E o întrebare la care ar fi important să aflăm răspunsul, pentru că el ar putea arunca o oarecare lumină asupra modului în care funcţionează puterea. E clar că Mang era ca şi demis imediat ce s-a aflat de plagiatele lui, ar fi fost nebunie curată să ţii aşa ceva în guvern. De ce a durat atît de mult?

De ce tot circul acela inutil cu solicitarea de verificare adresată Academiei, care de fapt nici nu fusese adresată şi care nici nu avea vreun rost? Pentru că, pe lîngă că e, în majoritate, o adunătură de rataţi în cel mai bun caz inutili, în cel mai rău caz extrem de nocivi (vezi reforma ortografică sinistră din 1993), Academia nu avea nici o treabă aici.

Şi de ce e înlocuit de un interimar? Chiar nu mai există nici un neplagiator care să aibă ceva competenţe pentru un ministeriat de 6 luni şi care să fie acceptat măcar pe schema asta de apropiat al partidului care împacă pe toată lumea şi care, nefiind membru marcant, reflectă puţin costurile guvernării în altă parte?

Şi de ce interimarul trebuia neapărat să fie lider de sindicat? În condiţiile în care cam toţi liderii de sindicat intraţi în politică pînă acum (mult mai numeroşi decît aţi crede la prima vedere) s-au încadrat în categoria “oare fac mai mult rău în politică, sau făceau mai mult rău la sindicat”?

Este o modă foarte nefastă, pe care PSD-ul a încurajat-o frenetic în ultimele două decenii. Şi iar se repetă istoria. Aşa cum inenarabila Corina Dumitrescu era în proces cu ministerul pe care urma să-l conducă, şi sindicatul condus de Liviu Pop a atacat în instanţă ordinul foarte normal prin care Funeriu interzisese reţinerea automată a cotizaţiei sindicale direct din salariu.

Probabil că prima măsură a ministrului Pop va fi să dea satisfacţie sindicalistului Pop, anulînd printr-un ordin propriu ordinul lui Funeriu. Altfel, poate că dacă aceste cotizaţii s-ar strînge normal, prin plată voluntară individuală, membrii sindicatelor din învăţămînt nu şi-ar mai lăsa liderii să umble aiurea prin guvern şi parlament. (Iar dacă sînteţi curioşi care erau principalele obiective ale lui Liviu Pop ca ministru delegat pentru dialog social, aici: 4 din 5 obiective pur sindicale, fără nici o treabă cu dialogul social.)

Şi, ca să fie circul complet, noul interimar are şi el un CV presărat cu greşeli, dintre care unele par datorate simplei ignoranţe, nu culegerii grăbite. Iar printre competenţele dobîndite la un seminar, noul ministru enumeră “Dorinţa profundă de legături cu sine, cu alţii, cu natura (animale, plante, etc) sau cu divinitatea, Dorinţa de retragere în linişte şi solititudine, ca tarâm al reflecţiei [...]”.

Nu îmi place mania de a critica greşelile de gramatică ale politicienilor sau ale oricui se exprimă în spaţiul public, manie care face ravagii pe internet şi care are motivaţii, cred, profund dubioase. Nici măcar nu cred că un ministru al educaţiei trebuie neapărat să se exprime impecabil sau să fie “intelectual rasat” sau ceva asemănător.

Totuşi, ce e seria asta neverosimilă de trei miniştri în două săptămîni? Cum e posibil să numeşti ceva de genul Corinei Dumitrescu, hiper-incompatibilă şi hiper-anti-recomandată pentru acel post de toată cariera şi alura, cum e posibil să continui cu un campion al plagiatului şi după o săptămînă de căutări să nu poţi găsi un ministru plin, iar postul să rămînă unui interimar care nici el nu are ce căuta acolo?

Cum spuneam, întrebări la care ar fi foarte drăguţ să aflăm răspunsuri.

Cel care a sărit calul definitiv a fost, însă, încă premierul Ungureanu, care, la finalul unui discurs bombastic, megaloman şi rupt de orice realitate, i-a gratulat pe candidaţii PDL cu îndemnul “fiţi ungurenii mei”. Finalul perfect pentru un discurs început cu ideea că în trei luni guvernul său ar fi reuşit să realizeze ceea ce alţii nu au reuşit în ani de zile, idee a cărei semnificaţie scapă cu siguranţă chiar şi emitentului, pentru simplul motiv că ea nu are cum să aibă o semnificaţie logică.

Sigur, ştim cum merg lucrurile ăstea. Ştim că trebuie “transmise mesaje”, trebuie mobilizaţi oamenii, trebuie negociate lucruri importante, cum ar fi noua poziţie a premierului în partid după moţiune etc. Totuşi, aceste tirade elucubrante care depăşesc orice limite ale absurdului pun problema funcţionării discursului şi a politicii în general.

Discursurile de azi despre care vorbim sînt doar puncte culminante care sînt atinse uneori, dar în general discursurile politice nu mai transmit nimic aproape niciodată, iar cînd transmit de fapt semnificaţia e alta decît cea exprimată. Problema cu discursul, această conexiune fundamentală dintre oameni, e ca şi cu încredearea. Dacă o distrugi, e nevoie de foarte mult timp pentru a o reconstrui.

Atunci cînd bat cîmpii la modul acesta ireal, politicienii nu sînt pentru noi altceva decît un factor de risc care terbuie neapărat readus sub control. Atunci cînd PDL se plînge că actualul guvern e făcut din traseism, cum o face neîncetat de la moţiune încoace, orice urmă de raţiune şi bună credinţă e suspendată, dat fiind că cei care au creat UNPR sînt chiar ei.

Privim mult prea complezent aceste acte de tupeism, cum sînt şi acuzele reciproce de corupţie, debitate cu atîta aplomb de parcă ar fi existat vreun partid la guvernare care să nu practice corupţia sistematic. Şi aici e problema, pentru că o cenzurare a acestui tip de discurs politic generalizat care înseamnă de fapt generalizare lipsei de sens nu poate veni decît din afara politicii, în primă fază.

Cred că ar trebui ca toţi cei care au o voce să fie mult mai duri cu toate aceste acte de tupeism ale politicienilor, indiferent de la care partide: pretenţia că au salvat ţara şi că îi interesează binele ţării, acuzaţia că ceilalţi sînt corupţi şi traseişti, debitarea cinică de programe care nu sînt susţinute de nimic şi nu sînt urmate de consecinţe etc.

În mod evident, echilibrul de forţe nu e în favoarea noastră, a celor din afara politicii dar preocupaţi de acelaşi tip de probleme de care (se presupune că) se ocupă politicienii. Dar forţele cantitative pot bascula oricînd în funcţie de criterii pe care nu le înţelegem în totalitate, deci s-ar putea ca o schimbare de atitudine la receptarea acestor discursuri să conteze.

Oricît de ridicole sau de absurde ar fi discursurile pe care le auzim de obicei în politică, nu mi se pare că pentru asta ar fi şi comice. S-a născut o modă a amuzării şi chiar înduioşării în faţa politicienilor care, din comoditate, îşi asumă poziţii de bufoni/copii. De exemplu, există de cîţiva ani moda ca unii politicieni mai curajoşi, chipurile, să zică “hai domne, ce să ne mai ascundem, şi noi am furat cînd am fost la putere, asta e, dar voi parcă exageraţi”.

Poate că lor li se pare amuzant, mie nu mi se pare amuzant deloc genul acesta de comedie după care unii continuă să rîdă, iar alţii se întorc la lopată şi la lipsuri. Dacă toate aceste discursuri absurde, ridicole, megalomane, mincinoase, diversioniste şi tupeiste, ale tuturor partidelor fără distincţie, ar primi replica hotărîtă pe care nu o primesc acum, cred că ar fi un pas mare înainte.

Nu are ce căuta în guvern un rector al unei universităţi private, atîta timp cît reglementarea decentă a universităţilor private de către stat este departe de a se fi realizat. Cu atît mai puţin, este complet aberant să pui ministru al educaţiei un rector care a dat în judecată guvernul şi care e în incompatibilitate clară.

Nu are ce căuta în guvern un rector care este acuzat de plagiat şi care pretinde doar că a studiat la “Standford”, atîta timp cît nu clarifică în mod convingător aceste chestiuni. În fine, CV-ul plin ochi de greşeli denotă, dacă nu incultură, cel puţin un maxim dispreţ pentru public. E şi ăsta un motiv pentru care Corina Dumitrescu ar trebui să rămînă la afacerea ei creştină.

Nici Alistar nu are ce căuta în guvern. Spre deosebire de Victor Ponta, nu mă “pricep la drept”, dar nici nu trebuie. Lăsînd la o parte că problema de incompatilitate pare, chiar şi pentru un nespecialist, clarificată juridic, şi doar simplele acuzaţii de incompatilitate şi cea de fals în declaraţii ale lui Alistar sînt suficiente pentru a-l descalifica pentru postul de ministru, atîta timp cît circumstanţele le dau o plauzibilitate rezonabilă.

Prezumţia de nevinovăţie este un pincipiu vital, dar, de asemenea, este absurd ca deţinătorii puterii să invoce la nesfîrşit acest principiu în astfel de situaţii. Este ca şi cum ai pretinde că un guvern trebuie doar să respecte legea, ceea ce este absurd. Un guvern poate să respecte legea şi să lase totul să se ducă de rîpă.

Nu, cei aflaţi la putere trebuie să facă mai mult decît atît. Trebuie şi să respecte legea, şi să producă un anumit bine public, pentru care au nevoie de oameni competenţi şi integri. Iar aceştia trebuie selectaţi nu doar pe baza legii, ci şi pe baza multor altor criterii suplimentare.

Guvernul Ponta porneşte foarte prost cu aceste două propuneri, pe lîngă ceilalţi anonimi, tehnocraţi şi aghiotanţi prin care, spuneam în postul trecut, acest guvern evită de fapt responsabilitatea politică. Dacă Ponta insistă cu menţinerea Corinei Dumitrescu şi a lui Victor Alistar în guvern, asta nu poate însemna decît că business-urile private ale PSD înseamnă mai mult pentru acest partid decît opinia cetăţenilor (ca şi a mediilor specializate).

Îndepărtarea acum a celor doi e doar o condiţie necesară elementară, nici pe departe suficientă. Guvernul acesta va mai trăi numeroase momente în care îi va fi foarte greu să nu-şi rupă gîtul. Poate că ar fi o idee să n-o facă chiar din secunda 0.

Care nici nu avea de ce să spargă recorduri: Ponta a făcut ceea ce constituia cam singura soluţie sigură în situaţia asta, adică evitarea responsabilităţii politice. De aia a prezentat un cabinet de necunoscuţi, tehnocraţi şi, cu foarte puţine excepţii, lideri politici de rang secund.

Este un cabinet care va miza pe cartea “obiectivităţii” şi tehnocraţiei, încercînd să minimizeze costurile puterii, şi care în acelaşi timp va încerca să stoarcă cît mai mult din putere, pentru coaliţie în general şi pentru structurile ei în perspectiva localelor. În acelaşi timp, deja se configureză acordarea unor beneficii publice prudente care să mai compenseze şi ele, la vot, eroziunea puterii.

Cealaltă soluţie ar fi fost ca guvernul Ponta să şi facă ceea ce, deocamdată, doar pretinde că face: să schimbe totul, să aducă “un nou stil”, cinste în locul corupţiei, excelenţă în locul incompetenţei, pe scurt, lumină în locul întunericului. Adică să forjeze tare în cele 6-7 luni şi să mizeze pe rezultatele efective ale guvernării, ale unei administraţii diferite, cu scopuri şi dedicare diferite de cea dinainte.

Acest scenariu idealizant nu prea avea nici o şansă, din 2 mari motive. 1) 6 luni e foarte puţin şi pentru producerea în sine a unor efecte semnificative aduse de schimbări structurale în modul de administrare al treburilor ţării, şi, se înţelege, încă şi mai puţin pentru ca partidul să beneficieze de noua imagine.

Şi 2), nu exista nici un motiv pentru asemenea eroism, pentru că pur şi simplu nu e nevoie de el. USL şi PDL nu se concurează şi nu se deosebesc între ele la modul real, pentru că votul nu imprimă un sprijin şi control care să creeze aceste diferenţe. Ele se rotesc la putere pe alte criterii decît concurenţa reală de viziuni politice.

Iar primul lucru care demonstrează asta este acordul tuturor partidelor parlamentare de a impune restricţii complet demente de intrare pe scena politică, respectiv de înfiinţare a unui nou partid şi de a candida independent la primării sau parlament. Sînt condiţii absolut groteşti, care, în mod evident, pun în discuţie caracterul democratic al statului.

Ce bine ar fi dacă societatea civilă românească ar înţelege ceva din lumea pe care se străduie cu atîta abnegaţie să o amelioreze şi, cu ocazia protestelor din ianuarie, în locul a nu mai ştiu cîte ciorne dezlînate de zeci de pagini, ar fi produs o listă clară de 5 puncte a cîte 2 rînduri, dintre care primul să fie acesta: veţi elimina sau nu condiţiile complet aberante de accedere în viaţa politică?

Iar această listă o putea prezenta în primul rînd opoziţiei, dar şi, de ce nu, puterii de atunci. Cu singure variante de răspuns DA sau NU, fără alt spaţiu de bla-bla-uri. Cine ştie, lucrurile poate mergeau altfel.

În acest moment, presiunile asupra puterii politice, indiferent care ar fi ea, sînt foarte reduse. Asta înseamnă două lucruri: în primul rînd, că politicienii vor face porcării enorme, pentru că li se permite să facă asta. În al doilea rînd, că există mult loc pentru intervenţie şi că orice acţiune are efect, pentru că vine pe fondul inacţiunii.

Fie că e vorba de un ONG, fie că e vorba de proteste de masă, efectul există şi pare spectaculos, dar s-ar putea doar să pară, tocmai pentru că vine pe fond de nimic, şi să nu fie de fapt, să producă doar efecte superficiale.

Cred că în modul acesta putem citi chiar schimbarea guvernului, care vine pe fondul protestelor din ianuarie (măcar ca modalitate, pentru că, desigur, Boc ar fi fost schimbat oricum). E o schimbare aparent spectaculoasă, ca efect mai mare decît se crede de obicei al prostestului, dar care nu merge prea în profunzime.

Este uimitor cît de mulţi oameni încă mai cred că politicienii ar trebui să conducă bine pentru că aşa e frumos, aşa trebuie etc. Cred că e efectul unui utopism bizar şi nefast pe care “forţele schimbării” de după 1990 au reuşit să-l imprime majorităţii societăţii, dar despre asta în episodul următor.

1. USL a plecat cu o atitudine clară de “depunem şi noi o moţiune, aşa, să mai înviorăm atmosfera, că oricum nu trece”. Pînă acum o săptămînă, cel puţin, Victor Ponta spunea că moţiunea nu trece, că nu ies voturile, dar oricum e bună ca “semnal de alarmă” etc. Sugestia era destul de clară, mi s-a părut mie.

2. În ultimele zile USL a devenit mult mai hotărîtă. În parte, cu siguranţă, pentru a compensa lipsa de hotărîre dinainte, pentru că impresia creată de depunerea unei moţiuni deşi de fapt nu prea vrei să guvernezi e, desigur, foarte rea. Probabil că s-a luat o decizie internă, care a dus la asumarea ceva mai clară a guvernării de azi.

3. Cum s-a ajuns la această situaţie care, după cum au spus majoritatea comentatorilor şi chiar mulţi membri USL, nu prea pică bine USL-ului? Nu cred că e nevoie de conspiraţii pentru explicaţie, nu e exclus ca explicaţia să fie o “anti-conspiraţie”: o dată pus în mişcare mecanismul moţiunii, ar fi fost mult prea bătător la ochi să se instrumenteze o sabotare a lui chiar de USL, mai ales în situaţia delicată cu noile transferuri etc.

4. Şi aşa ajungem la problema trădării, întotdeauna atît de savuroasă. Desigur, e complet hilar ca Emil Boc să acuze trădările din PDL şi oportunismul minorităţilor. Pentru că exact cu asta a guvernat el, cu traseiştii UNPR şi oportunismul constitutiv al minorităţilor. Sigur, nu mă aştept ca Boc să înţeleagă ceva din politică, dar chiar şi ca propagandă poţi să scoţi ceva mai inteligent.

5. Şi mai hilar ar fi dacă trădătorii din PDL ar fi mers, de fapt, împotriva dorinţei fundamentale a USL, anume ca moţiunea să nu treacă. Deja nu am mai şti cine pe cine a trădat, oarecum normal pentru gradul de ambiguitate dintre toate partidele parlamentare. Aşa ar fi, de fapt, perfect.

6. Oricum, acuzaţiile reciproce de traseism, ca şi de corupţie, ca şi de finanţare preferenţială a primăriilor puterii etc. nu mai au nici un haz, şi politicienii ar trebui, totuşi, să înţeleagă asta. Între partidele mari zboară acuzaţii care se referă la ceva ce fiecare partid are în palmares. Atunci cînd opoziţia spune “de ce faceţi măgăriile ăstea, daţi-vă la o parte să le facem noi”, iar puterea “de ce să nu le facem, şi voi le-aţi făcut” (pentru că asta spun, de fapt) e un semn destul de clar că aşa-zisa concurenţă politică nu are nici o legături cu politicile publice şi cu binele public.

7. Pînă la urmă, indiferent de cine ce şi-a dorit de fapt, un viitor guvern USL ar fi un lucru bun măcar pentru că ar fi un guvern mai “parlamentar”, şi nu unul prezidenţial. Mi se pare evident că actuala criză politică nu are cum să ia sfîrşit dacă politica nu va reveni în Parlament (şi în societate, dar asta e altă problemă, mai complicată), şi înainte, şi după alegeri. Şi, în plus, va fi un experiment inedit, un guvern numit cu jumătate de an înainte de alegeri, dar care nu se poate limita la organizarea alegerilor, ca ultimă fază a unei guvernări profitabile, ci care e obligat de contextul electoral să ofere totuşi ceva.

8. Un guvern politic este singura soluţie normală: nu există nici un motiv de anticipate, dacă în Parlament s-a constituit o anumită majoritate, nu există nici un motiv pentru guvern de tehnocraţi, de uniune naţională sau alte paleative profitabile doar pentru partide.

9. Nu pot să nu remarc, din nou, că instituţia nedemocratică a reprezentanţilor nealeşi ai minorităţilor din Parlament este aberantă şi nocivă şi ar trebui să dispară complet. Măcar să avem un oarecare control pe aberaţie.

Sînt preocupări normale, la care nu se poate răspunde cu da sau nu, ci mai degrabă cu şi da, şi nu. Sigur că partidele nu sînt exact “la fel”. Pe de altă parte, ele ajung să semene îngrijorător de mult în exerciţiul puterii, atît de mult încît senzaţia e că există deasupra lor o putere care le formatează, şi nu că ele dau formă puterii. Printre altele, senzaţia mea cînd critic PDL-ul de astăzi e că fac, în mare, cam ce făceam cînd citicam PSD-ul în 2000-2004. Unii comentatori par să creadă că fiecare mandat politic e rupt dintr-o ordine complet diferită de celelalte. Mie mi se pare că legăturile peste epoci sînt mult mai importante decît deosebirile.

Apoi, programele şi intenţiile lor politice seamănă îngrijorător de mult. Sigur, nici ele nu sînt “exact la fel”, dar sînt deosebirile suficient de mari ca să putem face o reală diferenţă între partide? Eu cred că nu, şi de aceea cred că e în regulă să vorbim despre “clasa politică” în ansamblu, oricît de aiurea sună clişeul şi oricît de stupizi erau intelectualii şi jurnaliştii mainstream din anii ‘90 care au impus clişeul politicii care e doar o mizerie.

Ca de obicei cînd e vorba de un discurs, nu strică să ne uităm cine e în spatele lui şi cine poate beneficia de pe urma lui. Şi aici vine una din cele mai puţin plăcute părţi ale poveştii. Discursul “nu e bine să criticăm clasa politică în asanmblu pentru că e antidemocratic şi alimentăm extremismul” aduce, în mod evident, beneficii unei opoziţii care nu se simte obligată nici măcar să promită ceva demagogic în schimbul puterii şi care va candida unită deşi, practic, nu are adversar.

În condiţiile în care puterea e în corzi şi ar fi un miracol ca ea să revină la un scor electoral semnificativ, fie PDL însuşi, fie un travesti al acestuia, atunci jocul opoziţiei este evident: trebuie să ne votaţi pentru că nu aveţi alternativă, trebuie să ne votaţi ca să nu dăm şanse extremismului. Cu alte cuvinte un şantaj făţiş şi destul de josnic.

E un şantaj la care, cred eu, nu ar trebui cedat niciodată, indiferent care din partidele “democratice” îl exercită, pentru că, pe de o parte, riscurile venirii la putere a extremiştilor sînt mult mai reduse decît par ele în discursurile “democraţilor” (cu atît mai mult la cum arată extremiştii de la noi), pe de altă parte cedarea la acest şantaj înseamnă exact compromiterea democraţiei, atîta cîtă e sau cîtă ar putea fi. Şantajul se bazează pe o fetişizare a democraţiei, dar are rezultatul aparent paradoxal de slăbire a democraţiei, nu de întărire a ei.

În loc să ne temem atît de curentul anti-sistem, mai bine ne-am gîndi cum ar putea fi el folosit, altfel decît de extremiştii clasici (care, din fericire, în România au rămas încă la nivelul de clovni haotici). Din păcate, alternativele propuse de societatea civilă nu sînt deloc alternative, fie că vorbim de intenţiile de creare a unui nou partid, fie de campania pentru Bucureşti a lui Nicuşor Dan. Este exact aceeaşi politică, dar cu oameni “mai de calitate”. Ar fi atît de bine dacă ONG-urile ar renunţa să mai facă politică, cel puţin în sensul ăsta. Pe undeva e de înţeles de ce simt nevoia să facă asta, dar ar fi excelent dacă şi-ar delimita mai clar şi mai clasic domeniul de activitate.

