Mi se pare îngrozitor că Ministerul Culturii a transformat-o într-un simbol al societății consumeriste pe te miri ce. În condițiile în care proiectul a costat în total 125 de milioane de euro, chiar era nevoie ca pentru alți 300.000 de amărâți de euro (plătiți în tablete și plasme) să fie cocoțată o ditamai reclamă hidoasă cu Samsung pe clădire?

Păi nu trebuie să arate cultura că există valori superioare celor pecuniare și că există lucruri care nu pot fi cumpărate?

O altă aberație a fost sfințirea Bibliotecii Naționale de către Patriarhul Daniel. Îl știți: ăla albu de se mișcă-n E, care a decretat că lumânările din comerț ard cu flăcările Iadului.

Dacă nu vă dați seama care e problema, vă spun eu: o bibliotecă trebuie să fie un spațiu al rațiunii, al dezvoltării, nu unul anacronic, reacționar. Așa că odăjdiile și aghiazma n-au niciun drept să-și bage coada printre rafturi.

În loc de încheiere, voi povesti o scurtă scenă văzută la TV: O reporteriță roagă o fătucă ce a stat la coadă pentru permis să-și dea cu părerea despre proaspăt inaugurata instituție. Răspunsul frust a coborât parcă dintr-un SMS: “E OK”.

Poate că reclama Samsung merită totuși să troneze deasupra Bibliotecii Naționale.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Așa că îmi voi permite să-i completez eu declarația: Colaborarea dintre PDL și PNȚCD este o asociere a unui burghez eficient, veros și venal cu o aristocrată săracă, pregătită să se lase pângărită pentru o mână de mărunțiș. Desigur, și comparația mea e inexactă, pentru că nu accentuează suficient influența malefică a PDL-ului și nu atacă suficient de mult veleitățile de puritate ale PNȚCD-ului, însă e ceva mai bună decât cea a lui Ștefănescu.

Sunt convins că mulți n-au auzit de Alex Ștefănescu până astăzi, așa că n-au de unde să știe că este omul care a reușit în trecut să-l învingă pe Gigi Becali într-o dispută nu prin intensitate mugetelor, ci prin forța argumentelor. Filmulețul poate fi urmărit la sfârşitul articolului și vă asigur că merită să faceți asta.

N-o să vorbesc prea mult despre redactorul-șef al revistei “România literară” și nici n-am să comentez cariera sa politică. Vreau să subliniez doar că este un autor talentat, cu o scriitură savuroasă. Adunate la un loc, cărțile pe care le-a citit cântăresc cu siguranță mai mult decât toate camioanele încărcate cu săpun pe care Gigi Becali le-a adus în România după Revoluție.

Între cei doi e o diferență ca de la cer la pământ, însă în ochii PDL-ului au aceeași valoare: niscaiva voturi în plus, de care are nevoie cu disperare. Elena Udrea a negociat și cu Gigi Becali (colaborarea PDL-PNG pentru București s-a rupt însă la scurt timp de la formare), și cu Alex Ștefănescu. Alianțele pe care le face PDL-ul nu țin cont de niciun criteriu și sunt motivate exclusiv de frica de eșecurile colosale pe care nu mai are cum să le evite.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Are ecran Retina Display, procesor și cameră mai bune și antenă 4G LTE, așa cum au sugerat unele zvonuri.

Din fericire, alte două zvonuri nu s-au adeverit. În primul rând, e vorba de ecranul capabil să creeze iluzii tactile, care ar fi reprezentat pentru atingeri echivalentul 3D-ului pentru văz: un beneficiu kitchos, de neam prost.

În al doilea rând, e vorba de secretara virtuală Siri, care nu va fi disponibilă pe noul iPad. Probabil că Apple și-a dat seama că Siri ar fi oarecum inutilă pe iPad-uri (așa se explică și decizia companiei de a nu implementa aplicația pe iPad 2 atunci când a fost lansat iPhone-ul 4S).

N-o să intru mai mult în detaliile tehnice, ceea ce vreau să punctez este că toată nebunia creată în jurul noului iPad a fost inutilă și ridicolă, în condițiile în care Apple a adus niște îmbunătățiri mediocre. N-am niciun motiv întemeiat să-mi fac upgrade de la iPad-ul 2 pe care îl dețin.

De asemenea, cred că fanii Apple se comportă tot mai mult ca niște membri ai unui cult. Înghit fără să crâcnească tot ce li se bagă pe gât, astfel că Apple scapă basma curată atunci când vine cu îmbunătățiri departe de a fi revoluționare.

Dacă ar fi mai exigenți și mai înclinați să taxeze lansările dezamăgitoare ale Apple, compania americană s-ar strădui probabil mai mult să lanseze mereu produse și servicii cu adevărat inovatoare. Fanii Apple ar avea mai mult de câștigat dacă ar părăsi religia în care au intrat orbește de bună voie. Spiritul critic trebuie să redevină cool.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

ONU încearcă să preia controlul asupra internetului prin intermediul UIT, a scris în Wall Street Journal Robert M. McDowell, membru al Comisiei Federale de Comunicații din Statele Unite. Dacă ONU va reuși să pună mâna pe rețeaua globală virtuală, vom fi aruncați cu toții într-un univers orwellian al cenzurii și al ignoranței, avertizează McDowell: activitatea noastră virtuală va fi îndeaproape monitorizată, vom ajunge să plătim pentru accesarea siteurilor internaționale, iar internetul ar putea fi ciopârțit în mai multe rețele zonale, în condițiile în care unele țări se vor împotrivi UIT. Ați prins ideea: internetul nu trebuie controlat de o structură supranațională, pentru că internetul este un spațiu liber și trebuie să rămână așa.

Ce informații sunt lăsate deoparte

Ce nu spune McDowell este că în prezent internetul este controlat de Statele Unite, prin intermediul ICANN, o organizație privată non-profit aflată sub comanda guvernului SUA. ICANN gestionează la ora actual tot ce înseamnă nume de domenii de nivel superior (precum .com, .org și .net) și IP-uri, iar americanii nu vor să renunțe privilegiul ăsta.

ICANN deține controlul asupra serverelor rădăcină (root servers), care sunt esențiale în traducerea numelor de domenii în adresele IP.

Calculatoarele care alcătuiesc Internetul se găsesc unul pe altul prin intermediul unor numere, fiecare număr (numit adresă IP sau adresă Internet Protocol) aparținând unui anumit dispozitiv aflat în rețea. Întrucât pentru oameni este dificil să rețină liste lungi de numere, sistemul de nume de domenii (DNS) folosește litere în locul numerelor, creând o legătură între o anumită serie de litere și o anumită serie de numere. Spre exemplu, siteul ICANN este identificat de către rețeaua virtuală ca având adresa 199.7.83.42.

