Ai dreptate. Cam prăpădit începutul ăsta de discurs… În Norvegia nu cred să existe mai mult de 10 persoane care să nu vorbească engleză cam ca la Oxford.  E ca şi cum le-ai spune românilor că fac sarmale bune de multă vreme… altfel nu ar mânca atâtea de Crăciun

Însă recunosc că mi s-a părut al naibii de surprinzător să văd atâţia oameni adunaţi la Oslo de Ziua Muncii. …Poate pentru că Norvegia este astăzi ţara cu cel mai ridicat nivel de trai şi cu cele mai mari salarii din Europa. Sigur, este şi locul în care o pizza la o reţea nu tocmai fiţoasă de restaurante costă cam 30 de euro… dar asta nu-i împiedică pe clienţi să ocupe toate mesele.

Ce am văzut? Puhoi de oameni cu pancarte în braţe, ba încă şi mai multe pancarte pregătite pentru eventualii întârziaţi, vreo 10 fanfare (care până să ajungă în piaţă s-au răcorit îndelung pe niscaiva terase), pompieri cu maşini de epocă şi uniforme de paradă, o tribună înaltă pavoazată cu mult roşu şi amenajată cu un loc special pentru vorbitor, un vânzator de insigne, plus vreo două portrete ale lui Marx. Şi am mai văzut şi grupurile imigranţilor irakieni şi iranieni. Aparent se înţelegeau perfect şi cereau cu toţii trecerea de la capitalism la comunism.

Ce am citit? “Norvegia afară din zona de colaborare economică europeană”, “Opriţi privatizarea sistemului medical”, “Vrem mai multe contracte de muncă pe termen nedeterminat”, ori “Spunem nu angajărilor temporare”.

Ce am auzit? Discursuri înflăcărate şi muzică patriotică… multă muzică patriotică.

Ce am priceput? Că atunci când nu trăieşti tocmai rău, îţi dă mâna şi ai poftă să manifestezi împotriva “sistemului ticăloşit”. Până la urmă, oamenii erau convinşi de legitimitatea cererilor lor, iar afirmarea unor convingeri oricând ai poftă să o faci, e semn de libertate. …Mai ales dacă ştii că există şanse să te şi bage cineva în seamă.

Dacă lucrurile stăteau altfel, probabil că toată lumea aia ar fi fost la al doilea sau al treilea job încercând să descifreze misterul vieţii cu salariul minim pe economie şi combătând vehement cu amicii despre cât de bine va fi dacă rămâne ori va veni la putere cutare ori cutare partid.

Şi ce dacă asta înseamnă real doar că banii rămân în… ori îşi schimbă buzunarul deştept în care curg fără oprire şi fără număr.

M-am emoţionat puternic în momentul în care am aflat că mă căuta pentru că îmi asculta programul matinal. Am continuat să ne vedem când şi când ca să mai stăm la taclale şi chiar am avut marea onoare de a fi invitat la Pescarul atunci când şi-a serbat cei 80 de ani.

Sigur că nu pot spune că l-am cunoscut vreodată cu adevărat. Lucrul ăsta nu se poate face în maxim 10 întâlniri şi câteva telefoane. Dar am avut suficient timp să aflu câte ceva despre o viaţă care, pentru a fi bine descrisă, ar trebui ca extraordinar să poată suporta un superlativ absolut.

Imi amintesc chiar că am început cu Ion Lucian un proiect pe care, din păcate, nu l-am continuat niciodată. Acela al unor interviuri cu mari actori. Ele trebuiau să dureze cel puţin 60 de minute şi să fie publicate undeva unde să poată fi ascultate si copiate oricând de oricine ar putea dori aşa ceva. Am terminat doar primul episod. Este aici.

Cele două – trei ore pe care le-am petrecut împreună cu Ion Lucian şi soţia sa Paula Lucian Sorescu  în apartamentul de pe Magheru în ziua înregistrării mi-au plăcut atat de mult încât, opt ani mai târziu, încă mi le amintesc perfect…

Mi-a spus atunci că, la vârsta sa, era mult mai activ decât fusese vreodată… şi nu pentru că şi-ar fi dorit asta. Am aflat cât de hotărît se lupta pentru ca Teatrul Excelsior să aibă din nou o sală a sa, câte teatre crease în ultimii 60 de ani, cum ajunsese actor fără să aibă cu adevărat intenţia asta, care este povestea reală a Cocoşelului Neascultător şi de câte ori fusese invitat să plece din ţară şi refuzase… L-am văzut atunci râzând la felurite amintiri,  i-am văzut lacrimile când îmi povestea despre cea mai mare dovadă de iubire pe care publicul i-a arătat-o vreodată (se întâmpla la cutremurul din ‘77) şi am aflat şi că e probabil singurul român care, simţindu-se jignit, a refuzat pensia de mizerie pe care i-o oferea statul, declarând că va juca până va muri pe scenă…

…Ultima întalnire cu Ion Lucian am avut-o prin 2009, după ce, timp de trei ani, doar ne auzisem de câteva ori la telefon. M-a invitat la biroul lui din spatele A.S.E. şi mi s-a plâns că boala îl lovise acolo unde îl durea mai tare… făcându-l să sufere la aproape orice mişcare pe care o făcea.

Mi-a mai spus atunci şi că, în ciuda uriaşelor sale eforturi, a încăpăţânării sale şi a finanţării  totale pe care o obţinuse, nu era sigur că va apuca să îşi vadă vreodată echipa jucând în propria ei sală. Interesele în zonă erau mari şi totul ţinea adesea de o semnătură pe care un primar sau altul vroia ori nu să o dea.

I-a mai luat doi ani, dar a reuşit şi asta. Din 2011, ultimul teatru pe care l-a creat are, din nou, propriul sediu.

Dumnezeu să-l odihnească pe Ion Lucian.

L-am cunoscut pe Nelu acum vreo două luni, într-un supermarket, la coada de la casă. Am auzit vorbindu-se româneşte în spate, am aruncat o privire „făptaşilor” că să văd dacă e cazul să înţeleg… şi, cum păreau foarte prietenoşi, am intrat în vorbă. Aşa am aflat că erau nu din România, ci din Banatul Sârbesc. Că au sosit în Suedia cu 30 de ani în urmă şi că nu au încetat nici o clipă să vorbească româneşte. Aşa că acum limba lor română e, pe alocuri, mai bună decât a unor români care trăiesc în România. Sunt foarte mulţi in Suedia şi sunt grupaţi în diverse zone ale ţării în funcţie de satele din care se trag.  Mai multe despre românofonii din Suedia, se aud aici.

De la întâlnirea din magazin, nu mai vorbisem deloc cu Nelu. Aşa ca surpriza a fost cu atât  mai placută.

Carevasăzică, am mers la petrecere. Bilet de intrare… cam 11 euro, orchestră, feţe de mese albe şi … nici un loc. Organizatori panicaţi fiindcă puseseră anunţ pe facebook dar nu se gândiseră niciodată că vor avea un asemenea succes si oameni veniţi de la 30 sau 100 km, uşor nervoşi fiindcă se şi vedeau întorcându-se imediat acasă.