Într-un fel, toate problemele sistemului politic românesc, dar nu numai, se pot reduce la una singură: creşterea reprezentării politice. Din păcate, aici avem doar două căi mari: cea legislativă, prin care se poate modifica, de exemplu, sistemul electoral (prin eliminarea condiţiilor aberante care împiedică intrarea în politică a nou-veniţilor, modificarea sistemului de vot, a structurilor politice etc), şi calea presiunilor asupra politicienilor din afara sistemului politic.

Ambele sînt căi dificile, prima pentru că depinde chiar de politicienii ale căror condiţii de funcţionare am vrea să le schimbăm, a doua pentru că e o muncă de construcţie laborioasă prin definiţie. Dar nici una nu e imposibilă, dimpotrivă, cred că şansele efective sînt mai mari decît ar putea părea. Aşa că, mai bine decît să apărăm distincţii şi calităţi nominale suspecte ale unei părţi “bune” a politicii împotriva unei părţi “rele”, cred că mai bine s-ar lucra la aceste condiţii structurale, care transgresează partidele şi categoriile politice aparente. Faţă de aceste determinante ale modului în care funcţionează puterea, discuţia despre “partidele sînt sau nu la fel” e o glumă.

Dacă soldatul american responsabil pentru masacrarea a 24 de civili irakieni, printre care femei, copii şi un bătrîn în scaun cu rotile a primit ca pedeapsă doar retrogradarea de la sergent la soldat, probabil că băieţii cu instincte criminale de la Blackwater care au dus şi ei democraţia în Irak vor fi sancţionaţi cu reducerea salariului cu 10% timp de o lună.

Cea mai bună concluzie, chiar finalul articolului din Harper’s:

The tape ended with the inscription IN SUPPORT OF SECURITY, PEACE, FREEDOM AND DEMOCRACY EVERYWHERE.

În comparaţie cu cinismul acestor oameni, Saddam era mic copil.

Dacă nu ai bani, nu eşti un bun administrator, episcopul nostru de Slobozia, Vicenţiu Grifoni, aşa ne spune : nu există parohii sărace, nu există preot care să nu aibă bani, există preot care nu ştie să administreze. Primul lucru declarat la întâlnirea cu preoţii de PS sa, episcopul Grifoni, a fost : „Eu am venit să fac bani, am învăţat asta la Bucuresti, cine nu va ţine pasul cu mine, e liber să plece”.

Dar după ce dânsul [protopopul] a plecat din localitate, a anexat o a doua notă de reclamare la adresa mea privitor la faptul ca după ce am încheiat inspecţia fiscală mi-am permis să mă dezbrac de reverenda de preot în faţa dânsului şi să o aşez pe scaun. Pentru acest gest, pentru că m-am dezbrăcat de reverendă, episcopia a dispus o a doua măsură disciplinară, care cea de-a doua, însumată cu prima, duc la cea de-a treia, mult mai serioasă.

Statutul BOR sau HG 53/2008 conţine nenumărate nereguli cu privire la dreptul la proprietate, de exemplu întâlnim noţiunea de dobândire a unei proprietăţi prin sfinţire, mai simplu spus dânşii invocă patrimoniul BOR în baza faptului că o dată au sfinţit un lăcaş de cult, ceea ce face ca acest lăcaş să treacă automat în patrimoniul lor.

Într-o dimineaţa, marţi 27 martie, la orele 7 jumătate dimineaţa au venit din nou episcopia cu protopopul şi cu un grup de scutieri, mascaţi, poliţie de proximitate, tot felul de echipaje. [...] Văzând că oamenii au blocat intrarea jandarmii au tăiat gardul…cel mai curios e că jandarmii nu ascultau de şefii lor, ci de protopop, toată acţiunea se transferase în subordinea protopopului.

Şi în nici un caz o uniformă, cum e cazul domnului Parepa Nicolae, care e şeful inspectoratului de jandarmerie, o uniformă a statului laic, reglementată prin lege, nu poate să mai fie compusă şi dintr-o mare cruce pusă pe piept, dânsul trebuie să se hotărască dacă face parte din BOR sau e reprezentant al statului laic.

BOR agresează şi intimidează populaţia prin instituţiile laice ale statului, prin primar, jandarmi, justiţie, şamd. Se creează un climat de tensiune şi teroare de panică, în momentul în care vezi 24 din 24 poliţie şi jandarmerie postaţi în faţa bisericii, dube, mascaţi. Nici nu fac nimic, în intervalul în care ei stau acolo, alături, la câţiva metri depărtare, s-a spart o locuinţă, fără ca nimeni din forţele de ordine să intervină.

Eu ţin slujbele acasă la mine, acolo vine lumea. Acum am fost anunţat că mi se va intenta o nouă plângere pe baza faptului că îmi exercit funcţia de preot. Or, funcţia de preot se exercită în baza recunoaşterii din partea unei structuri religioase cu sau fără personalitate juridică. Atât timp cât această grupare mă recunoaşte, care e problema ? Au epuizat, cred, jumătate din Codul Penal în cazul meu şi nu s-a încheiat.

Practic, au luat mortul pe sus, l-au scos efectiv pe geam – au spart geamul şi l-a scos pe partea cealaltă a ferestrei. Au pus mortul în tractor fără să se mai oprească pe la colţuri, cum spune tradiţia…şi au mers aşa cu echipajul de poliţie în faţă. Or, de poliţie nu beneficiază decât coloanele oficiale…În biserica îi aştepta primarul şi ceilalţi 15 preoţi lăsaţi acolo în prealabil.

Educaţia religioasă trebuie făcută, dacă se doreşte, în sânul familiei. La ora actuala e foarte clar că nu e vorba de o opţiune a părintelui. Prozelitismul acesta pe care îl practicăm încă din perioada prunciei nu poate să ducă la nimic bun decât la o obedienţă ieşită din comun şi la o îngrădire a conştiinţei şi a deprinderilor intelectule ale copiilor.

Dacă în 89 aveam un număr de biserici care satisfăcea foarte bine cerinţa religioasă a oamenilor, am asistat la extinderea fără precedent a bisericilor, că era sau nu era nevoie. Ele nu au fost create la cererea comunităţii, ci la dorinţa aparatului bisericesc, care voia crearea a cât mai multe puncte de impozitare.

Si veţi fi surprinsă să constataţi că instituţiile statului, în loc sa citeze ANAF şi legislaţia fiscală în vigoare, îmi citează din regulamentul BOR când ajung la ei cu o sesizare. La politie, iarăşi, ni se citează din « biserica noastră străbuna, strămoşeasca »,, şamd.

Soluţia, însă, nu constă în reacţia obişnuită faţă de astfel de situaţii, de a critica lipsa de educaţie a celor care iau cadourile electorale şi ticăloşia partidelor care le dau. Pînă la urmă, fiecare face cum crede că e mai bine în interesul lui, şi morala e, în principiu, o pistă falsă în viaţa politică de zi cu zi. Iar critica lipsei de educaţie nu poate duce, în final, decît la ce duc întotdeauna astfel de critici: la ideea că cei mai educaţi şi mai plini de resurse de toate tipurile trebuie să-şi facă o ţară a lor, personală, mai bună, mai “normală”.

E ciudat însă cum elitele dezgustate de cei care iau pungile cu pui congelaţi, pateuri şi lapte nu înţeleg deloc cît de limitată e de fapt viziunea lor educată. Pentru că de fapt sîntem o singură ţară, care va merge într-o direcţie sau alta, înspre mai bine sau mai rău doar împreună. România “normală” din stupida reclamă la Ţiriac Auto e o Românie de coşmar, în care elitele ţării (cum ar fi, de exemplu, vînzătorii de maşini) vor trăi închişi în ţarcuri în care mă îndoiesc că vor găsi fericirea la care visează acum. Căci ce eufemism mai frumos pentru închisoare decît “gated community”…?

Soluţia pentru măsluirea votului prin mită nu e nici elitismul agresiv, nici utopia stopării lui prin mijloace legale. O astfel de soluţie e foarte dificilă din punct de vedere practic, şi oricum astfel de probleme structurale nu se pot rezolva prin mijloace legale, formale. În plus, să nu uităm că în România şi furtul electoral efectiv, la urna de vot, este trecut cu vederea de poliţişti, procurori şi judecători. Deci să nu ne facem iluzii gratuite.

Nu există soluţie miracol pentru mita electorală care, alături de alţi factori fundamentali, distorsionează profund votul, concurenţa şi reprezentarea politică. Dar simplul fapt de a privi lucrurile în mod corect şi realist e un pas spre o posibilă soluţie, dacă în viitor vor exista suficiente forţe sociale şi politice care să caute la modul serios o soluţie.

Iar soluţia nu e România elitistă, secesionistă şi profund anormală a vînzătorilor de maşini de la Ţiriac Auto, ci o Românie care, pornind de la ideea simplă că oamenii sînt egali, emancipează şi creează condiţiile de bază pentru autonomie individuală şi opţiune personală reală, care să nu mai poată fi cumpărată cu cîteva alimente ieftine. Pînă atunci, tot circul din jurul mitei electorale, cu toate lamentaţiile, snobismele şi delimitările lui, e doar distracţie ieftină şi ipocrită.

Dar sîntem în politică, unde categoria ridicolului nu se aplică, pentru că nici categoria raţionalului şi logicului nu se aplică (şi de aceea disputele pe teme de cultură şi argumentaţie dintre MRU, Ponta, Gîdea şi oricine altcineva sînt irelevante, simplu decor). În politică nu contează raţiunea, ci puterea. E ceva ce ar fi bine să ne amintim mai des, pentru că după 1989 s-a produs o fetişizare evidentă a unei proiecţii utopice a “democraţiei” ca spaţiu care trebuie să producă o raţiune publică esenţialmente “bună”, ceea ce evident nu e cazul.

Dacă citim astfel declaraţia lui MRU, ceea ce înţelegem este că partidul pe care îl va crea premierul nu are legătură nici cu succesul în administraţie, nici cu binele public şi nici măcar cu ideologia. Are legătură, în primul rînd, cu modul în care polul de putere reprezentat de preşedinte încearcă să se conserve.

De vreme ce preşedintele a ales să guverneze în ultimii ani nu prin aparatul propriu-zis, instituţional al PDL, ci printr-un om de paie pus cu mîna şi manevrat ca o păpuşă, dar care în acelaşit timp era preşedintele partidului, desigur că ruptura de acel PDL este inevitabilă, şi asta e ceea ce vedem acum (de exemplu prin excluderea lui Cristian Preda, una din vocile cele mai prezidenţiale din PDL) .De aceea preşedintele a ales, în mod firesc, să îşi conserve puterea prin intermediul celui mai important atribut al său, numirea premierului, şi nu prin cultivarea în continuare a PDL (ceea ce, desigur, nu exclude sub nicio formă o posibilă colaborare dintre PDL şi noul partid al lui MRU, înainte sau după alegeri).

Problema e aceea că aici, spre deosebire de monarhiile propriu-zise, moştenitorul trebuie să ofere mai multe garanţii, în principal faptul de a fi controlabil, şi de aceea MRU nu are cum, structural, să fie altceva decît un Boc 2, chiar dacă unul mai cult şi mai rafinat. Dacă laşi un moştenitor la cîrma unui partid democratic, atunci parcă îţi mai vine să laşi pe cineva cu ceva iniţiativă, dar dacă laşi un moştenitor al puterii pur şi simplu, care urmează să construiască el un partid în jurul lui, atunci e evident că nu e bine să fie unul cu iniţiativă, pentru simplul motiv că aceasta s-ar putea întoarce împotriva ta.

Vom vedea cît succes va avea acest partid construit în jurul unei persoane, care, oricum am lua-o, este un pas în spate din punctul de vedere al instituţionalizării politicii de la noi. Este, cum spuneam, un paradox: preşeditnele, self-made man-ul originar, care doar a tras un partid după el, dar nu a creat un partid în jurul lui, lasă pe doar un moştenitor de self-made man să creeze un partid în jurul său, şi nu doar să îl tragă după el.

Va fi o experienţă absolut inedită, pentru că singurul alt partid (care să conteze) creat în jurul unei persoane a fost PRM, dar probabil că experienţa acestuia nu va fi de niciun folos, în măsură în care partidul MRU va încerca, probabil, să facă altceva decît PRM.

Părerea mea e că acest partid are şanse mici de succes, altul decît acel succes despre care unii cred că vine matematic la trei luni de la instalarea în funcţie. Adică cred are şanse mici de succes şi din punctul de vedere al aşteptărilor creatorilor lui, şi al aşteptării potenţialilor votanţi, şi al celor care doresc în general o schimbare în bine în modul în care funcţionează politica.

La urma urmei, de ce e nevoie de un partid contruit în jurul unui lider, un partid despre care se presupune că ar putea acţiona mult mai energic, cînd şi sistemul de partide mainstream oferă ca rezultat acelaşi tip de guvernare? De ce e nevoie de un astfel de partid, cînd programele puterii şi opoziţiei sînt atît de similare încît e nevoie de un filatelist ca să le deosebească?

Problema mare a actualului sistem este că el pur şi simplu nu reprezintă şi nu funcţionează, şi asta e ceea ce ar trebui discutat. E importantă şi actualitatea imediată, reformele aberante la foc automat, privatizările haotice şi drenările constant de bani publici, dar discuţia importantă este despre capacitatea sistemului politic de a reprezenta.

Aşa că, atunci cînd văd cum MRU intră tot mai clar în rolul de moştenitor, inclusiv prin noua megalomanie pe care şi-a descoperit-o tot mai apăsat în ultimele zile (pe lîngă succeul la guvernare pe care are impresia că istoria i-l va decerna peste o lună, MRU a început să vorbească despre el la persoana a treia, ca şi Traian Băsescu, Ion Antonescu şi alţi mari lideri dinaintea lui), senzaţia e şi de uşor dezgust şi plictis, dar mai ales de pierdere de timp.

1. Nimeni nu îşi asumă puterea. Frunzăverde vorbeşte despre putere exact ca şi cum ar fi de 8 ani în opoziţie, şi nu de 8 ani la putere. Refuzul asumării responsabilităţii este şocant. Nu mă interesează ce a spus el în partid, nu e sarcina mea să fac conducerea PDL să îşi asculte prim-vicepreşedintele. Frunzăverde s-a descoperit dizident, tripleta BVB tot dizidenţi, intelectualii desigur dizidenţi şi ei, Traian Băsescu trebuie să se certe cu cineva mai tare decît el, adică statul, deci şi el e dizident. Toţi sînt dizidenţi şi anti-sistem, nimeni nu e la putere, nimeni nu e responsabil pentru decizie. Probabil doar sărmanul Boc va rămîne ultimul care nu o să mai apuce să fugă.

2. Mai concurează cineva în politică? Pretextul mutării lui Frunzăverde este cît se poate de străveziu: brusc, acesta a descoperit că nu PDL ar fi adevărata dreaptă, ci PNL (în general, concursul “cine e adevărata dreaptă” dintre PDL şi PNL e de o idioţenie înfricoşătoare). Deşi nu agreez deloc obişnuitele văicăreli pe tema traseismului politic (deoarece traseismul, ca şi corupţia din administraţie, sînt simptome a căror tratare ca atare este foarte dificilă şi ineficientă în lipsa tratării cauzelor) totuşi senzaţia de blat e prea puternică. Frunzăverde se mută în tabăra cîştigătoare, care nu mai are cu cine să se bată: PDL e praf şi va fi şi mai praf, reşapările la care lucrează alte genii secrete şi dezlănţuite gen Lăzăroiu sau Baconschi se lasă aşteptate (şi nu cred în scenariul partidului care ia un scor extraordinar la 2 luni de la înfiinţare), Dan Diaconescu e deocamdată o glumă etc. USL nu are, de fapt, cu cine lupta, ceea ce confirmă faptul că la noi se ajunge la putere în virtutea unui fel de rotativă guvernamentală care funcţionează pe alte criterii decît concurenţa politică deschisă. Ceea ce ne duce la punctul 3.

3. Politicienii vorbesc exclusiv între ei. Dacă îl asculţi atent pe Frunzăverde observi ceea ce observi şi la toţi ceilalţi lideri politici mainstream: ei nu se adresează de fapt electoratului. Niciodată. Ei discută între ei, iar certurile lor nesfîrşite şi deprimante, deoarece sînt lipsite de conţinut politic real, constituie o falsă luptă politică, de fapt doar o modalitate de împărţire şi eşalonare a accesului la putere şi resurse. Primul politician român care se va adresa pe bune unui electorat, îl declar eu geniu.

4. Teritoriul este relativ pierdut pentru alegeri democratice, cucerirea lui în viitor pare foarte dificilă. De ce a reuşit Frunzăverde un transfer în condiţii atît de evident bune? Şi pentru că a fost primul, desigur, dar mai ales pentru că a venit cu un judeţ în sacoşă. Dacă Frunzăverde pleacă la PNL cu cvasi-totalitatea primarilor şi parlamentarilor din judeţul lui (oare toţi şi-au dat seama simultan că PDL nu mai e adevărata dreaptă? Sau primarii şi simplii deputaţi sînt prea mici ca să aibă opinii ideologice şi politice şi trebuie să asculte de şef?), atunci înseamnă că acesta are o priză asupra judeţului de asemenea natură încît transformă alegerile din acele localităţi în farse electorale.

Cum spuneam, retorica violentă obişnuită împotriva traseimului, ca să nu mai vorbesc de retorica onoarei de care s-a agăţat Boc, pare cam simplistă, totuşi gestul de abandon al lui Frunzăverde este puţin dizgraţios. Înţeleg atitudinea vechii gărzi din PDL, în special Blaga. După ce ai fost marginalizat şi călcat pe gît, e normal să nu vrei să ieşi în faţă acum, la momentul decontului. Să iasă în faţă cei care au fost şi pînă acum în faţă. Totuşi, garda veche măcar a rămas în partid, iar pe măsură ce puterea lui Boc, a preşedintelui şi a celorlalţi pedelişti susţinuţi de el scade, vor avea şansa de a reface partidul. Egoismul mutării lui Frunzăverde e, totuşi, prea orb chiar şi pentru standardele partidului care l-a făcut prim-vicepreşedinte.

Cota de încredere este, probabil, motivaţia acestor ieşiri publice dintre care cele mai multe au un ştaif prezidenţial absolut inedit faţă de anii anteriori de mandat. La fel şi cea de azi, preocupată de problemele grave şi rafinate ale cursei nucleare, printre care, desigur, şi această perversă diversiune creată în vest care este pretinsa înarmare nucleară a Iranului.

Totuşi, din cînd în cînd, preşedintele revine şi la stilul care l-a consacrat, cum a făcut acum două zile cînd a declarat că îl va găsi pe Boldea şi în gaură de şarpe. Sau nu, pentru că de fapt nici nu mai contează ce se întîmplă în continuare; momentul electrizant al anunţului avea o logică în el însuşi, indiferent de conţinut.

Una peste alta, preşedintele pare să îşi fi revenit după proteste şi să se simtă din ce în ce mai bine în spaţiul public şi mediatic. Iar acest apetit nou se poate manifesta atît de liber pentru că există condiţiile ca el să se manifeste, pentru că spaţiul public a devenit în ultimul timp mai permeabil pentru putere în general.

Acum se poate vedea, printre altele, că ideea grevei parlamentare a opoziţiei a fost una destul de proastă. USL a pierdut debuşeul mediatic al Parlamentului, unde, ca opoziţie, putea să marcheze nişte puncte. În Parlament USL se putea vedea ca o forţă politică de opoziţie unită care se luptă cu puterea, printre altele să speculeze disensiunile puterii dinaintea alegerilor. Aşa, rămîne doar televizorul, unde acest avantaj nu mai există.

Dar cel mai prost lucru pentru grevă e că nu a avut un impact public semnificativ. Ea a pornit din entuziasmul protestelor din ianuarie, dar după ce acestea s-au stins greva a rămas doar cu logica ei politică, una nu prea bine gîndită, ceea ce se poate vedea din faptul că nimeni nu mai ştie de ce a fost începută, ce rost are şi ce trebuie să se întîmple ca ea să se termine.

Unele din condiţiile enunţate de liderii USL pentru revenirea în Parlament într-adevăr constituie un joc politic bun care i-ar avantaja (de exemplu condiţia reducerii numărului de parlamentari, care ar lăsa puţin în off-said campania unicamerală a puterii), dar altele deloc, cum ar fi creşterea salariilor, care, strict politic vorbind, ar fi o mişcare proastă, submisivă faţă de putere. Însă aceasta e doar micro-aritmetica unui calcul care este, în ansablu, greşit.

În plus, greva parlamentară a opoziţiei a fost punctată de cel puţin două momente de un mare ridicol. Primul a fost brambureala cu uite demisia-nu e demisia, care a fost cel mai prost punct de plecare posibil. Al doilea, modul în care, acum o lună, unii deputaţi USL au huiduit de la balconul Camerei, iar cînd li s-a cerut să se abţină au replicat că sînt deputaţi în exercitarea mandatului. Mi se pare o atitudine deplorabilă, a unor oameni care nu au nici cea mai vagă înţelegere a poziţiei pe care o ocupă şi a ceea ce implică această poziţie.

Greva opoziţiei pare să fi fost o mişcare prost gîndită, cu consecinţe care au scăpat de sub control şi care nu au nici o legătură cu speranţele vagi şi nerealiste de la care s-a plecat. Poate că ar fi bine pentru USL să revină în Parlament, oricît de străveziu ar fi motivul pentru care ar ceda.

Chiar “lecţia” 1 spune că SUA au pierdut, şi anume pentru că nu au reuşit să distrugă armele de distrugere în masă irakiene, deoarece acestea nu existau. Însă, în condiţiile în care existenţa acestora a fost, în bună parte, fabricată de adminsitraţia Bush, scopul războiului nu putea fi distrugerea lor, ci unul mult mai evident: afirmarea dominaţiei SUA în regiune. Simplul fapt că şi-au permis să intervină, cu atît mai mult cu cît au făcut-o pe un pretext cusust cu aţă albă, şi să stăpînească o ţară importantă din zonă aproape zece ani, înseamnă realizarea strălucită a acestui scop.