Cazul WikiLeaks

Cine controlează serverele rădăcină poate rupe foarte ușor legăturile dintre numele de domenii și adresele IP, făcând astfel multe site-uri inaccesibile. Desigur, persoanele care știu adresa IP a unui anumit site îl poate accesa în continuare, dar lucrurile devin complicate. Exact asta s-a întâmplat în decembrie 2010, la scurt timp după publicarea telegramelor WikiLeaks.

În urma presiunilor politice, Amazon a scos atunci site-ul WikiLeaks de pe serverele sale. WikiLeaks a apelat imediat la o firmă de hosting din Suedia, însă s-a confruntat cu o nouă lovitură: compania de management DNS EveryDNS.net (oarecum subordonată ICANN) a rupt legătura dintre numele site-ului, wikileaks.org și adresa IP a acestuia. În consecință, oricine a încercat să acceseze wikileaks.org a întâmpinat o eroare. Cu toate astea, IP-ul site-ului a fost promovat prin mijloace alternative de comunicare, precum Twitter, astfel că lumea a putut accesa în continuare site-ul, tastând în browser combinația de cifre 80.80.13.160.

Probabil că în perioada care urmează presa americană ne va băga pe gât articole în care ni se va spune cât de periculoasă este UIT pentru libertatea internetului. Eu zic să vă luați sarea la voi când stați în fața monitoarelor. Robert M. McDowell a uitat să menționeze în articol de ce e mai bine ca internetul să fie controlat de SUA decât de ONU (probabil argumentul excepționalismului american s-ar potrivi de minune aici), sper că alte articole o vor face.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

După ce a fost lansat modelul 4×4 Dacia Duster, în 2010, pe internet a circulat următoarea glumiță: “românii ar face orice ca să nu-și repare drumurile”. După tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în online-ul și offline-ul autohton legat de ACTA, inclusiv protestele anunțate pentru seara asta în toată țara, sunt înclinat să spun că românii ar face orice ca să nu se oprească din furat (pudibonzii 2.0 să citească “piratat”). Cu toate astea, n-am s-o fac.

Am luat apărarea fondului proiectelor americane de lege SOPA și PIPA înainte să înceapă toată nebunia cu ACTA, așa că este firesc să susțin ideea de bază din spatele Tratatului Comercial Anti-Contrafacere. Am preferat însă să se așeze lucrurile înainte să scriu despre acest tratat.

Se pare că a devenit cool să fii împotriva ACTA, cu toate că nu te pricepi la tehnologie și nu înțelegi mare lucru din tratatul ăsta. Îi crezi pe cuvânt pe cei care-ți spun că ACTA va instaura o epocă a cenzurii pe internet. O mare parte din vină în sensul ăsta o poartă clipurile de pe YouTube în care ACTA este criticată, precum cele semnate ANONYMOUS sau episodul special din RObotzi.

Să începem cu acesta din urmă. Urmăriți-l până la capăt, în cazul în care n-ați făcut-o deja:

Chiar la începutul clipului, ni se spune că “marile corporații nu își pot adapta afacerile internetului  și-atunci fac tot posibilul să-l controleze”. Ați observat, da? E de fapt vina marilor corporații că sunt furate. E ca și cum i-ai spune proprietarului unui depozit de cărămizi că e vina lui că a rămas fără marfă din cauză că o armată de 1.000 de hoți i-a călcat depozitul într-o noapte, iar cei doi paznici nu au făcut față. De ce să-l protejeze autoritățile statului de hoți? Să găsească o modalitate de a vinde cărămizi astfel încât să nu fie afectat de hoții care nu pățesc nimic dacă îl jefuiesc.

Trecem mai departe. Ni se spune în continuare că dacă ACTA va fi ratificat, “internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea pentru totdeauna”. Toată lumea a criticat formulările oarecum vagi ale ACTA (punctez aici că în toate tratatele internaționale formulările sunt nu foarte precise, pentru că ele trebuie să se aplice în cazul multor scenarii foarte diferite unele de altele), însă n-am auzit pe cineva să cârâie față de imprecizia acestei prevestiri digital-apocaliptice. Asta cu “internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea pentru totdeauna” e de o prostie crasă. Internetul așa cum îl știm astăzi va dispărea mâine, pentru că internetul e o chestie proteică, ce se schimbă de la o secundă la alta. Și e normal să fie așa.

Aberații prezentate drept certitudini

În continuare, cei din spatele serialului RObotzi ne mai spun că am putea face “5 ani de închisoare pentru un amărât de MP3″. Asta chiar nu înțeleg de unde au scos-o, că în ACTA n-am găsit urmă de așa ceva. Mi se pare că trebuie să ai o viziune hipertrofiat-distopică asupra viitorului ca să-ți imaginezi că statul român (sau oricare alt stat semnatar ACTA) va permite ca așa ceva să li se întâmple cetățenilor săi. Să fim serioși! La noi în țară scapi cu suspendare dacă îi spargi unuia urechea cu un pumn din fundul grădinii în văzul a mii de oameni.  ACTA este îndreptată împotriva pirateriei pe scară largă, nu a utilizatorilor care își dau unii altora câteva melodii pe lună.

Urmează apoi o demonstrație în toată regula de paranoia: Dacă te filmezi la o petrecere sau la un concert și pe fundal se aude o melodie cunoscută riști din nou să faci închisoare. Voi cita aici dintr-un articol foarte bun apărut pe playtech.ro și pe care vă recomand să-l citiți:

“Atâta vreme cât nu vă oprește nimeni să intrați cu camere video sau telefoane mobile la concerte, cum se întâmplă de exemplu în unele instituții publice, nu există nici o lege care să te împiedice să distribui acel material. Cât despre petrecere, nu poate dovedi nimeni că asculți un mp3 și este înregistrat în fundal pe timpul filmării clipului. Până la urmă, există sute de mii de posturi de radio online de unde îți poți face rost de muzica necesară. Nu vei fi vizat tu, consumatorul de rând, ci aceia care fac bani din această piraterie la nivel înalt.”

Lista de scenarii speculative bazate pe interpretări trase de păr ale conținutului ACTA poate continua: laptopurile și telefoanele îți vor fi controlate la graniță și la aeroporturi (da sigur, o să ne cheme să ne facem check-in-ul cu 48 de ore înainte), protestele antiguvernamentale vor fi înnăbușite pe internet (din nou, o interpretare paranoică, în condițiile în care eventualele video-uri cu manifestații de stradă vor reprezenta conținut original și nu vor încălca nicio lege de copyright), va dispărea Facebook-ul și Twitter-ul, dreptul la libera exprimare ne va fi îngrădit, etc. Ce mai, Apocalipsa 2.0 ne pândește de după colț!

