Mizerabilii! Acesta este, in rezumat fireste, romanul politicianului-maidanez, care se tine dupa traista care miroase a mancare. Roman cu multe personaje, cu nume sonore ori ba, cu comunitari blajini sau care musca, in functie de cine le ameninta ciolanu’ la care au tanjit atata amar de vreme. Li se mai spune si traseisti. Eu am tinut sa-i marchez cu eticheta de mai sus, pentru a sublinia faptul ca sunt politicieni care n-au nici o jena in a se murdari de diverse culori politice. Curcubeul e oricum invidios pe cv-ul lor!

Aceste personaje nu se inscriu niciodata in partide ci in capsule temporale de putere sau cu potential de a-i propulsa la putere. Doctrina si tinta lor politica e precum nisipul dintr-o clepsidra. Mizererabilii mei misuna in capsula de sus, la putere deci, dar se scurg incet si sigur catre compartimentul de jos, anticipand momentul cand alegatorul va inversa clepsidra pentru inca 4 ani. Pervers joc!

Trist este ca pe-acesti oameni uitam sa-i sanctionam, desi ne este foarte clar viciul prin care tot ei aterizeaza in locul din care am fi vrut sa ii vedem plecati. Stiu ca cei din opozitie se bucura de balastul ce se scurge acum la ei in compartiment, dar acest nisip va ramane mereu miscator. Pe mine, toleranta fata de, insist sa scuzati metafora, mizerabilii post-decembristi, ma dezgusta si ma revolta. Migratia lor e dovada vie ca astfel de personaje nu alearga cu disperare dupa satisfacerea doleantelor alegatorilor ci dupa propria lor protectie, functie si prosperitate. Dovezi? Cand s-au micsorat salariile bugetarilor au fost parca si cateva vociferari, dar nimeni nu a parasit incinta. Cand barca se scufunda, traseistii incep sa nu se mai regaseasca in deciziile partidului x sau y. Poftiti de serviti galusca!

Acum, clepsidra indica scurgeri din PDL. Au patit-o si altii in trecut. Transferul de mizerabili e constant. Si e interesant ca partidele care in urma cu ceva ani au fost colectoare, acum acuza socul pierderilor, suferind practic de o amnezie a racolarilor anterioare.

Analistii spun ca PDL-ul culege in aceste zile furtuna semanata. Si au dreptate. De ce se darama piesele de domino? De ce fug pionii, soldatii, sergentii?  Pentru ca partidul asta a fost magnet cand plesnea de forta. Si pentru ca e un caz aparte, o constructie, imi permit sa spun, artificiala formata din nepermis de multe acumulari, transformari si racolari. Practic, PDL-ul e o inventie recenta si  pe-acel ceva artificial l-am tot explicat. Imi asum redundanta:  democratii sunt rupti din FSN, o schimbare de macaz din internationala spre populari (Frunzaverde stie!), hop si-o lipire cu liberalii lui Stolojan si Valeriu Stoica, plus cativa meteoriti de ocazie din varii directii. Carcalete ar spune mamaia de la tara. Ba o coabitare cu PSD-ul, ba un pic de dreptate si adevar cu PNL-ul, hai si-o infratire cu UDMR-ul, cu UNPR-ul, cu PNG-ul etc.

Si toata mixtura asta ar fi avut pretentia sa ne vanda noua ideea de corectitudine, consecventa si stabilitate. Greu, nu? Greu. Si la fel presimt ca va fi si cu viitorul amestec.

Eu sunt tanar. Am cam 30 de ani. In ultimii 20 am auzit, cand a venit vorba de politica autohtona 5, 7, hai 20 de nume prafuite. P-ala de-a fost cu regimu’ cutare l-au pus si astia, a mai fost si colo, si colo. Mare concluzie ce-am tras si eu acum, nu? La vremuri noi, tot ei! Cum s-ar putea schimba asta, in ciuda unui sistem, sa recunoastem care recicleaza si reformeaza in prostie aceleasi figuri?

Intuiesc ca prin vointa. Nu a lor, ci a noastra. Sa fie coada la intrare in politica! Sa se transforme  comunitatea pasiva, care asteapta ceva bun de la relicvele comunismului, intr-o pepiniera de oameni cu timp si chef de a practica si meseria asta de politician. Actualii nu o sa ne vanda niciodata aceasta idee ca pe varianta reala a schimbarii. Ei o sa se propuna tot pe ei. De ce oare? Pentru ca se poate.

Nu trebuie sa-avem de maine toti carnete de partid. Nu trebuie de maine sa inventam “dandiaconesti”. Dar nici nu trebuie sa-i lasam doar pe ei si pe odraslele lor. Democratie sanatoasa ar trebui sa insemne mai mult decat vot. Democratie inseamna participare, implicare. Sigur ca sunt obstacole si ca egalitatea de sanse nu e chiar egalitate de sanse. Sunt convins ca e mai safe sa-ti lasi viitorul in grija unei multinationale sau chiar in scaunul moale de functionar, al biroul x de la directia y. Da, dar asa nu o sa se intample nimic spectaculos, iar presa o sa consume cerneala tot pe ochisorii albastri reactivati.