Iar dacă scopul era într-adevăr acesta, atunci raţionamentele secundare ale primei lecţii a lui Walt devin irelevante: că războiul din Irak l-a distras pe Bush de la alte priorităţi mai importante (care?), că implementarea democraţiei în Irak a eşuat (pe cine a interesat asta vreodată?), că intervenţia din Irak ar fi întărit din greşeală poziţia Iranului (din nou, pe cine interesează? În logica impunerii dominaţiei prin forţă, acesta nu era un argument valabil împotriva intervenţiei din Irak).

Întrebarea asupra scopului real al intervenţiei pune în altă lumină şi “lecţiile” 2 şi 3, unde Walt susţine că decizia de a ataca a fost luată de un cerc foarte restrîns de neoconservatori, care au reuşit s-o impună după 11 septembrie, chiar dacă războiul nu ar fi fost susţinut de armată, CIA, ministerul american de externe şi companiile petroliere. Nu am datele să mă pronunţ asupra acestui aspect, dar rămîne o întrebare fascinantă dacă 25 de indivizi pot arunca SUA în răzoi dintr-un simplu capriciu ideologic, cum sugerează anecdota lui Friedman reprodusă de Walt.

As the New York Times’ Thomas Friedman told Ha’aretz in May 2003: “Iraq was the war neoconservatives wanted… the war the neoconservatives marketed…. I could give you the names of 25 people (all of whom are at this moment within a five-block radius of this office [in Washington]) who, if you had exiled them to a desert island a year and half ago, the Iraq war would not have happened.”

La “lecţiile” 6 şi 7, că “e greu să improvizezi o ocupaţie” şi “nu fi suprins dacă adversarul îşi apără interesele”, cred că nu mai e nimic de comentat. Dacă strategii militari americani au nevoie să li se explice asta, e cam rău.

În fine, “lecţia” 8 este o internalizare a propagandei foarte nefericită pentru un universitar, “lecţia” 9 că edificarea unui stat (democraţii) e complicată intră la categoria truisme de vacanţă, “lecţia” 10 şi la truisme, şi la auto-propagandă, iar lamentaţiile că războiul a fost cam scump (care revin de mai multe ori), ignoră faptul simplu că o ţară care are cel mai mare buget militar din lume, şi unul egal cu suma următoarelor zece bugete, pur şi simplu aruncă banii aiurea dacă nu mai cucereşte din cînd în cînd cîte o ţară pe ici pe colo.

Ce poate însemna această idee bizară? Oricum ai lua-o, ea nu poate să nu implice logic ideea că diminuarea salariilor de pînă acum a fost şi ea un furt. O idee pînă acum vehiculată intens de opoziţie, aşa că ce o căuta ea, brusc, în discursul preşedintelui? Mai ales că puterea a argumentat intens în toţi anii aceştia că salariile bugetare şi pensiile pot fi scăzut în mod legitim, fără încălcarea nici unui drept fundamental.

Motivaţia electorală evidentă a măsurii este doar o parte a explicaţiei acestei noi epopei a remedierii unui furt care pare să-l oripileze pe chiar autorul lui. Cealaltă parte pare a fi faptul simplu că preşedintele nostru chiar nu se poate hotărî, nici la jumătatea celui de-al doliea mandat, dacă vrea să fie la putere sau în opoziţie. Acuzarea furtului comis chiar de el e doar ultimul episod dintr-un film serial etern: cînd statul e bun, indiferent de motiv, preşedintele e cu el şi îl reprezintă la maxim, cînd statul e rău, preşedintele se luptă cu el dintotdeauna, mai ceva ca opoziţia.

Şi cred că sensul celeilalte declaraţii năucitoare a preşedintelui din ultimul timp, cum că această funcţie ar fi fost o umilinţă îngrozitoare pentru el, merge în aceeaşi direcţie. Umilinţa vine din faptul că preşedintele se vede ca persoană privată, nu ca deţinînd puterea. Altfel, chiar şi într-o concepţie extrem de personalizată a puterii, cum e a lui, e imposibil să nu înţelegi că acuzele şi jignirile vin tocmai din cauza ocupării acelui post, şi că altfel aceste acuze şi jigniri nu existau.

Într-un fel preşedintele actual este hiper-activ, dar în alt fel el este absent, iar postul lui semi-vacant. Din acest punct de vedere, ideea aruncată la un moment dat chiar de el, de renunţare la o parte din mandat (mai mult o glumă, desigur, dat fiind că era condiţionată de revizuirea Constituţiei, dar totuşi cu semnificaţia ei) ar putea fi o conştientizare şi a acestei semi-vacanţe, nu doar a eşecului decalării prezidenţialelor de parlamentare.

Fără nici o ranchiună faţă de actualul preşedinte şi fără nici o simpatie faţă de probabilul lui succesor desemnat, aş zice că e păcat că ideea a fost doar o glumă, pentru că realizarea ei ar fi scutit doi ani de blocaj politic inevitabil, cu un preşedinte lipsit de proiecte şi de chef, şi cu o opoziţie (şi chiar o putere, probabil) care nu ştiu cum să manevreze pe lîngă rămăşiţele încă în funcţie ale mandatului său.

După ce te dezmeticeşti puţin din această ştire halucinantă, încerci să înţelegi ce se întîmplă. Iar ceea ce se întîmplă depăşeşte ridicolul îngîmfărilor cavalereşti pe motive de onoare. Ce se întîmplă, de fapt, e că mare parte din elitele noastre se simt foarte îndreptăţite să deţină responsabilităţi, dar nu prea au simţul responsabilităţii.

Avem, deci, nişte membri importanţi ai unei instituţii de stat importante care se plîng, foarte clar, de “presiuni politice”. Şi totuşi, cînd te uiţi care sînt aceste presiuni pe care le acuză ei, vezi că ele vin… dinspre opoziţie. E vorba, în mare parte, de Crin Antonescu, apoi de un deputat PSD şi altul independent.

Şi atunci te întrebi: oare oamenii aceştia chiar nu ştiu unde se află puterea? Ar fi prea simplu. Cred că ei ştiu foarte bine unde se află puterea, dar, din nefericire, nu îşi doresc o funcţionare autonomă, în acelaşi timp reglementată dar şi independentă faţă de putere, ci doresc o mai mare apropiere de putere, ocrotire mai directă şi pasarea către putere a unei părţi a responsabilităţii lor.

Altfel de ce ar ceda atît de uşor în faţa unor critici din mass-media? De ce s-ar repezi imediat să ceară, la modul generic, “sprijinul parlamentarilor”? Există o lege de funcţionare, dincolo de ea e doar responsabilitatea membrilor CNA să îşi facă datoria. Atîta timp cît ei se reped imediat să ceară la modul generic sprijinul puterii, şi nu modificări tehnice ale unor prevederi, asta înseamnă exact eludarea responsabilităţii.

Absurdul merge pînă acolo încît cei patru membri CNA spun: “… consideram ca CNA are nevoie de sprijinul parlamentarilor. Nu de declaratii publice ale unora dintre acestia, facute in afara cadrului legal privind controlul Parlamentului asupra activitatii CNA, declaratii de natura sa-i afecteze credibilitatea”

Deci una din două: sau cei patru membri CNA nu au nici o înţelegere a ideii de libertate de expresie, sau ei se plîng de nişte declaraţii pe care tocmai ei ar trebui să le sancţioneze. O mai splendid-ironică recunoaştere involuntară a propriei lipse de simţ al responsabilităţii nu cred că era posibilă.

Sigur, cei patru membri CNA nu au inventat nimic. Fenomenul există de mult. Acum cîţiva ani, cei mai proeminenţi intelectuali publici au organizat la Intercontinental o conferinţă de presă ca să se plîngă de cît de perspecutaţi sînt. Cei mai în vogă intelectuali, cu cea mai zdrobitoare influenţă politică şi mediatică: şi totuşi, ai fi zis că sînt nişte copii speriaţi (cei care au pierdut această bijuterie intelectuală şi psihologică, aici).

Şi totuşi. De fapt, ca şi în cazul de faţă, problema intelectualilor repectivi nu era atît că s-au speriat şi au reacţionat exagerat în faţa unor critici care de fapt aveau mult mai puţin impact decît li s-a părut lor. Nu despre asta e vorba, şi unii şi alţii sînt mai versaţi în ale puterii decît s-ar crede şi nu se sperie aşa uşor.

Problema era mai degrabă alta, că şi unii şi alţii nu se simt legitimi, şi atunci recurg, conform unei îndelungate tradiţii locale, la sursa supremă, statul, în cazul ăsta pentru resurse simbolice de legitimitate (la fel de dulci şi importante ca şi cele administrative şi materiale, însă). Din păcate, e o opţiune profund greşită, pentru că legitimitatea lor nu ar trebui să vină de acolo, ci în pimul rînd din interiorul propriului domeniu în care îşi exercită ei funcţia.

Este, astfel, şi o opţiune profund ironică, deoarece vine împotriva ideilor lor în mare parte liberale, care le-ar cere să se desprindă de stat. Iar contradicţia cu orientarea liberală merge un pic şi mai departe, pentru că îmi e imposibil să nu văd, în ambele cazuri, un sindrom Ceauşescu evident: de ce nu ne iubeşte toată lumea, de ce sînt unii care au altă părere? De ce mai trebuie să vină şi criticile ăstea? Cînd ar putea să fie atît de simplu, se decretează ceva şi s-a terminat.

Nu mai insist, că ironiile nu se termină niciodată, mai ales la ciudatele noastre elite. Să o lăsăm aşa, pînă cînd Parlamentul va da o lege prin care să repereze onoarea lui Dan Grigore şi a celorlalţi patru muşchetari audio-vizuali.

O societate democratică şi politica ei sînt spaţii care se definesc, desigur, prin compromis. Iar interesele politice şi sociale care ar trebui să realizeze un compromis rezonabil scapă adesea de sub control, din diferite motive, şi devin nerezonabile. Ceea ce se întîmplă mai des, poate, decît ne dăm seama şi nici nu e aşa de tragic dacă totul rămîne în nişte limite controlabile.

Totuşi, a lustra directori de editură, dar a nu lustra diplomaţi şi şefi UTC depăşeşte cam orice limită. Sigur, ştim toţi care e jocul politic din spate, dar nu ne putem mulţumi să dăm din umeri, resemnaţi în faţa acestei mici pozne politice. Nu e o mică poznă, e pur şi simplu instituţionalizare a nebuniei, iar toţi fanii necondiţionaţi ai lustraţiei sînt co-responsabili pentru asta.

Se presupune că marii adepţi ai lustraţiei şi condamnării comunismului sînt, nu-i aşa, nişte mari principiali, nişte eroi neînţeleşi ai unei mari cauze etc. Însă atunci cînd ei susţin o astfel de aberaţie care încalcă orice principiu posibil şi orice normă a rezonabilităţii, ei nu mai sînt eroii unui principiu, adică ai unei cauze generale şi în beneficiu general, ci devin eorii trişti ai unei cauze pur personale.

Iar acţiunea cuiva care nu poate să iasă din logica lui pur personală este aproape automat agresiune pentru “colegii” lui de societate. Legea lustraţiei şi tot fanatismul care a susţinut-o sînt o agresiune nu prin consecinţele practice ale legii (care nu prea există, pentru că dacă lustrezi foşti miniştri şi deputaţi comunişti, dar nu şi şefi de UTC şi UASCR, evident că nu mai ai pe cine lustra), ci prin faptul că ele supun spaţiul public unei logici profund obsesionale şi autiste.

Filonul dur, în acelaşi timp mainstream, al anticomunismului românesc a fost o credinţă mistică de tip absolut, care a suspendat societatea, priorităţile ei şi chiar a afectat şansele fiecărui cetăţean la o viaţă normală într-un societate umană. Nu pentru că s-au ocupat de “problemele morale ale trecutului” în loc să se ocupe de “problemele sociale ale prezentului”. Este o falsă opoziţie aici, una evident interesată.

Ci pentru că, prin credinţa lor fantică, au ieşit din spaţiul de negociere al unei societăţi democratice şi astfel au îngreunat şansele la colaborare socială în beneficiu general. Decretînd că decomunizarea este prioritate absolută şi necondiţionată şi panaceul absolut şi necondiţionat pentru România post-comunistă, ei (pe lîngă că negau, desigur, chiar principiul democratic) au contribuit mult mai mult decît s-ar putea crede la blocarea constituirii unei societăţi normale. Printre altele, mi se pare evident că fanatismul şi autismul “opoziţiei anticomuniste” de după Revoluţie a întîrziat foarte mult constituirea unei opoziţii viabile la FSN.

De fapt, fanaticii anticomunişti, care astăzi jubilează aiurea pentru o victorie de o tristeţe şi un penibil enorme, nu au făcut, în toţi aceşti 22 de ani, decît să continue o tradiţie românească de mare prestigiu, dar în realitate profund nefastă: rezistenţa din afara societăţii. Aceasta începe cu rezistenţa din munţi, continuă cu faimoasa rezistenţă prin cultură şi sfîrşeşte prin anticomunismul perdant al ultimelor decenii, şi el unul care s-a autoexclus din societate, cu consecinţe dintre cele mai proaste pentru toţi ceilalţi.

Nu apreciez nimic mai mult decît oamenii care cred în ceva şi care au capacitatea de a se sacrifica pentru o cauză generală. Însă cei care substituie astfel de cauze generale cu obsesii pur personale, intratabile şi necondiţionate, nu intră în această categorie şi nu merită nici o apreciere, dimpotrivă. Din punctul meu de vedere, în ultimii 22 de ani anticomuniştii puri şi duri au fost mai agresivi, deplasaţi şi nocivi decît foştii demnitari comunişti. Şi sper, totuşi, ca obsesiile lor să devină istorie cît mai curînd, pentru că grotescul e deja copleşitor.

Şi totuşi, ar fi trebuit neapărat să o facă. În primul rînd, pentru că situaţia e puţin bizară şi cam seamănă cu cea a fostului primar clujean, a cărui soţie primea şi ea sume consistente pentru o consultanţă puţin plauzibilă. Întrebarea care se pune de la sine e: cam ce consultanţă ar putea oferi OMV-ului un medic anestezist român, de 7.000 de euro pe lună, mai ales dacă în acelaşi timp lucrează şi la un spital din România?

Desigur, nu e exclus, dar dacă consultanţa chiar a existat, primul ministru are obligatia să o dovedească. Asta este regula funcţiei publice, mai ales a celor foarte importante. Atunci cînd se aduce o acuzaţie rezonabilă şi plauzibilă, un prim ministru nu poate să se prevaleze pur şi simplu de prezumţia de nevinovăţie, ci trebuie să se dezvinovăţească el. Poate că nu e complet logic şi corect, dar aşa e.

Însă, cum bine subliniază GIP, şi dacă activitatea de consultanţă a avut loc în mod corect, plata respectivă crea un conflict de interese evident între şeful SIE şi un actor strategic a cărui influenţă în România e mai mare decît cea a Bulgariei. Şi în această eventualitate, primul ministru e obligat să dea explicaţii.

După două decenii de democraţie, se pare că un “sărac şi cinstit” pe deceniu e tot ce poate suporta politica noastră. Anii 90 l-au avut pe Iliescu, ultimul deceniu pe săracul, cinstitul şi obiditul Boc. În rest, corupţia pare a fi nu doar o posibilitate de îmbogăţire lipsită de riscuri pentru cei care deţin puterea, ci un ritual de iniţiere căruia trebuie să i se supună toţi, pînă şi cele mai implauzibile personaje. Nu eşti corupt, nu ai acces la putere.

În plus, e mult prea multă aroganţă în modul în care liderii politici concediază astfel de chestiuni. Chiar şi presa le dă o importanţă redusă (deşi pentru simple declaraţii politice crucifică adesea lideri politici), probabil pentru că e cumva acceptată ideea că un lider de prim rang are şi el dreptul la o casă, un cont, un teren, ceva, că asta contează mai puţin. Din păcate, contează nu doar pentru dauna efectivă produsă de luarea acelui lucru, ci şi pentru modul în care ei conduc.

Faptul că scamatoria cu MP e atît de flagrantă nu înseamnă deloc că ea nu are şanse de funcţionare. Da, schimbarea de imagine poate funcţiona, lucurile nu merg întotdeauna după cele mai raţionale cauzalităţi. Totuşi, e evident că PDL nu poate fi inclus ca atare în noua alianţă; atunci nu ar mai conta noul nume, ci vechiul nume, şi ar fi un travesti ratat. Flagrant, flagrant, dar nici chiar aşa.

Deci, pentru popularea cu ceva partide a alianţei, soluţia ar fi dublă. Unu, reconfigurarea PDL în ceva acceptabil. Schema de bază, aici, e desprinderea unei grupări “bune” care să se oripileze public şi uşor tardiv de ororile guvernelor Boc. Reşapaţi ca imagine, aceştia ar domina alianţa.

Problema aici e că deocamdată cei care şi-au exprimat intenţia de a conduce reşapări politice PDL sînt figuri neconvingătoare precum Neamţu sau Baconschi, intelectuali a căror funcţie e să dedice ode liderilor politici cu pumnul greu, nu să fie ei astfel de lideri. Rămîne, deci, soluţia desprinderii din PDL a unor lideri politici reali, pe lîngă care intelectualii să funcţioneze, ca şi pînă acum, mai mult ca ornamente de imagine decît ca factori reali de decizie.

Aici sînt mai multe probleme: cine din PDL are suficientă forţă (deja rămîn doar cîţiva) şi cine se bucură de încrederea preşedintelui: dacă mai adăugăm şi factorul “cine nu are imagine groaznică”, tindem spre zero. Sigur, discuţia asta pare deja depăşită din momentul în care preşedintele a ales deja un prim ministru din afara PDL.

Totuşi, Ungureanu, dacă preşedintele îl va confirma într-adevăr ca moştenitor, va avea nevoie, pentru alegeri şi după, de un partid cu care să acţioneze în Parlament şi să facă legătura cu teritoriul. Şi, eventual, să şi guverneze. Cumva, ar fi şi păcat să nu, după cîte mii de ore a dedicat Lăzăroiu interviurilor fulminate, în care amestecă diversiuni şi manipulări de grădiniţă cu informaţii în mod clar reale, venit din sursele cele mai autorizate…

Instalarea lui Ungureanu a fost însoţită de comparaţii cu modelul Putin-Medvedev, dar situaţiile diferă destul de mult. Nu doar că Băsescu nu mai are nivelul de putere al lui Putin, dar puterea aceasta este diferită intrinsec. La noi, partidele contează totuşi mai mult decît în Rusia, iar personajele providenţiale ceva mai puţin. Astfel că, şi dacă se va merge pe scenariul de mînă forte mai mică moştenintoare a mîinii forte mai mari, tot va fi nevoie de o infrastructură de partid.

Fie că va ajunge sau nu la guvernare, MP (sau cum se va numi PDL-ului de azi) va fi cu siguranţă unul din actorii politici principali. Şi cine va fi, cel mai probabil, MP? Un grup de foşti pedelişti renăscuţi întru “reforma” statului, blazaţi şi cinici de toate avatarurile prin care au trecut, şi prinşi într-o alianţă bizară. Un grup de mercenari politici asumaţi, UNPR, dispuşi la orice cu oricine. Şi inevitabilele resturi politice de genul ţărăniştilor sau ecologiştilor, partide de carton care conţin doar sigle şi mari dorinţe.

Rămînem fără partide, şi situaţia pare să se agraveze. Aveam deja prea multe entităţi politice care ajung în Parlament fără să reprezinte opţiuni politice clare şi care blochează concurenţa reală dintre partide. De la locurile parlamentare ale minorităţilor naţionale (care nu se justifică, după părerea mea), trecînd prin UDMR (care sînt aleşi, e adevărat, dar funcţionează tot ca primă electorală pentru orice guvern) şi pînă la Partidul Conservator şi, mai nou, UNPR, partide care ajung la putere fără alegeri.

Iar MP pare să aibă, şi ea, toate şansele să devină încă un reciclator la grămadă de forţe politice care, chiar dacă vor fi votate de cineva, nu vor ajunge în Parlament pe baza unui mandat politic clar, ci mai degrabă exploatînd o conjunctură a luptei dintre partide. Reprezentarea politică reală, care poartă un mandat popular clar, e în mare suferinţă.

Din acest punct de vedere, ruperea USL, de care unii se tem şi pe care alţii o aşteaptă cu sufletul la gură, ar fi un lucru bun, ar fi măcar o premisă pentru o luptă politică şi ideologică din care să apară reprezentare populară. Dar sigur că asta e totuşi ceva conjunctural.

Ceea ce pare tot mai necesar este reîmprospătarea întregului spectru prin adminterea de noi actori. Pentru asta, e neapărat necesară relaxarea condiţiilor aberante de înfiinţare a unui nou partid (care, printre altele, sînt şi motivul pentru care partide moarte de mult sînt reciclate şi negociate pentru siglă). Doar aşa poate exista şansa de a avea şi alte partide care să sporească gradul general de reprezentare.

Şi poate ar fi bine să regîndim şi scăderea pragului electoral. Argumentul că asta ar uşura accesul unor partide pe care nu ni le dorim e irelevant. Ar spori accesul oricăror partide noi şi ar spori gradul în care partidele sînt dorite în general, chiar dacă fiecăruia o să-i placă unele şi o să-i displacă altele.

Argumentul cu fragmentarea spectrului politic nu mi se pare nici el foarte relevant. Nu avem deja fragmentare, cu toate falsele partide descrise mai sus? Şi dacă nu se poate altfel, oare nu ar fi mai bine să avem fragmentare sancţionată de vot, decît una croşetată arbitrar pe holurile puterii?

Legea care oficializează aniversarea este importantă pentru că, pe lîngă tot restul legislaţiei anti-discriminare existente, ea confirmă cumva că actualul stat ratifică şi îşi asumă acţiunea aniversată. Este un gest simbolic demn de amintit, dar, totuşi, unul destul de mic şi vag.

Altfel, realitatea continuă să rămînă mult în urma discursurilor şi reglementărilor frumoase. Chiar şi cu sprijinul ambsadorului american, care a spus că America se va implica în realizarea egalităţii în drepturi pentru romi, minoritatea romă este şi acum tot acolo unde era în 1990: o comunitate puternic marginalizată. Ce s-a schimbat pentru ei s-a schimbat pentru toată luema, dar poziţia relativă faţă de majoritatea nu s-a modificat.