Puteţi citi restul articolului pe cristianbandea.ro.

După ce Traian Băsescu a declarat în 2009 că țara noastră are nevoie de tinichigii și mecanici, Elena Băsescu a deplâns ieri în Parlamentul European că, vezi Doamne, tinerii de azi nu se mai înghesuie să devină instalatori, tâmplari și electricieni.

“Tinerii s-au îndreptat în număr mare către universități, ceea ce a dus la o inflație de diplome, mai ales în domenii ca Drept și Economie. Nu spun că este un lucru rău, dar uneori e nevoie de muncitori ca tâmplari, electricieni, instalatori și nu-i mai poți găsi astăzi în rândul populației tinere. Cred că această situație reprezintă un semnal de alarmă”, a spus EBA, ea însăși absolventă de Economie, în 2004 (perioadă în care ASE-ul și Dreptul erau în mare vogă).

Sunt de acord cu ea. Există o inflație de diplome în cele două domenii menționate. Non-beizadelele n-au norocul să se angajeze la Luxten pe 7.000 de lei pe lună (atât a câștigat EBA în 2008 – amintiți-vă, era o slujbă part-time, de 4 ore pe zi). Fraierii care se trezesc și ei să termine o facultate fără să aibă spatele asigurat nu își găsesc de lucru.

Sunt de acord și cu faptul că n-avem destui electricieni, instalatori și tâmplari tineri. Semnalul de alarmă este însă că jafurile politicienilor și combinațiile afaceriștilor descurcăreți au devalorizat total munca de tipul ăsta. De asta am spus la început că EBA ne vrea electricienii, instalatorii și tâmplarii Occidentului. Nimeni nu vrea să lucreze pe salariile de mizerie care se dau în țară.

Și n-a fost doar atât. EBA a vorbit și despre situația din agricultură:

“În urma cu 15 ani existau aproximativ 200 de licee agricole în România, iar astăzi nu mai sunt decât 22. Reducerea numărului lor are loc în condițiile în care în România 35% din populația activă lucrează în agricultură.”

N-am să vorbesc despre faptul că agricultura e la pământ în România nu din cauză că românii nu știu să-și cultive pământul, ci din cauză că profiturile obținute sunt prea mici față de efortul depus, ca urmare a unui sistem economico-social absurd. Vreau doar să subliniez că în țările civilizate dezbaterile actuale pe tema educației au în centru întrebări de genul “Ar trebui elevii de școală generală să învețe programare?”.

Viitorul este fără îndoială unul digital. Meseriile menționate mai sus se fură, nu e nevoie de liceu pentru ele. Când se va produce cu adevărat o criză pe piața muncii vor apărea și meseriașii. În opinia mea, problema e exact pe dos: avem un sistem educațional anacronic, care trebuie modernizat cât mai repede. Nu ne împiedică să țintim mai sus faptul că tinerii români nu sunt inteligenți, ci faptul că nu există un sistem de educație care să le pună în valoare calitățile.

În școala generală trebuie introduse cursuri de programare, de folosire a internetului, de design vectorial și de prelucrare foto digitală. Le vor stimula gândirea și interesul mai mult decât tot ce se învață acum. Trebuie pus un accent mai mare pe limba engleză.

În liceu, programarea trebuie să devină o materie cheie pentru profilul real. E mai logică și mai utilă decât toate tabelele cu derivate și integrale pe care nu le înțelege oricum niciun elev. În mod similar, liceele de arte plastice ar trebui să se concentreze foarte mult pe componenta digitală a pregătirii, de la Corel și Illustrator până la Photoshop și modelare 3D. Firește, liceele de limbi străine trebuie să pună un accent mai mare pe dialoguri, pe dezbateri, pe eseuri pe teme non-downloadabile.

Tot ce e inutil trebuie scos afară din programă. Știți voi: de la structura mucoasei din cavitatea nazală a amfibienilor la locurile în care s-au desfășurat luptele cu Tettus Iulianus în anul 88. Exemplele sunt reale și au fost alese la întâmplare din manualele din care am studiat eu. Mă îndoiesc că s-au schimbat foarte mult lucrurile de atunci.

În felul ăsta, pe lângă faptul că tinerii noștri vor avea un avantaj competitiv față de cei din alte state, vor putea să și câștige în studenție bani de buzunar ca freelanceri pe site-uri de specialitate cu proiecte internaționale. Intrați pe un site precum elance.com și veți vedea că în mediul virtual se găsește de muncă. În loc să se angajeze pe te miri ce la fast food-uri, vor putea crea site-uri, administra conturi de social media, scrie articole pentru diverse site-uri din afara, prelucra fotografii digitale în Photoshop, etc. Sună bine, nu? Dacă tot e să fim sclavi, măcar să fim sclavi cu oareșce calificare. Poate în timp vom reuși să ne recâștigăm libertatea.

Despre ce ar trebui să facă statul pentru a-i ajuta și a-i ţine în țară pe acești tineri rămâne să vorbim într-un alt articol.

Text apărut şi pe cristianbandea.ro.

Ce nu se știe e că fostul lider nord-coreean Kim Jong-il, la nașterea căruia a apărut pe cer o nouă stea și la moartea căruia au bocit jivinele pădurii, în frunte cu urșii (potrivit legendelor nord-coreene),  a fost la rândul său un vizionar. Cât timp a fost la putere, Kim Jong-il a obișnuit să aresteze și rudele delincvenților, considerând că ar exista o genă a infracționalității, care s-ar transmite pe parcursul a trei generații.

Evident, toți au considerat că e nebun, însă ieri a apărut în presa internațională confirmarea faptului că a avut oarecum dreptate. Cercetătorii americani au stabilit că potențialul infracțional al unei persoane este determinat parțial genetic. Nu e vorba de o singură genă, ci de câteva sute sau chiar mii care acționează în sensul ăsta.

Ce-i drept, ele măresc probabilitatea comiterii unor fapte penale cu numai aproximativ unu la sută, astfel că nord-coreeanul își păstrează statutul de dezaxat. Ca și Ceaușescu, de altfel.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Eu mă întreb: e oare o mândrie să fii militar?  Din perspectivă instituțională și geopolitică, posibil. Din perspectivă umană, existențială, am mari îndoieli.

