La Târgu Mureș se întâmplă din nou lucruri. Curtea de Apel locală a admis vineri cererea de suspendare a executării Hotărârii Guvernamentale (230/27.03.2012) privind înființarea liniilor maghiare de studii la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) din oraș. Actul normativ al Cabinetului Ungureanu stabilea că la UMF va fi înființată o nouă facultate, cu programe în limbile română, maghiară și engleză. În noaptea care a urmat, adică vineri spre sâmbătă, a fost furată din oraș statuia din bronz a lui Borsos Tamás (1566-1633), erou local important și interesant: om cu o carieră politică numai bună pentru scenarii de film, fost jude al orașului, ambasador al Transilvaniei la Înalta Poartă, susținător al lui Mihai Viteazu la Șelimbăr și  inițiator al proiectului de construire a cetații din Târgu Mureș, în fața căreia statea, până mai ieri dimineață, statuia sa. Făptașul/făptașii sunt încă necunoscuți, cum necunoscut este și  motivul furtului. Potrivit Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, statuia a mai fost furată o dată, în urmă cu doi ani. Poliţia locală susține că au identificat atunci un individ care transporta obiectul de bronz (de circa 30 de kg) cu un cărucior la un centru de colectare a fierului vechi. S-ar putea ca motivul furtului să fie, și acum, același, cum la fel de bine s-ar putea să fie altul, poate chiar unul politic. Nu știm. Treaba e că la Târgu Mureș găsești din belșug și statui cu eroi români, din bronz de aceeași calitate și la fel de bune pentru centrele de colectare a fierului vechi ca și bustul lui Borsos Tamás.

Să gândim însă pozitiv și să spunem că hoțul n-a vrut altceva decât să iasă puțin din criză iar Justiția, independentă, ca în orice democrație veritabilă, nu a făcut altceva decât să transmită un mesaj Guvernului, să respecte separarea puterilor în stat și să nu își bage nasul acolo unde nu îi fierbe oala.

Acum vreo 20 și ceva de ani, într-o dimineața însorită de martie, mii de maghiari târgumureșeni se adunau în centrul orașului pentru a protesta împotriva violențelor petrecute cu o seară înainte la sediul UDMR din urbe, sub atenta supraveghere a Vetrei Românești și a forțelor de ordine locale. Seară în care, printre alte atrocități, scriitorul Sütő András și-a pierdut un ochi în urma bătăii pe care i-a administrat-o, nici astăzi nu se știe cine. În aceeași zi însorită de martie, o mulțime la fel de mare de târgumureșeni, de data asta de români, se strângeau în același spațiu central, pentru a da replică maghiarilor (raportul de circa 50-50% între românii și maghiari a fost decisiv pentru ca orașul să găzduiască evenimentul). Preț de câteva ore, cele două mulțimi au stat relativ pașnice, față în față, despărțite doar de un cordon de polițiști, scandând una împotriva alteia sloganuri mai mult sau mai puțin corecte politic, apelând, uneori, și la armamentul din dotare: roșii și ouă. Pentru că ostilitățile nu degenerau suficient, a fost nevoie de intervenția stranierilor: țărani aduși din satele județului (mai întâi români, apoi maghiari), pentru a restabili, asemeni mineriadei din iunie 1990, ordinea. Nu s-au plantat flori. Rezultatul: șase morți, zeci de răniți, sute de familii afectate și un oraș stigmatizat și periferizat pentru mai mulți ani. Bonus, marea miză a scenariului: reînființarea serviciilor secrete, adică transformarea Securității în S.R.I.

Conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu Mureș a însemnat finalul unui joc lose-lose sau no-win care a durat mai multe săptămâni. Unul din momentele sale cheie, de început, l-a constituit greva studenților maghiari de la UMF (pe atunci, IMF). Motivele grevei erau similare celor pentru care se luptă și azi studenții maghiari ai UMF-ului. Nu cobesc, dar fiind vorba de unul din brandurile puternice și cu tradiție din Ardeal, conflictul implică mult interes, și multe patimi, de ambele părți.

Povestea are o parte bună și una rea. Partea bună e că relațiile dintre românii și maghiarii din Ardeal sunt mult schimbate, în bine, față de 1990. Inclusiv la Târgu Mureș. Atmosfera e cu totul alta decât o proiectează politicienii sau mass media. Partea proastă este că politicienii și o bună parte a presei gândesc sau se comportă încă în logica imediat post-decembristă. Când un guvern condus de un politician de stânga (adică unul care, teoretic, îi sprijină pe cei mai slabi sau mai mici) își propune ca primă decizie la investitură stoparea unei inițiative legislative care prevede înființarea unei linii maghiare la UMF Târgu Mureș, avem o problemă. Pe de o parte, altele sunt prioritățile României în acest moment (Roșia Montana ar fi doar unul dintre exemplele relevante). Pe de altă parte, intenția Guvernului Ponta indică necunoaștere și o atitudine politică pe care literatura de specialitate occidentală o cataloghează, nu de ieri de azi, naționalism balcanic. Dar, na, îi drept că nici Che Guevara, icoana lui Victor Ponta, nu era din Apus.

Care sunt, de fapt, resorturile conflictului româno-maghiar de la UMF? În primul rând, e un război simbolic.  Complementar, e vorba de politică și de management.

Nemulțumirile (întemeiate) ale maghiarilor ardeleni de prin 1918 încoace, dar cu precădere în comunism, sunt multe. Dacă ne-am apuca să le adunăm, am putea scrie câteva cărți a căror grosime le-ar invidia până și Iorga, Păunescu sau Sadoveanu. Istoriografia românească, însă, nu a depășit încă vârsta pubertății, hai, a adolescenței, ca să accepte că pe teritoriul actual al României nu au trăit și nu trăiesc doar etnici români și că, da, s-au mai întâmplat și lucruri urâte. Nici struțul nu stă toată ziua cu capul în pământ…

Una dintre aceste istorii tabu este cea a UMF Târgu Mureș. Câteva informații de fundal. Licitația pentru proiectul de execuție a clădirilor instituției târgumureșene a fost câștigată, în 1907, de firma fraților Grünwald, din Budapesta. Inaugurarea a avut loc pe 5 octombrie 1909, cu ocazia deschiderii Gimnaziului Militar Chezaro-Crăiesc. Clădirile au fost construite de primăria orașului pe un teren care îi aparținea. În acel moment, Târgu Mureșul avea o populație de circa 25.500 de locuitori (89,3% maghiari, 6,7% români, 2,4 germani, 1.6% evrei, armeni, țigani și alte naționalități). După Primul Război Mondial, clădirea a intrat în proprietatea statului român iar între anii 1920-1940 a funcționat ca liceu militar. În 1945, prin revenirea la Cluj a Universității Ferdinand I din Sibiu, Clujul avea două facultăți de medicină: una cu predare în limba română și alta cu predare în limba maghiară. Nu erau vremuri dulci, dar Transilvania mai păstra ceva din parfumul său multietnic. Numărul studenților mediciniști devenise, însă, prea mare. Așa că autoritățile române au decis, în 1945, să mute Facultatea de Medicină din cadrul Universității Bolyai la Târgu Mureș, în clădirea fostului liceu militar. În 1947, printr-un decret încă regal, facultatea se transformă în Institutul Medico-Farmaceutic, cu autonomie și cu predare exclusiv în limba maghiară. În timp, instituția devine a doua ca importanță printre institutele de învățământ superior ale comunității maghiare din Ardeal și dă nume de marcă în domeniu.

Lucrurile se schimbă în 1962, când se înființează secția română (se spune că la indicațiile telefonice ale lui Ceaușescu în persoană). Se schimbă metodologia de predare, cursurile pentru studenții maghiari devin bilingve, iar practica se ține exclusiv în limba română. Pentru a înțelege cum a afectat această decizie comunitatea medicală a maghiarilor ardeleni, ajunge să ne uităm la statistici: în 1963, din 88 studenți câți au terminat medicina la Târgu Mureș, 81 au fost maghiari, doi au fost români și cinci de altă etnie; 22 de ani mai târziu, în 1985, din cei 240 de rezidenți, 172 erau români, 67 maghiari și, în fine, o persoană era de altă etnie. Politica de asimilare a inclus și strategia repartițiilor. După absolvire, mulți medici tineri maghiari au fost repartizați în județe din afara Transilvaniei, uneori în așezări în care localnicii văzuseră maghiari cel mult în armată. Asimilarea, însă, nu îi viza doar pe tinerii absolvenți, ci întreaga comunitate maghiară locală. O pildă:

Acestea ar fi câteva din resorturile simbolice sau emoționale care frustrează maghiarii în problema UMF.  Mai sunt, cum spuneam, cele politice și cele tehnice. UDMR, ca și restul partidelor din România, se folosesc de situația de la UMF pentru a o exploata politic. Dialogul surzilor, tărăgănarea și populismul trădează ”bunele intenții” care îi mână în luptă pe politicieni și în această chestiune. Șantajul reciproc (vezi HG a Cabinetului Ungureanu de care aminteam la început) și discontinuitățile la schimbarea puterii (decizia USL de a bloca înființarea liniei maghiare la UMF) fac, din păcate, să fim cam tot acolo unde eram și în 1990. Atât doar, că după alți 22 de ani, din facultatea de medicină cea mai prestigioasă a României, UMF a ajuns codașă, depășită fiind, în prezent, chiar de unele facultăți înființate după 1989. Au fost create toate condițiile pentru ca declinul să continue.

Soluția este, bineînțeles, una tehnică, de management. Din 1990 încoace, numărul cadrelor maghiare din UMF Târgu Mureș a scăzut constant, azi ajungând sub 30% din total. Reducerea numărului lor, coincide și cu scăderea prestigiului UMF. Și, vorba aia, nu poți acuza rezervele pentru că au pierdut titularii.

În momentul de față, Facultatea de Medicină și Farmacie a UMF e evaluată în categoria B, pe când Stomatologia a ajuns taman în categoria C. Instituția pierde, astfel, treptat, dreptul de a avea doctoranzi, iar banii alocați de la minister pentru fiecare student sunt tot mai puțini.

Viitorul nu sună foarte bine la UMF Târgu Mureș. O simte și partea maghiară și încearcă să găsească soluții, să își salveze, în ultimă instanță, pielea: vrea (înapoi) facultatea ei. Nu știu dacă asta e soluția care ar salva, acum, comunitatea medicală maghiară din oraș. Poate că da, poate că nu, în tot cazul, însă, ar fi un gest compensatoriu și ar repara o nedreptate. Un stat funcțional, ca să nu spun înțelept, ia decizii care câștigă, pe cât posibil, loialitatea tuturor cetățenilor săi. Mai sunt multe curse de raliuri de făcut pentru Victor Ponta pentru a putea vorbi de un stat profi și la noi.

În fine, partea română a UMF, cea care a înaintat Curții de Apel Târgu Mureș cererea de suspendare a HG 23/27.03.2012, susține că o facultate cu predare în limba maghiară nu corespunde criteriilor ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior). În replică, partea maghiară spune că e un tertip al colegilor români și chiar de ar fi așa, au garanții din partea a patru facultăți de medicină importante din Ungaria, că vor fi ajutați să corespundă tuturor criteriilor. Dar asta, numai în cazul înființării unei facultăți în limba maghiară la UMF. Suntem departe de a fi aproape de o soluție amiabilă.

Ce nu prea înțeleg, e insistența anti-separare a părții române din UMF, felul în care pozează în ambasadori ai toleranței și multiculturalității, în condițiile în care numărul cadrelor maghiare din conducere scade constant. De unde atâta dragoste și grijă pentru o comunitate pe care o lași să se atrofieze?

Andrés Carrión Alvarez, în momentul arestării (foto: REUTERS)

Primesc un e-mail din State cu textul din titlu la “Subject” și cu interviul de mai jos în corpul scrisorii. Interviul, în engleză, e realizat cu Mirta Alvarez Bestard (58), mama lui Andrés Carrión, tânărul arestat de Securitatea cubaneză, pe 26 martie a.c., pentru că ar fi strigat “Jos comunismul!” și “Libertate!”, cu câteva minute înainte ca Papa să vorbească mulțimii adunate în Piața Antonio Maceo din Santiago de Cuba.

Dacă vreți să îl susțineți pe Andrés, o puteți face aici, via Amnesty International.

Jose Luis Ramos (Radio Marti): How is your son? What is his situation? I understand that you have not been able to see him…

Mirta Alvarez Bestard: He looks desperate, because he is there, they have him there you know, he’s very cold, they don’t provide him with any sheets, not one, he is not allowed to be transferred to another prison ward and it seems that the preventive measure against him was withheld because we (the family) were not informed that we had to pick it up. We were given the document after we demanded it. Up to now, we have not been able to get a good lawyer. I’m desperate because I fear for my son’s life. If he is accused of public disorder there is no reason for him to be shut up where he is. I don’t know what to do, I beg that he receive assistance. I have had to struggle to become strong and thus be able to to give strength to my son.

Have you been able to discuss his case? Did your son express any type of concern in this regard?

(We had) 15 minutes for everything. Only three are allowed inside (the prison visit): mother, sister, and when the mother is present, the father cannot be present. Nothing can be discussed with him. We only greet him and have some small talk; we are not allowed to discuss what happened.

Who does not allow you to speak of the case? The warder or the person who is present during the prison visit?

Those who are guarding him, the prison officer standing there during the visit. His presence is obvious. There was one with him there who prohibited that we speak about the case or else we would be denied the visit.

How do you see his son health-wise?

He appears physically well, though mentally I see him a bit desperate, traumatized. Imagine, to be shut up in there without any information, it’s not easy. He’s isolated. We were only able to see him for 15 minutes on Friday (April 6, 2012). And I really don’t know what is going on with him inside that place, no one guides you, they don’t tell you anything.

Are you afraid for your son’s mental health?

For his life, for his mental health, for everything, because I don’t know what they are doing to him. I don’t know, I imagine bad things, but I don’t know anything, Do you understand?

Did you observe some sort of strange gesture, movement or behavior in your son?

As a mother, I believe so, but he is not able to tell me. I noticed he wanted to tell me something but cannot. He looks desperate.

Tell me something about your son, who si Andres Carrion Alvarez?

He studied a beautiful career during six years and he graduated with honors. But that has never been useful for him here in any way. He is an honest and quiet man without a criminal record. Nevertheless, in his preventive measure they documented that he does have a criminal record, which I objected. The lawyer we find will have to see that because he doesn’t have a criminal record.

He was unemployed, what did he do for a living?

Yes, due to a reduction of employees, you know, he was left out and he applied for a leave.

Then, what did he do?

Take photographs, he was a photographer.

Did you know that your son was going to do at the Pope’s Mass in Santiago de Cuba and that he had decided to do this? Did he share that idea with you?

Not at all, not at all. It was something that surprised me and I’m still surprised that he did that because he’s a quiet person…

How did you find out that your son was arrested and learn about all that happened at the Antonio Maceo Plaza?

I found out after a week had passed because I live in Jiguani. My daughter called my sister and told her. I am his mother, and I have to see how I get my son out.

Isn’t the family able to find anyone who can defend him, a lawyer who can represent your son?

We are looking for a lawyer who can defend him. But, when we particularly discuss what it’s all about, they refuse, saying that they have too much work. Others say that they are on vacation. No one wants to do it, I have no answer.

Did you already see the video where your son appears at the Antonio Maceo Plaza?

No, I was told about it. I don’t want to see it, I don’t want to see it. They tell me it’s horrible, I don’t want to see it. He was beaten, they say he was beaten. The Red Cross beat him and now they blame the people there. It was not the people (at the Mass).

Your request is that Andres Carrion Alvarez be helped…

That he is given help, that he is helped. And if there is a way of getting him out, that someone get him out, please.

Are you asking that Andres be taken out the country?

Yes

Why?

Because I feel that that would be the best for him after all that’s happened. If he remains here it will be the end of him. I am afraid for my son’s life. Please I need help.

Have you or any other member of the family gone to the Archbishop of Santiago de Cuba asking for help?

To tell you the truth, I have not gone to the Church. I have faith, I’m a believer, but I have not gone. I have asked so much and can’t sleep, praying, asking so that nothing happens to my son. Asking God that nothing happens to him.

*

Varianta originală a interviului: http://www.diariodecuba.com/derechos-humanos/10589-temo-por-la-vida-de-mi-hijo

Povestea, bineînțeles, s-a stins în timp. Acum vreo două luni, însă, am cumpărat în pasajul din Obor, de la un buchinist cu vechime, cele cinci volume din Winnetou apărute la “Biblioteca pentru toți”. Un soi de întoarcere la locul crimei, ca să mai citesc o dată, mai la vară, pe la apusuri, biblia copilăriei.

Mi-am amintit de toate acestea citind că azi se fac 170 de la nașterea scriitorului german. Wikipedia spune cam așa: Karl Friedrich  May (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. 30 martie 1912 la Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din Orient sau de pe pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate sau adaptate pentru piese de teatru.

Karl May provine dintr-o familie săracă de țesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naștere. În 1844, probabil dintr-o carență de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie, boală care, cu timpul, se va înrăutăți, ajungând, după spusele scriitorului, la o „orbire funcțională”, tratată cu succes la vârsta de cinci ani.

Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din școală să urmeze un curs privat de muzică. Din 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat, în 1859, pentru că a furat șase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg.

În următorii doi ani duce o viață grea, străduindu-se să-și câștige existența pe căi legale: va acorda consultații private, va scrie, va compune și va recita poezii.

Aceste ocupații nu i-au asigurat nevoile existențiale. Ca urmare, a fost nevoit din nou să recurgă la furturi, înșelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, ceea ce face să fie urmărit de poliție. În 1865 este condamnat la patru ani de detenție și este pus să lucreze în „casa săracilor”. După obținerea libertății, eșuează toate încercările sale de a-și câștiga existența pe cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt și înșelătorii, de multe ori eforturile mari fiind răsplătite cu o pradă de valoare mică.

În 1870 este arestat în Niederalgersdorf (Boemia), pentru vagabondaj și după identificare este predat autorităților din Saxonia, unde, între anii 1870 și 1874, va sta în penitenciarul din Waldheim. În 1874, când se poate întoarce la casa părintească, începe să scrie „Die Rose von Ernstthal” (Trandafirul din Ernstthal). În 1879 primește o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg, pentru a-și publica povestirile la această publicaițe.

Cinci ani mai târziu, în 1879, este arestat cinci zile la Stollberg (Sachsen) pentru încercarea de înșelare a autorităților, prin declararea unei identități false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viață normală, scriind cărțile care i-au adus succesul.

În 1880, Karl May începe să scrie povestirile din “Orientzyklus” (Ciclul Orient), care durează, cu mici întreruperi, până în 1888. În paralel, scrie și pentru alte cotidiane, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale. În 1892 îl va întâlni pe editorul Friedrich Ernst Fehsenfeld (1853-1933) care îi propune prezentarea narațiunilor sale în cărți. Astfel, va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura indianului apaș Winnetou.

În anii următori, autorul primește nenumărate scrisori de la cititori și începe o serie de călătorii, încheind contracte în Germania și Austria. Devenind tot mai popular, se mută în „Villa Shatterhand“ din Radebeul (Saxonia), în care astăzi funcționează Muzeul Karl May.

În anii 1899-1900, scriitorul întreprinde călătorii în Orient, unde o cunoaște pe Klara Plöhn, ajungând până în Sumatra, unde a scris un jurnal de călătorie din care s-au păstrat doar fragmente. În ultimii ani de viață, scriitorul are faze de depresiuni nervoase și halucinații.

La 9 decembrie 1902, Karl May primește titlul de „Doctor honoris causa” de la „Universitas Germana-Americana” din Chicago, pentru operele din seria de povestiri „Im Reiche des Silbernen Löwen”, scriitorul fiind bănuit de istoricul literar Cristian Heermann că ar fi organizat această înscenare prin cea de a doua soție a sa, Klara Plöhn. Aceasta polemică, procesele și problemele familiare (moartea soției) ar fi dus la moartea prematură a scriitorului, cauzată de o paralizie cardiacă cu o bronșită acută astmatică.

Winnetou, film (1963)

Treaba e, că într-o lume mai aşezată estetic şi valoric, băieţii ăştia doi de la Înalta Şcoală de Jurnalism din Caracal n-ar fi depăşit condiţia de respondenţi accidentali într-un voxpop despre mărţişor sau despre mersul trenurilor. Aşa, capii mediei româneşti ni i-au livrat drept marfă de export. Cu Capatos e un pic altfel. Căruţele fabricate în afara Caracalului sunt ceva mai sofisticate.

Plecat fiind de ceva vreme din ţară, mai văd şi alte televiziuni: nemţeşti, austriece, câteva franţuzeşti, cîteva italiene, BBC, Al Jazeera şi alte posturi de ştiri în limba engleză; posturi muzicale şi câte unul naţional din ţările de jos, inclusiv ProTv Internaţional. Cu cei din fostul CAER, ne cam potrivim: se urlă la fel de tare şi de mult în reclame, ştirile sunt cam tot aşa de turuite, isterie şi grotesc cât încape. Buze, decolteuri şi noroi, ca să îl rescriu pe Arghezi. În tot cazul, comparaţia cu Occidentul îţi dă senzaţia că Estul a tâmpit. Fără glumă. La niciun post occidental nu te trezeşti luat de retardat. În schimb, cele din ţările ex-comuniste par să reaplice un soi de fenomen Piteşti, via mass media.

Câteva exemple. În weekend-ul care a trecut, cel puţin patru posturi din Germania au dat, în prime-time, filme şi reportaje despre atrocităţile comise de nazişti, adică de ai lor. În România, genul acesta apare rar şi la ore imposibile. Tot în weekend, de frig ce era, am mai văzut un reportaj despre o sportivă cu handicap care se pregăteşte de paraolimpiadă, un profil al unui mare fotograf britanic, un talk-show despre legăturile dintre lucrările lui Kandinsky şi muzica lui Stravinsky, un film documentar despre proprietarii de animale exotice din Germania şi alte câteva filme artistice, toate excelente. Mi-e greu să găsesc o zi din istoria recentă a televiziunilor româneşti în care să fi avut o astfel de ofertă. Şi nu e atât o chestiune de cantitate. Şi aş fi putut să văd şi “Vocea Germaniei”, şi fotbal, şi hochei, şi altele.

În media autohtonă, excelentul România, te iubesc!, difuzat de ProTv, e un gen exotic. În loc de produse zilnice de aceeaşi calitate şi relevanţă, grilele de programe ale televiziunilor noastre sunt pline cu abjecţii de factura celor moderate de Dan Capatos. Cei din breaslă spun că asta cere publicul şi că e o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru rating. O fi, dar nici în Occident nu cred că bătălia pentru rating e mai molatecă, la câte posturi sunt. Normal că publicul cere, dacă asta îi dai şi, mai ales, dacă asta este învăţat să primească. Nu e vorba nici măcar de o schimbare de comportament, aşa e lumea de când e ea. Oamenii au porniri şi caută soluţii. Dacă o pui la concurenţă pe Cicciolina cu Elisabeta Rizea, cei mai mulţi se vor uita la prima (sic!). Nici măcar nu le va păsa că e unguroaică, ca să fiu mai explicit.

Audiovizualul românesc seamănă tot mai mult cu un trip urât, din care nu poţi ieşi. Azi-mâine, CNA o să oprească emisiuni pentru carenţe în vulgaritate sau exces de IQ (managementul posturilor aplică deja aceste criterii). Parcă am fi personaje din Idiocracy, o prostie care nu se mai termină, un sac al idiotismului fără fund.

Problema lui Capatos şi a faunei siliconate din anturajul său editorial e că sunt mai perverşi decât producătorii Cicciolinei. În cazul ei, măcar ştim, de la bun început, ce produs ni se livrează. Comerciantul îşi respectă clientul. În cazul lui Dan Capatos, nu ştii dacă emisiunea va degenera în violenţă fizică sau verbală, în expuneri decoltate à la Micul Paris sau va fi de-a dreptul penală.

Tot oamenii din breaslă spun că Dan Capatos e un om şi un moderator bun. L-am întâlnit o singură dată, întâmplător, cu câteva minute înainte de începerea unui concert U2. Ochiometric, descrierea făcută de colegii de breaslă părea precisă. Ca moderator, însă, am nişte reţineri. Sigur că e greu să linişteşti spiritele (mai ales dacă tot tu le agiţi) într-un bordel media. Îţi trebuie nişte abilităţi, ceva cunoştinţe de psihologia ţaţelor, nişte apucături din universul proxenet ca să poţi ţine în frâu desfrâul. Dar te omoară, inevitabil, contextul. Şi Vadim Tudor e un bun orator, şi Gigi Becali un impecabil cioban, dar nu prea îi ajută la Bruxelles. Şi mai e o problemă, mare: compromiterea jurnaliştilor de bună credinţă. Graţie celor ca Dan Capatos şi a segmentului de breaslă pe care îl reprezintă, sunt înjuraţi şi suspectaţi jurnalişti care nu merită aceste tratamente.

Discreţia, tactul, respectarea intimităţii sunt, pentru orice om cu bun simţ, semne ale unei societăţi educate, civilizate, normale în ultimă instanţă. Aşa cum lipsa sau atrofierea lor trădează contrariul. America, bunăoară, şi-a pierdut din nimbul pe care-l avea în anii 1990, când, după căderea turnurilor WTC, a început să cotrobăie prin valizele, scrisorile şi conturile noastre bancare. În România, treaba e mai laxă. De când prima doamnă, Secu, BOR şi alte instituţii de zăpăcit populaţia s-au pus pe cotrobăit prin sufletele şi spaţiile intime ale românilor, treaba a devenit familiară. Într-o ţară în care spovedaniile sunt raportate la Servicii chiar de către prelaţi, despre ce drac de intimitate să mai vorbeşti. Aşa că voyeurismul acesta, chiar în cazul persoanelor publice, revoltă mai puţin. E aşa, ca ninsoarea de ieri… Presa ultimilelor două decenii a mai pus o lopată peste toate astea, iar oameni ca Dan Capatos pun capacul.

Mă tot întreb: o avea Capatos cur, de era aşa montat pentru filmuleţul cu Boc? Şi ce dacă l-au filmat pe premier schimbându-se în vestiar? E asta de interes public? E ceva ieşit din comun acolo? Găsiţi, dincolo de teribilismul pueril, şi ceva relevant mediatic la acest filmuleţ? Sau revenim la mentalitatea minerilor din 1990, care se mirau că în biroul PNŢ au dat peste maşini de scris „a-u-to-ma-te”? Cât despre găselniţa raţională a emisiunii – slăbiciunea alora de la SPP, e grăitoare pentru ipocrizia adepţilor republicani ai lui Cuza, care se miră ca Boc nu a fost păzit. Dar am şi o poveste personală, related. Acum câteva luni eram pe aeroportul din Otopeni, aşteptând cursa de Cluj. Stăteam la coadă pentru controlul bagajelor. Mai pe româneşte, la security. În spatele meu, fără SPP-işti şi fără tam-tam, Emil Boc în persoană, discutând cu două distinse domnişoare. Nimeni nu l-a filmat, nimeni nu a făcut remarci tâmpe, nimeni nu i-a înmânat scrisori şi nu l-a agresat în vreun fel, din contră. Era din acelaşi film cu noi, aşa, prim-ministru fiind. Pentru că dincolo de răfuieli şi preferinţe politice, era unul de-al nostru. Mult mai de-al nostru decât regulamentar păziţii politruci ai României. Înţelegeţi, domnilor Capatos&Co.? Sunt lucruri pe care nu le faci cu cei pe care i-ai delegat să te reprezinte. Daca te chemi naţie.

Un interviu cu Larry King, fără bretele. (e doar prima parte, restul, tot acolo)

România politică de azi seamănă tot mai mult cu un banc cu poanta ucisă. E nevoie de aceea, acolo sus, de ceva sânge proaspăt, alogen; de personaje de excepţie, tătici pe felia lor, branduri adevărate. Ce s-o mai lungesc:

Prim-Sinistru: The King of Swinger

Ministrul Administraţiei şi Internilor: The Pointed Man

Ministrul Afacerilor Eterne: Rabbit Eszterhazy

Ministrul Apărării Raţionate: Johnny Bravo

Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţionalist: The Black Cat

Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Refaceri: Bambi

Ministrul Finanţelor Pudice: Mutley

Ministrul Mediului, Durilor şi Gospodăririi Apelor: Zajac

Ministrul Sănătăţii: Calimero

Ministrul Binefacerilor Europene: Fleurs de mal

Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Medievale: Donald (cum care Donald?)

Ministrul Comunicaţiilor şi Societăţii Malformaţionale: Pig Brother

Miniştrii Dezvoltării Regionale şi Truismului: Heckle&Jeckle

Ministrul Educaţiei, Cercetării etc.: Professor Balthazar

Ministrul Justiţiei: Pinocchio

Ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: Slow Poke

Ministrul Transporturilor şi Infrastructurilor Mafiote: The Road Runner

Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul

Bineînţeles, aştept şi alte propuneri!

Circulă pe Internet o fotografie-colaj, cam talibănoasă, cu intelectualii lui Traian Băsescu. Printre ei: preşedintele Institutului Cultural Român, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, doi parlamentari europeni şi purtătorul de cuvânt al partidului care l-a propulsat în funcţia de preşedinte pe Traian Băsescu. O excepţie ar putea fi recent debarcatul ministru de externe. Domnia sa nu a manifestat simptome mioritice, nici deznădejdi acute, aşa că şi-a spus păsul. De aici i s-a tras. În rest, toţi ceilalţi sunt oameni care poartă povara responsabilităţii lor, cărora nu prea le mai rămâne timp pentru reflecţii post- sau meta-stradale. Vorba caricaturistului Mihai Stănescu: „Acum nu e momentul!”. Grupul este, însă, mult mai mare, de-ar fi să îi amintesc doar pe ceilalţi foşti colegi pro-băsescieni de la Cotidianul (ajunşi ba ambasadori, ba consilieri politici, ba membri CNA, ba consuli, ba funcţionăraşi pe la institute afiliate PDL) ori pe oamenii preşedintelui de la EvZ, TVR, Hotnews etc., etc.

Lăsând ironia la o parte, oameni de calitate au trecut inclusiv pe la Cotroceni. Renate Weber, Andrei Pleşu, Ekstein-Kovács Péter sunt doar câţiva dintr ei. Traian Băsescu nu crede în lacrimi, cel mult, o ştim, în ale sale. Aşa că n-a fost descurajat când i-au plecat sfătuitori de valoare. Ca Hopa-Mitică! Dar de ce se mai miră atunci, că intelectualitatea, societatea civilă nu îl susţine? Hm…

Retorica preşedintelui mi-a adus aminte de un personaj ceva mai sumbru. Eram student la Timişoara, pe la începutul anilor ’90, la o facultate condusă de foste somităţi în socialism ştiinţific şi marxism cu faţă aproape umană. Mai marele peste ei, Romulus Dabu: dobrogean, decan, fost parlamentar FSN şi băutor conştiincios. Un ins care a reuşit, printre altele, performanţa de a preda acelaşi curs, la aceeaşi grupă, de trei ori într-un singur semestru. Într-un moment de seninătate, dezbătea cu noi, la curs, problemele politice ale vremii. La una din replicile sale reuşite, în sală s-a lăsat liniştea. Cu ascendentul acesta, a întrebat cu un aer superior: „Ei, unde sunteţi timişorenilor?!”. „În RFG!”, a venit răspunsul spontan al unui coleg aborigen.

Îs păţit şi eu. De mai multe ori. Un exemplu personal, recent şi complementar: pagina de internet a National Geographic (USA) are o ofertă prin care puteţi cumpăra, pe 6 DVD-uri, toată colecţia de până acum a ediţiei print americane. Adică vreo 120 de ani de texte, fotografii, hărţi ş.a. Preţul este mai mult decât atrăgător: 49,95 de dolari (na, că le mai fac şi reclamă).

Am încercat să cumpăr şi eu pachetul. M-am înscris pe site, am completat datele personale, bancare etc., şi când am dat click pe opţiunea „buy”, aflu că nu pot cumpăra. Am reverificat rubricile şi am mai încercat o dată. Acelaşi răspuns. Aşa că am sunat direct la ei, să văz care e problema. Îmi răspunde un domn, amabil, fresh, cu tot ce trebuie. Îi spun cine sunt, de unde sun şi care mi-e frustrarea. Mă abureşte vreo zece minute, cu întrebări, cu “aşteptaţi un pic”, lugu-lugu, c-o fi, c-o păţi. Brusc, se întrerupe convorbirea. Sun din nou, la acelaşi număr. De data asta îmi răspunde o doamnă, cam din Alabama, după grai. Încep din nou cu prezentările, ţara, frustrarea. Ea, la rândul ei, reia poezia cu întrebările. O întrerup: „- Doamnă, nu vă supăraţi, dar i-am răspuns deja colegului Dumneavoastră la întrebările acestea. Spuneţi-mi, vă rog, ca să n-o mai lungim, pot sau nu pot să comand, din România, DVD-urile?”. Şi ea, cam off the record, mă dojeneşte: „Nu, domnule, îmi pare rău, dar din România nu puteţi comanda de la noi”. Am înţeles de unde sun(t), am dat bineţe şi am încheiat convorbirea.

Circulă pe www o poveste din acelaşi film: un schimb de mesaje între un important provider de servicii de Internet şi un client de-al lor, ajuns la capătul răbdărilor. Râsu’ plânsu’ şi cuvinte grele. Foarte grele.

Compania:

“În vederea soluţionării cererii Dumneavoastră din 12.11.2009, prin care ne semnalaţi o disfuncţionalitate a serviciilor noastre de Internet, un coleg de la Departamentul Tehnic s-a deplasat la domiciliul Dumneavoastră, în data de 13.11.2009, pentru a soluţiona problema. La data respectivă, însă, nu aţi fost găsit acasă. Din păcate, nu am reuşit să vă contactăm nici la numărul de telefon cu care figuraţi în baza noastră de date. În măsura în care problema semnalată de Dumneavoastră mai este actuală, vă rugăm să ne contactaţi la numărul de telefon[...]”

Clientul:

“Vă anunţ că la data mai sus menţionată am stat toată ziua în casă, aşteptându-l pe colegul Dumneavoastră. Dumneavoastră, însă,vă bateţi joc de mine! Nu îmi imputaţi mie faptul că nu sunteţi în stare nici măcar să notaţi corect un număr de telefon. Apoi, casa mea nu e împrejmuită cu canale de apă, nu are gard cu curent electric şi nici curtea plină de dulăi fioroşi. Curios, dar, anterior, doi colegi de-ai Dumneavoastră au reuşit să ajungă la mine, respectiv să mă sune, în ciuda numărului de telefon înregistrat greşit. Probabil că au capacităţi telepatice ieşite din comun. Vă spun eu cum stau treburile: colegul Dumneavoastră şi-a băgat pula să îşi mişte curul până aici, optând să rezolve problema prin acţionarea ritmică a organului său sexual. Ca atare, problema reclamată de mine este, şi acum, foarte actuală. V-am spus deja de nouă ori că modemul pe care mi l-aţi dat e stricat. Dar cred că mă luaţi de tâmpit, cât timp în evidenţele Dumneavoastră toate îmi funcţionează ca pe roate.

După toate acestea, tot eu să vă sun şi pentru a 10-a oară. Depăşiţi orice limită a bunului simţ. Părerea mea despre acest caz, ca şi despre serviciile şi firma Dumneavoastră, o pot exprima într-un singur fel: printr-o flegmă. Sunteţi ridicoli cu amabilitatea şi serviabilitatea angajaţilor Dumneavoastră, iar cu sfaturi de genul „decuplaţi Firewall-ul şi programele antivirus” pot să mă şterg liniştit la cur. Nu vă mai bateţi capul, când o să-mi fie de o conversaţie mai plăcută, voi suna numere potrivite, cu alt profil şi tarif mai ridicat.

M-am încumetat să vă trimit până şi biografia mea. Nu de alta, dar am şi eu pregătirea necesară, aşa că aş face bucuros parte din profesionista şi dinamica Dumneavoastră echipă.

Noroc că serviciul este gratuit, adică valorează exact cât cereţi pentru el. Acum înţeleg şi rostul preţurile promoţionle pe care le practicaţi în primele trei luni. Am să încerc, totuşi, să mă mai explic o dată. Pentru ultima oară: 1. Sursa problemei este modemul defect; 2. Să faceţi bine şi să îmi trimiteţi un tehnician care chiar se pricepe la calculatoare. Plus un modem care să funcţioneze, şi un cablu de reţea, altul decât rahatul ăsta de aici, cu care nu pot face decât cel mult sex cu sufocări; 3. Pe lângă tehnician, să trimiteţi şi un om care ştie ce-i aia un telefon, un interfon şi un lift, deşi, ar putea urca şi pe scări (ofertă strict opţională); 4. Să schimbaţi modemul: tehnicianul intră, salută respectuos, conform perioadei corespunzătoare din zi, îşi dă fain-frumos pantofii jos, refuză răcoritoarea pe care i-o ofer şi schimbă modemul. Atenţie! În tot acest timp, colegul lui specializat în relaţii publice va rămâne afară; 5. Semnez factura cu munca prestată, tehnicianul îşi ia amabil la revedere şi pleacă; 6. Serviciile domniilor voastre funcţionează şi toată lumea e fericită.

În măsura în care nu sunteţi în stare să rezolvaţi toate cele şase puncte, vă rog, nu vă mai obosiţi cu explicaţiile, mă fut în ele. Domnilor, Dumneavoastră aţi încălcat acordurile contractuale! Acesta nu este un serviciu, ci un căcat. Un CĂCAT.

Presupun că vă amuzaţi pe seama scrisorii mele mai abitir chiar decât mine. Faceţi o mare greşeală. Răspunsul meu nu e o glumă, ci o PLÂNGERE. Una futere de OFICIALĂ. Îmi pare rău că din cauza Dumneavoastră am ajuns într-o situaţie atât de penibilă, dar nu acord respect decât celor care: 1. mi-l acordă şi ei, 2. îl merită, 3. îmi inspiră teamă. Regret, dar nu faceţi parte din niciuna dintre categorii, de unde şi tonul scrisorii mele. În măsura în care, totuşi, sunteţi dispuşi să vă faceţi treaba cinstit, sunaţi-mă la numărul pe care vi l-am dat şi, la o dată şi o oră stabilită de Dumneavoastră, vă stau la dispoziţie.

Aştept să mă căutaţi. Handicapaţilor.

Fără respect:[...]“

45 de fotografii făcute, în tot atâţia ani, în seara Ajunului de Crăciun, de cuplul Anna şi Richard Wagner. Un insight din viaţa unei familii germane de clasă mijlocie, la început de secol 20.

Între 1900 şi 1944, soţii Wagner s-au fotografiat an de an, în Ajun de Crăciun, mai întâi la Essen, apoi, în locuinţa lor de două camere şi jumătate din Berlin. Cu brad şi cu cadouri cu tot. Detaliile din poze (decorul, mobilierul, obiectele, bradul şi, bineînţeles, cuplul) sunt grăitoare pentru evoluţia soţilor Wagner, dar şi pentru societatea germană de atunci.

Deşi aparatele de fotografiat au devenit mai răspândite abia prin anii ‘30, Richard, ceferistul vizionar, şi-a cumpărat unul încă la începutul secolului. L-a costat 240 de mărci, cam cât leafa lui pe o lună. În primii ani, cuplul se fotografia în faţa bradului din pură plăcere. Mai târziu, au început să trimită fotografiile şi prietenilor, sub formă de cărţi poştale.

Se pare că, odată cu trecerea anilor, scenele din poze au început să fie şi regizate. Nu se ştie, însă, dacă ele au fost gândite de la bun început şi ca documente de epocă. În tot cazul, ele ilustrează cât se poate de bine furtunoasa prima jumătate a secolului 20: anii războiului, anii de pace, lipsurile, optimismul.

Coleţia se află la muzeul Charlottenburg-Wilmersdorf din Berlin.

Sursa: http://haztajidizajn.blog.hu/

Secuii, parole d’honneur, sunt oameni ca toţi oamenii, au idealurile lor. Nu sunt nici extratereştri, nici vreo specie pe cale de dispariţie pe care o întâlneşti doar în armată sau pe la târgurile de artizanale din ţară. Nu au nimic din bizarul pesonajelor urmuziene. Sunt fiinţe umane din soiul cel mai comun: cu două mâini, două picioare, ochi, nas, buze, gură. Secuii se nasc, cresc şi mor, asemeni nouă, tuturor.

Până atunci, însă, îşi trăiesc veacul: lucrează, plătesc taxe, joacă hochei, se întrunesc, mai trag câte o beţie, jelesc, votează şi, da, din când în când mai cântă şi imnuri. Al lor, al nostru, al maghiarilor de pretutindeni, cum s-o nimeri, că aşa or fost şi or vrut vremurile. Oricât i-am căuta pe sub şa, nu-i putem acuza că şi-au făcut-o singuri. Drept dovadă, azi, la Bucureşti li se spune „bozgori”, adică fără patrie, iar la Budapesta, români, adică tot aia. Alte capitale n-au prea avut. Nu cred, aşadar, că au o condiţie de neînţeles pentru români.

Uitându-mă la ce scrie şi ce spune presa în ultima vreme în „chestiunea secuiască”, am un sentiment de déjà vu: tare-mi seamănă cu reacţia lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989 , cea cu „huliganii din Timişoara”, sau, dacă vreţi, cu ieşirea lui Ion Iliescu din primăvara lui 1990, când cu „golanii din Piaţa Universităţii”. La fel cum recunosc în gesturile recente ale secuilor temeiuri care îi mobilizau pe nedreptăţitii de înainte de 1989.

Atitudinea jurnaliştilor care ne vând poveşti „înfiorătoare”, cu secui în blană de oaie, are aceleaşi resorturi mentale ca ale celor doi foşti preşedinţi ai României: fie nu cunosc îndeajuns problema şi, în consecinţă, nu(-şi) pot explica ce se întâmplă, fie uită de norme şi sar la gâtul subiectului despre care scriu, respectiv vorbesc. Efectele sunt cam aceleaşi ca în cazul inamicilor lui Ceauşescu şi Iliescu. Istoria consemnează că primul a pierdut, iar al doilea a biruit temporar, dar tot perdant rămâne pentru posteritate. Presa de azi nu se simte, nici ea, prea bine. Aceasta, şi pentru că are o problemă majoră de abordare. Cât despre inamicul public al ei, secuii/maghiarii, adie un vânt de autonomie. Unul mai puternic decât, să spunem, acum cinci ani. Nu mă număr printre cei care îşi pun poalele în cap când aud de autonomie – un indicator al democraţiei şi al maturităţii unei societăţi. Consider că e dreptul secuilor să îşi spună păsul despre cum văd ei că le-ar fi mai bine. Democratic, cu tot ce implică regulile acestui joc.

Ca orice minoritate ieşită din teroare, maghiarii din Transilvania au avut o listă de priorităţi, de drepturi pe care şi-au propus să şi le câştige. Altele decât suratele din fostul bloc socialist, care, de bine de rău, s-au bucurat de unele drepturi. Ai noştri, cei din Ardeal, au luat-o de jos. Aduceţi-vă aminte: la început, au cerut nume de străzi şi plăcuţe bilingve. Mai târziu, şcoli şi universitate în limba maghiară. Presa a reacţionat, aproape invariabil, pe acelaşi ton şi cu aceeaşi vehemenţă. Momentele au fost depăşite, s-au găsit soluţii amiabile politic. În prezent, mărul discordiei este autonomia. Presa o ţine însă  pe ai ei, incapabilă de a învăţa din trecut, de a prinde tendinţele şi de a anticipa. Vom avea o presă normală când (şi) despre maghiari se va vorbi în alt registru. Până una alta, sunt cetăţeni deplini ai României, un detaliu pe care cu greu îl regăseşti în discursul mediatic autohton.

Victimizarea, aruncarea în derizoriu şi atacurile nedrepte la adresa secuilor au şi un efect necalculat: le întăreşte acestora apartenenţa de grup. Se simt mai puternici şi mai mândri. Spre deosebire de mulţi dintre românii rămaşi în ţară, au o speranţă, o direcţie, un ideal. Acestea, o ştim, nasc energii, revitalizează calităţi şi dau graţie. Secuii sunt după un proces de două decenii în care văd limanul. O simt şi ei, o ştiu şi cei care le urmăresc cu mintea limpede evoluţia. Exemplele cu arderea în public a păpuşii care îl reprezenta pe Avram Iancu sau alte „grozăvii” de acelaşi calibru sunt teribilisme mediatice. Problemele de fond sunt în relaţiile de afaceri şi în cele sociale. Acolo poţi evalua schimbările şi acolo ar putea mânca presa o pâine cinstită.

Secuii ne cunosc mult mai bine decât şi-ar putea imagina jurnaliştii care îi trag de şireturi. Au învăţat de la noi, ne ştiu slăbiciunile, apucăturile, dar şi calităţile. La capitolul acesta suntem rămaşi în urmă. Una dintre constucţiile importante din societatea românească a ultimelor două decenii (de care se vorbeşte prea puţin) este calitatea relaţiilor de zi cu zi dintre românii şi maghiarii din Transilvania. Societatea, publicul e înaintea celor care fac agenda publică. Însă, când cineva lipsit de credibilitate, cum este presa românească de astăzi, îţi spune că ai mâncat usturoi, s-ar putea să o iei de compliment. Pe undeva, e ca în listele acelea negre pe care le făcea România Mare, publicaţia lui Vadim: te simţeai confortabil când te vedeai printre „nominalizaţi”. E neproductiv să consumi atâtea energii despre subiecte care, în fond, nu au o relevanţă publică mai mare decât Irinel Columbenii sau „mezelurile” folclorului mahalagist. Nu mai spun de lipsa temelor pozitive. În schimb, cum trage un secui câte un (mă scuzaţi) pârţ, hop şi presa, iritată foc, îşi descoperă vocaţia pitbullian-patriotică şi dăi şi luptă.

Provocarea meseriei ăsteia, de jurnalist, atunci când informezi, e să o faci cât mai obiectiv, cu bun simţ şi bună credinţă. Putem găsi zeci, sute de linkuri sau printuri din presa post-decembristă cu articole scrise despre maghiari, care, pentru cineva care cunoaşte „realităţile din Ardeal” (şi sunt destui), provoacă dacă nu greaţă, atunci zâmbete. În presa românească de azi, oameni precum Laci Bölöni, Albert Barabási sau Béla Károlyi sunt consideraţi români. László Tőkés sau liderii secui, în schimb, nu. Îngeri şi demoni, după cum o cere situaţia sau nici măcar. Titluri ca acesta sunt de predat la seminariile de jurnalism. Sau comparaţi un titlu din prestigioasa Popular Science cu variantele româneşti din  jurnalul.ro, protv.ro sau realitatea.net, ca să dau doar câteva exemple. Poate părea un lucru nesemnificativ, dar spune foarte multe despre superficialitatea, provincialismul şi filosofia presei româneşti. De unde şi până unde László Albert Barabási român? E ilar. Chiar dacă Barabási ar fi feciorul lui Gheorghe Funar, asta contează în ştire? De ce se mai irită atunci presa autohtonă când francezii şi-l revendică pe Brâncuşi, Cioran sau, nu mai spun, Ionesco?

M-am decis să scriu acest articol citind mai multe texte despre păţaniile din ultimele zile ale hocheiului românesc. Mă întreb doar, cum ar reacţiona presa din România dacă la un meci între reprezentativele, să spunem, de curling ale României şi Republicii Moldova, sportivii basarabeni, sau o parte a lor, ar cânta „Deşteaptă-te române”? Ar fi chiar atât de strigător la cer? Imnul Ungariei spune „Doamne binecuvântează-l pe maghiar!”, nu „Doamne binecuvântează Ungaria!”.

Proiectul este unul ambiţios, fără echivalent în lume, un montaj cronologic, fără comentariu, de scene din viaţa de zi cu zi a lui Havel pe parcursul acestei decade. Timp de 11 ani, cineastul şi documentaristul Pavel Kutecky l-a filmat pe preşedinte, în diverse împrejurări, de la vizitele în ţară sau străinătate, la situaţiile delicate, precum intrigile responsabililor politici locali, până la primirea de şefi de stat sau artişti celebri, precum Rolling Stones.

Pavel Kutecky, care a murit în aprilie 2006, nu a putut să ducă la capăt filmul său documentar. Cel care a vizionat şi ascultat cele 70 de ore de imagini exclusive şi cele 50 de ore de sunet înregistrate în aceşti ani, înainte de a realiza montajul final, a fost prietenul său, Miroslav Janek.

“Niciun alt om politic, din Cehia sau de altundeva, nu a consimţit vreodată la filmări atât de largi şi atât de autentice despre munca şi viaţa sa privată”, a declarat unul dintre producătorii filmului, Jarmila Polakova, de la Asociaţia Film şi Sociologie (AFS). Ţinând loc de “Memoriile” pe care Vaclav Havel nu a avut niciodată intenţia să le scrie, documentarul oferă o incursiune în gândirea fostului preşedinte ceh şi a apropiaţilor săi.

sursa: Mediafax.

Documentarul are şi subtitrare în engleză, trebuie doar să activaţi opţiunea (CC). Merită să îl vedeţi.

Andrei Maria

Profesie: Muncitoare la UMT

Data naşterii: 23 august 1964

Locul naşterii: Stroeşti, Vâlcea

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean

Cauza: Împuşcată în cap, după ce fusese împuşcată sub claviculă pe Calea Lipovei

Vinovaţi:

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Aparaschivei Valentin

Profesie: Şofer la Întreprinderea nr. 7 Construcţii

Data naşterii: 10 iunie1944

Locul naşterii: George Enescu, Botoşani

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 18 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Apro Mihai

Profesie: Lăcătuş la Autoturisme

Data naşterii: 1 februarie 1958

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în plămâni

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Avram Ioan Vasile

Profesie: CTC-ist la SUT

Data naşterii: 17 iunie 1949

Locul naşterii: Firiteaz, Arad

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 26 decembrie 1989

Locul morţii: Spitalul din Timişoara

Cauza: Împuşcat în torace pe 17 decembrie 1989, la Operă

Vinovaţi:

Balogh Pavel

Profesie: Pensionar, fost angajat la Cooperativa Îmbrăcămintea

Data naşterii: 2 octombrie 1920

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Reşiţa, colţ cu str. Budai Deleanu

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Banciu Leontina

Profesie: Muncitoare la AEM

Data naşterii: 3 ianuarie 1950

Locul naşterii: Borleasa, Bistriţa-Năsăud

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: În drum spre Spitalul Judeţean Timiş

Cauza: Împuşcată în masacrul de la Podul Decebal

Vinovaţi:

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Bancov Francisc

Profesie: Muncitor la Industria Lânii

Data naşterii: 24 februarie 1932

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, spital

Cauza: Împuşcat pe 17 decembrie 1989, pe Bulevardul Leontin Sălăjan

Vinovaţi:

Observaţii: Găsit, în inanuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor

Bărbat Lepa

Profesie: Contabilă la Industria Cărnii

Data naşterii: 23 iulie 1946

Locul naşterii: Moldova Nouă, Caraş-Severin

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Libertăţii, în faţa unei garnizoane

Cauza: Împuşcată cu o rafală de gloanţe

Vinovaţi: Un capitan CI (identificat), achitat

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Belehuz Ioan

Profesie: Impiegat CFR în Timişoara

Data naşterii: 15 februarie 1948

Locul naşterii: Sendreni, Botoşani

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. 13 Septembrie, în drum spre servici

Cauza: Împuşcat în abdomen şi în picioare

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Belici Radian

Profesie: Muncitor în echipa de pompieri de la Solventul

Data naşterii: 27 noiembrie 1966

Locul naşterii: Jebel, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa 700

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: Plutonier major (r) Busilă, fost infirmier la Batalionul CFR Săcălaz; a fugit din ţară

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Blindu Mircea

Anul naşterii: 1962

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, lângă Gara de Est

Cauza: Împuşcat în gât

Vinovaţi: Un cadru MI (identificat)

Observaţii: A fost găsit aruncat în groapa comună din Cimitirul Săracilor

Bonte Petru Ioan

Profesie: Muncitor la COMTIM

Data naşterii: 29 decembrie 1967

Locul naşterii: Remetea Mare, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Transilvania

Cauza:

Vinovaţi:

Observaţii: Găsit în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor

Botoc Luminiţa Florina

Profesie: Elevă

Data naşterii: 16 aprilie 1976

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei

Cauza: Împuşcată în torace

Vinovaţi: Trei ofiteri MApN (identificaţi) de la UM 01942 Timişoara

Observaţii: Găsită, în inanuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Săracilor

Bozsoki Adalbert

Data naşterii: 20 octombrie 1929

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii:

Locul morţii: Bucureşti

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Briciu Leontin Achim

Profesie: Soldat în termen la UM 01220 Bucureşti, sublocotenent post-mortem

Data naşterii: 23 ianuarie 1963

Locul naşterii: Moşniţa Nouă, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 22-23 decembrie 1989

Locul morţii: Bucureşti, zona fostului CC

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: Focul a fost deschis dintr-un tanc al UM 01060 Bucureşti

Brocea Daniel

Profesie: Muncitor

Anul naşterii: 1969

Locul naşterii: Lugoj, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 20 decembrie 1989

Locul morţii: Lugoj, Calea Timişoarei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Plutonierul MApN Pavel Dumitru, condamnat la 20 de ani de închisoare (astăzi se află în libertate)

Caceu Margareta

Profesie: Muncitoare la Institutul Politehnic „Traian Vuia”

Data naşterii: 9 februarie 1952

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul „Mihai Viteazul”

Cauza: Împuşcată în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Caceu Mariana Silvia

Profesie: Muncitoare la Întreprinderea KANDIA Timişoara

Data naşterii: 21 octombrie 1953

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul Mihai Viteazul

Cauza: Împuşcată în cap

Vinovaţi:

Cacoceanu Iosef

Profesie: Pensionar

Data naşterii: 11 martie 1923

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Traian

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi:

Cardoş Traian

Profesie: Pensionar

Data naşterii: 1923

Locul naşterii: Timiş

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei, colţ cu str. Pomiculturilor

Cauza: Accident rutier

Vinovaţi: Un civil (identificat), care a fost trimis în judecată

Observaţii: Nu are certificat de Erou Martir, dar numele figurează în Cimitirul Eroilor din Timişoara printre martirii Revoluţiei

Carpin Dănuţ

Profesie: Parchetar

Anul naşterii: 1960

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Aradului

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi: Persoane neidentificate care au tras asupra manifestanţilor dintr-un ARO

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Choroşi Alexandru

Profesie: Muncitor la Industria Lânii

Data naşterii: 25 iulie 1965

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Operei

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Ciobanu Constantin

Profesie: Lăcătuş la Electromontaj

Data naşterii: 15 martie 1946

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Transilvania

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Cruceru Gheorghe

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 14 iulie 1968

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989, ora 19:00 – 19:30

Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean

Cauza: Împuşcat după ce fusese rănit, la Operă, în coapsa stângă şi i se acordase primul ajutor la Spitalul de Copii

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Csizmarik Ladislau

Profesie: Profesor de muzică la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare

Data naşterii: 15 martie 1939

Locul naşterii: Gătaia, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: În faţa Catedralei

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Daniliuc Gh. Nicolae

Profesie: Soldat în termen la UM 01026 Bucureşti

Data naşterii: 2 iulie 1969

Locul naşterii: Cărpiniş, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 5 ianuarie 1990

Locul morţii: Bucureşti, spital

Cauza: Rănit la Bucureşti, în timp ce apăra Televiziunea

Vinovaţi:

Ebner Petru

Profesie: Muncitor la ICRAL Timişoara

Data naşterii: 15 august 1936

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 25 decembrie 1989

Locul morţii: str. Oituz

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi: Soldaţi de la Cazarma Oituz

Erou Martir

Profesie: Electromecanic

Data naşterii: 21 martie 1970

Locul naşterii: Timiş

Data morţii: 18 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Erou Martir

Profesie: Elev

Data naşterii: 6 februarie 1971

Locul naşterii: Liteni, Suceava

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, la Catedrală

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Ewinger Slobodanca

Profesie: Muncitoare la Fabrica de Ciorapi

Data naşterii: 24 mai 1968

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul Decebal

Cauza: Împuşcată în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Ferkel Şuteu Ştefan Alexandru

Profesie: Muncitor la IMAIA

Data naşterii: 13 octombrie 1946

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Observatii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Flueran Steliana

Profesie: Muncitoare la Uzina Textilă

Data naşterii: 1 mai 1936

Locul naşterii: Ocniţa, Timiş

Calitate: Decedat în legatura cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 25 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul „Victor Babeş”

Cauza: Împuşcată toraco-abdominal în curtea fabricii

Vinovaţi:

Gârjoabă Dumitru Constantin

Profesie: Electrician

Data naşterii: 26 martie 1965

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: decembrie 1989

Locul morţii: Spitalul Judeţean Timiş

Cauza: Împuşcat în abdomen şi în coapsă, după ce fusese rănit, pe 17 decembrie 1989, la Catedrală

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Giuchici Milorad

Profesie: Soldat în termen la UM 01047 Craiova, sublocotenent post-mortem

Data naşterii: 21 septembrie 1970

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23-24 decembrie 1989

Locul morţii: În postul de gardă al unităţii militare

Cauza: Împuscat în cap şi în stomac

Vinovaţi:

Grama Alexandru

Profesie: Muncitor la COMTIM

Data naşterii: 15 noiembrie 1971

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Clinicile Noi

Cauza: Împuşcat, după ce fusese rănit în maxilar şi în mână pe Calea Aradului

Vinovaţi: Persoane neidentificate care au tras asupra manifestanţilor dintr-un ARO

Observaţii: Cadavrul a fost găsit după opt zile

Haţegan Petru

Profesie: Electrician

Anul naşterii: 1943

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, pe treptele Catedralei

Cauza: Împuşcat în abdomen

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Ianos Paris

Profesie: Muncitor la Salubritate

Data naşterii: 12 decembrie 1971

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17-18 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Observaţii: Maiorul de miliţie Veverca Iosif, condamnat la 15 ani de închisoare, a fost scutit medical de pedeapsă

Ion Maria

Profesie: Pensionară

Data naşterii: 1 martie 1931

Locul nasterii: Păgaia, Bihor

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean

Cauza: Împuşcată în cap, după ce fusese rănită în umăr pe str. Lidia (în maşină)

Vinovaţi:

Iordan Silviu Sebastian

Profesie: Elev

Data naşterii: 6 februarie 1971

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Olimpiadei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Soldaţi din Cazarma Oituz

Iotcovici Nutu Gheorghe

Profesie: Strungar

Data naşterii: 23 iunie 1965

Locul naşterii: Cebza, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Operei

Cauza: Ciuruit în picioare, hemoragie externă severă

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Isfan Andrei

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 12 aprilie 1948

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Catedralei

Cauza: Împuscat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Jubea Dan Andrei

Profesie: Student la Facultatea de Mecanică

Data naşterii: 10 ianuarie 1968

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Aradului (în locuinţă)

Cauza: Împuşcat în carotidă

Vinovaţi: Soldaţi care păzeau Staţia PECO de vizavi

Jugănaru Dumitru

Profesie: Mozaicar

Data naşterii: 5 martie 1952

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Kelemen Iosif

Profesie: Muncitor la Staţia Radio

Data naşterii: 27 iunie 1966

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 25 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Staţia Radio

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi:

Lăcătuş Nicolae

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 20 iunie 1962

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Traian

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: S-a tras asupra mulţimii dintr-un ARO (maşina aparţinea MI)

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Leia Sorinel Daniel

Profesie: Operator chimist la Solventul

Data naşterii: 24 septembrie 1967

Locul naşterii: Tomeşti, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 18 decembrie 1989

Locul morţii: Pe scările Catedralei

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: A fost cercetat un maior de miliţie (identificat), achitat în martie 1990

Observaţii: Găsit, în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Săracilor

Luca Rodica

Profesie: Muncitoare la Cooperativa de Încălţăminte

Data naşterii: 11 mai 1952

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcată în abdomen

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Lungu Cristina

Data naşterii: 14 martie 1987

Locul naşterii: Arad

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului, între cei doi părinţi

Cauza: Împuşcată în inimă

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Mardare Adrian

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 22 martie 1969

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Maris Ştefan

Profesie: Mecanic de utilaj greu la Întreprinderea nr. 7 Construcţii

Data naşterii: 24 august 1949

Locul naşterii: Bogdan Vodă, Maramureş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Girocului

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Miron Ion

Profesie: Pensionar la CFR

Data naşterii: 23 mai 1931

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Spitalul Judeţean

Cauza: Împuşcat, după ce fusese rănit uşor în piciorul stâng, pe Calea Lipovei

Vinovaţi: Trei ofiţeri MApN (identificaţi) de la UM 01942 Timişoara

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Monoran Ioan

Profesie: Ziarist şi poet

Data naşterii: 18 ianuarie 1953

Locul naşterii: Câciova, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 2 decembrie 1993

Locul morţii: Timişoara

Cauza: Atac de cord

Observaţii: A fost făcut erou post-mortem printr-o lege specială (Legea 66.16.04.1999); în decembrie 1989, a fost cel care a blocat circulaţia tramvaielor în Piaţa Sf. Maria din Timişoara

Motohon Silviu

Profesie: Ajutor-maistru

Data naşterii: 7 ianuarie 1957

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Ialomiţa, intersecţia cu Calea Lipovei

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01140 Lugoj

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Negruţiu Laura

Profesie: Eleva

Data naşterii: 8 august 1980

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23 decembrie 1989

Locul morţii: str. Gh. Lazăr (în locuinţă)

Cauza: Împuşcată în abdomen

Vinovaţi:

Nemoianu Virgil

Profesie: Inginer

Data naşterii: 24 mai 1958

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, str. Ion Vidu (în locuinţă)

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Nemţoc Vasile Marius

Profesie: Muncitor la UMT

Data naşterii: 28 august 1970

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 18 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Clinicile Noi

Cauza: Împuşcat în inimă

Vinovaţi: Au fost cercetaţi doi subofiţeri de miliţie (identificaţi), achitaţi în 1991

Nicoară Elena

Profesie: Infirmieră

Data naşterii: 29 noiembrie 1952

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 23 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul de Copii

Cauza: Împuşcată în cap, în vreme ce acorda ingrijiri răniţilor

Vinovaţi:

Nicolicioiu Sorin Victor

Profesie: Student, soldat cu termen-redus la UM 01380 Cetate, Arad

Data naşterii: 3 iunie 1970

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 24 decembrie 1989, ora 14:00

Locul morţii: Arad, zona Ştrandului de lângă Cetate

Cauza: Împuşcat toraco-abdominal, în timp ce-şi ajuta un alt coleg rănit

Vinovaţi:

Opre Gogu

Profesie: Electrician la Solventul

Data naşterii: 1 august 1960

Locul naşterii: Cerneteaz-Giarmata, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Operei

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Oteliţă Aurel

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 29 martie 1955

Locul naşterii: Răchitoasa, Bacău

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei (în locuinţă)

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Trei ofiteri MApN (identificaţi) de la UM 01942 Timişoara

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Pădurariu Costache

Profesie: Miner

Data naşterii: 1 mai 1933

Locul naşterii: Jureşti-Barna, Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Tribunalului

Cauza: Împuşcat în spate, hemoragie externă masivă

Vinovaţi:

Paraschiv Gh. Dominic

Profesie: Muncitor la Azurul Timişoara

Data naşterii: 28 ianuarie 1945

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 27 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, spital

Cauza: Complicaţii postoperatorii, fusese împuşcat în abdomen pe 23 decembrie 1989

Vinovaţi: Un subofiţer MApN, aflat în legitimă apărare (achitat în 1993)

Pinzsoffer Georgeta

Profesie: Angajată a Spitalului Judeţean Timişoara

Data naşterii: 21 noiembrie 1954

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989, ora 19:30

Locul morţii: În faţa UM de pe Calea Lipovei

Cauza: Împuşcată în inimă

Vinovaţi: Trei ofiţeri MApN (identificaţi) de la UM 01942 Timişoara

Pisek Ştefan

Locul naşterii: Caraş-Severin

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Libertăţii

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Observaţii: Oficial, a fost considerat dispărut, dar a fost identificat ulterior, în baza unor probe de medicină legală (ars la Crematoriul „Cenuşa”). Caz preluat din arhiva Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei”.

Pongrácz Norbert Alexandru

Profesie: Soldat în termen la UM 01929 Reşiţa

Data naşterii: 15 ianuarie 1971

Locul naşterii: Lugoj, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: Reşiţa

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Popescu Rozalia Irma

Profesie: Pensionară

Anul naşterii: 1934

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Prima victimă a Revoluţiei

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul Decebal

Cauza: Călcată de un autovehicul blindat

Vinovaţi:

Observaţii: Caz preluat din arhiva Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei”

Radu Constantin

Profesie: Muncitor la SUGTC Timişoara

Data naşterii: 23 mai 1956

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Calea Girocului

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi: Soldaţi în termen de la UM 01024 Timişoara

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Reitter Edith Irina

Profesie: Funcţionară la Institutul de Proiectări

Data naşterii: 24 aprilie 1950

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 19 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Bulevardul Tinereţii

Cauza: Împuşcată în abdomen

Vinovaţi:

Rosada Valentin

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 12 decembrie 1968

Locul naşterii: Lugoj, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 20 decembrie 1989, ora 19:00

Locul morţii: Lugoj, Calea Timişoarei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Plutonierul MApN Pavel Dumitru, condamnat la 20 de ani de închisoare (astăzi se află în libertate)

Ruvineanţu Remus

Profesie: Soldat în termen la UM 01929 Reşiţa, sublocotenent post-mortem

Data naşterii: 08 iulie 1969

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 25 decembrie 1989

Locul morţii: Reşiţa

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Sava Angela Elena

Profesie: Muncitoare la Întreprinderea KANDIA

Data naşterii: 28 februarie 1964

Locul naşterii: Oraviţa, Caraş-Severin

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul Mihai Viteazul

Cauza: Împuşcată în cap

Vinovaţi:

Observaţii: Arsă la Crematoriul „Cenuşa”

Sava Florica

Profesie: Vânzătoare

Data naşterii: 3 septembrie 1956

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 18 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Traian

Cauza: Împuşcată în abdomen

Vinovaţi: S-a tras dintr-un ARO (maşina aparţinea MI)

Silas Maftei

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 24 martie 1970

Locul naşterii: Călanul Mic, Bistriţa-Năsăud

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: În faţa Gării de Est din Timişoara

Cauza: Împuşcat în cap

Vinovaţi: S-a tras dintr-o macara aflată în faţa Gării

Observaţii: Găsit, în inanuarie 1990,  în groapa comună din Cimitirul Eroilor

Simicin Nicolae

Profesie: Muncitor la ICSITUMMR

Data naşterii: 20 martie 1957

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi: Trei ofiţeri MApN (identificaţi) de la UM 01942 Timişoara

Observaţii: Găsit, în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor

Sporer Rudolf Herman

Profesie: Zugrav

Data naşterii: 20 mai 1956

Locul naşterii: Timişoara

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: A fost găsit în groapa comună din Cimitirul Săracilor. Caz preluat din arhiva Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei”

Stanciu Ioan

Profesie: Operator chimist la SPUMOTIM

Data naşterii: 8 decembrie 1947

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989, ora 18:00

Locul morţii: Timişoara, zona Catedralei

Cauza: Împuşcat toraco-abdominal

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Tako Gabriela Monica

Profesie: Elevă la Şcoala Generală nr. 7

Data naşterii: 13 iunie 1979

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 19 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul de Copii

Cauza: Împuşcată în coapsă, pe 17 decembrie 1989, în zona Bulevardul Republicii

Vinovaţi:

Tăsală Remus Marian

Profesie: Sculer-matriţer la Dacia-Service

Data naşterii: 6 mai 1966

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Spitalul Judeţean

Cauza: Împuşcat în cap, după ce fusese rănit superficial, la gât, în Piaţa 700

Vinovaţi: Un subofiţer MApN şi doi soldaţi în termen (neidentificaţi)

Ţintaru Teodor Octavian

Profesie: Electrician

Data naşterii: 13 septembrie 1968

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Podul Decebal

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Cadavrul a fost aruncat în groapa comună din Cimitirul Săracilor

Todorov Miroslav

Profesie: Încasator la GIGEL

Data naşterii: 21 ianuarie 1964

Locul naşterii: Timişoara

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Între Spitalul Militar şi Spitalul Judeţean

Cauza: Hemoragie externă provocată de plăgile prin împuşcare (pe str. V. Alecsandri)

Vinovaţi: S-a tras de la etajul unei clădiri din zonă

Vărcuş Claudiu Ioan

Profesie: Elev

Data naşterii: 8 octombrie 1974

Locul naşterii: Periam, Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, între Catedrală şi Cinema „Capitol”

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Vâlceanu Constantin

Profesie: Maistru militar la UM 01864

Data naşterii: 27 octombrie 1955

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 24 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Calea Lipovei

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Wittman Petru

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 16 februarie 1965

Locul naşterii: Timiş

Calitate: Decedat în legătură cu evenimentele din decembrie 1989

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, zona Catedralei

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Zăbulică Constantin

Profesie: Muncitor

Data naşterii: 14 noiembrie 1958

Locul naşterii: Balş, Dolj

Calitate: Erou Martir

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara, Piaţa Ştefan Furtună

Cauza: Împuşcat în torace

Vinovaţi:

Observaţii: Ars la Crematoriul „Cenuşa”

Zornek Otto-Nicole

Profesie: Zugrav

Data naşterii: 13 februarie 1965

Locul naşterii: Timiş

Data morţii: 17 decembrie 1989

Locul morţii: Timişoara

Cauza: Împuşcat

Vinovaţi:

Observaţii: Oficial, este considerat dispărut. Este posibil să fi fost printre cei arşi la Crematoriul „Cenuşa”. Familia nu a depus dosar pentru certificat de Erou Martir.

