Ultimul număr Esquire US, cel din decembrie, ne oferă o experienţă de “lectură” total diferită de cea cu care suntem obişnuiţi în cazul unei reviste. Un barcode special inserat în revistă este îndreptat înspre webcamul de la computer, iar personajele din Esquire încep să prindă viaţă pe monitor. Mi-am cumpărat ultimul număr al revistei şi am încercat să văd cum merge.

Experienţa e interesantă, e mişto feelingul de interactivitate. E foarte posibil ca anul viitor tot mai multe media tradiţionale să facă pasul spre augmented reality, ca să atragă public din online.

Piesele de domino care vor fi dărâmate mâine seara pentru a simboliza căderea Zidului Berlinului. Şi un articol pe realitatea.net despre asta.

Un Zid Twitter al Berlinului, unde internauţii pot să posteze amintiri din acea perioadă.

Un zid asemănător, făcut de CNN.com, sub cupola unei campanii mai largi, Toamna schimbării.

Berlin Wall. Now and then. Un album foto de excepţie realizat de New York Times, cu poze ale Berlinului de acum peste care sunt suprapuse unele de acum 20 de ani.

Un canal pe YouTube deschis de Google pentru a sărbători libertatea de expresie.

Am luat la puricat articolele de presă din ultimii aproape 10 ani să văd cine pentru cine s-a urcat pe scenă. Articolele sunt aici, aici, aici şi aici. Lista e lungă, nu glumă.

În clipa de faţă sunt în măsură să vă ofer un playlist artistic autohton numai bun de defilat cu el în campanie. Voi decideţi ce puneţi pe repeat, peste ce daţi skip, despre cine ştiţi sigur că o să rupă banda de la casetă.

Deci:

De dimineaţă, în drum spre Casa Presei, la sediul PSD de pe Kiseleff, un autocar cu faţa lui Mircea Geonă bloca tot trotuarul, inclusiv pista de bicicletă pe unde pedalam. Am tot aşteptam să-l văd ieşind din autocar pe liderul PSD pe o trotinetă. Degeaba.

Ce vorbesc, nici PDL-ul nu-i mai breaz. Prin luna mai s-au lăţit şi ei cu propaganda peste pistele din Bucureşti. Detalii aici.

Ia poze cu mici “imperfecţiuni” şi desenează pe marginea lor. Ilinca Stănescu, o româncă plecată la vârsta de 10 ani în SUA, a dezvoltat o mică afacere online cu poze desenate pe la colţuri. Fiecare instantaneu pe margine căruia adaugă tuş sau acuarelă este mai apoi vândută cu câteva sute de dolari.

Ceea ce face Ilinca Stănescu este, spune chiar ea, Lilu Art. Are în total câteva zeci de mici opere, pe care le expune pe propriul site, liluart.com. Ilinca povesteşte pentru Vox Publica cum i-a venit ideea unei astfel de pasiuni şi cum o banală poză poate ajunge exponat Lilu Art.

Cum ţi-a venit ideea să desenezi pe marginea fotografiilor?
M-a lovit după ce mi-am luat un aparat Nikon. Mi-am spus atunci că în 20 de ani îmi voi deschide o mică galerie şi voi avea nişte poveşti uimitoare în spatele fiecărei fotografii. Între timp mi-am zis cum ar fi dacă în loc de fotografiile propriu-zise m-aş apuca să desenez pe margine fiecăreia în parte. Prima fotografie pe care am modificat-o a fost cea în care mă dădeam pe o bicicletă. Aşa a început, prietenilor mei le-a plăcut ideea, am făcut câteva poze desenate şi pentru ei şi iată, am ajuns aici.

Explică-mi tehnica pe care o foloseşti pentru a ajunge la lucrarea finală.
Lilu începe de fiecare dată cu o fotografie. Încerc să-mi dau apoi seama ce vreau să adaug. Uneorie e o bucată din interiorul fotografiei, altădată e o continuare a marginii sau pur şi simplu cu un chenar complet diferit de ceea ce este în poză. În funcţie de ce-mi inspiră poza decid cu ce desenez: tuş, acuarelă, cărbune, acrilic. Dau drumul la muzică şi încep să fac o fotografie Lilu.

Ce trebuie să aibă sau, dimpotrivă, să-i lipsească unei poze pentru a deveni o operă Liluart?
Inspiraţia îmi vine în funcţie de tipul fotografiilor. Trebuie să aibă ceva emoţie în spatele ei, e suficient să inspire arta să iasă la lumină.