Într-un final au apărut mesele pliante, s-au luat fotoliile de pe hol, scaunele de pe terasă, iar problema a dispărut.

S-a deschis şi bufetul… cu sărmăluţe făcute de tanti Irina, perniţe Viva, napolitane Joe cu miere (care, am verificat, nu au văzut niciodată mierea dar au în ele un E deosebit de gustos), croissants 7 Days, cozonac Boromir şi, piesa de rezistenţă… pufuleţi.

Am avut senzaţia că ma aflu la o petrecere de la Căminul Cultural din orice comună mi-ar trece prin cap.

Însă nu ăsta a fost lucrul cel mai spectaculos… ci acela că majoritarii români din Banatul Sârbesc au fraternizat imediat la horă cu bucureştenii, timişorenii, doljenii, gălăţenii, braşovenii şi, după ce au dansat intens bănăţeneşte, au pornit să cânte cu foc în cor Trandafir de la Moldova şi alte „hituri populare” pe care formaţia vestitului Gică (Georgel) Ţera de la clubul Banatul din Jönköping (un club de români din Serbia finanţat de companii sârbeşti însă unde se vorbeşte 100% româneşte) le-a prestat cale de vreo 6 ceasuri.

…Iar printre ei erau de toate soiurile… domni la cravată, doamne în toalete de seară, băieţi de băieţi de cartier şi, în general, cam tot ce ţi-ai putea închipui mai pestriţ… cu toţii de mână şi încercând să înveţe de la cunoscători vreun pas de sârbă, horă sau învârtită.

Altfel spus, nu cred. Nu cred că românii sunt cel mai afurisit neam de oameni (aşa cum îmi spunea cineva de curând) şi că nu sunt în stare să se înţeleagă şi să se ajute in nicio circumstanţă.

Cred doar că sărăcia i-a înrăit, că deziluziile care se ţin lanţ de 20 de ani încoace, marile probleme din învăţământul care mai pregăteşte în rare locuri la un nivel decent, toate la un loc au trezit în ei sentimente şi pasiuni pe care nici măcar perioada comunistă nu le scosese la suprafaţă.

Voi încheia cu un citat dintr-un bun prieten bulgar (un adevarat personaj!), care după ce m-a vizitat  în Suedia, a tras concluzia următoare:

„Ştii tu, moşule, de ce Germania, Suedia si alte asemenea ţări o duc bine, iar voi şi noi suntem aproape de fundul gropii urît mirositoare? Pentru că Germania şi Suedia sunt ţări de oameni nu neaparat extrem de inteligenţi sau educaţi… dar care îşi aleg conducători foarte deştepţi de care ascultă… iar noi suntem popoare pline de oameni deştepţi, care pun nişte incompetenti şmecheri la conducerea ţării şi, evident, nu ne gândim nici o clipă să ascultăm de ei.”

… De câteva luni mă străduiesc şi nu prea reuşesc să îl contrazic.

Sunt perfect de acord că învăţământul românesc este foarte bolnav şi că e greu să îi ceri performanţă unui profesor foarte prost plătit, care vine la şcoală ca la serviciu… şi mai şi întâneşte acolo copii care nu au niciun, dar niciun chef să înveţe.

Am lucrat ani buni ca profesor în România (e drept, doar la universitate şi într-un institut  unde publicul plătea pentru a învăţa limbi străine… de unde şi motivaţia…), iar în ultimul an am făcut acelaşi lucru în şcoli suedeze.

Cele două sisteme de învăţământ chiar nu au aproape nici o legătură.

De pildă, în Suedia bacalaureatul nu există.

Iată cum arată varianta suedeză de învăţământ în funcţiune până în acest moment …aşa cum am priceput-o eu:

Şcoala generală ţine până la clasa a 9a inclusiv.

Până în clasa a 7a inclusiv, niciun elev nu primeşte note.

În schimb, pe tot parcursul şcolii, fiecare profesor scrie, cam o data pe semestru, o caracterizare a elevului, pe care dirigintele are grijă sa o trimită părinţilor.

Primele note apar într-a 8a şi sunt doar nişte calificative: Deosebit de bine, foarte bine şi bine.

Dacă elevul nu merită un astfel de calificativ, el nu primeşte notă.  Toată lumea are grijă să nu îl agreseze psihic pe copil, să îi dea mereu o nouă şansă şi, foarte important, să se asigure că părinţii sunt mulţumiţi de acest ajutor …sau măcar bine informaţi despre isprăvile odraslei.

La liceu se intră pe baza punctelor acumulate în clasa a 9a.  Fiecare calificativ primit este echivalentul unui număr de puncte care se adună.  În funcţie de cantitatea cererilor şi de pretenţiile instituţiei, la fiecare liceu eşti acceptat cu un anumit număr minim de puncte.

Există multe şcoli de meserii care sunt foarte căutate… În Suedia, un mecanic auto câştigă, în principiu, mult mai bine decât un profesor.

Spuneam ca bacalaureatul nu există! Evaluarea elevilor se face prin teste pe care aceştia le primesc pe tot parcursul liceului. Notele de acolo se convertesc şi ele în puncte care se adună. Sunt facultăţi… de pildă cea de medicină… la care nici un are sens să te gândeşti dacă nu ai punctaj maxim.

Cei care nu reuşesc să strângă prea multe puncte în liceu, mai au totuşi o şansă. Testul naţional! Acesta se dă la materiile considerate esenţiale. Dacă elevul ajunge să scoată acolo mai multe puncte decât în şcoală, se cheamă ca ar putea începe să aibă acces şi la facultăţi care până atunci nu îl băgaseră în seamă.

În anumite licee există totuşi un bacalaureat internaţional, dar el se adresează în special celor care doresc să studieze în străinătate.

Oricum, numărul suedezilor care vor să meargă la facultate nu este uriaş.  Cu toţii ştiu că vor avea o viaţă bună  şi fără ea şi că statul va avea grijă ca nivelul lor de trai să fie decent.  Până la un punct, lucrul ăsta nu deranjează pe nimeni. Doar ţara are nevoie şi de lucrători la asfaltare ori salubritate, nu doar de doctori în ştiinţe!

Cum sunt rezultatele sistemului suedez?

Slabe… spun cei de aici.

Un studiu realizat anul trecut în Suedia a tras concluzia că ţara are cel mai subţire sistem de învăţământ din Europa (…am oarecari dubii că România ar fi  fost una dintre ţările luate în calcul…)

De ce? În primul rând pentru că elevii nu pot fi impulsionaţi în nici un fel să înveţe. Practic, singurul motiv care te poate determina în Suedia să studiezi este dorinţa de a o face. Respectul elevilor vis à vis de profesori este aproape inexistent,  iar ţara a ajuns să aibă foarte mare nevoie de specialişti în destul de multe domenii.

Diferenţa faţă de România este că suedezii investesc masiv ca să îi aducă pe aceştia din străinătate… şi chiar reuşesc să o facă. Aşa că economia lor merge mai bine decât majoritatea celor din alte ţări ale UE.

În plus, începând cu această vară apar noi reforme în învăţământul suedez  …care se modifică pe ici, pe colo, prin punctele, zic ei, esenţiale.  Ce rezultate vor da ele, asta probabil că se va vedea în câţiva ani.

