“Ambasada României la Paris a reacţionat cu promptitudine, în spiritul non-discriminării şi respectării libertăţii de exprimare a presei, pentru corectarea acelor aspecte care nu corespund realităţii”. Cam asa a fost reactia Ministerului de Externe in déjà mult disputata (mai ales pe forumuri) chestiune a “salutului romanesc”. Ce s-a intamplat de fapt? Sa ne reamintim: Intr-un relativ recent show de televiziune transmis de postul francez France2 (“On n’est pas couche”) umoristul Jonatahan Lambert  a starnit hohotele de ras ale audientei: atat a celei din platou – platita atat pentru prezenta dar mai ales si pentru reactia “spontan” aranjata, evidenta celor care cunosc mecanica unui astfel de program de televiziune – dar si ale audientei “de acasa”, din fata ecranelor TV. Cum anume? Dupa cum scriu ziarele, cu o “privire umilă, cu palma întinsă şi cu tonul rugător”, facand un joc de cuvinte între “salutul roman” şi “salutul românesc” si  imitand cersetorii romi (sau nu) de nationalitate romana  care ii asalteaza pe trecatorii Parisului (si nu numai) cu “S’il vous plait, Messierurs, Mesdames”….

“O sa ne trezim cu Ambasada Romaniei pe cap” a fost replica moderatorului. Da, si asa s-a si intamplat. Ministerul de externe a dat fuga, ca in Caragiale, sa tipe ca ramane tara cu “onoarea nereperata”, ambasada României la Paris calificand în două scrisori (trimise preşedintelui France Télévisions şi directorului general de programe) comentariile lui Lambert drept “inacceptabile şi derivate din xenofobie şi rasism”. Diplomatia de la Bucuresti s-a grabit sa ceara Frantei ceva, taman cand Franta ne spune ca suntem cersetori: s-a grabit sa ceara scuze, dar si sa ceara “sancţionarea responsabililor şi informarea Ambasadei cu privire la măsurile adoptate pentru ca această situaţie să nu se mai repete”.

Si ca si Bula din poveste, a depus si “plângere” la “Mama lui Gigel” – Consiliul Naţional al Audiovizualului din Franţa. Replica oficiala a francezilor nu a venit. Cum nici mama lui Gigel nu i-a raspuns lui Bula. Replica francezilor nu a intarziat sa apara: “Când o să faceţi diferenţa dintre umor şi rasism?” este nota dominanta a forumurilor generate de invocata emisiune de televiziune. Dar este drept ca gluma a fost ofensatoare. Doar ca eu cred ca reactia oficiala romaneasca a fost total nepotrivita prin lipsa de eficienta. Mai corecta mi s-a parut reactia romanilor, fie traind in Franta fie acasa.

Hackerii romani au trecut la atac, invadand spatiile cibernetice cu mesaje de protest care sustin romanitatea. Forumurile zbarnaie de pareri liber-exprimate… Comentariile independente nu au intarziat sa apara. Iata un fragment dintr-un posibil exemplu: “spiritele respective n-au de ce sa se incinga. Tiganii care cersesc la Paris si romanii care dau diverse lovituri prin alte orase europene nu sint un produs al unei alte Romanii decit aia care i-a dat pe Brancusi, Coanda sau Grigorescu. Sint produsul aceleiasi Romanii, pe care am uitat s-o luam in calcul tocmai din cauza lui Brancusi, Coanda si Grigorescu. Din cauza citorva valori universale, am desconsiderat citeva milioane de nulitati. Ori o tara este, din pacate, tara unor milioane de oameni, nu a citorva sute.

Adica, mai pe scurt: nici Franta nu e Franta lui Lamartine, a lui Monet sau a lui Gustave Eiffel. E Franta problemelor de pe piata muncii, Franta grevelor sindicale repetate, Franta unei adunaturi de arabi si africani, Franta care in 20 de ani va avea o majoritate de culoare si o minoritate alba (…)” scrie site-ul “Satirikon”.

