Dacă intrați pe site-ul nostru, veți descoperi cîteva aspecte inedite ale răutății umane. Mai mult frînturi, decît bucăți definitive de adevăr. Participanții la discuții (în acest mediu inocent al www-ului) sînt atent selectați și invitați în a‑și exprima opiniile. Pentru astăzi, vă oferim o avanpremieră a chat-room-ului nostru – vor performa la taste Lordul Darth Vader, cel care a optat pentru latura întunecată a forței, Robert Louis Stevenson, jekyll-și-hyde-ul de serviciu, Michael Jackson, în ipostaza de victimă a răutații celorlalți și, nu în ultimul rînd, laureatul Jeffrey Young, un psihoterapeut de succes care ne invită să ne reinventăm viața.

2. in the chat-room

user ID Darth Vader – răutatea înseamnă acces la putere. Optez pentru răutate pentru că răutatea îmi dă o infinitate de posibilități de acțiune. Latura luminoasă a forței este monocromă – nu poți să fii bun decît într-un număr limitat de feluri…

user ID R.L. Stevenson – există un nucleu de adevăr în ceea ce spuneți, Lord Vader. Curiozitatea asupra acestui fenomen m-a făcut însă să reduc răutatea la o trăsătură interioară, o forță tenebroasă pe care avem obligația să o ținem în frîu cu orice preț. A opta pentru răutate deschide o cutie a pandorei însă. Infinitatea acțiunii duce inevitabil la dezonoare și suferință.

user ID Michael – cei buni ajung să culeagă roadele răutății celorlalți. Răutatea stă la baza războaielor, a neglijenței față de aproape, răutatea generează răutate…

user ID Darth Vader – dimpotrivă, tinere domn, răutatea este un factor de ordine. Universul are nevoie de această energie creatoare, tocmai pentru că bunătatea este statică. N-ai rezolvat nimic afișîndu-ți ostentativ bunătatea, iar în final ai reușit să te definești prin răutatea celorlalți. Există un sens în întunecime.

user ID Jeffrey Young – cred că această discuție degenerează – răutatea nu este o trăsătură, este mai degrabă un răspuns. Mi-e și groază, ca profesionist psi, să scriu sau să pronunț cuvîntul răutate. Această polarizare de trăsături nu este caractersitică profesiei mele. Noi vorbim de răspunsuri și nu de însușiri. Ceea ce voi numiți răutate este în esență un răspuns maladaptativ.

user ID R.L. Stevenson – da, aceasta este și concluzia mea. Răutatea este nebunie. Este un demon intern care are nevoie de controlul rațiunii.

user ID Jeffrey Young – cred că m-ați înțeles greșit. Răutatea nu este nebunie. Într-un fel, nici măcar opțiune, cum propovăduiește Lordul V. Răutatea, ca și comportament și intenție în același timp, este rezultatul unei sinteze schematice a interacțiunilor noastre precoce cu părinții sau cu cei care s-ar presupune că ne poartă de grijă în copilăria mică. Sînt rău pentru că nu știu să răspund realității în alt mod, pentru că, la limită, mi se limitează prin experiență posibilitatea de a fi bun.

user ID Michael – experiența mea precoce, după cum spui tu, Doc, m-ar fi recomandat să fiu rău. Să fac rău. Eu am stat ca o stîncă, însă, în fața răutății…

user ID Darth Vader – doctorul atinge aici alte coarde sensibile decît propriul tău destin, cîntărețule. El îmi spune mie, unui conducător, că puterea de a face rău – sau nu – este înscrisă deja într-un scenariu de supraviețuire a identității mele, înainte de a opta conștient pentru asta. Aceasta mi se pare o mare porcărie. Răutatea este un forță exterioară mie, un val pe care pot să mă arunc precum surferii pe plajele havaiene, iar dacă am abilitatea de a nu pica de pe placă a rămîne pe acest val devine un scop în sine.

user ID R.L. Stevenson – mă scuzați, domnilor, dar această discuție mă disconfortează. Răutatea este o trăsătură care necesită vigilența rațiunii noastre. Domnul Hyde, dezgustător și brutal, sălășluiește în fiecare dintre noi, iar moment de moment noi sîntem datori să nu-l chemăm spre întrupare. Răutatea din noi, atunci cînd este dezlănțuită, e vizibilă pentru ceilalți, generează repulsia laturii onorabile din noi și din alții. De aceea îi spun nebunie, amenințare la adresa sănătății noastre mintale.

user ID Jeffrey Young – în primul rînd, n-aș vrea să-i creez anxietăți Lordului Vader. Accesul lui la propriile emoții este minimal, odată ce a ajuns la concluzia că răutatea lui absolută îl protejează de abandon. A răspuns cu cea mai bună variantă la o amenințare funciară, aceea de a pierde iubire. Pot să-i înțeleg destinul, chiar dacă îi condamn faptele. În fond, aceasta este limitarea mea ca psihoterapeut. A înțelege nu are nimic rău sau bun în sine. Pe de altă parte, Hyde nu este un dublu înfricoșator, ci colecția noastră de experiențe de neiubire și de vulnerabilitate. Din păcate, nu rațiunea îl ține în frîu, ci o istovitoare încercare de reparație a unor experiențe emoționale precoce.

