1. Omul de lume: de Paști, el preferă și servește. O listă de lucruri pronunțate prețios (servește foa gra și preferă fan hoch)
2. Familistul (e de obicei milionar, filmarea se face în mijlocul familiei familistului). Toată lumea vorbește despre ce se întâmplă în familie, iar masa e o surpriză. Se lasă un oarecare suspans, după care, hop stupoare, în familia familistului se servește fix același meniu pascal ca în toate familiile de familiști din întreaga țară. Telespectatorul este lăsat să mediteze cum ar fi dacă, o zi măcar, am putea fi, cu toții, o mare familie.
3. Regionalistul. La el contează accentul, mai puțin ceea ce spune. În general, va dori să puncteze creștinește specificul mândrelor plaiuri din care se trage și pe care nu le-ar lăsa pentru toate bogățiile pământului. E hâtru: “la noi se face așa, nu ca la ăialalți, dar dacă pe ei nu i-a ajutat Dumnezeu cel mare cu minte, n-o să-mi râd de ei, păduchioșii, că e ziua de Paști și-mi fac păcate. ”

Sărbătoarea religioasă este introdusă prin eternul reportaj despre idioții care cred că Paștile au vreo legătură cu nașterea lui Isus. Iar conținutul religios este de fapt conținut etic creștin la nivel de clasă pregătitoare: ce se face și ce nu se face de Paști. După grosolanul post vs. dietă, ajungem la subiectul maxim: înviere vs. îmbuibare. Iar preoții invitați nu spun altceva decât îndemnuri la cumpătare în termeni de nutriționiști. În fapt, senzația este de consum sugarfree, de decofeinizare, de hrană pentru diabetici. O abundență de teme religioase din care s-a extras orice urmă de spiritualitate. Sau redate printr-o grilă de un materialism cinic. Și argumentul subteran (enunțat de câteva ori, totuși): ideea religioasă e cam trecută, sărbătoarea ține de comunitate. Dar, în aceeași logică, de când comunitatea e puțin lucru? De când reîntâlnirea cu părinții e lipsită de spiritualitate? N-ar fi nesănătos să ne reamintim că în explozia fanatismului religios de după 1990 avea și cinismul oficial partea sa de vină.

Avem o serie întreagă de teologi care ar fi putut oferi delicii intelectuale, deschideri spre teme care de Paști și-ar găsi o audiență rezonabilă. Aș fi vrut să îl găsesc pe Teodor Baconschi vorbind despre ce fac îngerii când nu cântă, înainte de a dezbate legătura dintre natalitate și avorturi. Și poate ar face și rating.

Să spui despre The Artist că este un omagiu la adresa Hollywood-ului nu e doar o banalitate crasă, este oarecum echivalentul afirmației că Melancholia (preferatul meu pe 2011) este un omagiu adus astronomiei. O fi, dar asta nu spune nimic despre experiența de a vedea un film mut în 2012. Și nici despre stranietatea descoperirii unei lumi pierdute, a unei estetici directe, fără nuanțe și valoroasă în sine, independent de context. Am ajuns să valorizăm contextul mai mult decât produsul, să răspândim până la refuz prezentarea de tip filmul egal gen proxim minus diferența specifică, sau filmul egal o metaforă, o radiografie, o odă, o satiră, o incursiune în mentalul colectiv (au, încă o radiografie a sufletului feminin!).

