Deși pînă și efemerida de la Educație (reîntoarsă azi în stadiul larvar…) a declarat de mai multe ori că articolele sînt niște plagiate (singurul lucru pe care încă nu l-a recunoscut e acela că ar fi știut că figurează printre așa-zișii autori), șeful guvernului a cerut totuși Academiei să studieze acele articole și să hotărască dacă sînt sau nu plagiate. Ce crede Victor Ponta că ar fi putut răspunde Academia?! Că articolele respective nu sînt plagiate?!

Nu-l bănuiesc pe premier că ar avea un IQ atît de scăzut încît să nu sesizeze absurdul demersului său, ci că se adresează, prin acest gest, exclusiv unor cetățeni turmentați, poate chiar unora atît de turmentați încît nici măcar nu-și mai pun întrebarea: EU CU CINE VOTEZ?

De data aceasta, cel care comite un dezacord gramatical de tot rîsu-plînsu e chiar premierul Victor Ponta, un universitar, ca și predecesorii săi, Boc și Ungureanu… Premierul nu face acest dezacord “la oral”, ci într-o scrisoare adresată -culmea!- chiar președintelui Academiei Române. Iată un fragment din această scrisoare:

“Avand in vedere nivelul de asteptare creat in randul opiniei publice pe acest subiect, precum si garantia si legitimitatea pe care o comisie de evaluare creata din specialisti ai Academiei Romane o vor oferi, apelam, prin intermediul acestei scrisori, la expertiza dumneavoastra pentru a verifica acuzatiile de plagiat aduse ministrului Educatiei, loan Mang.”

Dacă Ponta a vrut să facă acordul cu “garantia si legitimitatea”, atunci corect ar fi fost să scrie “le vor oferi”, nu “o vor oferi”. Dacă premierul a intenționat să facă acordul doar cu “legitimitatea”, atunci corect ar fi fost să scrie “o va oferi”, nu “o vor oferi”. În niciun caz formularea aleasă de universitarul Victor Ponta nu e corectă…

De fapt, probabil că premierul nu l-a ales corect pe cel care redactează texte în numele său…

PS. Moțiunea simplă a PDL privindu-l pe ministrul Mang e una cît se poate de grețoasă. Universitarul Emil Boc nu a făcut absolut nimic, atîta timp cît a fost premier, pentru pedepsirea plagiatorilor și pentru îndepărtarea lor din lumea academică și universitară. Profesorul de drept Emil Boc pare că nu înțelege nici măcar acum că plagiatorii nu au ce să caute nici în universități, nu doar în guverne. Mentalitate de fost activist UTC, pentru care nu contează principiile, ci contează doar să iasă el în față…

Pînă una-alta, Academia s-a pronunțat deja asupra unor plagiatori, pentru care statutul de autor al unui furt intelectual nu a fost considerat incompatibil cu acela de academician. Voi da numai două exemple: Constantin Popa și Ionel Sinescu.

Cei doi fac parte atît din Academia Română cît și din lotul de peste 50 de medici pe care Mircea Beuran i-a “coordonat”, în cadrul celui mai mare plagiat din istoria României: cei peste 50 de infractori și-au pus numele, ca autori, pe 11 cărți traduse din franceză și engleză. Pentru participarea la acest plagiat, atît Popa cît și Sinescu au primit, în 2003, sancțiuni din partea UMF București. Constantin Popa era deja academician, calitate pe care o are și acum și pe care a dobîndit-o, între timp, și Ionel Sinescu.

Îl întreb pe premierul și magistratul Victor Ponta: ce autoritate are Academia Română de a judeca plagiate și plagiatori, atîta timp cît în rîndurile membrilor săi există plagiatori dovediți și sancționați pentru plagiat?! În timp ce Mang a copiat cîteva texte pe furiș și pe genunchi, împreună doar cu nevasta și vreo cîțiva cumetri, academicienii noștri au participat la copierea în grup (infracțional?) organizat a unei serii de 11 cărți, însumînd peste 1.000 de pagini. Dacă premierul Ponta nu vede o mare diferență, procurorul Ponta ar trebui, totuși, s-o vadă…

Ca fapt divers, cele 11 cărți s-au tot reeditat și se vînd și azi în librării, deși UMF a stabilit, încă de acum 9 ani, că ele nu sînt decît niște plagiate. Și, bineînțeles, ele apar tot cu numele “autorilor” români pe coperți… Aceasta e lumea noastră academică și universitară: o lume clocită parcă în groapa lui Ouatu…

PS. Mă întrebam, în textul precedent, ce poziție va avea Crin Antonescu în privința bietului Mang. Antonescu a declarat, între timp, doar că nu e treaba lui, ci a guvernului. Atîta timp cît era în opoziție, Crin Antonescu avea mereu cîte ceva de comentat la adresa diverselor guverne. Astăzi, cînd e co-președinte al coaliției aflate la guvernare și candidat declarat la președinția României din partea puterii, domnului Antonescu i se pare firesc să nu se mai amestece în treburile guvernului: un (co-)președinte neju(de)cător…

Ieri-alaltăieri, Victor Ponta spunea că aceia care s-au dovedit incompetenți trebuie să-și piardă funcția, iar aceia care sînt dovediți ca hoți trebuie să facă pușcărie. Tot ieri-alaltăieri, Ponta afirma că adevărata luptă a actualei puteri nu trebuie să fie cea cu Băsescu, ci aceea cu sine însăși. Îi reamintesc domnului procuror Ponta că plagiatul e definit ca furt intelectual și că e considerat un furt atît de grav încît nu există prescripție pentru această infracțiune. Iar domnului profesor universitar Victor Ponta îi reamintesc că profesorii universitari Beuran și Bartoș (am preferat să-i așez în ordine analfabetică…), foști miniștri PSD ai sănătății în guvernul profesorului de drept Adrian Năstase, și-au continuat nestingheriți cariera academică, după ce, în 2003, au fost dovediți plagiatori, adică hoți, chiar de către semnatarul acestor rînduri, hoția fiind confirmată și de către comisia UMF București care a analizat acest caz. De pușcărie, nici vorbă, chiar dacă e cel mai mare plagiat cunoscut în istoria României: 11 cărți (10 franțuzești și una americană) copiate integral de peste 50 de medici…

Sînt curios ce reacții vor avea, față de manglitorii mai vechi și mai noi ai lui Ponta, justițiarul-prezidențiabil Antonescu și intelectualii săi, mai ales Marga și Diaconu, toți trei foarte vocali atunci cînd era vorba de greșeli, mai mult sau mai puțin imaginare, ale ministrului Funeriu.

Pînă acum, de aproape un sfert de secol, în chestiunea cîrnățarilor noștri plagiatori, pare să aibă dreptate cîrnățăreasa Elena Ceaușescu: colegii mei, intelectualii…

Deși va fi pe cont propriu, Băsescu nu va fi singur în acest joc, ci va fi însoțit, paradoxal, de Antonescu. Acesta din urmă va fi obligat să țină cont de nivelul la care președintele a ridicat deja ștacheta. De altfel, Antonescu a subliniat deja marea problemă a României, aceea de a genera și perpetua Ungureni și Boci, băieți care și-au dovedit oportunismul încă înainte de majorat, devenind activiști ai UTC în cea mai întunecată perioadă a regimului Ceaușescu. La asta s-a redus, pînă acum, așa-zisa primenire a clasei politice: înlocuirea bătrînilor oportuniști ai feudalismului cu unii mai tineri. Iar asta nu s-a întîmplat numai la vîrf, ci pînă în ultimul cătun din România.

Iliescu a făcut tot posibilul pentru a menține la putere elita ceaușistă: politrucii, oamenii din structurile de forță, directorii întreprinderilor de stat ceaușiste și pe cei din administrație. Iar acești oportuniști bătrîni nu au făcut decît să mențină starea de lucruri în care ei reușiseră deja: feudalismul. Consecința firească a fost aceea că toate averile și toate carierele s-au făcut cu bani de la stat și cu voie de la poliție. Însă, dacă în vremea hegemoniei sovietice acești comuniști-oportuniști avuseseră măcar meritul de a fi creat un feudalism industrial, odată cu scăparea de sub tutela Moscovei ei au reușit să perpetueze doar relațiile de tip feudal, nu și industria. Iar banii necesari supraviețuirii sistemului au provenit, în cea mai mare parte, din vînzarea unor bucăți din România, din împrumuturi și din banii trimiși acasă de cele cîteva milioane de români care au fost practic alungați în Occident.

Băsescu e un om ambițios, care și-a propus modernizarea României, riscîndu-și aproape permanent funcția pentru a reuși în proiectele sale. Chiar și numai pentru atît, istoria îl va reține ca pe unul dintre cei mai importanți conducători pe care i-au avut românii. Dacă ar fi avut prerogativele unui șef de stat dintr-o veritabilă republică prezidențială, probabil că Băsescu ar fi reușit mult mai mult și mult mai repede. Dar, chiar dacă ar fi reușit să să-și treacă prin parlament sau chiar să-și pună în aplicare legile sănătății și regionalizării, modernizarea impusă de Băsescu ar fi fost numai una aparentă: tot în feudalism am fi rămas.

Modernizarea reală presupune modernizarea relațiilor dintre oameni și legătura modernizării cu tehnologia e doar una secundară și înșelătoare. Altfel, telefoane mobile și internet au și triburile nomade africane, iar arme nucleare are și Coreea de Nord…

Iar noțiunile de stînga și de dreapta în politică au un sens abia după ieșirea din feudalism, prag pe care, din păcate, românii încă nu l-au depășit. De altfel, coaliția de stînga-dreapta care tocmai a plecat de la guvernare e înlocuită de o altă coaliție stînga-dreapta… Și mulți dintre cei care au făcut parte din vechea putere fac parte din noua putere… E aceeași putere de tip feudal.

Atît Băsescu cît și Antonescu au acum o poziție privilegiată: ei pot vorbi multor oameni. Ei le pot deschide acestora ochii și mințile, arătîndu-le marea problemă a României: tipul de om și tipul de relație care guvernează acum România, la orice nivel al guvernării. Probabil că Băsescu și Antonescu sînt azi singurii oameni care au voci suficient de puternice pentru a reuși să treacă de bruiajul imens pe care îl generează cei mai mulți politicieni, inclusiv aceia travestiți în formatori de opinie independenți.

Iar Iliescu își poate vedea acum visul cu ochii. Cei pe care și-i imagina drept marii feudali ai României au devenit, în mai puțin de un sfert de secol, doar niște bieți arendași ai celor pe care, nu mai departe de acum tot un sfert de secol, același Iliescu îi înfiera, ca imperialiști și colonialiști. Tot în mai puțin de un sfert de secol, România a pierdut mai mulți oameni decît în al doilea război mondial, români care au emigrat tocmai la imperialiștii și colonialiștii puși la zidul infamiei de către vizionarul Iliescu…

PS. Cît despre Constantinescu, la fel ca și în vremea mandatului său: numai de bine…

Presa occidentală, aproape în totalitate aservită bisericii corectitudinii politice, a anunțat zgomotos descoperirea, probabil și pentru că este vorba doar de o genă minoră a inteligenței. Cînd, în urmă cu un an, Volkmar Weiss a publicat, în Mankind Quarterly, un studiu în care demonstra existența unei gene majore a inteligenței, genă care deplasează IQ-ul cu zeci de puncte, aceeași presă a tăcut mîlc. Între timp, nu a apărut niciun studiu care să infirme descoperirea lui Weiss. Acesta însă este sub embargoul presei, întrucît savantul german e considerat a avea o orientare rasistă. Aceeași presă occidentală, care îl ignoră pe Volkmar Weiss, acordă însă spații vaste discursurilor unui psihopat criminal, Breivik.

Faptul e paradoxal, întrucît Breivik, cu elucubrațiile sale, e cel care poate face prozeliți pentru rasism și pentru extrema dreaptă, nu Weiss. Potrivit studiului lui Weiss, chiar în rîndul populațiilor cu cel mai mare IQ mediu, doar cîteva procente din totalul indivizilor posedă gena majoră a inteligenței în dublu exemplar (purtători homozigoți), ceea ce le asigură un IQ de peste 123 de puncte. Iar cei care nu posedă deloc gena majoră a inteligenței reprezintă mai mult de 50% din totalul indivizilor acestor populații, iar IQ-ul lor nu poate depăși 104 puncte. Dacă ar fi cunoscut, faptul acesta ar fi descurajant pentru cei care simt nevoia de a se simți superiori doar prin apartenența la o populație și care, din această nevoie, ar fi gata să îmbrățișeze ideologia extremei drepte. Presa corectă-politic nu dispune însă de suficient IQ pentru a sesiza acest lucru…

Revenind la studiul din Nature, el este foarte meritoriu, dar nu face decît să precizeze niște lucruri care, în mare, puteau fi deduse logic. E clar că inteligența se transmite genetic. Dacă nu ar fi așa, inteligența nu ar fi putut fi supusă presiunii selecției naturale și nu ar fi putut apărea și supraviețui peste generații forme de viață tot mai inteligente. Tot atît de clar e și faptul că inteligența e legată de volumul cerebral și că și acesta se transmite ereditar, dovada fiind chiar întreaga antropogeneză, în care creierele au tot crescut, culminînd cu paleoliticul superior. Numai jurnaliștii din presa corectă-politic pot trăi (sau doar mima) surpriza descoperirii unei astfel de gene, responsabilă de volumul cerebral și de IQ…

Cea mai importantă consecință a acestei descoperiri e aceea că ea ar putea fi baza înțelegerii faptului că noi, cei care trăim azi, sîntem cu mult inferiori, inclusiv ca inteligență, Omului de Cro-Magnon și chiar și Omului de Neanderthal. Din paleoliticul superior, volumele cerebrale scad permanent, pretutindeni în lume, fapt confirmat de toate studiile. Degradarea genetică a inteligenței e un fenomen de netăgăduit, care se produce de cel puțin 20.000 de ani.

O altă consecință remarcabilă ar putea fi acordarea unei importanțe mai mari volumului cerebral, în definirea și evaluarea umanității diverselor populații de către paleo-antropologi. Astăzi, în distigerea omului modern de oamenii dispăruți, proeminența bărbiei sau proemineța arcadelor supraorbitare contează mai mult decît volumul cerebral. Am arătat deja într-un text că aborigenii tasmanieni, oameni anatomic moderni, nu mai reușeau, în urmă cu doar 200 de ani, să mențină măcar nivelul tehnologic pe care Neanderthal îl avea acum 200.000 de ani. Mai mult, acești oameni nu mai reușeau nici măcar să producă și să stăpînească focul, lucru aflat la îndemîna lui Homo Erectus încă de acum 1 milion de ani. Iar decăderea civilizației tasmanienilor e concordantă cu scăderea volumului lor cerebral. Un craniu din paleoliticul superior, găsit în Australia, adăpostea un creier de peste 1500 cmc. Astăzi, nu s-a găsit nici măcar un aborigen care să aibă un volum cerebral atît de mare, iar media de azi este doar cu puțin peste 1200 cmc, volum mai apropiat de al lui Erectus decît de al lui Cro-Magnon sau Neanderthal.

Admițînd degradarea inteligenței ca fenomen global, ar trebui să admitem și faptul că omul trebuie să fie tot mai protezat, pentru a-și menține măcar nivelul actual de trai. Iar protezarea suplimentară nu se poate realiza decît prin progres tehnologic. Odată înțeles acest lucru, poate că va apărea și o a treia cale politică, diferită de stînga și de dreapta. Deocamdată, stînga se bate ca săracii să primească mai mult, iar dreapta se luptă ca bogații să ia mai mult. Soluțiile lor se raportează doar la repartiția bogăției, pentru satisfacerea unor nevoi sau capricii de moment. O a treia orientare politică ar trebui să lupte pentru ca o tot mai mare parte din bogăția existentă să fie investită în cercetare științifică și dezvoltare tehnologică. Cea mai bună investiție pe termen lung e aceea în inteligență. Inteligența încorporată în tehnologie e singura care poate asigura satisfacerea nevoilor tot mai mari ale unei lumi tot mai numeroase, tot mai îmbătrînite și cu un IQ tot mai mic. O a trea cale politică ar putea spune acest adevăr: atît bogații cît și săracii consumă mai mult decît poate susține actuala tehnologie și toți ar trebui să-și reducă acest consum, pentru a dirija mai multe resurse spre cercetare, spre inteligență, spre adevărata creatoare a bunăstării.

De altfel, inteligenței ar trebui să i se acorde un rol tot mai mare și în administrarea și conducerea societății, la toate nivelele. Oameni mai deștepți ar putea găsi soluții mai bune problemelor curente. Voi da un exemplu care cred că e destul de sugestiv.

În societatea occidentală, care are un IQ mediu de 100, oamenii cu un IQ de 50-60 sînt considerați debili mintali și lor le sînt luate aproape toate drepturile pe care le au ceilalți. Această punere sub tutelă este benefică pentru cei cu IQ-ul foarte mic, întrucît astfel duc o viață ceva mai bună decît dacă s-ar conduce singuri. Dar acceptarea tutelei nu e, cum ar putea părea, o consecință firească a supunerii debililor unei inteligențe superioare, ci e doar o supunere în fața unei majorități covîrșitoare. Dacă debilii ar fi majoritari, iar cei cu IQ-ul de 100 ar reprezenta doar unu la mie din populație, debilii nu s-ar supune nicicum. La fel cum nici majoritarii de azi, care au IQ-ul de 100, nu se supun conducerii celor care au IQ-ul de peste 140-150 și care reprezintă doar unu la mie din populația occidentală, deși supunerea le-ar fi benefică. Rezultatele votului universal de pretutindeni arată că oamenii aleg să fie conduși de către semeni cu o inteligență aflată doar cu puțin peste medie. Născut însă printre Cro-Magnoni, care aveau un IQ mediu în jur de 150, un occidental de azi cu o inteligență medie ar fi făcut parte dintr-o minoritate infimă de debili mintali paleolitici…

De altfel, tot confortul de care se bucură occidentalul de azi e rezultatul unui progres tehnologic realizat de oameni cu IQ-uri foarte înalte. Dar occidentalul pare să ignore asta și lui nu i se pare firesc ca tocmai astfel de oameni foarte inteligenți să conducă societatea. Iar doctrinele și grupările politice, atît cele de stînga cît și cele de dreapta, așa cum am spus, ignoră complet soluția inteligenței, preocupîndu-se exclusiv de repartiția bunurilor și a banilor, soluție iluzorie și care nu rezolvă absolut nimic la nivel global.