A cui politica o face acest text? A nimanui! Suspectati-ma o secunda de sinceritate si-o sa vedeti ca azi lumea se imparte intre ei si noi, cei care astetam ceva de la ei (fie ca scriem sau comentam). De ce sa nu asteptam ceva si de la noi, de la propriile noastre idei, decizii sau fapte? Poate ca nu am fi batut pasul pe loc in toti anii astia daca cei 3 escu si prietenii lor nu ar fi avut loc de noi.

Si pentru ca la fotbal si politica se pricepe toata lumea, fac o ultima observatie.  Si la fotbal se face apologia schimbului de generatii dar cand discutia duce catre varf, aceasta pruduce spaima, frisoane si chiar iritare.

Primul care intervine e fostul premier. Nimeni nu-si mai aduce aminte cum il cheama. Camera a surprins insa o ultima imagine cu el, in lupta directa cu natura. Are o lopata in mana. Zambeste si deszapezeste. Cele cateva gesturi precise, curg mana in mana cu bliturile. Incheie scurt, cu o ultima arcuire a trupului, dupa care hop in masina! Dispare brusc. Gheata la mal! Avalansa! Polei! Evenimentele se precipita si energicul politician din Rachitele este aruncat de viscolul calculelor politice intr-un convenabil anonimat.  E cod portocaliu de tacere deasupra lui…

E randul noului capitan sa intre in scena mult mai alba si mai alunecoasa. Si intra! Cat curaj?! E clar ca si lui i s-a spus ca la tara capitalul de simpatie se masoara-n lopeti. Situatia cere si prezenta in teren. Osteneala de a face bine oamenilor ii fierbe motorul. Gura-i scuipa o replica taioasa la adresa comozilor si asistatilor care stau la caldurica. E prea devreme si prea cu nod marinaresc! Nu mai conteaza de partea cui e dreptatea. Se pierd puncte importante la impresia artistica si efortul fizic va trebui multiplicat pentru a repara eroarea.

Ultima lopata e plecata din Ghencea. Ne-a disperat pe 1000 de canale si-apare si-aici, la news alert! Culmea ciobanului: sa faca mare branza fara nici un pic de lapte. Si face! Ultimul scapa turma incercarilor de a pune lopata la treaba. Rasfatatul palatului din buricul Bucurestiului pare mai sincer si mai dispus sa ajute decat multi reprezentanti ai autoritatilor. E pentru oameni? Pentru imagine? Analistii cauta raspunsul la intrebare dar iarna nu se trece cu editoriale. Avem o lopata castigatoare! Avem pentru o secunda un personaj simpatic, un om mai aproape de abstracta si trambitata solidaritate.

Transmitem alb-negru! De dragul contrastului. Presa il aplauda prudent pe omul din ultima secventa, revenit in decorul lui firesc, mult mai aproape de lopata, decat de agenda de Bruxelles. Cel care ajuta acum oamenii si administratia locala e la doar cateva articole distanta de discursul sau colorat cu “zdreanta care esti zdreanta, hahalera…”

Liderul PSD a reusit sa introduca Opozitia in buletinele de stiri, chiar in ziua victoriei celor de la putere si, dupa ce-si sterge lacrimile, Crin ar putea sa-si felicite partenerul. Sau se poate termina prost pentru USL si discursul lui Ponta din Parlament sa fie inceputul sfarsitului unei fortate legaturi.

Ieri am povestiti pe blogul personal urmatoarele:

Anul trecut, pe cand eram producator la Guerrilla de dimineata, la radio au venit tot felul de invitati. Pe mai toti reuseam sa-i stoarcem de informatii off the record, in pauza, la tigara. O faceam in gluma, in stilul amical-naiv. Intr-o dimineata aveam sa intrebam pe cineva: “Dar ce se-aude, pe cine ne pregatesc astia? Cine o sa-l inlocuiasca pe Traian Basescu?” La intrebarea asta, care nu facea altceva decat sa verifice bazinul bursei zvonurilor, un raspuns a sunat cam asa: “Mihai Razvan Ungureanu”

Stiu, simpla coincidenta! Si nici macar nu e suprapunere totala cu cele abia intamplate. MRU ( am vazut ca asa-l abreviaza presa) a fost desemnat pentru postul de premier. Tot presa comenteaza in fel si chip venirea unuia din/de la servicii, pe functia cea mai inalta in Executiv.

Nu stiu si nici nu am avut vreodata pretentia ca stiu cine aranjeaza apele si destinul acestei tari. E dreptul fiecaruia sa creada si sa retina cat vrea din povestile cu servicii care hotarasc presedinti.

Se poate antrena MRU la Guvern pentru o viitoare cursa prezidentiala? Intreb pentru ca vocea inca nestinsa de la Universitate cere, printre altele, figuri noi. Dar sa lasam timpul sa rezolve (si) aceasta enigma…

Astazi a aparut si scenariul cu Ungureanu candidat la cea mai inalta functie in stat si…Ponta premier. Filmul alegerilor din acest an ne va confirma daca omul de rand e dispus sa digere si chiar sa sustina un astfel de scenariu. Eu, ca simplu si tanar observator, nu exclud o viitoare colaborare intre PDL si PSD. De ce? Pentru ca istoria ne-arata un izvor comun, o inconfundabila matca fesenista.