Mult mai productiv ar fi să plecăm de la povestea filmului, povestea lui George Valentine (Jean Dujardin). Adică vedeta filmului mut, căzut în dizgrație odată cu apariția filmului sonor. Iar tehnica folosită (film aproape mut, alb-negru) oferă din debut o primă cheie a experienței cinematografice: sensul radical diferit al expresiei film de autor și o dimensiune olimpiană a actorului în filmul mut. Un film care pare construit pentru actor, căci prin repertoriul lui de gesturi se proiecta lumea, realitatea, intriga, metaforele și alegoriile. Se vorbea despre filme cu Charlie Chaplin, cu Buster Keaton, cu Stan și Bran și mai puțin despre radiografii ale vieții orășelelor de provincie sau metafore ale universului interior ale bobinatoarelor cu experiență (pentru alte exemple vezi prezentările candidatelor la Oscar din ultimii ani). Iar actorul principal este principal în cu totul alt sens decât a fost vreodată un actor contemporan, să zicem Tom Cruise ca să nu jignim pe nimeni, actor principal în vreun blockbuster. Și aici apare Jean Dujardin cu jocul lui de sprâncene ritmate și zâmbetul de 64 de dinți. Cum este un film mut și alb-negru, mintea spectatorului va putea să-și imagineze fulgurant cum ar fi arătat filmul cu Tom Cruise în locul lui Dujardin. Apoi să se înspăimânte și să-și revină repede când apare împreună cu Peppy Miller (Berenice Bejo). Asta arată cam cât de mare a fost riscul asumat de producători. Cât de aproape este The Artist, aproape la fiecare scenă, de eșuarea într-un kitsch grotesc. Și tocmai din vecinătatea asta cu ridicolul, din lupta asta de gherilă purtată cadru cu cadru cu nefirescul situației și cu enervarea spectatorului, s-a născut o frumusețe de film.

Există o constantă senzație de disconfort. Să mergi să vezi un film mut și alb-negru făcut în 2011, înseamnă să-ți calibrezi așteptările pentru un mesaj înălțător, care să fi meritat desaturarea imaginii și închiderea canalului de voce. Și așteptarea asta nu va face altceva decât să contribuie la fâstâceala publicului care tot așteaptă marea întrebare, dezvăluirea misterului. Să fim drepți, te mai ia un căscat la film, mai vezi un cadru frumos ca o fotografie și te repoziționezi pe scaun, te mai uiți să vezi dacă a sunat cineva, mai face nenea din sprâncene și îți fură un zâmbet încurcat, mai apare și Berenice Bejo, te gândești că știi că e soția regizorului și că nu are 99 de ani acum ci vreo 35, mai face câinele o tumbă și te prinde filmul din nou. Nu este un film profund și nici măcar un film excesiv de sensibil (pentru categoriile astea au fost selecționate un film despre sensul vieții, baseball sau fotbal american și unul despre cai). E concentrat în totalitate pe recuperarea unei estetici neutre moral și de aceea, mai plină de vână, de autenticitate. Și nu e neapărat o mare problemă dacă spectatorul din 2012 mai ațipește câte un minut. Esențial este să nu ațipească la scena de mai jos.

Iar șocul inițial odată depășit, înțelegi cât de multe poate oferi filmul. Și că, practic, odată nominalizat, votanții n-au avut de ales. Aici e premiul pentru regie (Michel Hazanavicius)

Și aici premiile pentru actor, coloană sonoră și costume. Și întrebarea dacă Berenice Bejo n-ar fi meritat și ea unul.

Mai jos avem o hartă a obiectivelor cunoașterii științifice pentru următorii 10 ani, conform celor de la IFTF (Institute For The Future). Click pentru mărire. Pare că întreaga comunitate științifică are de lucru din plin.

Cu toate acestea, suntem bombardați de proiecte de cercetare ce consumă resurse uriașe (financiare și umane) pentru scopuri diferite. Demonstrarea matematică a faptului că firele de păr (sau alte fibre similare) daca sunt răvășite, se incurcă inevitabil, formând noduri (Institution of Oceanography & University of California). Dar și a faptului că hamsterii își revin mai repede din starea de jetlag (efectul decalajului orar) dacă primesc Viagra. Determinarea densității ideale a wasabi-ului ce poate trezi o persoană din somn (wasabi alarm) sau Clocky, ceasul ce sună și apoi se ascunde (proiect MIT). Deseori un premiu IgNobel poate fi mult mai rentabil financiar decât un premiu Nobel (când de exemplu cercetarea se aplică elasticității optime a flaconului de muștar). Și chiar media e înclinată să le acorde mai mare atenție.