Antrenaţi să ucidă

În primul rând, trebuie să privim problema dintr-un unghi pragmatic: ce i-a determinat pe militari să ajungă în armată?  Ca să vorbesc în cunoștință de cauză, o să mă refer la început la cadrele militare din generația mea (aici intră și Alexandru Gheorghe), fie că au ajuns în armată înainte sau după desființarea stagiului militar obligatoriu. Soldații și ofițerii pe care îi cunosc n-au intrat în armată pentru că ar fi fost stăpâniți de sentimente de abnegație și patriotism, ci pentru că au găsit aici un loc călduț, stabil și relativ bine plătit. Înclin să cred că situația e aceeași și în cazul militarilor pe care nu-i cunosc.

Dacă lărgim cadrul, fie că e vorba de militarii tineri sau cei bătrâni, armata înseamnă în esență știința uciderii cât mai eficiente a altor oameni. Profesorii se pregătesc pentru le oferi o educație altor ființe umane, medicii pentru a se îngriji de sănătatea lor, cercetătorii pentru a le oferi un trai mai bun, iar militarii pentru a le omorî. De unde să izvorască respectul?

Degringolada valorilor morale

Firește, generalizez, însă nu vi se pare ciudat că într-o societate tot mai sistematizată și cuantificabilă se pune din ce în ce mai puțin accent pe ierarhizarea valorilor morale? Și nu-mi vorbiți de războaiele duse în slujba binelui, pentru că n-am mai avut unul al nostru de peste 60 de ani. În schimb, luptăm cu americanii în conflicte care nu ne aparțin, în slujba unor scopuri imperialiste cu care n-ar trebui să ne identificăm. Tinerii noștri soldați nu se duc acolo ca să se lupte cu terorismul, ci ca să-și pună soldele la saltea și să-și ia o mașină sau să aibă de-un avans la locuință când se întorc acasă. Dacă se mai întorc acasă.

Și provoc pe oricine să-mi definească binele ăsta. Politicienii de pretutindeni implicați în relațiile internaționale au comportamentul și orizontul etic al unor interlopi: se luptă pentru teritorii, sunt duplicitari, recurg la intimidări josnice și abjecte. Cu diferența că, atunci când lucrurile devin cu adevărat urâte, ei stau frumos la adăpost și alți proști încasează gloanțele în locul lor. Politica internațională se bazează pe principii provinciale. Suntem toți locuitori ai Terrei, distribuția pe țări a fost aleatorie.

Popularizarea atrocităţilor

Așa este, sunt naiv. Și voi rămâne așa cât timp principalele mecanisme ale politicii globale vor fi interesele economice neîngrădite ale unor corporații (fie că e vorba de producători de armament sau de exploatatori de resurse naturale). Reprezentanții producătorilor de armament din SUA fac în permanență un lobby puternic pe lângă Departamentul Apărării, fiind interesate nu doar de găsirea unor teatre noi de luptă, ci și de popularizarea războaielor în rândul generațiilor tinere, de pe teritoriul Statelor Unite și aiurea.  De la celebrul “Top Gun” la “Pearl Harbor”, multe dintre filmele cu împușcături au fost rezultatul colaborărilor între producători de la Hollywood și oficiali ai armatei americane, aceștia din urmă urmârind glorificarea carierei militare. În mod similar, seria de jocuri video de tip first-person shooter “America’s Army” a fost lansată de armata americană în același scop: sporirea numărului de recrutări.

Având toate instrumentele astea de manipulare în minte, pot înțelege până la un punct de ce tinerii români care au crescut cu filme cu Rambo și legende despre Legiunea Străină ajung să se înroleze în armată. Nu-mi cereți însă să-i și respect. Nici pe ei, nici pe colegii lor mai în vârstă.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Eu n-am chef de scenarii de-astea de lumea a treia, însă văd că unii români, care s-au apucat să-l elogieze pe Alexandru Gheorghe pe Facebook, au. Îi este lăudat curajul, fără să se ţină seama că gestul său este unul absurd. Oricât ne-am dispreţui conducătorii, România este un stat de drept, iar preşedintele Traian Băsescu a fost ales în urma unor alegeri democratice.

Cadrele militare au voie să voteze, însă n-au dreptul să facă parte din partide sau să-şi exprime opţiunile politice în cadrul serviciului. Dacă vreun militar este străbătut de veleităţi de analist sau de lider politic, poate să-şi dea cu părerea în timpul liber sau îşi poate schimba cariera. Rolul unui militar, fie că este vorba de un căprar sau de locotenent, este să execute ordinele pe care le primeşte. N-are niciun drept să conteste autoritatea comandantului forţelor armate, alăturându-se manifestanţilor care cer demisia lui Traian Băsescu.

Nu-mi dau seama încă dacă Alexandru Gheorghe este pur şi simplu naiv sau dacă îşi urmăreşte abil anumite interese supra-cazone. Apariţia în studioul Antenei 3 lasă deschise ambele variante.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Create anul trecut, cele două proiecte de lege sunt îndreptate în principal împotriva site-urilor de torrente din afara Statelor Unite, precum faimosul The Pirate Bay. Le știți sigur: sunt tărâmurile alea magice unde poți să furi și să te simți cinstit în același timp. SOPA și PIPA au fost scrise prost, așa că au devenit simboluri ale eforturilor unei societăți opresive de a cuceri ultimul bastion al libertății: internetul.

Drumul spre Iad e pavat cu intenții bune

În consecință, mai multe site-uri (dintre care cele mai cunoscute au fost Wikipedia și Reddit) au protestat ieri față de ele, iar altele (Facebook, Google, Twitter, etc.) amenință că o vor face în viitor. Redactorii site-urilor de tehnologie și internauții și-au strigat și ei nemulțumirea, fiecare după puteri.

N-o să intru în detaliile foarte tehnice, netul e plin de ele. Important de știut este că cele două proiecte de lege oferă soluții vagi și absurde de combatere a pirateriei. Chiar dacă ar intra în vigoare, ar fi imposibil de transpus în practică. Un exemplu: fiecare site ar fi obligat să-și autocenzureze conținutul. Astfel, Facebook, Twitter și multe alte pagini web ar trebui să elimine toate postările care oferă indicații referitoare la modalități de accesare ale unor site-uri de torrente. Dacă nu fac asta, riscă să fie închise. Îndeplinirea acestei obligații ar prespune însă resurse colosale, așa că sunt convins că proasta redactare va face ca SOPA și PIPA să nu treacă de Congresul american.

Libertatea înțeleasă greșit

Există însă și un aspect pozivit legat de SOPA și PIPA. Cele două proiecte de lege au evidențiat modul greșit în care este înțeleasă libertatea în spațiul virtual. Au existat voci care au susținut că SOPA și PIPA încalcă Primul Amendament la Constituția Statelor Unite (dreptul la libera exprimare) și subminează schimbul liber de informații care stă la baza internetului.