Există fotografii, să zicem perfecte, la care nu ai dorit să adaugi culoare?
Da, există unele care sunt perfecte aşa cum sunt ca fotografii. Adesea mă gândesc că arta scoate ce e mai bun dintr-o fotografie, iar fotografia scoate la iveală ce e mai bun din artă. Cred că sunt extrem de complementare.

Câte astfel de lucrări ai realizat până acum?
Am făcut în total 38 de exponate Lilu Art şi am alte trei la care lucrez acum.

Câte dintre fotografii sunt ale tale şi câte ale altor persoane?
Cele mai multe sunt făcute de mine, dar mai ales în cazul celor făcute la comandă, clientul îmi pune la dispoziţie propriile fotografii (de exemplu o fotografie de nuntă, sau una cu un bebeluş).

Ce îţi place să fotografiezi în special?
Îmi place să fotografiez natura, în toate formele ei. Frumuseţea ei simplă, arhitectura ei.

Ce este mai important pentru tine, fotografia sau desenul? Fără care dintre ele nu ai putea trăi?
E o întrebare capcană. Aş zice că fotografia pentru că surprinde momentul exact, dar în acelaşi timp aş zice că şi desenul, pentru că surprinde emoţia din spatele momentului.

Câte fotografii ai vândut până acum? Care este cel mai bun preţ pe care l-ai obţinut pentru o fotografie?
Am vândut 17 lucrări, iar preţurile lor variază între 100 şi 500 de dolari.

Ai plecat la 10 ani din România. Ai vreo poză de-acolo pe care ai transformat-o? Cu ce era?
Mă pregătesc să scanez câteva fotografii din România şi mi-ar plăcea să lucrez cu astfel de amintiri.

Lansată recent de Uniunea Europeană, biblioteca virtuală a continentului numără 11.000 de exponate româneşti, aproximativ 1% din totalul european. Pentru a fi integraţi digital cum se cuvine în patrimoniul cultural european, România ar trebui să investească anual 1 milion de euro.

O căutare după Mihai Eminescu pe Europeana.eu, platforma web culturală îndelung aşteptată de toată suflarea continentală, ne lasă cu un gust oarecum amar: doar două texte, şi alea în maghiară şi vreo 50 de imagini, multe fără nici o legătură cu poetul naţional. Nici un search după Constantin Brâncuşi nu ar trebui să ne dea prea multe motive de mândrie: cele mai multe schiţe ale sculptorului provin de la Muzeul Naţional de Artă al României, însă sunt furnizate de portalul culture.fr, deţinut de Ministerul Culturii din Franţa.

La nivel european, România nu stă tocmai rău cu patrimoniul cultural digitalizat şi împărtăşit peste hotare. Cele 11.000 de imagini, 120 de texte şi 29 de filme care rezultă la o căutare după România reprezintă 1% din totalul conţinutului de pe Europeana.eu, însă ţara noastră ocupă poziţia 7-8 între statele europene, declară pentru REALITATEA.NET Dan Mihai Matei, director al Institutului de Memorie Culturală. Instituţia pe care o conduce este subordonată Ministerului Culturii şi este singurul furnizor de conţinut din România pentru proiectul digital european. Matei este mândru de informaţii semnificative despre Brâncuşi, Nicolae Grigorescu sau obiecte de tezaur precum Cloşca cu puii de aur, dar este dezamăgit de lipsa masivă a unor nume precum Ion Luca Caragiale, “pus de unguri, în schimb”, a istoricilor importanţi, a autorilor clasici de secol 19, a filmelor, a muzicii.

Comparativ cu Franţa, de exemplu, entry-urile din România sunt cantitate neglijabilă: Hexagonul a contribuit cu 350.000 de texte, aproape un milion de imagini şi 23.000 de filme. Bulgaria, dimpotrivă, are statistici mai proaste decât cele româneşti: doar 72 texte, 64 imagini şi 3 fişiere video.