În practică, programatorii cel mai bine plătiți pot fi găsiți între cei ce implementează soluții software pentru a calibra perfect găurile din bigudiurile ce vor fi lansate de Crăciun (nu de peste 10 ani). Asta în timp ce o lume întreagă uită că așteaptă nanotehnologiile, reciclarea robotizată a deșeurilor, colonizarea spațiului, decriptarea creierului uman, aplicarea modelelor fizicilor cuantice în științele cogniției.

O explicație ar fi că modelele de succes ale savanților sunt modelele de succes ale restului lumii. Influențate de practica celor care cumpără drepturi intelectuale și apoi le vând sub un brand puternic (pentru fluiditatea exemplului să le zicem ibigudiuri). Și avem exemplul patentului #1964022, ”slide to unlock” deținut de Apple (aici e un întreg scandal, nu intrăm în detalii, ne interesează modelul aspirațional în cercetare).

La minutul 15.30 avem momentul istoric în care Steve dezvăluie lumii patentul revoluționar.

Poate că ne-am aștepta ca institutele de cercetare să fie pline de vizionari care să proiecteze orașele viitorului, să povestească despre DNA Origami, aplicațiile anti-materiei, teleportare și resursele de pe Marte. Dar vizionar a ajuns un termen aproape patentat de Steve Jobs (cel comparat cu Edison pentru ce a adus nou omenirii). Și de similari. Care adună armate de șefi de promoție din toată lumea angajați să bibilească mișcări cât mai naturale ale rațelor din jocuri virtuale virale.

Și încă o comparație deplasată (și da, știu ce înseamnă un Mac bun pentru editare video sau altele). Capii mafioți ai secolului trecut au ajuns la o vârstă când, amenințați de boală și bătrânețe, se apucau să construiască spitale, să doteze institutele ce căutau elixire ale tinereții sau ale nemuririi. Steve, suferind de un cancer avansat și cu o avere net superioară (estimată la șapte miliarde de dolari), voia să facă un telefon mai subțire.

Mult a fost, puțin mai este. Destinul istoric atât de zbuciumat al Pieței Universității este pe cale de  a se împlini. Protestele recente au adus aminte Primăriei că are o datorie sfântă față de Piață și celor de la pro Democrația de o alta, cel puțin la fel de sfântă, față de democrație. Așa s-a născut proiectul Agorei Civice, definit ca un Hyde Park românesc. O metaforă a democrației non-stop. Un triumf al toleranței urbane. Primarul a și explicat că se va trece la reconfigurarea spațiului public pentru a asigura bunul mers al protestelor. În cadrul unui proiect urbanistic complex care să pună în sfârșit în valoare noua mândrie națională: protestul non-stop din piața Universității. Am avea în sfârșit un obiectiv turistic de însemnătate mondială. Comparabil poate cu Marele Canion sau cu Vulcanii Noroioși. Din cinci în cinci minute vor opri omnibuzele galbene pline ochi cu turiști dornici să vadă cum arată un protest adevărat românesc, la el acasă. Cu toate acestea se vor găsi câțiva cârcotași dintre autohtoni care să nu vadă cu ochi buni măreața întreprindere. Așa cum și acum printre oamenii ce salută de câte ori trec pe Calea Victoriei izbânda Revoluției Române în creația ghildușiană sunt câțiva care, să-i tai și să-i pocnești cu joarda că nu vor vedea altceva decât o țeapă (cu un cartof, pentru pretențioși). La fel, se vor găsi neîndoios o seamă de elemente fără dragoste de țară care vor vedea înainte de orice simbol al democrației, un  țarc banal.

