mulțumește că am apelat la serviciile…

”I am out of the office until 27.12.2011”

Marți, 20 decembrie 2011, în jurul orei 12.00 AM. Formez numărul. Nu mai reiau discuția despre codul de client. Sunt curios dacă doamna/domnișoara Cătălina i-a comunicat lui Cosmin Mihuț să mă sune. Aștept. Aștept. După aproximativ o oră sună telefonul. Recunosc numărul centralei Porsche Leasing. Nu e Cosmin Mihuț. Și-a delegat sarcinile. Nici Ioana Popescu.

- Bună ziua, sunt Popa Roxana. Vă sun în legătură cu mailul transmis vineri…

O întrerup. La fel ca și în cazul colegilor ei, o atenționez în privința faptului că vorbește și cu un jurnalist care intenționează să realizeze un articol pe această temă. Și o rog să-și precizeze funcția. Consilier relații clienți (am pierdut deja numărul consilierilor de la Porsche cu care am discutat). Încearcă să mă convingă în legătură cu plata poliției RCA. Îi explic și Roxanei Popa că faptul că mașina s-a aflat în fața blocului meu nu are relevanță juridică. Relevanță juridică au termenii de ”porprietar”, ”utilizator”. Proprietar (până în momentul asumării plății valorii contractuale) a fost Porsche Leasing. Iar utilizator nu a existat, numerele de înmatriculare fiind expirate.

Încerc să-i explic și art. 1 al Ordonanței 51/1997, privitoare la operațiunile de leasing, care arată expres că ”la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.” Un contract între părți nu poate încălca normele în vigoare cu putere mai mare (cum e o Ordonanță). În cazul în care un articol din contractul de leasing încalcă asemenea prevederi legale generale, acel articol devine nul. Oricum, nu reușește să identifice un articol în contractul de leasing prin care Porsche să aibă dreptul de a emite o factură pe valoarea reziduală înainte de a-mi fi exprimat eu opțiunea în acest sens.

Apoi îmi explică de unde sunt ”restanțele” care figurează în fișa de cont de la Porsche Broker. Îmi spune de o diferență la o factură din 4.11.2009 de 3,56 RON (trei lei și 56 de bani) și o ”taxă de somație” de 80,17 RON neachitată din 4.10.2010. Apoi îmi indică articolul 4.5 din contract în care se arată că ”mai întâi vor fi acoperite cheltuielile de recuperare ocazionate conform art. 4.8, penalitățile de întârziere și apoi ratele de leasing și primele de asigurare”. Așadar, eu plăteam o factură, dar din acea sumă o parte era înregistrată în contabilitățile Porsche Leasing și Porsche Broker ca restanțe iar diferența în contul facturii. Întreb care e temeiul legal prin care Porsche a înregistrat acele sume astfel (suma încasată pe o factură în contul altor debite/facturi). Și de ce timp de doi ani, respectiv un an, nu am fost atenționat asupra acelei restanțe. Pe lângă lipsa de acoperire legală a operațiunii, aceasta reprezintă și un abuz: utilizatorul nu poate plăti decât factura curentă (pentru că nu are niciun act pe baza căruia să efectueze alte plăți) și astfel rămâne mereu ”restant”!

Mai mult, îi atrag atenția că ”taxa de somație” nu poate fi mai mare de 15 euro (conform art. 4.10 din contract) și nu se numără printre plățile care au prioritate (nu se numără printre cheltuielile de recuperare de la art. 4.8, fiind prevăzută expres la art. 4.10, diferențiat de penalitățile de întârziere).  Așadar, toate operațiunile efectuate astfel de Porsche Broker și Porsche Leasing, în mod repetat, pe parcursul a mai multor luni, nu au acoperire nici legală, nici contractuală!

În fine, despre ”cheltuielile de recuperare” nu are amănunte suplimentare. Spune doar că va contacta ”firma noastră de recuperare Millenium” pentru a vedea despre ce este vorba. Facturile sunt emise, însă, de Porsche Leasing.

Rămâne stabilit ca în urma discuțiilor să scriu un nou mail cu solicitări și întrebări. Îl scriu și îl trimit. O rog să-mi dea o confirmare de primire și să estimeze termenul necesar pentru a răspunde. Primesc răspunsul: ”săptămâna viitoare”. Revin, apreciind termenul ca fiind exagerat: toate motivațiile și justificările legate de sumele pe care Grupul Porsche pretinde că le mai datorez trebuie să existe din momentul emiterii acestor pretenții (în unele cazuri din 2009). Pentru fiecare dintre cele 7 puncte ale mailului nu e nevoie de mai mult de câteva minute pentru a obține răspunsurile necesare. Exceptând cazul în care în grupul Porsche nu domnește un haos general ori cazul în care sunt atât de multe reclamații, încât nu le pot face față.

Mi se răspunde: ”termenul oficial de răspuns este de 30 de zile calendaristice”. Revin: niciunde în contract nu este prevăzut un asmenea termen aberant, iar prevederile legale referitoare la cele 30 de zile se referă la dreptul administrativ, nu are legătură cu contractele civile și/sau comerciale; în plus, mă ”visez” undeva în Vest: îi solicit să ia legătura cu dealerul pentru ca, pe perioada necesară oferirii răspunsurilor solicitate să-mi pună la dispoziție o mașină (ca dovadă a bunei-credințe); în caz contrar voi solicita despăgubiri pentru faptul că sunt împiedicat abuziv să-mi exercit dreptul de proprietate (și beneficiile) asupra mașinii a cărei valoare am achitat-o. Mi se retrimit fișele de cont (cu aceleași sume fără justificare) și mențiunea că trebuie să transmit certificatul de înmatriculare al mașinii (talonul) pe Porsche Leasing pentru a primi actele necesare pentru înmatricularea pe numele meu. Revin: în contractul de leasing nu se prevede obligativitatea predării anticipate a certificatului de înmatriculare și, ținând cont de modul în care se relaționează cu clienții, nici nu am de gând să fac acest lucru până nu primesc actele. Primesc mesajul automat: ”I am out of the office until 27.12.2011. Note: This is an automated response to your message  “Re: Intrebari suplimentare clarificari contract/sume datorate” sent on 20.12.2011

17:37:02. This is the only notification you will receive while this person is away.”

Hmmm… Oficial, activitatea Departamentului Relații Clienți se desfășoară până la ora 18.00. Doamna/domnișoara Roxana Popa era ”out of the office” la ora 17.37. Și se întoarce la ”office” pe data de 27.12.2011. Aha… deci asta să fie explicația pentru termenul de o săptămână? Concediul de Crăciun luat anticipat? Sper că va merge în vacanță cu mașina. Deși, dacă a achiziționat-o în leasing prin Porsche Leasing n-aș fi prea sigur de asta.

***

Câteva concluzii

Cum e posibil un asemenea comportament, vă puteți întreba? Explicațiile sunt multiple.

Problema legală

Ordonanța de Guvern nr. 51/1997, care reglementează operațiunile de leasing este extrem de permisivă. Abuzurile care se fac spatele acesteia au fost semnalate de nenumărate ori, atât de către clienți (alte exemple aici), cât și de către juriști (pentru o analiză mai amplă în acest sens, vezi aici).

Comportamentul clienților

Aflați la final de contract, după ce au achitat sume consistente, de ordinul miilor și zecilor de mii de euro, clienții acceptă plata tuturor acestor sume, aparent minore (câteva sute de euro) în raport cu valoarea totală a contractului. Nerăbdători să intre în proprietatea mașinii și fără neîncrezători în eventuale demersuri în jutiție, plătesc aceste mizerii suplimentare, chiar și atunci când sunt conștienți că reprezintă abuzuri din partea firmelor de leasing. Înmulțiți însă cele câteva sute de euro cu miile și zecile de mii de contracte de leasing din ultimii ani și o să aveți o dimensiune reală a sumelor absolut nejustificate încasate de firmele de leasing.

Comportamentul roboțeilor-consilieri

”Vă mulțumim că ați apelat la serviciile noastre”. Între banda înregistrată servită automat de robotul telefonic în perioada de așteptare și replicile consilierilor de relații clienți din astfel de multinaționale nu există nicio diferență. Sistemul de lucru este unul absolut impersonal și dezumanizat. Consilierii nu relaționează cu persoane (clienți) ci cu coduri și numere (codul de client ori numărul de contract). Explicația psihologică a acestui sistem e extrem de simplă, cinică și mizerabilă în același timp: consilierul nu trebuie să aibă nicio problemă morală legată modul în care rezolvă solicitările clienților. Când la capătul firului ai o persoană reală, cu propriile probleme și cu propria cazuistică, astfel de probleme de conștiință riscă să apară, când lucrezi cu coduri și numere, în niciun caz.