user ID Michael – haide, Doc. Nu ne mai ține prelegeri. Monștri precum Vader îi găsești replicați în orice politician, în orice paparazzi care trăiește și face bani din propria răutate. Ești perfect incapabil, împreună cu colegii tăi, să repari o societate și am îndoieli că ai putea repara un individ. Răutatea poate fi stîrpită în masă, dacă toți cei care vrem binele am face un nesfîrșit lanț iar energiile noastre ar vindeca lumea.

user ID Jeffrey Young – n-am spus în nici un moment că sîntem polarizați în răi și buni. De aceea e improbabilă soluția unui lanț al bunătății. Răspunsurile noastre la realitate sînt în permanență influențate de context, de experiență, de retrăiri. Trăsăturile pure sînt mai degrabă dovada de rigiditate schematică, de reproducere inistentă a aceluiași model – scuze, lord Vader, dar nu m-am putut abține! Din păcate, nu putem fi buni sau răi pînă la capăt decît dacă sîntem rigizi și predicitibili în răspunsuri.

user ID R.L. Stevenson – dar dincolo de asta, majoritatea dintre noi au putința de a recunoaște răutatea. La noi sau la ceilalți. Știu că Lordul Vader e rău pentru că face rău. Pentru că îi simt răutatea în fiecare respirație. Din păcate, aceasta îmi inspiră și un oarecare respect, cu care nu mă pot împăca. Așa cum nu mă pot împăca cu faptul că eu însumi conțin răutatea în mine.

user ID Michael – am dat multe log-out-uri la viața mea, dar pe ăsta îl dau mai degrabă confuz. Răutatea este a celorlalți, răutatea este în pozițiile voastre contrare, în lipsa de simplitate a lumii.

user ID Darth Vader – răutatea stă în egoismul artistului care-și face bagajele și pleacă pentru că lumea nu arată ca un Neverland. Poziția mea rămîne fermă, răutatea este o forță ordonatoare.

User ID Jeffrey Young – dacă aș spune că înțeleg punctele voastre de vedere, m-ați acuza de superioritate. Meciul este nul, domnilor. Am răspuns fiecare dintre noi cum s-a priceput mai bine. Cum l-a împins experiența sa precoce să o facă. Răutatea este a părinților părinților noștri. Și bunătatea la fel…

…. connection timed-out

3. disclaimer

Opiniile exprimate pe acest site nu sînt în mod neapărat ale Uniunii Europene. Ar fi o răutate să spunem că am inventat ceva, dar nu ne putem abține. În loc de concluzii, invităm alte nume mari să continue dezbaterea.

Scriu pentru a vă spune că în campania asta am primit cel puţin trei-patru cereri de a vorbi din-punct-de-vedere-psihologic despre vreun candidat sau altul, sau despre toţi la un loc. Și cu siguranţă nu sînt singurul. Sînt colegi de-ai mei care, în trecut sau poate chiar acum, s-au lansat în radiografii şi profiling-uri de politicieni. Foarte cool. Toate solicitările pe care le-am primit le-am refuzat pentru că 1) nu-i ştiu personal pe domnii ăia care candidează la cea mai înaltă (şi rîvnită?) funcţie în stat – deci nu ştiu cum a fost cu mămicuţa dumnealor, de unde şi-au extras ei seva simpatiei pentru putere, ce nesiguranţe sau ce atuuri de personalitate au şi 2) chiar dacă aş şti, ar fi profund ne-etic să divulg.

Ca urmare, mă bag şi eu în seamă de la rasul asfaltului, privindu-i pe domnii candidaţi nu cu un ochi expert, ci cu lentilele de cetăţean obişnuit, uşor confuz de faptul că menajeria candidaţilor e mai agitată ca niciodată. Vă dezamăgesc, deci, şi nu vă dau profilele. Nici măcar nu am făcut profilele alea psihologice, pentru că nu înţeleg de ce naiba v-ar trebui. Am băgat un titlu atractiv, v-am făcut din scheme de marketing, mai sînt cîteva zile pînă la alegeri şi voi fierbeţi să vă hotărîţi dacă să votaţi cu Cocofifi sau cu Bălănel, cu Lolek sau cu Goofy, şi cînd colo, profile canci.

De ce naiba aveţi (sau avem, că mă bag şi pe mine în oală) nevoie de profile? De înţelegerea aia cvasi-mistică a Personalităţii cu P mare? E o frenezie în ţara asta spre abuzat psihologi şi psihiatrii să vorbească despre adevăr, de parcă, în substrat, s-ar transmite ideea că ceilalţi sînt prea proşti să înţeleagă vreo iotă din oameni. Ei bine, eu mă revolt la ideea asta. Am cunoscut nenumăraţi oameni care s-au dovedit profileri mai buni decît mine, care au cules informaţiile despre comportamentele lui X şi au tras concluzii foarte nuanţate. Unii dintre ei mai fac comentarii prin ziare sau prin bloguri. Mulţi dintre ei nu pretind că deţin adevărul, ci doar că îşi exprimă o opinie. Cred că aceştia ar trebui luaţi mai degrabă în seamă.

