Cert este că, de fiecare dată când BNR reduce rata de dobândă de politică monetară, această decizie nu este pusă în relaţie cu evoluţia în scădere a inflaţiei, ci, în mod mecanic, cu încurajarea creditării. Nici memoria pe termen scurt, nici realitatea imediat înconjurătoare nu par să fie suficiente pentru a vedea că, în prezent, reluarea creditării nu este doar o chestiune de costuri şi nici măcar de eligibilitate. Letargia creditării are mult mai mult de-a face cu istoria recentă, ea este o consecinţă logică a relaxarii fiscale şi a politicilor salariale, cel puţin din perioada 2004-2008, care a determinat în corpore băncile şi clienţii să subestimeze riscurile la care se expun. Lăcomia băncilor şi ignoranţa clientelei au condus la un veritabil război al românilor cu instituţiile de credit, ajuns deocamdată în faza instanţelor de judecată. Procesul de împăcare a părţilor va fi unul de durată. Bancile sunt speriate de clienti, iar clientii par ingroziti de banci. Avem de-a face cu o expectativa prelungita, in care cererea si oferta se pandesc reciproc de teama pierderilor viitoare. Din motive, e adevarat diferite.

Mai intai bancile. Nicio institutie de credit nu a falimentat, iar gratie faptului ca activele toxice, ce au facut prapad in strainatate, n-au apucat sa intre in bilanturile bancilor autohtone, nici nu a fost cazul sa se intervina cu bani publici pentru salvari de ultima instanta. Recesiunea a condus, asa cum era dealtfel inevitabil, la o crestere mai rapida a creditelor neperformante si a intarzierilor la plata ratelor.Riscul de credit a rămas cel mai semnificativ, în condiţiile în care calitatea portofuliului de credite s-a înrăutăţit. Insa, cu sau fara criza, agresivitatea cu care bancile au promovat imprumuturile de retail si inocenta romanilor in materie de credite ar fi condus la acelasi rezultat. De aceea, pare acum usor ipocrit din partea institutiilor de credit sa se arate ingrijorate de cererea slaba de noi imprumuturi cel putin din partea populatiei, pe motive de bonitate. Bancile romanesti vor avea mult de lucru pentru a-si reface imaginea sifonata in anii in care fluxurile ieftine de valuta de la mamele din strainatate au fost vandute la suprapret. Si sa-nvete creditarea in lei.

Din punct de vedere al clientilor, relansarea creditarii neguvernamentale ridica alte semne de intrebare. In primul rand, daca vorbim de relansare, ar trebui, cred ,sa avem o referinta, ca altfel n-avem ce relansa. Adica, ce-a scazut sa creasca la loc, chiar daca evident in alt ritm. Or, daca acceptam ca scopul mult dezbatutei relansari a creditarii ar fi sa ajute la o crestere economica nu de orice fel, ci una sanatoasa, fara reinflamarea deficitului extern, atunci ar trebui sa lasam, teoretic, de-o parte clientela persoane fizice si sa ne ocupam de ce ramane, si anume companiile, cele care se ocupa de investitii si eventual de export. In context, studiile arată că companiile de interes sistemic pentru economia romaneasca, in numar de circa 100 si care dau ponderi extrem de importante din PIB-ul, exportul si importul tarii nu prezinta interes din perspectiva relansarii creditarii. De ce? Simplu, gradul de finantare din aceste credite bancare este nu doar scazut ci şi relativ constant de circa 3%, atat in perioada de boom cat si in recesiune (din motive de pozitii dominante pe piata, finantari direct din strainatate de la firmele mama, etc) N-avem ce relansa aici. In ceea ce priveste companiile mici si mijlocii am putea vorbi cel mult de lansarea creditarii, pentru ca acestea nu au avut niciodata o relatie prea dinamica in raport cu sistemul bancar.

Acesta este contextul în care, şi după ultima reducere de dobândă a BNR, principalul beneficiar este creditul guvernamental, adică statul care într-adevăr se finanţează mai ieftin din piaţa bancară românească. Şi nu este absolut nimic rău în asta.