Rămâne însă o întrebare: care e satisfacția muncii pentru acești roboței-consilieri? Cu ce se laudă în grupul de prieteni ori în fața propriei oglinzi, dimineața? Că i-au mai dat țeapă unui client? Că l-au mai făcut pe altul să plătească aiurea niște bani? Că au mai inventat o șmecherie prin care să mai smulgă câteva sute de euro de la un client? Pentru ce? Pentru a-i muta în buzunarul patronului? Desiguri, e posibil ca mulți dintre ei să-și revendice un statut social privilegiat: doar lucrează într-o multinațională de prestigiu. În fapt, nu sunt decât niște sclavi în slujba unui sistem mizerabil care, mai devreme sau mai târziu se va întoarce și împotriva lor.

Soluții

Am început deja să-mi contactez prietenii. Să-mi păstreze bonurile de taxi. Biletele de autocar ori de tren pe care le folosesc în această perioadă. A căror contravaloare o voi solicita prin instanțele judecătorești alături de alte daune interese rezultate din imposibilitatea de a-mi valorifica beneficiile oferite de mașina a cărei valoare am achitat-o integral.

Dar nu sunt dispus să mă opresc aici. Pentru că un proces nu ar rezolva decât punctual și într-un singur caz problema. Drept pentru care l-am contactat pe unul dintre cei care, cel puțin teoretic, îmi reprezintă interesele în Legislativ. Senatorul de Cluj Marius Nicoară. L-am ales și pentru că este acționar la firme care comercializează autoturisme (inclusiv la cea de la care am luat eu mașina). I-am povestit, telefonic, întreaga tărășenie: și facturarea în avans (în lipsa exprimării opțiunii mele în acest sens) a valorii reziduale, întârzierea aberantă a soluționării cererii de refinanțare,  povestea cu polița RCA (despre care a opinat că obligația de plată o are Porsche Leasing), refuzul de a răspunde într-un termen corect la întrebările legate de justificarea sumelor pretinse de Porsche. ”Dați-i în judecată!. E o porcărie cum s-au comportat” a fost concluzia generală a senatorului Marius Nicoară.

I-am spus că datul în judecată rezolvă într-o foarte mică problemă măsura. Și l-am întrebat dacă va iniția/susține un proiect legislativ care să modifice Ordonanța nr. 51/1997, împiedicând firmele de leasing să mai comită asemenea abuzuri. Mi-a solicitat să-i trimit pe mail modificările propuse și a promis că va iniția un asemenea proiect legislativ. Cel mai probabil, pe începutul anului viitor voi reveni cu noi amănunte legate de acest demers. Până atunci, dacă ați avut probleme similare ori altele legate de contractele cu diferite firme de leasing, sau cunoașteți persoane care au trecut prin astfel de situații, transmiteți-mi aici problemele. Atât pentru motivarea proiectului legislativ, cât și pentru elaborarea lui într-o formă în care să fie cât mai eficientă.

1. invocarea marilor profeți – Roubini și ”o personalitate economică”;

2. invocarea propriei inițieri în această religie – respectiva personalitate economică: a stat ”la o cafea și ceva taclale” cu respectiva personalitate;

3. profeția/pedeapsa divină – Apocalipsa economică: ”Anul 2011 este cel mai bun din următorii 15!”

4. păcatele care ne-au adus această pedeapsă – măsurile luate în ultimii ani de guvernanți și sistemul financiar-bancar;

5. penitența/căirea care ne aduc mântuirea/salvarea – sacrificarea patrimoniului cultural/natural de la Roșia Montană și Roșia Poieni, asumarea tuturor riscurilor în astfel de proiecte miniere, respectiv o nouă lege a parteneriatelor public private în marile proiecte de investiții cu asumarea unor riscuri suplimentare de către stat (”de ce nu și în cazul micilor proiecte?”, întreb, iar răspunsul e destul de simplu: o asemenea modificare legislativă nu și-ar propune o dezvoltare pe orizontală a micilor afaceri sustenabile pe termen lung, ci mutarea riscurilor marilor proiecte pe bugetul public, ca o garanție a succesului/profitului marilor afaceri).

Am prezentat într-un articol precedent, o analiză realizată de ”The Economist” și citată în documentarul ”The Trouble with Experts”, cât de pertinente sunt expertizele specialiștilor de TV în domeniul economiei: au fost comparate previziunile despre evoluția inflației și a economiei făcute de ”experți” din domeniu timp de 10 ani cu cele făcute de un gunoier din Londra. Predicțiile gunoierului au fost mai aproape de relitate.

Modul în care e construit  discursul economistului Ionel Blănculescu se suprapune perfect peste construcția discursurilor religioase. Să fie o pură coincidență, ori economia și ”expertiza în economie” nu sunt altceva decât manifestările unei religii? Analiza comparativă a Vechiului și Noului Testament (cu titlu exemplificativ) ar putea releva și alte coincidențe legate de întrebarea: ”de ce lumea are încredere în asemenea experți și după ce previziunile lor se dovedesc a fi greșite, iar salvarea mult promisă se amână?”. Răspunsul, cum spuneam, se găsește în cărțile Bibliei: ”mântuirea/salvarea vine în Viața de Apoi”.

***

N-o să reiau acum toate argumentele economice referitoare la cât de păguboasă ar fi afacerea Roșia Montană pentru statul român. Cine câștigă, de fapt, și cine sunt fraierii care pierd. Majoritatea acestor argumente le găsiți pe site-ul Academiei de Studii Economice (ASE) București (aici), în urma unor studii, analize și monitorizări întinse pe perioada a aproape 10 ani.

O să prezint unul singur. Marcel Ionescu-Heroiu nu este un expert economist. Cel puțin nu în sensul ”experților” prezenți în mass-media, căliți și specializați în falimentarea Bancorex. Marcel Ionescu-Heroiu este absolvent al Facultății de Științe Economice a Universității Babeș-Bolyai din Cluj și și-a susținut doctoratul în Dezvoltare Regională la Cornell University, Ithaca (New York). În prezent lucrează la Banca Mondială, la sediul din Washington. La sfârșitul verii, a publicat pe clujinfo.ro analiza intitulată ”Un argument economic împotriva exploatării aurului de la Roșia Montană”.

În analiza prezentată, Marcel Ionescu-Heroiu nu citează din ”mari profeți ai economiei”, ci studii cantitative și calitative a evoluției economiilor unor țări care s-au bazat (și se bazează) pe exploatarea resurselor minerale, comparativ cu cele din alte țări. Concluziile?

”1. Exploatarea resurselor naturale (aur, petrol, gaze naturale) creează instabilitate economică în mai toate ţarile în curs de dezvoltare.

2. Banii generaţi la bugetul de stat din exploatarea resurselor au şanse mici să genereze bunăstare pentru cetăţenii de rând.

3. Mineritul are impact mic asupra economiilor locale, şi de cele mai multe ori sfârşeşte prin a le amaneta viitorul.”

În graficul de mai jos (de două ori dublu click pentru a-l vedea la o rezoluție mai mare) puteți urmări evoluția creșterii economice (PIB pe cap de locuitor) în țări dezvoltate, comparativ cu țările care se bazează pe exploatarea resurselor.  Acestea nu mai sunt ”previziuni” sau ”profeții”, ci date statistice concrete. Articolul complet și toate argumentele, pe clujinfo.ro.

***

P.S.: Contextul face ca România să aibă o șansă reală de a depăși criza mai repede decât alte state dezvoltate. În acestea din urmă, economia a atins un vârf, un maxim, dincolo de care e foarte greu de trecut (o economie care funcționează la potențialul maxim sau foarte aproape de acesta nu mai are în ce direcție să se dezvolte sau are posibilități foarte mici în acest sens; o criză care afectează anumite sectoare ale economiei e dificil de contracarat și necesită timp, pentru că celelalte sectoare viabile, nu au posibilități de absorbție, funcționând la maxim sau aproape de maxim). Cel puțin într-un (mare) sector, România are un potențial uriaș de dezvoltare. E vorba de agricultură. Datele statistice (recunoscute inclusiv de către oficiali guvernamentali) arată că România are potențial de a hrăni o populație de 80 de milioane de locuitori. Acum nu o face nici pentru 20 de milioane. Așadar, agricultura autohtonă funcționează la mai puțin de 25% (mai puțin de un sfert) din potențialul real.

Diferența enormă dintre capacitatea la care funcționează agricultura și potențialul real oferă șansa unei dezvoltări cu efecte asupra întregii economii chiar și în perioadă de criză. Acest lucru s-a văzut și în statisticile oficiale pe trimestrul III din 2011, cu o creștere economică bazată în cea mai mare parte pe anul agricol de excepție, care a compensat cu vârf și îndesat scăderea exporturilor și a producției industriale.

Printre ”soluțiile” lui Ionel Blănculescu nu se numără însă și agricultura și dezvoltarea pe orizontală. Ba, mai mult, într-un prim articol al domniei sale pe VoxPublica, sugerează că o creștere a producției în acest sector i-ar sărăci pe agricultori (!). Că această ”sărăcire” ar fi cauzată de o ”lege a paradoxului” (!?), nu de infrastructura și mentalitățile păguboase (atât ale guvernanților, cât și ale micilor fermieri) care îi împiedică să-și valorifice producția (un articol mai în detaliu pe această temă, aici). De ce domnul Blănculescu ignoră dezvoltarea agriculturii (ba chiar transmite mesaje demoralizatoare în acest sens)? Pentru că o dezvoltare agricolă pe orizontală, bazată pe micii fermieri și pe valorificarea producției acestora le-ar crea o autonomie și o independență reală față de ”marii investitori strategici”. Care nu s-ar mai putea prezenta în fața opiniei publice ca ”salvatori” ori ”unici deținători ai formulei magice de salvare”.