Cersetorii imitati de umoristul francez exista, sunt acolo, vii si nevatamati. Si sunt ai nostri, caci statul roman le-a dat actele de identitate (indiferent de rasa sau de etnie). Iar trecatorii sunt realmente agasati. Dar eu as fi vrut ca acelasi stat roman sa faca eforturi consistente in a reaminti atat respectivei televiziuni (si altor televiziuni) franceze, CNA-ului parizian, statului francez dar mai ales francezilor obisnuiti (fie ei blonzi, bronzati sau de-a dreptul tuciurii) ca multi alti romani au trecut prin Franta iar Franta i-a onorat, asemeni lumii intregi. As fi vrut sa vad ca Ministerul de Externe, in loc sa ceara “onoarea reperata”, sa impuna prin mesaje puternice in constiinta publica a Frantei o lista de personaje carora nici un umorist – oricat ar fi el de talentat – nu-si va permite vreodata sa le adreseze recent inventatul “salut romanesc”.  Am vazut reactia asta si pe forumuri si o sustin: “Mulţumim, Domnule Lambert! Ne-aţi amintit de salutul folosit de Eugene Ionesco, Constantin Brâncuşi, George Enesco, Emil Cioran, Henri Coanda…”, si sunt inca multi-multi altii.  Mi-as fi dorit sa vad cum ambasadorii (deci avocatii) Romaniei la Paris reamintesc Frantei ca unul dintre licentiatii Sorbonei este un mare istoric in viata, de a carui opera se bucura deopotriva Romania si Franta: maestrul Neagu Djuvara. Doar numele unor astfel de oameni reamintite cu voce puternica pot spala “rusinea” si nu plansetele lui Bula pe sub ferestrele  “mamei lui Gigel”. Si apoi, daca e de ras, sa radem. Pana la urma, si romanii pot spune bancuri cu francezi, la televiziune, in presa sau pe strada. Ca de exemplu asta, culeasa taman de pe forumurile cu reactiile la amintita emisiune:

“ – Cum se spune corect “Buna Ziua!” in franceza?

- Se spune “Salamalecum!”

Text publicat în revista Money Express.

Boc 2 e tot cu noi, pentru ei, nu pentru voi (joc de cuvinte importat din chiar campaniile electorale ale celor care continuă să ne dezamăgească). În răstimp, candidații la prezidențiale fac tot circul posibil pentru a atrage atenția maselor de alegători. Dar circul nu este de ajuns. Lipsește pâinea din „pachetul de măsuri“ menit să țină mulțimile sub control.

Metoda este milenară, provenind din Imperiul Roman: scriitorul Juvenal le reproșa contemporanilor săi că nu mai pretindeau de la conducătorii, de la împărații lor, decât să le astupe gurile și să le stingă foamea cu pâine și apoi să le distragă atenția de la lucrurile cu adevărat importante pentru societate prin organizarea de circenses („circul“ făcut de gladiatori în arenă). Cel care a înțeles pe deplin puterea de „marketing“ a instrumentului „pâine‑și‑circ“ a fost împăratul Nero. El a dus până la perfecțiune tehnica de abatere a atenției maselor de la problemele grave ale imperiului, inițiind, în capitala imperiului, Roma, construirea gigantului amfiteatru numit Colosseum.

Și România are, astăzi, Colosseum‑ul ei: Parlamentul. Circul face casă bună cu politi cienii momentului. Pâinea, însă, nu mai este de ajuns pentru toți. Pâinea nu mai vine de la nici un Cezar, din nici o tainiță imperială.

Pâinea e produsă de toți cei angajați în economie și este considerabil mai puțină față de volumul ­promisiunilor electorale strigate în luptele actualului Colosseum.

Și, în timp ce circul capătă amploare, cei care „bat moneda“ economiei românești constată neputincioși și îngrijorați că din cauza politicienilor ei nu prea mai pot să facă „pâine“. Oameni de afaceri, antreprenori sau general manageri, angajați sau liber‑profesioniști, toți cei ce activează încă în economia reală se uită cum se spulberă pe zi ce trece orice speranță de stabilitate politică. Și cum, în consecință, se spulberă și izul de predictibilitate a condițiilor în care ei sunt destinați să facă bani atât în interes privat, dar și – implicit – pentru vărsarea contribuțiilor firești către bugetul statului, prin achitarea taxelor și impozitelor.