In ceea ce priveste imaginea in plan extern a discutiilor privind majorarea salariilor ea este una proasta. Comisia Europeana atrage atentia ca Romania se afla sub un acord si ca trebuie informata asupra oricaror masuri cu un impact fiscal semnificativ, Fitch a comentat ca majorarea salariilor reprezinta cel mai semnificativ risc la adresa ratingului de tara, iar Mihai Tanasescu, reprezentantul Romaniei la FMI a spus ca cel mai devreme ne putem gandi la revenirea salariilor in 2013.Ar fi de mirare ca, dupa ce in ianuarie, Jeffrey Franks, a respins practic o majorare mult mai mica (cea de 5%) sa fie acum de acord cu una de 3 ori mai mare. Mai ales ca perspectivele cresterii economice din acest an sunt slabe. Si fara semnatura asternuta de Traian Basescu in numele Romaniei pe Tratatul Fiscal European, cea care potrivit propriilor declaratii va pune capat populismului “oamenilor politici”, imaginea externa conteaza, deoarece pietele incorporeaza astfel de informatii in dobanzi. “Prin acest tratat se consolideaza credibilitatea si prestigiul Romaniei in UE. Rezultatele ne indreptatesc sa afirmam ca Romania isi va consolida pozitia credibila pe care o are in UE si va fi la aceeasi masa de decizie cu cele mai importante tari. Tratatul pune economia la adapost de raul pe care il poate face populismul”, spunea cu fix o luna in urma si presedintele PDL, Emil Boc, in momentul in care aceeasi coalitie ratifica actul sus-mentionat.

Reactiile externe la initiative electorala a presedintelui vor continua si au foarte putine sanse sa fie favorabile, dar vor fi hotaratoare in ceea ce priveste posibilitatea majorarilor salariale, deoarece excludem cazul in care Romania s-ar pozitiona alaturi de Ungaria in raport cu Comisia Europeana. Practic, singurul lucru pe care autoritatile ar putea sa-l faca ar fi renegocierea deficitului bugetar, in sensul cresterii acestuia fireste, dat fiind ca tinta de 1,9% pentru acest an ar deveni din ambitioasa, improbabil de atins. O astfel de negociere ar putea avea succes doar daca autoritatile se vor angaja la noi reduceri de personal din randul bugetarilor si/sau identificarea de noi surse de venit la buget cu caracter permanent.Ramane insa de vazut cum vor nota agentiile de rating o asemenea majorare a deficitului.

Dincolo de transformarea simultan caraghioasa si penibila a fostilor “martori” ai austeritatii in propovaduitori ai binefacerilor consumului, o majorare a cheltuielilor publice, nu doar a celor salariale presupune ori o majorare a veniturilor bugetare, ori a imprumuturilor, ori a ambelor. Rationamentul este simplu, nu poti cheltui mai mult decat veniturile proprii plus ceea ce imprumuti. De alminteri, aceasta realitate simpla prin banalitatea ei a stat si la baza amputarii, in 2010, a castigurilor salariale din sectorul public, si, ulterior, din cauza lipsei efective de reforma, deci de bani, a condus la majorarea TVA. Pe buna dreptate, guvernul Tariceanu a fost acuzat dupa finalizarea mandatului ca a fost imprudent deoarece in loc sa puna deoparte bani albi pentru zile negre a crescut simultan si numarul si leafa bugetarilor. Acestuia i s-a imputat ca nu a avut capacitatea de a intrevedea vremurile grele ce urmau sa vina, criza care a cuprins lumea in ultimii 4 ani. Dar, de dragul corectitudinii, nici actualii guvernanti nu au vazut-o, intrucat au sustinut majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, pe care, dupa aceea, evident nu au mai putut sa o onoreze, in schimb au castigat alegerile. Exista insa o imensa diferenta intre situatia economica din vremea guvernarii Tariceanu si cea din prezent. Atunci bugetul avea si venituri indestulatoare , exista si posibilitatea imprumuturilor ieftine si intrarile de capital abundau.