Dar în Suedia, atâta vreme cât situaţia economică generală este bună, chiar nimeni nu se grăbeşte.

Bun venit la petrecerea din curtea blocului.  Asociaţia chriaşilor si compania dumneavoastră imobiliară, vă invită la petrecerea din curte, pe strada X nr. Y, în oraşul Z.  Marţi, 14 iunie, de la 16 .00  la 18.00. Vă oferim cârnaţi la grătar şi sucuri. Veţi putea să mergeţi cu trăsura, să ţopăiţi pe salteaua gonflabilă şi să vă întâlniţi cu pompierii”.

Într-o traducere uşor aproximativă, asta scrie pe afişul pe care l-am găsit în cutia poştală acum câteva zile.

Sincer, iniţial povestea mi s-a părut puerilă rău. Mi-am zis… “da, suedezii ăştia care se plictisesc de moarte seara în faţa televizoarelor, au mai găsit o idee prin care să arate că, de fapt, când vor,  pot să socializeze”.  Şi m-am întrebat şi care ar fi fost reacţia dacă în România ar fi apărut aşa ceva?

Apoi a venit ziua de azi, am văzut ce s-a petrecut … şi m-am cam răzgândit.

Aş vrea să nu mă suspecteze nimeni ca aş fi vreun admirator înfocat şi necondiţionat al sistemului suedez. Din punctul meu de vedere, el are suficient de multe neajunsuri ca să nu poată fi considerat un model perfect. Plus că este făcut pentru fiinţe umane care au un cu totul alt temperament decât cele care obişnuiesc să trăiască mai spre sud.

Însă aici vorbim (din nou!) despre o normalitate a oamenilor care în viaţă sunt lăsaţi să aibă timpul şi dispoziţia necesare pentru a se gândi şi la altceva în afară de serviciu, de ziua de mâine şi de medicamentele pe care, deşi plătesc asigurări lunare, le cumpără la preţ întreg atât de frecvent încât aproape că a început să li se pară normal.

In Suedia, ca de altfel în majoritatea ţărilor din Europa de Nord si Vest, numărul celor care stau în chirie şi nu sunt înnebuniţi să ia credite la care să plătească 30 sau 50 de ani pentru a-şi cumpăra casă este destul de mare.

E adevărat însă şi că un chiriaş suedez are cu totul alte griji faţă de unul român: chiria nu îi creşte niciodată peste noapte,  iar,  atâta vreme cât are contract si respectă regulile, are şi drepturi.  Nimeni nu îl poate da afară doar pentru că a apărut cineva care oferă mai mult sau pentru că s-a gândit să vândă locuinţa.  Ca să nu mai spun că apa şi căldura intră, de cele mai multe ori, în preţul chiriei… aşa că iarna oamenii nu opresc caloriferele cand pleacă de acasă, preferând să tremure la întoarcere şi nu atunci când le vine factura.  În fiecare oraş există cel puţin o companie imobiliară (adesea de stat) care deţine câteva (uneori foarte multe) blocuri cu apartamente de închiriat.

Iar ce am văzut azi a fost  modul în care numita companie imobiliară a vrut să arate că îi pasă şi de oameni, nu doar de banii pe care îi primeşte. Că a făcut-o din convingere sau doar penrtru că “aşa se face”… asta e o altă discuţie şi o întrebare căreia nu îi cunosc răspunsul.

Dar e sigur ca grătarul a fost la locul promis, la fel şi salteaua gonflabilă, trăsura a făcut nenumărate drumuri iar pompierii, după ce şi-au parcat maşinile şi au aprins un foc, i-au invitat  pe cei prezenţi să îl stingă singuri. Copiii s-au distrat “tragând” cu jetul de apă intr-o minge gonflabilă uriaşă, iar pensionarii au stat vreo două ore de poveşti  în jurul meselor …şi banuiesc ca s-au simţit oameni.

Nimeni nu s-a îmbrâncit la carnaţi, angajaţii companiei au povestit permanent cu cei prezenţi  şi, în general, s-a zâmbit.

Tu când ai făcut-o ultima dată?

Mama social-democraţiei, locul în care Partidul Social Democrat a guvernat în 65 din ultimii 79 de ani, ţara care are acum o economie, cert, capitalistă… însă aşezată pe baze deosebit de sociale ori socialiste.

Sigur că nimic nu mai e cum a fost… Anul trecut, alianţa de dreapta a câştigat pentru a doua oară consecutiv alegerile aşa că partidele de stânga nu se simt deosebit de bine… dovadă că social-democraţii şi-au schimbat de curând chiar şi liderul,  Mona Sahlin făcându-i loc lui lui Håkan Juholt.

Statul suedez nu mai este la fel de providenţial ca odinioară. Însă, în ciuda schimbărilor introduse de Moderaţii premierului Fredrik Reinfeldt, Suedia ramâne locul în care nimeni nu este lăsat pe stradă dacă nu îşi doreşte asta, în care  e greu de crezut ca taxele iţi vor da vreodata voie sa te îmbogăţeşti, dar în care e la fel de sigur că, dacă ai noroc şi reuşeşti să intri în sistem, sansele tale de a duce o viaţă liniştită şi fără griji majore sunt destul de mari.

Am fost aşadar foarte curios să urmăresc cum arată 1 Mai tovărăşesc la Jönköping, unul dintre oraşele suedeze importante.

Mai intâi, am văzut afişul Partidului Comunist, care chema la o manifestaţie împotriva sprijinului pe care Suedia l-ar da imperialismului.

Parea promiţător, aşa că m-am dus acolo şi am dat peste vreo 30 de manifestanţi care mărşăluiau, strigau sloganuri cu Libia, Palestia si Israel, cereau ieşirea Suediei din Uniunea Europeana şi alte poveşti din astea.

Uşor “dezamăgit” de numărul mic de participanţi am pornit să mai caut şi am dat de o ramură a sindicaliştilor, care şi ei erau la manifestatie. Cam tot atâţia, dar încadraţi de poliţie.

Şi totuşi, ceva mai devreme mă întâlnisem cu nişte băieţi dintr-o fanfară. Mi-am zis că acolo o fi mulţimea, aşa ca am luat-o pe urmele lor.

Aşa am găsit întrunirea Partidului Social Democrat.  Adunaseră nu una, ci două fanfare, cam 200 de manifestanţi împărţiţi pe căprarii şi organizatii… şi chiar si un grup de eleve în uniforme colorate de paradă, pregătite să se mişte pe ritm de Internaţională.

Ce doresc “stângiştii” suedezi? Locuinţe, locuri de muncă, protecţie socială, şcoli… adică aceleaşi lucruri pe care orice om de bun simt le cere oriunde în lume…şi nu doar de 1 Mai.  Diferenţa dintre ei si noi ar fi că suedezii ştiu că toate astea există, fiindcă în mare parte le au deja, iar ajustările pe care le cer sunt, din punctul lor de vedere, menite să transforme binele în şi mai bine.

…Şi ar mai fi o diferenţă. Ei sunt, pe bună dreptate, convinşi că le pot primi, aşa că motivul pentru care vin la manifestaţie are legatură cu speranţa şi nu cu grătarele de mici.