Dar câtă bucurie în ochii turiștilor japonezi ce vor asista la proteste autentice, organizate impecabil. Îi putem deja vedea cu ochii minții cum sorb cuvintele pline de solemnitate ale ghidului ce îi conduce prin aceste locuri. Să ne apropiem și noi de acest bun cunoscător al realităților românești și să-l urmărim cu atenție:

“Acest loc este celebrul Hyde Park românesc. Pe latura din dreapta aveți colțul protestatarului non-stop. Acesti manifestanți liberi sunt urmașii celor ce au protestat aici acum peste douăzeci de ani. Pe atunci autoritățile nu asigurau minimul necesar desfășurării optime protestelor democratice, și de aceea mulți dintre părinții lor au avut de suferit, unii chiar au murit în ceea ce astăzi se numește revoluția română. Când o să ajungem lângă ei, vor incepe sa protesteze. E înțelegerea agenției noastre cu primăria. Pentru ca dumneavoastră să puteți filma un protest autentic live indiferent la ce oră sosiți în București. Și să știți că nimeni nu protestează mai frumos ca românii! Conform libretului pe care autoritățile locale ni l-au pus la dispoziție, acum vor scanda Jos Dic-ta-tu-raaaa/Jos Ti-ra-ni-iaa, pe două voci. Permiteți-mi să vă atrag atenția asupra acusticii excelente asigurată de acoperișul retractabil cu care este dotat acest spațiu democratic unic în lume.

În partea stângă avem locul pentru proteste spontane. Azi avem noroc: sunt profesorii români, niște protestatari foarte inventivi. Coborâți, avem cinci minute pentru fotografii. Puteți să îi atingeți fără teamă, să îi fotografiați din toate unghiurile. Sunt prietenoși, vorbesc engleza și le place sa fie îmbrățișați.

Iar pe cei mai curajoși dintre dumneavoastră îi invit să coboare cu mine în acest pasaj dedicat proiectului Agora și inaugurat acum două luni. Aici aveți ocazia de a-i vedea pe cei mai interesanți dintre protestatari: greviștii foamei, cei mai spectaculoși dintre luptătorii pentru libertate ai României. În amabilitatea lor, organele locale au pus la dispoziție aceste cuști cu vitrine pentru vizibilitate maximă. Au fost câteva îndoieli exprimate de un grup turistic luna trecută și autoritățile au făcut tot posibilul ca nimeni să nu mai poată contesta autenticitatea exponatelor. ”

P.S. Proiectul a fost respins datorită apropierii de stația de metrou, dar ideea rămâne. “În aceste zile Piaţa Universităţii a fost reconfirmată ca spaţiu al democraţiei şi al libertăţii. …Pregătim cele necesare în aşa fel încât lucrurile să se petreacă într-o exprimare cu adevărat democratică fără însă să deranjeze traficul”, a spus Sorin Oprescu (link).

Un avatar poate salva păduri amenințate cu defrișarea, poate găsi adăpost pentru pisicuțe abandonate și soluții pentru foametea din Bangladesh. Și asta în două-trei minute. În general, este caracterizat de spirit civic, preocupări altruiste pentru mediu, viitor și o capacitate neobișnuită de a soluționa probleme abstracte pe care puțini oameni obișnuiți o au la îndemână. Test practic: Încercați ca în mijlocul unei ieșiri cu prietenii în oraș să perorați la nesfârșit despre milioanele de copii indieni care n-au ce mânca la micul dejun. Presupunând că prietenii dumneavoastră împărtășesc același suflet cald, veți evita probabil câteva palme pe după ceafă. Dar în mod sigur dacă veți continua, unul dintre ei vă va arăta în sfârșit pumnul. Încercați același lucru pe facebook cu aceiași prieteni sufletiști. Veți constata că, în forma digitală, mediată de display, situația copiilor indieni devine o cauză înălțătoare pentru ei.