Stagnarea de principiu a situaţiei e demonstrată clar chiar de referendumul din 2011, la care avansul în cifre absolute al celor care s-au declarat de etnie romă a fost modest. Diverse estimări unviersitare sau ale comunităţii înseşi arată că aproximativ două treimi dintre romi refuză să-şi declare etnia, din motivul evident că asta nu le aduce nimic bun. Iar faptul că în presă au apărut imediat voci care comentau voalat acest modest avans ca pe o ameninţare venea şi el să confirme, dacă mai era nevoie, că refuzarea declarării etniei are raţiuni solide.

Cred că sîntem la momentul la care ne putem întreba dacă tipul de eforturi de emancipare a romilor de pînă acum vor reuşi vreodată să emancipeze, la modul semnificativ, şi pe altcineva în afară de emancipatorii înşişi. La acest moment, pare puţin probabil ca ONG-urile de resort, prinse în plăcuta lor existenţă europeană, să mai ajungă la baza largă a comunităţii şi să provoace o schimbare radicală. Ca de obicei, soluţia pare a fi tot acţiunea statului, dar pentru asta el ar trebui să iasă din discursul “afirmativ” care sună mai mult a derobare decît a asumare.

În încheiere, şi apropo de intervenţia ambasadorului american (care, ca de obicei, discută problemele de politică internă ale ţării-gazdă cu ton de prim ministru, nu de ambasador), un citat dintr-un excelent articol al lui Daniel Barbu (întregul articol, aici):

Există chiar, comparând cazul românesc cu cel american şi brazilian, o circumstanţă agravantă. În Americi stăpânii de sclavi erau particularii. În Ţara Românească şi Moldova „robia” domestică a existat, dar cei mai importanţi proprietari de sclavi erau, în ordine, Biserica (ortodoxă) şi statul (domnia). Altfel spus, statul nu a apărat doar sclavia, punând la dispoziţia persoanelor private instrumentele juridice şi judiciare necesare menţinerii acesteia, ci a beneficiat direct, ca proprietar, de exploatarea muncii sclavilor. În plus, guvernul american din epoca reconstrucţiei a procedat la împroprietăriri ale foştilor sclavi şi la înzestrarea unor instituţii destinate ridicării condiţiei sociale a acestora (endowed universities, de exemplu). Prin contrast, în 1864, în 1919-1921, în 1945 și după 1989, statul român nu s-a simţit dator să-i împroprietărească pe foştii sclavi sau să creeze instituţii menite să-i ajute să se integreze în societate ca cetăţeni egali. Nu a făcut această din urmă operaţiune decât în anii 2000, cu un succes discutabil şi numai la presiunea Uniunii Europene.

Nu i-a luat mult lui Ungureanu să spulbere orice speranţe posibile. Declaraţia lui conform căreia e inadmisibil ca militarii să deszăpezească, în timp ce cetăţenii stau la căldură, nu are nimic “modern” şi “reformist”, fiind mai degrabă o întoarcere în alte timpuri pe care nu le regretă nimeni.

Sigur, afirmaţia trebuie citită politic, respectiv este o declaraţie de supunere faţă de preşedinte, pentru că rezumă perfect filozofia acestuia: “poporul e de vină, poporul să plătească, statul nu are nici o responsabilitate”. Nici o surpriză aici, a devenit evident de ani de zile că preşedintele nu acceptă altă soluţie politică decît obedienţa totală faţă de el.

Atîta doar că pentru Ungureanu a avut libertate mai mare de alegere decît pentru sărmanul şi rudimentarul Boc, unde condiţionarea era şi pe linie de partid. De aia avem un premier ceva mai rafinat, dar care, dacă şi-ar fi făcut declaraţia doar pe baza studiilor de la Oxford, probabil că nu ar fi spus niciodată o asemenea aberaţie.

În primul rînd, să notăm cinismul declaraţiei. De fapt, armata română e cea care stă la căldură şi nu intervine decît în situaţii excepţionale, după ce ravagiile au produs mare parte din răul pe care puteau să-l producă. În loc să acuzăm oamenii că stau la căldură, am putea discuta despre un rol mai mare al armatei în astfel de situaţii.

Apoi, declaraţia noului premier este de foarte rău augur pentru viitor, deoarece confirmă ceea ce ne-au spus deja ultimii ani de “reforme”: oameni buni, descurcaţi-vă care cum vă taie mintea. Statul nu e aici ca să îndeplinească vreo funcţie, e aici doar ca să aibă grijă de el.

De politicieni şi cohortele lor de conexiuni, de instituţiile de ordine care încasează 40% din fondul de salarii publice, de nivelurile administraţiei de stat, instituţiilor de stat şi companiilor de stat la care jobul nu înseamnă muncă multă pe 500-700 de lei, ca în cazul asistenţilor sociali, profesorilor etc, ci simularea muncii pentru de 10, 100 sau 1000 de ori mai mult. Responsabilitatea statului e servirea acestora, nu a celor mulţi.

E un joc periculos cel în care tocmai a intrat şi noul premier. După cum am spus-o de mai multe ori, riscul enorm al acestei filozofii politice a preşedintelui nu este excesul de putere, ci lipsa ei. Statul minimal şi tot mai privatizat care a fost creat în ultimii ani, în conjuncţie cu stilul de guvernare autoritar, înseamnă de fapt că instituţiilor politice şi administrative democratice le-a fost luată o mare cantitate de putere.

Ideea cu această putere era ca ea să fie investită într-o “reformă” decisivă care să scurtcircuiteze lentoarea şi dificultăţile procesului politic democratic, de altfel foarte reale. Numai că, înainte de a ajunge la obiectiv, o mare parte din această putere a fost pierdută în însuşi jocul politic.

O altă parte a fost pierdută din cauză că de fapt “reforma” nu le era prea clară nici reformatorilor. Iar o altă parte de putere s-a pierdut din cauză că, totuşi, sistemul formal e cel democratic, şi în ţară şi în afara ei. E greu să fii anti-sistem şi, cum se spune, să faci chestii împotriva vîntului. Practic, tot ce a mai rămas din acea putere sînt resturile ajunse la responsabili precum Daniel Funeriu sau Daniel Morar. Adică mult prea puţin şi mult prea aleatoriu.

Însă adevărata veste proastă e că acest joc autoritar al “reformei decisive” cu stat minimal şi privatizat şi cu preluarea puterii instituţionale de către diverse persoane semi-, cvasi- şi fals providenţiale este un joc de alba-neagra. Sau totul sau nimic.

Iar dacă ţinem cont de confuzia maximă cu care au pornit reformatorii, înainte chiar de a se confrunta cu alte probleme precum pierderea de energie datorată luptei cu sistemul, ceea ce se conturează este mai degrabă nimic, un nimic sub formă de degringoladă. În ciuda extazelor interne sau internaţionale referitoare la “stabilitatea” României, dacă ne uităm la fundamentul real al societăţii, care nu e economia, ci funcţionarea instituţiilor, cred că sîntem la cote destul de mari ale instabilităţii.

E un cinism enorm ca reprezentanţii unui astfel de stat să reproşeze cetăţenilor lipsa de spirit civic, cînd tocmai funcţionarea arbitrară şi în interes privat a statului loveşte decisiv în sentimentul de dreptate, fără de care nu poate exista spirit civic. Nu prin declaraţii politice agresive şi cinice se insuflă spirit civic, ci prin valori la care rezonează ansamblul cetăţenilor. Iar aşa ceva nu am prea văzut în ultimul timp.

Cu alte cuvinte, declaraţia lui Ungureanu este perfect justificată psihologic, dar complet lipsită de justificare din orice alt punct de vedere.

1. În primul rînd, aş observa că preşedintele şi-a început discursul de numire a noului prim ministru desemnat (trecem peste poezia cu “interesul naţiunii” şi peste sugestia bizară că Boc nu a putut fi schimbat în decembrie pentru că ar fi fost greu “să avem o majoritate parlamentară sigură” – să avem, cine?) cu evaluarea FMI, UE, şi BM.

După evaluare, demiterea sărmanului Boc a mai fost amînată, chipurile (ca să fim siguri că nu are nici o legătură cu protestele), şi pentru finalizarea emisiunii de bonduri (termenul anglofonului nostru preşedinte pentru obligaţiuni) pe piaţa americană. Mai rămînea să-l amîne pe bietul Boc şi pe motiv că Jeffrey Franks e la pescuit de păstrăvi în Utah.

2. Avem o putere complet obsedată de procente, finanţări, creştere economică şi FMI. În ultimul timp, preşedintele sună ca un ministru de finanţe aflat la un plictisitor simpozion de specialitate, cu discuţii de o fineţe barocă pe fond de acalmie socială şi politică. Dar ce mă intersează pe mine procentele? Politicienii trebuie să vorbească în termeni de valori, obiective şi proiecte relevante pentru societate, nu în procente.

S-a creat o psihoză nocivă, în care toată populaţia, de la chelnerii deficitari ai preşedintelui pînă la filozofii excedentari ai aceluiaşi, bolboroseşte tîmp toată ziua despre “ţinte de deficit”, “rate ale inflaţiei” şi alte stupizenii macroeconomice. E o modalitate perversă de a implica în mod fals cetăţenii în “procesul politic”. Şi e un şantaj evident, la care se cedează mult prea uşor, cu consecinţele care ar decurge dacă noi nu am accepta starea de urgenţă financiară pe care ne-o propun cei aflaţi la putere.

Nu acesta este adevăratul proces politic. Procesul politic este unul singur: să stabilim împreună ce vrem să facem împreună, cum vrem să fie societatea noastră şi ce trebuie să facem pentru asta. Dar asta la nivel principial. Abia apoi trebuie să urmeze specialiştii din administraţie care să transpună lucrurile acestea în practică, sub control politic şi social. Altfel, o societate care discută în masă despre indicatori macroeconomici este o societate complet distrusă politic.

3. Dar dacă tot avem o putere complet obsedată de finanţe şi macroeconomie, oare ce înseamnă faptul că schimbarea premierului, pe fondul unei crize politice evidente pe care doar Băsescu poate fi în stare să o nege, nu a afectat deloc cursul leului şi Bursa? Probabil un singur lucru, că schimbarea politică e, de fapt, inexistentă.

Schimbarea primului ministru confirmă ceea ce devenise deja suficient de clar după ce praful protestelor a început să se mai aşeze puţin. Protestele au schimbat sensibil atmosfera din societate, dar la alt nivel decît cel al raporturilor de putere efective, pentru că nici societatea civilă, nici opoziţia nu au reuşit să transfere energia şi conţinutul lor la acel nivel. În aceste condiţii, puterea a ieşit aproape neatinsă din proteste.

4. Sigur, am zis de societatea civilă în paragraful anteriori mai mult la modul idealist-romantic. Motivul real pentru care puterea actuală a ieşit extrem de bine din recentele proteste este că opoziţia politică nu a făcut nimic ca să iasă altfel. Schimbarea guvernului este o consecinţă directă a protestelor, dar una care, paradoxal, nu e defavorabilă puterii. Oricum se ştie şi se vorbeşte de atîta timp că puterea trebuie să intre în alegeri avînd pe cine să dea vina: desigur, guvernul bietului Boc.

Liderii opoziţiei au pierdut cel puţin rundele de pînă acum (dar care au toate şansele să fie decisive pînă în toamnă şi poate şi mai departe). Au traversat perioada protestelor ca gîsca prin apă, iar la schimbarea guvernului nu doar că nu au avut un cuvînt de spus în decizia efectivă, să zicem că asta era normal, dar nici măcar nu au declarat ceva demn de reţinut.

Insistenţa lor pe anticipate arată că nu înţeleg politica sau se fac că nu o înţeleg: bătălia pentru anticipate era deja pierdută la momentul schimbării lui Boc, care s-a făcut în cel mai convenabil mod pentru putere. Mai arată şi că îi interesează doar asta, să ajungă la putere în orice mod, inclusiv de pe poziţia de secunzi care primesc puterea automat atunci cînd numărul 1, dintr-un motiv sau altul, o pierde.

Cererea lor ca preşedintele să-şi dea demisia a sunat destul de bizar în context, iar declaraţia lui Victor Ponta de astăzi că cel mai bun acum ar fi un guvern de tehnocraţi, pe lîngă faptul că e puţin contradictorie cu ce a spus după demiterea lui Boc, denotă acelaşi inapetit pentru politica reală. Guvernul de tehnocraţi se justifică într-o unică situaţie, atunci cînd clasa politică democratică eşuează, recunoaşte asta şi recurge împreună la această soluţie nefericită, dar nu neapărat ca ideal al opoziţiei.

La fel şi declaraţiile repetate, începute încă din timpul protestelor, că opoziţia nu va schimba şefii serviciilor şi conducerea băncii naţionale şi că va continua întocmai programele FMI. Opoziţia nu discută nici o clipă cu societatea, ci doar cu puterea şi cu exteriorul, şi o face într-un anumit mod. De aceea insistenţa pe alegerile anticipate sună ipocrit: ei înşişi nu le vor neapărat, de fapt aşteaptă să le vină puterea de la sine, graţie rotativei naturale a puterii dintr-un simulacru trist de democraţie.

Despre Ungureanu cred că nu e chiar nimic de spus. În aceste clipe banale pentru ţară, în care toate evaluările, finanţările şi acordurile merg bine, leul e la acelaşi 4,34 dintotdeauna şi indicele BET la +0,36%, cred că cel mai bine ar fi să ne gîndim cine a putut să ocupe fotoliul de prim-ministr al României în ultimii cîţiva ani şi să ne îngrozim.

Sindicatele preoţilor (acum am aflat şi eu din postarea anterioară a lui Ciprian Domnişoru că mai există şi alte sindicate ale preoţilor în România, cu revendicări şi profesionale, dar şi sociale) sînt, probabil, una din ultimele şanse de scoatere a BOR din mizerie ei morală de acum, inclusiv de transformare a principalului ei obiectiv, acapararea de cît mai multă avere, în ceva mai spiritual şi, poate, şi mai social.

În contextul ăsta cred că merită amintit, anecdotic, un episod mai puţin cunoscut dinaintea războiului, respectiv tentativa episcopului de Rîmnic Vartolomeu Stănescu de reformare a ortodoxiei în sensul creştinismului social, pornind tot de la o asociaţie a preoţilor din Oltenia. Reforma lui implica o operă socială de o amploare senzaţională în epocă. Pe de altă parte, episcopul Vartolomeu a susţinut şi sfinţit unele proiecte sociale şi tabere de muncă legionare şi chiar a participat, din păcate, la sinistra slujbă din 1937 pentru Moţa şi Marin.

Însă partea socială şi de reformare a BOR pe baze autonome faţă de stat din proiectul lui ar merita luată în considerare acum, într-un moment în care biserica majoritară îşi dedică existenţa unei relaţii frenetice cu statul şi cu fondurile acestuia, ignorînd nevoile sociale şi spirituale ale membrilor ei. De aceea spuneam că, în condiţiile în care BOR e surdă la declinul ei de popularitate şi la furia evidentă pe care lăcomia ei o declanşează în rîndul oamenilor, sindicatele pot fi ultima soluţie pentru remedierea acestei instituţii cu pondere enormă în funcţionarea societăţii noastre.

A doua ştire recentă cu sindicate anunţă că ministrul Educaţiei a decis ca plata cotizaţiei sindicale să nu se mai poată face prin reţinere automată din salariu. Mi se pare corect şi, indiferent de motivaţia eventuală a ministrului, cred că asta nu poate decît să ajute sindicatele, cel puţin pe cele care chiar vor să facă ceva.

Situaţiile ăstea ceţoase în care devii membru de sindicat fără să ştii prea bine cum sau fără să vrei neapărat şi în care îţi plăteşti cotizaţia la fel, mai mult din inerţie, jenă sau scîrbă, nu pot fi baza unei instituţii normale şi a unei funcţionări normale. A fi membru de sindicat trebuie să fie un drept, nu o obligaţie la care oamenii se supun de jenă sau frică.

Cine vrea să fie sindicalist să-şi plătească el cotizaţia din proprie iniţiativă şi apoi să le ceară socoteală liderilor (apropo, cotizaţia nu e mică deloc, 1% din salariul brut). Poate aşa liderii de sindicat o să facă ceva mai mult decît să peroreze inutil pe la talk-show-uri.

Să pornim de la modul în care însuşi preşedintele şi-a anunţat cu o zi înainte discursul: “cele ce voi clarifica, în intervenţia mea de mîine, cu românii”. Indiferent cum l-am lua, acest anunţ, ca şi tot restul discursului, denotă convingerea preşedintelui că între el şi popor există o legătură mistică de nezdruncinat, pe care doar un accident o poate obscuriza parţial. Din acest punct de vedere, lucrurile sînt într-adevăr foarte grave: la acest nivel de auto-halucinaţie, posibilităţile de revenire sînt practic nule.

Iar motivul acelui mic accident care a putut provoca protestele este, evident, comunicarea mai slabă. Lăsînd la o parte faptul că un om căruia i se reduce salariul de la 700 de lei la 500 ştie exact ce s-a întîmplat şi nu prea mai ai ce să-i comunici în plus, aş spune doar că această formă de condescendenţă şi aroganţă supremă descalifică orice posibil discernămînt popular.

Însă întregul discurs, de altfel, a fost violent anti-democratic, transmiţînd prin fiecare frază convingerea preşedintelui că el se află în posesia unei soluţii magice pe care doar el o poate înţelege. De aici tonul de superioritate aproape veselă şi de aici postura inedită şi şocantă a unui Băsescu savant, care priveşte superior şi uşor amuzat capacitatea inteelctuală scăzută a celorlalţi.

Aşa cum spuneam şi în postarea de acum cîteva zile, preşedintele este complet izolat în halucinaţia lui maniacală şi este pierdut pentru orice formă de dialog, colaborare sau negociere. Cum el însuşi a spus-o, atît de semnificativ, la sfîrşitul discursului său, el este un comandant de navă ajuns preşedinte.

Întîmplător şi din păcate, un comandant de navă prea tipic, care nu are nici o viziune despre societatea largă şi care nu înţelege modul acesteia civil de funcţionare. De aceea nu poate să conducă ţara decît de unul singur şi în mod dur ierarhic, iar contextul democratic mai mult sau mai puţin real al epocii noastre îi provoacă o disonanţă cognitivă pe care încearcă să o reducă devenind o mînă forte “intelectuală” şi “savantă”, o “forţă a binelui” care aplică un plan ştiinţific. Întîmplător, unul ezoteric şi aberant, dar asta nu mai contează.

Fără îndoială, însă, că, aşa cum spune Florin Poenaru în excelenta lui analiză, toate acestea sînt şi rezultatul supra-licitării rolului pe care societatea i-l atribuie preşedintelui, de ţap ispăşitor exxmplar, şi merită să ne gîndim puţin la cît de mult este gonflată “soluţia universală” a demiterii preşedintelui. Ar rezolva ea totul, sau măcar ceva? Ceva poate că da, dar ceva esenţial, nici eu nu cred.

Fără îndoială, discutăm mult prea mult despre Băsescu. Discutăm mult prea mult şi despre partide. Oricît de îngrijorător sau chiar periculos ar suna, din motive structurale, partidele nu prea mai au ce să ofere acum, ceea ce se verifică zilnic prin discursurile lor inepte şi inutile. Aşa că, într-adevăr, poate că ar fi mai bine să îi lăsăm pe Ponta şi pe Băsescu să se certe singuri o vreme şi noi să vedem ce vrem de la viaţă. Şi, mai ales, să ne organizăm.

Pentru că dacă există ceva important ce am putut înţelege din ultimele 2 săptămîni este forţa extraordinară pe care o au la noi foarte puţini oameni care se adună, tocmai pentru că ei de obicei nu se adună. Nu e ceva absolut nou, se putea vedea şi din efectul ai zice incredibil de mare pe care l-au avut în ultimii ani mici ONG-uri sau asociaţii de diferite profile, naţionale sau locale, la nivel politic şi social.

Dar se vede şi mai spectaculos pe evenimentele din ultimele săptămîni. Faţă de enormul lor impact, numărul celor care s-au adunat este infim.

Ar fi mai multe lucruri de discutat despre cele spuse acolo, însă eu m-aş concentra pe un singur lucru: convingerea maniacală a preşedintelui, aşa cum transpare ea din conţinutul discursului său, că tot ce face este perfect şi că doar eterna “proastă comunicare” şi circumstanţele externe pot fi de vină pentru proteste, auto-adulaţia pentru curajul lui eroic de a împinge austeriatea la cote nemaivăzute şi hotărîrea de a continua neabătut pe aceeaşi linie.

Dat fiind că acea întîlnire venea după 4 zile de proteste, este foarte posibil ca aceste convingeri să nu fi suferit nici o modificare şi să nu sufere nici pe viitor vreo modificare. Astfel, tăcerea preşedintelui ar putea fi interpretată nu ca rezervă şi pas înapoi, ci ca simplă aşteptare ca aceste eveneimnte neesenţiale şi lipsite de consecinţe să treacă de la sine.

Acum, despre convingerile preşedintelui ar fi de spus unele lucruri (le-am mai spus de cîteva ori, le repet pe scurt):

1. Ele sînt caricaturale, cum e şi normal la un om profund aideologic cum e preşedintele. În principiu, ideologia preşedintelui se rezumă la modernizare=privatizare şi în general politică de mînă forte, cu ignorarea societăţii largi.

2. Ele evoluează în contextul unei izolări maxime de orice formă de verificare sau control. Sigur, Băsescu nu ar fi primul lider hipnozat de propira ideologie, fie aceasta mai coerentă sau mai caricaturală, dar alţii mai au consilieri, analize şi alte input-uri. Băsescu, în mod evident, cum traspare şi din întrevederea de care vorbim, nu are absolut nimic. În jurul lui e un mare pustiu, după care apar timid cîteva capete de consilieri supuşi şi miniştri linguşitori.