Suedia e departe de a fi vreun soi de loc din care problemele au dispărut. Printre altele, la ultimele alegeri extrema dreaptă a intrat pentru prima dată în Parlament,  rata şomajului e destul de ridicată şi, dacă nu te cunoaşte nimeni, sansele tale de a găsi un job care să îţi placă sunt foarte mici.

Însă suedezii chiar par chiar să aibă încredere în cei pe care îi aleg, iar aceştia par conştienţi că, dacă nu dau randament, pot fi uşor schimbaţi la urmatoarele alegeri. Alternativa nu doar există permanent, ea este chiar credibilă.

Parole d’honneur… asta nu e o poveste cu extratereştri.

You could be me in another life and another set of circumstances.”

Da, atât de prieten încât îmi vine să îl trec în agendă.  Din păcate, doar eu m-am împrietenit cu el. El nici nu ştie şi sigur nici nu va afla vreodată că exist.

S-a întâmplat la concertul pe care l-am văzut la Stockholm. Se cheamă Symphonicity si e parte a unui mare turneu care însă nu trece pe la Bucuresti. Poate pentru că e scump. Sting are în spate, pe lângă trupă şi ditamai Royal Philarmonic Orchestra, dirijată de un Steven Mercurio care dansează incredibil pe fiecare piesă.

…Altfel spus, nici o legatură cu Songs from the labyrinth, spectacolul în doi pe care l-a ţinut în 2009 la Sala Palatului şi de la care mulţi domni şi doamne bine plecau râuri – râuri …pe la jumătate…

Sigur că de foarte mulţi ani îl respectam pe Sting. Sigur că sunt cel puţin 6 – 7 piese pe care le puteam fredona oricând, evident că, după ce am văzut Leon al lui Besson, am ajuns la concluzia ca Shape of my heart e absolut minunată… dar era ceva în atitudinea lui care nu mă împingea să vreau să-l sun ca să-l scot la un mic.

Am pus motto-ul de mai sus nu pentru ca Tomorrow we’ll see ar fi piesa mea preferată (nici nu o prea cunoşteam până acum), ci pentru că am plecat fredonând-o şi pentru ca mi-a plăcut povestea. Ea sună cam aşa:

“Mulţi oameni m-au întrebat cum scriu piesele. Sincer, nu am o reţetă. Insă în ultimii zece ani, de cele mai multe ori am scris întâi muzica, am pus la punct toate aranjamentele şi abia apoi m-am gândit la un text. Pentru că eu cred că orice muzică are, în abstract, o semnificaţie. Iar cuvintele trebuie puse pentru a o explica şi a o face cunoscută. După ce am imaginat  melodia asta, am realizat ca ea vorbeşte despre un travestit care se prostituează. Cum experienţa mea în domeniu este zero, mi-am zis că mai bine o las baltă. Însă atunci, o voce din capul meu mi-a spus: << Cum îndrăzneşti să mă judeci? Tu ai putea să fii eu într-o altă viaţă şi într-un alt concurs de împrejurări…>>”

Pe lângă faptul că muzica din concert e …aşa cum e muzica lui Sting, că aranjamentele sunt, în acelaşi timp discrete şi spectaculoase şi că Royal Philarmonic Orchestra sună după cum i-a mers vestea, Sting comunică permanent. Povesteşte de parcă ar sta la un pahar de vorbă mai după fiecare piesă.

Uite încă o istorioară:

“Prin anii 80 războiul rece era mai agresiv ca niciodată. Un bun prieten al meu, cercetator la Columbia University din New York, inventase atunci un dispozitiv cu care putea să intercepteze transmisiile satelitilor ruseşti de deasupra Polului Nord. Asa că mergeam la el acasă şi ne uitam împreună la programele tv de la Moscova.  Când era sâmbătă seara la New York, în Rusia era duminică dimineaţa… aşa ca vedeam programele pentru copii. Şi eram impresionat de grija cu care erau făcute. Aşa s-a născut piesa Russians.”

Si ce aranjament simfonic are piesa! Cel puţin la fel de pătrunzător precum cel de la Desert Rose … care mai are în frunte şi un percuţionist marocan.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, concertul Symphonicity e mai mult decât atipic. Aproape că nu respectă nici o regulă comercială. În primele 15 minute rezolvă o bună parte a hiturilor… ceea ce un cântăreţ cu scaun la cap nu ar face niciodată. Se cântă English man in New York, Roxanne, Every little thing she does is magic … iar spectacolul mai ţine încă 2h45. Dar totul curge atat de coerent încât la un moment dat începi să speri că va mai veni o piesă nu prea ştiută şi vei mai afla poate o poveste.

Iacătă şi distribuţia:

Sting – voce, chitară, muzicuţă

Dominic Miller – cântă la tot felul de chitare, e prieten vechi şi partener al lui Sting pe 8 albume

David Cossin – percuţionist şi inventator al mai multor instrumente

Ira Coleman – basist şi contrabasist, colaborator printre alţii al lui Herbie Hancock

Rani Krija – percuţionistul marocan despre care vorbeam mai devreme

Jo Lawry – solistă australiană de jazz.  Chiar o VOCE.

Steven Mercurio – dirijorul care a condus până acum o bună parte din marile orchestre ale lumii.

Cam asa sună ce e pe scenă:

Asadar, vestea proastă e că Bucureştiul nu e pus pe harta turneului. Vestea ceva mai bună (mai ales pentru cei care pe vremuri vedeau meciurile la televiziunea maghiară) este că Budapesta e. Pe 6 noiembrie.

Sigur că, date fiind vorbele pe care le auzeam, m-aş fi putut afla la Rădauţi, Brăila, Sighetul Marmaţiei sau Bucureşti. Şi e la fel de sigur că, în acele condiţii, întrebarea recepţionerului care mă vazuse parcând Loganul cu numere de Braşov… “Bănuiesc că sunteţi Domnul Constantin?” nu m-ar fi surprins prea tare.

Dar, întâmplarea făcea să mă găsesc la vreo 3000 de km de Romania, în plin Stockholm, la un hotel Formule 1… probabil cel mai ieftin hotel decent dintr-un oraş în care nimic nu e tocmai ieftin.

L-am privit surprins, am zâmbit (de altfel, aici toată lumea zâmbeşte… ca doar e la fel de uşor ca şi să te încrunţi) şi mi-am declarat surpriza. Ba am remarcat şi că are alături telecomanda de la o companie romanească de televiziune prin satelit. Mi-a declarat uşor amuzat că fără canale româneşti nu se poate, a continuat să fie amabil şi mi-a dat codul de intrare în cameră.

Două ore mai târziu, ajung din nou la receptie, unde acum statea o doamnă care vorbea de zor la telefon în suedeză. Trag aer în piept şi mă străduiesc să îi cer o informaţie în aceeaşi limbă. Îmi zâmbeste şi îmi răspunde româneste.

A doua zi, dimineaţa, aud pe culoar vocile femeilor de serviciu care făceau curăţenie în camerele libere. Si, ghici ghicitoarea mea, în ce limbă vorbeau?