Selecţia făcută pentru obiectele expuse pe platforma europeană comună a ţinut, în primul rând, seama de calitatea imaginilor furnizate de muzeele şi instituţiile culturale cu care colaborează CIMEC, explică Matei. “Nu am primit nici un fel de finanţare pentru derularea acestui proces de europenizare“, mai spune directorul CIMEC. În ritmul de creştere al entry-urilor de pe Europeana.eu, se estimează că peste doi ani volumul acestora va creşte de la 4,6 milioane de obiecte, la 10 milioane. Pentru a ne păstra relevanţa naţională, Matei este de părere că ar trebui să contibuim în viitor cu 400.000 de obiecte româneşti: “Ar urma o perioadă cruntă pentru că trebuie să facem un efort masiv pe plan naţional”.

Suma pe care România ar trebui să o investească an de an pentru a face faţă volumului imens de informaţii de pe Europeana.eu este de 500.000 – 1 milion de euro anual, spune Dan Mihai Matei. “Avem nevoie în primul rând de doi roboţi scanatori de carte, al căror preţ este de 200.000 de euro pe bucată”, face acesta un inventar al urgenţelor. “În momentul de faţă primim lunar din ţară 500 de obiecte culturale fotografiate sau scanate. Un astfel de robot poate, în schimb, scana între 1.000 şi 2.500 de pagini pe oră”, continuă şeful CIMEC, instituţie care numără 35 de angajaţi.

Până la o infuzie de bani publici pentru astfel de vise, Matei spune că trebuie învinse şi mentalităţile celor din muzee: “Ideea că o colecţie publică digitalizată trebuie să fie văzută de către public este destul de străină pentru mulţi. Tot ceea ce e însă digitalizat cu banii publici trebuie arătat publicului”, spune Matei, care este de acord că Wikipedia digitalizează mai mult conţinut cultural românesc decât o fac la un loc toate muzeele ţării.

“Toate acţiunile ARCA au fost făcute fără nici un sprijin guvernamental”, îşi începe prezentarea Dumitru Popescu. Tinereţea şi mai ales siguranţa de sine pe care o inspiră şeful ARCA urcat pe scena TEDx sunt puse oarecum în umbră de această introducere.

Alături de ARCA, Dumitru Popescu a pus pe picioare o serie de proiecte spaţiale de care se pomeneşte nu cât ar trebui în România: a participat la cea mai prestigioasă competiţie din aeronautică, Premiul Ansari X, un concurs de 10 milioane de dolari pentru construirea unei nave spaţiale care să ajungă la 100 km în spaţiu.

Acum trei ani, Dumitru a mai coordonat designul şi construcţia primei navete româneşti, Stabilo, “care a oferit o imagine a ţării noastre direct din spaţiul cosmic”.

Următoarea provocare pentru Dumitru Popescu şi ARCA va avea loc în mai puţin o săptămână, atunci când prima rachetă spaţială proiectată şi realizată în România va fi lansată de pe Marea Neagră. E ultimul test înainte de marele pas spre Lună pentru Popescu şi ARCA, care participă astfel la competiţia Google Lunar X Prize. Gigantul web a lansat o provocare prin care mai multe echipe din diverse ţări vor să demonstreze că se poate ajunge pe Lună cu soluţii mult mai ieftine decât proiectele NASA.

O prezentare 3D a visului lunar a încheiat discursul şefului ARCA, iar sala a aplaudat cu atâta frenezie ca şi când gândul măreţ al lui Popescu ar fi devenit realitate.

Foto: Alex Spineanu

O sectă, formată din puțin peste 100 de oameni, a celor care îndrăznesc să gândească diferit a avut azi prima întâlnire publică. Alexandra Nechita aka Micuța Picasso, a aterizat direct din Los Angeles pentru a fi prima care a făcut inițierea publicului însetat de cunoaștere. Realitatea.net și Voxpublica vă prezintă cele mai interesante idei vehiculate la TEDx Bucharest.

De ce suntem la București și vorbim engleza, se întreabă în engleză, Cătălin Ștefănescu, gazda TEDx Bucharest. E una dintre regulile stabilite de organizatorii care au dorit să facă totul ca la carte, ca în SUA, mai exact, unde acum 25 de ani a avut loc primul eveniment TED. Fără întrebări în timpul speach-urilor de câte 18 minute a celor 13 vorbitori, fără telefoane mobile, fără laptopuri (cu câteva excepții, după cum vedeți), fără posibilitatea de a părăsi sala de conferințe în timpul prezentărilor sunt reguli la fel de stricte.