Ce mi-a rămas întipărit pe retină este paragraful final al articolului publicat astăzi pe VoxPublica de domnul Blănculescu: ”Intortocheate sunt caile economiei! Din acest motiv existam noi, economistii, sa intelegem ce se intampla in acest complex domeniu, economia,  in continua miscare, transformare si adaptare, care ne greveaza atat de mult viata, iar concluziile sa vi le prezentam dvs, intr-o forma cat mai simplificata si inteligibila.” Uauu!, am exclamat. Doar că exclamația nu avea legătură cu ceea ce afirmă domnul Blănculecu, ci cu siguranța cu care face afirmațiile. O siguranță care m-a trimis cu gândul exact la documentarul de care doream să vă povestesc: ”The Trouble with Experts”, realizat de televiziunea canadiană CBS.

”Mare parte din experți nu fac decât să bată câmpii”, este concluzia pe care, încă din start, o pun producătorii filmului. După care urmează, metodic, experții din diferite domenii. Pentru început, somelierii (degustătorii de vinuri). Și experimentele efectuate de Frederic Brochet, producător de vinuri pe Valea Loirei, dar și profesor de oenologie (știința vinului) la Universitatea Bordeaux. Pentru început, Brochet a demonstrat că ”experții” nu pot deosebi un vin obișnuit de unul de calitate. Le-a servit același vin, însă din butelii diferite. 54 din 56 de ”experți” l-au preferat pe cel cu eticheta mai… impresionantă. Apoi, în cadrul unor teste neoficiale, a schimbat vinul din sticle: cel dintr-o butelie de 30 de dolari l-a turnat într-una de 500 de dolari și invers. O ”ne-profesionistă” a ales vinul din sticla mai ieftină (de fapt, vinul mai scump). ”Specialistul” a corectat-o savant: „este un vin complex, apreciat în special de profesioniști datorită maturității sale”, a spus despre vinul din butelia scumpă (de fapt, vinul mai ieftin). Pentru ca demonstrația să fie completă, Brochet a pus în două pahare același sortiment de vin alb. După care, într-un pahar, a adăugat un colorant alimentar, care a înroșit vinul. Din 54 de ”experți” niciunul nu a sesizat trucul. Singurele persoane care și-au dat seama că e vorba de același vin au fost tot… neprofesioniștii. Concluzia lui Brochet: ”Nicio butelie de vin nu costă mai mult de 20 de dolari pentru a fi produs. Restul e mitologie și reclamă. Degustătorii sunt cei care crează aceste diferențe”.

Povestea lui John Myatt e celebră în Marea Britanie. Timp de aproape 10 ani a pictat tablouri de… Monet, Chagall, Picasso, Miro, Giacometti ori Matisse. În plasă au căzut mari experți de artă, muzee, galerii, case de licitații. După ce a fost descoperit, Scotland Yard-ul a reușit să recupereze aproximativ 60 de falsuri. Restul de 140 continuă să cutreiere colecțiile, muzeele și expozițiile ca… ”originale”.  Și tot din domeniul artei: un expert care conducea un important muzeu de stat german a fost convins să declare că o pictură cu pete îndrăznețe de culoare era semnată de Ernst Wilhem Nay, un artist câștigator al unei burse Guggenheim. În realitate, ”artistul” a fost un… cimpanzeu.

Se înțelege, de pe lista ”experților” analizați nu puteau lipsi economiștii. Care e procentul statistic al erorilor previziunilor făcute în revistele de specialitate? Undeva către… 100%. Filmul amintește de un celebru experiment efectuat de The Economist: au fost comparate previziunile despre economie și inflație făcute, timp de 10 ani, de diferiți experți (șefi de corporații, economiști etc.), cu cele ale unui gunoier din Londra. Mai apropiate de realitate s-au dovedit previziunile… gunoierului.

Explicația o oferă William White, fost economist șef la B.I.S. (Bank for International Settlements): ”Experții, în decursul ultimilor ani, au făcut o treabă groaznică. Au crezut că economia e o știință, ignorând faptul că economia nu este o știință, ci economia depinde majoritar de comportamentul uman. Ar fi mult mai bine dacă experții ar începe să recunoască cât de puține știm despre funcționarea economiei.”

Cu siguranță, Ionel Blănculescu nu a văzut ”The Trouble with Experts”. Altfel, cel mai probabil, ar fi renunțat la acel paragraf final. Mai ales, că venea după un alt paragraf, despre o așa-zisă teorie a paradoxurilor, pe care o oferea ca exemplu pentru a demonstra de ce românilor le va fi mai bine cu un deficit structural mai mic. ”De altfel, exista o teorie a paradoxurilor, care functioneaza si in alte domenii. In agricultura, exista o astfel de teorie, pe care am exercitat-o pe propria noastra piele, in acest an agricol si anume, in anii foarte buni agricoli, taranii saracesc! De ce acest paradox? Simplu, pentru ca oferta de produse agricole creste intr-atat de mult, incat pretul acestora scade, de asa maniera, ca taranii nu-si mai scot nici cheltuielile cu productia, pe care o mare parte, fiind in surplus, o arunca, nici macar la animale, ca si acestea se satura la un moment dat.”, susține domnul Blănculescu.

În realitate, nu e vorba de niciun paradox, ci, așa cum sublinia și William White, de comportamentul uman. Și de viața reală. Nu teoria paradoxurilor explică de ce țăranii români nu și-au valorificat recolta bogată și au ajuns să arunce legumele la gunoi, ci lipsa unei rețele de distribuție cu ajutorul căreia să ajungă cu produsele în piețe, faptul că hiper și super-marketurile nu achiziționează produsele lor, ci le preferă pe cele de import și lipsa unor micro-intreprinderi de prelucrare a legumelor și fructelor, care le-ar fi permis valorificarea producției la un preț mai bun, putând să aștepte și decongestionarea pieței. Nu e niciun paradox aici, ci o explicație cât se poate de logică. Și tristă, în același timp (despre acest lucru am mai scris, pe larg, aici).

***

Cum spuneam, nu textul lui Ionel Blănculescu a provocat acest articol (doar l-a urgentat). De ”experți” ori ”specialiști” am tot avut de-a face în cazul Roșia Montană. Scopul lor e să explice cum dintr-o redevență de 4% și o participare la profitul teoretic (atât cât poate fi demosntrat acel profit prin actele unei companii cu sediul prin insule bananiere) de sub 20%, statul român (și românii) câștigă peste 50% din afacere (!). Să arate cum cele 350 de locuri de muncă directe și aproximativ 1.000 directe și indirecte (în cei trei ani de construcție a minei) care figurează în studiile de fezabilitate ale Gabriel Resources ajung la… 3.600. Să ne demonstreze cum patrimoniul de valoare națională și universală de la Roșia Montană poate fi salvat prin demolare și că un munte, Cârnic, va fi conservat după ce 80% din el va fi ras. Să ne învețe cum cianura de sodiu e recomandată de medici să fie băută pe stomacul gol, cu cafeaua de dimineață. Ori cum ecologizarea unei zone se poate face mărind distrugerile. Să ne lumineze pe noi, prostanii ne-economiști și ne-experți, cum e cu ”teoria paradoxurilor” (mă rog, mult mai convingători sunt porcii lui Orwell, din ”Ferma Animalelor”, care le explică bietelor oi cum se poate ajunge de la ”patru picioare bun, două picioare rău”, la ”patru picioare bun, două picioare și mai bun” – dar asta e o opțiune personală).

Campionii ”experților” promovați de RMGC sunt ”specialiștii” de la Oxford Policy Management, a căror opinie a fost promovată cu milioane de euro, anul trecut, în mass-media. Că cei de la Oxford Policy Management sunt specialiști în PR (fără altă legătură decât numele) e un ”amănunt” cunoscut doar de către cei care au avut curiozitatea să afle mai multe despre ”expertiza” lor.

***

A nu se înțelege cumva, mai ales după ce vizionați ”The Trouble with Experts”, că nu există specialiști, profesioniști, experți în fiecare domeniu. Există, însă trebuie căutați prin universități, academii, institute de cercetare. Nu la televizor ori prin ziare. Pentru că expertiza lor necesită ore de muncă, de studiu, de cercetare. Desigur, asta nu înseamnă că ei nu se pronunță asupra problemelor controversate ale societății. În cazul Roșia Montană au făcut-o cu vârf și îndesat (de la Academia Română, la profesorii de la ASE, Universitatea Babeș-Bolyai, Asociația Cercetătorilor Români Ad-Astra, la ICOMOS, Ordinul și Uniunea Arhitecților Români ș.a.m.d.). Doar că opinia (și expertiza lor reală) nu are prea mult spațiu în mass-media oficială.