…doar am mai spus că m-aş fi putut afla oriunde in Romania.

Am coborît, am cerut explicaţii şi am aflat că într-adevăr, tot personalul hotelului e din România… ba, mai mult, şi celelalte două hoteluri Formule 1 din Suedia (la Malmö si Göteborg) sunt tot pe mâna românilor.

Motivul? Conform spuselor doamnei de la recepţie, domnia sa a venit împreuna cu soţul  in Suedia prin anii ‘90 şi s-a angajat la Formule 1 din Malmö.  Au adus şi pe alţi români acolo. Apoi s-a construit hotelul din Göteborg, ei s-au mutat şi au repetat povestea. Iar la Stockholm s-a întâmplat pentru a treia oară.

Se spune că în Germania ai şanse foarte mici să poţi lucra la salubritate dacă nu esti turc. Se mai spune că in Suedia, cam toate pizzeriile vând şi kebab şi sunt ţinute tot de turci. La New York, şoferii de taxi sunt adesea indieni, iar printre instructorii de înot din Thailanda se află mulţi francezi.  Urmează oare ofensiva româna în hotelurile suedeze?

Formule 1 este parte a unei uriaşe reţele franceze de hoteluri.  Care francezi se pare că în Suedia au gasit cheia românească a succesului.

Şi la doctor… tot româneşte, vă rog.
În prima lună de Suedia, doctorii în grupul cărora am intrat, au continuat cursul de limba suedeză.  Locul:  Spitalul din Värnamo.

Profesoara simpatică şi competentă, atmosfera relaxată, pauze dese (asta ţine de modelul suedez), pe scurt… toate bune.

Plus surpriza de a afla că aceeaşi profesoară i-a mai invăţat suedeza pe nişte români, dintre care căţiva (un ginecolog, un radiolog, un anestezist si un asistent… împreună cu un suedez care a studiat medicina la Oradea) lucreaza chiar în spitalul despre care vorbim.  Au fost anunţaţi, au venit, i-am cunoscut, ne-am imprietenit şi am tot stat apoi la poveşti, aproape zilnic.

Şi în Vestul Salbatic s-a auzit de români!

High Chaparral este un parc de “wild wild west” construit acum vreo treizeci si ceva de ani de un suedez, după ce s-a întors din America. E foarte bine făcut. Are oraş mexican, colonie indiană, are case ca în filme,  diligenţe, tren cu locomotivă cu aburi, ceva “saloon”-uri şi spectacole cu Lucky Luke si alti pistolari… care vorbesc perfect suedeza. Are o multime de angajaţi care fac toată maşinăria să funcţioneze, şi nenumăraţi figuranţi care se plimbă pe străzi, stau la mese, îmbracati în costume din vremea în care se bea apă de foc.

Şi are şi cel putin un român, care a intrat în vorbă cu noi, după ce ne-a văzut maşina.

Staţi că mai sunt şi alţii!

Sa vedem… ar mai fi domnişoara care vindea căpşuni suedeze în centrul oraşului Jönköping şi care vorbea în timpul asta româneşte la telefon…  Ar mai fi şi prietenul ei.  Ba mai e şi o matusă care locuieşte de vreo 20 de ani într-un oraş vecin şi prin a carei casă au trecut, am aflat, mulţi alţi români. Tot acolo se ţin se pare şi niste petreceri … cum n-a văzut suedezul.

Ca să nu mai spun de familia ardeleană care s-a hotarît acum doi ani să plece în Suedia. Aşa că au ales o casă care se vindea pe internet, au plătit acontul, au vândut tot ce aveau în Romania, s-au suit în maşină şi au venit, împreună cu cei trei copii. Ăsta da curaj. Acum sunt liniştiţi şi declară ca nu ar mai pleca niciodată înapoi.

Înainte de a pleca din ţară, mai multe persoane bine informate mi-au spus: Fii atent! Romanii din Suedia nu sunt aceiasi cu românii din Spania sau Italia. În Suedia s-au dus, în general, oameni cu studii  care s-au încadrat apoi perfect în societate. Ceea ce îi face sa nu fie foarte vizibili ca şi comunitate. Plus ca în toată Europa de Nord sunt, probabil, doar vreo 25 – 30 de mii… deh, limba grea, noaptea lunga şi frigul mare.

Este foarte adevărat. Aş mai adăuga doar că, măcar cei pe care i-am întâlnit până acum, s-au dovedit prietenoşi şi interesaţi să mai schimbe o vorbă cu cineva pe a cărui maşină încă se vede ţara de unde vine.

A propos …o menţiune specială la final pentru maşină… Se pare că am o marcă rară… În 6 săptămâni am mai zărit doar încă vreo 4….  Aşa că pe autostradă trec de la o vreme numai  pe lângă maşini de un blond nordic, dintre care unele încep parcă să aiba ochii uşor migdalaţi.

Prin 2002, am pus la cale un proiect radio de călătorie in Africa de Nord.  M-am dus cu trenul până acolo si o lună întreagă am umblat singur, cu rucsacul în spate, prin Maroc, Algeria şi Tunisia. Ţările sunt spectaculoase, dar cu adevărat incredibili sunt oamenii. Am întâlnit nenumăraţi care fie mi-au indicat drumuri, fie m-au învăţat trucuri utile, m-au invitat la masă sau să dorm la ei acasă, fie m-au plimbat sute de kilometri doar pe mine cu microbuzul cu care, în mod normal, îşi câştigau viaţa, fără să îmi ceară vreun ban… doar din plăcerea de a-mi arăta nişte locuri, fie mi-au aranjat să zbor în cabina piloţilor într-o cursă de linie Alger – Tamanrasset s.a.m.d. Erau oameni care, cu o oră înainte de a face asta, habar nu aveau că eu exist pe undeva.  Iar, de câte ori mă declaram copleşit şi le spuneam că nu cred că îi voi putea răsplăti vreodată, îmi răspundeau ceva de genul: “Adică tu ai impresia că eu fac asta fiindcă aştept vreo răsplată? O fac pentru că îmi face plăcere şi pentru că sunt convins că, într-o zi, şi tu vei ajuta pe cineva la fel de mult cum te ajut eu pe tine.” Frumos, nu-i aşa?

Acum ceva vreme, eram cu soţia în Africa de Sud, undeva între Durban si Port Elizabeth. Era duminică, mergeam cu maşina pe autostradă şi vedeam pe margine o mulţime de negrese îmbrăcate în “uniforma” de biserică.  Am ieşit de pe şosea, am intrat într-un sat, ne-am oprit lângă un grup şi le-am întrebat dacă putem să venim şi noi la biserica lor. Foarte surprinse, au răspuns că… evident… da. Şi ne-au condus până acolo. Îmi e foarte greu să descriu frumuseţea momentului în care ei, cei din neamul Zulu, ne-au primit în biserică (de fapt, o casă rotundă cu diametrul de vreo 15 m.), uimiţi şi foarte bucuroşi că ne interesează comunitatea lor, iar noi, cei veniţi dintr-o ţară de care localnicii probabil că nu auziseră vreodată, eram deosebit de fericiţi că vedem o bucată autentică de viaţă, într-un loc pe unde nu mai călcase vreodată vreun turist. La sfârşit, când le-am mulţumit pentru ospitalitate, am avut ocazia (cu siguranţă, unică pentru mine) să vorbesc în engleză şi să fiu tradus în limba … zulu.