3. Forma pe care au luat-o aceste convingeri chiar este pur maniacală: dacă nu ar fi, nu trebuie să fii un mare lider ca să îţi dai seama că banii pe care îi jupoi de la săraci ar putea fi luaţi fără probleme chiar din zona statului maximal pe care îl urăşti atît de mult, de exemplu de la salariile instituţiilor de ordine care ajung la 40% din fondul public de salarii sau de la nenumărate bugete, programe sau alte alocări de fonduri aberante ale guvernului pe care chiar tu îl controlezi atît de bine.

Concluzia care cred că ne interesează cel mai mult în acest moment este că preşedintele este hotărît să meargă neabătut mai departe. S-a convins singur nu doar de justeţea absolută a proiectului său, dar şi că deţine o putere maximă, pe care însă în realitate o deţine doar pe jumătate.

Retragerea proiectului legii sănătăţii sau, la nivel de guvern, demiterea de azi a lui Baconschi sînt semne clare ale unei mari slăbiciiuni, iar puterea actuală şi partidul de guvernămînt suferă o fragmentare evidentă. Însă aceste cedări clare evoluează într-un plan paralel cu fanatismul convingerilor despre care vorbeam. De aceea, cred că în perioada următoare marele pericol este îndepărtarea tot mai mare a acestor două planuri şi modul în care ele, inevitabil, vor trebui aduse cîndva împreună.

Protestele de acum au izbucnit cu o anumită violenţă tocmai pentru că ele au fost îndelung suprimate, inclusiv din cauză că societatea a supraestimat şi ea puterea cu care se confruntă. În mod normal, izbucnirea lor trebuia să fie un prilej de reunire a celor două planuri. În condiţiile în care preşedintele merge neabătut mai departe, premisele pentru violenţă cresc în loc să scadă.

E nedrept, în principal, pentru că, simbolic şi politic vorbind, opoziţia pur şi simplu nu avea ce căuta acolo.

Manifestanţii au avut marea inteligenţă ca, după prima zi de vineri 13 în care s-a mers din Piaţa Universităţii la Cotroceni, să nu rămînă acolo, ci să revină în piaţă. Cu alte cuvinte, să nu centreze protestul pe un demers împotriva preşedintelui, oricît de mult a personalizat acesta totul în ultimul timp, ci pe un loc simbolic pentru întreaga societate, deci pe o atitudine referitoare la societate în general şi la problemele ei. Evident că cea mai populară lozincă din piaţă e “Jos Băsescu!”, e ceva natural, dar fondul revendicărilor e mult mai divers şi mai substanţial decît atît.

Opoziţia, în schimb, nu a avut deloc aceeaşi inteligenţă, ea remarcîndu-se în ultimii ani mai ales prin ţipatul isteric la preşedinte. Aşa stînd situaţia, atunci locul protestului lor era la Cotroceni, nu la Universitate, sau la Parlament, unde în primul rînd din cauza preşedintelui sînt călcaţi în picioare în fiecare zi (dar, e adevărat, şi pentru că se lasă călcaţi în piciioare).

Însă, fără să-şi pună vreo problemă de felul ăsta, opoziţia s-a tîrît inconştient, ca un căţeluş orb de două zile, spre locul dinspre care simţea mirosul de lăptic. Şi care, evident, era Universitatea, pentru că acolo a apărut adevărata putere alternativă pe care ei nu reuşesc să o genereze.

Bun, să zicem că “asta a fost situaţia”, le e greu şi lor, sînt condiţii obiective etc. etc. Dar cum nici măcar acum, în al 15-lea ceas, opoziţia politică nu înţelege să asculte revendicările celor din piaţă şi să facă ceva pentru ei în afară de a prelua puterea creată acolo, atunci nu mai există nici o scuză.

USL insistă maniacal pe revendicările care cer demisia preşedintelui şi premierului şi alegeri anticipate, dar mie nu mi se pare că asta este adevărata substanţă a Pieţei, ci revendicarea egalităţii între cetăţeni, cu tot ce înseamnă asta, ceva ce pare banal dar de fapt e senzaţional, fiind şi prima oară cînd cineva cere asta în mod serios după 89.

Piaţa cere demnitate pentru nişte cetăţeni care de ani de zile sînt spoliaţi, desconsideraţi, umiliţi, trataţi arogant şi discreţionar. Nu am auzit nimic din partea opoziţiei ca promisiune concretă şi fermă care să însemne că nu vor continua şi ei să facă acelaşi lucru.

Ameninţarea lui Antonescu cu demisia din Parlament este (ca de obicei) puerilă. Dacă se va întîmpla (ceea ce, oricum, mă îndoiesc) ar fi doar un gest interesat şi lipsit de risc, pentru că în noul context asta ar însemna aproape automat alegeri anticipate şi obţinerea unei puteri create de altcineva. Dacă ar fi făcut-o în momentul în care Băsescu a numit un premier căzut în Parlament sau în alte momente politice cheie din ultimii ani, ar fi avut respectul meu. Aşa, nu.

De aceea, oricît de transparente ar fi tentativele de diversiune ale PDL, nu prea mă interesează raţionamentul de genul “să ne facem că nu vedem ce e cu USL, pentru că acum duşmanul e altul”. Dacă doar vom schimba duşmanul de astăzi cu unul perfect similar, ce rost are? Ca să devină cît de cît credibili, liderii USL trebuie să facă cîteva lucruri elementare. Dacă pînă acum nu au reuşit să îşi dea seama care sînt ele sau nu au minimul bun simţ de a le rosti măcar, exact în momentele în care acaparează Piaţa Universităţii, le zic eu ce ar trebui să facă:

1. Să preia revendicările reale, sociale, ale Pieţei. Nu doar partea care le convine cu “Jos Băsescu!”, ci şi revendicările referitoare la drepturile angajaţilor, la dreptate, la echitate socială, la educaţie, sănătate, mediu etc. Să explice concret ce vor face în aceste privinţe. Evident, nu trebuie să fie toate. Să spună clar ce pot ei să se angajeze că rezolvă din toată acea listă, şi mai ales cum o vor face.

2. Să dea asigurări concrete, sub forma unor promisiuni ferme de măsuri clare şi cuantificabile, că vor fi altfel de guvernanţi decît cei pe care Piaţa îi urăşte acum atît de mult.

3. Să aibă curajul de a acţiona politic măcar acum, în al 15-lea ceas (ceea ce, însă, însemnă mult mai mult decît alegerile anticipate însele). Să nu mai aştepte să le cadă în braţe o putere pentru care nu mişcă un deget şi pentru a cărei exercitare viitoare nu simt că ar avea nici o obligaţie şi limitare (şi care, evident, ar putea să-i ardă şi pe ei).

4. Să înţeleagă situaţia grea de acum, care implică nu doar slăbiciunea societăţii civile informale şi a celei instituţionalizate, a sindicatelor etc. şi a partidelor de opoziţie, ci şi a puterii înseşi, care e o putere evident abuzivă, dar fundamental slabă. Să încerce să înţeleagă că, chiar dacă ei sînt doar parţial responsabili pentru această situaţie, au sarcina de a fi în mod efectiv alt fel de putere decît puterea de tip “Domnul Goe” (adică arbitrară, arogantă şi găunoasă) de acum şi că asta se poate face numai prin colaborare cu celelalte sectoare ale societăţii şi prin eforturi clare de a contribui la potenţarea acestora, nu la subminarea lor.

Pînă atunci, mă interesează prea puţin infatilismele lor. Şi să se ducă să protesteze la Cotroceni, la jumătatea bulevardului Kiseleff sau în orice alt loc pe care pot ei să îl inventeze din capul lor.

Însă nici o declaraţie despre legalitate nu are vreo valoare dacă legea nu se aplică egal, aşa că atunci rămîne întrebarea: cînd va fi aplicată legea acelor jandarmi care, se vede foarte clar pe imagini, lovesc la întîmplare în mulţime, fără nici o discriminare? Sau celor care continuau să lovească cu bastoanele şi bocancii protestatari capturaţi care nu opuneau nici o rezistenţă, mult în spatele liniilor de scutieri, mult după ce nu mai exista nici un risc ca ei să fugă, să fie salvaţi de colegi etc.? Ca să nu mai zic de numeroasele relatări directe ale celor snopiţi în bătaie de jandarmi fără motiv.

Dincolo de aceste acţiuni evidente din imagini şi pentru care jandarmii ar trebui puşi sub acuzare cam pentru aceleaşi infracţiuni pentru care au fost acuzaţi şi protestatarii violenţi, e clar că e nevoie şi de o anchetă a modului în care a fost condusă toată acţiunea Jandarmeriei. Nu spun neapărat că cedarea în faţa protestatarilor violenţi a fost intenţionată şi parte a cine ştie cărui plan obscur, dar eşecul jandarmeriei este evident şi trebuie explicat.

Cînd au început violenţele de aseară, numărul jandarmilor depăşea de multe ori numărul facţiunii violente, ei fiind dispuşi în mai multe puncte strategice, ceea ce le oferea posibilităţi de acţiune excelente. Şi totuşi, se vede clar cum jandarmii nu fac nimic multă vreme, iar apoi se aruncă haotic în cîteva busculade fără sens, după care iar apatie.

Nu s-a făcut nici un efort de delimitare a facţiunii violente de protestatarii normali şi de protejare a acestora din urmă, iar cînd s-a atacat s-a atacat la grămadă. Unui poliţist în civil jandarmii i-au spart capul. Oare să fi dat poliţistul cu pietre în jandarmi? Evident că nu. Pur şi simplu, jandarmii băteau la întîmplare.

Şi mai există un nivel în toată povestea violenţei. Toată seara de ieri, cînd autorităţile guvernamentale lipseau, autorităţile mediatice s-au simţit datoare să le ţină locul şi s-au lansat într-un concurs de isterizare împotriva violenţei, un concurs de lamentări, dezavuări şi panicări fără sens, care au deturnat orice altă discuţie.

Sigur că cei mai mulţi dintre noi respingem violenţa. E normal, e în regulă, e mare parte a scopului oricărei societăţi. Dar asta nu înseamnă că e nevoie de isterizarea de care vorbeam. Este dezgustătoare transformarea protestatarilor violenţi în suboameni, cum bine spunea Cătălin Tolontan, fie ei suporteri sau nu, în nişte bestii incapabile de înţelegerea politicului. Cine participă la acest linşaj simbolic face o mare greşeală şi, dacă tot deplîngem atît de tare deturnarea sensului protestului de către violenţi, atunci să spunem că şi cei care îi linşează mediatic fac acelaşi lucru.

Sigur, violenţa trebuie stopată şi integritatea şi drepturile fiecărei persoane trebuie respectate. Dar, dincolo de asta, oare de ce ne mirăm atîta de izbucnirea violenţei într-un stat care a suprimat dialogul, care guernează prin legi asumate de Guvern, care a desfiinţat de facto opoziţia prin ruperea unor bucăţi din partidele de opoziţie şi contopirea lor într-o armată de mercenari? Unde e marea mirare?

Violenţa stradală este riscul evident pe care şi-l asumă orice regim autoritar şi, cred, în mod paradoxal cu atît mai mult un regim simili-autoritar, care transmite impresia că are control perfect şi care, fără îndoială, practică sistematic acţiuni de forţă şi abuzuri, şi legislative şi poliţieneşti, dar care de fapt e mult mai aleator şi haotic decît pare.

Sigur, întrebarea din titlu este retorică. Evident, nu se va întîmpla, din mai multe motive. Vroiam doar să spun că atîta timp cît legea nu se aplică la fel jandarmilor şi protestatarilor violenţi, orice pălăvrăgeală despre democraţie, lege şi “normalitate” este inutilă.

Bineînţeles, să oprim cît mai repede violenţa fizică, ca pre-condiţie a orice. Dar violenţa poate fi dusă mai departe în forme mai insidioase chiar de către cei mai aprigi eradicatori ai ei. Puţină reţinere şi reflecţie din partea autorităţilor care nu prea ştiu pe cine apără de huligani, ca şi din partea celor care îi linşează pe huligani în media nu ar strica.

1. Opoziţia politică refuză în continuare să existe. Pierduţi în isteriile lor mărunte şi în repetarea mecanică a tot ce spune preşedintele (cu NU în faţă, dar un NU care nu valorează nimic), opoziţia a părăsit terenul şi chiar dacă, prin miracol, liderii ei vor începe de mîine să spună ceva care merită ascultat, va dura ceva pînă cînd cineva să îi şi asculte. Prin consecventa ei irelevanţă, opoziţia scade continuu miza alegerilor şi a ideii de alternanţă. Logic vorbind, declinul accentuat al democraţiei din ultimul timp ar spori mult valoarea unei simple alternanţe la putere, dar în condiţiile în care opoziţia insistă să copieze puterea pînă la detaliu, adică acceptă şi exacerbează acest declin al democraţiei, ea însăşi pune în discuţie valoarea unei alternanţe la putere.

2. Ce s-a întîmplat aseară este exact consecinţa acestui fapt: în lipsa opoziţiei politice, o iniţiativă politică arbitrară rămîne să fie contestată de societatea civilă intelectuală şi de simplii cetăţeni a căror nemulţumire se organizează singură. Nu doar opoziţia, dar nici sindicatele nu contează real în jocul puterii. Dacă nici pe legea asta care lovea direct în membrii lor nu au reuşit să mobilizeze nimic semnificativ, probabil că şi acolo e ceva cu adevărat defect.

3. Catalizatorul nemulţumirii care a produs răsturnarea politică spectaculoasă de aseară a fost, deci, societatea civilă. Sîntem o societate hiper-elitistă în care mare parte a resurselor, puterii şi prestigiului se concentrează într-un nucleu foarte îngust de “elite”, dintre care cele intelectuale rămîn foarte importante. Că ne place sau nu, acest hiper-elitism pare a fi acceptat din mai toate părţile, ca mecanism fundamental de funcţionare a societăţii.

4. Dar cel puţin la fel de importantă a fost participarea directă, nemediată, a cetăţenilor nemulţumiţi, participare care, indiferent de număr, e întotdeauna spectaculoasă. E o mare prostie încercarea de discreditare a participării pe motiv de mobilizare politică a opoziţiei, alte manevre obscure etc. Un fanatic al puterii actuale explica aseară la TVR că doar 20% dintre participanţi sînt nemulţumiţi autentici, restul manipulaţi. Este o aberaţie, erau oameni normali din toate categoriile şi era cît se poate de evident că ceea ce îi scosese din casă era doar o nemulţumire persoanlă acută.

5. Este posibil ca cedarea aparent inexplicabilă a preşedintelui să se fi datorat tocmai faptului că jocul s-a mutat, vizibil, dinspre antrenamentul lejer cu sacul de box al opoziţiei spre confruntarea reală cu o nouă alianţă dintre societatea civilă şi o forţă populară directă. Cînd societatea civilă te-a numit pe post nenumlţumirea ei contează, iar cînd, cu toate acestea, ai impresia că reprezinţi la modul direct şi absolut poporul, contestarea directă a poporului doare mai rău ca orice.

6. Acest moment de cotitură politică invită la forme alternative de putere care să exploreze alianţa dintre societatea civilă şi cetăţeni şi care să încerce o reprezentare politică a acestora şi în această modalitate. Sindicatele ar fi perfecte să activeze şi ele pe această zonă, iar dacă opoziţia politică va decide să îşi întrerupă somnul de frumuseţe, cu atît mai bine. Sper să o facă, dar acum pare un lucru destul de improbabil şi greu de realizat.

Şi totuşi, preşedintele are, zilele acestea, toate motivele să fie fericit. E clar că preşedintele nostru şi-a dorit să fie ceea ce Victor Orban chiar este, o mînă dură de fier care conduce cu putere cvasi-absolută şi care reformează în conformitate cu un plan semi-divin întrega societate. Ei bine, zilele astea în care Orban e îngenuncheat în faţa FMI şi UE şi în care utopia lui prolixă a unei autarhii naţionaliste în cadrul UE eşuează spectaculos, cred că Traian Băsescu, cu tot eşecul de aseară şi cu tot derizoriul condiţiei de falsă mînă de fier, are de ce să fie fericit.

Care este, atunci, miza legii? Din punctul de vedere al beneficiarilor, pentru un număr relativ restrîns (a se vedea structura salariilor din România) de asiguraţi cu venituri mari, miza este folosirea mai bună a contribuţiei lor obligatorii pentru a avea servicii mai bune, “de piaţă”. Pentru un număr imens de asiguraţi cu venituri foarte mici, miza e pierderea unei mari părţi din actualele servicii gratuite de sănătate, deoarece ei nu îşi vor permite nivelurile superioare de asigurare.

Dar la un alt nivel, miza este mai generală. Pe lîngă o nouă abadonare de către stat a celor lipsiţi de posibilităţi, miza este cum va transforma această posibilă lege întreaga societate şi ce semnificaţie are acest tip de decizie politică.

După părerea mea, semnificaţia politică a legii sănătăţii este chiar abandonarea responsabilităţii. Ca şi multe alte reforme ale actualei guvernări, legea sănătăţii pleacă de la presupunerea că statul este de principiu un prost administrator, dar fără să fi încercat, înainte, să fie un administrator mai bun. Şi, mai ales, fără să înţeleagă că există motive fundamentale pentru care privatizări similare din alte ţări nu au funcţionat, ducînd la servicii foarte scumpe şi foarte selective şi la beneficii pentru asiguratori, nu pentru asiguraţi.

Fascinaţia guvernanţilor faţă de virtuţile presupuse ale pieţei este atît de mare încît nici măcar nu îşi pun problema că acea piaţă ar trebui şi ea reglementată şi că a reglementa şi supraveghea o piaţă atît de complexă pentru a o face funcţională necesită atîta capacitate administrativă încît dacă ai această capacitate atunci nu mai are rost să privatizezi, o foloseşti la ameliorarea sistemului actual.

Încrederea guvernanţilor în piaţă se apropie atît de mult de o credinţă de tip voodoo încît nici măcar nu s-au deranjat să mai facă un studiu de impact, după cum a recunoscut nonşalant preşedintele CNAS (care şi-a şi permis gluma cinică şi stupidă că nu au făcut asta deoarece “Timpul nu mai are răbdare cu sănătatea.”)

În foarte buna analiză a Alinei Mungiu-Pippidi, prima şi cea mai importantă problemă a sănătăţii este subfinanţarea, a cărei pincipală cauză este numărul redus de contribuabili. Care este, în acest caz, semnificaţia legii sănătăţii? Exact abandonarea responsabilităţii de a continua modernizarea societăţii în sensul includerii tuturor membrilor ei într-un sistem unic şi echitabil.

Culmea cinismului din tot acest proces rămîne, însă, tot declaraţia preşedintelui că “există interese gigantice pentru neadoptarea legii sănătăţii”. Cu siguranţă există şi acum băieţi deştepţi din sănătate care fac căruţe de bani din nimic, dar a cui este responsabilitatea de a proteja statul şi cetăţenii de aceste interese perverse? Şi cum poţi folosi “băieţii deştepţi” de acum ca argument cînd e clar că legea va înmulţi cu o mie cîştigurile oneroase din sănătate şi, bonus, le va face şi legale?

Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Şi aşa mai departe.

Primind acest mesaj, un român din străinătate a simţit nevoia să răspundă senatorului. Răspunsul e elaborat şi subtil, dar esenţa lui surprinde exact marea problemă a modului în care este privită problema migraţiei româneşti, în special de către politicieni şi în special de cei aflaţi la putere: de ce sărbătoreşte lumea cu atîta înflăcărare faptul că nişte oameni, indiferent că sînt doctori sau muncitori în construcţii, cercetători sau culegători de căpşuni, sînt împinşi să plece din ţara lor ca să poată trăi mai bine sau doar ca să poată supravieţui?

Două citate din scrisoarea de răspuns:

Dragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian.

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Dar citiţi ambele scrisori integral (aici), cred că merită.

Un articol din Jurnalul povesteşte destul de palpitant cu cîtă voioşie sînt jefuiţi banii din proiectele europene de asistare a romilor. O poveste foarte sordidă despre dezinteresul perfect conjugat al liderilor comunităţii rome, politicienilor români şi politicienilor europeni faţă de soarta unor bani şi proiecte şi mai ales faţă de soarta unor oameni. De remarcat că articolul din Jurnalul este varianta mult simplificată şi cu modificări de un gust îndoielnic, ca să nu spunem mai mult (de genul intertitlului “Ţiganii la putere”), al unui articol apărut deja în Balkan Insight. Pentru vorbitorii de engleză, recomand călduros citirea originalulu.

În sfîrşit, un articol de pe “prima pagină” a Hotnews, o traducere şi adaptare destul de proaste ale unui articol Deutsche Welle nici el strălucit, ne spune că, după cinci ani de integrare europeană, românii şi europenii ar fi măcinaţi de dezamăgire faţă de rezultatele acestui proces.

În momente precum acestea, oamenii tind să fie dezamăgiţi cam de orice, totuşi ar fi important de amintit că de fapt, potrivit sondajelor, românii au în continuare foarte multă încredere în Uniunea Europeană, pe care o văd ca aproape deloc vinovată de apariţia crizei şi cel mai plauzibil factor de rezolvare a ei, iar procentul românilor care acuză “Vestul” pentru criză este aproximativ de două ori mai mic faţă de cel din Slovacia şi Ungaria.

E bine să ştim, totuşi, despre ce vorbim. Vehicularea unor clişee optimiste false nu va ameliora nici o situaţie. Ar fi bine să fim dezamăgiţi de UE, iar dezamăgirea faţă de politica internă să fie exactă şi aplicată, pentru că asta ar alimenta funcţionarea mai bună a mecanismelor europene şi a celor interne. Din păcate, nu se prea întîmplă.

Principala nemulţumire exprimată în articol este cea faţă de o reformă foarte ambiţioasă care nu e urmată de o implemetare coerentă: legislaţia şi procedurile întîrzie, astfel că, de exemplu, posturile eliberate de pensionarea obligatorie la 65 de ani rămîn blocate. Astfel, una din principalele promisiuni ale reformei, înnoirea corpului didactic prin debirocratizarea angajărilor (să-i zicem atragerea “tinerilor de valoare”…), nu s-a realizat. Mai mult, personalul didactic şi administrativ reacţionează la caracterul tulbure al perioadei şi preferă să rămînă în expectativă o vreme, ceea ce îngreunează o dată în plus implementarea reformei.