S-ar putea să asistăm acum tocmai la repartiția cadavrului civilizației occidentale… În loc de bocitoare, se aud corurile optimiste ale activiștilor politici ale ambelor orientări.

Pentru oricine l-a citit pe Bacovia, poetul nu este, în esenţă, un monstru care urzea vremuri noi, nici măcar sub formă de doruri. Bacovia este, în ceea ce are el fundamental, un poet al descompunerii. În plus, este un mare poet, poate chiar cel mai mare poet român. Şi sigur este singurul poet român care a reuşit să scrie poeme geniale încă de la vîrsta adolescenţei. Mie mi se pare o impietate ca din opera unui Bacovia să extragi, ca motto, nişte versuri militante. Dar site-ul CriticAtac e unul militant, aşa că, înainte de a şi-l transforma în aliat imaginar pe Bacovia, în acelaşi fel în care copiii îşi fac cîte un prieten imaginar, trebuie să-l transforme pe marele melancolic al literaturii române (definit de Nichita Stănescu drept “drojdie de Eminescu”) într-un militant.

Ca şi în cazul aliatului imaginar George Bacovia, înainte de a-şi alege un duşman imaginar (pe mine…), CriticAtac trebuie să-l transforme în militant (ceea ce eu în niciun caz nu sînt). Ca şi Bacovia, eu scriu despre descompunere, una care nu e observabilă şi semnificativă decît pe perioade mari de timp. Ca şi în cazul lui Bacovia, probabil că tonul discursului meu e unul predominant melancolic, fapt pe care autorul articolului, domnul Lucian T. Butaru, nu numai câ îl remarcă, dar îl şi înfierează. Mi se pare ciudat, pentru că în fotografia ce-i însoţeşte articolul, domnul Butaru se prezintă ca un bărbat încă tînăr, melancolic, timid şi reflexiv, a cărui privire evită cititorul, fiind căzută spre stînga jos. Nu e o ipostază de militant.

Un alt lucru care mi s-a părut ciudat este acela că, deşi am trimis un scurt comentariu la textul domnului Butaru, în care îmi precizam doar poziţia faţă de rasism, acesta nu a fost publicat, aşa că mă simt dator să răspund, mai pe larg, aici. În schimb, au fost publicate comentarii ale cititorilor, în care sînt catalogat în fel şi chip. Un tip care comentează sub numele Paul (o fi vreo anagramă?!) îmi pune diagnosticul de psihotic. Un Gheorghita Zbaganu îl dojeneşte pe domnul Butaru pentru că mi-ar face publicitate, apoi îl laudă pe Constantin Creţan, unul dintre liderii minerilor, arestat cu ocazia mineriadei de la Stoeneşti, din 1999. Un Liviu Antonesei, după ce îl mîngîie pe creştet pe autor, concluzionează că aş avea, ca toţi radicalii pe care i-a întîlnit în activitatea lui de psiholog, nişte probleme sexuale, generate probabil de vreo boală cronică de natură somatică. În ciuda vocabularului ştiinţific folosit şi în ciuda faptului că foloseşte chiar cuvinte care încă nu au pătruns în dicţionarele limbii române (monorhist), acest Liviu Antonesei este doar un analfabet ştiinţific, o preţioasă ridicolă care scrie negru pe alb, în acelaşi comentariu, că testiculul ar fi un semn numai SECUNDAR al bărbăţiei. E o greşeală inadmisibilă pentru un psiholog, dar în România diplomele universitare se iau foarte uşor. Se pare că, în cazul acestui Antonesei, creierul este doar un organ terţiar al inteligenţei…

Să trecem însă la articolul lui Lucian Butaru. Încă din start, timidul melancolic travestit în militant, mă defineşte drept “un individ care constituie un pericol social”, dar, după numai o virgulă, într-o logică ce pare să sfideze orice logică, junele combatant mărturiseşte: “însă după textul publicat în 8 martie, un fel de elegie politică a penisului lung, mi-a devenit simpatic.” Cum de îi poate deveni CriticAtacantului simpatic un individ pe care îl consideră un pericol social e un mister pe care numai un psiholog cu competenţa şi dezinvoltura lui Antonesei l-ar putea desluşi…

Mai departe, cu aceeaşi logică a lipsei complete de logică, domnul Butaru, din nevoia de a arăta cititorilor săi că el combate un adversar mare şi periculos, trînteşte o formulare demnă de orice antologie a enunţurilor fără noimă: “Constantin Crețan este coșmarul perfect al serviciilor secrete – deoarece nici Google nu-l cunoaște.” Lucian Butaru crede, probabil, că orizontul serviciilor secrete se rezumă, la fel cu al domniei sale, la ceea ce se găseşte pe Google. Dacă tot am ajuns aici, hai să-i spun domnului Butaru că chiar a existat o vreme în care am fost coşmarul serviciilor secrete, vreme în care telefoanele îmi erau nu doar ascultate, ci şi întrerupte, pentru că era foarte incomod tot ceea ce spuneam eu atunci. Se întîmpla în toamna lui 2003, cînd eu dezvăluiam opiniei publice din România un plagiat de mari proporţii, comis de cîteva zeci de medici români, între care miniştrii Daniela Bartoş şi Mircea Beuran. Aceşti fruntaşi ai medicinei noastre au copiat 10 cărţi franţuzeşti (pe care eu le-am descoperit) şi una americană (pe care nu o cunoşteam). Deşi subiectul a ocupat în unele ziare din Franţa cam tot atîta spaţiu cît ocupaseră mineriadele şi deşi plagiatul e o infracţiune atît de gravă încît nu se prescrie, între timp, toţi autorii plagiatului au avansat în mediul nostru universitar-academic. Le lansez acum public, atît domnului Butaru cît şi site-ului CriticAtac, invitaţia de a se bate, împreună cu mine, contra acestor impostori. Şi le amintesc că nu am făcut aceste dezvăluiri păstrîndu-mi anonimatul, ci am ieşit în public…

Deşi Lucian Butaru mă acuză că m-aş ascunde… Iată un fragment care ilustrează logica domnului Butaru: “În plus, situația publică a domnului Crețan (acel Crețan) e puțin paradoxală, pentru că discursul său e cu și despre oameni excepționali, aproape exclusiv. Iar pentru cineva care pledează în favoarea elitelor și disprețuiește turma a sta ascuns în mulțime nu e foarte măgulitor. Logic ar fi să se expună public, cocoțat pe culmile gloriei. De preferință, să iasă în mulțime, s-o seducă și s-o domine. Cum altfel ar putea proba că se ridică la standardele înalte, pe care le propune celorlalți, în care totul, de la IQ la penis, trebuie să fie mare?”

În primul rînd, eu nu am scris nicăieri că totul TREBUIE să fie mare, ci doar că în paleoliticul superior calităţile omului au atins un apogeu, iar că de atunci încoace, aceste calităţi tot scad. Nu numai că n-am scris că TREBUIE, dar am subliniat, de nenumărate ori, faptul că E IMPOSIBIL ca omul să revină la calităţile de altădată, că procesul degenerării e unul inevitabil şi ireversibil. Acest TREBUIE îi aparţine domnului Butaru, nu mie… El l-a inventat tocmai ca să aibă ce să combată. Aproape tot articolul său e o luptă cu acest TREBUIE, care, repet, îi aparţine în totalitate lui şi deloc mie. La fel cum îl inventează pe acest TREBUIE, Lucian Butaru mai inventează şi alte lucruri, pe care mi le atribuie tot mie. De exemplu, spune că eu aş fi scris că TREBUIE înăsprită concurenţa sexuală, lucru pe care eu nu aş avea cum să îl susţin, întrucît sînt convins, în primul rînd, că aşa ceva ar fi imposibil.

În al doilea rînd, acuzaţia că m-aş ascunde, în loc să mă fi cocoţat pe culmile gloriei, mă face să cred că domnul Butaru e un visător rupt aproape complet de realitate, care nu a aflat pînă acum că gloria ţi-o pot aduce doar alţii, ceilalţi, că în niciun caz nu te poţi cocoţa tu pe ea…

În al treilea rînd, cu aceeaşi lipsă de logică, Lucian Butaru consideră că “pentru cineva care pledează în favoarea elitelor și disprețuiește turma… ar fi preferabil să iasă în mulţime, s-o seducă şi s-o domine.” E ca şi cum te-ar trimite să seduci o femeie care nu-ţi place, dar, după cum am văzut deja, militantismul domnului Butaru nu se împiedică în asemenea amănunte…

În al patrulea rînd, Lucian Butaru crede că singurul mod de existenţă pentru un bărbat alfa e acela de a seduce şi domina mulţimea: “Cum altfel ar putea proba că se ridică la standardele înalte, pe care le propune celorlalți, în care totul, de la IQ la penis, trebuie să fie mare?” Înverşunarea sa contra bărbatului alfa vine, probabil, din aceea că îl vede pe acest bărbat alfa ca pe un bătăuş al cartierului, a cărui singură preocupare e aceea de a-i domina pe toţi ceilalţi. De altfel, Lucian Butaru chiar scrie în acest text că eu aş promova “masculul alfa care îşi exhibă calităţile”, adică un fel de mardeiaş care îşi arată bicepşii. Dacă ar fi citit mai mult din ceea ce am scris eu sau dacă ar fi citit mai atent, ar fi înţeles că eu văd într-un bărbat alfa mai ales pe cineva cu putere de inovaţie, de creaţie. Un bărbat care face ceva mai ales pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi. De penicilina lui Fleming nu a beneficiat doar el şi nici măcar doar familia lui, ci beneficiază şi azi sute de milioane de oameni. Shakespeare nu a scris doar pentru a se citi singur, ci atîţia oameni se bucură de textele lui. La fel, inventatorul genial al roţii sau cel al arcului cu săgeţi au dat ceva întregii lumi. La fel, un primar de comună care face ceva pentru ceilalţi şi lasă ceva în urma lui e un bărbat alfa. Dar domnului Butaru pare să-i scape faptul că cea mai mare putere pe care o poate avea un om e cea care schimbă natura, mediul, inclusiv mediul uman. Pentru CriticAtacantul nostru puterea pare a se reduce la puterea pe care o ai asupra altora şi pe care o foloseşti doar pentru a-ţi împlini nişte nevoi personale, inclusiv nevoia de dominaţie.

Avînd în minte ideea de bărbat alfa nedezlipită de puterea bătăuşului de cartier, domnul Butaru îşi intitulează textul chiar “Republica masculilor alfa”, făcînd trimitere la unul dintre textele mele, care se poartă titlul “Republica IQ”, text pe care mi-l şi răstălmăceşte în fel şi chip, tot din nevoia de a-şi inventa un duşman cu care să se războiască. În acest text eu propuneam înlocuirea alegerilor prin votul universal cu alegerea pe baza unor texte de IQ. Nu e nici măcar prea original ceea ce propuneam eu în acest text. Pe de o parte, toţi politicienii (inclusiv cei nedeclaraţi, cei care se prezintă publicului ca jurnalişti, analişti, oameni de tv sau de cultură etc etc) declară mereu, în ipocrizia lor cea de toate zilele, că ar trebui făcută o depolitizare, că ar trebui ca instituţiile să fie conduse de oameni competenţi şi integri, nu de către unii ca aceia care conduc acum. Soluţia pe care o propun eu ar asigura această depolitizare. Pe de altă parte, dacă domnul Butaru ar avea măcar o minimă cultură istorică sau politică, ar trebui să ştie că la Atena aleşii nu erau aleşi prin vot, ci prin tragere la sorţi, iar apoi erau supuşi unor teste. E o soluţie foarte apropiată de cea pe care am propus-o eu şi care a dat roade în practică, dar care domnului Butaru i se pare nedemocratică…

Avînd, după cum am văzut, o cultură istorică şi o cultură politică precare, bănuiesc că domnul Butaru are o cultură biologică nulă. În loc să pună mîna pe carte sau măcar să intre pe Google, ca să înţeleagă lucrurile despre care scriu eu, CriticAtacantul… critică şi atacă nişte mori de vînt, pe care numai el le vede şi pe care are pretenţia să le arate şi altora. Cu o suficienţă tipică semidocţilor care cred că ştiinţa stă pe loc pentru că ei nu sînt la curent cu mersul ei, militantul nostru spune că problemele pe care le ridic eu reprezintă doar “o chestiune de credinţă şi de popularizare”, întrucît privitor la aceste probleme “s-au adus deja toate tipurile de argumente și contra-argumente științifice”. Cu aceeaşi siguranţă, militantul afirmă că eu aş reprezenta “corectitudinea politică de dreapta” şi “rasismul de almanah”. În dreapta politică, vorbesc de dreapta reală, eu văd şosetele rupte şi pantofii găuriţi ale bancherilor care trag sforile unei lumi pe care nu sînt în stare să o priceapă şi faţă de care nici nu sînt capabili să manifeste nicio empatie. Iar în stînga politică, vorbesc tot de cea reală, îl văd pe bancherul DSK violînd-o pe acea cameristă de hotel. Eu nu sînt nici de stînga şi nici de dreapta. În plus, în România nu există stînga ori dreapta. Politica românească e doar un mare pat, în care au avut loc toate acuplările posibile, atît la individual cît şi pe echipe… Chiar şi pentru cineva care ar fi venit doar de ieri în România, tot ar părea extrem de nefiresc să vadă că la putere se află o coaliţie dreapta-stînga şi în opoziţie o coaliţie de stînga-dreapta. Iar dacă nou venitului i s-ar prezenta şi traseul politicienilor români prin diversele partide, omul n-ar mai pricepe chiar nimic din ce se întîmplă aici. Dar sigur ar înţelege că nu există stînga ori dreapta.

Vorbind însă la modul ideal, mai degrabă eu sînt de stînga. Dacă la conducerea tuturor instituţiilor ar veni nişte bărbaţi alfa, adică unii inteligenţi şi cu caracter, acest lucru ar fi benefic pentru toată populaţia. Să ne gîndim, de exemplu, la problema accesării fondurilor europene. Dacă oamenii responsabili de această chestiune ar fi fost aleşi în urma unor teste de IQ, oare absorbţia fondurilor ar fi fost mai mare sau mai mică decît acum?

La un moment dat, domnul Butaru spune că eu aş vedea modelul egalitar occidental ca pe un fel de problemă din care ar decurge toate celelalte probleme ale sistemului. Problema însă nu e egalitarismul, ci faptul că actualul sistem, bazat pe votul universal, nu mai reuşeşte să selecteze conducători capabili, indiferent de nivelul de conducere. Degeaba muncesc grecii mai mult timp decît nemţii, dacă nu au parte de lideri care să organizeze munca la fel de capabili ca ai nemţilor. Iar sistemul bazat pe votul universal dezavantajează mai ales populaţiile cu un IQ mediu mai mic, cum sînt, în Europa, cele din Balcani. Discernămîntul politic al populaţiei din România, de exemplu, e reflectat foarte fidel de calitatea actualei clase politice, rezultată în urma votului universal. În acest moment, aproape 5% dintre parlamentarii noştri au fost deja condamnaţi sau sînt în curs de a fi condamnaţi penal, în condiţiile în care avem o justiţie extrem de laxă în ceea ce-i priveşte pe politicieni . Ar fi ales mai prost testele de IQ?

M-am întrebat cum de a ajuns domnul Butaru să creadă că eu aş fi rasist, chiar unul de almanah, din moment ce tot el spune, cîteva rînduri mai sus, că eu aş dispreţui mulţimile, turma. Rasele nu sînt tot mulţimi?! Nu sînt tot turme?! Chiar nu vede Lucian Butaru nici această contradicţie logică din propriul discurs?! Nu o vede, probabil pentru că, asemenea căţeilor lui Pavlov, a fost pus în alertă de sintagma mea “dreapta biologică”. Deşi eu am definit foarte clar sensul în care folosesc aceşti termeni, reflexele pavloviene îl duc cu gîndul pe domnul Butaru la nişte atrocităţi comise de rasişti, nazişti, fascişti, legionari etc. Şi mă bagă în aceeaşi oală cu ei…

De altfel, singurul aspect pe care îl găsesc pozitiv în demersul domnului Butaru este faptul că atrage atenţia asupra pericolului, pe care eu îl consider iminent, al rasismului. Am mai scris despre rasism şi despre rasişti şi voi mai scrie.

În esenţă, teza rasistă e cam aceea enunţată, nu demult, de un olandez al cărui nume nu mi s-a părut important să-l reţin. Acesta spunea ceva de genul ăsta: “balcanicii nu sînt europeni, deoarece n-au creat nimic din cultura şi civilizaţia europeană”. În primul rînd, în Lumea Occidentală nu mai mult de 1% din populaţie e capabilă de inovaţie şi creaţie. Pe baza acestui unic procent, olandezul decretează că toată populaţia occidentală e creatoare, deci superioară, ceea ce e un fals grosolan. Pe de altă parte, pentru olandez, la fel ca şi pentru domnul Butaru, istoria pare să fi început ieri-alaltăieri. Olandezul uită faptul că cei mai mulţi dintre strămoşii balcanicilor de azi au intrat în civilizaţia neolitică cu mult înainte de strămoşii occidentalilor de astăzi. Dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, nu în Olanda, ci în România s-au găsit cele mai vechi oase ale lui Cro-Magnon, omul care a atins apogeul speciei. Tot în România (la Coliboaia, în Bihor), nu în Olanda, s-au găsit cele mai vechi picturi rupestre făcute de Cro-Magnon, la fel de vechi ca acelea descoperite la Chauvet, în Franţa.