Pentru cei ramasi blocati cu masina in zapada, demisia lui Boc e stire din alta dimensiune. Pentru cei care nu au caldura in apartamente, criza financiara ce sperie Europa e ultima amenintare de pe lista. Pentru bunicii care n-au curent sau lemne, ACTA nu exista. Pana si noi, cei care am mers azi catre munca, ne-am ferit obrazul de gerul aprig din partea asta de lume, fara ca macar o secunda sa ne fulgere mintea catre problemele din Siria sau Iran.

De cateva zile avem o alta viteza decat cea impusa de televizor si parca e un ritm mai aproape de ceea ce putem suporta. Ne-ajunge povara aceste ierni grele si nu mai vrem sa fim contemporani cu-atatea transformari. S-au multiplicat news alert-urile si codurile! De peste 20 de ani suntem cobaii si prizonierii unui timp meschin. De 20 de ani orbecaim si nu stim daca tara asta mai are o destinatie precisa. Toata lumea a crezut ca o sa ajungem acolo, la viteza normala de trait, mult mai repede.

***

Am facut un experiment. Pe timpul si rabdarea dumneavoastra: la sfarsitul saptamanii am lasat pe Vox doua texte. Distanta intre ele a fost de doar cateva ceasuri. Un text pendula in jurlul lui Crin Antonescu, celalalt in jurul mezinei Elena Basescu. Ambele au avut reactii, ba unele au fost chiar vehemente.

Am testat doua abordari si am obtinut din partea celor care comentau acelasi tip de pozitionare. Intai se-ataca textul, apoi autorul si-apoi comentatorii isi consumau propriul lor duel. Nu castiga nimeni ci doar se descarca ura. Din toate directiile! Concluzia experimentul este aceea ca orice opinie este aruncata in groapa leilor din cele doua tabere (fanii puterii si fanii opozitie) Vehementa lor, ura si chiar violenta de limbaj imi sugereaza ca e vorba de lei tinuti in captivitate, de lei raniti si nemultumiti de ceea ce e in jurul lor.

Ambele tabere ascud frustrari si nici o opinie nu le rezolva drama. Desi ataca si chiar se musca intre ei, acesti lei sunt frati, adica romani. Un ceva intretinut de noi toti i-a facut pe oameni sa uite de legatura lor, de miza convietuirii intre aceleasi granite.

Sa-mi fie cu iertare dar nici Crin n-are prestatie si prestanta pentru cea mai inalta functie in stat, dar poate sunt eu prea pretentios. Nu-l identific pe actualul lider PNL cu vreo importanta realizare politica si nici cu vreo puternica izbanda civica. E vocal dar isi risipeste minutele de expunere pentru a face zgomot. Desi e presedinte de partid, Crin nu este o figura de calibru. E doar o persoana mai cunoscuta din valul politicienilor post-decembristi. Nu s-a remarcat in afaceri dar nici n-au cazut rafturile librariilor de volume cu semnatura lui. Pe scurt, nu e un varf al vreunui domeniu.

Mie la acest moment Crin nu-mi spune nimic. La adapostul frazei in care evoca o Romanie de bun-simt, viitorul candidat nu pare sa aiba un plan pentru mine ci unul numai pentru el si uselistii lui…Vreau sa va spun ca imi este ciuda pe faptul ca acest tip de politician pare ocrotit si poate chiar o fi sustinut de presa ce critica puterea. Eu unul n-am sa mai votez oameni care s-au consumat si scaldat in politica ultimilor 20 de ani. Crin e unul dintre ei. Si daca pierde si urmatoarele alegeri o sa ajunga un personaj bun de scos din circuitul politic.

Mie imi place fata asta! Vorbesc serios si fara nici o urma de rea intentie. Vad in ea un viitor ministru al Educatiei! A sosit momentul sa renuntam la experimente de tip Marga si sa facem scoala dupa modelul si viziunea unui europarlamentar tanar si de succes. Va rog sa nu radeti si sa va stapaniti invidia! Sunt primul care isi face temele si imi permit s-o citez: “Tinerii s-au îndreptat în număr mare către universități, ceea ce a dus la o inflație de diplome, mai ales în domenii ca Drept și Economie. Nu spun că este un lucru rău, dar uneori e nevoie de muncitori ca tâmplari, electricieni, instalatori și nu-i mai poți găsi astăzi în rândul populației tinere. ”

E o patura sociala interesanta, o patura care tine multora de cald. Sub ea s-au pitit fara jena televiziunile, ziarele si site-urile lor, politicienii si chiar marile magazine. De fapt, e un soi de batalie apriga pentru aceasta placa tectonica extrem de activa, care consuma orice si oricum, deloc selectiv.

O promotie la un ulei de duzina darama peretii unui supermarket de provincie. O ultima campanie electorala s-a disputat cu politicieni refugiati la Etno tv. Spatiul site-urilor de stiri sau cel al ziarelor online e cucerit de monden ieftin, din gama Bianca lu’ X sau Y. Topurile de “cele mai citite” tradeaza acest reflex pervers de a consuma junk news. La tv, am observat cu totii, se-aluneca tot spre aceasta tactica cinica cu diaconesti multiplicati, cu puii mei, nore, concubine, asistente si tot spectrul de glume de la chefuri obosite. Nu s-a tabloidizat consumul, ci oferta!

Nu o sa las acest text sa alunece inspre o pledoarie pentru valoare si meritocratie. E tarziu! Deja sunt educatoare dezbracate pe facebook si profesori care-si cumpara tabloide la intrarea la metrou. Deja am exportat “succesuri” la Bruxelles. Deja s-au scurs imaginile cu impostori care voteaza la doua maini, care fac alergie la decenta sau se impiedica in limba romana.