Un alt efect pervers al clasificării universităţilor pe care îl vede autorul este că universităţile mari vor fi afectate la finanţarea nivelului licenţă, ceea ce va spori numărul locurilor cu taxă. În general, s-ar părea că actuala reformă împinge şi mai mult sistemul universitar spre privatizare, ceea ce ar consfinţi blocarea accesului în universităţi pentru tinerii din medii defavorizate, în special de la ţară (o segregare de altfel deja suficient de betonată, despre care noul rector al Universităţii Bucureşti spunea chiar astăzi că i se pare o “catastrofă socială”).

La cele spuse în articol aş adăuga alte cîteva lucruri auzite de la prieteni universitari sau foşti universitari. Reforma a produs o clasificare universitară care ca idee poate fi bună, dar care în realitate e adesea nejustificată şi, aplicată prea vijelios, produce discriminări de neînţeles împotriva unor facultăţi de foarte bună calitate care, de exemplu, nu mai primesc finanţare pentru doctorate.

Salariile sînt încă mici (salariile de mii de euro de prin presă sînt pentru funcţiile administratetive ale unei restrînse categorii de privilegiaţi), ceea ce, în combinaţie cu faptul că munca de profesor a ajuns mai mult o funcţie birocratică de completat acte decît una realmente didactică, îi face pe mulţi universitari foarte buni (nu doar asistenţi, ci şi lectori, conferenţiari etc., deci deja formaţi) să părăsească sistemul, ceea ce reprezintă o mare pierdere.

În sfîrşit, cum spune şi autorul la finalul articolului, poate era mai bine cu o reformă mai aşezată, pentru care să existe un minim sprijin de partea cealaltă. Sigur, ştim cu toţii că opoziţia nu face altceva decît să spună nu ca o păpuşă stricată, indiferent de proiect, dar asta nu înseamnă deloc că toate posibilităţile de acţiune sînt blocate. De exemplu, dacă s-ar reuşi convingerea publicului printr-un proiect de reformă evident bun, atunci opoziţia nu ar mai avea ce să zică şi s-ar ralia şi ea.

Şi, oricum, pînă la urmă asta e responsabilitatea politicienilor aflaţi la putere. Nu e normal nici ca noi să le cerem lucruri imposibile, dar nici ca ei să spună că nu se poate înainte să încerce măcar. La ce ne va folosi nouă dacă peste un an reforma actuală va fi contramadantă de una de sens opus sau, poate mai rău, dacă ea se va rămîne ceva incert şi amorf?

Dar acesta este momentul potrivit pentru a ne întreba ce aniversăm de fapt în decembrie, cine a participat şi cum şi, eventual, ce s-a ales de participarea asta.

1. În primul rînd, nu se va sublinia niciodată suficient faptul că Revoluţia a fost făcută, practic, de o mînă de oameni din oraşele mari, pe un fond de linişte asurzitoare în restul ţării, inclusiv în locuri în care astăzi fiinţează asociaţii de revoluţionari frauduloşi. Grosul populaţiei s-a raliat, cum e şi normal, după ce balanţa puterii s-a înclinat decisiv, ceea ce ar trebui să tempereze entuziasmul cu care unii celebrează la grămadă o Revoluţie populară.

2. Asta nu înseamnă că Revoluţia a fost mai puţin “autentică” sau ceva asemănător, dar nu trebuie nici să subestimăm deloc faptul că ea a venit pe un trend internaţional. Chiar dacă regimul Ceauşescu era, la nivel factual, autarhic şi izolaţionist, comunismul integrase el însuşi ţara în contextul internaţional, prin dimensiunea lui de tentativă de recuperare a decalajului faţă de Occident, astfel că o continuare a unui comunism românesc baricadat în faţa destrămării lagărului estic este de neconceput.

3. Chiar dacă nu e deloc o excepţie românească, numărul restrîns de oameni care au dus greul Revoluţiei pare să justifice apetitul cu care sînt celebraţi eroii. Dar, deşi e de înţeles nevoia de eroi şi de mitologii, în afara straturilor festiviste, oficiale şi foarte formale ale discursului public ar trebui să apară mult mai clar ideea că împărţirea în eroi, revoluţionari şamd e destul de arbitrară. Dincolo de revoluţionarii falşi care şi-au cumpărat certificat prin fraudă, ar mai fi o distincţie de făcut între cei care au murit ca urmare a unui risc asumat conştient în numele unui ideal şi victimele întîmplătoare.

4. La fel, de partea cealaltă ar trebui amintit mai clar faptul că, pe lîngă misterioşii terorişti, multe victime se datorează cetăţenilor prea zeloşi în lupta cu teroriştii. În general, o grămadă de oameni au dat dovadă de un comportament complet iresponsabil şi stupid, grăbindu-se să se înarmeze cu puştile puse la dispoziţie de nişte autorităţi şi mai iresponsabile şi complet prăbuşite şi să tragă cu ele. Nu mai vorbim de ridicolele patrule şi puncte de control care habar n-aveau ce caută şi ce controlează.

5. E bine, pentru sănătatea posibilă a societăţii noastre, să ne reamintim cît mai clar eşecul răsunător al statului nostru şi al instituţiilor sale, aşa cum a apărut el acum 22 de ani. Sigur, a fost o revoluţie contra statului, dar şi statul se poate prăbuşi sau preda în mai multe moduri. Exemplară va rămîne evoluţia catastrofică a Armatei, inclusiv sau mai ales după ce a trecut de partea poporului, pe seama căreia putem pune majoritatea victimelor. Este bine să reflectăm la asta, mai ales acum, cînd statul şi instituţiile sale fundamentale sînt violent atacate de actuala putere politică.

În sfîrşit, aşa cum toate societăţile, fără excepţie, produc cantităţi mai mici sau mai mari de nedreptate, cu atît mai puţin ne putem aştepta ca bilanţul unei Revoluţii să fie unul echitabil. Totuşi, cred că nimic nu va putea şterge vreodată gustul amar al imaginii unor pretinşi revoluţionari care se păruiesc, pentru meschine interese personale, lîngă mormintele celor morţi la Revoluţia din decembrie 1989.

Dar ce am ajuns? Nimic altceva decît ce trebuia să ajungem. Nimeni nu a furat nimic, totul s-a întîmplat cum trebuia să se întîmple. Revoluţia a fost din start un mare eşec prin simplul fapt că a fost nevoie de o schimbare de tip violent a regimului. Sigur, a fost un act de mare curaj la nivelul individial al celor foarte puţini (uităm tot timpul cît de puţini, pentru că e o amintire neplăcută) care şi-au riscat viaţa doar pentru libertate, şi care acum sînt inundaţi de o masă sordidă de profitori.

Dar la nivelul societăţii Revoluţia însemna un singur lucru: eşecul de a socializa trecerea de la un regim la altul, incapacitatea de a efectua o tranziţie paşnică, pe cale instituţională. Era ceva ce se putea calcula matematic, dată fiind absenţa totală de alternativă la putere în cadrul societăţii, dar şi în cadrul partidului.

Iar mitologiile occidentalizării erau şi ele doar atît: mitologii care veneau să compenseze exact aceste lipsuri, în special lipsa unui drum de dezvoltare cît de cît clar şi coerent la nivelul puterii şi societăţii. Dezamăgiţii de azi ar trebui, însă, să îşi îndrepte reproşurile nu atît împotriva societăţii în general, ci mai ales împotriva celor care au creat şi promovat aceste mitologii doar pentru că ele erau cea mai uşoară soluţie.

Apoi, dacă ne gîndim bine, fiecare dezamăgit face şi el parte din societatea care “îl dezamăgeşte”, dar motivul pentru care e dezamăgit este de fapt mai degrabă personal decît colectiv: din acest punct de vedere, această mare dezamăgire idealistă parte de fapt a sta mai mult sub semnul egoismului.

Celebrarea confuză şi ipocrită din fiecare decembrie a Revoluţiei mi se pare ceva foarte deprimant. Eroi amestecaţi cu impostori, mitologii şi lozinci fără sens, care după atîta repetare nu mai au strict nici o semnificaţie, lamentaţii în care egoismul şi idealismul se amestecă haotic. Nu ştiu dacă şi cum ar trebui să celebrăm lucrurile ăstea, oricum aşa nu.

Deci e criză, toţi politicienii puterii se plîng toată ziua că nu sînt fonduri şi trebuie făcute economii, sînt tăiaţi cu sadism banii pentru sănătate, ajutoare sociale, salarii mici sau chiar minime, dar, surpriză! În acelaşi timp, categoriile privilegiate devin şi mai privilegiate.

Venim după ani şi ani de gargară anticomunistă deşănţată, o gargară lipsită de sens dar care a ajutat mult PDL şi mai ales preşedintele să cîştige puterea. Nu doar puterea, ci întreaga ţară musteşte de anticomunism. În asemenea măsură că pînă şi SO Vîntu a simţit nevoia să devină anticomunist (ceea ce, apropo, ar trebui să le dea serios de gîndit clasicilor intelectuali ai anticomunismului românesc, pentru că spune multe despre efectele campaniei lor decerebrate).

Şi totuşi, în această ţară în care anticomunismul urlă la orice colţ de stradă şi atîrnă pe toate gardurile, în timp ce acelora care şi aşa suferă de diverse tipuri de lipsuri li se mai taie şi din puţinul pe care îl au, cresc tocmai pensiile celor care au făcut parte din aparatul represiv comunist, pentru că armata şi Miliţia au avut funcţii clar represive (Securitatea, desigur, cu atît mai mult; ceea ce se vede şi la pensie, daca pensia medie a foştilor militari şi miliţieni e de 2,5 mai mare decît cea a oamenilor normali, pensiile foştilor securişti sînt de 4 ori mai mari).

De ce se întîmplă asta? Păi tocmai de aia, că anticomunismul acesta e doar gargară interesată, şi la Băsescu, şi la Boc, şi la marii noştri oameni de cultură. Toţi au făcut spume la gură cu lustraţia şi alte prostii asemănătoare, în timp ce foştii securişti, foştii miliţieni şi foştii zbiri din armată (a căror funcţie reală nu era pregătirea militară, ci dresarea cetăţenilor înainte de integrarea lor în societate) se scaldă în bani.

Nu aş fi avut nevoie de la aceste mari caractere publice de proiecte utopice şi neconstituţionale de desfiinţare completă a pensiilor securiştilor, m-aş fi mulţumit ca toţi campionii anticomunismului să facă eforturi conjugate pentru reducerea acestor pensii la un nivel decent, care să ţină cont de rolul pe care l-a avut “munca” acestor oameni. Dar ce să vezi: nu doar că nu scad, dar chiar cresc.

Acelaşi Ziarul Financiar ne informa acum un an şi jumătate că 40% din fondul public de salarii se duce pe aceeaşi categorie a “paznicilor”: poliţie, armată de trimis în războaie aiurea, servicii secrete de drenat bani şi combinat afaceri.

Cifra este, evident, uluitoare şi obscenă. Totuşi, eu nu cred că ea face parte din scenariul unui stat poliţienesc, în ciuda abuzurilor dintotdeauna şi din ultima vreme referitoare, printre altele, la libertatea de a manifesta public. Cred că acest 40% este cazul extrem al unui fenomen care explică cel mai bine ce se întîmplă la noi: egalitatea, ca principiu fundamental al unei societăţi democratice, este în România o simplă glumă. Or egalitatea este, doar aparent paradoxal, singurul principiu pe care se poate construi un mecanism universal de recunoaştere şi recompensare adecvată şi diferenţiată a fiecărei categorii, un mecanism, evident, care să fie acceptat şi de ceilalţi.

În lipsa unei minime egalităţi, statul nostru a ajuns, în mare, o simplă sumă de discriminări şi privilegii. Cei de jos sînt călcaţi în picioare de cîte ori e nevoie, cei care ştiu şi pot să îşi creeze o relaţie specială cu statul au orice privilegii vor. Serviciile sînt, evident, cazul extrem pentru că au o putere enormă pe care o folosesc în interes personal. Avem de 4-6 ori mai mulţi agenţi secreţi decît America, Anglia sau Germania nu pentru că ei ar avea atît de multe de făcut (cel puţin, nu în interes public), ci pentru că statul nu opune nici o rezistanţă modului în care această castă (ca şi toate celelalte, desigur) înţelege să profite de pe urma lui.

Aşa că poate preşedintele se va gîndi de două ori înainte să îi mai trimită pe profesori să îşi ia al doilea job şi pe doctori să lucreze în străinătate. Mă rog, nu că ar mai conta prea mult acum.

Aşa cum criza a lovit în Europa mult mai dur estul sărac (şi sudul, desigur, dar totuşi mai puţin decît estul), aşa şi pe plan naţional, şi la noi şi în alte părţi, criza a lovit mult mai dur oamenii săraci care nu merg cu maşina şi nu ajung prea des pe terase şi în supermarketuri. Din păcate, media vorbeşte foarte puţin despre lucrurile acestea la nivel concret, de reportaj, de realitate efectivă.

Asta mi se pare stupid, modul în care se vorbeşte pînă la saţietate despre criză, toată lumea se pricepe la tot şi ne spargem în teorii economice, indicatori macro şi soluţii politice sofisticate, dar se vorbeşte atît de puţin despre ce se întîmplă concret, la firul ierbii. De aceea, voi cita pe larg dintr-un articol din Adevărul care vorbeşte despre o parte a acestor realităţi într-un mod simplu, direct şi eficient.

Toate instituţiile din judeţul Vaslui, fără nicio excepţie, au constatat că în acest an au rămas fără o bună parte din angajaţi, după ce aceştia au ales să demisioneze din cauza reducerilor salariale efectuate de Guvern. Primăria municipiului Vaslui, spre exemplu, abia a făcut faţă tuturor activităţilor. [...] “Ne-au plecat destul de mulţi oameni datorită salariilor sau datorită faptului că şi-au găsit alte locuri de muncă, fie în ţară, fie în străinătate, mult mai bine plătite. Am făcut demersurile necesare pentru aceste completări şi sper măcar pentru posturile unice să găsim înţelegere şi să fie deblocate. Am nevoie de specialişti în cadrul primăriei, am nevoie de asistenţi sociali. Nu pot lucra fără oameni cu experienţă”, a declarat primarul.

Şi la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Vaslui au plecat aproximativ 200 de salariaţi. „Majoritatea angajaților de la noi au ajuns să încaseze între 480 și 700 de lei pe lună. Aproximativ 200 și-au înaintat până în prezent demisiile. Mulți dintre aceștia sunt asistenți maternali, care, odată cu încheierea raporturilor de muncă cu instituția, au înapoiat instituţiei copiii luați în plasament”, a declarat Ionel Armeanu Ștefănică, directorul DGASPC Vaslui.

De asemenea, articolul notează plecări masive din sănătate şi educaţie, multe dintre ele din mediul rural, sau de la instituţii precum Inspectoratul pentru situaţii de urgenţă. Cred că ar fi bine ca media să mai lase criza la nivel de declaraţii politice, speculaţii naive cu tot felul de cifre pe care oricum nimeni nu le înţelege şamd, şi să se aplece mai mult asupra acestor realităţi ale crizei: ping-pong sinistru cu copiii aflaţi în plasament, abandonarea şi mai durabilă decît pînă acum a mediului rural, obligarea unor oameni să-şi ia lumea în cap ca să găsească un job care să le permită să supravieţuiască, deprofesionalizarea unor întregi sectoare, în general distrugerea multor instituţii şi mecanisme care însemnau (speranţă de) modernizare şi emancipare.

În realitate, însă, aceste declaraţii agresive mai mult confirmă decît pun capăt atitudinii de non-combat faţă de UE, şi chiar de non-combat intern. Ele sînt, în primul rînd, tardive. E puţin cam tîrziu să ne plîngem acum că “În România, 95% din piaţa bancară este reprezentată de bănci din zona euro”, chiar dacă acest procent aiuritor nu se datorează nicidecum unui singur partid, ci tuturor.

Alte ţări din fostul lagăr mai au bănci cu capital autohton şi chiar cu capital de stat. Polonezii, altfel campioni ai terapiei de şoc şi ai pieţei libere, au totuşi mai multe bănci deţinute de stat, printre care şi cea mai mare din ţară, şi acum discută despre recuperarea unei şi mai mari părţi din sectorul bancar, tocmai pentru reducerea dependenţei de exterior.

Noi, care practic nu mai avem nimic, văd că pur şi simplu dăm vina pe UE pentru asta, dacă ceea ce spune preşedintele chiar e un fel de voce a ţării. E evident, însă, că această lamentaţie tardivă nu mai are sens, ca şi rugămintea agresivă a preşedintelui de acum o săptămînă, ca băncile străine să nu îşi retragă capitalurile. E evident că nu avem cu ce sprijini aceste implorări agresive şi reproşuri tardive şi că ele nici nu vor fi luate în seamă, pentru simplul motiv că nimeni nu are de ce să o facă.

Ele sînt, de fapt (şi de asta ele mai mult continuă decît să pună capăt atitudinii de non-combat extern şi intern, cum spuneam mai sus), o modalitate de a masca deficienţele fundamentale ale politicii interne a tuturor guvernelor de după 1990. Am vîndut întreg sectorul bancar marilor bănci europene pentru că nu a existat capacitatea şi nici măcar interesul de a păstra un sector bancar viabil controlat de stat sau măcar deţinut de capitalul autohton.

Aşa că, oricît de tare ar fierbe Europa acum, asta este discuţia importantă pentru noi: de ce nu există şi cum poate fi creată această capacitate şi voinţă de a administra serviciile publice şi puţinul sector economic (energie, transporturi etc.) care încă mai e în responsabilitatea statului?

Este o dovadă de completă iresponsabilitate să declari pur şi simplu că statul e un prost administrator şi să privatizezi tot ce a mai rămas, companii din energie, CFR, Poştă, sistem de sănătate, tot ce se discută acum. Şi asta exact în momentul în care ne plîngem mai tare de efectele privatizării totale a sistemului bancar.

Oare e aşa de greu de sesizat contradicţia? Oare e nevoie de atît de multă imaginaţie şi inteligenţă ca să îţi dai seama că povestea cu băncile, care ne loveşte cel mai tare în momentul ăsta, se va repeta mai mult sau mai puţin identic şi cu CFR-ul, Poşta, energia, sistemul de sănătate şi ce mai e? Discuţia trebuie luată de aici, implicarea de operetă în marile decizii UE e doar praf în ochi.

Dacă Emil Boc va avea curajul şi capacitatea să anuleze aceste privilegii va avea tot respectul meu pentru asta. Ar trebui, însă, să fie anulate TOATE privilegiile (case, terenuri, spaţii comerciale, scutiri de impozite, gratuităţi de transport sau altele, etc. etc.), pentru TOŢI cei care nu sînt răniţi în Revoluţie sau urmaşi ai celor ucişi în Revoluţie ori decedaţi în urma rănilor suferite la Revoluţie. Pentru că aceste privilegii sînt la fel de indecente şi pentru cei care chiar au participat la evenimente, nu doar pentru cei care au fraudat apoi acea lege aberantă. Cei care se duc la Revoluţie pentru privilegii mai bine stau acasă.

Iar dacă chiar va face asta, Emil Boc ar putea continua cu alte privilegii absurde în general şi în special în vremurile ăstea, deoarece cheltuieli precum privilegiile revoluţionarilor nu sînt doar revoltătoare în sine, sînt şi foarte costisitoare într-o perioadă în care se închid spitale şi se taie salarii cu 25%. Boc însuşi estima la 110 milioane euro anual costul doar al indemnizaţiilor efective plătite revoluţionarilor, fără celelalte privilegii.

Ar putea continua, de exemplu, cu desfiinţarea ANL, care este un simplu instrument de dotare cu apartamente deloc “sociale” sau chiar vile a unei clientele politice şi administrative de rang secund, dar şi a altor oameni “conectaţi”. Nici o legătură cu vreo funcţie socială, deşi aşa este prezentat programul şi e finanţat public.

Sau, de exemplu, reală austeritate la vîrful administraţiei. În ciuda crizei, achiziţiile nebunatice continuă liniştit, cum ar fi achiziţiile de maşini (aici). Pădurarii de la Romsilva, de exemplu, nu pot umbla decît cu jeepuri cu tapiţerie de piele, scaune încălzite şi torpedou refrigerat, să poată şi ei să bea o bere rece în condiţii confortabile. Măcar dacă cu jeepurile ălea chiar s-ar stopa defrişările ilegale şi braconajul, în loc să se plimbe şefii pe la casele lor de vacanţă.

Sau ar putea elimina în sfîrşit contractele oneroase ale băieţilor deştepţi din energie, de care Băsescu tocmai s-a declarat învins (urmează, probabil, în curînd şi clasica înfrîngere de către Securitate). Toate ăstea sînt exemple simple, care nici măcar nu ţin de ideologic şi orientări politice, cum ţine, în parte, toată povestea cu sistemul de salarizare şi pensii (care a intrat şi ea complet în ceaţă; cred că ar fi cazul să ni se explice, totuşi, cum a rămas pînă la urmă).

A tolera acest tip de privilegii înseamnă, pentru PDL ca şi pentru oricare partid care a guvernat sau va guverna, a recunoaşte că guvernarea nu reuşeşte să realizeze principalul ei scop, adică instituirea unui minim sens al dreptăţii. Aici se vede cel mai clar că pretextul cu “nu sînt bani” pentru reducerea cheltuielilor sociale, cu sănătatea sau educaţia, exact asta este, doar un pretext. Cum să nu fie bani, sînt destui, însă nu pentru oricine. Sînt bani doar pentru cei care deja au bani şi o formă sau alta de putere. Pentru cei care au început revoluţia, cei care au continuat-o şi cei care acum o desăvîrşesc.