Din păcate, scena publică e ocupată azi, în întregime, de militanţi rasişti, ca acest olandez, şi de militanţi ai corectitudinii politice, ca Lucian Butaru. Lumea toată e a lor. Lumea de astăzi a devenit, din păcate, un imperiu al băieţilor omega…

PS. Textul domnului Butaru poate fi citit aici.

Pentru a menține un anumit nivel de virilitate într-o populație, e nevoie să existe un anumit grad de selecție sexuală, parte importantă a selecției naturale. Mai exact, e necesar să aibă acces la reproducere doar masculii cei mai virili, masculii alfa. În paleolitic, lucrurile încă se mai întîmplau așa. Din neolitic, accesul la reproducere al bărbaților omega a fost tot mai larg. Iar astăzi accesul lor la reproducere e egal cu al bărbaților alfa. Sigur că și astăzi masculii alfa au un succes sexual mult mai mare decît cei omega, numai că sexul lor e decuplat de reproducere. Un sex fară finalizare, în fapt, pentru că adevărata finalizare o reprezintă urmașii. Un singur exemplu cred că e suficient de sugestiv. Dacă în vremea lui Gingis Han succesul social încă mai era suficient de cuplat de succesul reproducerii încît 10% din populația de azi a Mongoliei e formată din descendenți direcți ai marelui conducător politic și militar, astăzi succesul social și sexual al unui bărbat alfa, ca DSK sau Berlusconi, e complet decuplat de reproducere. Aproape orice mascul omega de azi poate să lase mai mulți urmași decît unul alfa. În aceste condiții, nu e de mirare că virilitatea scade cu fiecare nouă generație. Mai vreau să amintesc aici faptul că media calităților copiilor dintr-o generație e totdeauna sub media calității parinților, deoarece apar inevitabil mutații genetice, iar cele mai multe mutații sînt nefavorabile. E suficient să ne gîndim că nu toți cîinii cu părinți campioni ai unei rase devin, la rîndul lor, campioni și că, deși toți puii de lup sînt ai unor părinți alfa, doar cîțiva dintre ei vor deveni tot lupi alfa.

Faptul că virilitatea bărbaților scade se înscrie în logica degenerării pe mai multe planuri a speciei umane: inteligență, caracter, sănătate etc etc. Degradarea umană durează de zeci de mii de ani și este un fenomen care se petrece la nivel genetic. Și, contrar celor susținute de italieni, este un fenomen ireversibil. Sigur că mediul a fost un factor determinant. Mediul creat de om, reprezentat de tehnologie, aglomerare, civilizare etc etc, a dus la scăderea presiunii de selecție naturală (inclusiv sexuală), ceea ce a permis perpetuarea unor mutații care altfel nu s-ar fi putut transmite.

De fapt, din neolitic încoace se produce o tot mai marcată domesticire a omului. Iar una dintre consecințele acestei domesticiri este efeminarea masculilor, atenuarea diferențelor dintre sexe. Fenomenul se observă și la speciile domesticite în urmă cu mii de ani, dar și în experimente relativ recente. A trecut peste o jumătate de secol de cînd Beliaev a început domesticirea vulpilor. După doar 50 de generații de vulpi, masculii sînt tot mai efeminați, modificările fiind atît de profunde încît se reflectă pînă și în forma craniului, tot mai apropiată de cea a femelelor.

Revenind la oameni, aș vrea să ne întoarcem puțin în trecut, pentru a înțelege mai bine prezentul. Emma Nelson a publicat în urmă cu doar cîțiva ani un studiu fundamental, bazat pe raportul index/inelar (raport puternic corelat cu masculinitatea), în care arăta că strămoșii noștri cei mai recenți (Cro-Magnon și Neanderthal) erau mult mai virili decît omul de azi. Așa că fenomenul efeminării a început în urmă cu foarte mult timp, nu datează de doar 60 de ani, nu se datorează obezității induse de stilul de viață actual și nu este nici reversibil, cum sugerează optimiștii de profesie ai corectitudinii politice, care par să ignore complet studiul Emmei Nelson.

Tendința de scădere a virilității e una care se manifestă pretutindeni în lume, la fel ca și cea de scădere a IQ-ului. Noi, românii, se pare că sîntem, privitor la ambele tendințe, cu un pas înaintea tuturor vecinilor europeni. Dacă privim o hartă a lungimii penisului, sîntem pe ultimul loc de pe continent. La fel, la IQ. Așadar, n-ar trebui să ne mai mirăm că sîntem pe ultimul loc din Europa în orice alt clasament…

De altfel, aproape toți savanții recunosc faptul că marea inteligență s-a format în frigul nordului, ca urmare a presiunii de selecție crescute pe care acest climat a exercitat-o asupra omului. Și e mult mai plauzibil ca această mare inteligență să fi apărut la Neanderthal, care a evoluat în climatul nordic sute de mii de ani, decît să fi apărut la Sapiens, după numai cîteva mii de ani petrecuți în nord.

Începutul anului 2012 a adus deja trei descoperiri majore privitoare la inteligența uimitoare a lui Neanderthal. În primul rînd, s-a descoperit (la Maastricht) că Neanderthal deja folosea pigmenți în urmă cu 200.000 – 250.000 de ani, înainte chiar de apariția lui Sapiens. În al doilea rînd, s-a descoperit (la Malaga) o pictură realizată în urmă cu peste 40.000 de ani de Neanderthal într-o peșteră, cu cel puțin 10.000 de ani mai devreme decît cea mai veche pictură rupestră cunoscută a lui Cro-Magnon (cea de la Chauvet). În al treilea rînd, s-a descoperit că Neanderthal naviga pe mare (Mediterana) încă de acum 130.000 de ani, cu cel puțin 50.000 de ani înaintea lui Cro-Magnon. (Dovadă stau uneltele lui Neanderthal găsite în insulele grecești, mai ales cele din Creta, insulă aflată, în acele vremuri, la 40 de kilometri distanță de orice alt uscat.) Toate aceste trei descoperiri vin imediat după cea de la sfîrșitul anului trecut, cînd a fost găsită (în Ucraina) o casă făcută de Neanderthal, acum 44.000 de ani, din oase de mamut.

Chiar dacă nu vor mai urma și alte descoperiri spectaculoase privind inteligența lui Neanderthal, probabil că 2012 va fi anul sfîrșitului “sapiensocentrismului”.

PS. Inteligența foarte mare a lui Neanderthal și a hibridului său, Cro-Magnon, e concordantă cu mărimea creierelor acestor strămoși ai noștri. Ambii aveau un volum cerebral cam cu 20% mai mare decît al oamenilor de azi.

Cu toate că există aceste rezultate incontestabile, pe care oricine le poate găsi în publicațiile științifice din ultimii 20 de ani, flașnetarii corectitudinii politice încă răspîndesc în presa destinată publicului larg minciuna că între inteligență și mărimea creierului nu ar exista nicio corelație. Aceiași trîmbițași ai noii inchiziții a științei nu se jenează însă să explice întreaga antropogeneză prin creșterea volumului cerebral, care a permis mărirea inteligenței, consecutiv exercitării unei presiuni de selecție naturală tocmai asupra inteligenței. Ceea ce a fost valabil milioane de ani dispare azi, ca prin farmec, sub comanda ideologică a corectitudinii politice.

Preoții rasismului nu neagă corelația inteligență – volum cerebral, dar o folosesc pentru a acredita o altă minciună: rasele superioare (caucazieni și mongoloizi) s-au format în timpul ultimei glaciații și, de atunci, nimic nu s-a mai schimbat și nici nu se va mai schimba vreodată. Rasiștii constată că africanii din zona sub-sahariană au creierul cu cîteva zeci de centimetri cubi mai mic decît al eurasiaticilor și că au și IQ-ul mai mic cu cîteva zeci de puncte decît aceștia. E tot ce îi interesează pe rasiști. Dincolo de acest prezent, nimic nu mai contează. Perioada scursă de la ultima glaciație pînă astăzi nu există pentru rasiști, ea dispare tot sub comanda unui imperativ ideologic.

Toate studiile asupra volumelor cerebrale ale oamenilor din trecut au arătat că, pe toate continentele, aceste volume au tot scăzut în ultimii 20.000-30.000 de ani. Iar scăderea cea mai mare privește tocmai populația caucazienilor, fiind undeva în jur de 200 de centimetri cubi. Dacă rasiștii ar compara, cu aceeași măsură pe care o aplică populațiilor actuale, populația caucazienilor de azi cu cea a Omului de Cro-Magnon, ar trebui să constate că diferența de inteligență dintre strămoșii noștri paleolitici și noi, eurasiaticii de azi, e mai mare decît diferența de IQ dintre oricare din populațiile ce trăiesc în prezent. Dar tot eșafodajul ideologiei rasiste s-ar prăbuși dacă s-ar recunoaște faptul că rasele “superioare” de astăzi, caucazienii și mongoloizii, sînt doar niște degenerări caricaturale ale rasei lui Cro-Magnon, atît din punct de vedere fizic cît, mai ales, privitor la inteligență.

De fapt, toți oamenii de azi sînt doar niște degenerări ale oamenilor de ieri, exact la fel cum animalele domestice sînt numai degenerări ale celor sălbatice. Toate studiile care s-au efectuat arată și că volumele cerebrale ale tuturor animalelor scad în urma domesticirii. Astfel, chiar un cîine de două ori mai mare decît un lup va avea creierul cu 10% mai mic decît acel lup. Iar, la talii egale, creierul cîinelui e cu 30% mai mic decît al lupului.

La fel cum în lume sînt tot mai mulți cîini și tot mai puțini lupi, tot așa sînt și tot mai mulți oameni proști și tot mai puțini deștepți. Asupra inteligenței omului nu se mai exercită presiuni de selecție naturală, la fel cum nu se mai exercită nici asupra inteligenței cîinelui.

Pentru a avea o imagine sugestivă a fenomenului prăbușirii inteligenței, e suficient să privim o hartă a IQ-ului în lume. Inteligența medie pe glob e azi de 90 de puncte de IQ. Iar IQ-ul mediu al populațiilor mai inteligente e de 100-105. Avînd în minte această hartă de IQ, să ne amintim că gorila Koko, crescută și educată într-un mediu uman, realiza la testele de IQ scoruri de 70-95 de puncte. Deoarece Koko avea de depășit nu doar dificile bariere de limbă ori de cultură, ci și o uriașă barieră dintre specii, e foarte probabil că inteligența gorilei e mai mare decît o arată scorurile obținute de ea la testele de IQ. Inteligența reală a gorilei Koko e probabil undeva în media inteligenței umane de astăzi și poate că e chiar în media inteligenței populațiilor pe care rasiștii le proclamă superioare.

Un experiment asemănător cu al rusului se desfășoară, de 22 de ani, în România și îi are ca subiecți pe maidanezii cărora le place să fie luați drept cîinii de pază ai democrației, dar care nu sînt decît niște potăi care mîrîie, latră sau mușcă numai în direcția în care îi asmut stăpînii lor. Pentru toate aceste jigodii, cercul constă în crearea și păstrarea unor aparențe cerute de public: potăile trebuie să lase impresia că ar fi inteligente, independente, informate și că ele urlă totdeauna la luna unui interes general și superior, că însuși sensul existenței lor s-ar rezuma la bolta înstelată și la legea morală. Maidanezii au însă parte și de elipsă: cînd identifică un dușman al stăpînului trebuie să-și arate colții, iar cînd întîlnesc un prieten al stăpînului trebuie să se gudure, să scheaune prietenos, să ia o poziție de supunere. Pentru o mai bună înțelegere, iată un exemplu concret. Cînd potaia tv îl are în față pe chirurgul de doi lei Duță, trebuie să adopte comportamentul cel mai agresiv cu putință și, în final, să ridice și cracul pentru a-și marca teritoriul. Cînd însă jigodia tv îl are în față pe chirurgul de doi bani Oprescu, trebuie să dea din coadă, să facă sluj și să-l privească pe acesta admirativ cum ridică cracul și marchează teritoriul…

Uneori însă maidanezul tv dă însă semne de nevroză. El confundă cercul cu elipsa. Și atunci ies niște schelălăituri sinistre, care sună cît se poate de bizar: dumneavoastră sînteți un dobitoc. Pluralul politeții introduce insulta birjărească. Formulă logic imposibilă. Dar în nevroză nimic nu mai ascultă de vreo logică.

Cazul recent al gîdelui logicii limbii române nu este o excepție, ci e regula printre potăile tv, fie că e vorba de dulăi cu două cefe și trei guși, fie de costelivi pleșuvi, fie de cățele coafate, cu pedichiura făcută și cu coada ridicată, parcă mereu pregătite pentru o montă care, din cauza unor împrejurări neprielnice, se amînă indefinit…

Haitele maidanezilor tv sînt jalnice. Atît acelea care încă mai latră la lupul singuratic Băsescu, cît și acelea care deja i s-au supus. Diferența esențială între un lup și un cîine e aceea că lupul e născut să-și satisfacă propriile nevoi, iar cîinele e făcut să împlinească necesitățile unui stăpîn. Maidanezii media nu au cum să iasă din propria lor condiție, ei s-au născut, trăiesc și vor muri într-o triplă sclavie. Pe de o parte, ei sînt scavii celor ce îi hrănesc, ai elipsei. Pe de altă parte, ei sînt sclavii publicului, ai cercului. Și mai sînt și sclavii nevrozei, ai apropierii cercului de elipsă.

Dar de la Băsescu mă aștept să nu se mai tot sprijine pe haite de potăi, ci să-și facă o haită de lupi. Să facă odată pasul decisiv și să treacă de la băsiști la băsești. Adică, la unii care să-i semene.

Sursa: blogul lui Constantin Creţan

Însă britanicii se înşelau. Populaţia tasmaniană nu era cea mai puţin evoluată, ci era cea mai involuată din întreaga lume. Tasmanienii avuseseră cîndva o civilizaţie materială superioară, care includea toate achiziţiile pe care le-am enumerat mai sus,  dar pe care le-au pierdut în cîteva mii de ani.

Aborigenii au ajuns în Tasmania în urmă cu cel puţin 35.000-40.000 de ani, în urma unei migraţii din Africa, desfăşurate iniţial de-a lungul coastei de sud a Asiei. În acea vreme, Tasmania era legată de Australia şi abia după sfîrşitul ultimei glaciaţii a devenit insulă, în urma topirii unei mari părţi a calotei glaciare şi, consecutiv, a creşterii nivelului apelor. La începutul colonizării britanice, tasmanienii erau izolaţi de restul lumii de nu mai mult de 10.000 de ani, perioadă în care au evoluat exclusiv pe cont propriu, fără a mai suferi influenţe exterioare. Tasmanienii nu au mai apucat să sufere influenţe nici din partea coloniştilor britanici, întrucît au fost rapid exterminaţi.

Nimeni nu dă o explicaţie satisfăcătoare involuţiei civilizaţiei tasmanienilor, iar acest lucru se întîmplă pentru că în ştiinţele privitoare la om totul este falsificat în urma trecerii prin filtre ideologice.

Savanţii corectitudinii politice (care e noua inchiziţie a ştiinţei) invocă, de regulă, faptul că tasmanienii ar fi fost prea puţini pentru a mai reuşi să menţină civilizaţia, fie şi una paleolitică. Se estimează că populaţia tasmanienilor era una de 3.000-15.000. Dar o populaţie de aceleaşi dimensiuni fusese şi cea a neanderthalienilor, a cărei civilizaţie nu numai că nu a regresat de-a lungul a sute de mii de ani, ci a şi evoluat continuu. În plus, în cazul neanderthalienilor, contactele grupurilor umane erau mai rare, întrucît aria ocupată de ei era cu mult mai întinsă decît a tasmanienilor. Astfel, invocarea dimensiunii prea reduse a populaţiei nu poate fi un argument serios pentru pierderea civilizaţiei decît dacă o corelăm cu distribuţia inteligenţei după curba lui Gauss. La un anumit IQ mediu, e necesar ca o populaţie să aibă cel puţin o anumită dimensiune pentru a avea destul de mulţi oameni cu o inteligenţă suficient de ridicată încît să poată menţine achiziţiile unei civilizaţii. La un IQ mediu în jur de 60 (acesta este IQ-ul măsurat al aborigenilor australieni), tasmanienii nu erau destul de mulţi pentru a mai fi în stare să-şi menţină civilizaţia. La un IQ care era, probabil, cu mult mai mare, neanderthalienii, nu mai numeroşi decît tasmanienii, erau destui pentru a-şi perfecţiona continuu civilizaţia. Dar savanţii corectitudinii politice preferă să ignore singura explicaţie plauzibilă a decăderii civilizaţiei tasmaniene şi a oricărei civilizaţii: pierderea de IQ, prin reducerea presiunii selecţiei naturale.

Nici savanţii rasişti nu se vor împăca vreodată cu această teză. Dacă ar accepta existenţa degradării genetice a inteligenţei în cazul tasmanienilor, atunci ar fi obligaţi s-o accepte şi în cazul raselor pe care ei le consideră etern superioare, ceea ce le-ar pulveriza chiar bazele ideologiei.

Natura însă nu ţine cont de mofturile ideologice ale unora sau ale altora. Iar scăderea inteligenţei umane se produce, de zeci de mii de ani, pretutindeni în lume. Şi totdeauna cauza e aceeaşi: scăderea selecţiei naturale.

Ca toţi oamenii, exceptîndu-i pe cei din Africa Sub-Sahariană, tasmanienii nu erau Homo Sapiens puri, ci hibrizi, în genomul cărora cam 4% erau genele Omului de Neanderthal şi cam tot 4% erau genele Omului de Denisova, aceleaşi proporţii ca în cazul melanezienilor şi australienilor. E deja o dovadă a faptului că strămoşii tasmanienilor ajunseseră, în plină glaciaţie, la nişte latitudini suficient de nordice pentru a necesita o inteligenţă ridicată.