Comparam mai devreme “Romania de la pagina 5″ cu o placa tectonica. Cu cat se urca mai multa lume pe ea, cu-atat se scufunda mai repede. Fara sa fiu oracol, specialist in previziuni antropologice, ma intreb daca aceasta deplasare e in stare sa produca unde de soc, in societate. Un cutremur de mici dimensiuni pare sa se fi produs deja, cu epicentrul in Piata Universitatii. E posibil insa ca si aparatele de masura “de la centru” sa fi fost livrate cu defect, de firma de apartament, invingatoare la o licitatie trucata. Si oricum nimeni n-are timp de stiri serioase caci iata, in acest moment, mi se sopteste in casca, Iri se zbate printre protestatari…

(textul este disponibil si pe blogul personal)

Stire pozitiva:

Marian Vanghelie va da inapoi capela familiei generalului Iacob Lahovary din Cimitirul Bellu. Acest anunt a fost facut public de insusi primarului Sectorului 5, in direct la Radio Guerrilla, in timpul emisiunii lui Liviu Mihaiu.

Asculta mai multe audio Incredibil

Film

Comentariu:

Cu ceva timp in urma scriam pe voxpublica despre ziarele din Romania, ziare care, in opinia mea, semnaleaza in van o serie de nedreptati, acestea nefiind luate in seama:

“Omul dat la ziar că a fraudat sau că şi-a băgat neamu’ pe funcţii la stat nu-şi bagă capul în pământ de ruşine, kilometrul de autostradă plătit de 5 ori mai scump nu crapă nici el cu tot cu organizatorul de licitaţii, miniştrii nu demisionează, primarii nu-şi cer scuze. Nimeni nu e responsabil deşi toată lumea are o replică. Nimeni se se simte dator cu o explicaţie sau cu o demisie deşi s-au scris pagini greu de contestat.

Câinii presei latră, hârtia rămâne scrisă iar viaţa de deasupra ştirilor nu se schimbă(…)”

Gestul lui Vanghelie, care a decis sa-si repare greseala, in cazul extrem de delicat al mormintelor unor eroi din cimitirul Bellu, ma pune in usoara dificultate si ma arunca in apele naivitatii facandu-ma sa mai sper si in mici victorii ale presei, in mici momente in care (se) schimba ceva in bine.

Stirea de mai sus, scrisa cu rosu, este cat se poate de autentica si imi este confirmata din cel putin trei surse. (Detalii aici, aici si-aici) Si cu toate astea, pare greu de crezut ca intr-o Romanie care abunda in nefiresc, in golanii si marlanii, sa-l gasesti tocmai pe Vanghelie facand un gest de aplaudat si anuntand ca o sa repare o greseala semnalata de presa.

Pentru Adevarul – care a sustinut o campanie de presa si pentru Radio Guerrilla – care a iesit in strada pentru a sensibiliza autoritatile, faptul ca Vanghelie va da inapoi capela familiei generalului Iacob Lahovary este o victorie. O victorie care contrazice nu doar parerea mea despre lipsa de reactie din spatiul public la diverse articole revoltatore ci si mult mediatizatul document, ce a ajuns recent la CSAT, conform caruia presa ar fi o amenintare la adresa sigurantei nationale.

Pana la urma, chiar daca exagerez putin, intamplarea cu Vanghelie, ne este tuturor un exemplu. Un exemplu care ne arata ca societatea romaneasca are nevoie de o presa activa si implicata, de o presa responsabila si apta sa ne pretinda tuturor corectitudine si bun simt.

Mihaiu a vorbit in ziua aia cu foarte multa lume din radio. Repet, fierbea! “Ba, daca ne-ar vedea stramosii nostri ar iesi din mormant ca aia din clipul lui Michael Jackson si ne-ar strange de gat!” Hmmmm, avea dreptate. In cateva ceasuri am inceput sa discutam (cam 5-6 persoane) mult mai serios pe marginea articolelor din Adevarul. Nu mai insist asupra faptelor prezentate.  As insista pe faptul ca luandu-ma pe mine ca exemplu te intrebi cum dracu, in 20 de ani de democratie, n-am deprins in cel mai sanatos fel cu putinta obiceiul de a-mi striga revolta.  Nu stiu cum si de ce dar eu m-am trezit  ca fac parte (si-aici Mihaiu are dreptate), din categoria celor care cred ca tara in care traiesc e greu de miscat, e definitia locului in care nu se schiba nimic. De ce? Ha, ha, parca nu stim noi de ce…

Saptamana asta o sa fie o serie de proteste organizate de cei din Radio Guerrilla. Actiunea nu s-a inventat ca sa-mi arate mie cum se schimba lumea ci ca sa existe totusi un grup care sa strige si sa semnaleze ca s-a mers prea departe cu marlania. Ca trebuie sa avem repere, bun simt, demnitate, onoare si respect fata de eroi. O sa merg si eu. Merg pentru mine si pentru cei care, cu sau fara argumente, mai cred ca ceva se poate face si-aici, in Romania lui Vanghelie. Mihaiu e dintre cei care cred ca se poate!