Eu, ca profesie, dacă mă pun să vi-i disec, m-aş băga în nişte speculaţii mai nasoale decît vă puteţi închipui. Și nu e un discurs a scăpare, ci pur şi simplu o fentă onestă de a vă transmite, de la înălţimea mareului Psiholog cu P mare, că am încredere mai mult în oameni decît în psihologie. Dacă este să-i votaţi, fiţi voi profiler-ii lor. Că votaţi cu stomacul, cu capul, cu neuronul loialităţii sau al răzbunării, cu nevasta de mînă, cu horinca la creier sau mai ştiu eu în ce ipostaze, bazaţi-vă pe ce aţi înţeles voi din personajul-candidat şi mergeţi la vot. Că s-ar putea să regretăm după aceea (cum mulţi dintre noi au făcut-o în ultimii ani apropos de opţiunea la vot), asta este. Ne mai înşelăm uneori asupra celorlalţi. Cel puţin, ne înşelăm pre limba noastră, şi nu sfătuiţi de un psiholog care începe să vă turuie că el crede că Oprescu este o personalitate accentuată, cluster II în DSM-IV, cu trăsături dis… (mai bine mă opresc, că se face tîrziu şi trebuie să facem linişte, că vine votul şi nu vreau să vă perturb).

Întrebarea care implicit era pe buzele tuturor era aceea referitoare la Românica noastră. Au fost momente bune, în trecut, în care fantasmam să o am pe Românica în cabinetul de psihoterapie, ca şi clientă. Să o ajut să se schimbe. Cam asta s-a întîmplat la TED(x), cu cîţiva terapeuţi pe capul ţărişoarei noastre, propunîndu-şi să expliciteze cauze şi/sau soluţii.

M-am bucurat că tonul nu a fost unul plîngăcios la această şedinţă de psihoterapie. Oameni de succes, inventatori, hartişti, toţi şi-au lăsat elegiacul de-o parte, şi au apăsat pe pedala ironiei sau a soluţiilor simple (pentru că nu poţi s-o tratezi pe fetişoara asta cu smiorcăieli sau cu forţa, potenţialul ei de rezistenţe fiind multiplu şi extrem de complex).

Dirijorul acestei sesiuni, unanim cred recunoscut de toţi participanţii, a fost Bassam – un libanez aterizat în urmă cu ceva ani în ţărişoara noastră şi care s-a hotărît să nu-i accepte miorlăiturile tip pisi şi nici fatalismele ei greoaie şi neproductive. Soluţia lui Bassam este simplă – nu aştepta o lege a bunului simţ sau o soluţie din susul eteric, croieşte-ţi această lege la tine acasă. Fii tu germenele unei schimbări sociale în mic care la un moment dat i-ar putea contamina pe alţii.

Cred că cu toţii ne-am săturat de miorlăituri. De plîngăcioasele comentarii că la noi nu e bine, că nu e civilizaţie, că nu e verde, că e praf, că sînt gropi. Din lecturile mele de psihoterapie, pot să vă spun că smiorcăiala este unul dintre factorii care întreţin depresia, nemulţumirea, fatalismul. Fă ceva să ieşi din cercul smiorcăielii şi vei descopri că e posibil să-ţi fie mai bine. Cam asta spune Bassam.

Ceilalţi nu am putut decît să-i ţinem isonul. Diagnosticul este clar – dacă nu creştem potenţialul asociativ al românilor, rămînem în această stare de bălteală smiorcăită. Cetăţeanul, onorabilul şi revoltatul cetăţean, nu a depăşit încă imperativul “să se facă” – “să se facă drumuri, să se facă ordine, să se facă linişte”. Izolat şi temător să îşi asocieze revolta cu a altuia într-o acţiune care ar putea schimba la firul ierbii cotidianul lui.

Conferinţa a adus în discuţie cîteva iniţiative de a promova asociativitatea la români, acţiunea comună, presiunea de la nivelul cetăţeanului – unele lăudabile, altele mai puţin mobilizatoare (nu vreau să intru în detalii, pentru că ele ar fi inevitabil subiective). Ca o concluzie, însă, aici pare să stea soluţia. Momentan, ca diagnostic de etapă, sîntem mulţi, dar extrem de izolaţi (şi nu neapărat proşti, sper eu!). Există însă nuclee de oameni care vor să îşi pună voinţa în slujba unui ţel comun – să planteze copaci, să salveze copii, să salveze Bucureştiul sau Roşia Montana. Ei sînt oamenii despre care Bassam ne va spune că îşi creează propria lor lege a bunului-simţ. Mi-aş dori ca ei să fie germenele viral care să ne infecteze cu inspiraţie. Cît mai repede cu putinţă.