1. Protestul în sine e important, prin simpla lui existenţă, în primul rînd pentru că reaminteşte că echilibrul puterii se poate modifica oricînd. În peisajul public complet amorţit din România, orice mişcare de genul ăsta e ca o gură de aer proaspăt. Faptul că unii conducători ai Universităţii au fost în stare să pună bodyguarzi care să îi legitimeze, intimideze şi chiar bruscheze pe cei care vroiau să participe la dezbaterea de dinaintea protestului este halucinant. După ani de zile în care societatea a somnolat, legănată de valurile arbitrare de bani aduse de integrarea europeană, a ieşit la lumină faptul că statul şi prelungirile lui sînt în stare să pună problema în termeni destul de duri.

2. Dincolo de acest nivel al ruperii echilibrului de putere, un protest poate avea, bineînţeles, un efect social foarte mare şi dacă nu se termină printr-un protocol semnat de ministrul de resort. Pentru asta, însă, el trebuie să îşi articuleze complet acţiunea şi mesajul. Sfîrşitul său să aibă un sens din punctul de vedere al modalităţii de acţiune, iar mesajul transmis să aibă impactul pe care îl presupune intenţia iniţială.

3. Din acest punct de vedere, protestul de la Istorie rămîne ambiguu. În primul rînd, el a început cu o anumită violenţă (ocuparea în sine este astfel, iar modul foarte conspirativ în care a fost pregătit implică şi el asta), la care s-a răspuns cu şi mai multă violenţă de către autoritate. Apoi părţile s-au retranşat ambele pe poziţii mult mai conciliante: protestul a continuat cu acordul rectorului, dar cu condiţia să nu se mai numească protest, ci sit-in. Însăşi raţiunea ocupării Universităţii s-a pierdut astfel, iar rezultatul final al protestului a rămas să fie un manifest, şi nu faptul ocupării în sine.

4. În al doilea rînd, protestul (“ocupare” poată să inducă în eroare; de fapt, a fost un protest clasic, cu asemănări minore faţă de Occupy Wall Street, unul care amintea foarte bine de protestele anilor 90; mai sus foloseam termenul de ocupare în sensul lui obişnuit) a fost declanşat după o dezbatere absolut normală, la care am fost invitat şi eu, despre rolul civic al universităţii. Această combinaţie iniţială (menită, probabil, să catalizeze participarea şi poate chiar să clarifice mesajul), precum şi faptul că o bună parte din iniţiatorii şi participanţii ocupării nu erau studenţi, a diluat caracterul propriu studenţesc al ocupării. Or eu cred că acest caracter e foarte important, pentru că dă legitimitate şi greutate protestului, dar şi pentru că în general vocea Universităţii trebuie să fie a Universităţii.

5. Asta nu înseamnă că noi cei din afară nu putem avea doleanţe şi revendicări pentru Universitate, evident, dar ele vin dintr-o direcţie diferită, şi distincţia intern-extern e importantă. Faptul că protestul de la Universitate nu era foarte universitar s-a văzut atunci cînd altă facţiune a studenţilor de la Istorie, cea naţionalistă şi de dreapta dură, a simţit nevoia să reacţioneze. Situaţia mi s-a părut ciudată, pentru că în mod normal un astfel de protest reprezintă tendinţa dominantă din organizaţia respectivă şi celelalte tendinţe se abţin. Un astfel de protest deschis nu e parlament.

6. Mesajul iniţial cuprindea şi o viziune anti-Bologna, anti-mercanitilizare a Universităţii în general, dar şi o viziune care descindea direct din imaginarul anticomunismului post-1989, una care vede statul doar ca asupritor cu care trebuie luptat pînă la capăt. Mesajul final a reţinut şi el, mai atenuat, viziunea asta. Cum am spus şi la dezbatere, eu nu o împărtăşesc şi nu înţeleg cum se mai poate lupta utopic cu statul pentru autonomie totală, după ce această autonomie a produs deja atîtea feude universitare dezolante. Cred că trebuie renunţat la amplificarea inutilă a acestei tensiuni mitice şi găsite modalităţi de colaborare cu statul. Puterea e peste tot şi are mai multe forme, a o reduce la stat şi a crede că autonomia faţă de acesta înseamnă libertate este naiv.

7. Ar fi fost minunat dacă mesajul final al protestului ar fi fost ceva mai puţin vag şi mai convingător. În prima parte sînt cerute finanţare de 6% şi foarte multe drepturi şi influenţă pentru studenţi în multe arii de decizie: sînt cerinţe previzibile, maximale şi nerealiste, cerinţele dure şi concrete specifice unei mişcări cu mult mai multă putere reală, pe care un astfel de protest nu o are nici pe departe. Un astfel de protest trebuia să exceleze la nivelul coerenţei şi forţei ideilor, nu la amplitudinea revendicărilor.

8. Se cere admiterea prin examen, un punct interesant dar necontextualizat. Dreptul oricui de a participa la cursurile şi evenimentele Universităţii mi se pare exact genul de paleativ comod al unei idei bune (gratuitatea studiilor universitare) care sfîrşeşte ca idee proastă. La fel, acuzarea salariile mici ale profesorilor e foarte bună în principiu, dar de ce nu se amintesc discrepanţele uriaşe de salarizare?

9. A doua parte a mesajului enunţă principii corecte şi frumoase, dar la un nivel vag şi clişeistic. Enunţarea lor e meritorie, dar nu ştiu care poate fi efectul, deoarece sînt aceleşi principii pe care spaţiul public politic şi intelectual le enunţă pînă la saţietate dar fără convingere (şi, tocmai de aia, fără efecte) de 20 de ani.

10. Oricum, a fost interesant şi ce s-a întîmplat la Istorie poate fi un punct de plecare. Variantele sînt simple: sau protestul ia amploare şi cîştigă consistenţă, şi atunci se va dovedi că iniţiatorii lui au avut o idee bună, sau va rămîne un episod anecdotic izolat, ceea ce eu cred că ar demonstra că a fost greşit conceput.

Asta nu înseamnă că ce spune el e neapărat fals. Deocamdată, Ponta nu a realizat decît 2 lucruri: 1 a arătat că i-ar plăcea să fie un lider de prim rang (dar fără a fi încă aşa ceva) şi 2 a confirmat regula că ideologia şi inteligenţa se termină atunci cînd ajungi la putere. Discursul proaspăt şi interesant al lui Ponta s-a terminat la puţină vreme de la preluarea puterii, exact atunci cînd a început discursul bun al lui Geoană, care a început să spună lucruri interesante, cum că decuplarea prezidenţialelor de parlamentare s-a dovedit un eşec, concurenţa dintre partide e mult mai puţin aprigă decît pare şamd. Între putere şi discursul politic inteligent pare să existe o contradicţie de fond.

Situaţia puterii din partide e uşor diferită, dar în general ea urmează modelul unei puteri foarte autocratice şi centralizate. În mod aparent paradoxal, cel mai autocratic partid pare acum PNL, unde Crin Antonescu a preluat puterea de o manieră destul de brutală, foarte apropiată de modul în care Băsescu însuşi a preluat PD la vremea respectivă, şi este acum lider unic.

PSD şi PDL nu sînt exact la fel probabil şi din cauza mărimii şi prizei mai mari la administraţie, dar în mod sigur ca victime ale succesului. Plecarea liderului partidului la Cotroceni, Iliescu în 2000 şi Băsescu în 2004, a născut în mod inevitabil un alt centru de putere, în PSD sub forma unui lider alternativ (Năstase), în PDL sub forma unei serii de “mari boieri” care asistă un domnitor de paie impus de sultan.

Chiar şi aşa, modelul care pare să se desprindă e cel al unei puteri profund personale, faţă de care forurile partidului, procedurile etc. contează prea puţin. Aceeaşi dinamică pare să se vadă şi la nivelul societăţii ca atare, nu doar al partidelor: Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au fost lideri care au concentrat sau au încercat să concentreze puterea în mîinile lor, în acest mod autocratic. Constantinescu iese din serie nu pentru că era “democrat” (cum nu iese nici “democratul” şi “anticomunistul” Băsescu), ci pentru că nu prea a reuşit.

Dar tocmai de aceea, cred că e evident că această tendinţă nu e nici pe departe doar rezultatul setei de putere a unor lideri, ci puterea are tendinţa naturală de a se concentra în mîinile unor lideri, deoarece eşaloanele 2, 3, 4 etc (în societate ca şi în partide) sînt deficitare, ca şi instituţiile şi procedurile care, mai ales în condiţiile instabilităţii foarte mari pe perioade lungi de timp, nu reuşesc să transmită şi să implementeze puterea.

Mazilirea lui Geoană a fost, într-adevăr, un eveniment de un grotesc uluitor. Dar, în lipsa informaţiilor, nu ştim cît din acest grotesc se datorează dorinţei lui Ponta de a se impune la modul total faţă de challenger, şi măcar prospectiv faţă de seniori, şi cît incapacităţii lui Geoană de a se retranşa pe un loc 2. În general, această retranşare a foştilor lideri pe poziţii secunde dar importante nu există. Tăriceanu, de exemplu, nu e pe o poziţie secundă, ci pe o poziţie inferioară unde nu are putere, dar de unde poate ataca în viitor puterea (evident, această incapacitate a partidelor de a recicla liderii e una foarte costisitoare).

În mod paradoxal, cu tot grotescul mazilirii lui Geoană, tot PSD-ul e cel mai promiţător în termenii abaterii de la modelul puterii autocratice, deoarece supravieţuieşte, de bine de rău, cu mai mulţi lideri importanţi la conducere. PDL-ul nici nu se mai pune o vreme, deoarece acolo deciziile vor fi impuse de imperativul totul pentru putere/supravieţuire, astfel că luptele interne vor fi şi mai sîngeroase.

Sigur, şi în PSD deciziile au fost motivate tot de putere, în primul rînd, iar coabitarea mai multor lideri nu e un lucru bun în sine atîta vreme cît e un simplu compromis de putere care blochează relativ funcţionarea partidului. Miza ar fi, atunci, pentru toate partidele, ca renunţarea la modelul de lider maxim să ducă la un alt model funcţional, nu la unul în care puterea e unde nici nu te aştepţi şi responsabilitatea nicăieri.

Este atît de evident că suspendarea nu are nici o şansă încît liderii USL sînt siliţi să recunoască deschis că relansarea ideii e doar politică de conjunctură. Este un “pas tactic”, a spus Ion Iliescu mai frumos, deşi nu se ştie spre ce; e clar că motivul invocat de el, semnalarea depăşirii atribuţiilor prezidenţiale, nu e cel real. Cel mai mult a plusat Eugen Nicolăescu, în a cărui opinie (lamentabilă) a vorbi despre suspendare preşedintelui înseamnă să-ţi faci datoria de opoziţie.

Totuşi, există o linie de gîndire, opusă, care mie mi se pare şi mai irelevantă şi lamentabilă. E cea care susţine că a invoca suspendarea preşedintelui este, în sine, ceva de genul unei trădări de ţară care ne-ar arunca în haos, deoarece ar “transmite un mesaj de instabilitate”, pieţele s-ar panica etc etc. Ştim poezia. Deci suspendarea ar fi o oroare nu pentru că e reluată la nivel de glumă, ci pentru că “nu e momentul”, avem alte priorităţi.

Stabilitate!! Ce cuvînt frumos.

Şi totuşi, la care stabilitate ne referim? La stabilitatea instituţiilor şi reglementărilor care se schimbă mereu, a străzilor asfaltate anual sau a funcţionarilor care sînt daţi afară politic, îşi recîştigă postul în justiţie şi apoi stau 2-3 pe un loc? Sau stabilitatea sistemului politic care înseamnă, practic, că nimic nu prea se schimbă? Pentru că politicienii vorbesc de fapt doar între ei, chiar dacă la două cuvinte bagă cîte un “oameni simpli”, şi îşi cîştigă puterea tot prin rotaţie internă, nu prin alegeri?

Stabilitatea este, bineînţeles, un lucru foarte bun atunci cînd înseamnă protejare de riscuri inutile şi oferirea unui cadru propice vieţii sociale, dar nu şi atunci cînd înseamnă stagnare arbitrară. Cei care nu ştiu să creeze decît al doilea tip de stabilitate ar trebui să se abţină, cred, să mai ţipe isteric despre pericolele instabilităţii.

De fapt care sînt aceste pericole? Scăderea ratingului de ţară? Creşterea dobînzilor la care ne împrumutăm? Pe termen lung, aceşti noi idoli nu au cum să creeze o societate mai umană şi nici măcar mai stabilă. Pentru că de la obsesia pentru nivelul macro şi pentru creştere economică vine şi criza actuală. Aceşti idoli evacuează complet politicul în favoarea unui tip de economic. Or, fără politic, nici o “schimbare”, “reformă” sau “modernizare” care să-şi merite numele nu e posibilă. Procedura de suspendare este un drept absolut al opoziţiei. Că ea îl foloseşte mai inteligent sau nu, mai serios sau nu, asta e altă problemă. Dar problema nu e cum ar reacţiona pieţele, problema e că pur şi simplu nu are cine să ia aceste decizii politice serioase.

Isteria pe tema suspendare=haos, dezastru etc. îmi aduce aminte de finala prezidenţială Iliescu-Vadim, care, bineînţeles, nici măcar nu era vreo finală. Un alt moment trist în care, în spatele discursurilor apocaliptice, “să salvăm ţara”, “să salvăm democraţia” şi alte idioţienii asemănătoare, nu am văzut, de fapt, decît un singur lucru: nenumăraţi oameni care tînjeau cu disperare să-şi auto-suspende raţiunea. Să se abandoneze cît mai repede celei mai conformiste variante posibile, care uneori nici măcar nu e cea mai stabilă.

Recensămîntul 2011 a bifat cîteva eşecuri majore: dezinteres, metodologie şi concepţie proaste, implementare profund defectuoasă. Acestea au stîrnit critici şi lamentaţii aprige în rîndul celor care se exprimă de obicei pe astfel de teme. Au fost deplînse din nou „ineficienţa românească” şi caracterul abuziv al statului, chiar cu atîta sete încît puteai crede că cei în cauză ar fi fost dezamăgiţi dacă lucrurile ar fi mers bine.
Însă ineficienţa şi abuzul de putere al statului nu pot fi, bineînţeles, explicaţii ultime, satisfăcătoare în sine, chiar dacă ele sînt tare cronice, familiare sau fals familiare (iar aparenta lor contradicţie nu ridică probleme: un stat slab şi ineficient este în mod natural abuziv). Fără îndoială, organizarea a fost dezastruoasă. E clar că autorităţile nu au înţeles miza acestui recensămînt de decadă, care ar fi trebuit să ofere date vitale despre societate, inclusiv despre dinamica şi tendinţele ei şi nivelul de dezvoltare în diverse domenii. De aici vin lipsa de supervizare a INS, care a fost lăsat să-şi demonstreze incompetenţa pînă la capăt, şi subfinanţarea procesului, vizibilă în campania mediatică aproape inexistentă sau în plătirea recenzorilor la nivelul echivalentului zilnic al salariului minim pe economie.
Bîlbîiala groaznică din jurul obligativităţii declarării CNP-ului (ca şi a religiei, etniei şi limbii materne) sau schimbarea din mers a procedurii, prin introducerea autorecenzării, sînt simptome ale unei instituţii eşuate, incapabilă să îşi mai îndeplinească la nivel minim funcţiunile.

Întregul articol, aici.

Apropo de asta: vedetele îşi asumă un statut public. Ceea ce nu înseamnă că au mai puţine drepturi la viaţă privată, evident. Numai că ele au şi o persoană publică, ceea ce oamenii obişnuiţi nu au, aşa că, lăsînd la o parte isteriile tabloide, e normal să se discute despre vedete pentru că e normal să se discute despre persoanele publice, nu despre cele private. Evident, cu aceeaşi măsură.

Accidentele se întîmplă fără să vrem, asta e definiţia lor. Ceea ce nu exclude vionvăţia, însă asta rămîne în mare măsură o chestiune privată. Discuţia publică importantă aici e cea despre reglementarea traficului în aşa fel încît asta să nu se mai întîmple. O discuţie care, deşi importantă, pe mine nu mă interesează, printre altele şi pentru că nu mă pricep.

Există însă un alt lucru care mi se pare esenţial: e imposibil să negăm aspectul social al întregului caz. Pînă la urmă, deznodămîntul lui e că oamenii din Logan au murit şi cei din Mercedes nu. Sigur, e normal ca unii să aibă maşini mai bune şi alţii mai ieftine, iar cauza acestui deznodămînt e de fapt o culpă individuală, despre care spuneam că ţine de un nivel privat şi individual. Înseamnă asta că nu mai avem nimic de discutat aici? Eu nu cred.

E important şi legitim să discutăm despre ce e relevant pentru întreaga societate. Iar în acest caz, pe lîngă tot ce ţine de reglementarea traficului, ce mi se pare şi mai important e că avem un lung şir de cazuri în care oameni de afaceri, politicieni, vedete, preoţi, în general membri de diferite tipuri ai categoriilor sus-puse au comis accidente, de multe ori mortale, şi nu au păţit nimic. Inclusiv pe trecerea de pietioni, inclusiv băuţi, ştim toţi nesfîrşitele poveşti din presă.

Şi acest fapt social în sine produce accidente. Culpa individuală vine în acest mediu de apartheid social, aproape, în care anumite categorii sînt de regulă exonerate de responsabilitate, în timp ce imensa majoritate nu. Culpa individuală se combină cu o vinovăţie evidentă a sistemului juridic şi cu o responsabilitate la fel de evidentă a societăţii care produce sau măcar tolerează acest sistem social nefericit. De clasa politică nu mai zic nimic.

Nu ştiu în ce măsură această imunitate juridică a celor cu maşini scumpe, notorietate publică şi statut social special a jucat sau nu un rol în acest accident. Cred că e greu, dacă nu imposibil, să stabileşti aşa ceva cu certitudine, aşa că nu are rost să speculăm şi să creăm procese de intenţie. Cu asta sînt complet de acord. Însă despre această discriminare socială care are multe consecinţe foarte grave, printre care şi unele de această natură, despre asta cred că ar trebui să vorbim cît mai mult, în astfel de ocazii şi în altele.

Pentru că, deşi mai toată lumea, inclusiv guvernul, e de acord că subvenţia pentru energie termică trebuie acordată pe criteriul venitului, nu pe criteriul “oricine e racordat la RADET”, în practică această schimbare este amînată mereu, sub tot felul de pretexte. În ultimii ani de criză, administraţia naţională şi locală au tot anunţat şi revocat schimbarea. Nici măcar presiunea FMI nu a putut-o concretiza, ceea ce spune cam tot ce era de ştiut.

Motivul e simplu: administraţia e incapabilă să implementeze o astfel de schimbare, pentru care nici nu are un plan coerent. În timp ce ANAF fugăreşte tiruri olandeze prin vămi, sistemul fiscal este în haos. Pe lîngă reglementările complicate care se bat cap în cap, sistemul lucrează cu programe de pe vremea cînd cel mai tare joc video era o chestie cu două liniuţe şi un punct alb care ricoşa între ele (tenis, foarte palpitant). Bineîneţeles că nimeni nu are habar ce se întîmplă, în particular care sînt veniturile fiecărei gospodării, mai ales că nu e vorba doar de venituri salariale.

Însă întregul mod în care a evoluat situaţia încălzirii centralizate din oraşe după 1989 este unui din cele mai bune exemple de politici catastrofice postcomuniste. Mai întîi avem lipsa de interes pentru o gestionare eficientă şi raţională a situaţiei. Societatea pur şi simplu nu a reuşit să producă o administraţie nu performantă, ci măcar decentă.

În consecinţă, ca şi în multe alte domenii şi ca în întregul sector economic de stat, companiile de termoficare au devenit puşculiţa multor interese private mici sau mari din diferite zone, de la angajaţi pînă la directori şi de la oameni politici pînă la oameni de afaceri, cu performanţe catastrofice care au creat nevoia de schimbare.

Numai că, din nou, nu avea cine să se ocupe de asta, astfel că, după lipsa de interes pentru gestionarea situaţiei moştenite, a urmat lipsa de reglementare a schimbării. Ceea ce a dus, bineînţeles, la arbitrariu, adică la începerea epopeii aleatoare de montat centrale individuale, o soluţie evident neraţională pentru blocurile de locuinţe.

Aşa am ajuns la situaţia de azi, cu unele oraşe complet trecute la centrale individuale şi altele în care sistemul de termoficare încă primeşte subvenţii naţionale, iar subvenţia e pentru producător, nu pentru consumator. Lipsa de reglementare continuă, RADET face cam orice îi trece prin cap, primăria şi guvernul visează la reforme de care nu sînt în stare, debranşările continuă şi toată lumea asistă, mai mult sau mai puţin fericită.

Aşa s-a ajuns, printre altele, la conflictul dintre “centralişti” şi cei racordaţi la sistemele de termoficare, conflict în care chiar nu mai ştii cui să dai dreptate. Pentru că la asta se ajunge cînd toată lumea, în special decidenţii dar în fond toată lumea asistă pasiv la degradarea acelor mecanisme care compun o comunitate.

Toată ziua auzim oameni plîngîndu-se de “cum e la noi”, de cine ce porcării mai face, de politică şi de orice altceva, dar foarte puţini, inclusiv din intelectualitate, societate civilă, politică, administraţie etc. ajung vreodată să vorbească public, detaliat şi cursiv despre miezul problemei: administraţia a cărei arbitrarietate şi ineficientă e un fapt acceptat, zonele gri sau pur şi simplu haotice din sisteme cum e cel fiscal/al veniturilor, responsabilitatea conjugată a decidenţilor care nu au făcut aproape niciodată ce au promis că fac şi a cetăţenilor simpli care au folosit asta ca pretext pentru a-şi urmări interesul personal fără cea mai mică preocupare faţă de ceilalţi. Genul ăsta de lucruri.

Am fost obişnuiţi, în mod aberant, să consumăm anchetările ca pe succese ale justiţiei. O gigantică propagandă anticorupţie, care s-a întîmplat să prindă cele mai favorabile circumstanţe sociale şi politice posibile, se străduie să ne convingă că DNA face justiţie şi că o audiere a lui Adrian Năstase, Dan Diaconescu sau Dinu Patriciu este un succes al luptei împotriva corupţiei.