Absurd! Dacă voi înțelegeți de ce drepturile de proprietate intelectuală ar trebuie abolite în mediul virtual, spuneți-mi și mie. E ridicol să invocăm principiul continuității și să susținem că internetul ar trebui să rămână un Vest Sălbatic al copyright-ului doar pentru că așa a fost la origini. Jurnalismul, industria muzicală și cea a filmului sunt câteva dintre domeniile care ar avea
de câștigat de pe urma abolirii pirateriei online.

Internetul, un spațiu amoral

Unul dintre motivele pentru care marile instituții de presă internațională o duc prost este furtul de articole (celălalt este prăbușirea pieței de publicitate – menționez aici că sunt de părere că jurnalismul ar trebui să fie condiționat de alte legi decât cele ale profitului, la fel ca SMURD-ul, dar despre asta o să scriu mai pe larg într-un articol viitor).

În ceea ce privește muzica și filmele, situația e la fel de bizară. Cunosc oameni care țin morțiș să-și ia bilet când merg doar o singură stație cu autobuzul (nu de frică, ci pentru că vor să fie cinstiți), dar n-au nicio problemă să-și umple hard-urile și telefoanele cu chestii ciordite de pe internet. Așa că haideți să gândim un pic: e cool să protestezi, dar e la fel de cool să aperi hoția? SOPA și PIPA trebuie rescrise și implementate într-un final. Spiritul lor e admirabil, litera lor șchioapătă. Libertatea de exprimare trebuie păstrată, însă pirateria trebuie să dispară.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Dacă vor într-adevăr lideri din afara sistemului, am şi eu o curiozitate: câţi dintre cei care au ieşit în Piaţa Universităţii îl vor vota la alegerile de anul acesta la Primăria Capitalei pe Nicuşor Dan (abil, onest, dar fără experienţă politică) în dauna unor nume grele precum Sorin Oprescu? Înclin să cred că nu foarte mulţi, din cauză că românii par să fie bântuiţi de invidie şi de puseuri de masochism atunci când îşi aleg liderii.

Dacă extindem discuţia la nivelul bucureştenilor care n-au ieşit încă în stradă, se naşte următoarea întrebare: sunt oare ei mulţumiţi de clasa politică actuală? Dacă n-ar fi, ar ieşi şi ei în stradă, nu?

Se pot invoca aici eforturile pe care autorităţile le-au făcut pentru a da de înţeles că vor exista repercursiuni pentru participanţii la proteste (au ameninţat cu amenzi, i-au filmat pe manifestanţi, etc.). Ca urmare, au ieşit în stradă doar o mână de bucureşteni din cauză că ceilalţi s-ar fi temut. Poate fi inclusă aici şi frica de pirotestatari, care par să se fi ghidat după deviza “noi lovim, nu gândim” (mi-ar plăcea să citesc un interviu cu proprietarul chioşcului de ziare care a ars, căruia protestele anti-sistem i-au făcut mai rău decât sistemul în sine).

Zilele viitoare reprezintă adevărata probă a dorinţei de schimbare a românilor. Acum, după ce s-a văzut că nu mai există motive de frică (Boc a autorizat protestele paşnice, iar huliganii au intrat înapoi în pământ), statul în casă devine echivalent cu sentimentul de mulţumire faţă de conducerea actuală. Vom vedea aşadar câţi români îşi doresc cu adevărat reformarea sistemului.

Şi încă ceva: tabloidizarea reprezintă un pericol mai mare pentru proteste decât huliganizarea sau confiscarea lor politică. Daniela Crudu a transmis ieri din Piaţa Universităţii pentru o emisiune mondenă, bagatelizând astfel manifestaţia şi transformând-o într-un fel de miting sindicalist la care se dansează “Pinguinul”. Cu toate că s-a prezentat acolo la spartul târgului, tot nu-mi explic de ce n-a beneficiat de acelaşi tratament “preferenţial” ca Irinel Columbeanu.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Exagerez, evident, dar trebuie să recunoaștem că mass-media au întors povestea cu șoarecele mort într-un semnal de alarmă legat de consumul de Coca Cola, Pepsi, Fanta, Sprite, Mountain Dew, etc. Dacă Mountain Dew poate dizolva un șoarece, gândiți-vă ce efect are asupra stomacurilor noastre, au spus unii.

Din fericire, dracul nu e chiar așa de negru. Într-adevăr, sucurile carbogazoase sunt substanțe acide (au un PH în jurul valorii de 3, în condițiile în care PH-ul neutru este 7), așa că sunt corozive. Însă stomacurile noastre sunt construite să reziste unei varietăți de substanțe digestive (bineînțeles, acide). Așa că dacă nu facem excese suntem în siguranță.

Sucul de portocale, la fel de “periculos”

De asemenea, trebuie știut că fresh-ul de portocale are o aciditate aproape la fel de mare ca cea a sucurilor carbogoazoase (un PH de 3,5 – 3,8). În aceste condiții, un șoarece s-ar dizolva aproape la fel de repede în suc natural de portocale ca în Mountain Dew. Nu cred că susține cineva că ar trebui să renunțăm la fresh-uri. Conțin vitamina C și nu cred că sunt ținta abuzurilor cuiva. Știu persoane care beau și câte patru litri de Coca Cola pe zi. Oameni care beau o atâta fresh n-am întâlnit.

Mai afectate de acidul citric prezent atât în Mountain Dew cât și în sucul de portocale sunt danturile oamenilor decât stomacurile lor. Situația nu este nici aici atât de îngrozitoare pe cât vor unii să o facă să pară. În cadrul unui experiment din 2004, mai mulți molari au fost ținuți în Mountain Dew timp de două săptămâni (o perioadă echivalentă cu 13 ani de consum regulat al băuturii). La sfârșitul perioadei, cercetătorii au constatat că smalțul dinților și-a pierdut 6% din volum.

În condițiile în care sucul de portocale are un PH apropiat de cel al Mountain Dew-ului, cele două băuturi sunt la fel ce corozive pentru dinți. Există însă trucuri pentru a diminua efectele negative: luați înghițituri mari când beți fresh sau folosiți un pai și clătiți-vă ulterior gura cu apă. Desigur, mi-e greu să-mi imaginez că cineva e dispus să ia astfel de măsuri profilactice.