Cifrele macroeconomice enunțate de oficiali nu mai conving. Nu au cum, din moment ce oamenii care le enunță nu mai sunt deloc convingători. Și atunci, oamenii din business încearcă să‑și configureze planurile de afaceri pe predicții și pe estimări emoționale, pe calcule care sunt consecința propriilor rezultate economice și care sunt rezultanta parcursului (declin sau creștere, după caz) afacerii în ultimele 12 luni.

I‑am întrebat la Money Channel la ce curs de schimb își desenează planul de afaceri pentru 2010, i‑am întrebat pe ce ritm de creștere economică mizează, i‑am chestionat cu privire la felul în care văd mersul afacerii proprii, câți oameni vor da afară sau – dimpotrivă – vor angaja în 2010 și mai ales la ce nivel de venituri vor fi plătiți angajații lor. Am văzut și rezultatele în cifre: un curs mediu de circa 4,47 lei pentru euro, o creștere economică zero (sau fluctuând ușor în jurul cotei neutre), o precauție cu privire la cifra de afaceri și a numărului de angajați (unde totuși expresia numerică indică o creștere optimistă de circa 5%).

Concluzia este că oamenii de afaceri (reunind aici întreaga clasă de business enunțată, reprezentată prin vocile a peste 400 de respondenți) au o viziune mai clară și mai coerentă decât a clasei politice, chiar dacă, asemenea politicienilor, sunt competitori unii cu alții, chiar dacă, asemenea politicienilor, au „cote de piață“ diferite și joacă pe piețe diferite. Dincolo de cifrele rezultate în urma acestui „vox pop“ amplu, am observat și altceva: realismul cu care oamenii de afaceri privesc situația economică. Dar mai ales pesimismul cu care privesc și primesc jocurile lumii politice. Sunt jocuri ieftine, dar, paradoxal, care costă extrem de mult societatea și economia românească. Cam 3,5 miliarde (după unii chiar 5 miliarde) de euro. Atât de scump.

Și mai scump, însă, este că politicienii refuză să facă din oamenii de afaceri niște jucători activi pe scena românească, apelând la aceștia doar în calitate de sponsori ai campaniilor electorale. Și mai scump este că tot circul se face nu pe banii politicienilor, ci pe banii întregii societăți. Îmi este vie în memorie o frază a președintelui Asociației Oamenilor de Afaceri din România, Florin Pogonaru, care se adresa audienței la ultima reuniune a Guvernului Privat: „Râdem de guvern, dar râdem pe banii noștri“!

Text publicat în revista Money Express

Unele sunt cauzate de scindarea permanentă operată la nivelul tuturor partidelor și formațiunilor politice. Altele sunt cauzate de amestecul din ce în ce mai fățiș al suveranului (în perioada monarhică) sau al șefului statului în problemele ministeriale.

Românii greșesc că‑și uită ușor istoria și nu trag învățăminte din ea. Stereotipul „istoria se repetă“ este acum mai viu și mai relevant ca oricând. „Vreau un guvern de concentrare, cu o conducere care să nu fie a unui șef de partid (…) Vreau ca ministerul să nu fie dat spre arendă unui șef de guvern; miniștrii care mă reprezintă pe mine eu să‑i numesc“.

Iată o frază despre care – verosimil – am putea crede că îi aparține președintelui Traian Băsescu. Dar nu este așa, deși, e drept, venea tot de la „Palat“. Fraza a fost rostită de regele Carol al II‑lea, în ajunul numirii guvernului Iorga‑Argetoianu. Carol voia să mânuiască partidele și să le demonstreze, în ultimă instanță, incapacitatea de a guverna țara. Instabilitatea guvernamentală și lipsa de coerență în politica economică a momentului se pot explica astfel mult mai bine. De fapt, toate crizele de guvern ale perioadei interbelice au fost abil gestionate de Carol al II‑lea și canalizate în direcția stabilită de el: aceea care avea să ducă la instaurarea regimului personal.

Tacticile și metodele utilizate se pot înscrie într‑un arsenal clasic de subminare a unui sistem. În funcție de poziția lor față de guvernare, față de măsurile impuse de el membrilor camarilei și, nu în ultimul rând, față de Elena Lupescu, Carol a „asmuțit“ presa fie asupra liberalilor, fie asupra țărăniștilor.