Acordul de imprumut cu FMI si UE s-a incheiat tocmai din cauza reversarii bruste a fluxurilor de capital, cele care inainte au permis cheltuielile nesabuite. O estimare recenta arata ca “gaura lasata” in urma de acest reflux de capital se cifreaza la circa 14 miliarde de euro. Aceasta situatie a condus si la recesiunea care a urmat si la ajustarea bugetara dura in urma careia s-au taiat lefurile bugetarilor si inca asta nu a fost suficient. Revenind la subiectul ultimelor zile si anume, reintregirea, revenirea sau alte formule uzitate pentru a masca gestul electoral populist, diferenta intre guvernul Tariceanu si cel condus de MRU este ca in vreme ce primul a avut de unde arunca cu bani in bugetari, cel de-al doilea nu are.

Retorica potrivit careia cresterea salariilor din sectorul public duce la stimularea consumului si ulterior la cresterea PIB este nu numai extrem de subtire, dar si suna extrem de fals din aceleasi surse care constranse de realitate au trebuit sa ia masurile nepopulare din trecut. Daca ne intoarcem la ecuatia cheltuieli egal venituri plus imprumuturi, si nu dam brusc in amnezie pentru ca-ntro zi presedintele s-a sucit, putem observa nu numai ca nu exista intrunite niciuna dintre conditiile interne ale unei majorari salariale, dar este probabil ca si actualele cheltuieli sa nu poata fi sustinute. Cum este posibil ca dintr-o teama de pierdere a alegerilor sa distrugi credibilitatea cu greu si sacrificii castigate de Romania pe pietele externe sa pui in pericol sfantul rating si prima de risc pentru care sustii ca te-ai batut precum Stefan cel Mare? Ce credibilitate mai poti avea, cand intr-o situatie de profunda criza a datoriilor suverane, dupa ce dai ca exemplu masurile de austeritate din intreaga Uniune pentru a demonstra ca ai procedat corect, faci taman inversul? La ce bun facem figuratie la Bruxelles, semnam un tratat fiscal cu conditii draconice de politica fiscal si care nici macar nu ne este destinat, daca la nici o saptamana venim cu consumul care stimuleaza cresterea? Daca exista un consum care face asa ceva, atunci acela este cel al mediului privat nicidecum cel bugetar care nu inseamna altceva decat o redistribuire a resurselor in interiorul bugetului public.

In fine, daca admitem teza ca bugetarii cu un pic mai multi bani in buzunar vor stimula consumul, putem fi siguri ca asta chiar se va intampla? Este in acest moment cetateanul simplu din Romania, fie el bugetar sau angajat la privat, inclinat spre consum? Este o intrebare retorica, desigur. De salutat curajul lui Bogdan Dragoi, care in prima sa conferinta de presa a miscat in front fara sa adere (inca) trup si suflet , comandamentelor de partid. A nu se intelege din acest text ca am ceva cu bunastarea bugetarilor, insa sincer cred ca pentru ca acestia sa traiasca mai bine si fara a fi o simpla masa de manevra electorala solutia este una singura: sa fie mult mai putini.

La adulţi jocul se poartă prin mass-media, şi poate fi, în egală măsură, distractiv, grotesc, sau dăunător. După caz…Recent, la sediul Băncii Naţionale a României a avut loc un simpozion dezbatere despre masa monetară şi inflaţie, pe care am avut ocazia să-l urmăresc. Printr-un efort de comunicare transparent, BNR încearcă nu doar să explice într-un limbaj cât mai accesibil, chestiuni de bucătărie internă, dar dă şi posibilitatea unei dezbateri libere pe teme fundamentale. De pildă, la dezbaterea în cauză, în afara membrilor CA, a lui Mugur Isărescu a unor experţi din Banca Centrală, au participat şi reprezentanţi ai unui curent pentru care teoria cantitativă a banilor e un soi de biblie. Pornind de la faptul că în ultimă instanţă inflaţia este un fenomen monetar, pentru aceştia expansiunea monetară este răul absolut şi ca atare preferă să trăiască într-o lume a lor. De exemplu, conferenţiarul universitar Cristian Păun, care nu numai că nu dă doi bani pe indicele de inflaţie, considerându-l nerelevant, dar şi-a exprimat şi crezul că deflaţia e un lucru bun, iar oamenii îşi vor negocia de bună voie salariile în scădere în cazul unui asemenea fenomen (ca să nu fie daţi afară de patron). “Echivalentul”, în lumea nespecialiştilor, al teoriilor domnului profesor Cristian Păun, care predă bine-mersi la ASE este dat de cei obsedaţi de numerarul în circulaţie şi, pe cale de consecinţă de “tiparniţă”. Aceştia sunt supăraţi pe emsiunea de bancnote a băncii centrale, dar nu se ştie ce reacţie ar avea dacă la bancomat nu li s-ar elibera numerar, în schimb ar citi un mesaj de genul: plăţile cash creează inflaţie…