Cu o engleză excelentă, șlefuită în SUA, unde locuiește de când era mică, pictorița Alexandra Nechita a vorbit despe ambiția ei din copilărie și despre visul pornit atunci de a picta, pentru care părinții ei s-au făcut luntre și punte pentru a-l face posibil. Numită încă de când era mică Micuța Picasso, Alexandra, acum în vârstă de 24 de ani, știe că ambiția ei e o trăsătură genetică de familie. Părinți ei au ales astfel SUA pentru că în România “similaritatea era prețuită, iar personalitatea nu exista”. “Am crescut crezând în visele pe care ți le creezi”, mărturisește Alexandra. La acea vârstă fragedă, când deja cunoștea faima, românca își aduce aminte cum era antisocială și neglija școala, și cum “părinții erau fericiți că nu vorbesc cu pereții sau nu ceream să îmi cumpere farduri”.

Despre norocul unor părinți și, în general, adulți deschiși la minte și dezinhibați, vorbește Alexandra Nechita atunci când propune rețeta ei de schimbare a lumii. “Dacă nu eram născută din părinți români hipioți aș fi fost pedepsită dacă mă apucam să desenez”, își laudă ea șansa. Știe că o pildă ca a ei nu va schimba societatea din temelii, “nu toți trebuie să fie artiști tocilari și obsedați ca mine”. E însă sigură că un pas înainte putem face cu toții. Cum? Învingând frica de a gândi “out of the box”.

Am aflat azi două lucruri pe net (un spaţiu care nu prea e obişnuit să facă jocul de audienţă şi de orgoliu al nimănui) despre Herta Muller care m-au făcut să mă enervez şi mai tare decât în paragraful de mai sus. Sunt astea:

1. Pe Facebook, un mesaj de la cineva. Scurt, dar atât de reprezentativ, pentru cât de bun e românul la muls: “funny fact: când s-a anunţat premiul Nobel, toate cărţile Hertei Muller costau 4,99 RON pe siteul Polirom. Zece minute mai târziu – 19.95 RON, 22.95 RON, 32.50 RON“. Nu aveam cum să verific că e aşa, nu exista nici o dovadă, faptul fiind consumat. Un coleg mi-a dat un link la dovadă: un articol din Ziarul Financiar, care confirmă preţul iniţial al cărţilor: 4,99 RON.

2. O ştire mai demnă de pomenit decât oricare dintre versurile lui Băsescu: pe Amazon.com, cărţile Hertei Muller au ajuns în top 10 la vânzări. Mai exact, de pe poziţia 78.235 până pe locul 8 al celor mai bine vândute cărţi. La preţ de 9 dolari. Care cel mai probabil nu a fost umflat după ce scriitoarea a luat Nobelul.

Latina e doar o parte din lungul şir al memoriilor personale sau colective care ies brusc şi brutal la suprafaţă. Fără ajutorul netului, fiecare dintre noi, cei obişnuiţi, ar trebui să depunem un efort ieşit din comun ca să ne înviem latina. Eu nu ştiu dacă mai am vreun manual de liceu, trebuie să mă duc la Sălaj să verific, profei de latină nu i-am păstrat vreun număr de telefon, un drum la bibliotecă pentru un text în original de Ovidiu ar însemna prea multă bătaie de cap şi o birocraţie offline care descureajează multă lume.

După moartea lui Michael Jackson s-a produs cea mai mare şi mai răsunătoare săpătură arheologică din istoria omenirii. Piese ale megastarului aflate la capătul YouTube-ului au devenit cunoscute tuturor celor de 15 ani, care ştiau doar că Michael e ceva ce se asculta înainte de a se naşte ei şi că tipul devenise alb la un moment dat. Plus albumele care au atins post mortem (mersi, Facebook, pentru pont) cifre record pe iTunes, plus Twitter-ul acaparat de iniţialele MJ, plus toate biografiile obiective sau nu, odele şi criticile care i s-au adus online. E clar că Michael a avut mai mulţi fani după moarte decât în timpul vieţii. Iar asta se datoreză exclusiv internetului.

Există acel efort disperat şi marketat în termeni extrem de umanişti de Google pentru a digitaliza cărţile de pe tot globul. Alte memorii salvate de la igrasie, alte ambiţii, bani mulţi la mijloc, rezistenţă acerbă a editurilor europene. Dar nu despre asta vorbim aici, nu vrem să facem o trecere la scară industrială, ne-ar durea inutil şi prea tare tot capul. Vorbim despre madlenele aproape personale pe care le servim pe net. Şi despre memorie şi ce decizie am luat, totuşi, în privinţa ei: o mai stocăm offline sau o mutăm complet online, că e mai sigur aşa?

Foto: latrecut.ro

Voi ce fel de bookmark-uri aveţi pentru site-urile cu cowboy şi indieni, pentru YouTube-urile cu Sandy Bell, Captain Planet, pentru La Trecutul lui Igu şi gumele lui Turbo?

Se prezintă mai modest decât o să îl lăudăm noi aici. La fel ca Vladimir Oane, de Emi Gal nu au auzit în afara online-ului decât cei care l-au văzut într-o reclamă la Pepsi din vara asta unde el spunea: “Eu pot”.

Şi unul şi celălalt sunt tineri şi pe bună dreptate numiţi copii teribili ai online-ului românesc. Vladimir Oane câştiga anul trecut, cu un proiect web, UberVU, care uşurează utilizarea platformelor sociale, la Seedcamp Week. Este cea mai importantă competiţie europeană destinată start-up-urilor din online.

Anul acesta a venit rândul lui Emi Gal să se afirme la SeedCamp. La numai 23 de ani, Emi Gal a intrat în competiţie cu proiectul LayeredBrain, o platforma de video management care îi ajută pe cei care fac filme şi le încarcă apoi pe web să şi scoată bani palpabili din ele. Bucureşteanul a fost recompensat cu 50.000 de euro, plus trei luni de stat la Londra unde are ocazia să îmbunătăţească platforma. Emi Gal ne povesteşte cum se vede succesul pe web la vârsta sa.

Cum ţi-a venit ideea pentru Layered Brain?
Totul a început anul trecut, când împreună cu echipa de la Brainient m-am apucat să construiesc o platformă de video management, Veevid. În februarie anul asta, am aplicat pentru Mini Seedcamp Paris şi-am intrat în finală. Am câştigat, iar experienţa a fost atât de tare încât am aplicat şi pentru Mini Seedcamp Londra, unde am intrat din nou în finală.

Discutând cu antreprenori, investitori şi potenţiali clienţi la toate evenimentele astea, am descoperit că internetul nu are nevoie de încă o platformă de video management, ci de un tool care să-i ajute să facă bani.

Scurt pe doi, LayeredBrain a apărut datorită faptului că am cerut feedback de la foarte mulţi oameni, foarte devreme. Dacă nu lansam Veevid şi nu îl inscriam la toate competiţiile posibile, n-am fi descoperit că nu ne concentram pe problema corectă.

Cât timp a durat dezvoltarea serviciului şi câţi oameni din Brainient (n.r. firma pe care Emi Gal o deţine) s-au ocupat de realizarea Layered Brain?
De LayeredBrain s-au ocupat 4 oameni timp de aproximativ 4-5 luni. Suntem o echipă mica (5 oameni full-time, 1 part-time plus câţiva colaboratori cu care lucrăm pe proiect), dar suntem pasionaţi de ceea ce facem şi vrem să încercăm să schimbam lumea. Sau, mă rog, o parte din ea.

Spune-ne, pe scurt, cum funcţionează Layered Brain.
LayeredBrain pune la dispoziţia proprietarilor de conţinut video trei tool-uri care îi ajută să facă bani:

1. În primul rând, aducem publicitate video mai bine platită, prin integrarea cu ad-network-urile cele mai mari (deocamdată Doubleclick şi Brightroll) şi selectarea celor mai profitabile ad-uri pentru client.

2. Îi dăm posibilitatea să ataşeze link-uri obiectelor din video. Noi convertim automat link-urile în affiliate links (pentru site-urile mari de e-commerce: Amazon, Topshop, Dell şi multe altele), şi de fiecare dată când se face o vânzare, clientul nostru primeşte un comision.

3. Punem la dispoziţia publisherilor elemente interactive cum ar fi sondaje, formulare de contact, cuepoints şi altele, care apar direct în player-ul video.

Platforma se integrează ca un “layer” peste infrastructura curentă a clientului. Drept urmare, integrarea cu orice client durează doar câteva minute.

Cui se adresează Layered Brain?
Orice proprietar de conţinut poate folosi LayeredBrain pentru a face bani. Punem la dispoziţia clienţilor un API prin care pot integra platforma noastră cu orice tip de CMS sau platformă de video management (Brightcove, Veevid, Vimeo, etc).

Care este valoarea finanţării pe care ai primit-o în cadrul Seed Camp? Ce înseamnă pentru tine să te numeri printre câştigătorii din acest an de la Seed Camp?
În cash, 50.000 de euro. Dar pe lângă bani, mai vin o grămadă de beneficii financiare şi non-financiare, cum ar fi vizibilitate, credibilitate, spaţiu de birou (aproape) gratuit, servicii legale din partea casei şi multe, multe altele.

Cât despre ce-nseamnă pentru mine să fiu câştigător SeedCamp, răspunsul e simplu: multă muncă .

Cum vezi tu viitorul industriei de conţinut video pe Internet? Cum vezi concurenţa dintre TV şi online pe segmentul video? În ce fel crezi  că se va realiza în viitor convergenţa dintre acestea două?
Cred că conţinutul video pe internet va deveni din ce în ce mai interactiv. Avantajul internetului este că dă posibilitatea oricărui utilizator să interacţioneze cu conţinutul video pe care-l urmăreşte.

În viitor, cred că bugetele de publicitate se vor muta din ce în ce mai mult de pe TV pe online video, pentru că pe internet poţi construi campanii plătite în funcţie de performanţă, nu la kilogram a.k.a. “punct de rating”, cum se întâmplă în televiziunea clasică.

Cât despre convergenţa între TV şi online video, în primul rând cred că din ce în ce mai multe televiziuni vor începe să creeze conţinut pentru online. În al doilea rând, cred că toate emisiunile, buletinele de ştiri, serialele şi aşa mai departe vor avea o componentă foarte puternică, axatăa pe comunitate & social, în online.

Cum vezi tu evoluţia publicităţii online peste 10 ani? Ai putea să faci câteva scenarii?
Vorbind despre publicitatea video, uite cum văd eu lucrurile peste 10 ani: Voi urmări The Jay Leno Show direct pe internet, proiectat pe plasma mea cu diagonală de 1m. Robbie Williams va veni să-şi prezinte ultimul hit, iar în dreapta ecranului vor fi listate melodiile de pe albumul respectiv. În două clickuri voi putea să cumpăr melodiile pe care le doresc, care vor fi automat importate în contul meu de iTunes.

După Robbie Williams, va veni Natalie Portman pentru a-şi promova noul film. Tot din două clickuri, voi putea să-mi rezerv bilete la avanpremieră şi voi putea da click pe perechea de Manolo Blahniks din picioarele ei, pe care o voi cumpăra şi trimite prietenei mele la celălalt capăt al planetei, în doar câteva clickuri.

Ce vei face timp de trei luni la Londra?
Eu m-am mutat la Londra înainte de a câştiga Seedcamp, intuind că voi câştiga dar fără să pariez pe asta. Mă voi ocupa de vânzări, business development şi networking. În acelaşi timp, super-echipa mea din România se va ocupa de dezvoltarea produsului şi chestiuni tehnice.

Recomand tuturor celor cu aspiraţii internaţionale să încerce să facă ce fac eu acum. Business Development în Londra (sau Berlin) şi Product Development în România.

Ai doar 23 de ani. Cum se simte un tânar ca tine în această postură? Care crezi că sunt atuurile care te-au ajutat până acum în ceea ce faci?
Aş minţi dacă aş spune că nu-mi place. E mişto. Foarte mişto. Sunt pasionat de ceea ce fac şi sunt norocos că pot face ceva ce îmi place. În acelaşi timp, am foarte multă responsabilitate pe umeri: echipa mea, clienţii, partenerii, iar acum – investitorii.

Cred că sunt 3 lucruri care m-au ajutat să ajung aici: În primul rând, m-a ajutat faptul că sunt un risk-junkie. Îmi place să risc, să încerc, să mă arunc de la 100 de metri înălţime fără să fiu 100% sigur că o să mă ţină coarda.

În al doilea rând, perseverenţa. Nu perseverenţa încăpăţânată, pentru că după cum ştii şi tu, am închis până acum câteva proiecte, ci perseverenţa în a găsi soluţii pentru problemele pe care le descopăr

În al treilea rând, oamenii din jurul meu. Am cunoscut oameni care m-au ajutat, care m-au înjurat (şi care mă înjură în continuare), oameni care mă încurajează şi susţin sau care mă critică. Toţi oamenii ăştia m-au ajutat să mă formez, să cresc, să devin mai bun şi mai deştept .

Urmăriţi mai jos cum funcţionează Layed Brain.