Pe lîngă acest mecanism dubios al anticorupţiei, uităm prea uşor, şi specialiştii în drept, anticorupţie şi societate civilă uită să ne aducă aminte, că justiţia “normală” din România are nişte cutume istorice foarte grele. Pe lîngă că protejează din oficiu categorii precum politicieni, funcţionari, preoţi, poliţişti, militari, magistraţii înşişi şi în general cam orice categorie sus-pusă, justiţia noastră are şi tabuuri tematice, cum ar fi frauda electorală sau frauda la Bac. Ca să nu mai zicem, desigur, de fraudele propriu-zise, cele financiare.

Şi alegerile şi Bacul sînt procese organizate de stat şi, cum ştim, statul în România e intangibil. Separaţia puterilor e încă mult prea în faşă pentru ca justiţia să îşi permită să pună l îndoială ceva organizat de executiv. În plus, ca şi în cazul şpăgii doctorilor, Bacul e activitatea unei categorii profesionale prestigioase, care are şi ea unele cutume, chiar dacă nu aşa clare şi sistematice ca ale doctorilor, de rotunjire a salariului de la stat prin relaţii directe cu beneficiarii activităţii lor.

Totuşi, nu cred că salariile mici şi cutumele deja de mult betonate sînt motivul pentru care justiţia face aceste excepţii. Le face pentru că urmează logica pe care e construit întreg statul român, care e cea a unui elitism sălbatic, a unei discriminări tăioase între elite şi prostime. Aceeaşi logică pe care intelectualii o propovăduiesc intens de 20 de ani, pe care politicienii o practică intens de 20 de ani şi în virtutea căreia o delapidare de milioane de euro dovedită şi condamnată în justiţie aduce o sentinţă de cîţiva ani cu suspendare, iar furtul unei vaci aduce cîţiva ani fără suspendare.

Enorma mobilizare anticorupţie din ultimii 8 ani, care a consumat resurse enorme cu rezultate în cel mai bun caz ambigue (despre care scriam aici), distrage atenţia de la aceste tare de fond ale justiţiei. O să rămînem să ne bucurăm aiurea de anchetări inutile, dacă nu încercăm să înţelegem în ce mod se încastrează justiţia în funcţionearea generală a societăţii noastre şi ce se poate face din acest punct de vedere.

Acum cîteva zile, Cristian Ghinea se mira foarte tare pe România Curată că independenţa magistraţilor nu funcţionează. Într-adevăr, ce surpriză: magistraţii sînt şi ei oameni. Adică acţionează din interes personal şi de castă, cedează uşor la presiuni (că nici independenţa nu e întotdeauna chiar aşa de independentă), nu se nasc eroi şi aşa mai departe. Ce o fi aşa de greu de înţeles că soluţia nu constă în oameni providenţiali, fie ei specialişti sau politicieni, indiferent cît de mult îi cultivă şi îi pupă pe frunte societatea civilă, ci în mecanisme.

Dar nu mecanismele reţelei deja prea baroce de instituţii şi proceduri a anticorupţiei, care, cum spuneam, funcţionează acum într-un regim pervers de delimitare declarativă de politică, dar de aservire reală faţă de putere, ci mecanisme care se bazează pe realităţi sociale de fond şi care iau în calcul societatea în ansamblu, mecanisme care nu pot aparţine în ultimă instanţă decît politicii. Mă rog, nu politicii care se face acum, dar în general politicii.

Noua frenezie funcţionează însă şi în negativ, cum vedem acum cu închiderea fabricii Nokia. E un mare concurs care a aflat primul: Boc ştia din momentul în care a fost luată decizia, Băsescu ştia dinainte, alţii din alte etape dar oricum, ce e esenţial, înainte să afle populaţia. Erau iniţiaţi în cercul deciziei şi al puterii.

Fără a fi deloc un adept al lozincii “fapte, nu vorbe”, mi se pare că frenezia asta vine tocmai dintr-o erodare a mecanismului puterii (o erodare care poate fi, de fapt, în parte, doar o conştientizare a şubrezeniei dintotdeauna a acestui mecanism). Politica e gripată şi e mult mai uşor să intri în această competiţie a realizărilor fantasmatice decît să încerci să o degripezi.

Preşedintele e blocat din cauza obsesiei sale pentru un regim autoritar pe care nu are cum să îl realizeze în condiţiile structurilor formale democratice de acum şi ale configuraţiei partidelor. Primul ministru e blocat pentru că a fost ales pentru obedienţa sa absolută şi asta de obicei merge mînă în mînă nu cu capacitatea de a exercita putere, ci cu lipsa ei. Parlamentul este blocat din cauza discreditării mecanismului parlamentar de către preşedinte, a destructurării opoziţiei prin UNPR şi în general a nefuncţionalităţii la care a ajuns acum sistemul politic, care face ca opoziţia să fie o clonă a puterii şi invers.

Ce le rămîne atunci politicienilor? Să se bată în investiţii probabile şi să îşi aroge merite pentru o aderare la Schengen care, ce să vezi, de fapt nu se mai întîmplă. Iar dacă nu au putut să facă astfel încît investiţia Nokia, inclusiv momentul stopării ei, să decurgă în termeni mai buni, atunci măcar par bine informaţi.

Însă ASUR propune sistemul german, în care contribuţia pentru culte e colectată de stat în numele acestora, iar cei care nu doresc să o plătească nu trebuie decît să renunţe la apartenenţa la vreun cult. Interesantă este argumentaţia în favoarea acestui sistem:

Din punct de vedere legislativ si demografic, situaţia religioasă din România este similară celei din Germania:

1. Nu există o Biserică de Stat
“În România nu există religie de stat” (Legea Cultelor; L 489/2006, art. 9)
2. Cultele au statut de utilitate publică
Legea Cultelor; L 489/2006, art. 8
3. Există o relativă omogenitate religioasă
86% din populaţie se declară de religie Ortodoxă

Astfel, pe lîngă faptul că statul ar încasa un comision pentru colectarea contribuţiei, acest sistem ar mai avea şi avantajele clasice ale secularizării (absenţa ingerinţelor reciproce dintre politic şi religios, transparenţă etc.) plus avantajul, a cărui nevoie se resimte brutal în România, de a obliga cultele să fie mai responsabile faţă de enoriaşi.

De asemenea, textul citează prevederi mai puţin cunoscute din legislaţia actuală care ar permite adoptarea acestui sistem:

- Legislaţia prevede auto-finanţarea cultelor:
“Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând [s.n.], din veniturile proprii ale cultelor […]” (Legea Cultelor; L 489/2006, art. 10, al. 1)

- Legislaţia prevede posibilitatea auto-finanţării prin contribuţiile credincioşilor:
“Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară.” (Legea Cultelor; L 489/2006, art. 10, al. 2)

E o propunere coerentă, bine argumentată, care, chiar dacă are şanse mici pentru viitorul imediat, poate avea şanse pe termen mediu sau lung şi poate să exercite presiune şi fără să fie adoptată efectiv. Reacţiile sociale faţă de lăcomia de bani şi putere a liderilor BOR sînt tot mai puternice, iar recensămîntul de luna viitoare s-ar putea să aducă surprize.

Dacă pînă acum numărul oficial de atei era insignifiant, să sperăm că de data asta cît mai mulţi dintre cei care au această opţiune vor avea curajul să o şi declare; dacă procentul lor va fi semnificativ, asta va schimba raportul de forţe şi va presa BOR să se schimbe în bine, adică să se gîndească mai mult la credinţă decît la putere şi mai mult la misiunea ei socială decît la bani, terenuri şi clădiri.

Inconştienţa liderilor BOR şi gîndirea ei egoistă pe termen ultra-scurt împinge situaţia spre conflict, dar asta nu înseamnă că e preferabil să păstrăm aparenţele şi să înăbuşim tensiunile deja existente. Dimpotrivă, avem nevoie de o clarificare a spectrului, deci inclusiv de o declarare onestă a lipsei credinţei religioase, şi de o punere mai tranşantă a problemei, inclusiv din cauză că altfel aceste tensiuni înăbuşite considerabile ar putea răbufni într-un mod nedorit de nimeni.

Ateii care pînă acum au ezitat să-şi declare opţiunea deoarece li se părea că astfel ar intra într-o logică a conflictului se înşelau, sau cel puţin s-ar înşela în anul 2011. Dimpotrivă, declarîndu-şi opţiunea la recensămînt şi în general susţinîndu-şi mai clar revendicările seculare ar contribui la clarificarea situaţiei şi la medierea durabilă a conflictului.

Poate că ar trebui, totuşi, ca ministrul de interne să ne explice şi nouă de ce a făcut aceste declaraţii, ca şi declaraţia că România are 99% şanse să adere la Schengen. O fi diplomaţia o ştiinţă secretă, cu uzanţe obscure care nu sînt la îndemîna prostimii, dar cred că există totuşi oameni care ar vrea să ştie şi ei: aşa e normal să se procedeze, să anunţi succese în speranţa că se vor auto-împlini? Să faci astfel de anunţuri care, dacă înţeleg eu bine, sînt un amestec de rugăminte şi intimidare?

La postul precedent mulţi comentatori au explicat cît de nedreaptă e decizia Olandei şi cum se datorează ea unui partid olandez xenofob. Da, acestea sînt lucruri importante pentru a înţelege ce se întîmplă în Europa. Dar ele nu schimbă cu nimic faptul că principala noastră preocupare trebuie să fie politica internă, nu cea olandeză sau europeană.

Nici măcar din perspectiva lor, a curentului anti-imigraţie care a explodat în vestul Europei, în special în Scandinavia, decizia nu are sens, de vreme ce 85% din imigranţii ilegali din 2010 din Europa au intrat prin Grecia, care, întîmplător, e în Schengen. Da, sînt decizii populiste fără sens, dar problema noastră principală e ce facem noi, nu ce fac alţii, chiar şi atunci cînd ceea ce fac alţii se referă la noi.

Nu în sensul autarhismului, bineînţeles; e bine să avem o politică externă cît mai eficientă, dar ţinta principală a eforturilor trebuie să rămînă politica internă. Cumva, în toată povestea asta cu Schengen şi dacă decizia olandeză e corectă sau nu faţă de criteriile stabilite, s-a uitat cea mai simplă realitate din teren: avem un sistem de vămi corupt pînă în măduvă, iar arestările în masă de acum jumătate de an nu înseamnă, deocamdată, că problema s-a rezolvat. Atunci cînd sute de vameşi dintr-o ţară sînt arestaţi, un politician străin cu experienţă nu îşi va spune: “Uau, ce extraordinar!”, ci doar se va întreba: “De ce doar pe ei?”

P.S. Se pare că Franţa şi Germania (cele care au dat tonul amînării României şi Buglariei de la aderarea la Schengen, dar care apoi s-au retras ca două mari puteri ce sînt şi i-au lăsat pe alţii mai mici să ducă mai departe cauza) au revenit asupra revenirii şi se opun din nou. Poate că autorităţile ar trebui să ne explice şi de ce se întîmplă asta şi dacă are cumva vreo legătură cu războiul lalelelor.

Cel mei bun articol despre toată situaţia a fost cel din Adevărul, care surprindea absurdul întregii acţiuni: tirurile olandeze erau oprite sub suspiciunea că ar purta o anumită bacterie, dar nimeni nu ştia care bacterie. Era o bacterie a plantelor, dar erau oprite şi tiruri cu carne de pui şi aşa mai departe. Cei din teritoriu recunosc că habar n-au ce caută şi inventează noduri în papură aiurea.

E mai mult decît evident că e o răzbunare a autorităţilor româneşti pentru veto-ul olandez, altfel nu are nici un sens: ba e control de rutină, ba e o suspiciune anume dar de fapt nu ştim care, ba e o bacterie a plantelor ba oprim tiruri cu pui. Iar şeful ANAF, Blejnar, mai şi face pe deşteptul, să se înţeleagă clar, dar fără s-o spunem pe faţă, că e răzbunare: bulbii de flori, susţine el, aveau o formă ciudată.

Nu este prima oară cînd ANAF se implică în acţiuni naţionaliste prosteşti. Reiau ce scriam acum cîteva luni:

După ce Csibi Barna şi-a făcut numărul lui revizionist, Sorin Blejnar a început o campanie de persecutare şi batjocorire sistematică a lui, transferîndu-l abuziv în Abrud şi Bucureşti şi în cele din urmă dîndu-l afară din postul lui de la finanţe. Gestul lui Blejnar e un abuz flagrant, de manual, indiferent cine e Csibi şi ce părere avem despre ce face el în timpul liber. Totuşi, nu am auzit pe nimeni să-i ia apărarea, nici jurnalişti, nici intelectuali, nici politicieni. Tot ce am văzut au fost atitudini satisfăcute stupide, gen “bine i-a făcut bozgorului”, ceea ce mi se pare înspăimîntător.

Ca şi atunci, blocada la graniţă e un abuz clar care nu face decît să dea satisfacţie unui public naţionalist frustrat, în rest toate efectele fiind cît se poate de negative. În primul rînd, ce e cel mai stupid e că, dincolo de partea simbolică, măsura loveşte economic nu doar în firme şi angajaţi olandezi, ci şi în firme şi angajaţi români.

Apoi, abuzarea în asemenea manieră a autorităţii publice deteriorează mecanisme instituţionale greu de reconstruit. Printre altele, dacă îi punem pe vameşi şi pe inspectorii fitosanitari să persecute aiurea acolo unde nu e nimic de sancţionat, atunci să nu ne mirăm că încalcă legea şi în interes personal.

Apoi, dacă decizia Olandei poate fi nedreaptă, în mod sigur nu asta este modalitatea de a reacţiona. Pînă la urmă, şmecheria asta ieftină denotă, în principal, că nu avem o politică externă capabilă să protesteze demn. Mai denotă şi că nu existăm în politica europeană, pentru a ne putea apăra eficient interesele acolo unde trebuie, şi, bineînţeles, că nu avem performanţele interne care să ne ţină spatele pentru a conta în relaţia cu alte ţări.

În sfîrşit, această iniţiativă care îşi imaginează, probabil, că “ne redă onoarea” sau ceva asemănător de fapt provine dintr-o atitudine profund auto-umilitoare, de servitor care scuipă în mîncarea stăpînului pentru că nu are curaj să se revolte.

Evident, nu e primul abuz care se petrece în România, dar el e diferit, în măsura în care are ceva din aroganţa unui regim autoritarist. Ăsta e unul din riscuri, atunci cînd instalezi un regim de mînă forte, mai ales unul cîrpit în grabă: pe la eşaloanele mai mici se pot trezi tot felul de indivizi neaveniţi care se cred Napoleoni. Una din multele întrebări pe care jurnaliştii nu le-au pus cu această ocazie ar fi: ideea asta a venit de mai sus decît ANAF sau nu? Şi o dezminţire mincinoasă ar fi mai bună decît nimic.

P.S. Un cititor semnalează la comentarii un articol de Ioan Mircea Pascu pe aceeaşi temă de pe platforma Contributors. Deşi nu sînt de acord cu fondul articolului, mi-a plăcut întrebarea-apel pe care autorul o adresează autorităţilor, astfel că o reproduc şi aici:

“In incheiere, un cuvant pentru autoritatile romane: eu sper ca, daca s-au angajat in acest “joc” de “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” si-au luat toate masurile necesare, inclusiv pentru cand vor fi luati la intrebari de autoritatile UE (caci, pentru ca noi nu suntem Franta, Italia sau Spania, care fac ce vor sub ochii inchisi ai celor care administreaza UE, vom fi chemati cu siguranta la “directiune”, care va avea cu siguranta ochii larg deschisi de data aceasta).”

Caci ar fi penibil sa bagam acum coada intre picioare, luandu-ne jucariile si plecand spasiti acasa. Pierdererile ar fi infinit mai mari intr-un asemenea caz – concretizandu-se in multiplicarea exponentiala a gesturilor negative la adresa noastra – decat daca nu am fi reactionat deloc! Spun asta pentru ca, in urma cu cateva luni, bravul nostru ministru de externe de atunci, dupa ce a anuntat ca nu mai merge in vizita in Olanda, drept raspuns la o declaratie nepotrivita a autoritatilor olandeze, a doua zi, parca speriat de gestul sau, si-a bagat discret capul intre urechi si a dat fuguta in Olanda, cerandu-si astfel iertare pentru curajul aratat cu o zi inainte!?”

Cumva, mi se pare mult mai probabilă varianta “capul între urechi” decît varaianta “luat toate măsurile necesare”.

1. Cum anticipasem acum două zile, preşedintele a recunoscut că de fapt întrevederea cu Obama era stabilită şi certă şi că el a ţinut-o secretă. Ce bine ar fi dacă nu ne-am mai ţine de astfel de şotii ridicole de clasa a 4-a.

2. Însă adevărata bombă e asta. Spune preşedintele:

“Vă mărturisesc că nimeni nu a ridicat problema şpăgii în discuţiile pe care le-am avut în SUA şi cred că firmele americane vor refuza categoric implicarea în astfel de acţiuni. Dacă la firmele europene găsim acest păcat, la firmele americane nu-l vom găsi.”

Nici un om cît de cît serios nu poate să spună o asemenea aberaţie. O simplă căutare după “companii americane” şi “şpagă”/”anchetă” pe Google etc dă pagini şi pagini de cazuri. Companiile americane anchetate anual în SUA pentru mită în străinătate sînt de ordinul sutelor. Ambasadorul american a declarat acum cîteva luni că unele companii americane se plîng că trebuie să dea mită în România. Deci: cum poate un om, şi chiar un preşedinte de ţară, să spună aşa ceva?

O întrebare complicată, la care eu nu văd decît cel mai simplu răspuns: nu trebuie să căutăm un sens prea coerent în politica noastră externă actuală, în general în politica noastră actuală. Cel mult putem conta pe astfel de reacţii submisive deplorabile de flatare dizgraţioasă a licuriciului lîngă care ne găsim în acel moment. Azi sîntem mari fani ai Statelor Unite ale Europei, mîine dăm Europa cu capul de pereţi şi spunem că e coruptă şi nu se poate compara cu SUA. Iar…

3. Poimîine uităm că de-a lungul timpului am emis nenumărate declaraţii belicoase la modul aiuristic la adresa Rusiei şi vine răsturnarea: “Trebuie să fim mai atenţi în relaţia cu Rusia”. Păi da, dar cine?

4. Frumoasă povestea cu întrebarea “Ce poate face România pentru SUA?” şi răspunsul “Faceţi să funcţioneze justiţia”, poate dă de ea vreun scenarist de la Bollywood şi o valorifică. Pentru că amabsadorul american a declarat că mesajul lui Obama a fost “Întăriţi democraţia”, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva.

Cum mai spuneam cîndva, majoritatea acestor contradicţii şi miştouri mi se par (ca şi declaraţiile cu regele, revizuirile constituţionale care ţin o zi jumate şi reforma administrativă moartă din faşă) doar petarde menite să ţină deschise şi funcţionale canalele de comunicare cu publicul. Anul viitor va fi mare nevoie de ele.

Traian Băsescu a spus că şi-a luat toate măsurile necesare pentru ca vizita în SUA să nu fie distrusă de analişti. Ce poate să însemne asta? Cred că un singur lucru, anume că preşedintele avea un acord pentru o întrevedere cu Obama, pe care l-a ţinut secret şi i-a convins cumva şi pe americani să nu îl facă public. Altfel, e puţin probabil ca întîlnirea să fi fost decisă în ultimul moment de un capriciu al lui Obama, mai ales faţă de un aşa mare aliat din est…

Altă modalitate decît asta de “a-şi lua toate măsurile” nu văd. Aşa a lăsat în off-side toată opoziţia şi media adversă, care s-a pornit cu atîta înverşunare că unii nu s-au mai oprit din criticat “umilinţa” vizitei prezidenţiale nici după ce chiar ne-am întîlnit cu Obama. Dacă ar fi gîndit puţin cineva ar fi trebuit să se abţină de la critici aiurea, pentru că toată povestea avea o aură misterioasă prea calculată care trebuia să pună în gardă.

Singura variantă alternativă de “luat măsurile necesare” prin care să-i strivească pe adversari era o agendă surpriză beton. Dar, pe lîngă faptul că agenda concretă a vizitei i-a interesat mai puţin decît chestiile simbolice pe politiicieni şi jurnalişti, agenda şi executarea ei nu au fost deloc marele triumf trîmbiţat: ştiam deja de parteneriatul cu SUA, nici o schimbare importantă. Singurul lucru neaşteptat a fost ideea de exploatare a gazului de şist, dar asta e pe moment doar o posibilă surpriză neplăcută din viitor.

Sigur, bălăcăreala reciprocă dintre putere şi opoziţie (plus presa mogulească) este deja ştiută, e veche, plictisitoare şi deprimantă. Dar aici răbufneşte din nou, ca şi la episodul cu presa – vulnerabilitate naţională, o paranoia foarte serioasă. Cum ar putea analiştii “să distrugă”, termen pe care a insistat preşedintele, o vizită de stat?

Aici nu mai e vorba doar de obsesia generică şi violentă a lui Traian Băsescu faţă de presă şi imagine (de altfel, nu e primul preşedinte care face asta, chiar dacă el o duce pe culmi nebănuite înainte), ci şi de obsesia mai precisă că din cauza presei ticăloşite nu se vede marea operă de stat întreprinsă de el (nu se vede nici cu nici fără presă, pentru simplul motiv că marea operă nu există, fiind doar un simulacru de regim de mînă forte alcătuit din măsuri disparate în general nefericite). Probabil că, într-o viziunea mistică de felul acesta, vocile ziariştilor pot distruge armonia universală, sinergiile etc.

Aceeaşi paranoia este, probabil, vinovată şi pentru imbecilul proiect de lege care vrea să restrîngă drastic libertatea de a manifesta public. Probabil nu se va adopta, dar nu asta e important. Pînă la urmă, cred că Băsescu şi, în mai mică măsură, ceilalţi executanţi ai puterii combat cu atîta furie un pericol inexistent (criticile jurnaliştilor, manifestaţiile publice) mai mult ca să se convingă pe ei înşişi că există ceva ce ar putea fi pus în pericol: propria lor putere, reforma statului etc. etc.