Sucurile acidulate dau la oase

Adevărata problemă este în altă parte. Când consumăm sucuri carbogazoase, organismul nostru încearcă să compenseze această aciditate apelând la minerale precum magneziu, sodiu, potasiu și calciu. Dacă nu găsește aceste minerale în sânge, organismul le ia mai întâi din mușchi, și apoi, în ultimă instanță, din oase. Dacă abuzăm de sucuri acidulate vom epuiza repede mineralele astea și ne vom forța organismul să ne slăbească sistemul osos.  Aici e marele pericol legat de sucurile carbogazoase, dar asta nu înseamnă că nu putem bea din când în când o Coca Cola, un Pepsi și, de ce nu, un Mountain Dew.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Sentimentul acesta este generat de imaginea pe care o au nord-coreeni despre ei înşişi. Au fost făcuţi să creadă că sunt o rasă superioară, dar nu în sensul  de războnici de neînvins (ca japonezii între 1910 şi 1945), ci de creaturi pure şi virtuoase, care nu pot supravieţui în această lumea rea fără părintele lor spiritual. Teoria vulnerabilităţii rasei nord-coreene a fost prezentată de criticul literar B.R. Myers în cartea “The Cleanest Race: How North Koreans See Themselves and Why It Matters” (2010) şi explică perfect potopul de lacrimi care a cuprins ţara după moartea lui Kim Jong-il (în 1994, la moartea lui Kim Ir-sen, a fost la fel).

În ciuda operaţiilor estetice pe care şi le-a făcut pentru a semăna cu bunicul său (aşa umblă vorba), Kim Jong-un probabil că nu este încă privit drept un lider autentic. În consecinţă, nord-coreenii simt că se află pe calea pierzaniei, acum că n-are cine să-i mai apere de străinii cei răi (şi inferiori din punct de vedere moral).

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

E irelevant dacă le-a primit sau au fost cumpărate. Maşinile astea care emană un lux ostentativ sunt incompatibile cu valorile creştinismului, la fel ca odăjdiile brodate cu fire de aur. Aşa că stau şi mă întreb: Cum e posibil să fii prefericit şi totuşi să nu te simţi bine în pielea ta? Să te refugiezi în pielea tapiţeriilor unor maşini de lux, pentru a-ţi ostoi vanitatea şi atracţia pentru deşertăciuni frumos poleite, incompatibile cu ipostaza de patriarh? Ce fel de exemplu dai tu, ca lider spiritual ce te pretinzi a fi?

Ne-am obişnuit să facem mişto de personaje sinistre precum Gigi Becali, care cred că-şi pot achiziţiona un loc în Rai ctitorind biserici şi făcând donaţii unor mănăstiri, dar pierdem din vedere faptul că biserica este cea care a permis apariţia unor astfel de personaje, inculcându-le oamenilor ideea că bunăvoinţa lui Dumnezeu poate fi cumpărată. Preoţii se comportă ca nişte „peşti” care mediază între două lumi, cea divină şi cea terestră. Îl scot pe Dumnezeu la produs, profitând de naivitatea ignoranţilor.

Pomelnicele şi acatistele pe care preoţii şi călugării le citesc contra cost sunt forme atavice ale indulgenţelor din vremea Inchiziţiei (bileţele pe care catolicii din Evul Mediu le puteau cumpăra pentru a le fi iertate păcatele). Diferenţa este că în prezent actul de a mitui divinitatea este oarecum disimulat. Oare cum pot unii atât de naivi încât să creadă că privirea lui Dumnezeu poate fi fascinată de „ochiul dracului”?

O indulgenţă este şi Catedrala Mântuirii Neamului: o indulgenţă colectivă arhitecturală, care va costa aproximativ 400 de milioane de euro. Numele catedralei sugerează două lucruri, la fel de grave: că ridicarea ei ne-ar garanta cumva mântuirea la nivel de popor şi că fără ea am fi damnaţi. Aşa că am face bine să cotizăm, nu?

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Documentele Spyfiles (broşuri, prezentări PowerPoint, etc.) arată că există companii specializate în spionajul tehnologic ce îşi vând serviciile unor guverne. Serviciile de informaţii pot intercepta telefoane şi avea acces deplin la calculatoarele conectate la internet, fără ca utilizatorii să bănuiască nimic. Mai mult, întâmplător sau nu, cu o zi înainte de publicarea noilor dosare WikiLeaks, un programator din Statele Unite ale Americii a demonstrat că un software numit Carrier IQ, instalat pe ascuns în multe dintre telefoanele Blackberry şi cele bazate pe sistemul de operare Android (creat de compania Google), înregistrează toate acţiunile utilizatorilor şi le adună într-o imensă bază de date.

Vedem aşadar că tot ce facem este înregistrat: ce şi când vorbim, unde mergem, etc. Mai mult, divulgăm noi înşine date despre vieţile noastre, prin intermediul reţelelor de socializare: ce cărţi citim, ce muzică ascultăm, unde ieşim în oraş sau unde facem jogging în fiecare dimineaţă. La scară mică, la nivel de individ, informaţiile astea sunt lipsite de importanţă şi valoare. La scară largă, la nivel de populaţii, situaţia se schimbă radical, dar văd că Julian Assange nu a punctat asta.

Cercetătorul Albert-Laszlo Barabasi, specializat în teoria grafurilor şi în prezicerea sistemelor complexe, pe care revista “Popular Science” l-a denumit drept “omul care ar putea conduce lumea”, a realizat în 2006 un experiment foarte interesant. A analizat în primă fază datele legate de antenele pe care abonaţii unui operator de telefonie mobilă le foloseau atunci când dădeau telefoane, astfel că a putut stabili coordonatele lor geografice în momentul apelurilor. Ulterior, a “cartografiat” traseele a 50.000 de abonaţi şi, folosind teoria grafurilor, a reuşit să prezică poziţia geografică a fiecăruia dintre ei, în orice moment, pe o rază de 2,5 kilometri pătraţi şi cu o precizie de 93%.

În cadrul aceluiaşi proiect, cercetătorul a creat un algoritm de identificare a clienţilor în cazul cărora probabilitatea de a se muta la un alt operator telecom era foarte mare, bazându-se doar pe apelurile pe care aceştia le efectuau şi primeau şi pe modul în care îşi plăteau facturile. Albert-Laszlo Barabasi este convins că serviciile de informaţii folosesc teoriile sale pentru a ţine sub observaţie reţelele teroriste. Abilitatea de a identifica persoanele care se pregătesc să comită atentate sau să se revolte este evident extrem de valoroasă.

Barabasi nu se mulţumeşte însă cu prezicerea sistemelor complexe, ci vrea să le şi controleze. Aici intră în scenă puzderia de informaţii de mai sus, aparent banale la nivel de individ dar extreme de utile la nivelul unei societăţi întregi. Cu cât ai la dispoziţie mai multe date despre un sistem complex, cu atât mai uşor îţi este să-i prezici evoluţia şi chiar să-l controlezi.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Aşa cum mecanicii români se mândresc că repară cu liţe motoare străine pe care nu le înţeleg, patrioţii autohtoni virtuali s-au apucat să repare pe Google imaginea României. Şi eu vreau ca românii să aibă o imagine mai bună în lume, însă nu cred că dezideratul ăsta poate fi atins printr-un artificiu tehnic. Ar trebui să demonstrăm că suntem deştepţi, talentaţi şi harnici, nu doar să scriem asta pe Google şi pe bloguri. Degeaba păcălim motorul de căutare dacă nu ne schimbăm cu adevărat. Ce folos că scrii pe Google”românii sunt deştepţi” dacă următorul click pe care-l dai te poartă spre site-ul unui tabloid? Există pericolul ca heirupismul ăsta de sorginte patriotică să ducă la excese de tipul protocronismului. Suntem la un pas de a fi “cei mai deştepţi, cei mai talentaţi şi cei mai muncitori”.

În plus, nu înţeleg care este scopul campaniei, de ce am vrea să determinăm Google să ofere sugestii pozitive pentru căutarea “românii sunt”. Oare pentru a-i păcăli pe străini? Nu ne-a ajuns cât i-am înşelat, vrem s-o facem acum şi virtual? Sau poate campania ne ajută să ne păcălim pe noi înşine, să ascundem gunoiul sub preş. Eu sunt de părere opusă: românii vor deveni mai buni abia după ce vor învăţa să-şi accepte defectele.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Update – Iulian Enache mi-a luat-o înainte. Poate părea că m-am inspirat de la el, cu toate că n-am făcut-o.  Mai multe despre imitaţiile originale puteţi citi aici.

Chiar dacă nu mai era nevoie, Adrian Severin a demonstrat ieri, încă o dată, că este un inamic al bunului-simţ şi un vajnic apărător al penibilului. În cazul dumnealui, lucrurile sunt simple: legea este un paravan în care se ascund cei lipsiţi de morală. “Să spunem că sunt chiar condamnat, nu am dreptul la libera exprimare? În urmă cu 9 luni am fost acuzat şi până în prezent nu s-a prezentat nicio probă. Un acuzat de crimă în SUA a scris un eseu despre crimele sale, nimeni nu s-a scandalizat. Chiar dacă opinia mea nu vă place, trebuie să trăiţi cu ea. Nu puteţi să mă excludeţi decât fizic”, a declarat ieri, cu nonşalanţă, după conferinţa pe tema corupţiei pe care a susţinut-o la sediul din Bucureşti al Fundaţiei Europene Titulescu.

Inamicul bunului-simţ

În urma reportajului publicat în luna martie de ziarul “The Sunday Times”, în care s-a arătat că Adrian Severin ar fi promovat un amendament în Parlamentul European contra unei sume de bani, demisia sa a fost cerută atât de către liderul PSD, cât şi de preşedintele PE, Jerzy Buzek.

Severin a refuzat să facă asta, preferând să se retragă din grupul socialiştilor din PE şi să demisioneze din PSD. A susţinut că s-a încercat compromiterea lui şi a acuzat ziarul “The Sunday Times” de euroscepticism. Ceilalţi doi europarlamentari implicaţi în acelaşi scandal, slovenul Zoran Thaler şi austriacul Ernst Strasser, au avut bunul-simţ să demisioneze imediat, pentru ca scandalul să nu afecteze imaginea PE.

Adrian Severin a demonstrat în schimb că îi pasă mai mult de funcţia sa decât de instituţia în cadrul căreia o ocupă. S-a agăţat de scaunul său de europarlamentar cu riscul de a decredibiliza PE. S-a prefăcut că nu-nţelege că încăpăţânarea sa indecentă de a nu demisiona face Parlamentului European mai mult rău decât toate eventualele articole tendenţioase apărute în publicaţiile cu orientare eurosceptică. Cu toate astea, Severin nu poate fi catalogat drept un agent al euroscepticismului. E mult mai rău: un europrofitor.

Morala, pe plan secundar

Imediat după izbucnirea scandalului, în luna martie, Adrian Severin a organizat o conferinţă de presă în care a încercat să se apere, dar s-a făcut de fapt şi mai mult de râs. A susţinut atunci că nu este adevărat că firma creată de jurnaliştii britanici l-ar fi plătit cu 12.000 de euro pentru trei zile de muncă, în care s-ar fi ocupat de promovarea la comandă a unui amendament, ci că i s-a propus să facă parte din consiliul de experţi al respective firme. “Funcţia de consultant într-o companie privată nu este incompatibilă cu cea de europarlamentar şi este permisă de regulamentele PE”, s-a apărat politicianul. O fi fost legal (mulţumită speculării unor lacune legislative), dar în mod cert este imoral ca un europarlamentar să fie plătit în calitate de consultant al unei firme de lobby, care la rândul ei este plătită de unele companii interesate ca europarlamentarii să ia decizii în favoarea lor.

În cadrul aceleiaşi conferinţe din luna martie, Adrian Severin a spus că acceptat să colaboreze cu firma fictivă creată de jurnaliştii britanici pentru că părea una serioasă, chiar dacă fusese recent înfiinţată. De ce părea serioasă? Severin a oferit trei argumente. Primele două au fost naiv-caraghioase: firma avea un site de internet şi o secretară care răspundea tot timpul la telefon (probabil o angajată a unui call-center din India, plătită cu un dolar pe oră). Cel de-al treilea s-a bazat pe axioma dâmboviţeană a “banilor care cumpără orice şi spală orice obraz”: compania avea “mari posibilităţi de acţiune”.

A explicat în aceeaşi conferinţă de ce şi-ar fi dorit jurnaliştii britanici să-l compromită: este o persoană incomodă. Aici sunt de acord. Nu e comod să-l vezi la televizor sau să participi la conferinţele sale. Suspiciunea de corupţie care planează asupra sa (de care nu va scăpa niciodată) şi disperarea ruşinoasă cu care s-a agăţat de scaunul de parlamentar îţi creează o stare de disconfort. Individul e antipatic şi lipsit de credibilitate. Aştept cu nerăbare dispariţia sa din spaţiul public, atât cel european cât şi cel autohton.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

În condiţiile astea, presupunând că Reckitt Benckiser, deţinătorul brandului de preservative Durex, nu a făcut public un studiu bazat pe răspunsuri mincinoase (o companie serioasă nu şi-ar permite una ca asta, nu?), rămân două posibilităţi: fie bărbaţii români sunt nişte globetrotteri care tăvălesc toate femeile de alte naţionalitate care le ies în cale, mai ceva ca James Bond, fie cuvântul “partenere” menţionat în studiu semnifică altceva decât am crede la prima vedere: ori un epitet hipocoristic pentru partenerii de acelaşi sex, ori o dezmierdare pentru mioarele care pasc, naive şi lipsite de apărare, pe meleagurile noastre bucolice.

Aveţi voi alte idei care ar conferi plauzibilitate studiului?

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Titlul e o prostie, ştiu, dar la fel aţi fi spus şi dacă scriam că apa nu hidratează. Însă, surpriză, apa chiar nu hidratează, sau cel puţin aşa susţine Uniunea Europeană.

În urma unui studiu ştiinţific realizat pe parcursul a trei ani de zile, Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA) le-a interzis companiilor care îmbuteliază apă să scrie pe sticle că apa poate preveni hidratarea. Oficialii de la Bruxelles au încercat să o dreagă între timp, spunând că apa ajută la reglarea temperaturii corpului şi joacă un rol în funcţiile fizice şi psihice ale organismului, însă în continuare nu vor să admită că apa joacă un rol în hidratarea organismului.

Cercetătorii şi conţopiştii care generat situaţia asta absurdă mă fac să-mi amintesc de “învăţaţii” Academiei Lagado, care încearcă în “Călătoriile lui Gulliver” să extragă raze de soare din castraveţi sau să producă praf de puşcă din gheaţă, însă n-am să mă agăţ de asta. Ceea ce mi se pare cu adevărat bizar este că îmbuteliatorii de apă îşi doresc să scrie pe sticle că apa ajută la hidratatrea organismului. E ca şi cum brutarii ar începe peste noapte să se laude că pâinea ţine de foame, fabricanţii de ceasuri că produsele lor arată cât e ora şi companiile telecom că celularele îţi permit să dai telefoane.

Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc. Birocraţii au nevoie de confirmări ştiinţifice ale evidentului, iar companiile care vând apă încearcă să îi păcălească pe oameni că se vor usca pe picioare dacă nu le consumă produsele (te poţi hidrata şi cu alte fluide şi chiar cu alimente).

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, a preluat conceptul de reţea de socializare de la fraţii Winklevoss, colegi de-ai săi de la Harvard. L-a rafinat şi ni l-a oferit cadou, ca să le putem spune prietenilor că am alergat şi astăzi în parcul unde facem jogging de trei ani de zile sau că bebeluşii  noştri au colici. Fraţii Winklevoss l-au dat în judecată, însă s-a înţeles cu ei, pentru o sumă cu multe zerouri, iar acum este unul dintre cei mai respectaţi antreprenori online şi valorează peste 13 miliarde de dolari.

De la originalitatea imitaţiilor la imitaţiile originale

Sunt oare Jobs şi Zuckerberg mai puţin vrednici de admiraţia noastră pentru că nu au inventat, ci doar au îmbunătăţit? Răspunsul, răspicat, este “nu”. Perfecţionarea unei concept este la fel de importantă ca însuşi conceptul în formă frustă. Omenirea a trecut de la originalitatea apărută prin imitaţie, de la începuturile culturii, la imitaţiile originale din zilele noastre.

Născoceşte un lucru despre care crezi că este inovator şi o să ai aproape sigur surpriza că cineva ţi-a luat-o înainte. Într-o epocă suprasaturată cu informaţii, totul s-a creat şi s-a scris deja. Nu putem reinventa roata. Drept urmare, îmbunătăţirile sunt nu doar legitime, ci reprezintă singura cale prin care actele creative pot fi perpetuate. Nu poţi trece direct de la televizoarele cu lămpi la cele LED, printr-un mare salt. Este nevoie de paşi mici, intermediari.

În publicitate, situaţia e în mare măsură aceeaşi ca în tehnologie şi literatură, însă ne-am obişnuit să folosim un dublu standard. Împrumuturile şi îmbunătăţirile sunt permise la gadgeturi, însă nu şi la reclame. La fel, citarea postmodernă fără ghilimele şi reinterpretarea unor fragmente în diferite registre, fără precizarea sursei, sunt permise în literatură, dar condamnate în advertising. Argumentul pentru această duplicitate nu poate fi bazat pe (in)existenţa unui scop comercial, pentru că scriitorii încasează şi ei bani de pe urma cărţilor pe care le semnează.

Zoologia publicitară de succes: un fluture şi doi delfini

În luna septembrie, după ce s-a lansat spotul “Fluturele”, realizat pentru compania Cosmote, internauţii s-au repezit să acuze agenţia Papaya de plagiat. Reclama e o adaptare domoală a scurtmetrajului “What is That” (2007), realizat de grecul Constantin Pilavios. S-au domolit însă când au aflat că Pilavios a regizat şi reclama. Aşa cum era de aşteptat, a fost trecut însă cu vederea meritul agenţiei de a asocia într-un mod fericit o peliculă  cu un brand, de a stoarce din ea un mesaj comercial şi de a păstra relevanţa poveştii în condiţiile în care scurtmetrajul de peste patru minute a fost condensat într-un spot de un minut şi jumătate.

Unii au strigat imediat “hoţii” şi în cazul delfinilor maidanezi cu părinţi rechini din canalele Amsterdamului. Într-adevăr, e clar că publicitarii români s-au inspirat din clipul străin, însă rezultatul obţinut este mult mai bun. Dovadă şi numărul vizualizărilor: rechinii olandezi au strâns aproape 90.000 de vizualizări în peste un an de zile, delfinii maidanezi au făcut dublu în numai trei zile. Clipul românesc a devenit într-adevăr viral. Scenariul e mai inspirat, iar cei doi moldoveni sunt actori de Oscar în comparaţie cu indivizii din clipul cu rechinii devoratori de KFC. Îmi plac delfinii cu covrigi în coadă şi după ce am văzut de unde se trag.

Las-o, frate!

Într-un articol pe subiectul delfinilor maidanezi, Patrick Andre de Hillerin bagă în oala cu plagiate şi spotul “Laser, frate!”, votat de curând drept cea mai bună reclamă românească din ultimii zece ani. S-ar fi inspirat, cică, dintr-una pentru postul francez Canal +. Posibil, însă şi în acest caz a contant mai mult execuţia decât conceptul (UPDATE: În urma unei observaţii făcute de Cosmin într-un comentariu, am verificat anii în care au apărut cele două spoturi – cel românesc în 2004, iar cel francez doi ani mai târziu – acuzaţiile de plagiat devin în cazul ăsta absurde). Scenariul şi interpretarea de excepţie a lui Bogdan Naumovici sunt mai importante decât ideea cu „uită-te la filme, nu-i lăsa pe alţii să ţi le povestească”. În plus, Naumovici n-a avut nevoie de o reprezentare grafică a celor povestite ca să fie amuzant, iar povestea din spot a intrat aproape în întregime în folclorul urban.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.