Una din cele mai supărătoare confuzii ale ultimilor ani este mutarea conceptului de sferă publică pe Internet. Cu toate definițiile și procesele (voturi, statistici, analize de comportament). Fiindcă asta presupune că eu mă comport ca avatarul meu.

Asta e valabil, conform unor studii stângace, numai pentru 21% din utilizatorii de rețele sociale. Restul avatarelor sunt modele aspiraționale, proiecții ludice, exerciții de identitate socială. Iar 24% din avatare sunt aproape opusul indivizilor ce le țin mouse-ul. După aceleași lucrări academice, ar trebui să înțelegem că pentru 80% din oamenii care spun pe facebook că participă la un protest, clickul pe JOIN este o necesitate socială. Venit din nevoia de comunitate (efect al celularizării comunicațiilor). Ne dorim să avem o agora adevărată pe Internet, deoarece aceasta ar spune multe lucruri bune despre noi (conform IRES, 9% dintre utilizatorii români au declarat anul trecut că folosesc netul pentru ”a căuta noutăți din zona artelor”. Care temerar bagă bani mâine într-o galerie pe baza datelor IRES?).

Trebuie să recunoaștem că substitutele noastre digitale sunt mult mai bune decât noi. Mult mai preocupate de ceea ce e bine și frumos, mult mai prompte când e vorba de o cauză dreaptă. Sau de 328 de cauze la fel de îndreptățite. Și urgente. Mai mult. Nu li se umflă măselele, nu le degeră mâinile, nu rămân fără voce. Dar cum ar fi arătat protestul avatarelor noastre? O Piață a Universității virtuală ce ar fi putut cuprinde câteva milioane de oameni scandând la unison (fără să mai vorbim de bebeluși, pisoi, cățeluși, papagali, copaci în amurg, topmodele hothothot). Cu toții urmărind în același timp câte ceva senzațional, pozele de la nunta unui coleg din generală, un pisoi care sare de 24 de ori de pe dulap și tot mai vrea, trăgând cu ochiul la rațele din Farmville, comentând transferurile de la Steaua și ce drăguț ninge la Tecuci.

Din 40.000 de bucureșteni anunțați pe facebook au venit 500 (bine, cu cei care s-au lăsat păgubași la fața locului ar fi fost vreo 2000). Asta înseamnă că 90 la sută dintre bucureșteni sunt mincinoși? Mai degrabă că am făcut o eroare atunci când am mutat conceptul de sferă publică cu toate discuțiile aferente în zona rețelelor sociale. Avem analize sociologice, cercetări de marketing și sondaje (“aveți în plan achiziția unui autoturism pe termen scurt?”), mișcări ideologice și partide politice, susținute aproape exclusiv pe Internet. De către milioane de identități virtuale. Reprezentate prin text. Câte dintre ele sunt reale și câte proiecții sociale sau erotice, colaje din reclame și citate rău traduse? Câți nu se reinventează virtual pentru a fi social competitivi? Asta vom afla mai târziu. Când vom afla răspunsuri la întrebări ca: Cine populează și în ce mod o sferă publică digitală? Ce tip de existențe schimbă idei/ mesaje într-o comunitate online? Cât de mult diminuează lipsa interactivității umane din mesaj? (comunicarea interumană nu se rezumă la textul enunțat de vorbitori, ci există un întreg arsenal de alte mijloace prin care mesajul este transmis menite să asigure o receptare/traducere cât mai adecvată la receptor). Atunci vom putea vorbi de libera expresie, de adunări electronice, de drepturi politice și de activism online în termeni proprii mediului digital.

Deocamdată să-i protejăm pe cei care au venit în Piață. Cu o mențiune aparte pentru cei cu măselele umflate. Cu voința lor de a înțelege și de a schimba lumea și cu datoriile lor față de generațiile următoare. Măcar astea să nu ajungă vreodată subiectul vreunei psihanalize.

Protestul din București:

Avatare de bucureșteni în Second Life: