Adriean Videanu consideră că face parte dintr-un guvern perfect, în ansamblul lui. Nu e vreo glumă aruncată cu lehamitea omului aflat în vacanţă pe plaja de la Saint Tropez, ci o afirmaţie ce se vrea cât se poate de serioasă, decupată dintr-un interviu acordat Revistei 22.
Până la urmă, are vreo problemă Cabinetul?

Guvernul, în ansamblul lui, e perfect. Cea mai mare problemă, pe care trebuie să o recunosc, este cea de comunicare publică. [ citeste mai departe ]

A scăzut rău popularitatea preşedintelui, zău :-)

Trucul a fost folosit înainte şi cu Obama. [ citeste mai departe ]

Traian Băsescu a cerut un lucru de bun-simţ, urgentarea dezbaterii privind moţiunea ridicată de PSD, „Opriţi genocidul social”. Nu mă preocupă deloc argumentele juridice al preşedintelui (le puteţi lectura aici ), important e că simt nevoia unui deznodământ cât mai rapid. E simplu, albă sau neagră: se aplică măsurile de austeritate sau pică guvernul. Oricare variantă ar fi să iasă, e mai bună decât incertitudinea, atât pentru cei care vor fi afectaţi, cât şi pentru o economie care şi aşa pare că îl aşteaptă pe Godot pentru a-şi reveni. [ citeste mai departe ]

Guvernul Boc şi-a asumat răspunderea pe legile austerităţii. În situaţia în care se află România acum, „asumare a răspunderii” sună curajos, nobil, chiar donquijotian. Împinşi de la spate de un zeu mânios, o mână de bărbaţi şi o blondă îşi unesc puterile întru salvarea ţării, înfuntându-şi destinul comun, ce pare mai potrivnic decât un deşert în faţa unei bărci. Aproape că m-ar emoţiona scena, dacă n-aş şti că aceste cuvinte, „asumare a răspunderii”, valorează cât un x şi zero jucat pe şerveţele, în timpul unei şedinţe de guvern. [ citeste mai departe ]

Se spune că, în ultimii ani, trebuie să ai noroc să prinzi o reprezentaţie cu adevărat bună al lui Bob Dylan, pentru ca nouă din zece sunt proaste, una singură amintind de vremurile în care zeci de mii de oameni simţeau, în timpul unui concert, fierbinţeala unei revoluţii gâdilându-le urechile. Nu ştiu cum sună cele proaste, dar la Bucureşti a fost unul pe care mi-ar fi părut rău să-l ratez. [ citeste mai departe ]

Tânăr, cu un discurs relaxat, chiar cu idei, era considerat una dintre speranţele politicii româneşti, generaţia ce va să vină, alternativă la hrebenciunicii şi cozmâncii tranziţiei. Deşi cam spilcuit, a fost destul de discret încât să fie atins de tabloide cu gingăşie, graţie relaţiei cu un  manechin celebru, şi un pic mai aspru de ziarele -pe atunci serioase-, care s-au interesat cum de astrele electorale au conspirat în favoarea sa. Vorbim despre Cristian Boureanu, născut talent al PNL, actualmente eternă speranţă portocalie.

L-am urmărit în ultima vreme. [ citeste mai departe ]

Scena 1. Undeva, în Bărăgan.

Căldura topeşte asfaltul ieftin turnat de Umbrărescu, Cocoş & Co. Cu piciorul pe grumazul împricinaţilor, Radu Berceanu îi pune să jure că îl refac, de data aceasta la un preţ de trei ori mai mic, dar la o calitate superioară. Gemând amarnic, printre înghiţituri de bitum diluat, aceştia se codesc, calculează în minte că marja de profit rămâne una acceptabilă, totuşi. Jură.

Scena 2. [ citeste mai departe ]

Ştiu ce am făcut vara care stă să înceapă. Nu mă credeţi? Păi, în ordine, după o primăvară în care m-am temut că avionul nu va ateriza la timp să prind concertul AC/DC, a venit iunie, lună în care mi-am ameţit pletele (tăiate acum vreo 12 ani) pe Metallica, cred că am gustat şi nişte Rammstein, deşi nu mă prea omoram înainte după ei, după care, de dragul vremurilor trecute, m-am dedat la un pic de Alice in Chains şi Manowar. [ citeste mai departe ]

Pentru că am făcut greşeala să nu frecventez decât un singur club în Chişinau (bine, bine, am mai încercat vreo două-trei, dar dragostea dintâi nu se uită prea uşor :-) ) aveam impresia că moldovenii sunt mari fani dance, chestiune ce avea să-mi iasă din cap în ultima seară, când am descoperit că oamenii ascultă (şi cântă) şi altceva. Vă las mai jos cu o piesă ce a fost înscrisă în concursul pentru Eurovision 2010.  Mie nu-mi sună deloc mai rău decât Florence + The Machine, bunăoară.  Domnu' M.D, sunteţi pe recepţie? : [ citeste mai departe ]

N-am dat mită niciodată în România. A, un buchet de flori,o cutie de bomboane am mai dus şi eu, dar şapgă, în bani, n-am avut ocazia. Nu că nu aş fi avut nevoie- cred că şi pustinicii au trebuinţă să-şi rezolve câte o problemă rapid- atâta că nu prea ştiu cum se procedează. Singura dată când am încercat a fost într-un moment de tristă amintire, cu poliţişti de la rutieră şi permis ridicat din motive de 5 x 033 l de bere blondă. [ citeste mai departe ]