Aveam în România, la Iaşi, un bun coleg şi prieten. Atât de bun, încât, după ce nu am mai lucrat împreună, am continuat să ne sunăm periodic… că să ne spunem ce bancuri am mai aflat. Câţiva ani mai târziu, el a ajuns la un minister din Bucureşti, iar eu am ajuns  să prezint ştiri la Realitatea. Şi recunosc că am fost şocat să văd cum încep să primesc de la el mesaje în care mi se adresa cu apelative de tipul: “Voi, ăia care v-aţi vandut pentru un salariu, voi, sclavii lui X sau lui Y etc. etc. etc.”  Sincer, să fiu suspectat că aş crede că în România actuală majoritatea celor care conduc şi cei care reprezintă un partid sunt mult mai cinstiţi decât majoritatea celor care conduc şi reprezintă partidul advers, mi s-ar părea o gravă insultă adusă inteligenţei mele… atâta câtă e ea. Câtă vreme dreapta şi stânga sunt doar nişte vorbe scrise pe hârtie, iar politicienii migrează fără nici un fel de apăsare dintr-o parte în alta, daţi-mi voie să cred că politica e un fel de glumă proastă.

Pe cei de sus şi pe cei care care sunt plătiţi să facă asta nu îi aprob, dar îi pot înţelege într-o oarecare măsură. Pe ceilalţi mulţi care sunt trup şi suflet pentru un partid sau conducător şi care sunt conştienţi că nu vor primi  nimic, în afara unor promisiuni niciodată ţinute, nu prea reuşesc să îi pricep. Iar asta pare să fie cea mai importantă ocupaţie a noastră. Probabil că românii sunt cel mai idealist popor din câte au fost inventate.

Departe de mine ideea de a da lecţii sau sfaturi. Am suficient de multe păcate ca să nu încerc să fac asta. Dar să continui să fiu uimit, aşa cum o fac de ceva ani, nimeni nu mă poate opri.

Să fiu cinstit, îmi propusesem astăzi să scriu despre ultima fiţă de distracţie la Budapesta… petrecerile în limuzine, în autobuze, taxiuri sau maşini de pompieri, ori despre cum suedezii… deşi au salarii mai mici şi preţuri mai mari decât nemţii sau francezii… par mult mai fericiţi, liniştiti şi chiar îşi permit hobby-uri precum cel de a-şi cumpăra maşini americane din ani ‘60 – ‘70.  Am deschis însă site-urile de ştiri, după vreo două săptămâni de pauză… şi am realizat că aş arăta cam ciudat.

În acelaşi bar despre care scriam la început, am încercat la un moment dat să fiu spiritual şi le-am spus amicilor vechiul banc despre cea mai mare dilemă a porcului: “Există viaţă după Crăciun?” Au zâmbit politicos, după care mi-au spus ca e bună gluma, dar la ei de Crăciun nu se mănancă porc. Preferă curcanul.

… al treilea

“Stai liniştit, măi Constantine, tu eşti singurul din grupa asta care încă nu a plâns!”.

Vorbele astea mi-au fost spuse de Oleg, un coleg de curs de limba suedeză, ucrainean de origine, clujean de adopţie, dentist de meserie … în momentul în care mă cam apucase un soi de “disperare lingvistică”.  Sigur, era o exagerare… însă nu foarte mare.

Citeam odată despre foie gras că ar fi, de fapt, un ficat bolnav, rezultat din îndoparea păsării. Este însa o delicatesă, un produs pentru care foarte mulţi sunt gata să dea foarte mulţi bani. Aşa că, nu are nici o importanţă ce gândeşte gâsca.

Păstrând foarte bine proporţiile, cursurile de limbă suedeză de la Budapesta cam de asta mi-au amintit.  De imaginea unei gâşte ţinută cu ciocul deschis, în care cioc se introduc grăunţe după grăunţe. Altfel spus, ritmul este infernal. În câteva luni e musai să ajungi de la nivelul zero, la nivelul B2… adică să vorbeşti limba aproape ca un nativ. Fiindcă în Suedia, ţară care le dă fără probleme românilor dreptul la muncă, există totuşi o regulă peste care nu se prea trece:  nimeni nu te angajează, dacă nu vorbeşti limba.

Din varii motive, am ajuns la cursurile de suedeză la aproape două luni după ce ele începuseră. Asta înseamnă că nu am fost martorul celei mai dificile perioade … în care oamenii simţeau că le explodează creierul de atâta informaţie.  În care unii vroiau să plece acasă, iar alţii se întrebau dacă totuşi au ales bine. Iar crizele de plâns erau ceva obişnuit.

Cinci zile pe săptamână, câte 6 – 8 ore pe zi la şcoală şi tot cam atâtea de învăţat acasă. Toate astea timp de trei luni şi jumătate. Sună bine?

Un efort uriaş pentru orice creier de om normal… dar cu rezultate, aş spune, spectaculoase. După circa o lună, cursanţii reusesc să poarte discuţii uzuale … în suedeză.

În schimbul efortului, suedezii oferă un apartament în centrul Budapestei şi o bursă din care să poţi trăi decent. Din punctul ăsta de vedere, iaraşi nu li se poate reproşa nimic.

Dar haideţi să facem prezentările. Când am ajuns la şcoală am întâlnit, pe lângă soţia mea, încă nouă persoane:

Oleg şi Irina – români. El, ucrainean de origine, fost dentist la Cluj; ea, născută în Republica Moldova, fost  economist la o mare companie tot din Cluj.

Ivanca şi Stoian  – bulgari. Ea,  fost psihiatru într-un oraş la graniţa cu Grecia;  el, economist.

Victor şi Alina – români. Ambii din Cluj; el, dentist, ea, oftalmolog. Ambii, cadre universitare.

Iaroslav şi Agnieszka – polonezi. Ea, dentist, el economist specializat în fonduri europene.

Erika – unguroaică, născută la Oradea, dar căsătorită la Szeged, unde trăieşte de foarte mulţi ani. Dentist, mamă de trei copii.

…şi ar mai fi Eva. Profesoara. Unguroaică din Budapesta. Etnolog de profesie. A trăit mai bine de 20 de ani în Suedia. Vorbeşte foarte bine limba şi e o persoană chiar agreabilă. …După ce timp de aproape 12 ani am predat franceză, n-aş spune că este cel mai iscusit profesor pe care l-am întâlnit. Însă are foarte multă bunăvoinţă, se străduieşte mult şi e extrem de  serioasă. Iar faptul că studenţii sunt deosebit de motivaţi face restul.

Uitându-mă la colegii de curs, realizez că avem cel puţin un lucru în comun. Nici unul dintre ei nu a hotărît să plece pentru ca era disperat. Nici unuia dintre ei nu îi era nici măcar foarte rău. Cu toţii fie lucrau fie în cabinetele proprii, fie în alte cabinete, dar nu duceau lipsă de pacienţi. Aşa că au ales Suedia pentru ca vroiau mai mult (nu neapărat financiar… în Suedia salariile nu sunt uriaşe, în schimb taxele sunt), ori poate doreau doar  o viaţă mai aproape de normalitate. O fi o întâmplare ca majoritatea sunt români?

E foarte greu să înveţi o limbă “la comandă”. Mai ales când nu mai ai 20 de ani, iar limba e destul de aparte … fără prea multe reguli care să funcţioneze în toate situaţiile, şi cu pronunţii care diferă mult de la o regiune la alta. Dacă stii engleză, te ajută. Dacă ştii şi germană, s-ar putea să fi tras lozul câstigător.

Fiecare săptămână de cursuri începe cu un test de nivel. Unul serios.  De obicei, are 100 de puncte. Dacă ai făcut mai puţin de 90,  se cheamă că l-ai picat. Dacă l-ai picat, îl mai poţi da o dată. Joi. În aceleaşi condiţii.

…Hm. Si totuşi există o mare diferenţă între foie gras şi suedeza de la Budapesta. Cei care învaţă în Ungaria şi îşi supun mintea la  încercări serioase, o fac pentru că aşa au decis şi pentru că au avut norocul de a fi acceptaţi.

Îmi pare rău pentru gâşte, dar cred ca singura lor sansă ar fi ca actuala criză să ajungă atât de rea, încât vânzările să scadă iar producţia să nu mai fie rentabilă. Insă paradisul gâştelor ar fi infernul oamenilor… asa ca mai bine rămâne cum s-a stabilit.

Dar… Episodul 2

Pe vremea in care mă ocupam cu făcutul de reportaje şi călăream ţara, recunosc cinstit că aveam preferinţele mele… Cel mai des mergeam în Oltenia. De ce? Pentru că acolo oamenii vorbeau fără să se lase prea mult rugaţi. Şi fiecare avea o părere, o poziţie pe care în nici un caz nu se sfia să o afirme.

Recent, am mai avut o experienţă socială interesantă. Am pornit cu maşina de la Bucureşti spre Budapesta, ocazie cu care am avut câteva întâlniri pe care îmi vine să le pomenesc pentru că, vrând nevrând am comparat experienţele cu pricina cu cele pe care le aveam zi de zi în Bucureşti.

Intâlnirea nr. 1 – Sibiu

Am intrat la o bancă italiană pentru a tranfera niste bani dintr-un cont în altul. Am stat de poveşti cu casiera cam 10 minute. Încerca să descopere  agenţia la care aveam contul deschis, nu prea reuşea, iar, în timpul asta, îmi zâmbea şi glumea cu mine.  Oricum, nu era stresată, nu se grăbea … de altfel, nici eu. Până să găsesc sucursala din Sibiu, intrasem prin alte bănci pentru a întreba pe unde se află. Suprinzător, nimeni nu s-a uitat chiorîş la mine (doar căutam concurenţa…), ba chiar mi s-au dat toate detaliile.

Întâlnirea nr. 2 - Sebeş

Am oprit la o companie de asigurări (tot italiană… dar e o pură coincidenţă ) pentru o asigurare de sănatate. Sediul era la etajul 1 al unei case vechi din centru. Singura angajată era la serviciu cu fetiţa proprie şi era şi ea deosebit de liniştită. Când a văzut că îi zâmbesc fetiţei, aproape că am devenit prieteni.

Întânirea nr. 3 – Nădlac

Asta a fost cea mai spectaculoasă. Fac plinul la o  benzinărie înainte de a iesi din ţară.  Scot cardul să plătesc şi mi se spune că nu se poate… pentru ca am card cu chip, iar POS-ul lor e vechi şi nu suportă. Mi se sugerează să merg în oraş,  să scot de la bancomat.  Explic, uşor enervat,  că nu e problema mea că ei au un POS din epoca bronzului şi cer să vorbesc cu un şef. Vine şeful staţiei şi, când află despre ce e vorba, îşi cere scuze şi mă invită în maşina lui de serviciu (o Dacie de pe vremea POS-ului), ca să mergem…  în oraş, la bancomat.  Pe drum îmi spune că îl cheamă Radu (parcă!) şi mi se plânge că, deşi ei sunt a doua benzinărie din uriaşa lor reţea  naţională ca încasări, nimeni nu vrea să le modernizeze sistemul. Au făcut nenumărate cereri şi au primit … nenumărate promisiuni. Mă întreabă în ce direcţie cred eu că se îndreapta România şi îmi povesteşte că angajaţii de la casă primesc salariul minim pe economie deşi muncesc fără întrerupere…  Altfel spus, vorbim de parcă am fi băut măcar o dată  o bere împreună.  Sigur nu mă ştia de la televizor … dar oare sigur încă mă aflam în România?

Acum o să mi se spună: “Bravo, măi… Ai făcut o descoperire epocală. Ai aflat că oamenii sunt diferiţi. Că ardelenii sunt mai liniştiţi decât oltenii, dar mai puţin poeţi decât moldovenii…iar cu totii sunt mai zâmbăreţi decât bucureştenii.  Roata nu te-ai gândit să o reinventezi?”.

Corect. Am istorisit însă toate lucrurile astea pentru că mi se pare că ele înseamnă că… într-o Românie care se sfâşie singură înainte de a vrea alţii ceva de la ea…  în ciuda săraciei, a evenimentelor şi hotărîrilor aiuritoare care vin de sus în jos normalitatea nu a dispărut definitiv. Întrebarea este doar… cât mai rezistă?

De când mă aflu la Budapesta am aflat că ungurilor de pe stradă nu le pasă din ce ţară eşti, atâta timp cât te comporţi civilizat, că ospătarilor poate să pară că le face chiar plăcere să te servească, am mai văzut că aproape toată lumea … inclusiv vânzătorul de la raionul de carne din supermarket…  vorbeşte sau măcar înţelege englezeşte (cu totul altfel stăteau lucrurile cu  vreo 8 – 10 ani în urmă),  şi că budapestanii preferă acum să se distreze… pe multe roţi.

Un coleg ucrainean mi-a spus că a citit că în Suedia se merge în vizită doar cu papucii de casă în geantă, un polonez mi-a arătat că oricând şi oriunde  eşti sau primeşti musafiri, musai e, în semn de respect,  să fii îmbrăcat la cravată… şi am mai cunoscut şi nişte bulgari care, foarte bizar pentru nişte bulgari, îî vorbesc de foarte rău pe greci şi de foarte bine pe turci.

Hai ca avem ce povesti în episodul următor.

Iaraşi, da. Am de gând să îl povestesc!

Recunosc cinstit. Unul dintre lucrurile care mi-au marcat pozitiv primii 18 ani din viaţă a fost aşteptarea serii de Telecinematecă. Erau acolo însă un nene, ori o tanti care porneau să ne spună dinainte ce se va întâmpla in film. Aş fi preferat, fără.

Şi totuşi, nu mă las până nu îmi dau cu părerea despre ce eu am vazut marţi la Budapesta, şi se va vedea în seara asta la Bucureşti.