La ghiseu, daca ai cumva neinspiratia sa tii o teorie monetarista, sporesti panica, iar retragerile sunt si mai mari. Sa stiti ca BNR are o rezerva de bani tipariti, substantiala, cateva zeci de procente bune din masa monetara.Asta nu înseamnă că numerarul respectiv creează inflaţie. Este un stoc de rezerva indispensabil. Inflaţia este un fenomen monetar, dar a simplifica lucrurile este categoric un lucru care nu ajută. Relaţia între masa monetară şi inflaţie este clară. Ceea ce se neagă este semnificaţia practică a acestei relaţii. Spunea cineva că în mod categoric inflaţia este monetară dar a spune că este numai monetară este echivalent cu a spune că un împuşcat este un fenomen ballistic. Rândurile de mai sus sunt citate din intervenţia şefului băncii centrale din deschiderea conferinţei. “Ceea ce s-a intamplat ieri nu a fost doar un fenomen balistic- faptul ca a plecat un glont dintr-o arma si a omorat pe cineva” – a spus Mugur Isărescu, dând exemplul incidentului armat cu victime din centrul Bucureştiului. Imediat sau la foarte scurt timp, RomâniaTV titra sub genericul Breaking News: “În curând ce părere are Mugur Isărescu despre masacrul de la coafor”.Poate fi considerat aşa ceva drept un efect distractiv al telefonului fără fir? La limită, eu zic că da. Atât a putut postul de ştiri să înţeleagă.

De la Radu Soviani aveam însă alte pretenţii, chiar dacă nu a participat la dezbatere. Isarescu: BNR detine zeci de procente de masa monetara ca rezerva, bani tipariti. Pentru cazuri de panica bancara. Hmmm…titrează el pe blogul personal, după care trage 4 concluzii pe care le repetă şi la o şuetă televizată cu Radu Vasile pe Money Channel.Zice Radu Soviani:

a) este o declaratie absolut neinspirata (la fel cum este si comparatia inflatiei cu primul asasin in masa din Romania)
b) domnul guvernator se teme de o panica bancara. In acest caz mergem la punctul 1. O astfel de temere manifestata public nu face decat sa inrautateasca lucrurile. Ori, cum ii place domnului guvernator sa spuna despre rezerva valutara – spre exemplu- ”ea este ca bomba atomica. Are valoare doar daca nu e folosita, sa arati ca o ai”. Muntii de bani la care face referire domnul Isarescu pot fi aratati atunci cand o panica este iminenta.
c) domnul guvernator vrea sa ascunda ca solutia pe care Romania a gasit-o pentru a iesi din criza este inflatia. Pentru ca, in fapt, tiparind bani prin metode la limita legalitatii (finantarea deficitului statului), BNR creeaza bani fara acoperire in bunuri si servicii. Adica creeaza inflatie. Si prin larga cooperare cu institutiile statului, o ascunde, pentru ca, nu-i asa, desi benzina s-a scumpit cu peste 30%, inflatia anuala este de 2%.
d) Curtea de Conturi e in vizita la BNR. Detecteaza cheltuieli foarte mari facute cu tiparirea de bancnote de plastic. Adreseaza intrebari privind oportunitatea unei tipariri intr-o maniera impresionata. Iar raspunsul BNR este unul juvenil – tipareste mai mult decat optimul (oricare ar fi el, definit de standardele internationale), ca poate vine marea panica…

La o asemenea scoatere din context, nu pot avea decât 2 concluzii:1. Radu Soviani este de rea-credinţă. 2. Radu Soviani este ultimul copil de la telefonul fără fir.
Sincer, o prefer pe-a doua, deşi credeam că a depăşit vârsta recomandată.

Ştirea de mai sus datează de la sfârşitul lunii ianuarie şi reprezintă replica şefului statului la mandatarea lui Emil Boc de către conducerea PDL ca salariile şi pensile să fie crescute cu 5%. Eh, dar asta era acum vreo 36 de zile. Acum situaţia economică este cu totul alta… “E o datorie a mea si a dumneavoastra sa gandim si sa gasim solutii pentru ca undeva in jurul datei de 1 iunie sa reintregim salariile bugetarilor” Ultima directivă data de preşedintele Traian Băsescu astăzi în Parlamentul României este deci reîntregirea salariilor bugetarilor. De regulă ce cere şeful guvernului aşa se şi-ntâmplă şi ca atare este de aşteptat ca de la 1 iunie funcţionarii statului, profesori, medici, poliţişti şi alţi bugetari să revină la salariile din 2010.

În cheie politică, revenirea salariilor poate fi cu siguranţă citită ca o mită electorală, în pofida faptului că parcă exista o lege care interzicea astfel de manevre cu 6 luni înainte de alegeri. Economic vorbind, prima parte a discursului prezidenţial în care se cere revenirea salariilor bugetarilor se bate cap în cap cu cea de-a doua unde se subliniază cât de important este ca România să se conformeze degrabă Tratatului Fiscal European.

Succes la alegeri!

Răspunsul la frustrarea încercată l-am observat mai încolo. “Este “laudabil” ca BNR s-a lansat intr-o forma locala de “Quantitative Easing” iar ca si beneficiu colateral reuseste sa tina pe linia de plutire prin transfer de valoare de la stat interese private locale aflate la “marginea” solvabilitatii.”-scrie dl Isar. Şi mai departe, “Actualele bonduri in dolari fiind emise cu o durata mare, la o dobanda generoasa si in volum semnificativ nu ar trebui sa se califice pentru genul acesta de finantare de catre BNR fiind in teorie destinat celor cu portofolii care pastreaza investitia pana la maturitate si nu celor cu propensiuni de trading, unor investitori din alte jurisdictii decat celor care folosesc resurse de lichiditate locale.” Oferta, deci, nu era pentru mine, pentru ca nu reprezint nici un interes privat local aflat la limita solvabilităţii, cât despre propensiunea de trading, înţeleg că, chiar dacă aş avea-o, ar trebui să mă mut probabil, la Londra…Există cititori de Voxpublica care întrunesc sus-numitele criterii, şi-atunci, n-au decât să marşeze la investiţia sugerată în text? Eu unul mă-ndoiesc.

Lăsând la o parte aceste gânduri personale, dl.Isar prezintă în textul menţionat, la modul general, un soi de analiză pentru investitori, după cum am văzut, sofisticaţi ( sau aflaţi la limita solvabilităţii? – n-am înţeles exact). Şi, la sfârşit, aşa cum şade bine unui analist bancar, există şi un soi de disclaimer, care, în termeni mai puţin academici, se citeşte aşa: dacă vă luaţi după mine şi păţiţi buba, nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi! Concret istoric, dl. Isar publică un soi de exerciţiu aritmetic, împănat cu swap-uri şi leverage de structuri evident destinat cunoscătorilor, care-l conduc la randamente de „516% per annum”. Domnia sa îşi dezvoltă plicitisitorul algoritm ( nu pentru că ar fi neinteresant, dar presupune iteraţii repetitive şi d-aia) alegând să ia în calcul numai premisele favorabile şi ipoteze puţin verosimile. Deşi vorbim vorbe întrucât tehnic, ceea ce propune este, fizic şi legal imposibil (licitaţiile BNR nu se-ntâmplă de aşa natură încât să permită acel dute-vino de operaţiuni şi nu oricine are acces la operaţiuni)

Spune dl. Isar: „De exemplu la o miscare de 4% intr-o luna ( desi istoria nu este intotdeauna un bun predictor pentru viitor, miscarea de 4% intr-o luna este similara cu ce a experimentat emisiunea Romaniei de cand a fost emisa) investitorul castiga 4% flat la 10 milioane, ceea ce reprezinta 40% flat la capitalul initial investibil de 1 milion ( in termeni anualizati aceasta reprezinta 480% pa) (*).” Păi şi dacă istoria nu este întotdeauna un bun predictor pentru viitor, ce facem dacă se-ntâmplă pocinogul? Dacă pocneşte ceva în Grecia de pildă şi mişcarea e inversă? Este de mirare ca o persoană care a lucrat în piaţă să nu ia în considerare că preţurile pe piaţa internaţională, ba chiar pe piaţa internă, o pot lua în direcţii neaşteptate şi chiar extrem de nefavorabile…Dar să nu dezgropăm morţii, dezvoltând obsesii din tulmultoasele vremuri ale toamnei anului 2008. Acestea fiind zise, poate n-ar strica încă o analiză care să expună cititorilor şi scenarii în cazul în care premisele nu sunt favorabile. Sau nu?

Dincolo de cele mai sus expuse, din pacate pentru dl. Isar, parerea care razbate din titlul articolului nu este susţinută de text. Să tragi în paralel în Ministerul de Finanţe, în Banca Centrală şi în statul român cu acuzaţii extrem de grave de genul: Statul Roman dovedeste cu prisosinta ca fara stiinta ori cu buna stiinta pierde bani pe canale multiple prin intermediul diferitelor autoritati constituente, bazându-te doar pe produse financiare structurate SF, mi se pare o eroare demnă de un ziarist novice, nu de o personalitate financiar-bancară cu CV-ul dlui Isar. Dar asta este doar părerea mea. În rest, cred că dl.Isar e o persoană altruistă, dar cu posibilităţi financiare. Aşa că, nu-mi rămâne decât să sper să încerce schema prezentată în articol, şi, peste o lună, să mă facă să mor de ciudă că nu mă calific în categoria investitorilor sofisticaţi.

In acest context european dificil, Romania se afla la capatul unei perioade de ajustari dramatice ale deficitului bugetar si a celui de cont curent, cu o inflatie apropiata de cea a zonei euro si cu o crestere economica de 2,5% in 2011, care a marcat iesirea din recesiune. Putem vorbi de o stabilizare macroeconomica, cu pastrarea datoriei publice in afara zonei periculoase, dupa care ar trebui sa urmeze etapa consolidarii cresterii economice. Din acest punct de vedere, Romania arata mult mai bine decat multe alte state europene dezvoltate si ar fi crunt sa irosim aceasta sansa. La sfarsitul saptamanii trecute, Comisia Europeana a dat publicitatii prognoza activitatii economice in 2012. Criza datoriilor suverane a determinat Comisia Europeana sa revizuiasca in jos prognoza de crestere a PIB-ului din zona euro, iar în ce priveşte Uniunea în ansamblul ei se vorbeşte de stagnare. În ceea ce priveşte evoluţia activităţii economice din România, aceasta este situată de CE pe partea pozitivă a balanţei, chiar dacă prognoza iniţială de creştere a fost redusă la 1,6%, faţă de 2,1% anterior.

Daca acestia sunt parametrii macroeconomici la inceput de an, Romania nu trebuie sa faca altceva decat sa continue consolidarea fiscala concomitent cu utilizarea cu maxim de eficienta a resurselor care sa compenseze un an agricol normal, comparativ cu cel exceptional din 2011 si influentele negative asupra exporturilor date de incetinirea economica din zona euro. O surpriza placuta este posibil sa fie oferita de sectorul constructiilor, a carui contributie la cresterea PIB isi va face simtita prezenta fie si numai ca urmare a efectului de baza. Alte ingrediente ale cresterii sunt identificate: o mai buna absorbtie a fondurilor europene, prioritizarea investitiilor, simplificarea sistemului fiscal, un aport suplimentar al cererii interne pe fondul scaderii inflatiei si reducerii somajului, Capacitatea de finantare obiectiv restransa de conditiile de imprumut ar putea evita fortat clasicele derapaje ale anului electoral.