***

Pe filmedocumentare.ro (aici), puteți vedea ”The Trouble with Experts” și cu subtitrare în limba română. Vă veți distra garantat. Și nu distracția e scopul .

***

Gestul a fost unul de protest împotriva intervențiilor jandarmilor din ultimele luni, în special în București, care i-au vizat pe cei care luptă pentru salvarea Roșiei Montana. Într-o primă fază, Jandarmii au refuzat ”predarea” și au încercat să elibereze trotuarul. ”Nu vă împing!”, repeta unul dintre agenți, în timp ce-i împingea la cel mai propriu mod cu putință pe manifestanți. În cele din urmă, după aproximativ o oră, cu îmbrânceli și legitimări suplimentare (foto, dreapta), un chestor a ieșit din clădire, pentru a discuta cu persoanele prezente și pentru a primi o scrisoare deschisă adresată Ministerului Afacerilor Interne și Jandarmeriei Române.

***

(din textul scrisorii – textul integral aici)

”În ultimele luni, mai multe evenimente – manifestări paşnice – ce au avut loc in Bucureşti au fost întrerupte de intervenţiile violente, nelegale asupra activiştilor prezenţi din partea Jandarmeriei Române, dintre care amintim:
- 8 noiembrie – în cadrul OccupyTVR, flash-mob paşnic în faţa sediului TVR pentru a denunţa cenzura din presă privind subiectul Roşia Montană, reprezentanţii Jandarmeriei au dispus legitimarea tuturor participanţilor, 5 dintre ei fiind urcaţi cu forţa în duba Jandarmeriei şi duşi la secţia de poliţie;
- 1 Decembrie – cu ocazia festivităţii prilejuite de Ziua Naţională a României, mai mulţi activişti ai campaniei Salvaţi Roşia Montană au fost legitimaţi, bruscaţi, percheziţionaţi şi deposedaţi de bunurile pe care le aveau asupra lor în mod ilegal şi abuziv de către forţele de ordine ale Jandarmeriei Române;
- 10 decembrie – zeci de persoane care manifestau paşnic în Piaţa Universităţii cu ocazia Zilei Internaţionale a Drepturilor Omului, printre care şi voluntari ai campaniei Salvaţi Roşia Montană, au fost bruscate de forţele de ordine, luate pe sus în duba Jandarmeriei şi duse la secţia de Poliţie.
Campania ”Salvaţi Roşia Montană!” consideră că reacţiile Jandarmeriei Române sunt disproporţionate, contravin Legii Adunărilor Publice şi contribuie la pavarea drumului către un stat poliţienesc de care, nu cu plăcere, societatea românească îşi aminteşte. Acţiunile brutale, în forţă, ce desconsideră necesitatea exprimării de opinii în spaţiul public nu fac cinste niciunei instituţii publice din România, menite să contribuie la o societate democratică ce crede în pluralismul de opinii.

(…)

Revoluția Română nu a avut autorizație. A avut dreptul fundamental la libertate!
Ne cunoaștem drepturile și vom face apel la toate mijloacele legale și democratice pentru a le apăra. Cerem, pe această cale, Jandarmeriei Române să-și reconsidere poziția și metodele de acțiune vis-a-vis de societatea civilă, să vină în sprijinul libertății de exprimare specifică unui stat democratic și să onoreze astfel memoria celor care au luptat pentru liberaate în ‘89.”
***

Să arăți cu degetul exclusiv către țăranii români și să-i faci proști ar fi simplu. Dar ar fi, de asemenea, o prostie. Nimeni nu s-a născut învățat. Și nu te poți aștepta ca deodată cu ploaia să cadă peste România și știința organizării unei rețele de distribuție ori a înființării unor micro-întreprinderi de prelucrare a legumelor (a laptelui sau a cărnii, după caz). La nivel guvernamental, timp de 20 de ani, n-am văzut nicio inițiativă publică de educare în acest sens. Ce să mai vorbim de un eventual program de sprijin financiar (a nu se confunda cu subvențiile; e vorba de facilități fiscale pentru primii ani de activitate sau de sprijin pentru cofinanțarea în diferite proiecte). Există, dar pot fi numărate pe degete, câteva ONG-uri care, în limita posibilităților, mai fac câteva în acest sens (educație ori sprijin pentru redactarea proiectelor de finanțare).

La fel de prost se prezintă și administrațiile locale ale orașelor României. În cele mai multe dintre acestea (în marea lor majoritate) nici măcar nu se cunoaște conceptul de piețe volante, destinate exclusiv producătorilor autohtoni. Și care nu pot fi controlate de mafia piețelor. Majoritatea țăranilor nu își permit să închirieze o masă într-o piață permanentă, pentru că nu are suficientă producție care să-i permită să vândă 7 zile/săptămână. Avantajele ar fi cumulate. Pe de o parte, producătorii reali ar putea obține un preț mai bun (și corect) pentru marfa lor. Pe de altă parte, cumpărătorii ar beneficia de produse mai sănătoase și mai ieftine (prețul situându-se undeva între cel cu care țăranii vând en-gros la piețarii actuali și cel pe care aceștia din urmă îl practică). Unde mai pui că o mare parte a banilor ar rămâne astfel în comunitatea locală (sau regională) și nu s-ar dilua în conturile marilor rețele de retail.

Nu e nimic inovativ în cele prezentate mai sus. Conceptul de economie locală a început să fie deja practicat peste tot în lume. Cel puțin în acele locuri în care s-a înțeles că situația în care s-a ajuns (o echivalență a cantităților de importuri și exporturi a aceluiași tip de produse) e o aberație. Este consumatoare de resurse energetice, generează costuri suplimentare, iar beneficiul important nu ajunge la producătorii reali (cu excepția cazurilor în care producătorii nu sunt și mari comercianți), ci la mânuitorii de hârtii și power-point-uri. Iar dacă prețurile finale se întâmplă să fie mai mici, explicațiile sunt simple: fie ai de-a face cu alimente provenite din agricultura industrială (cu riscurile de sănătate ulterioare suportate de consumatorul care are impresia că face economii și de către sistemele de sănătate publică), fie e vorba de achiziționarea pe doi cenți de la producătorul real.

Toate acestea sunt lucruri deja cunoscute (sau care ar trebui să fie cunoscute) de către autorități. De ce nu se schimbă însă nimic într-o țară în care atât ministrul de specialitate, cât și premierul afirmă că nu-și valorifică decât un sfert din potențialul agricol? Răspunsul simplu ar fi: din incompetență și prostie. Un răspuns mai amănunțit s-ar putea să-l primim însă peste câțiva ani, când se va face inventarul marilor latifundiari ai României. Și când se va constata cum au achiziționat terenurile pe prețuri de nimic. Atunci, însă, va fi deja târziu. Țăranii de azi vor fi iobagi pe fostele lor pământuri (asta dacă nu vor fi ”importați” asiatici ori africani care să le lucreze) sau vor îngroșa periferiile marilor orașe.
***

Și aici apare prima problemă. În drept i s-ar spune ”clauza imorală”. Dezbaterea organizată de Gândul nu este organizată pentru a răspunde unui interes public (obiectul de activitate, cel puțin în teorie, al mass-media), ci unei comenzi din partea unui agent economic cu interese directe în acea dezbatere. Așadar, dezbaterea nu este una jurnalistică, ci una de PR.

De altfel, dacă demersul ar fi fost unul jurnalistic (răspunzând unui interes public), ar fi trebuit întreprins cu ceva ani buni în urmă (primele ”tatonări” ale zăcământului de la Roșia Montană au început în 1995, iar RMGC a fost înființată în 1997). În urmă cu doar doi ani, ce se întâmpla la Roșia Montană nu reprezenta însă (încă) un subiect ”de interes”. Am mai relatat despre o experiență personală trăită în primăvara lui 2009, pe când eram redactor-șef la Clujeanul. Directorul editorial al Publimedia (cum se numea atunci Divizia de print a MediaPro, din care făcea parte și Clujeanul și Gândul) m-a sunat cerându-mi să blochez (să șterg) de pe ediția online un articol critic legat de cazul Roșia Montană (mai exact un articol în care Bogdan Naumovici era acuzat de reprezentanți ai societății civile că face publicitate mincinoasă pentru RMGC – badvertising). Printre ”argumentele” lui figura și cel conform căruia subiectul Roșia Montană n-ar fi unul ”de interes” pentru clujeni (iar Clujeanul era o publicație locală), fiind vorba de un caz care îi privește doar pe cei din Alba. Cum a devenit, pentru Gândul, după 2 ani și jumătate, un caz ”de interes local” subiect de dezbatere live la nivel național? Ce s-a schimbat între timp? Răspunsul e suficient de evident: a apărut ”susținerea” RMGC.

După ce Alburnus Maior i-a transmis refuzul de a participa la un asemenea simulacru de dezbatere (să nu fie frustrați cei de la Gândul, asemenea refuzuri au fost transmise și altor instituții media care au găzduit ”dezbateri” asemănătoare, în frunte cu Hotnews), reporterul care se ocupă de ”eveniment” a revenit.

Mai să-mi dea o lacrimă la atâta solicitudine și ”profesionalism”… Despre cât ”profesionalism” e vorba, am arătat mai sus: dezbaterea nu e organizată pentru că ar răspunde unui interes public, ci pentru că e interesul RMGC care o ”susține” (adică plătește; asupra interesului RMGC voi reveni mai jos). Mai mult, Gândul, Hotnews și alte instituții media care promovează asemenea dezbateri și-au dovedit ”profesionalismul” în modul în care au abordat până acum subiectul Roșia Montană.

Un exemplu (limitându-mă doar la dezbateri). Pe 11-12 noiembrie 2011 (adică acum mai puțin de o lună), la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai, Academia Română și ICOMOS România au organizat cea mai mare conferință științifică internațională de până acum dedicată subiectului Roșia Montană. Universitari și academicieni din România, Ungaria, Italia, Germania și Anglia, din cele mai diferite domenii (economie, arheologie, arhitectură, geologie, biologie, politologie, comunicare, lingvistică, drept) au prezentat studii despre cazul Roșia Montană și au răspuns întrebărilor legate de prezentările lor. Organizatorii au trimis invitații instituțiilor media și grupurilor de presă din România de a participa la prezentările și dezbaterile acestei conferințe. Pot fi numărați pe degetele de la o mână cei care au răspuns acestei invitații și cei care au publicat rezoluția finală a conferinței (pe care o puteți citi aici). În aceste condiții, să invoci ”profesionalismul” e cea mai cinică (în cazul fericit, naivă) glumă posibilă. Despre ce ”profesionalism” e vorba atâta vreme cât publici/difuzezi doar dezbaterile publicitare ”susținute” de o firmă privată direct interesată, dar ignori cu desăvârșire dezbaterile academice pe aceeași temă?

***

Și, acum, revin la interesul real al RMGC cu aceste ”dezbateri” promovate în mass-media. Dincolo de efectul propagandistic și de mimarea ”deschiderii spre dialog”, RMGC are o mare problemă: în momentul finalizării proiectului (în 2006) pe care l-au depus apoi Ministerul Mediului, acesta a fost supus dezbaterii publice. Cu această ocazie, proiectul lor a fost desființat pe puncte. Au fost învinși ”la scor” (dacă permiteți comparația din domeniul fotbalistic). Proiectului i-au fost aduse zeci și sute de obiecții. Desigur, aceste analize critice nu au reprezentat un ”interes public” pentru a fi publicate/difuzate de mass-media. Ignorând însă rezultatele dezbaterilor publice, RMGC a mers mai departe cu proiectul. Au adăugat sute și mii de alte pagini documentației inițiale, pretinzând că au răspuns obiecțiilor și întrebărilor. Însă acest ”supliment” nu a mai fost supus unei dezbateri publice reale.

Însă RMGC are nevoie să RAPORTEZE că a organizat această serie nouă de dezbateri (ba chiar și Traian Băsescu le-a solicitat public să-și intensifice efortul în acest sens). Având experiența primelor dezbateri, au evitat însă o dezbatere reală. Mai întâi, în primăvară, timp de o lună, s-a făcut o ”consultare publică” pe site-ul Ministerului Mediului. Un prim bluf. Indiferent de întrebările și obiecțiile aduse proiectului, răspunsurile au fost unilaterale (de multe ori fără a răspunde la întrebări și obiecții și fără ca cei care le-au ridicat să mai aibă posibilitatea de a interveni în cazul unor răspunsuri ”pe lângă gard”). Acum, continuă cu aceste dezbateri ”susținute”, al căror scop principal nici măcar nu este de a-și promova mesajele (asta o fac cu vârf și îndesat în reclamele cu care au invadat mass-media), ci, cum spuneam, acela de a putea raporta că au organizat dezbateri publice. Iar faptul că mass-media acceptă să le facă acest joc este cât se poate de dezamăgitor. Din păcate, însă, nu mai e o surpriză.

***

P.S.: Reprezentanții Alburnus Maior și cei ai Campaniei ”Salvați Roșia Montană!” nu au refuzat și nu refuză din start invitațiile venite din partea mass-media de a participa la dezbateri. S-a întâmplat însă, nu de puține ori, să primească invitații la dezbateri, să desemneze un reprezentant (în funcție de tema discuției) și, ulterior, după ce au comunicat numele reprezentantului să aibă surpriza să afle fie că emisiunea a fost anulată (sau tema schimbată) ori că, între timp (între timpul în care au primit invtația și cel în care au comunicat reprezentantul), televiziunea în cauză invitase pe altcineva să reprezinte ”opoziția” la proiect. În urma numeroaselor experiențe avute, au refuzat însă din start participarea la acele dezbateri al căror scop evident nu este informarea publică, ci bifarea unor puncte de pe agenda de PR a RMGC.

P.S.2: Despre calitatea ”experților” promovați de RMGC (în mod specific) la aceste dezbateri și despre experții ”de televizor” (în general), voi reveni.

Desigur, sunt convins că v-ați dat seama că despre William Brânză este vorba încă de la primele rânduri. Cum ”care William Brânză”? Deputatul William Brânză, președintele PDL Diaspora. Acuma, poate vă închipuiți că discursul a avut loc la întâlnire de 20 ori 30 de ani de la terminarea liceului de către William Brânză. Ori la vreun eveniment de partid. Ei, na! A fost discursul de omagiere cu ocazia decernării Diplomei de Excelență lui Brânză la Galele TVR România Internațional. Da, la galele organizate de televiunea publică. Iar alături de Brânză, au mai fost premiați, în direct, Riceard Badea, prim-vicepreședinte PDL Diaspora, Leonard Orban, fost consilier al lui Traian Băsescu, acum ministru al Afacerilor Externe, și primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, cel care în plină campanie electorală pentru alegerile din decembrie 2009, le-a recomandat moldovenilor să-l voteze pe Traian Băsescu.

Limbile în fund nu sunt o noutate pentru conducerea televiziunii publice. ”Precedentul” se cheamă Adrian Severin, o ”excelență” a românilor într-o perioadă când șefia TVR era asigurată de Alexandru Sassu (ex-PSD). Tot pe atunci, lista ”excelenților” era completată de PSD-istul Vasile Pușcaș și liberalul Cristian David. Oricât de mare mi-ar fi greața față de asemenea omagieri penibile n-o să cad în capcana solicitării unui boicot la plata taxei radio-tv. România are nevoie de servicii publice de radio și televiziune. În niciun caz însă, NU de asemenea servicii de radio și televiziune.

***

Televiziunea publică nu are exclusivitate pentru limbajul de acest gen. După Conferința Internațională ”Roșia Montană în Istoria Universală”, organizată, la Cluj, de Universitatea Babeș-Bolyai, Academia Română și ICOMOS România, colegii de la Ora de Cluj, au solicitat puncte de vedere din partea reprezentanților ministerelor Mediului și Culturii legate de rezoluția făcută publică la finalul evenimentului. După aproape trei săptămâni au primit un răspuns de la Ministerul Mediului. În răspuns (la o solicitare legată de o rezoluție a comunității universitar-academice – textul rezoluției, aici), Ministerul vorbește despre analizarea documentației depuse de… RMGC.

Și apoi: ”Vă aducem la cunoştinţă că întreaga procedură de evaluare a impactului asupra mediului reprezintă un proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului“, se arată în răspunsul Ministerului Mediului (mai multe detalii pe Ora de Cluj – aici). Brrrr!

Ministerul Culturii nu a reușit încă să cumuleze suficientă sinergie, directă și indirectă, principală și secundară, pentru a răspunde.

***

BONUS: O scrisoare deschisă primită din partea unui grup de studenți de la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai. Au fost la Roșia Montană și, după ce au văzut ce se întâmplă acolo, au redactat și și-au asumat cele de mai jos:

”Către profesorii şi părinţii noştri (actori economici, politici şi sociali); Către autorităţile locale, naţionale şi europene

Pentru promovarea unei dezvoltări durabile în spaţiul nostru de viaţă, la Roşia-Montană

Noi, studenţi ai Facultăţii de Studii Europene din UBB Cluj, în urma aplicaţiei practice de studiu la Roşia-Montană din 14 Octombrie 2011, am constatat că:

- Informarea publicului/publică cu privire la proiectul RMGC este defectuoasă şi distorsionată;

- Valoarea patrimoniului (construit şi minier) şi valoarea resurselor (naturale, umane, culturale şi economice) depăşeşte cu mult eventualele venituri din mineritul cu cianuri;

- Potenţialul turistic este neglijat şi descurajat; prin declararea zonei ca fiind zonă industrială minieră, orice altă investiţie este împiedicată;

- Zona întruneşte mai multe criterii decât e nevoie pentru a intra în patrimoniul UNESCO;

- S-a creat o situaţie conflictuală între interesul privat şi cel general; statul român luând partea celui privat în detrimentul nostru, al oamenilor;

- Degradarea peisajului şi ecosistemului prin exploatarea la suprafaţă;

- Proiectul RMGC reprezintă un dezastru economic, fiindcă numai costurile calculabile ar fi de aproximativ 5 ori mai mari decât beneficiile estimate;

- Există numeroase costuri ce nu pot fi calculate şi ca urmare nu sunt luate în calcul (Ex: 1.581.760 t. substanţe periculoase, din care cianură: 192.000 t.);

- Proiectul RMGC reprezintă un dezastru ecologic pe toată suprafaţa bazinului hidrografic Someş-Mureş-Tisa;

- Limitează posibilitaţile de evoluţie şi dezvoltare a generaţiilor viitoare, în toată ţara, datorită socializării costurilor, pe care noi studenţii de azi le vom plăti toată viaţa;

- Munţii sunt parte a spaţiului nostru vital (apă, aer curat, etc).

Luând la cunoştinţă proiectul noii legi a minelor, care practic ne alienează dreptul la proprietate, conştientizând că proiectul noii legi a adunărilor publice lezează dreptul nostru la libera exprimare, remarcând că autorităţile manifestă prea puţină transparenţă şi nu respectă mandatul cu care au fost împuternicite şi de noi, tinerii, observând numărul mare al contractelor de interes public care sunt secrete, reiterând că scopul societăţii este dezvoltarea durabilă şi democratică

SOLICITĂM

profesorilor şi părinţilor noştri (actori economici, politici şi sociali) autorităţilor locale, naţionale şi europene:

- Susţinerea şi NU descurajarea societăţii civile, care încearcă să ne informeze asupra adevăratelor dimensiuni create de proiectul RMGC;

- Susţinerea şi NU descurajarea societăţii civile, care încearcă să ne informeze asupra adevăratelor acţiuni ale reprezentanţilor noştri politici;

- Orientarea atenţiei autorităţilor către interesul general şi nu cel privat; şi implicit combaterea corupţiei;

- Încurajarea altor forme de dezvoltare şi de minerit, care să răspundă cerinţelor dezvoltării durabile;

- Abandonarea şi condamnarea proiectului noii legi a minelor;

- Abandonarea şi condamnarea proiectului noii legi a adunărilor publice;

- Din PUG-ul si PUZ-ul comunei Roşia-Montană să fie eliminată declararea zonei industriale miniere pentru ca alte investiţii să poată fi realizate;

- Desecretizarea contractelor care privesc populaţia (în cazul acestui proiect, licenţa 47 şi anexele);

- Protejarea munţilor şi a patrimoniului existent prin oprirea proiectului RMGC.

1. Neagoe Delia

2. Carahatova Irina

3. Oltean Simona-Elena

4. Rusu Alexandra

5. Dobrean Larisa

6. Haman Valeria

7. Felderean Anamaria Loredana

8. Laura Stan

9. Andreea Rusu

10. Laura Lungu

11. Bágyi Attila

12. Bălănean Andrei

13. Berdie Adeline

14. Pădurean Andrei

15. Fogorasi Otilia

16. Roşca Anamaria

17. Teleky Zsolt

18. Christian Florin

19. Radu Barna

20. Anne Schlömer

21. Figan Dragoş-Nicolae

22. Kellner Adrian Ionuţ

PHOTOBOMBING: Dacă credeți cumva că e vorba de a fotografia bombe, bombardamente sau urmările acestora, vă înșelați; în cultura urbană reprezintă acea acțiune prin care diferite persoane se plasează în spatele sau în jurul altora, atunci când acestea din urmă sunt fotografiate ori filmate (desigur, fără a avea acordul acestora).

ECOTERORISM: 1. E un termen folosit de FBI pentru a desemna activitățile care utilizează sau amenință cu folosirea violenței împotriva proprietăților și bunurilor marilor corporații sau afaceriști care aduc atingere mediului; definiția utilizată de FBI stă la baza legislației unor state americane care condamnă penal acest gen de acțiuni; activiștii din aceste grupuri de protest sunt, conform FBI, clasificați drept ”teroriști”; FBI a recunoscut însă că niciuna dintre acțiunile ”ecoteroriste” nu a cauzat vreo victimă umană;

2. Același termen este folosit și de către ecologiști pentru a desemna activitățile care aduc atingeri grave mediului înconjurător, provoacă schimbări climatice la nivel local, regional sau mondial, generează distrugeri iremediabile și victime umane și/sau din rândul animalelor; uneori e vorba de sute de mii de victime (vezi cazul utilizării ”Agentului Orange” în Războiul din Vietnam); împotriva corporațiilor care stau în spatele acestor distrugeri și victime nu există vreo legislație; dimpotrivă, acționarii lor sunt considerați (de presa mainstream) ”respectabili oameni de afaceri”; numele celor mai mulți dintre ei nu o să le găsiți pe listele FBI, ci în Top Forbes; în țările mai slab dezvoltate (care au nevoie de o raportare, cum e și cazul României) ei au primit titulatura de ”investitori strategici”.

***

Introducere

De 1 Decembrie ne-am propus să mergem la Alba Iulia pentru ședințe speciale de photobombing, pentru a atrage atenția și pentru a sensibiliza opinia publică în problema Roșia Montană. Recuzita: steaguri cu frunza Roșiei Montana și banere cu diferite mesaje (vezi și galeria foto de mai jos). Desigur, mizam pe prezența masivă a televiziunilor și a fotoreporterilor de la diferite alte instituții media (tipărite și online). Pentru că mobilizarea la această acțiune n-a fost vreun secret (fiind anunțată în media alternativă), acțiunea a avut parte și de o prealabilă mediatizare pe diferite bloguri care au anunțat că ”Alba Iulia va fi luată cu asalt de către brigăzile de ecoteroriști” . Uauu!

***

Încălzirea

Brigada ”Ecoteroristă” Cluj a ajuns la Alba în jurul orei 9.30. Încălzirea s-a făcut la depunerea de coroane de la statuia lui Iuliu Maniu. Printre primele ”victime”, reprezentanții PDL din organizația locală, Mircea Hava (primarul Albei Iulia și vice-președinte PDL), Ion Dumitrel (președintele Consiliului Județean Alba), dar și ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără. Liderul țărănist Victor Ciorbea a fost, la rândul lui, înconjurat de mesaje pentru salvarea Roșiei Montana în momentul acordării unui interviu TV. N-a părut a fi deranjat de ce se întâmpla în jurul lui.

De la statuia lui Iuliu Maniu, acțiunea s-a mutat în Cetate, la statuia lui Mihai Viteazul. Aici, cameramanii televiziunilor reușesc cu greu să găsească diferite unghiuri și cadre care să evite steagurile cu ”Salvați Roșia Montană”. Nu toți reușesc. Telefoanele încep să sune. Părinți și prieteni care, pe diferite posturi, au văzut steagurile și mesajele ”în cadru” (evident, fără nicio mențiune din partea reporterilor). O studentă din ”brigadă” profită de o neatenție a organizatorilor și ajunge la microfonul de la care se anunțau numele instituțiilor, partidelor, organizațiilor și asociațiilor care depuneau coroane, pentru a lansa o primă tură de scandări cu Roșia Montană.

Cum au pierdut televiziunile spațiul public

Ceremonia se încheie, piața începe să se golească. Este zărit însă corespondentul de la Cluj al Realității TV, Ciprian Aron, care așteaptă să i se dea legătura pentru o transmisiune ”în direct”. Cameramanul încearcă mai multe soluții și unghiuri pentru a scăpa de mesajele cu Roșia Montană. Nu are cum să reușească. Ciprian Aron își anunță colegii din regia de emisie că este înconjurat de ”un grup de ongiști”. Așteaptă în continuare legătura. Jurnalul se încheie însă, fără intervenția live de la Alba Iulia. Acest moment (aparent minor) devine memorabil pentru istoria televiziunii autohtone. O televiziune care renunță la transmisiunea ”în direct” – adică acel gen de material care ar trebui să redea atmosfera și ceea ce se întâmplă la fața locului – pentru că ceea ce se întâmplă la fața locului ”nu e convenabil”. Dacă aveți cumva dubii despre ”ce nu a fost în regulă” cu aceast decizie, gândiți-vă că eforturile pe care același post de televiziune le face pentru a surprinde live alte proteste, solicitări ale cetățenilor, totul culminând cu un celebru ”leșin în direct”.

Reacția celor de la Realitatea TV este urmată și de alte televiziuni. Pe drumul de la ieșierea din ”Sala Marii Unirii” și până la Catedrala Reîntregirii, intrarea din spate (aproximativ 500 de metri), premierul Emil Boc a fost flancat de activiștii Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”. Din noianul de televiziuni care au surprins momentul, niciuna nu a transmis ceva. Mai spre seară, am aflat un alt amănunt interesant, de la un prieten care a urmărit transmisiunile. O emisiune de la Antena 3 a tratat subiectul huiduielilor de care Emil Boc și alți lideri PDL s-au ”bucurat” la Alba Iulia, în contrast cu aplauzele pentru Dan Diaconescu. În background au fost puse fotografii cu cei doi și sonorul cu huiduieli ”de la fața locului”. Fără imagini însă (!?).

Slujba de la Catedrală a fost filmată de B1 TV. Curtea era dominată însă de steagurile și mesajele cu Roșia Montană. În disperare de cauză (pentru că nu reușeau să prindă cadre fără Roșia Montană), a mai apărut un cameraman care filma partea din spate (către intrare) a curții. Și acolo au avut însă surpriza să dea peste oameni cu tricouri cu Roșia Montană.

N-am amici care să urmărească acest post de televiziune, pentru a afla ce au difuzat pe post. Unei reporterițe de la B1 TV îi aparține însă ”gestul zilei”. La finalul paradei organizate de Ministerul Administrației și Internelor, Emil Boc și liderii PDL au fost supuși unei noi acțiuni de ”hăituire” cu steaguri și mesaje cu Roșia Montană. După cum o să puteți constata în unul din filmulețele de mai jos, viteza de evacuare a premierului a fost demnă de sprinterii olimpici, manifestanții alergând (la propriu) în urma lui. Digi TV și B1 TV aveau programate transmisiuni ”în direct” după acest moment. Timea Bereczki, de la Digi TV, a fost, la rândul ei iritată, de mesajele care intrau ”în cadru”. Când a înțeles însă că nu le poate evita, și-a efectuat transmisiunea. Reporterul (reporterița) de la B1 TV a avut însă ideea ”genială” de a apela la jandarmi pentru a-i înlătura pe protestatari. În mod expres i-a solicitat unuia dintre ei să-i scoată ”din cadru”. Gestul este, de asemenea, istoric pentru televiziunile autohtone: un reporter care apelează la forțele de ordine pentru a-i coafa ”decorul”! Din fericire, jandarmul a avut mai multă minte, a ridicat din umeri și și-a văzut de treaba lui. Echipa B1 TV a părăsit locul și și-a căutat un al loc pentru transmisiune. În semn de ”împăcare”, cameramanul s-a întors și i-a filmat pe manifestanți. Mai mult pentru propria lui conștiință, pentru că avea mari dubii că postul va difuza ceva din imagini.

***

Concluzii (aproape la rece)

La Alba Iulia, televiziunile au înregistrat o înfrângere umilitoare. Revoluția din 1989 a ajuns celebră în întreaga lume, printre altele, pentru că a fost prima revoluție transmisă ”în direct”. Că acel ”în direct” nu era chiar ”în direct”, e o altă poveste. Din punct de vedere simbolic, pentru istoria presei, momentul rămâne însă. După 22 de ani, televiziunile autohtone au făcut un imens pas înapoi. Au abandonat spațiul public. Au renunțat la transmisiuni ”în direct”, au folosit doar sonorul fără a difuza și imagini, au încercat să eludeze realitatea și, moment culminant, au apelat la forțele de ordine pentru a o transforma (reporterul care, în virtutea libertății de exprimare, ar trebui să surprindă momentele în care jandarmii ar încălca acest drept, a fost cel care a solicitat intervenția lor pentru a bloca mesajele transmise în spațiul public!).

Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o acțiune de photobombing împotriva boicotului mass-media legat de informațiile critice la adresa proiectului RMGC de la Roșia Montană, s-a transformat într-un boicot împotriva televiziunilor. Dar, atenție, e vorba de un auto-boicot! Pe 1 Decembrie 2011, televiziunile au pierdut la Alba Iulia spațiul public. S-au retras în studiourile decorate spectaculos de designeri profesioniști. Acolo unde pot controla informația. Oricât ar fi însă de spectaculoase și de frumos decorate, oricâte milioane de euro s-ar cheltui pentru utilarea lor, în absența vieții reale, a informațiilor despre ceea ce se întâmplă în spațiu public, aceste studiori nu sunt altceva decât niște grote. Cu toate scuzele de rigoare pentru acei profesioniști care încă mai există, sunt convins, în fiecare dintre instituțiile menționate mai sus. Dar care, din păcate, sunt blocați de decizii politice și economice, în exercitarea profesiei lor.

***

Câte ceva despre Jandarmerie

Cu excepția unui scurt incident, când un localnic din Roșia Montană a fost blocat să ajungă în apropierea lui Emil Boc (rezolvat însă rapid de unul dintre superiorii celui care intervenise și care i-a comandat ”lasă-l!”), forțele de ordine s-au comportat absolut normal la Alba Iulia. Au asigurat ”perimetrul” oficialilor și atât. Cum ar spune un prieten, ”Jos pălăria!”. Din păcate, nu același lucru s-a întâmplat și la București, unde jandarmii i-au blocat pe manifestanți, i-au legitimat și pe unul dintre ei l-au târât pe jos (la propriu) într-un parc, unde l-au percheziționat fără nicio explicație și unde i-au confiscat bunuri din rucsac fără întocmirea unui proces-verbal. Împotriva acestui comportament, astăzi a fost depusă plângere penală pentru abuz în serviciu. Detalii aici.

De încheiere: ”fotografii cu ursul”

Pe parcursul zilei, de nenumărate ori, ”brigăzile de gherilă eco” au fost oprite de necunoscuți din Alba, Timișoara, Arad, Chișinău, București, de la grupuri de elevi și până la pensionari, pentru a-și face fotografii împreună ori cu steagurile, banerele și afișele cu Roșia Montană. Unele dintre ele le puteți vedea mai jos. Altele sunt în albumele lor personale, publice sau private. Și în amintirile celor care le-au trăit pe viu la Alba Iulia. De unde nu pot fi șterse, cenzurate, bruiate, decupate de nicio televiziune.

***

P.S.: Vestea bună de la Paris

Spre finalul zilei, o veste bună a venit și de la Paris, de la cel de-al 17-lea Congres ICOMOS (International Council on Monuments and Sites), cea mai reprezentativă organizație la nivel mondial a experților din domeniul patrimoniului (cu peste 9.000 de specialiști afiliați). Prin rezoluția Adunării Generale a ICOMOS, se reiterează pozițiile anterioare ale acestei instituții (care este și raportor UNESCO) referitoare la cazul Roșia Montană și se reafirmă valoarea universală deosebită a patrimoniului cultural din acest sit. De asemenea, se solicită autorităților din România responsabile de gestionarea, protecția și conservarea patrimoniului să-și întărească angajamentul și să se asigure că se acordă prioritate la protecția, conservarea și valorificarea patrimoniului cultural de la Roșia Montană și să pună în aplicare politicile și cele mai bune practici din domeniu.

Pot paria liniștit că această informație va fi mediatizată cel mult periferic în presa mainstrem românească. În schimb, dacă vreun expert ICOMOS (poate 3-4) din cei peste 9.000, întâmplător (sau nu), aflat pe statele de plată ale RMGC va afirma că Roșia Montană n-ar avea valoare de UNESCO, declarația lui va fi preluată prin serviciul de PR al RMGC de numeroase instituții media (pentru amănunte, aici).

***
Foto: Luminița Dejeu & Sebastian Florian/Cluj.info

***

La rândul său, Traian Băsescu vrea să intre în istorie. Măcar în istoria României. Nu în calitate de scriitor vizionar, ci în cea de președinte vizionar. Ce anticipează? În 2030, România ”va furniza mâncare pentru export, pentru că avem un potențial agricol uriaș. O țară (România – n.a.) care va fi un paradis pentru turism dacă reușim să ne menținem cele 30% de păduri virgine pe care le avem acum și cei peste 6.000 de urși pe care îi avem în Carpați “,a afirmat Băsescu, la conferința organizată de The Economist, la București.

“O țară în care populația va fi mai mică, vom fi doar vreo 16 milioane, cu o populație îmbătrânită, și aici poate vom găsi soluții să creștem natalitatea, soluții care nu sunt neapărat financiare. De asemenea, o țară în care vom putea pleca cu TGV-ul de la Constanța la Paris, și trecând prin Canalul Mânecii să ajungem la Londra, ne vom face cumpărăturile în City-ul britanic “, și-a încheiat Traian Băsescu previziunile.

La fel ca Asimov (în special în seria ”Fundația”), Traian Băsescu pare să fi înțeles că anticiparea (previzionarea) viitorului este primul pas pentru modelarea lui. Dar nu e suficient. Spre deosebire de Asimov, ideile enunțate nu sunt însă ale lui Băsescu. Argumentul tursimului bazat pe pădurile virgine și pe miile de urși bruni din Carpați l-a preluat din (deja) celebrul ”Wild Carpathia”, difuzat de Travel Channel. Cel al reducerii populației României la 16 milioane de locuitori din analizele statistice, iar cel legat de ședința de shopping cu TGV-ul pe ruta Constanța-Londra din visurile părinților Statelor Unite ale Europei.