Si daca stau bine si ma gandesc, cred ca si dumneavoastra ati vrea sa stiti si apoi sa actionati in vreun fel, daca cei ce au furat deasupra au in vizor acum si cavourile si daca, dupa ciolan urmeaza oasele…

Protest

Suntem un grup de jurnalisti de la Radio Guerrilla. Si oameni pentru care conteaza cum se moare si cum se traieste in Romania, simpli cetateni care vor sa-si ajute istoria si Patrimoniul National sa nu dispara. Am citit stupefiati anchetele ziarului Adevărul prin care se demonstreaza cum doi fruntasi ai vietii politice romanesti, Primarul Sectorului 5, Marian Vanghelie si senatorul PSD Catalin Voicu au ocupat, construit si profanat in ultimii ani doua morminte-monument ale Cimitirului Bellu, apartinand a doi Generali, eroi ai Razboiului de Independenta, Iacob Lahovary si Ioan Nicolescu Argesanu.

Acest fapt sinistru realizat cu complicitatea Administratiei Cimitirelor ni se pare inadmisibil si revoltator, indiferent dacă esti credincios sau libercugetator, patriot sau nu, socialist sau liberal, daca ai constiinta sau bani, ti s-a taiat sau nu salariu sau daca mai exista sau nu cuvantul ‘onoare’ sau ‘impostura’ in dictionare…Ne gandim doar ca ceva trebuie sa ne mai ramana din trecut, eroi si modele dupa ce coruptia a scos si monumentele nationale la mezat in folosul ‘inaltilor’ functionari publici!

Radio Guerrilla

p.s. Maine (marti) vom fi de la 11.30 in fata Primariei Sectorului 5. Poimaine, de la aceeasi ora in fata Ministerul Apararii, apoi la Ministerul Culturii si vineri in fata Arcului de Triumf.  Detalii despre protest gasiti aici, aici si aici. Mergeti si voi?

Sinistra intrebare, nu? Insa, ea, intrebarea, nu este nici pe departe atat de sinistra pe cat reuseste sa fie raspunsul: DA, dupa ciolan, acum si oasele! Raspuns sec si cinic, ne este furnizat de o societate care si-a ratacit reperele morale. Repet, dupa ciolan, urmeaza si oasele!

DA, in Romania este posbil ca eroii nationali sa fie nu doar ignorati, ci e posibil ca osemenintele lor sa fie chiar aruncate aiurea, pentru a face loc mortilor unor staruri politice cel putin dubioase. Pana acolo a ajuns tupeul unor personaje care – vorba lui Liviu Mihaiu – sunt setate doar pe conjugarea practica, numai practica, a verbului “a avea”.

Vanghelie şi-a băgat morţii în cavoul familiei Lahovary – Ca şi prietenul său arestat, Cătălin Voicu, Marian Vanghelie îşi înhumează rudele la Bellu, în criptele unor personalităţi de seamă ale României. În capela familiei fostului ministru de Război şi al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary (1846-1907), se odihnesc acum două rude ale primarului sectorului 5, Marian Vanghelie(…)

În capela de la Bellu, blazonul familiei Lahovary este încadrat acum de crucile bunicului lui Marian Vanghelie, Niculae Constantin şi a unei alte rude de-a sa, Liana Bojan – ARTICOLUL INTEGRAL PE PAGINA DE NET A ZIARULUI ADEVARUL

Adevarul merita felicitari pentru perseverenta si verticalitatea cu care a abordat subiectul. Mai mult, ziarul ofera si reactia halucinanta a lui Vanghelie la cele descoperite de gazetari: “Asta-i viata!”

Primarul sectorului 5 a recunoscut că şi-a înhumat rudele în cripta generalului Lahovary, dar crede că nu a făcut „nimic imoral“. Marian Vanghelie spune că a cumpărat Capela Lahovary, dar de fapt a primit-o prin donaţie, în 2008, de la subordonatul său, Niculae Cristea, directorul Pieţelor din sectorul 5.

Lui Marian Vanghelie (42 de ani) nu îi este ruşine pentru fapta comisă: înhumarea rudelor sale în capela familiei unui general, Iacob Lahovary (1846-1907), care a luptat pe front pentru Independenţa României, la 1877.

Scriam si pe blog, Adevarul reuseste foarte bine sa puna fata in fata  biografiile celor doua personaje:

NOTA:

Impreuna cu colegii de la Radio Guerrilla am ajuns la concluzia ca randurile si intamplarile de mai sus nu pot fi ignorate, fara nicio reactie. Ceva trebuie facut. Cineva trebuie sa strige si sa se revolte!

-va urma-

Solidaritate,  din partea lor, cu plebea, nu exista! Daca ar fi existat nu se ajungea aici.

Sa-ti donezi salariul pe o luna, pe doua sau pe zece este, scuzati-ma, o frectie, care nu se intinde pe spinarea a milioane de romani. Sa fim seriosi si sa-ncercam sa dormim bine la noapte, nu visand la un telefon surpriza din partea premierului-zana, dorinc sa ne-anunte ca ministru X sau secretarul de stat Cutare si-a donat X5-ul pentru ca sa ne putem plati noi intretinerea.

Solidaritate? Pai tocmai au fost taiate framiturile pretios intitulate ajutoare sociale. Ajutoare acordate, intuiesc, celor ca nu au. Dar poate ca mamele, somerii si pensionarii AU si nu stim noi. Cat valoreaza deci, in posete de ministru, solidaritatea?