Mi-ar fi foarte greu să spun că sunt fanul necondiţionat al vreunui artist. Ascult destul de multă muzică, iar atunci când sunt întrebat ce îmi place, raspund: muzica bună.

Îl respect pe Elton John, aşa cum îi respect pe Eric Clapton, Phil Collins, Mark Knopfler, Roger Waters s.a.m.d. După mulţi ani de radio,  stiu texte şi cânt în maşină pe lânga multe hituri.

Orientarea lui sexuală nu mă interesează, însă îmi place tare  îndrăzneala de a fi original nu doar în muzică, ci şi în atitudine. Sigur că, la statutul lui actual, nu mai riscă absolut nimic.

In sensul ăsta,  mi se pare memorabil un interviu pe care l-a dat la BBC acum trei ani.

Gata. Trec la concert!

E bun. Foarte bun … deşi în prima oră nu am auzit nici o piesă cunoscută. (Dar poate că nu sunt un fan suficient de convins.) Deşi a avut momente în care parea că îl lasă vocea… dar şi-a revenit mereu după o gură de apă. Deşi a cântat versiuni de concert ale pieselor, care ajungeau astfel la vreo 10 minute bucata.  Deşi nu a avut nici un artificiu tehnic. Cale de două ore şi jumătate a cantat doar el, împreună cu trupa. A avut în plus doar niste proiectii video pe fundal. Nu şi-a schimbat ochelarii şi nici haina … una cu rachete, stele si figura lui pe spate.

Prima piesă pe care am recunoscut-o a fost “Rocket Man”. Au urmat “Sacrifice”, “Candle in the wind”, “Something about the way you look tonight”, “Crocodile Rock” s.a.m.d. La bis a cantat (pentru a cata oara in ultimii 30 de ani?) “Your song”. Aş fi vrut să aud, dar nu am auzit, “I’m still standing” şi “Can you feel the love tonight?”.

Organizarea a fost fără cusur, iar sala… pentru ca a fost în sală… mare, plină şi arătoasă. Un fel de Sala Polivalentă, după ce s-ar pune vreun milion de euro in renovare. În general s-a stat pe scaune.  S-a ţopăit şi  s-a cântat numai în ultima oră, când au curs hiturile. Publicul, deosebit de civilzat.

La 62 de ani Elton John  e încă foarte vioi. A dansat,  s-a suit cu picioarele pe pian şi a coborît printr-o săritură în mâini.

Cât despre trupă spun doar atât: ochii pe baterist şi pe mâinile chitaristului! De excepţie!

Iaca şi o înregistrare de concert cu “my favorite”.

Clar, dacă aş fi la Bucureşti, aş mai merge o dată.

Ce m-a apucat?

“Ce faci, băi? Iar te-ai intors?” … mă întreba un coleg de radio, prin anii ‘90, pe când plecam des si mă întorceam la fel.

“Constantin, tu, de fapt, nu vrei să pleci în Canada. Tu doar cochetezi cu ideea.” … spunea, prin 2003,  un fost vecin, realizator tv şi muzician care apucase să trăiască prin străinătăţuri şi încerca să vadă dacă şi eu vreau asta cu adevărat.

Am fost de multe ori  întrebat şi am declarat întotdeauna că nu voi pleca niciodată din România la marele noroc, adică fără acte in regulă, cu excepţia cazului în care voi fi disperat. Mi se părea prea mare riscul de a fi oprit de un poliţist pentru că am traversat strada pe unde nu era voie, omul să îmi ceara actele,  să-mi descopere statutul,  să mă facă pachet şi să mă trimită înapoi acasă…fără drept de apel.  Am mulţi prieteni care au plecat aşa, iar acum sunt foarte bine mersi prin diverse ţări de pe nişte continente.  Eu nu am avut niciodată suficient de mult spirit de aventură ca să o fac.

Şi totuşi, acum am hotarît să plec. Nu în Canada (unde merge lumea), nu în Spania sau Italia (unde suntem deja aproape majoritari printre minorităţi), nici măcar în Franţa (unde, foarte francofon fiind şi mulţi amici având, probabil că mi-ar cam fi plăcut). Am ales Suedia. Mai bine spus, ea m-a ales pe mine. Si mai exact spus, nu m-a ales pe mine ci pe soţia mea care, ca majoritatea medicilor români, s-a gândit la un moment dat să se uite un pic şi peste gard. Însă suedezilor le plac familiile.  Pornesc de la ideea că, dacă mergi acolo cu cealalaltă jumătate, copii si, eventual, părinţi, sunt sanse mai mari să te simţi bine şi să nu iţi vină sa pleci înapoi peste câteva luni.

Pentru că ei chiar investesc destul de mult în poveşti din astea.

Aş fi un ipocrit dacă aş spune că, în ultimii 20 de ani am avut cu adevărat probleme financiare în România.  E drept că  nici nu m-am îmbogătit vreodată.  Conduc în continuare o maşină româno-franţuzească (era nouă în vara lui 2005)  şi mă gândesc amuzat la ce faţă vor face suedezii când o vor vedea printre niscaiva Volvo si Saab.   Din salariul de ziarist – animator radio – realizator de emisiuni – copywriter – responsabil de comunicare – profesor de franceză – reporter tv – realizator tv – prezentator de ştiri tv m-am descurcat mereu decent şi am putut chiar să mă plimb cam pe unde m-a tăiat capul. În plus, o spun cu mare bucurie, pâna acum mi-a plăcut aproape tot ceea ce am făcut.

Sigur că toate astea au avut preţul lor:  un consum probabil de cateva ori mai mare decât cel mediu (asta presupunând că i-ar trece cuiva vreodată prin cap să il calculeze pe cap de locuitor).

Altfel spus, am obosit.

Şi nu de muncă. Mereu am avut cel puţin două joburi deodată.

Am obosit să văd ca totul o ia la vale. Că veştile proaste de azi, nu sunt nicidecum la fel de proaste precum cele de mâine. E foarte posibil să mă însel, însă nu văd prea multă speranţă pe termen scurt în România. Nu plec pentru că mi-ar fi rău ci pentru că nu prea mai cred că mâine va fi mai bine.

Sigur că e o mare aventură. Plec de la o situaţie destul de confortabilă, la care am ajuns după vreo 17 ani de presă, ca să o iau de la capăt, de la zero absolut.  Ar putea să iasă bine, dar sunt şanse considerabile şi să iasă rău.

Singura certitudine este că suedezii fac tot ce e omeneşte posibil pentru ca treburile să meargă într-un sens bun … de la plimbarea din decembrie  în Suedia, în care eram invitaţi să vedem dacă ne place ţara, până la cele câteva luni la Budapesta pentru cursuri medicale şi de limba suedeză (astea din urma oferite întregii familii) şi asistenţa totală în găsirea locuinţei, formalităţi  şi transportul lucrurilor personale… Deşi sunt un tip foarte cusurgiu, mi-ar fi destul de greu deocamdată să le găsesc nod in papură.

Restul, ţine de noroc, de rezistenţă şi de cât de uşor îţi mai poate intra în cap o limbă foarte diferită, la aproape 40 de ani.

Despre asta aş putea însă povesti, tot de aici, de la Budapesta, în episodul al doilea.