Faptul că președintele țării preia idei ajunse în dezbatere publică nu este un lucru rău. Dimpotrivă. Cum spuneam, nu este, însă, suficient. În calitate de președinte, Traian Băsescu poate influența într-o măsură mult mai mare viitorul, comparativ cu un scriitor de science-fiction. Însă influența lui se resimte doar în previziunea legată de reducerea populației( sfaturile legate de căutarea fericirii în altă parte pentru toate categoriile profesionale și sociale nemulțumite de starea lucrurilor în România fiind de notorietate). Viitorul paradis turistic românesc (după cum am mai scris și ieri) se bate însă cap în cap cu lobby-ul pe care Traian Băsescu îl face companiilor care vor să exploateze zăcămintele minerale ale Carpaților. Printre halde de steril și lacuri de cianuri ar fi de minune să mai iasă la vânătoare urșii bruni. Cât despre TGV-ul Constanța-Paris-Londra aștept cu nerăbdare amănunte. Ca să fie gata până în 2030 ar fi necesar ca măcar un prim studiu preliminar să existe pe undeva. Iar de se va construi în ritmul autostrăzilor autohtone, atunci cu siguranță din previziunea lui Traian Băsescu lipsește un zero. Fie că îl plasați după 2, fie după 3 (20030 sau 20300 e tot acolo).

***

Citesc de dimineață că forțele de ordine s-au simțit datoare să-i legitimeze pe participanți și să intervină la o dezbatere organizată la Facultatea de Istorie a Universității București. Pe Realitatea.net aveți informații, iar pe Facebook o înregistrare cu o parte a intervenției ”oamenilor de ordine”. ”Eșecul Universității anunță eșecul societății?”, ”Studenții: coduri de bare pentru decidenți?”, ”Universitatea produce cetățeni sau idioți?” sunt întrebările la care își propusese să răspundă dezbaterea. Nu e de mirare că asemenea teme să fi stat în gâtul unor ”decidenți”. Dar de aici și până la intervenția forțelor de ordine e cale lungă. Aștept în continuare amănunte, în special de la cei care au fost acolo.

Gestul de curtuoazie al președintelui României este binevenit. Cu atât mai mult cu cât, cu doar câteva zile înainte, o altă publicație britanică, Daily Mail, publicase un amplu material legat speculațiile și șansele ca Prințul Charles să devină rege al României. Conform celor de la Daily Mail, atacurile lui Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai ar avea la bază tocmai aceste zvonuri referitoare la revenirea monarhiei în România cu ajutorul Prințului Charles, care ar deveni Regele Carol al III-lea.

Dincolo însă de aceste ipoteze speculative, mulțumirile adresate de Traian Băsescu Prințului Charles sunt suprinzătoare din alt punct de vedere. Cine a apucat să vadă ”Wild Carpathia” (documentarul difuzat de Travel Channel) își dă seama că viziunea Prințului Charles în privința dezvoltării României (și, în special, a valorizării potențialului Munților Carpați) vine în contradicție flagrantă cu viziunea lui Traian Băsescu. Realizarea proiectelor miniere (de exploatare a aurului și a altor zăcăminte) din Apuseni ar duce la dispariția ”sălbăticiei” care este atât de lăudată în documentarul în discuție și care, de fapt, reprezintă avantajul competitiv al României în comparație cu alte zone turistice ale Europei.

Proiectul RMGC de la Roșia Montană (și celelalte proiecte miniere din Carpați) nu sunt din același film cu ”Wild Carpathia”. Sunt două lucruri care se exclud unul pe altul. Iar de acest lucru domnul președinte ar trebui să fie conștient, când face propagandă băieților deștepți ai aurului românesc (și referitor la acest aspect: Traian Băsescu a recunoscut tot la forumul organizat de The Economist, că, în calitate de șef de stat, nu a reușit să pună capăt poveștii băieților deștepți din energie; atunci cum crede că îi va controla pe băieții deștepți ai aurului?).

***

Strict informativ: Astăzi, în paralel cu vizita delegației Comisiei PETI a Parlamentului European în România, la Camera Deputaților se vor depune cele peste 100.000 (o sută de mii) de semnături adunate în ultimele luni, online și cu voluntari, în București, prin care se solicită respingerea proiectului de modificare a Legii Minelor (în fapt, o lege de expropriere națională) și stoparea proiectului RMGC de la Roșia Montană.

***

BONUS: Pentru cei care consideră mineritul ca fiind ”unica soluție” le recomand un documentar din acest an, ”Economia fericirii”, realizat de Helena Norberg-Hodge, fostă studentă a lui Noam Chomsky. Cu ”adevăruri incomode despre globalizare” s-ar putea să vă mai fi înâlnit. Pentru cei care solicită și soluții alternative, partea a doua, referitoare la conceptul de economie locală, e mai mult decât interesantă. Nici această viziune nu este neapărat nouă, dar este mai puțin cunoscută și dezbătută. Și poate avea legătură directă cu România. Inclusiv cu o Roșia Montană fără proiectul RMGC.

Economia fericirii(Documentar,2011)

Vezi mai multe video din politica

Și aici apare mârlănia maximă. Cum spuneam, o mârlănie de clasa business. ”În mai puţin de 10 ani, John a intrat în panteonul greilor Wall Street-ului, alături de legende ca Warren Buffett sau George Soroş. Soţul româncei a dat lovitura odată cu criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare. Astfel în 2007, Paulson&Co a obţinut un profit net de 15 mld. dolari, din care 4 mld. dolari au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Deşi de atunci afacerile i s-au mai “răcit”, Paulson este acum unul dintre marii investitori în aur, el este cotat cu o avere de 15,5 mld. dolari, fiind al 39-lea cel mai bogat om al lumii, după ce în 2009 atinsese un vârf de 19 mld. dolari”, aflăm din Capital.

Ați reținut expresiile? ”Panteonul greilor Wall Street-ului”, ”a dat lovitura”. Tonul admirativ îți întoarce stomacul pe dos. Să-i ridici statuie unui speculant, unui profitor al crizei e cel puțin grețos. Pe spatele cui a făcut miliardele de dolari? Pe spatele celorlalți speculanți la bursă? Să fim serioși. Tot ce au pierdut aceștia e ceva ce n-au avut niciodată. Adevărații perdanți sunt zecile de mii, sutele de mii de oameni care au visat la o casă ori la un apartament. Mulți dintre ei ajunși între timp în stradă, din cauza jocurilor pe care Paulson și cei asemeni lui le-au făcut exploatând credulitatea și nevoile lor. Să ridici în slăvi un astfel de personaj, luat la întrebări de altfel de procurorii americani (tocmai pentru speculațiile pe care Capital le laudă), e o ciudată inversiune morală. Căreia i se aplică pe deplin bancul corporatist: ”Cine fură un ou e un hoț, cine fură miliarde de dolari e investitor strategic”. Dacă doriți o comparație mioritică: e ca și cum Sorin Ovidiu Vântu ar fi lăudat în presa economică din America pentru modul în care a dat lovitura la FNI. Ori Ioan Stoica la Caritas.

Ce uită Capital să menționeze din biografia lui Paulson e faptul că a fost director și la banca de investiții Bear Stearns, care a dat faliment la începutul anului 2008. În schimb ne sunt amintite gesturile de caritate ale afaceristului american, care anul donează câte 25 de milioane de dolari către instituții medicale și de educație. Adică banii ”de buzunar”. Fărâmături.

Care e miza acestui articol (pentru că așa-zisa cea mai bogată româncă e, pur și simplu, o diversiune – exceptând faptul că a renunțat la cetățenie și că i-a fost asistentă lui Paulson, nu mai afli nimic despre ea)? Ei bine, articolul se înscrie într-o serie materiale difuzate în ultimele luni în mass-media autohtone de business și quality, referitoare la personajele (miliardarii) care stau în spatele afacerii Roșia Montană (principalii acționari de la Gabriel Resources): John Paulson, Thomas Kaplan și Benny Steinmetz.

Vreme de mai bine de zece ani, aceste persoanje au fost atinse doar tangențial de către presa română, în câteva articole care făceau referire la numeroasele acuzații de încălcare a obligațiilor contractuale, a drepturilor omului și implicarea în conflicte și războaie civile, pe care și-au dezvoltat afacerile miniere de pe tot globul. Dintr-o dată însă, în ultimele luni, menționările laudative despre ”geniul” lor afaceristic au început să se repete. În Ziarul Financiar (de mai multe ori), pe Mediafax, în Gândul. Și lista poate continua. Fără o digerare prea atentă, cu sau fără menționarea sursei inițiale, articolul din Capital a fost preluat ieri și astăzi pe bandă rulantă. Faptul că ”cea mai bogată româncă din lume” nu mai e româncă ori că ”bogăția” ei există doar virtual, în conturile soțului, n-a deranjat zecile de ediții online ale ziarelor naționale și online care au preluat ”informația”. Inconștiență există peste tot. Fără fraieri și fără inconștiența multor jurnaliști, Topul Forbes ar fi mult mai sărac.