Degradarea genetică a inteligenţei tasmanienilor nu a început abia în momentul izolării pe insulă, ci cu mult înainte. Pe de o parte, trecerea la latitudini tot mai sudice şi viaţa în climatul ecuatorial şi tropical a redus presiunea de selecţie: oamenii aveau nevoie de tot mai puţine calorii, în condiţiile în care mediul oferea tot mai multe. Pe de altă parte, vînatul era, mai ales în Australia, unul mult mai uşor de prins decît acela din Asia; iar prădătorii, competitori ai omului, erau şi ei mai rudimentari, mai puţin inteligenţi. De asemenea, zonele fiind nelocuite de alţi oameni pînă la invazia acestor primi migratori, nu exista nici concurenţa umană. Este evident că omul care a migrat în Tasmania a fost supus unei presiuni de selecţie mult mai reduse faţă de omul care migrat spre nordul Eurasiei. Faptul se reflectă în diferenţa actuală de IQ: britanicii din Australia au 100, iar aborigenii au 60.

Un fenomen similar, dar de o amploare mai mică şi cu o durată mai scurtă, explică şi scăderea de IQ a nativilor americani. Aceştia provin dintr-o populaţie siberiană, din care probabil că nu mai mult de cîteva zeci de oameni au pătruns în America, în urmă cu circa 11.000 de ani, prin Strîmtoarea Behring, care în acea vreme nu era ocupată de ape, ci era o fîşie de uscat acoperită de gheaţă. Aceşti oameni erau atît inteligenţi şi de performanţi, încît în aproximativ 1.000 de ani au reuşit să colonizeze întregul continent, să extermine 80% din megafauna Americii de Nord şi 85% din cea a Americii de Sud. Tot în acest mileniu, au reuşit şi să ajungă la o populaţie de ordinul milioanelor, plecînd de la una de cîteva zeci. Preţul plătit pentru această spectaculoasă expansiune a fost însă o scădere de IQ, dar nu atît de dramatică precum cea a australienilor şi tasmanienilor. Avînd şi o populaţie mult mai numeroasă, şi un IQ mai ridicat (azi e de 87), nativii americani nu doar că nu şi-au pierdut achiziţiile de civilizaţie cu care au venit pe noul continent, dar, odată cu sfîrşitul glaciaţiei, au reuşit să edifice civilizaţii mai complexe, similar cu eurasiaticii: au inventat agricultura, au domesticit  animale, au inventat metalurgia, au dezvoltat aglomerări urbane şi chiar imperii, au obţinut cunoştinţe ştiinţifice etc etc. Toată această dezvoltare a civilizaţiei a dus la o scădere suplimentară de IQ. Iar după contactul cu coloniştii europeni IQ-ul a scăzut şi mai mult, iniţial prin decimarea elitelor nativilor americani, apoi prin scăderea accelerată a presiunii de selecţie naturală, datorată revoluţiei industriale.

Revenind la pierderea civilizaţiei tasmanienilor, fenomenul care s-a întîmplat pe mica insulă e unul care ilustrează direcţia în care se îndreaptă întreaga lume. Decăderea civilizaţiilor constă tocmai în pierderea unor achiziţii, materiale sau culturale.  Egiptenii n-au mai fost capabili să ridice piramide. Grecii au inventat democraţia, dar au pierdut-o. Lumea care a urmat Imperiului Roman n-a mai fost în stare, multă vreme, să realizeze construcţii similare cu cele ale inginerilor romani. De asemenea, în filosofie, ştiinţă şi artă, lumea medievală n-a reuşit, mult timp, s-o egaleze pe cea antică. Pretutindeni şi oricînd, decăderea civilizaţiilor s-a datorat unor pierderi de IQ. Iar recuperarea unor achiziţii pierdute s-a făcut mereu doar în urma unor progrese tehnologice mari, care au funcţionat ca nişte proteze ce au putut suplini minţile tot mai slabe ale celor mai mulţi dintre oameni.

De exemplu, scăderea generală de IQ în lume face ca tot mai puţini oameni să fie capabili să efectueze operaţii aritmetice simple. Dar inventarea calculatorului şi larga sa răspîndire au permis ca şi aceşti oameni să poată ajunge la rezultatele corecte. La fel, abia progresul tehnologic major al lumii occidentale şi răspîndirea acestui progres au făcut posibil faptul ca aproape 90% dintre bucureşteni să beneficieze azi de canalizare.

Totuşi, nici generalizarea învăţămîntului şi nici explozia mijloacelor de informare în masă nu au reuşit să-i facă decît pe jumătate dintre români să ştie azi că Pămîntul e cel care se învîrte în jurul Soarelui, nu invers. În urmă cu cîteva decenii, proporţia era semnificativ mai mare, deşi informaţia circula mai greu. La fel, expansiunea şcolii, a tipăriturilor şi a internetului nu a dus la scăderea numărului de analfabeţi funcţionali din România, ci acest număr e în creştere continuă. Tot în România de azi trenurile circulă, pe aceleaşi rute, cu viteză mai mică decît în urmă cu un secol. Toate aceste date sînt concordante cu scăderea, dovedită prin măsurători, a IQ-ului. Şi toate aceste date reflectă pierderea unor elemente de civilizaţie, la fel ca în cazul tasmanienilor. Populaţia fiind însă mult mai mare şi fiind şi conectată la procesul globalizării, pentru pierderea completă a achiziţiilor culturale, de către toţi oamenii, va trebui să mai treacă ceva timp. Deocamdată, cîteva minţi foarte bune încă mai reuşesc să creeze progres tehnologic suficient pentru a proteza precaritatea inteligenţei unei părţi tot mai mari a omenirii.

Degradarea genetică a inteligenţei e însă un fenomen inevitabil, ireversibil, global, care îşi are începutul în paleoliticul superior şi care ne va aduce cîndva pe toţi în situaţia tasmanienilor.

Înregimentaţi sub stindardul inscripţionat cu lozinca “Nimic nu valorează mai mult decît viaţa unui om”, toţi flaşnetarii tv acuză autorităţile pentru neputinţa de a salva toate vieţile ameninţate de ger, viscol şi zăpadă. Cei aproape 80 de morţi sînt prezentaţi ca victime ale incompetenţei guvernanţilor, care nu sînt în stare să facă faţă stihiilor iernii.

Dacă ar fi cît de cît inteligenţi, trîmbiţaşii tv ai valorii supreme a vieţii ar trebui să-şi dea seama că în ultimele săptămîni s-a redus numărul de morţi datorate incompetenţei autorităţilor. Iarna grea a redus numărul de maşini care circulă şi a redus şi viteza deplasării acestora, aşa că a scăzut numărul accidentelor rutiere grave, soldate cu morţi şi răniţi, capitol la care noi sîntem printre fruntaşii Europei.

Şi dacă ar fi cît de cît consecvenţi, bocitorii tv ai morţilor ar trebui să binecuvînteze iarna grea, căci ea a salvat vieţi, pe acelea care s-ar fi pierdut pe şosele.

Şi dacă ar fi cît de cît coerenţi, coriştii tv ai nimicului şi nimicurilor ar trebui să preseze autorităţile să-i pedepsească exemplar pe criminalii de la volan, nu să se bată, fără sorţi de izbîndă, cu morile de viscol, ninsoare şi ger. Dar (de)formatorii de opinie de la tv, oameni fără cap şi căpătîi, par convinşi că lupta autorităţilor trebuie dusă doar cu stihiile naturii, nicidecum şi cu stihiile naturii umane, prostia şi nesimţirea. Aşa că nu vom vedea niciodată vreo campanie a televiziunilor pentru salvarea unora dintre cele 2.500-3.000 de vieţi pierdute anual în accidente rutiere, iar bivolii ieşiţi la împuns pe contrasens, ca Şerban Huidu sau Carmen Păunescu, îşi vor rumega tot în libertate nimicniciile şi nemerniciile.

Ce nu sînt în stare să facă oamenii, în pofida lozincilor lor despre valoarea vieţii, face iarna grea: scade numărul morţilor şi mutilaţilor de pe şosele. Bocitoarele de profesie din televiziuni nici măcar nu întrezăresc asta…

PS. Mi-am adus aminte cum aceiaşi formatori de opinie de la tv cereau, nu demult, creşterea salariilor cu 25%, pentru a reveni la nivelul de dinainte de scăderea lor cu 25%. Orice puştan mai răsărit din clasa a IV-a îţi poate spune că trebuie să creşti cu 33,(3)% o entitate care a fost scăzută cu 25%, dacă vrei să-i restabileşti dimensiunea iniţială. Dar, spre deosebire de masa lui Stamate, masa trepăduşilor tv, care se pretind atotştiutori, nu se va putea sprijini niciodată pe calcule…

La profesoraşul de istorie chiulangiu de la orele de gramatică, construcţia sună cam aşa: ”Eu sînt unul dintre cei care vreau/ încerc/ realizez etc etc”. Invariabil, profesoraşul care n-a prea frecventat cărţile de istorie, dar care îşi face probabil iluzii că ar putea intra în ele ca personaj, comite aceeaşi eroare în toate formulările de acest tip, făcînd mereu ”acordul” cu persoana întîi, cu propria lui persoană adică… Uneori greşeşte chiar şi în construcţii extrem de simp;i de scurte: “Am fost unul care am spus…”, “Eu sînt un om bun şi care operez…” etc etc.

Chiar şi atunci cînd construcţiile sună corect, acest fapt se datorează numai întîmplării care face ca formele verbului să fie identice la persoanele întîi şi a treia: ”Sînt unul dintre cei care gîndesc/ vorbesc/ înţeleg/ cred/ etc etc”. Însă, în mintea lui Antonescu, chiar şi atunci se produce un dezacord.

De la vîrsta de 7 ani, Crin Antonescu şi-a petrecut toată viaţa în şcoală şi în politică, o profesie în care exersează permanent comunicarea. Cu toate acestea, catindatul opoziţiei la preşedinţie nu a reuşit să stăpînească nişte cunoştinţe gramaticale elementare, pe care orice elev mai răsărit le are deja din şcoala generală.

Eu sînt unul dintre cei care sînt convinşi că un om care nu poate vorbi corect nu este în stare nici să gîndească într-un mod corect.

2. Remania-te-aş

Dacă branconajul lui Igaș a fost rapid sesizat de majoretele politice ale talk-show-urilor tv, constat că formulările lipsite de sens ale premierului desemnat au reușit să scape vînătorii de greșeli, pe care o practică sistematic aceste starlete media din zona pretinsă quality.

Probabil că premierul, ajuns între timp și profesor universitar, stăpînește și acum doar fondul lexical utilizat în plenarele CC al UTC, unde, ca orice om care a fost dintotdeauna de dreapta, așa cum declară el însuși, le recita ode Ceaușeștilor, în binecunoscuta limbă de lemn a epocii, încă de la vîrsta de 18 ani. Odată cu intrarea în democrație, noul premier a trecut, ca mai toți politrucii, la limba de rumeguș, una în care fondul lexical e lărgit, dar cuvintele noi sînt folosite anapoda. Cu aerul prețios-ridicol pe care îl au mai toți noii pitici din grădina politicii, desemnatul Mihai Răzvan Ungureanu a anunțat națiunea că el nu va avea nicio reținere SĂ REMANIEZE ORICE MINISTRU care nu se va ridica la nivelul exigențelor publicului și la nivelul exigențelor premierului. Sigur, aceste exigențe nu se referă și la folosirea corectă a cuvintelor limbii române…

În limba română, pînă una-alta, verbul A REMANIA nu se poate folosi decît referitor la mașinării sau la instituții și înseamnă a schimba structura sau organizarea acestora. Dar, din moment ce diplomații sau spionii străini nu se ascund în paginile dicționarelor, noul premier nu avea de unde să afle că se poate remania doar un guvern, nu și un ministru. A REMANIA un ministru ar însemna să-i modifici alcătuirea, în scopul de a-l îmbunătăți. Atîta timp cît transplantul de creier e doar o utopie, cea mai bună cale de remaniere a unui ministru rămîne implantul de silicoane…

Din păcate, animatoarele studiourilor tv nu sînt în stare să sancționeze decît greșelile de la categoria Vanghelie-Becali-Igaș. Atunci cînd e vorba de categoria imediat superioară, cea din care face parte și desemnatul Agamiță Dandanache, branconăresele tv pun și ele umărul la remanierea limbii române. Irosindu-și viața făcîndu-se de rîs și de plîns pe ecrane, ele își ratează astfel unica lor vocație, aceea de a remaia…

Faptul că Andrei Pleșu își etalează public ratarea cu un umor detașat și, uneori, chiar cu o oarecare euforie nu înseamnă că el n-ar fi conștient sau marcat de această ratare. Și nu înseamnă nici că notorietatea de mahala l-ar consola cumva. Un om cu înzestrări excepționale, cum a avut Pleșu, trebuie să aibă realizări excepționale. Un om care țintește atît de sus încît vizează Magna moralia lui Aristotel, publicînd Minima moralia ca și cum n-ar fi existat deja o carte a lui Adorno cu același titlu, nu poate fi consolat de eșec cu cîteva ministeriate sau cu atenția pe care i-o acordă o presă complet lipsită de discernămînt.

Dacă, după reușitele modeste în filosofie, Gabriel Liiceanu a intrat în tagma scriitorilor, pe care altădată elevii lui Noica o considerau una a valeților culturii, Andrei Pleșu a ales să coboare la politică și gazetărie.

În politică, deși a fost înalt demnitar sub toți cei trei președinți de pînă acum, Pleșu nu a lăsat urme, nici bune și nici rele, nici la nivelul faptelor și nici la cel al ideilor. În schimb, și-a băgat în politica mare și cîțiva discipoli (Patapievici, Cioroianu, Baconschi), care s-au dovedit a fi niște campioni ai gafelor și chiar ai mitocăniei. Spre deosebire de Pleșu, aceștia nu sînt niște ratați, pentru că ei nu au avut niciodată ce să rateze. Pentru ei, faptul de a fi ajuns vedete ale tabloidelor chiar este un maximum al recunoașterii la care erau îndreptățiți să spere, potrivit înzestrărilor și meritelor lor.

Coborîrea din filosofie în filosofarea gazetărească l-a făcut pe Pleșu să semene cu un boxer de mare talent care, în loc să treacă de la amatori la profesioniști, ajunge bătăușul unui cartier de golănași cam firavi. Cel care părea, la un moment dat, să vrea de la viață totul sau nimic a ajuns campion pe maidanul pe care se întîlnesc toate nimicurile. E uimitor cum un om atît de dăruit ca Andrei Pleșu poate să petreacă atîta timp în fața televizorului numai pentru a face inventarul unor emisiuni de cooking sau numai pentru a scrie niște analize critice despre niște realizatori de talk-show-uri care, din toate punctele de vedere, sînt sub orice critică.

Sigur că de aici și pînă la pagina 5 nu e decît un pas. Un pas mic pentru Pleșu, dar un pas uriaș pentru plaiul cu boi ai admiratorilor lui.

Îmi aduc aminte că acum 20-25 de ani mă gîndeam că Pleșu va împărți un raft al bibliotecii cu Noica și Cioran. Împrejurările i-au fost însă potrivnice, așa că azi el împarte cîte o pagină de tabloid cu Drăgușanca și Cruduța. Și mai trist, însă, decît destinul filosofului fără operă e faptul că unii chiar cred că pagina 5 i-ar putea ține loc de operă.

Responsabilii din educaţie nu par însă să se gîndească măcar la posibilitatea de a închide şcolile atunci cînd se produc fenomene extreme. Dacă ar fi întrebaţi de ce, ar răspunde, probabil, că trebuie parcursă programa şcolară. Reamintesc că, în prezent, mai mult de jumătate dintre elevii de liceu sînt analfabeţi funcţionali, aşa încît utilitatea şcolii, în general, e cel puţin îndoielnică. Iar parcurgerea programei este, în cele mai multe cazuri, doar una dintre formele fără fond din care e alcătuită, aproape integral, lumea românească de azi.

Dar nu numai educatorii din învăţămînt par dezinteresaţi de copiii plimbaţi prin ger, ninsoare, viscol şi ţinuţi  în săli de clasă insuficient încălzite, ci şi educatorii tv, critici de profesie care nu demult înfierau faptul că examinarea la bacalaureat a fost corectă, aşa încît nu au promovat decît jumătate dintre absolvenţi.

E drept că trebuie să fii cît de cît filosof pentru a-ţi da seama că un măgar sănătos e de preferat unui filosof ofticos. Dar pentru a realiza că un măgar sănătos e preferabil unui măgar ofticos e suficient să fii sănătos, aşa cum educatorii noştri nu par a fi…

Atunci cînd primesc informaţii cu conţinut pozitiv, toţi oamenii au o activitate crescută a lobilor frontali, zonă responsabilă cu respingerea erorilor. Atunci cînd primesc informaţii cu conţinut negativ, cei mai optimişti au cea mai mică activitate a lobilor frontali, în timp ce oamenii cel mai puţin optimişti au cea mai crescută activitate în aceeaşi arie corticală. Astfel, datorită unei activităţi reduse a lobilor frontali, 80% dintre oameni ajung să ignore informaţiile negative, neţinînd cont de ele atunci cînd îşi formează părerile, cînd îşi formulează opţiunile şi cînd iau decizii.

Autorii studiului folosesc termenul “optimism” în loc de “nerealism” numai din motive de (auto)cenzură în spiritul corectitudinii politice, doctrină ce joacă azi în ştiinţele despre om exact acelaşi rol cu acela pe care altădată îl avea inchiziţia. În acelaşi spirit, autorii spun că acest optimism are un efect benefic asupra sănătăţii. Adică: oamenii care privesc lucrurile nerealist au avantaje faţă de cei care le privesc just. Pînă acum, ştiam acest lucru despre fericire, care e predestinată celor săraci cu duhul. Biserica pare ceva mai puţin “optimistă” decît preoţii corectitudinii politice…

Autorii atrag atenţia şi asupra singurului aspect negativ al nerealismului: subestimarea riscurilor. În lumea de astăzi, care e una a optimiştilor săraci cu duhul (80% dintre subiecţii studiului britanic), acest aspect pare unul minor. De pildă, poţi fi atît de optimist încît să intri pe contrasens cu SUV-ul de 2 tone şi să apeşi acceleraţia la maximum. Probabilitatea de a intra intr-un camion e mult mai redusă decît aceea de a izbi o maşină mică, aşa că optimismul tău îi va omorî pe alţii, în timp ce tu vei scăpa cu viaţă, iar, în România, scapi şi de puşcărie, aşa că vei putea procrea liniştit, umplînd lumea de optimism şi de optimişti. Sau, la Zoo,  poţi fotografia un mare animal de pradă băgînd mîna printre gratii. Nu rişti decît nişte răni, căci se va găsi cineva care să te scoată din ghearele şi colţii prădătorului, eventual chiar omorînd animalul. Sau poţi fi atît de optimist încît, deşi stai 6 ore zilnic cu ochii în televizor, totuşi ignori avertismentele de ninsoare, viscol şi ger şi porneşti la drum, rămînînd blocat pe undeva. Gestul tău n-are consecinţe grave, căci va veni cineva, cu tancul sau cu elicopterul, să te salveze. Aparent, autorii studiului au dreptate: în lumea de azi e mai bine să fii sărac cu duhul, căci beneficiul în materie de sănătate depăşeşte cu mult micile inconveniente pe care le ai datorită subestimării riscurilor. Însă numai aparent au dreptate cercetătorii britanici, voi arăta ceva mai tîrziu de ce.

Dar, mai întîi, să încercăm să ne imaginăm cum stăteau lucrurile în trecut, atunci cînd Cro-Magnon trăia într-o Europă aflată în plină epocă glaciară. În vremea aceea, subestimarea riscurilor avea, de cele mai multe ori, consecinţe fatale. Singur şi neînarmat, te puteai apropia de un urs ca să-l vezi mai bine, dar în urma unui asemenea gest erai omorît sau schilodit, aşa că nu mai avea cine să-ţi hrănească urmaşii, astfel încît propagarea atît a predispoziţiei genetice cît şi a educaţiei de tip “optimist” era puternic frînată. Sau, dacă erai atît de optimist încît să ieşi în ninsoare, viscol şi ger numai pentru că n-aveai stare în adăpost, mureai îngheţat sau rămîneai mutilat în urma degerăturilor. Ignorarea sau subestimarea riscurilor era aspru sancţionată, nu ca acum. Era o lume dură, în care selecţia naturală opera şi asupra nerealismului, eliminîndu-i pe optimişti. În niciun caz aceştia nu puteau reprezenta 80% din populaţia de atunci. Scăderea realismului speciei umane, la fel ca scăderea inteligenţei, e urmarea relaxării tot mai marcate a presiunii de selecţie, consecinţă a unui progres tehnologic tot mai accelerat, care a făcut posibilă supravieţuirea şi înmulţirea unora pe care exigenţele vremurilor trecute îi eliminau.

Probabil că şi în paleolitic se năşteau optimişti, dar aceştia nu-şi puteau trece acest fel de a fi şi în generaţia următoare. Un exemplu mai recent şi foarte sugestiv e cazul miopiei inuiţilor. Pînă în vremurile moderne, în populaţia inuită practic nu exista miopie. Fără o vedere bună, vînătorul nu-şi putea asigura hrana. Astăzi însă există mulţi miopi printre inuiţi. Genele încă joacă un rol minor în inducerea miopiei inuiţilor, cele mai multe cazuri datorîndu-se stilului de viaţă. Cu trecerea timpului şi succedarea mai multor generaţii, o tot mai mare pondere a miopiei va fi cea datorată eredităţii. În cazul vînătorilor paleolitici, schimbarea stilului de viaţă prin trecerea la agricultura neolitică a constituit, probabil, începutul expansiunii nerealismului în populaţiile umane. De atunci, supravieţuirea şi înmulţirea au devenit tot mai facile, aşa încît optimismul, scăpat de sub controlul selecţiei naturale, e bine lipit azi, asemeni unor lentile de contact roz, de lobii frontali a 80% dintre oameni.

Cum spuneam însă, ceva mai devreme, cercetătorii britanici au dreptate, atunci cînd susţin că optimismul e un avantaj, numai aparent sau, mai exact, numai atunci cînd e vorba de destine individuale. Asupra destinelor colective, nerealismul are efecte dintre cele mai nefaste. La fel cum zestrea extragenetică (tehnologie, civilizaţie, educaţie, cultură etc) a unei populaţii nu mai poate compensa, la un moment dat, scăderea de IQ, tot aşa nu mai poate compensa nici o creştere prea mare a nerealismului. Toate crizele lumii sînt consecinţe ale unor debalansări de acest tip. Cînd un ins care cîştigă 1.000 de dolari pe lună ia credit pentru o casă care îl va costa 1.000.000, acest lucru nu provoacă schimbări semnificative în societate. Dar cînd acest lucru îl fac foarte mulţi americani, atunci nerealismul lor şi al bancherilor va da peste cap întreaga lume. Cînd un dement ca Brevik  (al cărui nerealism e patologic, clinic) îşi pune ideile în practică, el nu schimbă, în esenţă, lumea. Dar cînd mase mari de oameni sînt convinse şi chiar fanatizate, tocmai prin mecanismul descris în studiul britanicilor, de idei demente, atunci un Stalin sau un Hitler ajung să întoarcă întreaga lume pe dos, provocînd zeci de milioane de morţi şi traumatizînd foarte grav sute de milioane de oameni, schimbîndu-le vieţile. Nerealismul fiind un fenomen de masă, consecinţele nefaste ale acestuia sînt decontate, pînă la urmă, colectiv, chiar dacă, la nivel individual, e mai bine să fii “optimist”, întrucît asta îţi aduce sănătate şi, evident, veselie…

Studiul britanicilor e interesant nu numai prin concluziile sale, ci şi pentru că ar putea deschide un drum în cercetare. Un drum care ar putea duce la deosebirea a două tipuri de prostie, pe care cred că toţi le-am întîlnit deja în viaţă. Primul tip e prostia prin lipsa de inteligenţă, prostia cu IQ mic. Al doilea tip ar fi prostia celor inteligenţi, prostia cu IQ mare sau chiar foarte mare (ca aceea a liderilor nazişti judecaţi la Nurnberg), prostia prin “optimismul” descris în studiul britanic. Ca şi primul tip de prostie, probabil că şi cel de al doilea e determinat parţial de gene şi parţial de mediu. Interesant ar fi să aflăm ce proporţie îi revine fiecăreia dintre cauze.

Şi mai interesant e să ştim cît de mult am degenerat ca indivizi, pe toate planurile, din paleolitic şi pînă astăzi…

În discursul său, Traian Băsescu a invocat, la un moment dat, niște CLARIFICĂRI CU ROMÂNII: “…CELE CE VOI CLARIFICA, în intervenția mea de mîine, CU ROMÂNII…”. Deși toți antropomorfii tv, de profesie formatori de opinie, au tot cîte doi creieri, ca și președintele, spre deosebire de Băsescu, acești cititori, ca din promptere, din ochi stăpînilor lor au cîte un creier mic și un creier foarte mic, altfel neputîndu-se explica faptul că ei au citit vorbele de mai sus ca niște veritabili analfabeți funcționali: “INTERVENȚIA MEA CU ROMÂNII”. Pe toate burtierele așa scria, sugerînd faptul că Băsescu n-ar stăpîni limba română. Și toți bipezii fără pene și vorbitori din studiouri tot repetau expresia stupidă, pe care i-o atribuiau președintelui, dar care, de fapt, era doar produsul minților lor slabe. Unii dintre papagali au reluat-o și în editoriale, dovedind că nici măcar în scris nu-și pot masca imensa prostie pe care o dovedesc în exprimarea orală.

Dacă la IQ stau foarte rău, băieții ăștia de ambe sexe demonstrează, prin întreaga recuzită a gesticii și mimicii lor de contorsioniști ai adevărului, că și EQ-ul lor e prăbușit în șosete. Sufletele lor sînt corodate de ura, izvorîtă din invidie, față de președintele Băsescu. E ura insului omega față de bărbatul alfa. E ura prostului față de cel inteligent. E ura lașului față de cel curajos. E ura omului de nimic și de nimicuri față de cel care a intrat deja în istorie. E ura carieristului mărunt, slugarnic și sforar față de omul care lasă în urmă ceva. E ura lui zero față de unu. Iar ura aceasta trece sticla mai bine decît orice.  Chiar dacă lumea încă se mai uită la acești măscărici ai realului, nu i-ar mai crede nimeni nici dacă ar prezenta buletinul meteo sau dacă ar anunța ora exactă.

Cîndva, unii dintre acești saltimbanci chiar erau inteligenți și talentați. Dar și-au bătut joc de darurile cu care fuseseră înzestrați. Azi, mințile lor mai au doar tot atîta agerime și sufletele lor mai au doar atîta căldură cît au melcii surprinși de îngheț. Și vor lăsa în urmă exact ceea ce lasă și melcii: bale, pe care le spală prima ploaie.

Ei au străbătul deja drumul, fără întoarcere, de la foile pentru minte, inimă și literatură la foile de la casierie. Au parcurs deja și drumul de la unu la zero. Ei nu se mai pot schimba. Ei trebuie să fie schimbați cu alții. Chiar stăpînii lor îi vor schimba cu alții.

Regele are dreptate. Întreaga clasă politică actuală nu a reușit, în 22 de ani, nici măcar să se grupeze pe criterii ideologice, adică politicienii nu au reușit să facă nici măcar primul pas pe care îl presupune o democrație. Toate alianțele care s-au perindat pe la putere sau prin opoziție s-au format ținînd cont de ideologie tot atît cît au ținut seama de ea, atunci cînd s-au format, și clanurile Clămparilor, Cordunenilor sau Cămătarilor. Mobilurile reale care îi grupează pe politicieni sînt cam aceleași care duc și la asocierea borfașilor în clanuri. Regele a caracterizat perfect clasa politică a ultimelor două decenii ca fiind una alcătuită din oameni care nu au fost niciodată în stare să privească dincolo de îngustele lor interese și de micile lor dispute personale.

Singurul care își dorește în mod real modernizarea României e președintele Băsescu. Deși Constituția îi conferă puteri mult mai mici decît au avut regii noștri, Traian Băsescu a forțat totdeauna limitele prerogativelor sale, în încercarea de a-și impune proiectul: modernizarea țării. Faptul că Băsescu, deși și el provine din aceeași clasă politică iresponsabilă și ineficientă și are el însuși multe din tarele acestei clase, a reușit să depășească îngustimea și micimea celorlalți politicieni e dovedit de tenacitatea cu care președintele urmărește reformarea statului. De fiecare dată cînd a riscat pierderea puterii, Traian Băsescu a demonstrat că nu păstrarea acesteia îl interesează în primul rînd, ci realizarea proiectului său de reformă. Nici măcar nu contează dacă președintele urmărește modernizarea de dragul românilor sau din ambiția de a intra în istorie, pentru că important e că, spre deosebire de restul clasei politice, el urmărește un interes general.

De reținut mi se pare și faptul că în comunicatul de azi Familia Regala reia un pasaj, unul singur, din discursul Regelui ținut în parlament: ,,cinismul, interesul ingust si lasitatea nu trebuie sa ne ocupe viata. Romania a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil si generos”.

Singurul politician care pare a servi azi idealuri și care pare a se apropia de marii oameni ai istoriei noastre e Traian Băsescu. Tocmai de aceea el a și fost, timp de 7 ani, principala țintă a manipulimii tv, care a încercat să stîrnească împotriva lui ura. Cum ura, ca și dragostea, trece, în cazul multora, prin stomac, manipulimea tv se vede azi încurajată, de cîteva mii de protestatari ieșiți în stradă, să-și continue campania pentru votul negativ. O campanie pentru un vot pozitiv ar presupune să aibă și ei, în tabăra stăpînilor care îi plătesc și pentru care ei nu sînt decît tot pulime, măcar un om capabil de idealuri. Dar au, așa cum zice Regele Mihai, doar inși a căror viață e ocupată de cinism, interese înguste și lașitate.

Cel mai bun exemplu de cinism și lașitate e chiar scoaterea în față a manipulimii tv de către stăpînii ei, în loc ca stăpînii să iasă ei înșiși la bătaie. Trimițînd în avangardă manipulimea, acești stăpîni îmi aduc aminte de cei care se parfumează intens ca să nu se observe că sînt nespălați. N-ar fi, totuși, mai bine să se spele?!

În anul 2001, 40% dintre elevii români de 15 ani erau analfabeți funcționali. Aceștia făcuseră clasele I-IV în mandatul lui Iliescu și clasele V-VIII în mandatul lui Constantinescu.

În anul 2006, proporția de analfabeți funcționali în rîndul elevilor români de 15 ani era de 53%. Ei își făcuseră școala generală în timpul mandatelor lui Constantinescu și Iliescu.

În 2012, în mod sigur avem și mai mulți analfabeți funcționali, pentru că acesta e tendința, inevitabilă și ireversibilă. Cu școala generală făcută în timpul lui Băsescu.

Nu știu cîți dintre profesorii care sînt acum în stradă cunosc aceste date și cîți, în cazul că le cunosc, reflectează și la cauze.

Să facem un scurt raționament. Există trei posibilități pentru a ajunge la asemenea “performanțe”:

1. Elevii sînt atît de slab dotați mental, încît nu pot fi alfabetizați nici după 8 ani de școală. În acest caz, profesorii ar fi trebuit să-i lase repetenți în clasele mici, nu să-i lase să intre în liceu.

2. Copiii sînt bine înzestrați, dar profesorii sînt atît de incompetenți încît în 8 ani de școală nu pot alfabetiza nici măcar jumătate din elevi.

3. Atît elevii sînt precar dotați de la natură, cît și profesorii sînt neperformanți (în parte, tot datorită unei slabe înzestrări de la natură a lor, a educatorilor).

Varianta care îmi pare mai logică și mai probabilă e cea de a treia.

Cred că orice reformă a educației trebuie să dea fiecăruia dreptul la atîta educație cîtă poate el face. Ne furăm singuri căciula, făcînd absolvenți de liceu și, pînă nu demult, chiar bacalaureați sau studenți din niște analfabeți funcționali. Tot așa cum, într-o țară în care tot mai puțini își permit cîrnații, am realizat cel mai mare cîrnat din lume, am făcut și din Spiru Haret universitatea cu cei mai mulți studenți din lume, în țara în care mai mult de jumătate din populație nu poate să înțeleagă un text simplu. După părerea mea, elevii incapabili de a depăși analfabetismul funcțional în școala generală ar trebui să fie opriți de către profesori undeva pe drum, nu să ajungă în liceu. În consecință, corpul profesorilor ar trebui restrîns. Cu banii economisiți s-ar putea ameliora condițiile elevilor și profesorilor rămași în sistem sau s-ar putea încuraja învățămîntul de mare performanță. Pînă acum, sistemul de învățămînt a fost asemeni unui teren de fotbal în pantă, pantă pe care s-au scurs fără niciun folos mulți din banii publici, de-a lungul ultimelor decenii…

Repet, nu mă aștept ca profesorii din stradă să aducă vreodată în discuție aceste lucruri. Ei își apără interesele de breaslă și e normal să fie așa, în niciun caz nu sînt de condamnat în vreun fel. Totuși, problema ridicată aici de mine ar fi trebuit să ajungă de mult timp la cunoștința publicului larg. Sigur că nu mă aștept nici ca formatorii de opinie din media să aibă vreo inițiativă în privința aceasta. Era însă de datoria intelectualilor publici să aducă în dezbatere tema. Mă îndoiesc că oameni atît de inteligenți și atît de informați ca, de exemplu, filosofii Gabriel Liiceanu sau Andrei Marga să mai creadă încă în utopia umanistă a minunilor pe care educația și cultura le-ar putea avea pe scară largă. Dacă unui Marx sau unui Maslow știința vremii le mai permitea încă să creadă în utopii atît de nobile, știința de azi le interzice practic intelectualilor de azi să se mai iluzioneze sau să-i amăgească pe alții cu așa ceva. Și totuși niciunul dintre intelectualii publici nu a îndrăznit, în 22 de ani de libertate de expresie, să ridice problema învățămîntului românesc și a dreptului la educație din perspectiva pe care am descris-o mai sus. Și nici politicienii cu funcții prin diferite comitete și comiții de învățămînt n-au îndrăznit.

Deși nu era de datoria lui, Traian Băsescu a avut curajul să o facă, știind că va afecta atît sensibilitatea, cît și interesele multora. Ca și în atîtea alte situații, Băsescu a încercat să suplinească absența unora care erau datori să fie prezenți. Tocmai de aceea, președintele e azi paratrăsnetul de pe cupola circului politic, în timp ce piticii, saltimbancii și menajeria își rumegă sinecurele și comisioanele. Dar ei încă nu realizează că, în lipsa paratrăsnetului, întreg circul ar fi luat deja foc.

PS. USL promite, prin liderii săi, între altele, ADEVĂRUL. Primul “adevăr” l-a oferit deja, privitor la numărului de participanți la mitingul său: 23.000. Cine știe cum arată o asemenea mulțime (de exemplu, de la stadion) își dă seama că USL și PDL (Roberta Anastase și Sever Voinescu) au învățat să numere de la același profesor: Pristanda. Și, de la școala vieții, au învățat toți că noi nu sîntem pentru ei decît niște numere, iar, tot mai des, nici măcar niște numere nu mai sîntem…

Ceilalţi au fost demult traşi pe roată

Sau arşi pe rug sau decapitaţi. Sau n-au fost niciodată.

E locul celor care se amestecă-ntr-o şerpărie

De snopi de lanţuri grele de ereditate.

E vremea celor înmulţiţi într-o crescătorie,

În ţarcul unui timp istoric ruginind în sîrmele ghimpate.

Chiar astăzi, un reporter plăvan, care umplea tot ecranul, își folosea toți decibelii cu care îl înzestrase natura și toată ignoranța de care îl privase lipsa de contact cu cultura pentru a explica telespectatorilor că Raed Arafat ar fi fost o adevărată picătură chinezească.

Acum cîteva zile, întreaga televiziune-premiantă, care tocmai a lansat o vastă campanie contra analfabetismului din afara propriei ogrăzi, vorbea publicului despre o operație laparoscopică, cînd, de fapt, lui Ion Iliescu i se făcuse o intervenție endoscopică.

Sorin Roșca Stănescu, în timpul unei tirade în care, ca de obicei, juca rolul de procuror de haz, a făcut o savantă analogie. Trogloditul tv de azi explica publicului său însetat de adevăr și de cunoaștere cum că Omul de Neanderthal ar fi dispărut din cauza canibalismului. S-au mîncat între ei pînă cînd n-a mai rămas niciunul. Probabil că Sforinel a împușcat informația dintr-un titlu prost tradus de vreun tabloid autohton și s-a simțit dator să i-o dea și telespectatorului avid de istoria străveche, dar care nu-și mai amintește din ce guvern făcea parte Ponta în urmă cu doar trei ani. Dincolo de dorința de a epata erudiție atunci cînd e de o incultură jenantă, SRS dovedește și o incapacitate de a gîndi cît de cît logic și coerent. Aproape toate carnivorele practică, în anumite circumstanțe, canibalismul. Dar asta nu duce la dispariția lor. Mai mult, chiar și Homo sapiens l-a practicat și, la necesitate, încă îl mai practică. În Basarabia, în timpul foametei de după ultimul război, au existat zeci de cazuri de canibalism. Iar în Papua Noua Guinee canibalismul a fost eradicat abia în urmă cu mai puțin de 50 de ani. Cu toate acestea, Homo sapiens n-a dispărut, ba chiar își permite să se înmulțească chiar și prin exemplarele sale cel mai puțin reușite, după cum vedem…

Un actoraș jalnic, a cărui cea mai mare realizare pare a fi buletinul de București, recomanda acelorași telespectatori ai postului să citească romanul “Viziunea vizuinii” al lui… Preda. Ăsta e rezultatul culturii de almanah al formatorilor de opinie de azi, pe linia Eugen Barbu – Vadim Tudor…

Personajul cel mai caragialesc dintre toate cîte apar pe ecranele din România, traseistul Alexandru Athanasiu, care la fiecare cuvînt rostit-răstit parcă ar detona o petardă și la fiecare gest pare a lansa o fumigenă, își etala în urmă cu cîteva zile crasa incultură grandilocventă vorbind despre Victor Petrini, eroul lui Preda. Semidoctul profesor universitar, care ajunsese la un moment dat chiar premier interimar în timpul fostului secretar al PCR Emil Constantinescu, dar care astăzi  n-ar promova nici măcar bacalaureatul, cel puțin la română, explica publicului că Petrini l-ar avea ca model real pe Lucian Blaga. Cel mai bombastic clănțău al României habar n-are că un personaj ce-l are ca model pe Blaga chiar apare, dar numai episodic, în romanul lui Preda, iar Victor Petrini l-ar putea avea drept corespondent în realitate cel mult pe Ion Caraion, deși și această apropiere e, totuși, forțată.

Hamletul de serviciu al televiziunii, omul-orchestră care își rostește zilnic monologul filosofic într-un registru atît de larg încît acoperă toată gama ideilor și expresiilor personajelor din Groapa lui Ouatu, își lămurea publicul că în curînd va avea loc exterminarea bătrînilor, adică va începe selecția naturală. Cel care e cel dintîi din acea televiziune de gugumani doar pentru că el are creierul nu numai spălat, ci și pus pe bigudiuri, nu a priceput că selecția naturală se face prin moartea celor încă apți de reproducere, nu a acelora care au deja strănepoți. Probabil că acestui Hamlet de paie chiar și faptul că a ajuns primă-marionetă a păpușarului i se pare tot selecție naturală, cînd, de fapt, e doar o etapă în selecția artificială, în care stăpînul păstrează bichonul cel mai docil și care, între altele, latră numai la comandă.

Acum cîteva zile, mai multi ultrași ai televiziunii-premiante (ca și la manifestațiile de stradă, ultrașii tv apar abia în prime-time), între care și un profesor universitar de economie și fost ministru, au demonstrat telespectatorilor cît se fură în România. Iată raționamentul acestor admirabile minți, care, adunate în același studio, ilustrează toate adevărurile descoperite de Gustave Le Bon cu privire la mulțimi:

1. Curtea de conturi ar fi descoperit că s-au furat 10 miliarde de euro din bugetul de stat al anului 2009.

2. Curtea de conturi a apucat să verifice mai puțin de un sfert din ce are de verificat, așa că, în final, se va dovedi că s-au furat 40 de miliarde de euro din bugetul pe 2009.

3. Curtea de conturi nu poate descoperi decît o parte din furturi, astfel că s-au furat mult mai mult decît 40 de miliarde.

După ce, timp de o jumătate de oră, ilustratorii pe viu ai teoriei lui Le Bon au debitat tot felul de inepții bazate pe cifrele de mai sus, cineva le-a suflat în cască o informație de care ei nu aveau cunoștință pînă atunci, pentru că era, probabil, prea proaspătă: bugetul de stat pe 2009 fusese de 40 de miliarde. Echipa de decibeli tocmai demonstrase că din buget se furase… mai mult decît tot bugetul. Silogismele amărăștenilor… Jenați, au trecut rapid la alt subiect. Jena nu părea să le vină, însă, cîtuși de puțin și de la faptul că uitaseră cine deținea atunci, în 2009, jumătate din guvern.

Aceste exemple de prostie fudulă ar putea continua la nesfîrșit, dar cred că acelea de mai sus sînt suficiente pentru a ilustra cît de inteligenți și cît de informați sînt acești formatori de opinie. Singurul lucru just pe care ei l-ar putea face ar fi să nu mai aibă opinii. Dar, ca mai totdeauna la noi, cine știe face și cine nu știe îi învață pe alții.

Sursa: blogul personal

Faptul acesta îi va pune pe gînduri pe mulţi dintre cei care au ieşit în stradă să-l susţină pe Arafat şi să-l de jos pe Băsescu. Şi nu cred că strada va fi tentată să-l reevalueze pe Arfat, ci pe preşedinte. Între timp, mulţi dintre manifestanţi începuseră deja să deja vocifereze contra întregii clase politice, dovadă că oamenii nu şi-au pierdut complet memoria de mai lungă durată, în ciuda spălătorilor de creiere şi, implicit, de cadavre politice. De alfel, Ponta şi Antonescu susţin strada de la distanţă numai din teama de a nu se trezi alungaţi, ca Dan Diaconescu şi Irinel Columbeanu, care, spre deosebire de corifeii USL, au contribuţii infime la deteriorarea economică a României şi nici la degradarea morală nu au contribuit mai mult decît amintiţii politicieni. Nu mai e mult pînă cînd strada îşi va reaminti şi care e singurul politician care luptă, cu mai mult sau mai puţin succes, contra metehnelor întregii clase politice: Traian Băsescu.

Spre deosebire de românii de rînd, spălătoresele de ambe sexe de pe la diverse televiziuni au rămas în continuare euforice, convinse că au declanşat o revoluţie deja victorioasă şi explicîndu-i actualei puteri ce şi cum trebuie să facă, cine şi cînd trebuie să-şi dea demisia etc etc, dovedind încă o dată că ei confundă realitatea cu jocurile pe calculator. Judecîndu-l pe Raed Arafat după propriile lor staturi, au crezut că acesta va putea fi anexat ca acea învăţătoare grevistă a foamei din oraşul în care s-a răsturnat carul cu proşti, uitînd că doctorul are la activ înfiinţarea unui sistem naţional vital, în timp ce ilustra caracaleancă nu-şi mai putea trece în CV decît încă o grevă similară, în urma căreia statul a împroprietărit-o cu un imobil.

O impresie la fel de jalnică au lăsat şi acei intelectuali ai lui Băsescu ieşiţi la rampă în ultimele zile. Aceştia par a miza tot pe amnezia generală, mai ales atunci cînd invocă perioade triste pentru ţară, de care ei sînt legaţi cel puţin ereditar.

De altfel, în tot angrenajul pe care se sprijină preşedintele, intelectualii lui Băsescu au reprezentat totdeauna veriga slabă. O verigă atît de slabă, încît nu mă tem că aş putea greşi numindu-i chiar veriga lipsă. În rîndul acestor intelectuali, fără operă sau cu opere subţirele, se găseşte, probabil, şi cea mai mare cantitate de invidie faţă de Băsescu, pentru că preşedintele, spre deosebire de ei, oameni cu ceva pretenţii, a reuşit să intre în istorie. Oricum, între elitiştii care nu aparţin unei elite reale şi formatorii de opinie tv, incapabili ei înşişi de a-şi forma opinii, măcar coerente, dacă nu adevărate, nu există diferenţe semnificative. Cu toate acestea, Băsescu va mai putea să se sprijine pe aceşti intelectuali o vreme, pentru că sînt mulţi şi, mai ales, sînt interşanjabili, ca nişte piese din producţia de serie, ceea ce ei şi sînt, de fapt.

Sper că evenimentele din ultimele zile l-au convins pe Traian Băsescu că trebuie să (re)aducă în prim-plan oameni din elita reala. Bărbaţi. Ca Raed Arafat, de exemplu.

PS. Reiau aici şi propunerea, adresată responsabililor sistemului de urgenţă, ca taxiul să fie decontat de către CNAS, în cazul urgenţelor care ajung astfel la spital. Ar fi o măsură care ar decongestiona ambulanţele, permiţîndu-le să ajungă mai repede la cazurile grave. S-ar reduce şi costurile, întrucît orice transport cu taxiul e mult mai ieftin decît acelaşi transport făcut cu ambulanţa. De asemenea, de cele mai multe ori, transportul cu taxiul e şi mai rapid decît cel cu salvarea, ceea ce le-ar permite cazurilor de urgenţă mai puţin grave să primească mai repede asistenţă medicala.

Înainte de a lua în discuție acest ultim articol, vreau să readuc în atenția cititorilor un text aproape identic cu acesta, pe care CTP îl publica în decembrie 2003, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu.

” Din miile de pagini ar trebui strânsa în mod onest o cărticică poate cu nu mai multe pagini decat buletinul de identitate al poetului iar restul ar trebui pur și simplu arse, șterse din fața ochilor.” (Dar din opera literară și publicistică a lui CTP cît se va păstra? Mai mult decît conține o carte de identitate de azi?)

“Nu știu cu ce s-a ocupat N.S. în afară de a bea și a scrie poezii…” (Cu ce ar fi trebuit să se mai ocupe un mare poet? Ar fi trebuit să aibă și o ocupație serioasă, de exemplu, să comenteze la tv partide de tenis?)

“Dupa părerea mea, Nichita Stănescu reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice și morale din literatura română. Artistic vorbind mi se pare o imensă nedreptate plasarea sa de către lumea literară deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana – ca să dau doar câteva exemple.” (Sigur că da, cu scriitori de valoarea literară a lui Cezar Baltag lista exemplelor ar putea deveni interminabilă și l-ar cuprinde, poate, chiar și pe CTP.)

“….N.S produce un “text” de playboy utecist de Casa de Cultură care “are și note mari la limba român”: “Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/și ți-as săruta talpa piciorului,/nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/de teamă să nu-mi strivesti sarutul?…” (Poem).”

“Dacă mă întrebați, o să prefer oricând orice poem proletcultist al lui Labiș genului acesta de rânduri filosofarde, fară legatură cu poezia, care abundă în opera stănesciană.” (Deși, chiar în acest text, CTP îl acuză pe Nichita Stănescu de concesii făcute, în operă și în viață, regimului comunist…)

“Suferința, bucuria, gândul, iubirea țâșnesc din Eminescu ca sângele dintr-o carotidă tăiată.” (În tentativa de a-l desființa pe Nichita Stănescu, CTP și-l ia drept aliat imaginar pe Eminescu, exact în felul în care mulți copii au cîte un prieten imaginar. Numai că un scriitor adevărat, ca Eminescu sau Stănescu, nu ar fi agreat, în primul rînd, construcțiile hiper-pleonastice ale lui CTP. Nu știu cîte carotide, tăiate sau netăiate, o fi văzut acesta, dar îl asigur că dintr-o carotidă nu poate țîșni altceva decît sînge, iar aceasta se poate întîmpla numai atunci cînd carotida e tăiată…)

“Mai toată poezia lui mi se pare “pusă cu mâna”.” (După cum vedem, e o obsesie mai veche a cuiva care, se pare, și-o pune exclusiv cu puterea gîndului…)

În același text din 2003, CTP îi decretează idioți pe toți admiratorii lui Nichita Stănescu, la fel cum face acum cu toți cei care îl preferă pe Băsescu alternativei oferite de actuala opoziție: “Orice făptură înzestrată cu raţiune de pe teritoriul acestei ţări cred că şi-a putut dat seama, după 7 ani, cu cine are de-a face. Iar fanii care i-au mai rămas nu sunt accesabili pe calea raţiunii.” Din păcate, CTP nu extinde uzul rațiunii la judecarea ultimilor 21 de ani și la judecarea opozanților lui Băsescu, așa că nici eu n-o voi face aici, pentru a rămîne exclusiv pe terenul propus de CTP.

Poate părea paradoxal, dar eu sînt de acord, în mare, cu ceea ce afirmă CTP în articolul său despre Traian Băsescu. Am o singură corecție: cuvîntul PUTERE trebuie înlocuit cu ISTORIE.

Probabil că CTP nu reușește să facă diferența între cei doi termeni pentru că nu reușește să se desprindă de idolul lui, Orwell, din care și folosește un citat pentru a-și încheia articolul. (Cei care i-au citit cărțile de ficțiune au putut constata că nici în creația literară CTP nu reușește să se îndepărteze suficient de Orwell, încît să poată fi considerat un scriitor original.)

Pentru Băsescu, Puterea nu e un scop în sine, ci e numai mijlocul prin care încearcă să intre în Istorie. Pentru a intra în Cartea Istoriei, trebuie însă să joci cartea istoriei… E ceea ce cred că îi scapă lui CTP, deși acest lucru n-ar trebui să se întîmple, ținînd cont de inteligența și de cultura acestuia, mai ales că autorul însuși face apel, chiar în acest text, la folosirea rațiunii. Dar singura rațiune de care pare să se lase ghidat CTP e aceea de a mai oferi publicului un pamflet memorabil.

E adevărat că, spre deosebire de Iliescu și Constantinescu, Băsescu chiar vrea Puterea, nemulțumindu-se cu Însemnele Puterii, ca predecesorii săi. Faptul că Băsescu își dorește o putere reală nu e o demonstrație a faptului că Băsescu își dorește Puterea ca scop și nu ca mijloc, așa cum susține CTP. Dimpotrivă, actele lui Băsescu au demonstrat, în repetate rînduri, că el și-a riscat atît puterea pe care o avea cît și însemnele puterii (funcțiile oficiale). Felul în care a riscat Băsescu, de fiecare dată, mă face pe mine să cred că el nu-și dorește Puterea ca scop, ci ca mijloc, iar adevăratul său scop e Istoria.

Pe de o parte, Băsescu a ajuns președinte al unei țări ale cărei principale probleme sînt înapoierea (comparativ cu țările din UE) și corupția (raportîndu-ne tot la UE, care este modelul, cel puțin aspirațional, declarat al politicienilor români). Pe de altă parte, în Istorie intri dacă schimbi ceva major și dacă schimbarea e una în bine. Așa că oricine și-ar fi dorit intrarea în Istorie și-ar fi ales exact țintele pe care le-a ales Băsescu: modernizarea și combaterea corupției. Cine și-ar fi dorit doar Puterea sau numai Însemnele Puterii ar fi ales niște căi ceva mai facile decît cele alese de președinte.

În realitate, Băsescu nu a avut decît un simulacru de putere în cea mai mare parte a perioadei de cînd e președinte, întrucît funcția e una căreia Constituția nu-i oferă prea multe atribuții. Astfel încît Băsescu nu și-a folosit cea mai mare parte a energiei pentru a exercita puterea, ci pentru a obține tot mai multă putere, amănunt care pare să-i scape lui CTP. Iar în această luptă pentru putere Băsescu și-a riscat tot timpul puterea pe care o avea.

Băsescu s-a plasat de la început și a rămas tot timpul pe o poziție care să-i asigure intrarea în Istorie, nu pe una care să-i permită neapărat perpetuarea la putere. Alegînd să joace la miza Istoriei, Băsescu s-a așezat de la început într-o situație în care, chiar dacă pierde, tot cîștigă. (Spre deosebire de CTP, care totdeauna alege să se plaseze astfel încît, chiar cînd cîștigă, el tot pierde.) Dacă reușește modernizarea, Băsescu va rămîne un Ataturk al României. Dacă n-o reușește, va rămîne un Cuza al secolului XXI.

Așa că, la miza Istoriei, cea la care a jucat, Băsescu a cîștigat deja, indiferent ce ar mai urma. La fel cum a cîștigat și Nichita Stănescu.

Doar CTP a pierdut, cel puțin pînă acum, jucînd la miza istoriei (literaturii). Și cred că a și abandonat (sper că numai temporar) lupta pe acest teren. În schimb, joacă tot mai mult la miza puterii de a capta efemer niște minți, aduse într-o stare fiziopatologică de privitul la tv (lucru pe care sînt sigur că cinefilul CTP îl cunoaște) și chiar spălate de privitul îndelungat și repetat, miză care pînă și lui Irinel Columbeanu și Sânzianei Buruiană a început să le pară deja una prea mică. Lui CTP, văd că nu. Deși, și în ceea ce privește miza, mărimea contează…

Simptomatologia extazului e foarte spectaculoasă. O televiziune de știri a dat într-una știri despre audiențele pe care le-a făcut cu Arafat, care au fost de vreo 3 ori mai mari decît cele obișnuite. Euforia maximă i-a împiedicat pe responsabilii acestei televiziuni să realizeze faptul că un singur om, Raed Arafat, face audiențe de cîteva ori mai mari decît acea televiziune, chiar pe terenul ei. Cum să te lauzi cu așa ceva?!? Ebrietatea fericirii explică însă multe… De exemplu, explică și oferta lui Ponta, care spune că Arafat ar avea loc în orice guvern USL, uitînd că PSD-ul a mai avut Ministerul Sănătății, unde nu l-a instalat însă pe părintele SMURD-ului, căruia i-au fost todeauna preferați niște plagiatori, comercianți de mașini, vînzători de dulciuri sau bătăuși de neveste, în timp ce lui Arafat i se puneau constant bețe în roate. Spiritul critic al celor căzuți în extaz e atît de redus încît ei sînt siguri că și l-au anexat deja pe Arafat, după ce n-au reușit să facă asta nici măcar cu bietul Sobaru. Probabil că pronosportiștii politici de profesie, căzuți în transă, îl consideră pe Doctorul SMURD ca făcînd parte din aceeași categorie cu lozul cel mai mare tras de ei pînă acum, acea învățătoare din Caracal, grevistă a foamei cu perfuzii cu glucoză și în direct la tv.

Arafat însă face parte din categoria grea, din categoria Băsescu. De aceea i-a și răspuns președintele, care nu a intrat în polemică cu un subsecretar de stat sau cu șeful serviciului de urgență, ci cu un om foarte înzestrat și foarte puternic, pe care îl consideră egalul și, potențial, rivalul său. Vi-l imaginați pe Băsescu intervenind în emisiuni tv pentru a polemiza cu Ponta?!

Sigur că ieșirea lui Arafat i-a frînt un deget lui Băsescu, dar opoziției i-a rupt picioarele. Pentru că publicul a avut ocazia acum să vadă cam cum ar trebui să arate un om care să-l înfrunte, cu șanse, pe Traian Băsescu. Și publicul se va întreba, fără îndoială, de ce opoziția nu are nici măcar un asemenea om, cel puțin în prim-plan. Nici puterea nu are prea mulți oameni de acest calibru, dar puterea îl are, în primul rînd, pe Băsescu. În plus, Băsescu pare să fi învățat, mai bine decît profesorii-pronosportiști de la tv, lecțiile biologiei și psihologiei, și mizează și pe alți bărbați-alfa decît el însuși. Lui Băsescu îi doresc să reușească să-l aducă pe Raed Arafat undeva la vîrful puterii, așa cum l-a readus pe Vasile Blaga. Iar lui Arafat îi doresc să ajungă un Carlos Menem al României. Cred că are toate calitățile. Sper să aibă și norocul. Mai ales România…

Stenografia (numită şi tahigrafie) e un sistem de scriere rapidă care permite înregistrarea vorbirii în ritmul obişnuit şi e realizată cu ajutorul unor semne convenţionale. O stenogramă e un text scris cu semne stenografice.

Ceea ce prezintă mass-media, de cîţiva ani, sub numele de stenograme sînt nişte transcrieri ale unor înregistrări telefonice sau ambientale. Bineînţeles, aceste transcrieri nu folosesc semne stenografice şi nici nu sînt realizate în timpul vorbirii, aşa că nu au nimic în comun cu stenogramele.

Nu ştiu cine a folosit primul, în mod impropriu, acest termen. Dar ştiu că foarte mulţi formatori de opinie l-au preluat, demonstrînd o superficialitate şi o lipsă de discernămînt care dau de gîndit în privinţa capacităţii lor de a cunoaşte, de a înţelege şi de a răspîndi în public nişte chestiuni mai complicate decît sensul unui cuvînt…

Unii dintre cei ce propagă termenul impropriu sînt şi literaţi, nu doar jurnalişti. Alţii sînt promotori ai unor campanii de alfabetizare.

Dacă îmi aduc bine aminte, Caragiale le cerea ziariştilor două lucruri: cinste şi gramatică. Altminteri, şi în vremea lui, jurnaliştii combăteau bine, cu acelaşi patriotism ca şi azi, cot la cot cu politicienii: să fie bine şi tot românul să prospere!!!

Probabil că noi avem un număr insuficient de salvări pentru a face față chiar și urgențelor adevărate, grave. Dar o mare parte dintre solicitările pentru ambulanțe sînt făcute pentru cazuri care, deși au nevoie de asistență medicală, nu necesită, în plan medical, un transport cu ambulanța: degete strivite în ușă, diverse plăgi, contuzii, entorse sau luxații, stări de slăbiciune ale unor vîrstnici etc etc, lista e foarte lungă.

Pentru toate aceste cazuri, se poate recurge pur și simplu la taxiuri. Pacientul ar trimite casei de asigurări bonul fiscal primit de la taximetrist, iar casa i-ar rambursa bolnavului contravaloarea transportului la și de la spital. E clar că un transport cu taxiul ar costa sistemul sanitar mai puțin decît deplasarea unei ambulanțe. În plus, acești pacienți care nu prezintă un grad mare de urgență sau de gravitate, dar care uneori au dureri importante, n-ar mai aștepta cîteva ore salvarea, ci ar ajunge să beneficieze de investigații și îngrijiri la spital după numai cîteva minute.

Chiar sînt curios dacă vreun oficial din sănătate va prelua propunerea din acest text. Sau dacă vreun jurnalist cu o oarecare audiență o va difuza și susține. Altfel, atît oficialii cît și jurnaliștii declară că pe ei nu-i interesează decît salvarea vieților. Transportul cazurilor de gravitate mai mică cu taxiurile ar lăsa libere ambulanțele pentru cazurile cu adevărat urgente și grave, adică ar salva vieți. Iar costurile nu ar fi mai mari decît acum, ci mai mici.

În final, comentatorilor din mass-media care sînt convinși că sistemul sanitar, inclusiv serviciul de urgență, ar geme de specialiști, vreau să le amintesc episodul gripei aviare din 2006. La intrările în orașele băgate în carantină de veterinari (?!), erau imobilizate cele mai performante ambulanțe, deși gripa aviară nu e o boală de care să se moară într-o jumătate de oră, ci în cel puțin cîteva zile, încît ar fi fost suficient ca acolo să stea cîte o Dacia Break. Așa că, probabil, acea gripă aviară, contrar a ceea ce se crede, a făcut victime în România: pe cei la care ambulanțele performante, rămase mai puține, nu au ajuns în timp util.

PS. Pentru a preîntîmpina tot felul de întrebări privind competența mea în domeniu, le spun cititorilor că: provin din părinți medici; am în familie mai mulți medici, de-a lungul a trei generații; eu sînt tot medic; cea mai mare parte a specializării (în chirurgie generală) am făcut-o în mari spitale de stat din Paris; am lucrat și în clinici private din Marsilia; în Romania, am lucrat atît în București cît și în provincie. Ca fapt divers, primeam pacienții aduși de SMUR-ul parizian cu mult înainte ca în România să se fi înființat SMURD-ul…

Ce nu știu aceste doamne-domnișoare atoateștiutoare este faptul că televiziunea nu e decît opiu pentru cei ce nu-și pot permite opiul adevărat. Privitul la televizor aduce creierul într-o stare îndepărtată de cea de veghe și foarte aproape de aceea de somn, fapt confirmat de toate înregistrările electroencefalografice. Fenomenul se datorează unui “baraj” prin care creierul reacționează la fluxul prea rapid al imaginilor tv, pe care omul nu e pregătit genetic să le gestioneze fiziologic, așa că privitul la tv intră în domeniul fiziopatologic. Foarte multe studii au demonstrat și că privitul la tv are, pe termen lung, consecințe nefaste asupra tuturor aptitudinilor intelectuale ale oamenilor. În cazul copiilor, aceste repercusiuni sînt chiar devastatoare. De asemenea, există și studii care arată că privitul cronic la tv provoacă și boli fizice, nu afectează numai mentalul. Cum privitul la tv creează și dependență, putem spune că acesta are absolut toate caracteristicile unui drog. Iar asta e valabil indiferent de conținutul programelor vizionate. În funcție de conținutul acestor programe, nocivitatea poate crește.

Faptul că China încearcă să-și protejeze IQ-ul populației și să reducă imbecilizarea prin tv e un fapt care ar trebui salutat și e un exemplu care ar trebui urmat. Dar mass-media de la noi nu e capabilă de prea mult discernămînt, din păcate. Deși la noi o asemenea măsură ar fi mai necesară decît în China. Pe de o parte, potrivit unui studiu GFK din 2010, românii privesc la tv peste 6 ore pe zi, europenii privesc sub 4 ore, iar în zona Asia-Pacific oamenii se droghează cu tv mai puțin de 3 ore zilnic, adică noi sîntem supuși unor doze mai mari decît duble față de cele care îi afectează pe chinezi. Pe de altă parte, la capitolul IQ stăm deja mult mai rău decît chinezii, astfel că la testele PISA (care măsoară aptitudini, nu cunoștințe) abia primii 5% dintre elevii români reușesc scorurile pe care le obțin primii 50% dintre chinezi. Ținînd cont de IQ-ul din România (90, față de 105 în China) și de dozele de imbecilizare administrate populației prin tv, s-ar impune marcarea tuturor programelor tv cu avertizări similare celor care există pe pachetele de țigări și accizarea televiziunilor în același mod în care e accizat alcoolul. (La consumul de alcool ocupăm abia locul 8 în lume, stăm ceva mai bine decît la tv, unde sîntem primii…)

În paralel cu reducerea divertismentului, China impune televiziunilor și creșterea ponderii știrilor în programe, lucru care vizează creșterea informării populației. La noi, are loc, de cîțiva ani, un fenomen opus. Deși avem tot mai multe televiziuni de știri, conținutul programelor lor a devenit tot mai mult unul de divertisment. Se alocă tot mai mult spațiu unor “știri” și chiar unor dezbateri, ce durează uneori zile întregi, asupra vieților private ale unor interlopi, curve, oameni fără o formație și ocupație certe etc etc, personaje transformate în vedete naționale. Tot mai mult spațiu e destinat, pe aceste televiziuni de știri, și unor prezicători, astroloage, clarvăzători, horoscopiste, vindecători, vrăjitoare etc etc. De asemenea, tot mai des apar la tv diverși actorași, care joacă la televiziunile de știri rolul vieții lor, acela de atoateștiutori, de oameni care se pricep la toate, deși ei nu se pricep decît, cel mult, să amăgească publicul că s-ar pricepe la ceva. Toate acestea, petrecute în ultimii ani, lasă impresia transformării televiziunilor de știri în adevărate bîlciuri ale deșertăciunilor, într-un divertisment tv trist, foarte trist… Performanța din ultimii ani a televiziunilor de știri e foarte bine măsurată de recentul sondaj IRES, care ne arată drept un popor năuc, care nu-și cunoaște nici măcar partidele și liderii politici. În schimb, alte sondaje au arătat că românii sînt la curent cu evenimente diverse din viețile unor pseudo-vedete, performanță datorată acelorași televiziuni de știri, care nu ratează nicio ocazie de a transforma în eveniment național, de exemplu, divorțul unei prostituate de un hoț.

Revenind la China, chiar dacă guvernanții de acolo invocă păstrarea identității naționale ca pretext al reducerii divertismentului tv, principalul efect al acestei măsuri (care va duce inevitabil și la scăderea consumului tv) va fi acela al diminuării imbecilizării prin tv, adică va duce la o mai bună conservare a inteligenței fenotipice a chinezilor.

Dacă ne gîndim și că măsura limitării fertilității a avut ca principal efect conservarea mai bună a inteligenței genotipice a chinezilor (toate studiile arată că, pretutindeni în lume, se înmulțesc preponderent cei cu IQ-ul mai mic), avem explicația ascensiunii Chinei către supremația mondială, pe care o va obține foarte curînd, mult mai repede decît prevăd analiștii economici…

PS. Chiar în momentul în care scriu acest text, președintele Băsescu a retrimis în parlament legea care impunea televiziunilor să difuzeze și ceva cultură, pe motiv că ar aduce atingere libertății presei. Doamnele-domnișoare-tv s-au grăbit să salute gestul prezidențial. Dar nu e orice speranță pierdută, poate că Zăvo, Moni, Iri, Vanessa, Melissa etc etc se vor apuca de cultură și atunci vom fi serviți cu cultură non-stop pe televiziunile de știri.

În același timp, mai mult de trei sferturi dintre români își iau informațiile politice de la tv. Pentru cei care nu știu acest lucru, trebuie să spun aici că în timpul privitului la tv creierul iese din starea de veghe și intră într-o stare mult mai apropiată de aceea a somnului, fapt confirmat atît electroencefalografic cît și de chestionarele care arată că oamenii nu rețin mai nimic corect din informațiile pe care le află de la tv. De fapt, întregul succes al tv se bazează aproape exclusiv pe inducerea acestei transe. Cei care nu cred aceste afirmații ale mele pot căuta studiile respective sau își pot aminti ce eficient somnifer e televizorul sau pot face un experiment simplu: să încerce să vadă cît timp pot urmări un talk-show la tv doar ascultînd discuția, fără a privi ecranul, adică păstrîndu-și creierele în stare de veghe. Pariez că nu vor rezista mai mult de 5 minute.

În condițiile unui electorat pe care, eufemistic, îl putem numi confuz și în condițiile în care acest electorat își ia informațiile mai ales de la tv, adică într-o stare vecină somnului, ar trebui ca specialiștii în imagine să se axeze mai ales pe lucruri simple, care să penetreze subconștientul privitorului. Dar acești profesioniști ai imaginii, atît ai USL cît și ai televiziunilor care susțin această alianță politică, par niște amatori. Iată de ce.

Întrucît în subconștientul fiecăruia dintre noi zace cîte un mic Lombroso, care se bazează în parte pe instinct și în parte pe o statistică a experienței de viață, vă propun să faceți următorul experiment. Priviți fotografii, luate din față, cu chipurile liderilor puternici ai lumii. Apoi priviți-l pe Băsescu. Apoi, pe Ponta. Mai priviți-i o dată, pe toți, de data aceasta încercînd să evaluați în mod conștient raportul dintre suprafața ocupată în fotografie de neurocraniu (partea craniului de deasupra ochilor) și cea ocupată de viscerocraniu (partea craniului de sub ochi). Subconștientul nostru evaluează inteligența unui om pe baza raportului dintre neuro- și viscerocraniu exact în felul în care evaluează fertilitatea unei femei pe baza raportului dintre șolduri și talie. Statistica dă dreptate acestor evaluări, deși există și excepții, oameni inteligenți cu neurocraniul mic și oameni cu neurocraniul mare și proști, așa cum există femei sterile cu șolduri mari și femei fertile cu șolduri înguste. Dar subconștientul nu operează niciodată cu excepții, ci totdeauna cu reguli, iar televiziunea are impact aproape exclusiv asupra subconștientului.

Un alt raport interesant este cel între lungimea indexului și cea a inelarului. Priviți, vă rog, fotografii cu mîinile liderilor politici din diferite țări pe care îi considerați puternici. A cui mînă seamănă cu mîinile lor, din perspectiva raportului index/inelar? Mîna lui Băsescu sau mîna lui Ponta? Există și excepții, dar regula este că mîinile bărbaților puternici au un raport mic între lungimea indexului și inelarului. Mîinile se văd mai puțin decît fața la tv, dar se văd. Iar impresia rămîne în subconștientul telespectatorilor.

Revin la amatorismul celor care se ocupă de imaginea USL, inclusiv a oamenilor de televiziune. Ei sînt probabil convinși că cu cît Băsescu apare la tv mai des și e mai criticat și cu cît Ponta apare mai des și e mai lăudat, cu atît USL va avea mai mult de cîștigat. Eu le spun că lucrurile stau tocmai invers și le-am explicat, în rîndurile de mai sus, de ce e așa. Cu cît va trece mai mult timp, cu atît USL va scădea în sondaje. În acest moment, Ponta e cea mai puternică armă mediatică a lui Băsescu.

Nici Antonescu nu e departe. Dacă mai aveți răbdare, căutați poze cu chipul și cu mîinile lui Antonescu și veți constata că e mult mai aproape de Ponta decît de Băsescu și de ceilalți lideri puternici. În schimb, Blaga, chiar cu fălcile care i-au adus porecla de buldog, stă bine atît la raportul neuro-/viscerocraniu cît și la raportul index/inelar, așa că readucerea lui în prim-plan a fost o mutare bună, cel puțin în privința percepției prin tv.

Nu îmi dau seama cum e construită opoziția, însă imaginea ei e construită foarte prost la tv. Singura explicație e aceea că profesioniștii imaginii sînt amatori. Le-o spune, indirect, și recentul sondaj IRES…

Pentru țările cu un IQ mediu mai scăzut (sub 90-95), singura soluție pentru a-și stopa prăbușirea ar fi să renunțe la votul universal și să treacă la un nou sistem politic, altul decît dictatura, care este o soluție cel puțin la fel de proastă pentru aceste țări.

Ideal ar fi, probabil că toată lumea e de acord cu asta, ca politicienii unei țări, atît cei de la vîrf cît și cei locali, să fie aleși dintre oamenii cei mai inteligenți și mai cu caracter. Sigur, niciun sistem nu va putea găsi exact acești oameni, abateri de la ideal ar exista în orice variantă. Dar cel mai bun sistem este cel în care erorile vor fi cele mai mici.

Pentru a înțelege cum funcționează sistemul democrației bazate pe votul universal, voi lua drept exemplu chiar România, țară creditată de Lynn cu un IQ de 94 și de Rindermann cu un IQ de 90, în cele două mari studii ale ultimului deceniu privind distribuția IQ-ului în lume.

Mai întîi, reamintesc că un IQ de 90 este nivelul de inteligență atins de un britanic la vîrsta de 14 ani. Într-o țară cu un IQ mediu de 90, votul universal ar fi echivalentul unui vot din Marea Britanie la care ar participa numai copiii de 14 ani. Să zicem însă că această apreciere nu ar corespunde realității, pentru că nu ia în considerare experiența de viață și cunoștințele ce pot fi acumulate în timp, chiar și cu un IQ mai redus. Reamintesc însă că în România 53% dintre elevi sînt analfabeți funcționali, adică nu pot înțelege un text simplu; doar 52% din populație știe că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui; 60% din populație crede în deochi. Dar 70% dintre români sînt convinși că sînt mai inteligenți decît majoritatea europenilor, deși măsurătorile IQ-ului ne situează fie printre ultimii, fie chiar ultimii. Cu asemenea date, e clar că rezultatele votului universal nu pot fi prea mult diferite de cele ale unei loterii: oameni inteligenți și cu caracter mai apar doar din hazard în clasa politică.

Calitatea acestui vot universal se regasește în calitatea vieții politice, una lipsită de orice logică și coerență. Ideologiile nu contează deloc: mai mereu la putere se află cîte o alianță formată din partide de dreapta și de stînga, iar în opoziție tot astfel de alianțe contra firii funcționează; un om politic sau chiar o grupare dintr-un partid migrează frecvent într-un alt partid cu doctrină complet opusă și s-a întîmplat chiar ca un partid întreg să-și renege doctrina peste noapte și să se afilieze altei internaționale.

Consecințele acestui haos din elita politică sînt vizibile în toate planurile vieții, România aflîndu-se la toate capitolele pe unul dintre ultimele locuri din Europa și la mare distanță de țările cu IQ-ul în jur de 100. Pe unul dintre primele locuri se află doar în clasamentul corupției, fenomen generat și difuzat de clasa politică în toate zonele și în toate straturile societății.  Cea mai mare parte a energiilor românilor nu sînt consumate pentru a genera plusvaloare, ci pentru a se fura unul pe altul, cel mai adesea prin intermediul statului. De altfel, 78% dintre români sînt convinși că cei mai mulți dintre ei încearcă să profite de pe urma celorlalți. Dar românii sînt foarte toleranți la lipsa de caracter, consideră asta o stare normală, așa că nu-și sancționează nicicum politicienii.

De altfel, statistic, caracterul este proporțional cu IQ-ul, așa cum am arătat deja. Asta explică și caracterul elitei inteligenței românilor, dacă vedem că Rindermann găsește că primii 5% dintre români au un IQ mediu care nu-l depășește pe al primilor 50% de coreeni sau finlandezi, de exemplu.

Cu elitele de fapt corupte și incompetente, cu elitele de drept neexcelînd în inteligență sau caracter și cu o populație cu un IQ ce nu depășește IQ-ul mediu al lumii și avînd un caracter proporțional, România nu are cum să reușească să iasă din condiția sa actuală prin democrația bazată pe votul universal. Iar speranța într-o dictatură luminată e o utopie și mai mare, dictatura nu ar putea genera o clasă politică de altă factură decît cea actuală.

România, ca și alte țări din aceeași plajă de IQ, are o singură soluție pentru a-și depăși condiția. Trebuie să renunțe la democrația bazată pe votul universal și să treacă la un alt sistem de a-și alege politicienii. Cel mai bun sistem de a-i alege pe cei mai inteligenți este cel bazat pe măsurarea IQ-ului. Dacă parlamentari, primari, consilieri locali etc ar fi aleși candidații cu cel mai mare IQ, în mod sigur am avea o clasă politică mai inteligentă și cu mai mult caracter. Ar fi o clasă politică mult mai performantă decît cea actuală și decît orice clasă politică rezultată din democrația tradițională, bazată pe votul universal.

Chiar și pentru țările cu cel mai mare IQ din lume, această soluție ar fi una mai bună decît cea de acum, dar aceste țări încă nu sînt presate de împrejurări să o adopte.

Soluția pare o noutate, dar nu e decît o revenire la ceva străvechi. Micile comunități umane din trecut erau conduse de bărbații cei mai inteligenți și cu cel mai mult caracter. Acolo însă toți se cunoșteau unii pe alții și se puteau evalua și alege în cunoștință de cauză, ceea ce nu se mai întîmplă în sistemele democratice moderne, unde jocul electoral e unul al imaginilor care nu se suprapun decît în mică măsură cu realitatea, putînd astfel să înșele și perspicacitatea celor mai inteligenți dintre alegători. Din fericire, astăzi testele IQ pot înlocui cunoașterea directă, nemijlocită, în evaluarea inteligenței. Și, tot din fericire, caracterul e corelat direct cu inteligența, atunci cînd e vorba de mulți subiecți.

Țările care nu vor înțelege și nu vor accepta aceste lucruri vor avea dificultăți mari. Iar cele care ar trebui să ajute popoarele să înțeleagă și să accepte sînt elitele intelectuale și, din rîndul acestora, mai ales intelectualii publici.

Sînt deja clasice studiile lui Satoshi Kanazawa, care demonstrează că oamenii mai frumoși sînt și mai inteligenți. Chiar dacă legătura dintre cele două calități nu e valabilă în absolut toate cazurile, ea e adevărată statistic. Pe ecranele televiziunilor noastre apar suficient de mulți oameni, așa încît am putea estima cantitatea de inteligență care ni se oferă, în funcție de cîtă frumusețe ni se oferă.

Ar fi interesant un sondaj pe tema asta, îi bănuiesc rezultatele, dar în lipsa lui nu pot decît să-mi expun aici niște impresii personale.

În primul rînd, îmi sare în ochi faptul că, de obicei, oamenilor mai frumoși li se rezervă roluri de decor, ei citesc din prompter sau fac figurație ca moderatori deloc incomozi pentru invitați. Iar, atunci cînd sînt invitați oameni mai frumoși, aceasta se întîmplă cel mai adesea la televiziunile de divertisment. Studiile lui Kanazawa arată că pînă și copiii îi indică drept mai inteligenți pe oamenii care sînt mai frumoși, așa că televiziunile folosesc frumusețea și pentru a induce ideea că ar folosi inteligența.

Dar rolurile de formatori de opinie (adică politicieni, analiști și moderatori tendențioși-agresivi) sînt rezervate, în marea majoritate a cazurilor, unor oameni mai puțin frumoși și, în consecință, mai puțin inteligenți. Ar putea fi o explicație a faptului pentru care formatorii de opinie au o influență atît de mică asupra telespectatorilor. Subliniez încă o dată: sînt impresiile mele.

În afara stabilirii corelației dintre frumusețe și inteligență, există și studii care stabilesc o legătură statistică directă între inteligență și sănătate sau longevitate. Iar eu cred că există o corelație statistică și între inteligență și caracter.

Explicația mea pentru toate aceste corelații este aceea că omul paleolitic nordic, Cro-Magnon, avea un “buchet” de calități, la care a ajuns în urma unei extraordinare presiuni de selecție exercitate în timpul ultimei glaciațiuni. Cel puțin de la sfîrșitul epocii glaciare și de la intrarea în neolitic, scăderea presiunii de selecție a dus la o degradare genetică a tuturor acestor calități. Dar degenerarea nu a avut loc uniform, ci a avut diferite grade, în funcție de istoria fiecărei populații și de istoriile individuale. Iar, în urma acestei degradări genetice inegale, încă se mai păstrează și azi niște corelații statistice între vechile calități ale omului: inteligență, caracter, sănătate, frumusețe.

Și în cazul omului paleolitic a funcționat acest tip de conducere, pe care eu o numesc dreaptă biologică (și care nu are nicio legătură cu rasismele). Omul care conducea o ceată sau un trib era cel mai inteligent și cu cel mai mult caracter dintre toți. Cel puțin din neolitic încoace, din cauze pe care le-am explicat în alte texte, există o deplasare tot mai mare a puterii către stînga biologică, adică grupurile umane au lăsat tot mai multă putere unora care nu sînt nici printre cei mai inteligenți și nici printre cei cu cel mai mult caracter dintre semenii lor.

Cei de la putere au ajuns să nu mai fie suficient de inteligenți încît măcar să-și dea seama de importanța inteligenței pentru viața oamenilor. Ei nu mai realizează nici măcar faptul că toată bunăstarea existentă azi a fost creată prin progresul tehnologic realizat de niște oameni foarte inteligenți. Ei nu își dau seama că nevoile tot mai mari ale unei populații mereu mai numeroase, mai aglomerate, tot mai îmbătrînite, cu o sănătate și cu o inteligență tot mai precare și dispunînd de resurse naturale mereu mai limitate nu pot fi satisfăcute decît printr-un progres tehnologic major și susținut. Toate crizele din istorie au fost depășite numai prin progres tehnologic. Toate populațiile care au avut cîștig de cauză în istorie sînt acelea care au inovat și care s-au sprijinit pe tehnologii noi.

Pentru depășirea crizei actuale e nevoie tot de un salt tehnologic major. Dar pentru a realiza acest salt e nevoie, mai întîi, de un progres în tehnologia socială, e nevoie de depășirea democrației prin vot direct și universal, care nu mai poate produce o clasă politică suficient de inteligentă nicăieri în lume. E nevoie de introducerea unui test obiectiv în alegerea tuturor membrilor clasei politice, e nevoie de politicieni alesi prin teste de IQ. E nevoie de o revoluție IQ. Pentru că actuala criză e o criză a inteligenței.

În teorie, atît dreapta cît și stînga politică susțin existența unei piramide sociale în care ierarhia să respecte valoarea și meritele indivizilor, adică să respecte o ordine naturală. În teorie, singura deosebire este că stînga politică vrea ca distanța între baza și vîrful piramidei să fie mai mică, în timp ce dreapta o dorește mai mare. Deci, în teorie, dreapta și stînga politică se declară adepte ale dreptei biologice.

În practică, atît stînga cît dreapta politică nu mai reușesc decît în foarte puține locuri din lume să mențină o piramidă socială apropiată de ordinea naturală, aceea bazată pe valoare și pe merit. În cele mai multe locuri din lume, la putere e stînga biologică, indiferent dacă regimurile politice se declară de stînga sau de dreapta.

Comunismul și-a dat duhul, eșuînd lamentabil pretutindeni. Democrația capitalistă e, probabil, în cea mai adîncă dintre crizele în care a intrat vreodată. Faptul că un hibrid comunisto-capitalist, cum e China, se arată drept țara cea mai aptă pentru a-și continua dezvoltarea, ar trebui să-i facă pe mulți să se îndoiască de faptul că democrația clasică ar fi suficientă sau măcar necesară pentru a asigura bunăstarea. Ca și alte regimuri, democrația e bună doar dacă reușește să asigure un progres tehnologic major. Azi ea nu mai reușește acest lucru.

Se vîntură prin fața opiniei publice din Europa tot felul de soluții economice pentru ieșirea din criză, cele mai multe declarate de dreapta. Niciuna dintre aceste soluții nu vizează însă o încercare de accelera progresul tehnologic, singurul care ar putea scoate Europa din criză. Sînt soluții demagogice, pentru că sînt ale dreptei demagogice. Măsurile economice nu pot fi niciodată soluții pentru bunăstare.

Soluțiile reale aparțin dreptei biologice, o dreaptă care ar avea ca prim obiectiv refacerea ierahiei naturale. O astfel de dreaptă biologică, în momentul în care ar avea o putere reală, ar investi în singurul lucru care poate salva lumea, aducîndu-i bunăstare: inteligența creatoare de progres tehnologic.

În fond, alegerile bazate pe votul universal se bazează, teoretic, pe ideea că îi aduc la putere pe oamenii cei mai inteligenți și cu cel mai mult caracter. S-a văzut că nu se întîmplă așa și că starea de fapt se îndepărtează tot mai mult de ideal. Testele de IQ ar alege mult mai bine decît o fac cetățenii. Mai ales că, după cum am arătat în alte texte, IQ-ul e corelat statistic cu caracterul.

Cine se opune să fim conduși de cei mai buni dintre noi?

Pentru a putea supraviețui, adică pentru a-și putea menține nivelul scăzut de entropie, orice vietate trebuie să fie în stare să genereze în mediu o dezordine foarte mare. De exemplu, un lup trebuie să mănînce, în medie, aproape 2 kg de carne de cerb pe zi. Carnea cerbului, care are un grad de entropie similar celei a cărnii lupului, e transformată de metabolismul lupului în apă, dioxid de carbon și dejecții, produse cu o entropie mult mai mare decît carnea vie. Asta înseamnă că, pentru a se menține în viață, un lup trebuie să producă în mediu, în fiecare lună, o dezordine cel puțin egală cu ordinea din propriul său organism. Ca să trăiască 10 ani, un lup trebuie să producă în natură o dezordine de peste 100 de ori mai mare decît propria sa ordine. Iar cerbii mîncați de lup de-a lungul vieții sale își menținuseră ordinea internă mîncînd fiecare zilnic cîte 4 kg de iarbă, căreia îi sporiseră entropia, transformînd-o în apă, dioxid de cabon și dejecții. Iar iarba cu care se hrăniseră cerbii își menținuse ordinea prin creșterea entropiei razelor solare, în procesul fotosintezei.

Toate cele de mai sus sînt valabile și pentru om, numai că progresele tehnologice realizate de-a lungul istoriei au crescut cu multe ordine de mărime dezordinea creată de acesta. Tocmai creșterea capacității de a produce dezordinea în natură i-a permis omului să se răspîndească, să se înmulțească, să aibă o mai bună sănătate și un mai mare confort, să-și prelungească viața și să creeze ceea ce numim civilizație.

Stăpînirea focului i-a permis omului să creeze o mai mare dezordine exterioară prin arderea lemnului, altfel inutilizabil în arderile metabolice, căci e necomestibil. Perfecționarea armelor din paleolitic (sulița, arcul cu săgeți, harponul) au permis crearea unei mai mari dezordini în mediu prin creșterea randamentului vînătoarei. Agricultura neolitică a permis obținerea de hrană mai multă de pe aceeași suprafață de pămînt, folosind creșterea entropiei razelor solare. Folosirea roții și folosirea calului ca mijloc de transport au însemnat, în primul rînd, posibilitatea unor populații de a domina alte populații prin război, adică de a-și menține sau crește propria ordine pe seama creșterii dezordinii altora. Folosirea metalelor în locul pietrei a însemnat creșterea eficienței uneltelor și armelor, cu care omul a putut crește și mai mult dezordinea în natură și în rîndul populațiilor învinse în război.

Iar cel mai spectaculos progres tehnologic l-a constituit revoluția industrială, care are ca esență obținerea de energie prin arderea cărbunelui și a hidrocarburilor din petrol, adică transformarea unor produse cu un înalt grad de ordine în molecule simple, cu un grad mic de ordine. Pe seama creșterii dezordinii din hidrocarburi se sprijină, direct sau indirect, tot ceea ce vedem acum în jurul nostru. Recent, unele populații au căpătat și controlul asupra sporirii dezordinii din natură prin fisiunea nucleară.

De altfel, astăzi forța unei populații (țară sau alianță de țări) este reflectată de capacitatea ei de a arde hidrocarburi și de a dezintegra nuclee grele. În esență, este vorba de puterea de a genera dezordine în natură. O a doua forță, cea militară, reflectă capacitatea de a genera dezordine în alte populații și este corelată, în primul rînd, cu capacitatea de a produce explozii nucleare, adică, în ultimă instanță tot cu generarea unei mari dezordini în mediu.

Din această perspectivă, o criză economică înseamnă că o populație nu mai e în stare să producă suficientă dezordine în mediu cîtă să-i asigure menținerea ordinii de pînă în prezent. Ieșirea din criză, adică menținerea în continuare a propriei ordini, se poate face doar în două moduri: fie printr-un progres tehnologic spectaculos, care să-i mărească simțitor capacitatea de a produce dezordine în natură; fie printr-un război, în urma căruia să provoace mari dezordini în alte populații. Dacă nu reușește să-și mențină ordinea prin niciunul dintre cele două moduri, o populație va suferi obligatoriu o creștere a dezordinii interioare, adică va trăi mai prost.

Într-o situație de criză, pentru o țară relativ slabă, așa cum e România, importantă e intrarea într-o alianță care să-i asigure o pierdere minimă a ordinii actuale. Aparent, strîngerea legăturilor cu Europa Unită pune la adăpost România, fiind cea mai bună alegere. În realitate, cred că alegerea axei Londra-Washington ar fi fost cea corectă.

Dacă ieșirea din criză se va face printr-un progres tehnologic major, atunci cred că acesta are șanse mai mari să se producă în SUA decît în Europa. Tot SUA sînt cele care au acum o vocație de lider mondial, capabil încă de expansiune, una în care România ar juca rolurile de aliat și de cap de pod pentru americani. Americanii n-ar încerca să-și mențină actuala ordine pe seama provocării unei dezordini la noi, ci ar încerca să provoace dezordini mult mai ample, din care România și-ar putea trage seva menținerii propriei ordini. De altfel SUA reprezintă o mare putere economică (are un PIB cît întreaga UE, fără Marea Britanie) și o extraordinară putere militară, inclusiv nucleară.

În schimb, pivotul UE, Germania, e o țară cu forță economică, dar dezarmată militar, mai ales nuclear. Și care a anunțat că intenționează să renunțe și la puterea centralelor nucleare. Iar întreaga UE e slabă militar, comparativ cu SUA. Și nici economic nu are vocație de lider mondial și de expansiune. În plus, nu are coeziunea și coerența pe care o au SUA. Așa că, în ciuda eventualelor bune intenții, UE nu-și va putea menține ordinea actuală pe seama generării unei mari dezordini în afara ei sau în natură, ci în final se va ajunge ca țările mai puternice din UE să-și mențină ordinea pe seama sporirii dezordinii din țările mai slabe, așa cum e România.

Probabil că România va mai cunoște vremuri bune abia atunci cînd, undeva în lume, va apărea un progres tehnologic major și acest progres se va extinde și în România. Pînă atunci, probabil că o vom duce tot mai rău.

Iar criza, în ansamblul ei, nu se datorează politicilor unor bănci, ci neglijării cercetării, alocării unor bugete prea mici singurei activități care a dus, în toată istoria, la creșterea ordinii în sfera umană. Pe termen lung, cea mai eficientă investiție e aceea în IQ-ul la vîrf. Și tocmai investiția asta nu a fost făcută…

Sper să mă fi înșelat eu pe undeva…

Text apărut pe blogul Constantin Creţan.