În funcție de poziția lor față de guvernare, față de măsurile generate de el, față de membrii „camarilei prezidențiale“ și, după cum s‑a văzut, față de o altă Elena, președintele Traian Băsescu „asmute“ azi presa fie asupra liberalilor, fie asupra pesediștilor. Carol a lăsat libere ziare care calomniau, caricaturizau, împroșcau. Sub mandatul lui Băsescu, ziarele sunt aparent libere, dar continuă să împroaște. Pe vremea lui Carol, „oamenii Măriei Sale“, infiltrați în diferitele guverne, au acționat potrivit dorinței regelui, provocând căderea cabinetelor indezirabile. Gândiți‑vă, cât de mult regăsim astăzi această practică?

Omul politic Ionel Brătianu obișnuia să spună că „prima condiție pentru a fi capabil de a guverna este să fii capabil de a guverna“. Asta este istoria. Care este prezentul? Cabinetul Croitoru nu este capabil de a guverna. Pentru că premierul desemnat Lucian Croitoru nu a fost capabil să creioneze un guvern al său, venind în Parlament cu un guvern al altuia. Vina lui Croitoru este doar aceea că a picat în plasa președintelui. Vorba lui Patriciu: „Întotdeauna când vrei să înmormântezi o problemă, pui un consilier să facă treabă“. Deși promisiunile inițiale anunțau un posibil executiv format din specialiști, neînrolați politic, având menirea de a pune cap la cap un plan de măsuri concrete, cu aplicabilitate imediată, de reducere a declinului economic și de relansare a economiei românești, jumătate din „Cabinetul Croitoru“ era de fapt „jumătatea lui Băsescu“, nimeni neputând contrazice legăturile acestor politicieni cu președintele în exercițiu. Politicienii nu pot accepta să fie dați deoparte nici astăzi, precum nici în trecut, când constanta perioadei interbelice a fost dată de efortul neîntrerupt de a ajunge la putere. În 1926, profesorul universitar P.P. Negulescu rezuma fenomenul: „O luptă aprigă – a vechilor partide între ele, a noilor partide împotriva celor vechi, a noilor partide între ele și a vechilor partide împotriva celor noi“.

Nu rareori se întâmpla atunci și se întâmplă și azi ca, mai ales înaintea alegerilor, politicienii să treacă dintr‑un partid în altul din simplu calcul politic. „La noi, viața politică (…) se află încă într‑o fază de început incomplet lămurită. (…) Granițele partidelor (…) încă nu sunt consolidate“, spunea Octavian Goga, el însuși înscris în competiția pentru putere. Nu e de mirare atunci că azi vedem aceeași brambureală în lumea politică și aceeași lipsă de identitate a celor care o practică. Nu e de mirare atunci că azi din ce în ce mai multe voci cer ca guvernul să fie condus precum o companie, de un pragmatic om de afaceri. Dar care să fie acesta? Țiriac? Patriciu, poate (așa cum specula presa recent)? L‑am întrebat direct pe cel din urmă și mi‑a răspuns la fel: „România are nevoie de un om de afaceri în postul de premier, dar nu sunt eu acela“. Mă întreb însă ce om de afaceri ar putea spune „sunt eu acela“ și ar putea să demonstreze practic semnificația dictonului lui Brătianu, răstălmăcit aici prin „cine e capabil e capabil“. Deocamdată, cine e capabil nu guvernează, iar cine guvernează nu e capabil.

Editorial publicat în Money Express

Dacă statul ar fi un partener onorabil, cinstit și de bună‑credință, atunci da! Știrea ar putea fi o veste bună, aș recupera ceva bani. Și atunci, de ce toți prietenii cărora le spun că trebuie să recuperez TVA de la stat au aerul că mă compătimesc?

Problema e că în România există o cutumă. Firmele nu îndrăznesc să ceară rambursarea de TVA pentru că, imediat, sunt „călcate“ de Garda Financiară. Motivul? Comisarii vor să verifice corectitudinea financiară și fiscală a companiei care „îndrăznește“ să ceară bani înapoi de la stat. Conform legii, solicitările de rambursare se soluționează în termen de 45 de zile de la data depunerii decontului de TVA cu sume negative, cu opțiune de rambursare. Dar, de prin 2004 încoace, rambursarea TVA are loc numai după efectuarea controlului fiscal la mai multe categorii de plătitori: firme care au „probleme“ la cazierul fiscal, firme care produc sau comercializează băuturi alcoolice, firme care fac comerț cu lemn pentru construcții, firme nou înființate, firme pentru care SIN este negativ (adică în perioada de referință, TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă). Așa spune legea. Cu toate acestea, „băieții de la Gardă“ și‑au făcut un obicei: ori de câte ori o firmă (orice fel de firmă) face demersul recuperării de TVA, este „călcată“ de Gardă.

Consecința: băieții pleacă mulțumiți că au mai bifat o companie, iar bugetul statului se îmbogățește cu certitudine cu valoarea unei amenzi „tăiate“ la fața locului. Există chiar un mit urban potrivit căruia „nu există firmă călcată de Garda Financiară care să scape fără nici o amendă“.

E drept că statul are nevoie de bani. Și e la fel de drept că cetățenii plătesc pe pielea lor incompetența, dezinteresul național, brambureala politicienilor, precum și comisioanele care guvernează felul în care aceiași politicieni cheltuiesc banul public. Deficitul bugetar nu mai e de mult ținut în frâu de administrația centrală, vom închide anul cu un deficit prognozat la peste 7%. Sursa sigură de acoperire a deficitului era până mai ieri tranșa de la FMI. Din cauza instabilității politice și a componenței incerte a noului Guvern, tranșa FMI este amânată, iar necesarul de 3,5 mld. de euro rămâne în continuare o uriașă presiune națională care s‑ar putea transforma într‑o serioasă amenințare cu neplata salariilor bugetarilor și a pensiilor. Dar și o amenințare pentru toți ceilalți care muncesc și sunt activi în economia privată. Statul se mai poate împrumuta de la bănci, luând o bună parte din lichiditatea destinată businessului. Sau poate să strângă și mai mult menghina fiscală în care suntem prinși. Oamenii de afaceri nu mai pot să‑și construiască planul de afaceri pe anul următor: nu mai știu la ce nivel de salariu minim impus de lege să se raporteze, nu mai au siguranța că TVA rămâne la fel, nimeni nu mai crede că stabilitatea fiscală mai poate fi o realitate.

O soluție posibilă pentru acoperirea deficitului bugetar poate fi tocmai majorarea TVA sau a impozitului pe venit (cota unică). Toți economiștii spun că, în perioada de criză, măsura de salvare o reprezintă relaxarea fiscalității și reducerea semnificativă a cheltuielilor bugetare. Cum statul cheltuiește încă mult mai mult decât produce și cum perioada electorală reprezintă o povară suplimentară pentru bugetul public, riscul majorării fiscalității este iminent. Analiștii spun că cel mai probabil vom avea de plătit o TVA mai mare (22% față de 19% în prezent), măsură care ar putea primi acceptul FMI. Dar majorarea TVA ar putea reduce și mai mult consumul (și așa în scădere, efectul crizei economice) și, implicit, veniturile bugetare, contrar scopului inițial. În același timp, vecinii noștri de la sudul Dunării anunță că reduc TVA de la 20 la 16%, iar asta va face din Bulgaria – cu un impozit pe venit de doar 10% – o țară și mai competitivă în atragerea finanțărilor externe.

Revenind la economia noastră, guvernele Boc 1 și Boc 2 anunțau triumfalist că statul își va respecta contribuabilii și că rambursarea TVA se va face fără probleme, în termeni simplificați, statul angajându‑se să lichideze arieratele și să reducă substanțial întârzierile în rambursarea TVA către exportatori. Fapt încă nerealizat, spun exportatorii. Statul rămâne cel mai neserios partener al tuturor firmelor românești (cu excepția celor care intră în clientela politică). Iar comisarii Gărzii Financiare rămân un fel de zapcii a căror menire este să scoată din‑pământ‑din‑piatră‑seacă noi venituri ce vor fi înghițite de nesocotitele cheltuieli publice. Astfel încât o firmă care‑și cere recuperarea legală a TVA nu este decât o posibilă nouă victimă a statului. Astfel încât orice solicitare de rambursare de TVA nu este altceva decât un nou autodenunț.

Text publicat în spătămânalul Money Express.