Sursa: portalulrevolutiei.ro

Îmi povestea la un moment dat un inginer, că, înainte de 1989, la o vizită a unei clase de elevi la el la fabrică, cum se făceau pe vremea aia, unul dintre copii fusese atât de fascinat de o maşinărie care învârtea nişte cuţite încât a pus mâna acolo şi şi-a tăiat câteva degete. Cam aşa îi văd uneori pe sociologii ajunşi în siajul politicii. Tu, Vasile Dâncu, Alin Teodorescu şi alţii. Paradoxul e că, deşi sunteţi experţi în imagine, aţi optat să intraţi într-un univers despre care ştiaţi foarte bine că erodează, mânjeşte chiar, imaginea. Ce atrage sau, mai exact, ce te-a atras pe tine spre sfera politicii?

Eu nu sunt fascinat de politică. Sau hipnotizat, cum vrei să spui…Îi cam ştiu măruntaiele. Nu e nimic să te fascineze în legătura cu politica. Mi se pare că lucrurile sunt în schimbare. Politicienii şi finanţiştii tocmai au făcut o boacănă şi nu ştiu cum să o dreagă. De aceea, cred că ceva-ceva se va întâmpla în viitorul apropiat. O înlocuire a clasei politice. Dacă mă intrebi, nu ţin neapărat să fiu acolo. Dacă pot să fiu un mijlocitor, pentru mine e suficient. Sunt un politician în sensul că am convingeri şi le exprim public. Mai fac şi alţii asta, doar că ei nu se identifică ca atare. Nu vorbesc de cei ale căror convingeri sunt construite pe bani. Sunt, de exemplu, comentatori care îl urăsc sincer pe Traian Băsescu şi se dau analişti. Eu nu sunt analist politic. Sunt politician analitic. Nu m-aş compara nici cu Alin, nici cu Dâncu. Eu n-am fost şi nu sunt membru în niciun partid din cele existente. Dar în viitor, cine ştie…

Care au fost lucrurile pe care le-ai digerat cel mai greu sau care te-au surprins cel mai tare la politicieni?

Sunt lucruri pe care le pot digera mai uşor. Pot să accept, de exemplu, cinismul. Viaţa însăşi are momentele ei de cinism. Sau destinul. Aşa că de ce n-ar fi şi politica. Ce nu pot să diger la politicieni, la cei mai mulţi, e lipsa de viziune şi lipsa de curaj. Astea chiar nu le înţeleg. Nu înţeleg cum ai ajuns în politică dacă nu vezi decât de azi pe mâine sau dacă nu eşti capabil să îţi înfrunţi adversarii. Pare ceva natural, dar e clar că mecanismul de selecţie e greşit. Am văzut atâtea „cârpe” pe scena politică, m-am tot întrebat: „cine naiba i-a adus pe ăştia aici?”. Am văzut oameni fără onoare, oameni lipsiţi de convingeri sau de viziune. Asta m-a cutremurat. Ţi-e şi greu să vorbeşti cu ei. Le explici ceva şi se mai dau şi „doctori” în politică, te privesc de sus. Sunt incapabili să selecteze lucrurile esenţiale, care contează, sunt conduşi de presă, de subiectele zilei. Sunt incapabili să genereze subiecte. În cel mai bun caz scot câte o glumiţă scremută. Pentru ei, asta înseamnă comunicarea politică. Mediocritatea în politică – asta e greu de digerat. În politică se presupune că ai de a face cu lideri şi când colo te întâlneşti cu nişte soldăţei de plastelină.

Dacă te-ar ruga un specialist din echipa British Encyclopedia, peste ani, să îi spui două situaţii, două story-uri, cele mai reprezentative pentru a-l descrie pe Băsescu-omul şi pe Băsescu-politicianul, ce exemple i-ai da?

Băsescu – omul e prietenos şi delicat. Au fost situaţii în care ar fi putut fi mai categoric cu mine, dar m-a menajat. Băsescu-politicianul e definit de momentul mai 2010, când a anunţat tăierile de salarii şi pensii. Urmăreşte înregistrarea aia ca e fabuloasă. El ştia exact ce va urma, ştia în ce situaţie suntem, ştia că îşi pune pe toată lumea în cap, dar a avut sânge rece şi a fost ca o ghilotină. Am văzut o ministră din Italia anunţând veşti proaste pentru pensionari şi lăcrimând. Uneori trebuie să arăţi nemilos. Dacă mulţimea te simte slab, ezitant, te sfâşie.

Când ne-am cunoscut, studenţi la sociologie, la începutul anilor 90, erai un tip cu aer hippiot. Azi, eşti în gura presei… Ai vreun regret legat de anii aştia?

Dar, da, eram hippy, pozele de atunci stau dovadă. N-am regrete. Trecerea la mine a fost oarecum naturală. Am dat din una în alta. Am fost un cercetător foarte imaginativ. Am evitat şabloanele. Am vrut tot timpul să inventez altceva şi cred că şi să mă re-inventez pe mine tot timpul. De aia am şi trecut probabil prin atâtea ipostaze. Vrei să ştii ce îmi place cu adevărat? Nici politica, nici sociologia. Sunt un scenarist de film ratat. Ar trebui să fac asta când mă retrag. Oricum, scenariile mele, mai târziu sau mai devreme, devin realitate. Aşa că poţi să vezi filmul azi la cinema, dar dacă mai aştepţi puţin, poţi să trăieşti povestea pe pielea ta. Aşa că o sa scriu în continuare despre lucrurile care urmează să se întâmple.

Presa din România e ca un banc de peşti căruia îi arunci nişte firimituri şi vine buluc să înfulece. Ai postat pe FaceBook 35 de caractere („Wtf! De când face Playboy politică?”) şi jurnaliştii te-au găsit din nou fără şapcă, scriind articole şi comentarii despre gluma ta. Eşti prolific!… (până una alta, cei de la Playboy mi-au spus azi că aluzia la varianta politică a Albei ca Zăpada nu stă în picoare . Nu vreau să gonflez „subiectul”, au făcut-o alţii, inclusiv pe această platformă. Am, însă, o întrebare pentru tine, de acum, ca insider. Ai fost numit director la Tv România de Mâine. Ce te mână în luptă, ca să spun aşa? Pentru că, oricum aş întoarce-o, chiar încercând să înţeleg, tot nu înţeleg… E un pas pe care nu l-aş fi anticipat. Cum se împacă prezenţa ta în echipa PDL cu cea din echipa fostului activist Aurelian Bondrea, cu stigma Universităţii „Spiru Haret” pe ea?

Mă bucur că unii au înţeles că a fost o glumă. N-am cumpărat în viaţa mea Playboy. Şi nici nu sunt consumator. Sunt un pudic în viaţa de zi cu zi. Mi s-a părut revoltător că Albă ca Zăpada a apărut în Playboy şi am glumit pe seama acestei apariţii. Evident că şi acum glumesc. Bine, am văzut că tot felul de „cretinoizi” au comentat povestea ca nişte fete mari. Aici fac o paranteză. Ştii, ţi-am zis atâtea lucruri rele despre politicieni, dar crede-mă că analiştii sunt de departe mult mai jos. Rar mi-a fost dat să văd atâta incompetenţă şi mizerie ca în clasa „analiştilor politici” de la noi. I-aş compara cu o armată de orbi plini de ură, care, pe lângă faptul că nu pricep absolut nimic din ce se întâmplă în jur, îşi dau şi aere de mari filosofi. N-am văzut ceva mai detestabil. Îi iubesc pe politicieni când mă uit la unii comentatori. Bine, sunt şi excepţii, ca peste tot… Legat de povestea cealaltă, care a circulat ieri, nu vreau să comentez prea mult speculaţiile care s-au făcut. Eu am un obiectiv şi o sa îl ating. Şi eu nu mă „sucesc”.

Spui undeva: „Presa are propriile sale complicităţi la eşec. A alimentat spirala populismului de câte ori a avut ocazia, a închis ochii la marile fraude pentru concedii pe iahturi, a promovat divertismentul şi kitsch-ul ca pe un drog pentru sedarea maselor după credit cu buletinul, a vrut să pună guverne, să numească preşedinţi, fără să îşi asume responsabilităţi”. Ce ai să faci, ca manager TVRM, ca să nu sedezi, să nu pari populist, să nu urci în iahtul lui Bondrea etc., dar să rămâi şi pe piaţă? Prin ce poate face  TVRM diferenţa după, presupun, relansare? Şi cu ce echipă?

Repet, nu vreau să intru în speculaţiile de presă. Îi las să vorbească. O să vină şi rândul meu să vorbesc. Dar un indiciu apare deja pe pagina mea de FB. Doar că nu l-a remarcat nimeni. ))

Dacă ai avea un sac de bani, sau zece saci, şi ar trebui să faci trei cercetări naţionale, prioritare pentru România, azi, care ar fi acelea?

Multe. Despre piaţa matrimonială. Despre reţelele de socializare virtuale. Despre difuzarea zvonurilor. Am scris despre deficitul de femei din 2019 pe piaţa matrimonială, bazat pe date statistice, şi ai văzut câţi „experţii lu’ peşte” au încercat să  arunce lucrurile în derizoriu. Am şi partea a doua la „revoluţia sexuală”, dar nu vrea să o publice nimeni ) Glumesc! Dar chiar o am.

Hai să încercăm un semi- sau sferto-SWOT: eu numesc un partid, iar tu dă-mi 2-3 taguri care să surprindă defectele, punctele lor slabe.

PNL.

Loseri nefericiţi, se ascund în spatele unei gogoşi.

PSD.

Prea înfometaţi, fără direcţie, manipulabili.

UDMR.

Cu excepţia lui Markó Béla şi încă vreo câţiva, nişte românaşi înveliţi în drapelul Ungariei.

PDL.

Lipsa de viziune, lipsa de curaj. Mă rog, a zis bine Blaga, fără Băsescu ei nu erau.

Ai descris la un moment dat scena politică a României ca pe o lume de basm, cu partide personaje de poveste… Am rugat un specialist să îmi facă un scurt profil psihologic al personajelor alese de tine. Iată ce a ieşit:

Albă ca Zăpada (35%): se simte abandonată, respinsă; naivă, uşor manipulabilă, inadecvată vremurilor în care trăieşte, cu dificultăţi în a se adapta unei situaţii.

Scufiţa Roşie (26%): genul pleaser: vrea să facă tuturor pe plac (şi mamei şi bunicuţei), e curioasă, nu sesizează pericolele, se pune în situaţii riscante, nu are simţul tragicului.

Moş Crăciun (12%): simbolul binelui, util lumilor infantile, care gândesc binar (în antiteză cu „răul suprem”, Zeus).

Fetiţa cu chibrituri (12%): încăpăţânată, dar se supune repede, rebelă timidă, căutătoare de senzaţii tari, face şi apoi se sperie de ce face, agent provocator.

Capra cu trei iezi (8%): pleacă de acasă, caută soluţii şi ajutor extern, îşi neglijează apropiaţii; e malefică, răzbunătoare, întoarce armele şi e în stare să declare război; îşi găseşte duşmani pe măsură şi poate fi la fel de sângeroasă, de horror, apocaliptică chiar.

Se potrivesc profilurile cu cele ale partidelor ascunse în spatele personajelor? Poţi completa, corecta, acolo unde e cazul?

Aş completa un lucru important despre Albă ca Zapada. Tocmai ce şi-a arătat sânii în Playboy. What a shame! Ar trebui exclusă din partid.

După martie 1990, gesturile politicienilor târgumureşeni aduc uneori cu imaginea gripatului care îşi bea ceaiul tămăduitor stând desculţ în zăpadă. Cornel Brişcaru, candidatul PSD pentru funcţia de primar la alegerile de anul viitor, a venit, şi el, cu o iniţiativă demnă de aroganţa politică a ultimilor 20 de ani: în numele Asociaţiei pentru Promovarea Drepturilor Omului „Lider”, al cărui preşedinte este, a cerut Consiliului Local promovarea unui proiect de hotărâre privind amplasarea bustului lui Adrian Păunescu într-unul din cartierele-dormitor ale oraşului. „Un gest firesc, de recunoştinţă, pe care tîrgumureşenii doresc, astfel, să îl aducă poetului, pentru prietenia pe care a arătat-o, de-a lungul vieţii faţă de locuitorii acestui oraş”, se spune în comunicatul APDO „Lider”. Într-o ţară în care mai marii zilei vorbesc despre excepţionalism românesc, gonind în maşini nemţeşti sau fug la Viena ori la Paris de îndată ce îi doare un pic undeva, firescul e un termen al naibii de ambiguu. Să ne reamintim puţin, totuşi, măcar de dragul domnului Brişcaru, cine a fost Adrian Păunescu. Pronunţarea numelui său în România condusă de „geniul Carpaţilor”, împărţea lumea în două, năştea două tipuri de reacţii: admiraţie sau greaţă. Sunt reacţiile care au născut apoi, cei doi piloni de cultură politică pe care s-a constituit societatea românească imediat după 1989: cel post-comunist, continuator mai soft al ideologiei naţionalist-ceauşiste, împachetat într-un discurs de stânga, cu accente ortodoxiste şi cel democrat, tot schizoid, care încerca să recupereze trecutul interbelic al României prin reflexe sau mentalităţi uneori curat comuniste.

Păunescu a aparţinut primului grup. Cucerit, în august 1968, de discursul ţinut de Nicolae Ceauşescu la invazia Cehoslavaciei, a devenit poetul de curte nepereche al conducătorului. În iunie 1985, este exclus din viaţa publică, după interzicerea Cenaclului Flacăra – fondat şi condus de poet – când mai mulţi tineri mor într-o busculadă, la un spectacol de la Ploieşti. În 1986, încearcă să revină şi îi scrie lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare de un servilism demn de simţul politic al poetului. Ceauşescu nu îi răspunde. Păunescu rămâne fidel opţiunilor sale politice şi după execuţia soţilor Ceauşescu, fiind unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, continuatorul neoficial al Partidului Comunist Român, condus, pentru cei care nu aţi prins zorii tranziţiei, de cumnatul lui Nicolae Ceauşescu şi fostul lui prim-ministru, Ilie Verdeţ. Acesta este trecutul muzei propuse pentru Târgu Mureş. Restul sunt ricoşeuri ale acestei construcţii personale. Din cocoş nu faci găină, nici din curvă gospodină, spune o zicală mai decoltată.

Cenaclul a fost un soi de mişcare patriotică post-hippie, cu tot parfumul de colhoz şi de grotesc pe care îl presupune un asemenea melanj, o maşinărie de propagandă care miza pe frustrările induse tinerilor de acelaşi regim orwellian. Era un fel de eu centrez, eu dau cu capul. Ascultând azi piesele Cenaclului, îmi dau impresia că România se afla în prag de război, luptând cu inamici pe care singură şi-i imagina. Isteria era uneori maximă, iar manipularea, pe măsură. Şi Păunescu la timonă. Criticile aduse Cenaclului şi, implicit, liderului său maxim, vizează îndeosebi efectele perverse al mişcării: în spatele unei false libertăţi se inoculau tinerilor ideile naţional-comuniste ale regimului, adularea „conducătorului iubit” şi faptul că trăiesc într-o ţară cum nu e alta. Pe undeva, asa şi era: indicatorii socio-economici plasau România acelor ani în rândul ţărilor de excepţie, la coada Europei. Sigur, şi jurnalul de puşcărie al lui Nicolae Steinhardt e unul al fericirii…

Binefacerile Cenaclului Flacăra le regăsim astăzi în gesturi precum cele ale domnului Brişcaru. Liderul PSD şi consilierii domniei sale sunt, însă, îndeajuns de perverşi ca să ştie ce sentimente poate trezi propunerea de amplasare a statuii „prietenului” Adrian Păunescu în Târgu Mureş. La urma urmei, şi Adolf Eichmann a fost mulţumit de primirea care i-au făcut-o localnicii în anii războiului. La cât de cochet şi cu personalitate era odinioară, oraşul a strâns multe simpatii. Numai că simpatiile acestea nu pot fi de fiecare dată împărtăşite reciproc. O ştie orice târgumureşean getbeget, nu şi domnul Brişcaru. În ziua în care Adrian Păunescu cerea ajutor, lipit de gardul Ambasadei SUA din Bucureşti, pentru a nu fi linşat de revoluţionari, Târgu Mureşul îşi avea deja şase morţi şi 21 de răniţi, oameni care ieşiseră în stradă pentru a demonstra taman împotriva omului şi sistemului politic pe care Adrian Păunescu l-a slăvit până la greţoşenie. Acesta a fost momentul adevărului sau măsura „prieteniei” dintre cele două părţi. Aşa cum măsura unei revoluţii o dă gradul în care societatea rupe cu regimul pe care tocmai l-a răsturnat. Prin politicienii lui în primul rând.

Politicianul Cornel Brişcaru mai vine cu o propunere, la fel de abruptă: solicită ca începând cu anul şcolar 2011 – 2012, Şcoala Generală nr. 2 din Târgu Mureş să poarte numele aceluiaşi Adrian Păunescu. Cine nu are eroi, să şi-i multiplice. Ca reacţie, un grup de părinţi ai copiilor de la şcoala propusă rebotezării au strâns câteva mii de semnături pentru a cere ca instituţia să poarte numele celui mai important edil pe care l-a avut până acum oraşul, Bernády György. În prezent, în Târgu Mureş funcţionează 13 gimnazii de stat dintre care majoritatea poartă nume de personalităţi româneşti, una singură purtând numele lui Friedrich Schiller şi două funcţionând încă cu denumirile de dinainte de 1989: Şcoala Generală nr. 2, respectiv Şcoala Generală nr. 7. Tîrgu Mureşul nu are în prezent niciun gimnaziu de stat care să poarte numele unei pesonalităţi maghiare sau o denumire care să aibă legătură cu cultura maghiară a oraşului. Toate acestea, în condiţiile în care majoritatea gimnaziilor sunt cu predare în limba română și maghiară. Situaţia nu e mai fericită nici în cazul liceelor: Liceul Teoretic Bolyai Farkas și Liceul cu Program Sportiv Szász Albert sunt singurele cu denumire maghiară într-un oraş în care aproape 50% din populaţie e de această etnie. Asta, într-o logică strict cantitativă. Despre impotenţa liderilor locali UDMR, semnificativ de mulţi în Consiliul Local, nici nu mai vorbesc. Calitativ vorbind, chiar de n-ar mai fi picior de maghiar în oraş, o societate destupată la minte tot ar păstra memoria şi trecutul comunităţii. Măcar din bun simţ dacă nu pentru farmec. Cum se întâmplă în cazul saşilor, bunăoară. Momentan, însă, suntem ca în definiţia populară a şahului: piesele acelea mici pe care le băgăm în pungă când jucăm table.

Cred că ne aflăm la apusul unei epoci. Ajunşi în plasa preşedintelui, domnii Manolescu, Liiceanu&comp. lasă impresia că şi-au atins nivelul maxim de incompetenţă şi că ar cam fi nevoie de ceva sânge proaspăt la nivel de elite premium. Nu îmi fac iluzii: nu vor permite această transformare altfel decât după chipul şi asemănarea lor, adică încercând să se reproducă cultural. Avem deja pilde de ucenici. Prestanţa şi lamentaţiile domniilor lor din ultima vreme, îmi creionează un sfârşit.

Între noi fie vorba, pledoariile aborigene despre „rezistenţa prin cultură“ provoacă zâmbete în orice capitală occidentală. E bine să ştim despre ce mize vorbim. Perseverenţa îşi are propriile capcane: a te crampona la nesfârşit de acest „a fost sau n-a fost“ al disidenţei româneşti – când e evident, pentru orice om care cunoaşte puţin istoria recentă, că nici nu a fost vorba de aşa ceva în spaţiul mioritic – e un gest care te aruncă cel puţin în sfera ridicolului. Actorii poveştii pozează inocent, ca într-un monolog bovaric: „Oglindă, oglinjoară, cine a fost cel mai disident din parcare?“

Reacţiile concertate de după vizita Hertei Müller la Bucureşti, cu un uşor gust de înfierare şi parfum de cartel, deconstrucţia palidă venită din partea unor nume consacrate ale intelectualităţii româneşti de azi, au menirea de a clarifica, dar n-o fac. Cine se scuză, se acuză.

N-am să disec cele două texte menţionate. Puteţi găsi mai multe analize pertinente pe marginea lor, inclusiv pe Voxpublica. Comentariile semnate de Nicolae Manolescu şi de Mircea Cărtărescu sunt reuşite stilistic, dar nu limpezesc, nu tranşează subiectul, pentru că sunt ambigue, lipsite de curaj. Exact ca înainte de 1989. De fapt, în aceasta constă tot secretul polemicii, în această mentalitate de „vom fi iarăşi ce am fost“… Nu de şopârle şi de efecte de voal ar fi nevoie acum, ci de o asumare a unui trecut: nu a existat disidenţă instituţionalizată în România. Punct. Niciunul dintre autori nu recunoaşte asta. Cine a avut ghinionul să prindă acei ani, conştient de ce i se întâmplă, ştie ce spun. Aduceţi-vă aminte, imploram Providenţa să avem şi noi, asemenea cehilor, polonezilor etc. (atât i-am invocat pe colegii din fostul CAER încât au ajuns un fetiş), voci care să ne dea o speranţă, care să spună NU, răspicat, şi să îşi asume această poziţie. Avem exemple, dar extrem de puţine. Onoare lor, dar au rămas solitari. Amintiţi-vă de Paul Goma, de Radu Filipescu, de părintele Calciu, de Doina Cornea. Nimic, din păcate, nu s-a închegat în jurul lor. Solidaritatea a fost cuvântul-cheie al acelei epoci. Nu şi în România. Oricât am aduna, tot nu ne iese cu plus.

Cu aceste date ale problemei, vine domnul Liiceanu şi îi spune Hertei Müller, în discuţia de la Ateneu, că şi domnia sa se simţea, în acei ani, minoritar. Las de o parte cinismul replicii, dar de câtă ipocrizie e nevoie, totuşi, ca să afirmi aşa ceva, după ce ai preluat Editura Politică, pentru a da un singur exemplu. Editura Politică, nu Biblioteca pentru toţi! Câţi „minoritari“ au avut, după 1989, acces la astfel de resurse? Câţi s-au putut bucura de privilegiul acesta? În plus, venită din partea directorului editurii care publică scrierile Hertei Müller în România, confesiunea avea, dincolo de gafa de PR, şi un uşor aer de déjà vu? („Să ştiţi tovărăşico’, că şi noi…“) Adică, noi vă publicăm, doamna Müller, că oameni suntem, ne plac arginţii, dar băgaţi-vă minţile în cap…

Ceea ce pare să scape domnilor în cauză e că relevanţa subiectului este una, în primul rând, simbolică. Nu de persoane e vorba aici, ci de grupuri. Domnul Cărtărescu scrie în editorialul său, că „de la înălţimea şi cu forţa unui laureat Nobel, Herta Müller mi-a făcut, în câteva interviuri consecutive, date înainte să sosească în România, o mare şi inexplicabilă nedreptate“. Mă număr printre autorii involuntari ai acestei „nedreptăţi“, ca unul dintre cei care au luat interviu Hertei Müller, într-un supliment dedicat ei de revista „Corso“, în această primăvară (vezi documentul ataşat). Mă simt dator cu o explicaţie: sigur că Mircea Cărtărescu nu e comparabil cu Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau cu Adrian Păunescu. Cum nici domnii Liiceanu sau Manolescu nu sunt. Nu putem amesteca lucrurile chiar în halul acesta şi nu suntem naivi. Dar nici sofişti. Şi cred că nici Herta Müller nu este naivă. În privinţa lacheilor lui Ceauşescu, lucrurile sunt foarte clare: serveau sistemul, trăiau în şi pentru el, ştiu şi ştim până unde au băgat mâna, aşa că nu au ce să scuze, cum nici Postelnicu nu avea ce să scuze, când se autoproclama dobitoc… Temeiul e altul şi mă mir că Mircea Cărtărescu evită să îl precizeze. Domnia sa este exponentul unei lumi, un model, încarnarea, dacă vreţi, a unor aşteptări. Nu îmi permit să interpretez scrierile sale literare. Le-am citit, îmi plac şi cu asta basta. Dar nu despre asta e vorba, ci despre cultura politică a domniei sale. Se întâmplă şi în ţări mai evoluate civic, ca intelectuali de marcă să fie corigenţi politic, sunt destule scrieri despre „cunoaşterea inutilă“. Să fim serioşi, dezbaterea nu se reduce la o discuţie banală, purtată pe stradă sau aiurea, între Herta Müller şi Mircea Cărtărescu. În ultimă instanţă, vorbim de un dialog între două universuri, între două sisteme de valori politice, nu între două persoane. De aceea, a nu asculta Europa liberă, cum îi spunea inocent, la un moment dat, Mircea Cărtărescu Hertei Müller, era, în acei ani, descalificant, egal cu analfabetismul politic. Pentru o parte a românilor, cel puţin. Era ceva elementar, aş spune chiar vital. Ce altceva puteai să asculţi atunci, ca intelectual, dacă nu Europa liberă? Şi cum Dumnezeu să nu fi ascultat Europa liberă în aceia ani? Exemplul pare minor, dar vorbeşte despre un întreg proces de socializare politică.

În fine, vorbim, în esenţă, despre două lumi, nu despre două personaje literare. Despre două inerţii mentale diferite. Există o Românie care abia acum, după 20 de ani, începe să conştientizeze, inclusiv la nivel de elite, o Românie mai voalată, care nu îşi asumă riscuri majore. Şi există o Românie mai crudă, mai pe şleau, care, în logica celor dintâi, exagerează. Primii, însă, sunt normativi, fac regulile. De aceea, în acest context, bonomul Cabral pare mai român decât „scriitoarea germană de origine română“, ca să citez scăparea din comentariul lui Nicolae Manolescu. Dar nu e chiar aşa. Reacţiile publicului la replicile Hertei Müller de la Ateneu spun tot. Herta Müller vorbea românilor deschis şi franc, în timp ce Gabriel Liiceanu părea o umbră a secretarului de partid care se teme să discute subiectul până la capăt. Seara aceea ar fi trebuit să fie o sărbătoare. Totală! Dar nu a fost. De ce? Pentru că interlocutorul Hertei Müller nu era acolo ca să intermedieze, discret, punând în lumină invitata unei zile istorice, ci ca să cureţe conştiinţa dilematică a colegilor săi, cerşind puţină legitimitate de disident, via Stockholm. Din fericire, nu tot ce e literatură e şi ficţiune.

Supliment Herta Müller

Când am fost rugat să scriu despre Bucureşti, prin nu ştiu ce joacă a sinapselor, gândul mi-a zburat instantaneu la scamatoria aceea pe care o savuram în liceu, despre cum să scrii o poezie dadaistă. Varianta Tzara. Textul suna cam aşa: „Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac. Scuturaţi uşor. Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta. Copiaţi cu conştiinciozitate în ordinea în care au ieşit din sac. Poemul o să semene cu dumneavoastră….”

Bucureştiul nu seamănă cu dumneavoastră. Aş spune chiar, că nu seamănă cu nimeni. E atât de pestriţ, încât pare lipsit de identitate. Dar tot un soi de poezie dadaistă rămâne: fără prea multe reguli, cu destul absurd şi cu contraste izbitoare.

Să le luăm pe rând.

Regulile. Când am venit în Bucureşti, în 2004, un amic de-al locului, bucureştean get beget, crescut în Piaţa Universităţi, mi-a atras atenţia: „Ai grija, e o şcoală a vieţii a naibii de grea. No rules!”. I-am ascultat sfatul, dar cu o lejeritate curat bucureşteană. După aproape cinci ani de stat în Bucureşti, pot să confirm că, da, sfătuitorul mei îşi cunoaşte concetăţenii, relaţiile umane sunt deseori diabolic de complicate. Pentu că nu poţi să anticipezi. De la circulaţia în trafic, la etica muncii sau serviciile publice. Aproape că nu există gest sau vorbă, care să nu ascundă în spate şi un mic calcul, o chichiţă, o şmecherie, CEVA. M-am prins de asta destul de târziu, pozând, evident, în naiv, credul, provincial şi câte şi mai câte. Firescul, gratuitatea sunt, aici, componente sociale premium.

Absurdul. Am să redau o singură scenă, relatată de un martor ocular, coleg de breaslă. Se opreşte tramvaiul în staţie, în Obor, la orele prânzului. Două persoane foarte în vârstă, un el şi o ea, se iau la ceartă pentru că el nu a lăsat-o să urce prima (sau ea nu l-a lăsat să coboare primul). Final ionescian: ea îl scuipă pe obrajori, cu toate sudalmele de rigoare. Nici mai mult, nici mai puţin.

Contrastele. Multe spre prea multe.

1. „Cine contează, e aici!”, auzi spunându-se destul de des despre abundenţa de specialişti care vin în Bucureşti (ajuns un fel de Vale a Jiului pentru gulere albe). Cu toate astea, nu există spaţiu urban mai prost gestionat decât Capitala.

2. Localnicii se simt mai ataşaţi de câini (numiţi „comunitari”) decât de copiii (numiţi „ai străzii”). Priviţi numai cum îi ajută şi îi drăgălăşesc pe maidanezii din jurul blocurilor şi câtă ură e în ochii unor şoferi (sau şoferiţe) când un copil le spală geamurile maşinii la semafor.

3. Locul, zice-se, e cu frică de Dumnezeu. Aparent, aşa şi e. Nu cred că există străin sosit în Capitală care să nu fi trăit şocul frecvenţei cu care localnicii îşi fac cruce: în faţa bicericilor, la troiţe, în autobuz, pe stadion, în tramvai, în taxiuri şi, în general, cam în orice situaţie care porneşte cu risc. Comunitatea pare a transmite o religiozitate atât de puternică, încât ai spune că te afli în faţa unei călugăriţe evlavioase, încheiată sfios, până la ultimul nasture. Aiurea! Sub straiele ei se ascunde vitalitatea unei vedete porno. Vizitaţi-o noaptea.

4. Bucureştiul încântă paradoxal, prin aceea că nu e ca tine, că nu te regăseşti în el. E un loc care te rupe în două: îl adori şi îl deteşti în acelaşi timp. Şi nimeni nu trăieşte drama acestui Chicago postmodern mai intens decât bucureştenii bucureşteni. Un singur exemplu: au trebuit să treacă 20 de ani de alegeri libere pentru ca primarul general să nu fie un venetic.

În fine, revenind la ideea de început, Bucureştiul e un poem dadaist mult mai palpabil. E ca şi cum un Mare Arhitect ar fi strâns bune şi rele şi le-ar fi aruncat aici grămadă, într-o anti-Arcă a lui Noe. Oameni, clădiri, animale, arome, flori şi multe altele. E locul copiilor de ţigani cerşind la geamul limuzinelor luxoase sau în parcurile de la McDonalds; al clădirilor dărăpanate care se sprijină de sedii futuriste; al unei metropole a cărei apă e proverbiala Dâmboviţă; un spaţiu care îşi spune urban, dar al cărei străzi sunt praf şi pulbere. Tot acest creuzet e atât de atractiv sociologic, încât nu poţi să nu îl deteşti ca cetăţean.

PS. Cititorii care nu cunosc Bucureştiul se vor întreba, poate, „păi bine, monşer, chiar nu are nimic frumos locul ăsta?” Are. Întrebaţi orice bucureştean neaoş şi vă va spune, cu flerul inconfundabil, că toate lucrurile astea, puse la un loc, dau farmec.

Ajunşi în Istanbul, unul dintre buricele Pământului, alături de New York, Vatican, Londra şi completaţi voi mai departe (Napoleon spunea că dacă pe Pământ ar exista un singur stat, Istanbulul ar fi capitala cea mai potrivită), ne trezim în Sultanahmet, locul în care la fiecare pas dai de câte un ho(s)tel. Zona e plină de străduţe sufocant de întortocheate, în care nici măcar Marcel GPS-ul nostru nu ne-a putut descurca. La fiecare viraj trăiam spaima coliziunii cu un mijloc de transport venind din sens opus. Marcel rămăsese cu ultima replică posibilă: „Întoarceţi unde aveţi posibilitatea!”… Oricum, ruta pe care urma să mergem până la hotel ar fi sunat, din gura unui localnic get-beget, cam în felul următor: mergeţi înainte, luaţi-o la dreapta, apoi la stânga, la dreapta, iar dreapta, apoi stânga şi încă o dată la stânga. Toate astea pe o arie de jumătate de hectar.

Într-un final vine şi salvarea noastră: două ţigănci săritoare din România (două Gipsyesuri, le spunem noi), îmbrăcate în straie turceşti şi stând în pridvorul unei case trecute nu de mult printr-un incendiu, ne explică, văzându-ne numărul de la maşină, traseul corect. Nu ne-a ajutat nici consultanţa rutieră din colţ de stradă. În fine, după alte căutări, am dat de hotelul în care urmam să stăm.

Citiţi restul aventurilor lui Marius Cosmeanu & Pavel Lucescu pe ofCorso.ro

Black magic women

Megaorasul vazut de sus

Ultimul otoman

Fast-Ceaun cu capac de la Sanyi

Flipper de Sozopol

Sinop e primul loc din Turcia unde am dat peste un vorbitor de limba română. De fapt el, mai exact ea a dat peste noi, văzându-ne maşina cu număr de România, parcată pe o stradă din centrul oraşului. Ne lăsase un bilet sub ştergătorul de parbriz. Când l-am văzut, înainte de a-l citi, eram convinşi că ne aştepta o amendă. Era Margareta (pentru apropiaţi, Marga), după cum se semnase, şi îşi exprima dorinţa de a ne vedea. Am sunat-o la numărul de telefon lăsat pe bilet şi în 20 de minute era deja în holul hotelului unde ne cazasem. Cu soţul ei, Osman, ambii la vreo 60 de ani. El fost marinar şi cu ceva afaceri prin România la începutul anilor 90, ea din Braşov, împreună de 16 ani. El pro-Băsescu, ea cam anti. Am învăţat şi câteva cuvinte turceşti inclusiv faptul că între „nota de plată” şi „măcel” (de unde vine şi verbul românesc „a căsăpi”) e o diferenţă minoră, pentru noi aproape insesizabilă, dovadă că le-am încurcat mai mereu. Nu s-a supărat nimeni. Au insistat mult să mai rămânem, au rămas doar cu o carte de vizită şi mulţumirile noastre sincere. Înainte de această întâmplare aproape stranie, vizitasem un armurier bătrân, domnul Özekes (www.ozekes.com), care moştenise meseria de la bunicul său, armurier otoman faimos, fabricant de săbii şi flinte, ambii, cu numeroase distincţii. Îl descoperise Paul în una din rătăcirile lui pe străzile Sinopului. Ne-a convins să-l vizităm şi noi după ce ne-a arătat pumnalul cu coadă de rădăcină de trandafir sălbatic pe care i-l fabricase sub ochii lui. L-a costat o grămadă de bani, dar a rămas cu părerea, după această experienţă, că n-a venit degeaba în Turcia.

Citiţi restul aventurilor lui Marius Cosmeanu şi Pavel Lucescu pe ofCorso.ro

De la Padurea NEagra la Marea Negre: doi aventurieri nemti dezinteresati de fotbal

High carbon steel: Ozekes, cutitar din tata-n fiu

Sinop by late night

Dupa 111 km/h

S-a mai întâmplat şi a treia oară dar, pe asta am făcut-o deja relaxaţi. Cu două efracţii la activ, a treia nici nu mai conta. Până la ora la care scriem aceste rânduri nu ne-a oprit sau căutat încă nimeni să ne ceară vreo socoteală. Mai e timp, nu disperăm. Ce-aveam să aflăm ulterior. Autotaxarea e introdusă recent (o cartelă costă 75 de lire turceşti, adică aproape 40 de euro) şi dacă nu ştii limba locului n-ai nicio şansă să afli din timp că-ţi trebuie şi eventual de unde s-o procuri.

Citiţi pe ofCorso restul aventurilor lui Marius Cosmeanu & Pavel Lucescu la Marea Neagră

Multiplu de 1

Cu capra vecinului.

Portul din Amasra

Piata din Amasra

La est de Sinop

Aşadar, am plecat la drum cu o maşină împrumutată de la un prieten. Gafă monumentală în ochii unui vameş legalist şi sictirit de atâta carieră prin limitele teritoriale ale Turciei. Ajunşi în relativ proaspăt deschisa vamă Hamzabeyli, undeva între niciunde şi nicăieri, ne-am trezit în faţa unui spahiu cam la a treia vârstă, dar care părea mai degrabă cam ca la a treia bere. Nu vorbea o iotă engleză, dar la toate întrebările noastre mima o privire inteligentă, tasta ca un învăţăcel în ale tehnologiei billgates-iene şi era de neclintit din ideea lui de a ne trimite înapoi în România. Dar noi nu şi nu.

Restul aventurilor lui Marius Cosmeanu&Pavel Lucescu pe ofCorso.

Duş ecologic în sudul Bulgariei

Aşa ceva nu există!

Instinct matern

Până atunci însă, ne-am gândit să fim şi noi mai în pas cu moda, chiar uşor avangardişti. În noaptea asta urcăm în maşină şi ne luăm tălpăşiţele spre fraţii noştri bulgari, turci, georgieni şi câţi or mai fi prin partea asta de lume de după Darius, fecior de Istaspe.

Şi pentru că avem poftă de scris și de povestit, vom ţine un jurnal de călătorie (sau a sort of). Oricum, formatul e în lucru, îl vom definitiva până la prima oprire. Text, foto, dialoguri, impresii, pățanii. Toate postate aici şi la locul nostru de muncă.

Uraţi-ne net din pupă şi wireless din belşug. Și drumuri bune, și vreme faină, și polițiști înțelegători, și vameși fără chef de muncă, și benzină mai ieftină, și ce-o mai fi de urat, măcar până-n Ararat (încercăm și pe-acolo).
În rest ne vom strădui să fim inspiraţi .

Marius Cosmeanu&Pavel Lucescu

Maestro, muzica!

Femeile trebuie să ştie cum se urcă în lift şi să nu ne năpădească pe noi că au fost violate în lift. Când şi cu cine.  Să nu bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi să vină apoi la adresa poliţiei c-au fost violate. Să ştie cu cine intră în discuţii şi cu cine acceptă relaţii ş.a.m.d.  Comportamentul ăsta de leliţă balcanică, din păcate… cu excepţia acestor victime, care nu au dat dovadă de el, este caracteristic piţipoancelor şi ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator, mare majoritate dintre ele.

Cool, nu? Violatorii fără vină. Declaraţia aparţine unui profesionist desăvârşit: Tudorel B. Butoi-Severin. Domnul Butoi este profesor universitar doctor şi psiholog criminalist (ex. colonel de poliţie – Şef al laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat – Serviciul criminalistic – Poliţia Capitalei). Aşa scrie pe situl domniei sale. În acelaşi spaţiu cu look cam OTV-ist găsim şi următoarele skills-uri personale:

• se confruntă cu personalităţile perverse, viclene şi inteligente ale lumii interlope din balcanica noastră capitală
• pune capăt, trimitând la glonţ sau în detenţie grea, o serie de criminali cu crime multiple
• răspunde competent solicitărilor mass-media (interviuri, analize de caz, luări de pozţie), mediatizând aspectele în special preventiv-ofensive ale ripostei anti-crimă
• este recunoscut ca autoritate în materie de către segmentele profesioniste ale justiţiei, procuraturii, universităţii, societăţii civile în sens larg, creează discipoli în rândul tinerilor politişti şi studenţi în psihologie şi drept.

Nu vreau să o lungesc şi nici nu mă voi apuca să fac profilul psihologic al domnului Butoi sau analiza blogului său. Are şi voluntariatul limitele sale. Vă las dumneavoastră plăcerea de a găsi alte pilde de umor deosebit de grav.

Ştim ce hram poartă mulţi din angajaţii statului. Ne lovim de ei aproape zilnic. Sunt genul de băieţi care, printre altele, ne rugau la absolvirea liceului să le scriem sonetele pentru colege. Sigur, sunt şi excepţii şi problema e una de sistem. Până una alta, însă, pentru lămurirea domnului Butoi, am să citez taman din DEX:

VIÓL, violuri, s.n. 1. Faptă (pedepsită de lege) comisă de bărbatul care constrânge prin forță fizică o femeie să aibă cu el relații sexuale; 2. Act de violență prin care un bărbat supune relațiilor sexuale o persoană de sex feminin. 3. Siluire a unei femei; violare.

Incredibila declaraţie a fost rostită oarecum aproape de această postare, la Realitatea Tv. Replica Lianei Alexandru a întârziat să vină. Păcat.

Iată clipul cu pricina, realizat de Wieden + Kennedy pentru Superbowl-ul de anul acesta:

Şi clipul realizat de Young & Rubicam, în 2002, pentru Yotvata, o băutură cu cacao:

În fine, pentru cei care ar avea dubii, o alăturare a elementelor comune din cele două clipuri:

Susan Stribling, purtătorul de cuvânt al Coca-Cola, a declarat revistei de specialitate Advertising Age că asemănările dintre cele două spoturi sunt simple coincidenţe: “Când am pregătit spotul, nici noi, nici agenţia noastră nu ştiam de cealaltă reclamă. Acum, că am văzut-o, credem că amândouă sunt la fel de distractive. Într-adevăr, există elemente comune, dar toate asemănările sunt întâmplătoare şi neintenţionate.”

Poate că aşa o fi. Mă întreb, însă, ce ar spune Ravel la toate acestea?

(via szivlapat)

Primesc deunăzi o petiţie.  Titlul e cu deja-vu: Spune nu statuii lui Ştefan Guşă! E cu deja-vu pentru că formula îmi aduce aminte de propaganda ceauşistă şi trăznitele sale campanii anti-occidentale sau aşa-zis pacifiste (“Spunem nu armelor nucleare!” etc.). Dar n-ai ce-i face, regimurile politice trec, limba română rămâne. La urma urmei, nici nemţii n-au scos Fűhrer din dicţionar doar pentru că un idiot a dat conţinut termenului preţ de câţiva ani. Cu toate acestea, iniţiatorii petiţiei ar fi putut fi ceva mai inspiraţi.

Dincolo de rumeguşul limbajului, problema ridicată în scrisoarea de protest este una realmente gravă: Consilierii locali din Târgu-Mureş au votat amplasarea unei statui a generalului Ştefan Guşă. De ce gravă? Ştefan Guşă a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române în ultimii ani ai regimului comunist şi a făcut parte din echipa de generali trimisă de Nicolae Ceauşescu la Timişoara în decembrie 1989, fiind prezent acolo taman între 17 şi 20 a lunii, perioadă în care au murit 73 de persoane. Guşă a fost un subaltern desăvârşit. Drept dovadă, în 1997, rechizitoriul Parchetului Militar a constatat vinovăţia sa. Procesul, însă, nu a putut avea loc pentru că generalul murise în 1994.

„Despre morţi, numai de bine!”, spune un proverb românesc. Nu e chiar aşa, mi-aş permite să adaug. Şi mă ajută Leon Wieseltier: „oamenii au rădăcini, dar nu sunt plante”, mai şi gândesc şi, ca atare, mai şi răspund de faptele lor. Mai ales dacă se lasă cu martiraje.

Ideea amplasării unei statui a generalului Guşă în Târgu Mureş (de fapt, în orice oraş al României) e incalificabilă. Statuia are o poveste aparte: ea ar urma să fie pusă pe un soclu deja existent, construit cu ani buni în urmă (dacă nu mă înşeală memoria, încă înainte de 2000) pentru o statuie a mareşalului Ion Antonescu, devenit între timp persona non grata în spaţiul public românesc. Schimbarea mareşalului cu generalul spune multe despre starea elitei politice locale. Cum multe spune şi faptul că propunerea vine din partea Fundaţiei „General Ştefan Guşă”, fondată de Daniela Veronica Guşă, fiica generalului şi văduva omului de afaceri Iosif Constantin Drăgan. Pentru cei care nu ştiu, I.C. Drăgan a fost partener al lui Nicolae Ceauşescu şi, în tinereţe, apropait al Gărzii de Fier. Dacă mai adăugăm că toată cacealmaua este girată şi de consilierii locali ai UDMR, tabloul e complet. Nu e nevoie de niciun retuş.

Între liderii politici români şi maghiari din oraş există un gentlemen disagreement: niciuna dintre comunităţi nu va ridica o statuie fără acordul celeilalte şi fără ca aceasta din urmă să nu construiască şi ea, în compensaţie, o altă statuie. Libertate! Egalitate! Paritate! Ridică românii un Mihai Viteazul? Bagă şi maghiarii un Petőfi. Apare o statuie a fostului primar maghiar al oraşului? Nicio problemă, vin şi românii cu primarul lor, ce Dumnezeu? Vreţi statuie cu Sűtő András?, întreabă românii. Ok, dar vi-l băgăm pe gât pe generalul Guşă. Votaţi aici, dragi consilieri locali! Acesta e trocul politic făcut la nivel local.

Problema e că partea centrală a oraşului a devenit scena unui skanderberg inter-etnic. Ce-i drept, mai soft decât acum 20 de ani. Rezultatul? Un soi de plantaţie a statuilor, un muzeu outdoor al personalităţilor din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al ambelor etnii. Dar nu şi al ambelor sexe! Muze ioc! Despre avangardă sau forme abstracte, nici nu mă încumet să întreb. Ca să nu mai spun că estetica sculpturilor aduce aminte  de stilul anilor în care Ştefan Guşă bătea drumul până la Timişoara…

La un moment dat ajungem la un pod. Pe el, expuse tot feluri de obiecte şi simboluri comuniste: uniforme militare, bonete, insigne, fotografii, cărţi etc. Arunc o privire, dar mi se sugerează să nu pierd vremea, “sunt făcături”. Ok, răspund, dar cum de li se permite oamenilor ăştia să vândă aşa ceva aici? Şi dacă tot o comit în cadru legal, de ce nu expun şi obiecte şi simboluri naziste? Business is business, tovarăşi! “Vai de mine, glumeşti? Nu se poate!”, îmi răspunde cineva din grup. Câteva priviri mirate îndreptate în direcţia mea şi mergem mai departe.

La urma urmei, de ce să nu se poată? Dacă simbolurile comuniste au voie în spaţiul public, chiar şi în cheie glumeaţă, cele naziste de ce nu ar avea voie? Cu ce e mai inocentă o caricatură a lui Stalin decât una a lui Hitler? Sau o brichetă cu svastică faţă de una cu secera şi ciocanul? What’s the difference?, îngân eu “euristic”. Şi ajungem în eclecticul Alexander Platz.

Mi-am amintit de acest moment, azi, după ce am primit un link la filmul de mai jos. O tulburătoare paralelă între cele două regimuri.

Mai jos, cele trei părţi ale unui interviu realizat cu chitaristul de prietenul Daniel Vighi, la TVT’89.

Şi, cu Phoenix, acum 40 de ani…

Şi, totuşi, în Haiti a avut loc cel mai mare cutremur din istoria regiunii. Numărul morţilor este estimat la 100.000 şi ar putea creşte; cutremurul propriu-zis a durat un minut şi a avut 34 de replici; foarte multe clădiri s-au năruit, inclusiv şcoli, spitale, sediul ONU, al preşedinţiei şi al Parlamentului; toate străzile sunt blocate; cerul a devenit cenuşiu de la praful ridicat în urma dărâmării clădirilor; se aud peste tot urlete de sub dărâmături. Apocaliptic.

Ce treabă să aibă, însă, presa românească cu Apocalipsa? E aşa provincială şi de defazată încât oricum nu o va afecta… Parcă aud: Ce ne doare pe noi de Haiti? Unde e Haiti? A, insula aia în care s-a desfătat Gauguin? A, nu? Aia-i Tahiti? Totuna, ce mi-e mie Tahiti sau Haiti? Lasă-i în pana mea de negrotei. Dăm o ştire şi gata!

Scrisesem acum o zi-două un comentariu la o postare a prietenului Costi Rogozanu:

eram undeva in vest, pe aeroport. mare cutremur in china (ala “recent”). toate ziarele mari aveau stirea in deschidere, pe prima pagina. ajung in Romania: invers proportional. de ce ne e frica sa dam deschideri cu evenimentul global nr 1 daca nu se intampla in Romania? cum ai numi tu sindromul asta al jurnalistului (scuze, redactorului-sef) autohton?

Ştim că un prăpăd ca acela din Antile ne poate lovi şi pe noi. Marele cutremur va veni. „Nu trebuie să ne ascundem după degete. În România se va produce un cutremur catastrofal, cu magnitudinea de peste 7 grade Richter”. O spune nimeni altul decât directorul Institutului Naţional de Fizică a Pământului, prof. Gheorghe Mărmureanu. Mai multe găsiţi aici.

Partea sumbră a poveştii e că şi haitienii aveau premoniţii. Problema unui seism care ameninţa  Port-au-Prince (PAP) a fost dezbătută intens de multă lume, inclusiv de intelectuali de marcă din Haiti. Concluzia a fost unanimă: un cutremur violent ar putea transforma PAP într-o ruină. “De două secole, niciun cutremur major nu s-a înregistrat în capitala haitiană. Datorită cantităţii de energie acumulată, există riscul unui cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. Mai bine să nu vorbim despre asta, nu avem nevoie de panică. Ar putea fi, însă, o catastrofă”, spunea directorul local al Biroului pentru Mine şi Energie, la 25 septembrie 2008.

Port-au-Prince are în jur de 2 milioane de locuitori. Numărul victimelor este estimat, cum spuneam, la 100 de mii, adică 5% . Cinci procente din populaţia de aproximativ 4 milioane a Bucureştiului înseamnă 200 de mii. Gândiţi-vă cum ar fi… Dacă nu din profesionalism, măcar din empatie am putea solidariza cu un popor aflat, la propriu şi la figurat, la pământ.  Să mai spun cum ar reacţiona publicaţiile de care aminteam la început dacă presa mondială ar fi indiferentă la o asemenea tragedie, petrecută, însă, în România?

Imaginile sunt complet întunecate şi se aud doar voci. Opt voci de femei ajunse la orgasm, diferitele puncte culminante fiind tipizate prin câte un cuvânt care apare scris pe ecran. Printre acestea: stilul american, stilul candid, stilul plângăcios, stilul mieluşel. La final, putem auzi şi o voce timidă, dar fericită de bărbat. (Dacă am fi răutăcioşi şi uşor macho, am putea sesiza organizaţiile care se zbat pentru apărarea drepturilor fundamentale ale bărbaţilor să ia atitudine şi să reacţioneze neîntârziat la această vădită discriminare.)

Dincolo de toate astea, ideea celor de la Exis, agenţia care a realizat spotul, nu e rea, chiar nu e rea deloc. Unde mai pui că bugetul alocat filmărilor e mai ieftin decât produsul promovat. (Înainte de a porni clipul n-ar strica să daţi volumul mai încet, în special dacă sunteţi la birou

via life-style

“Prin programele sale gen Google Earth şi Google Books, Google începe să aibă o putere tot mai mare, deţinând prea multe informaţii despre utilizatori. Prima mea reacţie nu va fi aceea de a-i interzice, dar vreau mai multă transparenţă şi garanţii că utilizatorii ştiu ce se întâmplă cu datele lor. Sunt multe lucruri de îmbunătăţit şi dacă nu se vor lua rapid măsuri, vom fi nevoiţi să acţionăm legal”, a completat demnitarul german.

Unul dintre purtătorii de cuvânt ai Google din Germania a replicat că transparenţa este fundamentală în activitatea companiei şi se lucrează mereu la creşterea ei.

La mijlocul lui decembrie, un tribunal din Paris a obligat Google să plătească daune de 10 mii de euro pe zi până când concernul american nu va scoate din oferta sa online operele literaturii franceze folosite ilegal. La sfârşitul lunii decembrie, Google a fost dată în judecată şi de către un romancier chinez, după ce compania californiană a inclus în biblioteca sa digitală, tot ilegal, opera autorului.

Săptămâna trecută, preşedintele Nicolas Sarkozy a cerut Consiliul Concurenţei din Franţa să facă o analiză a poziţiei dominante a Google pe piaţă şi a decis crearea unei comisii guvernamentale care să evalueze în ce măsură ar putea fi impozitată publicitatea de pe Google şi alte motoare de căutare şi portaluri.

La şcoală, chiuleam ca să jucăm fotbal sau baschet. După masă, antrenament. Seara, dacă nu ploua, nu erau fete prin preajmă sau nu jucam mija, mai trăgeam o miuţă pe stradă, cu prietenii. Zece muşterii dispuşi să facă două echipe găseam de fiecare dată. Asta, în ce priveşte fotbalul.

În serile călduroase de vară, fugeam la Mureş şi trăgeam un scăldat ceva mai promiscuu decât o făcea Creangă în Ozana lui. Când era deja vacanţă, lucrurile se complicau: ping pong, tenis, volei, baschet, handbal, badminton şi, again, fotbal. Plus şah, wist, table şi alte jocuri “de societate”. O perioadă experimentală al naibii de utilă. Bătrânii antrenori (i-am mai prins) ne spuneau că baza e până la 16 ani. Atunci se pun temeliile sănătăţii. Nu mai compar cu ce e azi şi ce o sa fie peste 20-30 de ani.

În toată “olimpiada” asta de cartier era un sport care avea un statut şi un farmec special: rugby-ul. Îl jucam pe iarbă, printre pomii unei livezi mari din spatele blocului, pe plan înclinat Treaba cu sportul ăsta e că ai nevoie de oameni, nu îl joci miuţă, 3 contra 3. Aşa că jucam, spre deosebire alte sporturi, mai multe generaţii din cartier. Chestie rară şi dificilă de pus în scenă.

Cam atunci a început să îmi placă acest sport. Nobil, inteligent, pentru caractere şi în care nu poţi sta la pomană. L-am practicat în copilărie ca amator (adică îndrăgostit lulea) şi de atunci îi urmăresc cu aceeaşi pasiune evoluţia. Ca ;i handbalul. Am prins inclusiv vremurile în care se vorbea de un turneu al celor şase naţiuni, adică cele cinci clasice, plus România. Nu ştiu în ce măsură era sau nu zvon, cert e că atunci ne băteam cam cu oricine în lume. Mă opresc aici.

Am scris toate acestea pentru că un bun prieten, Andrei Popescu, a intrat în blogosferă cu un blog despre rugby (scuze Andrei, dar abia azi am citit e-mailul). Şi vreau să îi fac reclamă. Pentru cei care iubesc acest sport. Şi pentru cei care nu-l cunosc îndeajuns.

Noul venit e un profesionist. Al rugbyului şi al presei. Başca, psiholog.

Un singur copy&paste, credo-ul:

Un loc pentru comentarii la adresa celui mai dinamic sport profesionist. Nu numai despre joc ci şi despre oameni, echipe, competiţii. Mai multe despre rugby ca atitudine, mai puţine despre stereotipuri patriotarde. Dacă sunteţi de acord, ceva informaţie despre ce se mai întâmplă prin lume, dincolo de rezultate.

Succes Andrei!

Iată, aşadar, candidaţii:

1. Emmanuel Adebayor (Villarreal – Arsenal 1-1, Liga Campionilor, 7 aprilie.)

2. Eliran Atar (Bnei Yehoda – Maccabi Netanya 1-1, 7 februarie.)

3. Michael Essien (Chelsea – Barcelona, Liga Campionilor, 6 mai.)

4. Grafite (VfL Wolfsburg – Bayern München 5-1, Bundesliga, 4 aprilie.)

5. Andrés Iniesta (Chelsea – Barcelona 1-1, Liga Campionilor, 6 mai.)

6. Luis Ángel Landin (Morelia – Cruz Azul 1-1, campionatul Mexicului, 12 aprilie.)

7. Katlego Mphela (Spania – Africa de Sud 3-2, Cupa Confederaţiilor, 28 iunie.)

8. Nilmar (Corinthians – Internacional 0-1, campionatul Braziliei, 10 mai.)

9. Cristiano Ronaldo (FC Porto – Manchester United 0-1, Liga Campionilor, 15 aprilie.)

10. Fernando Torres (Liverpool – Blackburn Rovers 4-0, campionatul Angliei, 11 aprilie.)

Ca dată aleasă pentru o zi naţională, nu sunt prea multe lucruri de spus: 1 Decembrie e nepotrivită pentru a sărbători în aer liber. Dar chiar de nu ar fi aşa, românii tot n-ar prea şti cum să se bucure de ea, cum arată, de fapt, o sărbătoare adevărată. De 20 de ani încoace, în loc de lume fericită, destinsă, pestriţă, solidară şi, de ce nu?, emoţionată, la astfel de celebrări vedem cu precădere tancuri, oficialităţi, coroane, mulţimi rigide şi cu un comportament mai degrabă milităresc şi obedient, totul împachetat cu arsenalul discursiv lăsat moştenire de băieţii care ne spuneau discret înainte de 1989: “Agitaţi materialele!”. Iar televiziunile ne livrează imaginea mult prea sobră a unor politicieni care numai de seriozitate nu pot fi suspectaţi. În plus, mai e şi campanie electorală.

Sărbătorile presupun şi o anumită cultură a lor, anumite resorturi care le conferă sau nu greutate. Societatea românească nu mai are articulate aceste resorturi. Decretarea unei sărbători nu ajunge şi e o contradicţie în termeni, un soi de dragoste cu forţa. La urma urmei, e o chestiune de graţie, de farmec să ştii să te bucuri. Nouă, acest dar, această libertate nu ni se mai citeşte pe faţă de multă vreme, rare fiind momentele ultimelor două decenii în care am sărbătorit împreună cu adevărat.

M-am decis, aşadar, să ignor propaganda aniversară şi să mă delectez (re)citind texte din epocă. Din epoca pe care tocmai o celebrăm. Un exerciţiu de călătorie în timp, că tot e sărbătoare… Am regăsit, astfel, un text inedit publicat acum zece ani de eseistul şi criticul de artă Horia Medeleanu în Aradul Cultural: o scrisoare trimisă din Franţa, în 1922, de Traian Vuia avocatului George Dobrin, fruntaş al Partidului Naţional Român din Banat şi întîiul prefect al Lugojului după Unire. Scrisoarea lui Vuia, veţi vedea, nu e un text comod, de manual şcolar. Nici măcar unul pe care să îl găsim prea des în istoriografia românească. Motivele acestei absenţe le veţi afla citind textul, util şi pentru că relativizează maniera unilaterală în care ni s-a vândut istoria decenii la rând, cu preponderenţa exemplelor care convin istoriei oficiale.

Scrisoarea lui Vuia e critică, dură şi uneori chiar acidă la adresa politicienilor ardeleni de la 1918. Vuia spune că aceştia ar fi trebuit să negocieze unirea Transilvaniei cu România în cu totul alţi termeni, astfel încât provincia să aibă de câştigat, nu de pierdut din acest acord. Lucrurile, însă, crede Vuia la patru ani după Unire, nu s-au întâmplat aşa.

Iată şi epistola sa:

Iubite Domnule Dobrin,

Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îţi aşterni, aşa dormi”.

Când s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei.

1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România, cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.

2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie.

Când doi indivizi se asociază, cînd două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoaneledin acestei provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale. Cînd în 1917 şi 1918, prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală, am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din VechiulRegat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte droit de conquète . Într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé avilág” (“Lumea e a celui îndrăzneţ”) – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpînească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpâni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvînt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decît pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea din urmă”. „Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-aţi repetat de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămânem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.

În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am văzut în ce mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scârbit.Bărbaţii noştri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice.

Când a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român, care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.

V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Pînă în timpurile mai recente am avut credinţa nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpade acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Când citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: „Reţineţi-mă ca să nu se întâmple o nenorocire”. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta.

Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.[...]

Berlin 1989 : souvenirs du monde d’hier

©

Lunile trecute am fost cu o bursă prin mai multe capitale din Balcani pentru a scrie un feature despre cum s-au schimbat numele de străzi în  Sarajevo, Belgrad, Sofia, Tirana şi Bucureşti. Plus Berlin, ca termen de comparaţie.  Câteva impresii din acest periplu găsiţi aici.  La sfârşit, a ieşit textul de mai jos. Publicat, azi, şi în EvZ.

Bătălia pentru redenumirea străzilor în Europa de Est după căderea comunismului vorbeşte despre importanţa pe care o au aceste nume ca simboluri ale identităţii, istoriei şi puterii.

Ce ne spun, de fapt, denumirile străzilor? Ei bine, mult mai multe decât v-aţi aştepta. Ele sunt proiecţii ale noastre care redau intimităţi sociale nebănuite, analiza lor fiind, astfel, un exerciţiu extrem de util.

În Berlinul de Est, la 20 de ani după căderea Zidului, multe nume de străzi au rămas neschimbate, devenind monumente ale celor aproape 50 de ani de comunism. În schimb, majoritatea ţărilor din Balcani s-au grăbit să scape de aceste relicve ale patrimoniului totalitar.

Bunăoară, în Bucureşti, bulevardul Victoria Socialismului de odinioară se cheamă acum bulevardului Unirii.

În Serbia, lucrurile sunt ceva mai întortocheate. Există străzi în Belgrad care au purtat numele eliberatorilor sovietici ai oraşului din anii 1940 şi care, în anii 1990, au fost rebotezate. Sunt, însă, voci care cer revenirea la numele lui Lenin, al Armatei Roşii şi ale bravilor lideri militari sovietici.

Albania, ţară care, poate mai mult decât oricare alta din Balcani, a cunoscut cel mai dur regim comunist, nu are astfel de griji; majoritatea străzilor din Tirana n-au purtat niciodată vreun nume.

Control+Alt+Delete

Condiţia unei străzi nu se reduce la tăbliţa care îi indică numele sau la grafica prin care este reprezentată într-un sistem GPS. „Numele străzilor”, spune Iulian Puiu, graphic designer din Bucureşti, „au cam aceeaşi funcţie ca în branding: îţi spun ceva despre istoria locului, despre istoria oraşului, a ţării”.

Analiza a aproximativ 20.000 de nume de străzi din ţări balcanice şi din Germania ne spune multe despre caracterul şi istoria oamenilor din aceste locuri.

Tirana şi Bucureşti sunt mult mai „macho” decât alte capitale din Balcani. Capitala României are o atracţie aparte pentru lideri religioşi şi militari, multe străzi ale ei purtând numele unor figuri-cheie ale Bisericii Ortodoxe şi ale armatei. Românii au, însă, şi o parte mai tandră, aproximativ o cincime dintre străzile Bucureştiului purtând nume legate de natură.

În Tirana, dintre străzile care nu aveau nume, aproximativ 77% sunt denumite acum după personalităţi sau evenimente istorice naţionale. Cetăţenii Sofiei, se pare, sunt cei mai devotaţi culturii şi educaţiei, 42% dintre străzi fiind legate de personalităţi din lumea artelor sau a literaturii, iar 16% amintesc de lumea ştiinţei.

Mândria naţională a sârbilor este clar reprezentată în spaţiul urban al Belgradului. Deloc surprinzător, dacă ţinem cont de istoria recentă a vecinilor noştri. Aproape 10% din denumirile străzilor belgrădene reflectă identitatea naţională şi peste 70% dintre personalităţile care dau nume străzilor oraşului sunt figuri-cheie ale panteonului naţional sârbesc.

Tabelul nr. 1. Distribuţia numelor de străzi pe categorii.

În Balcani, fiecare nou regim politic a căutat să-şi impună ideologia sau valorile în spaţiul public. Reconfigurarea numelor de străzi a constituit unul dintre instrumentele cele mai simple şi mai ieftine. În plus, regimurile anterioare erau văduvite de legitimitatea asupra numelor de străzi, pieţe şi bulevarde.

De la împăratul Franz Josef, trecând prin perioada lui Hitler, Mussolini sau Tito, la guvernele mai democrate de după 1989, povestea este cam aceeaşi: resetarea trecutului. E ca şi cum ai aplica secvenţa de taste „Ctrl+Alt+Delete” memoriei colective.

Strada Violenţei Fericite în Norvegia, intersecţia străzilor Clinton şi Fidelity în Statele Unite, sau fabrica de gheaţă de pe strada „Soarelui” în România sunt exemple prin care edilii au vrut poate să stârnescă râsul. În Balcani, însă, denumirea străzilor nu a fost întotdeauna o chestiune amuzantă.

O stradă – mai multe nume

Prin schimbarea constantă a numelor, diferitele generaţii de locuitori de pe o anumită stradă utilizează adesea numele care era folosit când erau copii ori când s-au mutat pentru prima dată pe strada respectivă.

Haris Zaimovici, director la Arhivele Naţionale din Sarajevo, ştie câtă confuzie poate crea acest lucru. „Pentru aceeaşi stradă, bunica mea folosea numele din perioada interbelică, în timp ce părinţii mei îl foloseau pe cel din perioada comunistă, iar eu, pe cel stabilit după 1991”, explică Zaimovici.

Printre puţinele excepţii ale acestui ciclu de schimbări din Bosnia şi Herţegovina este bulevardul principal din capitală, Mareşal Tito. Strada şi-a păstrat numele şi după căderea comunismului – mărturie a afecţiunii pe care mulţi bosniaci o simt încă pentru memoria fostului lider iugoslav.

În altă ordine de idei, multe dintre străzile capitalei bosniace şi-au schimbat numele avut la declararea independenţei, adesea pentru a reflecta dezvoltarea comunităţii bosniace/musulmane din oraş după terminarea războiului din 1992-1995.

Alte străzi amintesc de eroii locali şi internaţionali ai războiului. Un exemplu este strada Kurt Schork, numită după şeful biroului Reuters, născut în Statele Unite, care şi-a câştigat faima prin corespondenţele sale din timpul asedierii oraşului Sarajevo.

Schork a devenit celebru mai ales pentru reportajul său despre Admira Ismic şi Bosko Brkic, bosniaca şi sârbul care au fost ucişi de lunetişti în timp ce încercau să fugă din oraşul asediat de armata sârbă, în 1993. Povestea a făcut înconjurul lumii ca un simbol al iubirii care trece dincolo de barierele etnice.

„Oamenii continuă să se privească unii pe alţii prin prisma identităţii lor naţionale sau religioase”, spune Danis Tanovic, câştigător al Oscarului şi lider al organizaţiei „Partidul Nostru”. „Îi iubim pe italieni, îi iubim pe francezi, îi iubim pe americani, dar ne urâm vecinii. Asta e marea schimbare a ultimilor 20 de ani în Sarajevo!”.

Parisul foarte mic: "Intrarea 204. Pe lângă frizerie"

Logica „Paradisului pierdut”

În Bosnia şi Herţegovina, politica schimbării numelor de străzi nu reflectă numai căderea sistemului comunist, ci şi războiul care a urmat şi divizarea de facto a ţării în sferele bosnică/musulmană, sârbă şi croată.

În România şi Bulgaria, lucrurile au decurs ceva mai simplu. Au funcţionat două principii destul de clare: eliminarea numelor care au reprezentat discreditatul regim comunist şi restaurarea celor din aşa-numita „epocă de aur” a perioadei interbelice.

Conflictele au apărut îndeosebi acolo unde s-a încercat redenumirea unor străzi după persoane suspectate că ar fi simpatizat cu naziştii sau unde s-a propus păstrarea numelor unor personalităţi care au făcut parte sau au proslăvit regimul comunist.

Printre cele mai dificile momente se numără cele determinate de discuţiile în jurul unor evenimente istorice devenite confuze în mintea oamenilor. Un asemenea caz este şi strada „7 noiembrie” al cărei nume este asociat de mulţi cu revoluţia din octombrie 1917 din Rusia. De fapt, este o dată care se leagă de eliberarea Bulgariei de sub dominaţia turcească.

O altă controversă a iscat iniţiativa de a da unei străzi din Sofia numele lui Boris Bogdan Filov, istoric de artă şi arheolog, prim-ministru al Bulgariei în al doilea război mondial şi apropiat al regelui Boris.

Filov a făcut obiectul unei dezbateri aprinse în Bulgaria după ce Academia de Ştiinţe a propus ca o stradă din Sofia să-i poarte numele. Iniţiativa a declanşat o reacţie ostilă din partea unor istorici şi a comunităţii evreieşti, fiind respinsă pe considerentul că Filov a fost simpatizant fascist.

Povestea seamănă cu cea a Mareşalului Antonescu, controversatul dictator român sub al cărui regim zeci de mii de evrei şi de rromi au fost deportaţi sau ucişi. După 1990, multe străzi din oraşele României au fost redenumite după numele său, Antonescu rămânând în ochii multor români un erou naţional.

Străzile cu pricina au fost, însă, redenumite în 2003, când susţinerea publică a mareşalului a devenit ilegală, după ce o comisie oficială a confirmat complicitatea lui Antonescu la Holocaust.

Până una alta, România mai are încă destule probleme de rezolvat cu propriul trecut, un subiect care continuă să genereze controverse, inclusiv în privinţa numelor de străzi. De exemplu, Bucureştiul are şi astăzi o stradă „Eremia Popescu”, chiar dacă fostul comandant al trupelor Ministerului de Interne a fost implicat în deportarea a circa 40.000 de oponenţi ai regimului comunist în anii 1950.

Tabel nr. 2. Structura categoriei „Personalităţi”  din Tableul nr.1.

Retragerea lui Tito

Cu toate că şi Belgradul este capitala unei foste ţări comuniste, maniera în care au înţeles edilii ei să rezolve problema redenumirii străzilor diferă de cea aleasă la Bucureşti sau Sofia. Asta pentru că tranziţia Serbiei de la comunism la democraţie n-a fost nici pe departe una uşoară, politica regimului Slobodan Milosevici amânând cu peste un deceniu firescul deznodământ.

Problema denumirii străzilor din Belgrad este, de altfel, mai complexă decât în multe alte state vecine. „Pare să fie nevoie de mai puţin timp pentru contrucţia unei noi străzi în Belgrad decât pentru a-i da un nume”, puncteză ironic scriitorul Momo Kapor în cartea sa „The Magic of Belgrade”.

Soluţia iniţială propusă de comisia care a gestionat numele de străzi din capitala Serbiei a fost aceea de a se reveni la denumirile de dinaintea celui de al doilea război mondial. Spre deosebire de Sarajevo, Belgradul a refuzat să păstreze memoria fostului preşedinte Tito în numele străzilor sau pieţelor sale. Prin urmare, după destrămarea Iugoslaviei, a început procesul de decomemorare a generalului. Principalul bulevard din Belgrad, care a purtat cândva numele lui Tito, a primit un nume cu rezonanţă mai patriotardă: „Strada Domnitorilor Sârbi”.

„A fost prima stradă care şi-a recăpătat numele vechi în 1992”, îşi aminteşte Vladimir Dulovic, istoric şi autor al unui studiu despre istoria redenumirii străzilor din Belgrad în ultimul secol şi jumătate. „Acum nu mai există nicio stradă în centrul Belgradului care să poarte numele lui Tito. Mai e însă una undeva în suburbii”, adaugă Dulovic.

Mai târziu, comisiile care s-au ocupat de problemă au redenumit străzile după figuri celebre din perioada interbelică. Ca o ironie a sorţii, acum sunt discuţii aprinse pe marginea sugestiei venite de la Ambasada Rusiei, care ar vrea ca numele străzilor belgrădene să-i reonoreze pe eliberatorii sovietici ai oraşului.

„Noi, popoarele din Balcani, avem o boală: obsesia schimbării”, spune Jovan Cirilov, un fel de Radu Beligan al plavilor, în vârstă de 78 de ani, dramaturg şi fostul şef al primei comisii care s-a ocupat de schimbarea numelor de străzi din Belgrad după 1991.

Denumirile unei străzi din Belgrad

Obsesie cu final neaşteptat?

Ţările din Balcani nu sunt singurele care se confruntă cu încercarea de a reconcilia schimbările politice cu utilizarea spaţiului public. Germania a trecut prin controverse similare după căderea zidului Berlinului şi reunificarea Republicii Federale a Germaniei cu surata ei comunistă, Republica Democrată Germană (RDG).

Despărţite pentru aproape o jumătate de secol şi fiind guvernate de culturi politice diametral opuse, numele străzilor din cele două Germanii – şi din cele două jumătăţi ale Berlinului – reflectă încă divizarea ideologică din trecut.

În iunie 1991, parlamentul federal german, Bundestagul, a votat mutarea capitalei de la Bonn la Berlin. Revenirea la un Berlin reunificat a redeschis bătălia pentru recuperarea simbolurilor din spaţiul public al oraşului.

Principala revendicare a fost aceea de înlocuire a numelor de străzi date de fostele autorităţi ale RDG. După o primă perioadă de dezbatere publică, administraţia locală a Berlinului a decis delegarea problemei în sarcina unei comisii independente înfiinţate în septembrie 1993.

Şase luni mai târziu, comisia a elaborat un set de recomandări care aveau la bază următorul principiu: „a doua democraţie germană” – cea de acum – „nu are niciun motiv să-i onoreze pe politicienii care au contribuit activ la distrugerea primei democraţii germane”.

Cu alte cuvinte, străzile Berlinului nu puteau fi denumite sau nu puteau păstra numele unor nazişti care au atacat şi au distrus Republica de la Weimar, de dinaintea celui de al doilea război mondial. Nu va exista toleranţă nici pentru cei care „după 1933 s-au opus dictaturii totalitare a socialist-naţionaliştilor pentru a o înlocui cu o altă dictatură totalitară, cea a comuniştilor”, scrie în cartea sa The Ghosts of Berlin [Fantomele Berlinului], Brian Ladd.

Unul dintre cele mai controversate cazuri din Berlin a vizat numele militantei socialiste şi feministe Clara Zetkin, decedată la Moscova în 1933, imediat după venirea la putere a naziştilor. Din momentul în care s-a alăturat Partidului Comunist din Germania, în 1919, Zetkin a fost percepută ca un duşman al Republicii democrate de la Weimar.

Ca atare, comisia a decis ca Clara Zetkin Strasse să-şi reia vechiul nume Dorotheenstrasse, care aminteşte de cea de a doua soţie a unui elector prusac care primise terenul din zonă ca dar de nuntă.

Declaraţia comisiei de a interzice ca strada care leagă estul Berlinului de parlamentul german, Reichstag, să poarte numele unui oponent al democraţiei parlamentare, a declanşat un val de proteste din partea grupărilor de stânga şi a mişcării feministe.

La două decenii după căderea Cortinei de Fier, numele străzilor din Balcani şi din fosta RDG provoacă, însă, mai puţine controverse decât la începutul Tranziţiei, semn că divizarea ideologică în Europa a scăzut simţitor.

Bulevard in centrul Tiranei

Cei ce nu le-au dat nume

Există, totuşi, un oraş în Balcani care a reuşit să evite o mare parte dintre aceste probleme: Tirana, capitala Albaniei. Multe dintre străzile ei nu au şi n-au avut vreodată un nume.

Când locuitorii capitalei albaneze trebuie să găsească sau să dea informaţii despre o anumită adresă, se văd puşi într-o situaţie dificilă. De cele mai multe ori găsesc modalităţi alternative, raportându-se la cele mai apropiate repere, cum ar fi clădirea unui minister, o şcoală sau o statuie.

Arta Kazazi, şefa departamentului de dezvoltare din cadrul Poştei din Albania, spune – cu un aer de compasiune pentru turiştii pierduţi în spaţiu – că „totul se va rezolva într-un an, un an şi jumătate”.

Între timp, poştaşii poartă cu ei schiţe ale cartierului în care lucrează, desenate de mână pe două coli A4 lipite cu bandă adezivă, şi care îi ajută să găsească cele mai importante clădiri şi construcţii care pot fi folosite ca puncte de reper.

Scund, cu chipul brăzdat de vremuri şi îmbătrânit devreme, Aslan e un poştaş care a văzut multe. În timp ce încarcă coletele în camionetă, spune: „Dacă nu-l găsim pe destinatar, după ce căutăm atent, aducem scrisoarea sau coletul înapoi la Poştă şi, după trei zile de aşteptare, le returnăm expeditorului”.

Străzile fără nume ale Tiranei nu au, însă, nimic de-a face cu disputele despre moştenirea comunistă a Albaniei. Fenomenul reflectă o realitate specifică: după căderea regimului comunist, oamenii au părăsit în număr mare zona rurală şi au declanşat un boom imobiliar frenetic în zona urbană. În ultimii 20 de ani, populaţia capitalei albaneze a crescut de aproape trei ori.

Când sunt chemaţi pentru urgenţe, şoferii de ambulanţe ai Tiranei se confruntă cu aceleaşi proleme ca şi colegii lor poştaşi. „Dacă nu găsesc adresa, încerc să mă descurc, să mă întâlnesc cu pacientul într-un loc pe care-l ştim amândoi”, spune Astrit.

„Dacă pacientul nu poate veni la locul de întâlnire stabilit, asta e! N-a murit nimeni până acum”.

Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism, o iniţiativă a Robert Bosch Stiftung şi a Fundaţiei ERSTE, în cooperare cu Reţeaua Balcanică de Investigaţii Media, BIRN.

În urmărire generală

Aşa s-a născut cea mai năstruşnică şi mai de succes idee de copertă din presa maghiară a ultimelor trei decenii. De atunci, au devenit trendsetteri. De la 10.000 de exemplare tiraj cât aveau la început, au ajuns la peste o sută de mii. Multe publicaţii săptămânale compatriote au încercat să preia modelul, dar fără prea mult succes. Nicio copie nu a reuşit să bată originalul. Nu se ştie de ce, dar nimănui, până acum, nu i-a ieşit pasenţa. Ceva mereu lipseşte.

Omul care face diferenţa, master mind-ul coperţilor HVG, este Zoltán Horváth. Istoric, muzeolog şi profesor de engleză, Horváth a lucrat ani buni în advertising. Un stagiu numai bun pentru a se alătura echipei de „iresponsabili” care a pornit publicaţia.

Va cădea?

De atunci, din 1979, Zoltán Horváth face coperţile revistei. Număr de număr. Dacă înmulţiţi 30 cu 52, veţi obţine cantitatea de ilustraţii cu care a bucurat, săptămână de săptămână, o parte a publicului ungar. Spun „a bucurat”, pentru că anul acesta Zoltán Horváth s-a pensionat.

Secretul succesului coperţilor HVG, se pare că e simplu: o echipă foarte puternică de creativi care lucrează la ele o groază de timp. Vocile mai răutăcioase spun chiar că sunt publicaţii în Ungaria care lucrează mai puţin la paginile interioare decât HVG la copertă.

Stare de asediu

Pentru a afla, însă, mai multe despre alchimia acestui brand, l-am sunat chiar pe „capul răutăţilor”.

Notă: Explicaţiile foto sunt traduceri ale titlurilor de pe coperta ilustrată. Unele, însă, fiind jocuri de cuvinte, sunt aproape imposibil de redat.

Marius Cosmeanu: Aţi mai fost vreodată în România?

István Horváth: Da, pe la mijlocul anilor 1980, ca jurnalist.

Despre ce trebuia să scrieţi?

Noi, pe atunci, ne uitam cu un oarecare confort la aşa-zisele ţări socialiste din jurul nostru, cu atât mai mult la regimul Ceauşescu. Urma să scriu despre viaţa de zi cu zi a românilor, despre condiţiile lor de trai. Ştiam că nu o duc prea bine, dar când am văzut magazinele goale, becurile de 20 W care licăreau pe stradă şi toată atmosfera orwelliană de atunci, trebuie să vă mărturisesc că am fost marcat. Şi, totuşi, a fost interesant. Am avut şi destule suprize plăcute. Ca să v-o spun pe ai’ dreaptă, în Ungaria există o prejudecată faţă de România, plecând, desigur, de la istoria relaţiei dintre cele două ţări. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile acelea mizere, ca să folosesc un termen pretenţios, Bucureştiul, o să vă miraţi, mi s-a părut un oraş absolut European. Impresia a fost pozitivă în multe sensuri.

Nu (toţi) ca subiecţi...

Cu cine v-aţi întâlnit la Bucureşti?

Cu niciun nume sonor, îl aveam ghid pe corespondentul de atunci al MTI (Rompresul lor – n.m.) la Bucureşti. El ne purta prin oraş. Am vizitat instituţii de stat, am văzut oraşul, clădiri, cartierele mărginaşe, am vorbit cu oamenii. Cam asta a fost. Pe atunci, Bucureştiul era în plină transformare, se construia în draci. Colegul nostru ne-a dus să vedem cartierele care îşi trăiau ultimele zile, aşa că am văzut destule… Dar ţin minte că eram cu toţii fascinaţi de fantasticele clădiri burgheze din cartierele de vile, îndeosebit de cele construite după model franţuzesc. Toate acestea contrastau cu drumurile proaste, cu întunericul de pe străzi, cu sărăcia din magazine ş.a.m.d. Dar ştiţi mai bine ca mine…

A fost ceva care v-a marcat în mod deosebit?

La un moment dat am auzit pe stradă vocea unei mulţimi care scanda infernal. Nu eram foarte entuziasmat de situaţie pentru că ceva similar am prins şi în 1968, la Praga, când trupele ţărilor socialiste i-au ajutat pe cehi… Aşa că mi-am spus: „Hopa, iar am prins ceva. Iese cu balamuc!”. Ştiţi cum e, mintea omului gândeşte mereu pozitiv… Am aflat, însă, repede că era un grup de suporteri ai Stelei. Ei, pe vremea aia în Ungaria era de neconceput aşa ceva, dacă miliţienii vedeau patru cetăţeni în grup pe stradă îi şi luau la întrebări. Pentru cineva sosit din Ungaria era ceva cu totul deosebit să vadă o mulţime care umple toată strada,  de la un zid la celălalt, puhoi de oamnei scandând cât îi ţine gura numele echipei favorite. Era de necrezut. Poate că era o supapă la situaţia politică de atunci.

Minifotbal

Fiul lui Ceauşescu era preşedintele clubului.

A, în cazul acesta e clar. Am şi înţeles, vă mulţumesc

Spuneţi-mi de activitatea dumneavoastră la HVG.

Lucrez aici din 1979. Gândiţi-vă că de atunci fac coperţile revistei. Înmulţiţi 30 de ani cu 52 şi o să aflaţi cam câte coperţi am făcut de atunci. Daca adăugăm şi articolele care au fost ilustrate de aceste coperţi, vom avea, de fapt, o istorie ilustrată a acestor 30 de ani. Am avut o expoziţie în 1999, la Budapesta, când revista a împlinit 20 de ani, unde am expus o selcţie de 400 de coperţi. A fost ceva extraordinar! Printre ele sunt desigur şi unele care ilustrează relaţiile româno-maghiare pentru că, nu vă ascund, e un subiect care preocupă. Nu e vorba doar de comunitatea maghiară din Ardeal, ci şi de subiecte care au abordat rolul politicii externe a României la nivel european.

Undă de şoc

În medie, în toată această perioadă, cam de câte ori pe an a apărut România pe copertă?

N-aş putea să vă spun, dar ştiu că în a doua jumătate a anilor 1980 a apărut destul de des. A urmat apoi o perioadă de interes mai mare faţă de soarta maghiarilor de peste hotare. Erau subiecte care aduceau, implicit, un tiraj mai ridicat. Au existat, apoi, două momente cardinale: transmisia în direct a evenimentelor din decembrie 1989 şi conflictul din martie 1990 de la Târgu Mureş. Amândouă au fost revelatoare pentru noi. Ne-am dat seama ce ni s-ar fi putut întâmpla, de fapt, cu schimbarea de regim în Ungaria. Aveam un termen de comparaţie. La fel şi în privinţa războiul iugoslav. Nicunul nu a fost un proces natural şi, totuşi, dacă ne gândim bine, au fost logice. S-a văzut că între ţările acestui spaţiu au existat diferenţe de socializare semnificative. În România şi în Iugsolavia se adunase mai multă frustrare, lumea a fost mai pornită. Cred că noi, cei din Ungaria, eram mai paşnici în acea perioadă.

Apune?

Cum aţi ajuns ilustratorul revistei. Care e punctul de plecare al acestei istorii?

E povestea unei cariere tipic est-europene. Meseria mea de bază e cea de profesor de istorie şi de engleză, plus cea de muzeolog. Cu acest background am ajuns redactorul unei reviste economice, aşa am devenit, de fapt, şi jurnalist. Numai că atunci când a pornit revista, nu erau bani pentru reclamă, aşa că în paleta de publicaţii de atunci care aveau pe prima pagină tot felul de prostii, ne-am spus „hai să fim noi mai cu moţ şi să facem reclamă cu coperta noastră, să găsim ceva care să aibă mereu un mesaj frapant”.

A existat un model sau era ceva cu totul original?

A existat, în sensul că publicaţiile săptămânale din Occident apăreau cu coperţi atractive, dar ceea ce am făcut noi a fost un mod de exprimare tipic est-european. Gaguri aveau multe publicaţii occidentale, dar revista de care ne apropiam noi cel mai mult în vreme aceea a fost The Economist, dar îi urmăream şi pe cei de la Der Spiegel sau Newsweek. Erau reviste care foloseau metode de atragere a publicului prin copertă. La toate acestea, noi am mai pus o lopată de umor est-european, cu şopârliţe, cu mesaje printre rânduri, cunoaşteţi tehnica… Ne mai luam şi de regim, dar voalat, în aşa fel încât regimul nu îşi dădea seama dacă mesajul era despre el sau nu. O lăsam în coadă de peşte şi, ca să nu iasă scandal, mai bine nu ne mai spuneau nimic. Partea grafică nu o făceam eu, eu doar inventam ideea. Obişnuiesc să spun că e ca la un film: e sunt regizorul care are o viziune şi operatorul face filmul.

Grevă

Acum se întâmplă la fel?

Da, cam la fel, numai că suntem mai rodaţi şi lucrăm mai mulţi…(după o pauză) Mă auziţi?

Da, vă aud.

A, că mi se părea că picăie ceva…

Poate suntem mai mulţi pe fir…

A, nu, nu, sper că nu mai trăim vremurile acelea…:) Aşa, să continuăm.

Se spune că ilustratorii nu se împacă prea bine cu calculatorul.

E ceva adevăr în asta, dar în cazul nostru calculatoru a fost mană cerească. Principala noastra problemă la început era că nu puteam realiza manual tot ce vroiam. După ce a apărut calculatorul, am fost printre primii care am făcut colaje pe calculator. Acum, eu le spun colegilor cam ce vreau, ce să fie pe copertă (proporţii, culori, titlul etc.) şi apoi stau lângă ei şi îi bat la cap. Cam asta e linia tehnologică. În ultima vreme, însă, avem o echipă specială care lucrează la copertă. Eu intervin doar ca un soi de supervisor, la subiectele la care se iscă polemici sau sunt neînţelegeri.

Cum aţi defini stilul dumneavoastră?

Stilul meu e că nu am stil. Mai exact, folosim toate tehnicile de calculator posibile: facem colaje, fotografii, manipulăm dimensiunea, culorile, folosim picturi sau diferite efecte din arta plastică, imagini figurative sau nonfigurative, abstracte, tot ce poate fi util unei teme. Asta nu e artă, ci compoziţie.

Pământul făgăduinţei (de coşmar)

Cum staţi cu inspiraţia?

După ce mi se povesteşte subiectul articolului, dincolo de informaţiile pe care le transmite, aflu care e povestea, mesajul ei şi mă apuc cu graficienii, căutăm poze şi lucrăm. Sunt momente în care ideea îmi vine spontan, alteori durează mai mult. Am şi eu resorturile mele umane, motivaţiile şi revoltele legate de anumite subiecte. Important e să simţi ce e în capul jurnalistului. Sigur, niciodată nu o să îl satisfaci, de multe ori nici mie nu îmi place ce iese, dar contează ca mesajul să fie transmis, să ajungă instantaneu la cititor.

Câţi lucraţi la copertă?

Echipa s-a mai schimbat în toţi anii aceştia. Acum suntem patru, inclusiv eu şi doi graficieni. Unul dintre ei e de la început, din perioada în care grafica o făceam manual, şi care şi face şi acum partea de grafică manuală. Celălalt coleg e cel care face grafica pe calculator. Şi mai sunt fotografii, care ne ajută cu pozele. Când lucrăm la o copertă, mai trec pe acolo şi autorul articolului ilustrat, şi redactorul-şef, adică mai aruncă şi ei o privire, să nu facem prostii. Primul confirmă că nu spunem exact opusul a ceea ce vrea să transmită articolul, al doilea îşi face treaba, el răspunde de toată revista, normal.

Până la ultima încărcătură

Nu aţi simţit niciodată în aceşti 30 de ani că a secat creativitatea sau că v-aţi plictisit?

Nuuu, păi e ca o aventură toată treaba asta. Mereu spun că să o faci o dată pe săptămână, nu e mult…

Cum aţi caracteriza în trei vorbe o copertă reuşită?

Să fie de impact, să transmită un mesaj şi să te poţi îndrăgosti de ea. Nu ajunge să fie simpatică, cititorul când vede coperta trebuie să spună: „Să mă ia Dracu’ dacă nu exact la asta m-am gândit şi eu! Ce trăznaie au găsit ăştia!”. E ca poanta unui banc bun la care toţi râd deodată şi se bucură că reuşesc să comunice perfect.

E pur si muove

Există lucruri sacre, de care nu vă atingeţi?

Da, imaginile tabu, pe care nu le folosim cu prea mare tragere de inimă. Punctul nostru de plecare e mereu un tabu. Nu vrem să ajungă pe copertă, dar dacă ideea e foarte bună, ne gândim cum să transmitem mesajul în aşa fel încât cititorului să îi vină în minte tabu-ul respectiv, să îi zboare gândul într-acolo. Apoi, de exemplu, niciodată nu am publicat poza cuiva, politician sau oricine ar fi el, care să aibă faţa deformată sau să facă grimase. Nu coborâm atât de jos.

Adică?

De exemplu, dacă respectivul e fotografiat când îşi suflă nasul sau în situaţii de genul acesta. Foarte rar, cred că de 2-3 ori în viaţa mea (de mai multe ori nici nu e voie să recunoşti , am făcut rabat de la această regulă. Când punem un politician pe copertă, folosim de fiecare dată fotografii de protocol. Umorul, ironia sau sarcasmul sunt induse prin context şi prin conexiunile făcute de cititor.

Aţi avut probleme cu politicienii pe care i-aţi ilustrat?