Solidaritate? Ipocrizie inmultita cu zeci de mii de comisioane si de lefuri grase din consiliile de administratie, cu licitatii trucate, cu foduri deturnate, la care adunam, doar ca sa ne facem in ciuda, nestemate rude aranjate pe viata in ministere si agentii.

De ce nu cred in latura sensibila a politicianului autohton?

Pentru ca ma uit la reactia lor la proteste. Si daca ma intrebati, eu sunt pentru manifestari si scandari, pentru revendicari juste.  Asta in ciuda faptului ca sunt sceptic in ceea ce priveste darmarea zidului in spatele caruia se-ascund demnitarii de azi. Granita ce ii separa pe protestatari de cei care propun solidaritate e Zidul Preaplinului,  e tocmai expersia nesimtirii lor in a acumula.

Simbolul e gardul de beton, masiv, si sfidator de inalt al unei vile de ministru/senator/deputat. Si gardul asta imparte in doua o Romaniei a contrastului. Suferinta si impozite pentru cei din strada. Banii, afaceri, smenuri, combinatii si bunastare pentru cei de dincolo. Gardul asta, repet, nu cred ca-l mai putem darma. Zidul Preaplinului a crescut timp de 20 de ani si dincolo de el se afla niste indivizi care nu stiu a conjuga verbul a avea decat la persoana intai. Altfel, nu-mi explic tupeul de a propune ceva de genul, reduceti voi ca poate o sa dam si noi…din solidaritate.

La final, o scurta paranteza: mi-a povestit o colega, initiativa laudabila de a le da noi un banut, numai sa plece. Nu vor pleca! Vor lua doar banii!

Stiu asta si sunt covins ca n-am cum sa gresesc. Pe cei care fac apel la solidaritate, de dincolo de Zidul Preaplinului ii stiu, ii vad la televizor, ii citesc in ziare. Am crescut practic impreuna, despartiti doar de acest zid. Si ei, si zidul imi inspira orice, numai solidaritate nu!

Întâlnirea matinală cu presa scrisă înseamnă şi-o permanenta ciocnire frontala cu tot ce înseamnă România. Categoria aceasta, a ştirilor cu “despre ce se întâmplă în Romania” îmi este zilnic instrument de lucru, pretext de glume şi lamentări. De câte ori arunc în aer ştiri ce semnalează nefirescul de la noi, vreau să le dublez efectul, să le strig în piaţa publică, în aşteptarea unor consecinţe.

După mine, reacţia publică la aceste ştiri e foarte importantă. Ea ne oferă imaginea puterii scriituri din ziar şi-a presei în general. 99,9 la sută din ştirile care ne relatează aspecte legate despre ce se întâmplă în România sunt revoltatore. Probleme în sănătate, corupţie în justiţie, confuzie în educaţie, lipsă de bani sau viziune în infrastructură, incompetenţă în administraţie etc. Şi-n fiecare zi, sunt zeci de exemple…cu nume, cu fapte şi cu poză mare pe prima pagină.

Efectul? Nul! Nimic! Zero!

Omul dat la ziar că a fraudat sau că şi-a băgat neamu’ pe funcţii la stat nu-şi bagă capul în pământ de ruşine, kilometrul de autostradă plătit de 5 ori mai scump nu crapă nici el cu tot cu organizatorul de licitaţii, miniştrii nu demisionează, primarii nu-şi cer scuze. Nimeni nu e responsabil deşi toată lumea are o replică. Nimeni se se simte dator cu o explicaţie sau cu o demisie deşi s-au scris pagini greu de contestat.

Câinii presei latră, hârtia rămâne scrisă iar viaţa de deasupra ştirilor nu se schimbă. Blestemată buclă! Mâine va fi la fel: un parvenit politic va face trafic de influenţa, un băiat deştept va truca o licitaţie, zece mii de boi se vor încolona cu orele pe un drum neterminat şi-un tren se va topi efectiv, mergând atât de molcom în drumul către mare.

Va întreb acum pe voi: ce s-a alterat mai rău în România? Libertatea presei sau puterea ei de a (ne) schimba în bine?

“We need to get people home”

E vorba de oamenii, care într-un fel sau altul trebuie informaţi şi ajutaţi să ajungă acasă. Vă vine poate greu să credeţi, dar pe-afară autorităţile (în diverse forme şi formule) îşi ocrotesc cetăţenii. Ştirea ne-arată clar că e şi-o chestiune de PR, ca în situaţii de forţă majoră, statul să-şi arate şi mâna cu care sprijină, nu doar braţul colector. Pe-aici şi presa vorbeşte de câte un ministru, folosind apelativul “Lord”, titlu care obligă la prestanţa.

Stăteam şi mă întrebăm dacă în România e cu putinţă să simţim că avem pe cine să ne bazăm. Să trăim cu impresia că cineva e totuşi, în caz de urgenţă, la dispoziţia noastră. Că s-a depăşit stadiul de lăcomie, apetitul pentru combinaţii şi s-a trecut la preocuparea pentru binele celor ce formează şi susţin comunitatea.

Răspunsul e-n ştirile de la noi. Nimeni nu e Lord sau Sir! Reflexul şi cutuma de a fi aproape de cetăţeni, la dispoziţia lor adică, abia îl deprindem. Şi dacă, aşa cum spuneţi, ziaristul/televizorul nu-l mai credeţi, mergeţi în aeroporturi.

Să ne înţelegem, n-am scris un text de ocară şi nici n-am de gând să dramatizez. Văd şi ştiu că sunt şi aici încercări timide. Suplimentăm nişte garnituri de tren, înfiinţam un tel verde şi un comitet de urgenţă, cât să prindem două-trei jurnale de ştiri. Suficienţa şi poate chiar ineficienţa acestor gesturi işi au explicaţia în felul nostru de a fi. Sunt ani buni de când, noi toţi ne micşorăm pretenţiile, acceptând şi alimentând relaţia uşor complice, stat-cetăţean, cu greşeli de ambele părţi.

M-a revoltat, spre exemplu, inconsecvenţa colegilor mei din tv care, chiar şi scuipaţi în direct, au continuat în a-l mediatiza pe protagonistul acelui moment grobian. Şi ăsta e doar un episod din zecile de momente în care televiziunile şi oamenii din media ar fi trebuit să reacţioneze în spiritul conservării bunului simţ.

Boicotul lui Boc şi al altor pedelisti, care au căpătat chip nu prin fapte ci prin dat pe sticlă, inclusiv la Realitatea, poate fi perceput ca un act stupid, nedrept, dureros, ba chiar usturător. E, cum zic comentatorii, ocazia care se răzbună tocmai printr-un gol din ofside, în minutul 90. E ultimul lucru la care te astepţi. Astăzi însă, mie nu-mi pare o dramă că nu-l mai vedem pe Boc la televiziunile de ştiri. Actualul premier nici nu se mai califica pentru aşa ceva. De mult faptele executivului nu mai au valoare de ştire. Informaţiile dinspre cabinet sunt redundante: NU E ADEVĂRAT CE SE ZICE LA TV, nu sunt şomeri, nu e criză, ţara o duce bine! În plus, ar mai fi un aspect: cel de ţinută, de blazon. Cei de teapa lui Boc sunt, îşi dau şi ei seama, cam de Etno, de OTV. Acolo e publicul care îi înţelege, sau din contra, care nu se mai oboseşte să-i înţeleagă.

Mergând cu imaginaţia pe o distanţă egală cu durata boicotului de partid, cred că putem distinge elementul care pierde clar la capitolele imagine şi comunicare.  In schimb, Realitatea şi Antena3 pot învăţa ceva din proaspăt infaţisatul scandal al boicotului. Pot învăţa să fie mai selective, să-şi schimbe filtrul nu doar la nivel declarativ. La ştiri s-ar putea institui regula “Nu orice şi nu oricine!” iar Boc ar mai prinde spaţiu televizat la desene animate şi la rubrica No comment!

p.s. Dupa ce am terminat acest text am realizat că o nebunie precum această tactica a boicotului genereaza talkability si expunere chiar si-n acele medii pe care premierul simpatic le-ar fi ocolit. Frumos, nu?

Dacă eşti turist (culmea!) sau pur şi simplu în trecere, vei crede că fosta cetate şi capitală e captivă în Evul Mediu. Intrarea dinspre Bucureşti e o ruşine. Gropi, cratere, crăpături, plombe sparte iar gropi, iar cratere etc. Străzile oraşului păstrează şi ele tradiţia şi-l trimit pe şofer direct la istorie şi la vremurile când nu se inventase asfaltul. Nu exagerez! Ruinele Curţii Domneşti sunt umilite de ruinele unei infrastructuri dezastroase.

Am fost de sărbători acasă, prin Târgovişte şi mi-am găsit oraşul înfrânt şi cufundat într-o uriaşa groapă din carosabil. Străzile şi străduţele nu mi-au mai fost prietene cochete, care să mă îmbie la promenadă ci balauri cu 7 capete şi dinţi de beton. Aceşti balauri m-au atacat şi-au vrut să muşte cu cruzime din autoturism. A fost groaznic!

Repet, nu exagerez! Sper că îmi este îngăduit strigătul şi bine înţeles gestul de patriotism local. Simt nevoia să va avertizez şi, în 10 rânduri, să-mi plâng oraşul natal de milă. E oraş martir, măcinat de-o boală de care nu suntem străini.

Era fieresc să apară şi oboseala căci în intervalul dintre două campanii electorale se întâmplă destul de multe păcăleli. Profesorii, de exemplu, au şansa de a fi contemporani cu cea mai ruşinoasă şi proastă glumă, cu atingere directă la portofel. Şi nu sunt singurii. Sunt destule alte întâmplări care vin în sprijinul teoriei inflaţiei de păcăleli dar ne lipseşte spaţiul pentru astfel de amănunte.

Şi-n contextul acesta, ce facem noi de 1 aprilie? Lucruri serioase…Verificati site-urile agenţiilor de presă şi-a ale televiziunilor de ştiri şi o să vedeţi că nu prea e rost de voie bună. Din contră, la întreg, ştirile oferă o imagine spectaculos de sumbră. Să nu uităm ce-au văzut bucureştenii în dimineaţa de 1 aprilie: au văzut cum s-a dus dracului transportul în comun de suprafaţă. Au văzut siluete umane care, din reflex, mărşăluiau pe linia tramvaiului 41, traversând a pied Podul Grant. Au trăit ceea ce chiar n-aveau chef să trăiască, în nici o zi din an.

Greva de la RATB se înscrie deci, cu brio, pe lista nominalizărilor la categoria lucruri serioase petrecute tocmai de 1 aprilie. N-a fost păcăleală! Nici vorbă deci de vreo glumă de autobază. Dimpotrivă, un protest spontan care a dat Bucureştiul peste cap.

Nu va trece însă mult timp (va promit şi vă garantez!) şi zâmbetul ne va reveni pe buze. De mâine, revin măscăricii din politică şi administraţie, glumele şi păcălelile obişnuite.

În rândurile care urmează, va propun să batem la fund Ora Pământului. Am un plan ambiţios. Vreau să salvez ţara şi poporu-i buimac de poluarea fonică generată de cazul Voicu!

Forţând o comparaţie, v-aş descrie cazul Voicu astfel: un aparat gălăgios şi degrabă consumator de energie, un aparat care bâzâie monoton, de dimineaţa până seara,  în aproape fiecare casă de român, fără a-i aduce acestuia un beneficiu direct.

V-aţi întrebat vreodată câtă energie şi câte resurse rispim pe-acest caz? Avem aşa (într-un calcul estimativ): curent electric pentru transmisiile live, plus energie electrică pentru monitoarele, televizoarele şi reflectoare televiziunilor. Decor pentru talk-show-uri, combustibil pentru deplasările reporterilor, camere, casete şi cd-uri, dvd-uri şi mini dv-uri. Spaţiu pe satelit, baterii pentru microfoanele văzute şi nevăzute, pixuri şi reportofoane, hârtie de transcris stenograme, cerneală corectoare pentru aceleaşi stenograme, hârtie de ziar, telefoane şi videotelefoane. La toate acestea se-adaugă: facturile noastre la internet şi cablu, lcd-urile, plasmele şi televizoarele uitate în priză, pe un canal de ştiri, timpul nostru liber şi starea psihică din serile de după job.

E mult sau e puţin?

Bizar este, în toată această schemă a risipei de timp şi energie, că suntem hipnotizaţi, electrizaţi, naivi şi neinstruiţi pentru a acţiona butonul de deconectare. Pentru binele nostru şi-al mediului în care trăim, ar trebui să învăţam să fim eco-responsabili nu doar cu mediul ci şi cu media.

Mi-a povestit un prieten că la OTV era o seară dintr-acelea cu Dan Diaconescu în direct. Omul îşi vedea liniştit de emisiune. Pe măsură ce show-ul a înaintat în noapte, cadrele erau din ce în ce mai generoase cu invitaţii. Logic, intuiesc eu! Precis era o dezbatere aprinsă între nişte aspirante la categoria vedetă-porno.

Şi-acum vine partea faină: spune prietenul meu că, la un moment dat, la televizor a apărut Dan Diaconescu…tuns. Da, tuns! Senzaţional!?

Concluzii sunt multe. Se poate vorbi despre viaţa din televiziune, despre sacrificiul uman, despre profesionalism şi perfecţionism în tv-ul autohton dar şi despre momentele ilare din această zonă.

Eu nu aş risca vreo concluzie. Asta şi pentru că vreau sa vă intreb: Sa fie oare adevărată această întâmplare?

Dar vai, ce îmi este dat să văd edile? Sunt vorbe goale cele de mai sus!? Am văzut cum te plângeai că “latra presa” că-s drumurile proaste, că este haos în trafic, că urbea-i un şantier, că eşti naiv, ba chiar neinspirat. Aiurea! Dacă e adevărat, la ce bun te-ai mai cerut ales?

Să-ţi povestec o fază. Eram mai zilele trecute, aici în Bucureşti, pe la pasajul din Drumul Taberei, la Lujerului şi admiram mersul lucrărilor. Mi-am aminti de-o vorba de-a voastră, de-a oamenilor. Viteza melcului! Mi-am zis că nu se poate aşa ceva, edile! Se lucra la ciocănel, româneşte, unul bătea în perete alţii 4 îl ţineau de vorbă.

Bă edile, tu ştii unde vine pasajul Lujerului? E pasajul despre care vorbeai prin vară, citez: „cei care circulă prin pasajul Lujerului o fac pe riscul lor. Nimeni nu l-a consolidat în ultimii 20 de ani”. La vremea aceea, mi s-a părut cea mai aiurea declaraţie a unui reprezentant al administraţiei. Bine totuşi că spuneai adevărul!

Ideea e aşa: azi suntem pe finalul lunii martie, în 2010. Eu sunt tot aici în pasaj şi lucrările nu par să avanseze. Îmi vine să mă pitesc în casa-mi din dotare şi să râd de fiecare data când trec în vitează pe lângă vreo maşină. Cam umilitor pentru ei, şoferii, ca oile stau cu orele pe o singură bandă, sperând să ajungă la următorul blocaj din intersecţie. E trist, bă edile…

Ştii ce e trist? Mă supără că nu pot face pe hârtie toate calculele. S-adun înjurăturile, orele pierdute la dus şi la întors, benzina consumată, noxele, stresul, ulcerul şi, fireşte, ciocănelele care bat agale în pereţii pasajului, în ciuda şoferilor şi-a tuturor promisiunilor electorale.

La asta mă gândeam, la cum a reinventat şi umilit administraţia Capitalei viteza melcului. La Lujerului!