Da, am ajuns şi la proces. Aveam un ministru care răspundea de Serviciile Secrete (ei sunt mai sensibili decât alţi funcţionari de stat şi era un subiect despre care nu vroia să vorbească nici în ruptul capului, chiar dacă toată ţara vorbea deja de acel subiect. Aşa că am pus o poză cu el în care avea dopuri de parafină în urechi, ochii legaţi şi buzele cusute, adică era unul care „n-aude, nu vede şi nu vorbeşte”. În titlu am scris: „Intelligens Szerviz” (în maghiară: Serviz Inteligent). Am câştigat procesul, s-a considerat că era o opinie, nu o intenţie de calomnie sau de defăimare.

Serviz inteligent

Câte din jocurile de cuvinte folosite pe coperţi au intrat şi în folclor?

Au fost destule. Mai întîi le preia presa, apoi le folosesc şi oamenii. Suntem o publicaţie îndrăgostită de jocurile de cuvinte.

În ce măsură se potriveşte acest gen de umor cu tonul, totuşi, serios al unei reviste de business? În România nu prea găseşti acest gen pe coperţile revistelor de profil. Care credeţi că e motivul: publicul nu gustă acest gen sau managerii nu au curajul să îl promoveze?

Budapesta are un public urban pentru care ironia, umorul, sarcasmul, skepsisul contează foarte mult, au fost mereu prezente în viaţa lui. Aşa că noi nu am făcut altceva decât să continuăm o tradiţie urbană. Într-un fel, şi eu sunt copilul acestei tradiţii. Nu am devenit aşa prin munca pe care o fac; eu am fost aşa dintotdeauna. Dacă cunoaşteţi tradiţia cabareturilor politice din Budapesta, înţelegeţi ce spun. Acest gen are mereu public aici. În trecut, lumea nu reacţiona cu revoltă la scăpările regimului, ci cu ironie, cu bancuri, cu umor, o strategie care i-a ajutat pe oameni să-şi pună la punct şi psihicul. Cu un banc bun îi dădeau cezarului ce i se cuvenea. Nu s-au spart geamurile guvernului, ci s-au făcut glume pe seama lui.

Conflict de rol

În ce măsură simţiţi presiunea tabloidizării?

În mod sigur există o astfel de tendinţă. Bunăoară, sunt simboluri care sunt folosite până la saturaţie.

Cum ar fi?

Cum ar fi Coroana Ungariei. Încercăm să nu abuzăm de ea. Apoi, cândva puneam mult mai mult accent pe partea grafică, artistică. Acum spunem că o copertă trebuie să fie mai de impact, cu culori mai puternice. Tehnicile de a face umor s-au schimbat şi ele. Înainte de 1989 aveam un umor voalat, după 1989 puteam spune lucrurilor pe nume, iar acum, când viaţa politică e mult mai zgomotoasă şi e criză economică, lumea e mult mai irascibilă şi nu prea e receptivă la ironii. Am depăşit acea fază, trebuie să ne adaptăm stilul, tehnicile de a provoca râsul. Apoi, dacă toată lumea urlă în jurul tău, nu pentru că te prostituezi, dar şi tu trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit. Trebuie, totuşi, să păstrezi o anumită decenţă, nu poţi coborî sub anumite limite. De exemplu, nu publicăm niciodată femei goale. Avem un public care s-a obişnuit cu noi, nu putem să îi păcălim aşteptările, să coborâm ştacheta.

Teren de atenuare

Se întâmplă să aveţi o idee, o ilustraţie care să vi se pară mai dură ca de obicei, dar cu toate acestea să o publicaţi pe copertă?

Da, sunt momente în care şi eu simt că mesajul e mai dur, mai curajos, dar mergem cu acea idee şi dacă vedem că publicul reacţionează vehement şi în număr mare, suntem mai precauţi pe viitor. Înveţi din toate astea. Coperta HVG a însemnat mereu un ambalaj care a creat o anumită atmosferă în jurul produsului nostru şi a dat publicului cheia în care să citească revista. Ideea acestor coperţi e că lucrurile nu sunt chiar atît de dramatice. Încercăm o relativizare a lucrurilor. Iar cititorul ştie că nu va avea coşmaruri după ce citeşte revista, ştie că va fi informat. Un  om care dă bani şi cumpără HVG renunţând să se uite la televizor, la un meci, de exemplu, nu vrea doar să înveţe sau să se informeze, ci şi să se distreze, să se simtă bine.

Mare întrebare

Alte secrete?

Limbajul. E foarte important! Nu e adevărat că presa de business se face doar cu un limbaj tehnic. Limbajul trebuie să fie cel de toate zilele, uman. Spun asta ca unul care a studiat latina. Sloganul propus colegilor mei de primul redactor-şef al revistei a fost: „Scrieţi în aşa fel încât să înţeleagă şi Horváth!”, adică eu, un afon într-ale economiei. Şi aşa e firesc, nu e nicio mistică în treaba asta.

Melcul panonic

Aţi fost vreodată ademenit să lucraţi în altă parte?

Am lucrat şapte ani în industria de publicitate. Practic, acolo am învăţat tot ce m-a ajutat apoi să dau titluri bune, să scriu slogane, să gândesc în logica de afiş ş.a.m.d. Dar asta a fost înainte de a fi ajuns la revistă. Da, am avut şi alte oferte, dar nu le-am acceptat.

Blocat

Ce reviste străine citiţi acum?

Nu mai citesc aşa de mult. Vă spun sincer, un câine bătrân ca mine nu prea mai are ce învăţa. Dar am rămas fidel „Sfintei Treimi”: The Economist, Der Spiegel şi Newsweek. Sigur, răsfoiesc toate publicaţiile care vin la redacţie, că niciodată nu ştii de unde sare o idee. Mai e Internetul, pe care îl torn în mine, dar la fel de repede şi uit ce am citit. Sunt umblat şi în probleme ungureşti, şi internaţionale, nu mă puteţi prinde.

Detaliu din intestinul subţire al unui şoarece

Wellcome Images este colecţia de imagini a Wellcome Library, un proiect al fundaţiei britanice de sănătate publică Wellcome Trust, fondată în 1936, fiind totodată şi cea mai importantă sursă de imagini din lume despre istoria şi ştiinţa medicinei, de la civilizaţiile şi istoria socială antică, la asistenţa medicală, ştiinţa biomedicală şi medicina clinică de azi. Arhiva conţine peste 180 000 de imagini accesibile online (manuscrise, cărţi rare, arhive, picturi, fotografii şi imagini microscopice).

Fertilizare in vitro

Imaginile sunt realizate de specialiştii celor mai importante spitale şi centre de cercetare medicală din Regatul Unit, tematicile variind de la ştiinţa medicinei, la genetică sau neurologie. Cele 19 fotografii premiate anul acesta, cu detalii despre fiecare, le puteţi vedea aici.

Transportul în comun este realizat de diverse firme, existând trasee de autobuz spre localităţile Manasia, Jilavele, Coşereni, Gârbovi, Ion Roată. Din gară pleacă trenuri spre Bucureşti, Ploieşti şi Slobozia. În apropierea gării se află autogara, punct de plecare a autobuzelor şi microbuzelor spre Bucureşti, Slobozia etc.

Şcoli generale:  Şcoala Generală nr 1, Şcoala Generală nr 2, Şcoala Generală nr 3.

Licee: Liceul Teoretic “Grigore Moisil” – unul dintre liceele de vârf din judeţul Ialomiţa, Grupul Şcolar “Sfânta Ecaterina”, cel mai vechi liceu din Urziceni, şi Grupul Şcolar Agricol.

Obiective turistice: Biserica Ortodoxă din centrul oraşului, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din 1828, Biserica cu hramul „Sfânta Treime” din 1861-1866, Două conace din anii 1905 şi 1931.

Personalităţi: Alexandru Toma (1875 – 1954), scriitor, membru titular al Academiei Române şi Ion Vaduva, scriitor, membru al Academiei Române si profesor la Sfanta Ecaterina.

E tot ce scrie despre Urziceni pe Wikipedia. În română. Nimic, nu-i aşa?, care să explice victoria de azi a Unirii la Glasgow. Varianta engleză, însă, ne dă informaţia care face diferenţa:

Founded by Romanian shepherds, its name is derived from the word “urzică” (nettle).

Bravo Dane, omul sfinţeşte locul! Jos pălăria!

PS Ar putea cineva să traducă varianta în japoneză/chineză/coreeană (scuze, dar chiar nu ştiu în ce limbă e) a textului despre Urziceni de pe aceeaşi Wikipedia? Poate au şi ei explicaţii.

Pun jos receptorul, aprind o ţigară (ştiu, directiva Consilliului Europei…) şi după ce termin mă aşez să mă uit, totuşi, ce se întâmplă. Adică la televizor. Poate îi voi putea răspunde data viitoare.

Dau de un soi de rechizitoriu făcut de doi jurnalişti candidatului Mircea Geoană. Pe Pro, parcă. Apoi, zappând, îl văd pe acelaşi Geoană în ipostaza de expert în automibile. Tot pe un post din Pache. Şi îmi aduc aminte cum se rugau americanii de Elţîn să facă pe dracu în patru ca să câştige prezidenţialele. Câte nu e în stare să mimeze un politician ca să ne atrofieze, pentru o duminică, IQ-ul! Sunt prăpăstios, dar încerc să gândesc pozitiv. Aşa că mă mai uit puţin la ştiri şi dezbateri pe la posturile concurente. Mă lecuiesc repede, domnule Gâdea. Chiar nu pot. Aceleaşi feţe, aceleaşi fiţe. De fapt, care sunt problemele de fond ale ţării? Premierul de carton? Ruleta Băsească? Muzele politice Geoană, Gigi, Crin, Oprescu&others? Variaţiunile pe aceeaşi temă? Niet!

Comit exerciţiul de infidelitate media şi mă aşez la computer. Interviu cu Băsescu pe Hotnews. Frumos, interesant (de ce ţin morţiş unii să îşi dea cu cărămida în piept când prind câte un interviu ca acesta? başca, în campanie electorală! ce, nu ştiu cititorii lor că e treabă valoroasă?). Gata, termin ciorba neagră şi caut ceva mai comestibil. Găsesc, într-un final, desertul.

Se fac tot felul de contorizări care ne arată în timp real (eventual la finalul unui articol sau după o postare related) câţi copii se nasc sau mor în momentul respectiv, câţi litri de apă se scurg aiurea pe apa Sâmbetei, câte infarcturi sau avorturi ne copleşesc, câte tone de CO mai poluează aerul, câte maşini se cumpără în draci  şi alte date punătoare pe gânduri. Un fel de trailere ale Apocalipsei.

Am dat şi eu de un contor din acesta. Ce face el? Ne spune cum stau treburile cu media socială: câte bloguri noi create apar, cum îşi îngroaşă Facebook rândurile, câte clipuri sunt vizionate pe YouTube, cât se mai ciripeşte pe Twitter, dowloadări, sms-uri, plăţi, căutări pe Second God, pardon, Google ş.a.m.d. Toate astea chiar în clipa în care vă scriu. Sau în ziua care tocmai s-a încheiat, sau în ultima săptămână, în ultima lună, în ultimul an.

Cum a creat maşinăria asta electronică Gary Hyes, aflaţi de pe blogul lui.

De la ideal la realitate, ca să spun un loc comun, e, însă, cale destul de lungă. Presa locală din România, dar nu numai cea din România, are limitele şi metehnele ei. Nu am să vorbesc aici despre ele. Au fost şi sunt discutate ori de câte ori se încearcă găsirea de soluţii pentru a o salva sau pentru a-i acorda un rol mai mare.

De partea cealaltă, presa centrală are, şi ea, disfuncţionalităţi şi bariere de trecut. Cât am lucrat la Cotidianul, ca unul venit din “Provincie”, aveam revelaţiile mele negative în acest sens. Treceau uneori luni de zile în care nu discutam nicio ştire mai de Doamne ajută despre anumite oraşe, unele chiar importante. Şi impresia, trebuie să o spun, era generală, despre toată presa din Bucureşti. Nu citeam chiar tot şi zi de zi, dar eram oricum peste un cititor mediu. Senzaţia pe care o aveam citind presa centrală era că unele localităţi din România parcă nici n-ar exista sau ar fi nişte pete albe pe harta ţării. Nimic relevant nu părea să-i excite profesional pe colegii mei jurnalişti în privinţa acestor aşezări. Gândiţi-vă numai, aşa, la simţul comun, când aţi citit ceva “tare” despre Satu Mare, Brăila, Orşova sau Caransebeş, ca să dau câteva exemple.

Localităţile amintite, însă, nu sunt singurele second hand în privinţa prezenţei lor în presa centrală. Pe lângă ele, mai există un grup de localităţi care apar preponderent cu anumite ocazii: Alba Iulia de 1 Decembrie, Putna la Înviere, Deva când se vorbeşte de gimnastică ş.a.m.d. Mai norocoase, poate, sunt cele care au câte o firmă mai babană (Piteşti, Galaţi, Cernavodă) sau o echipă de prima divizie (de preferinţă una de fotbal) şi cele a căror “relevanţă” e dată de identificarea cu câte un personaj mai exotic sau un baron local: Pinalti = Piatra Neamţ, Mazăre = Constanţa, Oprişan = Vrancea etc. Sigur, exagerez puţin, dar în mod cert există un grup de oraşe care formează un soi de pachet majoritar al presei centrale. Şi apartenenţa la acest grup nu e dată numai de relevanţa vieţii politice, economice sau de altă natură din localităţile repsective.

În toată ecuaţia mai intervin şi agenţiile de ştiri, care, chiar dacă într-o proporţie mai mică, au metehne similare. Ele au mai multe informaţii locale, dar adeseori sunt irelevante sau cu un umor involuntar de mare fineţe sau cu rol mai curând profilactic decât profesional pentru stresul jurnaliştilor (ţin minte cum ne lecuisem de unul dintre corespondenţii unei agenţii de ştiri de la noi după ce, plecând de la o frântură de informaţie oferită de acesta, am săpat câteva ore pentru a ne da seama la final că informaţia era bine împachetată, dar complet falsă).

Cauzele pentru care gestionarea informaţiei locale şi livrarea ei către publicul local scârţâie sunt, cum altfel?, şi obiective, şi subiective. Dintre cele obiective, cea mai importantă e lipsa banilor şi, implicit, a corespondenţilor. Când, totuşi, ziarul central are o echipă de corespondenţi, se mai întâmplă ca aceasta să nu fie, totuşi, destul de numeroasă sau destul de eficientă, unii dintre corespondenţii nefiind cei mai calificaţi pentru jobul respectiv (se trimit ştiri neatractive, se ratează informaţii care ar putea ajunge pe prima pagină la Bucureşti, se fabrică ştiri doar pentru a justifica leafa etc.). Mai sunt, apoi, disfuncţionalităţile de management: fie o atenţie exagerată sau o predispoziţie pentru ştiri din anumite oraşe, fie ignorarea cu bună ştiinţă a informaţiilor despre anumite localităţi. Cu alte cuvinte, fie o selecţie prea subiectivă (“dau mai multe ştiri despre oraşul meu sau despre locurile care îmi sunt mai familiare ori apropiate”), fie o “anti-selecţie” (“nu dau ştiri despre oraşe care nu mă intzeresează, nu le cunosc sau îmi sunt antipatice”).

Ar fi interesant de văzut în ce fel “structura apartenenţei geografice” a echipelor redacţionale din presa centrală e reflectată în conţinutul ziarelor. Mai exact, în ce măsură locul în care au crescut jurnaliştii de la un ziar influenţează, direct sau indirect, conţinutul ziarului respectiv. Câte ştiri sunt, să spunem, despre Marginimea Sibiului într-un cotidian central la care lucrează mulţi jurnalişti din… Marginimea Sibiului?

N-am să rezolv eu, aici, problema cantităţii şi calităţii ştirilor locale. O soluţie, însă, oferă cei de la The Guardian, cotidianul britanic urmând să lanseze anul viitor un proiect local pentru care a anunţat deja că e în căutare de colaboratori. Proiectul pilot va fi testat în trei oraşe: Leeds, Cardiff şi Edinburgh. The Guardian va angaja blogeri locali, care, pe lângă cerinţa de scrie brici, vor trebuie să ştie să folosească aparatul foto şi camera de luat vederi. De reportofon nici numai spun. Abilităţi multimedia pe care angajatorii autohtoni nu le solicită încă.

În fine, anunţul mai spune că experienţa de jurnalist e un avantaj, dar nu şi o condiţie obligatorie. Noii colaboratori locali vor putea lucra cât şi unde vor vrea, cu acces la resursele centrale ale publicaţiei. Aşadar, fără sediu, fără orar şi fără cafea gratuită. Probabil că numărul celor care se vor prezenta la concurs, amatori, dar şi jurnalişti profesionişti cu jobul pierdut, va fi mare. Iniţiativa The Guardian riscă, însă, să-i arunce pe corespondenţii locali în categoria “profesii care au fost”.

Îmi vine în minte bancul acela cu şefii statelor lumii chemaţi la Drăguţu şi anunţaţi că în 24 de ore vine sfârşitul lumii. Ceaşcă, întors în ţară, iese pe post, la Telejurnal, şi spune: “Tovarăşi, luaţi-vă hainele şi haideţi să fugim!” Sau, varianta mai optimistă: “Nu vă impacientaţi, suntem cu 50 de ani rămaşi în urmă!”

Aveţi aici discursul integral (în engleză:). Întreb şi eu, retoric, oare câţi dintre pârliţii de candidaţi la Cotroceni ar avea curajul să îşi asume un astfel de discurs? Şi care ar putea-o face într-o astfel de manieră?

Dr. Heiti Paves. Arabidopsis thaliana (urechea şoarecelui) (x20)

Imaginile, realizate prin diverse metode de fotografiere cu microscopul, ilustrează un un (micro)univers aparte: monezi ruginite, interiorul unui cronometru, plante, diferite vietăţi sau micro-organisme.  Imagini şi compoziţii atractive inclusiv pentru ochiul laicilor. Merită să atuncaţi o privire.

L-am vânat pe Fred Gray câteva săptămâni şi m-a tot amânat.  În cele din urmă, prinzându-l într-o dimineaţă la telefon, îmi spune răspicat că vrea să facem interviul. Right now! În noaptea aceea murise Rosa Parks… Mă simţeam inconfortabil şi l-am rugat să amânăm. Nu a vrut. Printre ultimele întrebări, l-am întrebat şi când crede că americanii vor avea un preşedinte afro-american. Am primit următorul răspuns:

Nu sînt un profet, dar mi-aş dori să văd aşa ceva. Dar, dacă e să iau Alabama drept exemplu, este încă dificil ca un alb să voteze pentru un negru. Ceea ce reprezintă o dezamăgire pentru mine. Speram ca, la un moment dat în cariera mea, să nu mai văd astfel de diferenţe [...]. Pentru un preşedinte negru la Casa Albă, e nevoie de o mare schimbare, şi sufletească, şi a mentalităţii, schimbare care să afecteze întregul electorat. Dacă se va întâmpla în 5, 10 sau 15 ani, asta nu pot să prevăd.

Acordarea premiului Nobel pentru pace preşedintelui american, oricât de ilegitimă sau neîntemeiată poate părea pentru unii, nu e pentru ce a făcut de când a fost investit, ci pentru ce a făcut până a ajuns la Casa Albă şi, mai ales, pentru ce reprezintă Barack Obama în istoria Americii.  Obama e unul dintre exemplele şcoală ale felului în care funcţionează democraţia americană şi mentalul yankeilor. El ne arată puterea societăţii americane de a materializa idei care la început par imposibile. Obama este doar vârful icebergului.

Nu e un atât un clip, cât o dicuţie despre politica clapelor albe şi negre ale pianului:

Update primit de la Costel Pătrăşcan

Titlurile publicaţiilor mai importante din România după câştigarea premiului Nobel de Herta Müller spun cam aşa:

Evenimentul Zilei: Nobel pentru o scriitoare de origine română

Cotidianul: Premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit autoarei de origine română Herta Müller

Gândul: Premiul Nobel pentru literatură a fost luat de Herta Muller, scriitoare de origine română.

Adevărul: Scriitoare bănăţeană a câştigat premiul Nobel

Ziua: Nobel pentru literatură, atribuit scriitoarei de origine română, Hertha Muller

Hotnews: Herta Muller, scriitoare germană de origine română a câştigat premiul Nobel pentru literatură

Ziare.ro: Nobelul pentru Literatură a fost atribuit scriitoarei de origine română, Herta Muller

Iar restul lumii…:

BBC: German author wins Nobel literary prize

The Guardian: German wins Nobel literature prize

Le Monde: Le Nobel de Littérature décerné a l’Allemande Herta Müller

Le Figaro: Le Nobel de littérature remis a Herta Müller. L’écrivain allemande [...]

Associated Press: Herta Mueller wins 2009 Nobel literature prize. Herta Mueller, a member of Romania’s ethnic German minority [...]

Şi o dedicaţie din folclorul tradiţional românesc pentru o parte a colegilor de breaslă

Federico Fellini: Campari

Federico Fellini: Banca di  Roma

Federico Fellini: Barilla

Roman Polanski: Greed

Wim Wenders: Audi

Tim Burton: Timex

Ridley Scott: Apple

Guy Ritchie: Nike

Şi, cu voia dumneavoastră, Cristian Mungiu

(via HVG)

De câteva luni bune nu mă mai interesează politica românească. Deloc. Iau şi eu o pauză. Au fost ani în care scriam analize politice pentru instituţii străine (deh…). Apoi, am urmărit fenomenul ca simplu cetăţean. După ce am început să am primele senzaţii de play-back, că lucrurile se repetă, mi-am zis: “Mai aştept puţin. Totuşi, poate e doar o dereglare de sistem”. În cele din urmă, când am văzut că, de fapt, e ca în matematică, cu permutări de N politicieni luate câte X partide, m-am lecuit. Mi s-a părut indecent sa mi se spună că Stolojan, după ce a proslăvit virtuţile politice ale lui Ion Iliescu, s-a răspopit în democrat ori că Meleşcanu e liberal, că Băsescu e popular ş.am.d.

Ca urmare, am decis să intru, cel puţin o vreme, în lumea indiferenţilor. Ştiu, grecii îi numeau idiotes pe cei dezinteresaţi de viaţa cetăţii. Numai că asta nu e o cetate! Nici măcar fortăreaţă. Aşa că, pas, mă retrag un pic.

Visez un scrutin în care niciun cetăţean român nu merge la vot. Nimeni, doar cei care vor candida. Să se aleagă ei între ei, să se convingă ei între ei, să se mintă unul pe altul. Mai ştiţi finalul urmuzianului text despre simpaticul bătrân Algazy, cel ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurupat sub bărbie şi împrejumuit cu sârmă ghimpată, şi sufletul său pereche, Grummer cel cu cioc de lemn aromatic?

Înfometaţi şi nefiind în stare să găsească prin întunerec hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie, reluară atunci lupta cu puteri îndoite şi, sub pretext că se gustă numai pentru a se complecta şi cunoaşte mai bine, începură să se muşte cu furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os… Algazy termină mai întâi…