Pentru a-si spori insa sansele de a continua pe calea cresterii economice, doua chestiuni sunt vitale. Prima este progresul in ce priveste absorbtia fondurilor europene. Potrivit unor calcule la fiecare leu deficit bugetar utilizat la absorbţia fondurilor europene se pot efectua cheltuieli bugetare de 20 de lei, un stimul enorm pentru economie. Ce a de-a doua este recastigarea increderii investitorilor straini, avand ca preconditie recastigarea increderii in noi insine.
“Suntem intr-o mare capcană. Inclinatia noastra spre apocalipsa, “gura mare” pe care o avem din cand in cand, toate acestea distrug increderea.În trimestrul al patrulea din 2011, cresterea economica a fost mai mica decat in trimestrul anterior. Comentariile au fost in genul: pai scadere in T4 fata de T3, si cum traditional in primul trimestru cresterea e mai mica decat in ultimul, inseamna ca avem doua trimestre consecutive de scadere, deci recesiune. Lucrurile trebuie privite insa cu decenta. Era mai bine daca in trimestrul al treilea am fi avut o crestere mai mica si poate trimestrul IV ar fi fost mai bun? Adica era mai bine ca in 2011 sa fi avut o crestere de sub 2% fata de 2,5%, cat a fost in final?” Apelul la decenta in analiza economica sus-citat din guvernatorul Mugur Isarescu este o invitatie sa nu ne dam cu stangu’n dreptul intr-un an minat alegeri si pasiuni electorale. Situatia este suficient de dificila si fara acest sport “national”.

Eh, de la înălţimea unui astfel de profit, petroliştii noştrii îşi permit şi altfel de cugetări.
“Deşi creşterea economică se estimează la 1,5% în 2012, există riscuri semnificative ca această proiecţie să se dovedească a fi optimistă. Alegerile parlamentare din acest an ar putea creşte riscul politic, ceea ce ar putea avea un efect nedorit asupra stabilităţii macroeconomice a ţării şi a reformelor. Consolidarea datoriei publice, coroborată cu eforturile continue de a reduce deficitul din sectorul public şi de a promova în continuare reformele structurale ar trebui să rămână priorităţile guvernului pentru 2012″, se arată în raportul financiar publicat miercuri de Petrom.

Sunt oarecum dezamăgit. Nimic despre zona euro, despre criza datoriilor etc???Acum, dacă stăm strâmb şi cugetăm drept, şi ne mai uităm şi prin sondaje, probabil că riscul politic ar fi să câştige USL, deşi cum ar putea asta afecta încasările la pompă mă depăşeşte.

Eu zic să le amânăm! Pe alegeri desigur.

În altă ordine de idei, dacă experimentul va da roade, apartenenţa noastră la clubul destinat salvării euro, ar trebui să conducă relativ rapid şi la accelerarea adoptării monedei unice, deşi percepţia actuală asupra acestei oportunităţi este jalnică. Până atunci, coincidenţa face că datele venite de la Institutul Naţional de Statistică ne plasează clar în clubul select european. Produsul Intern Brut (PIB) al zonei euro a scăzut cu 0,3% în trimestrul al patrulea din 2011 faţă de cel anterior, declin similar cu cel înregistrat pe ansamblul Uniunii Europene (UE), cu evoluţii pozitive în numai cinci state, potrivit datelor prezentate miercuri de Eurostat.În trimestrul al patrulea raportat la cel anterior,economia României ca şi cea a Germaniei, cea mai mare din Europa, a înregistrat o scădere de 0,2%, iar Italia, a treia economie a zonei euro, s-a contractat cu 0,7%. Economia olandeză a înregistrat o scădere de 0,7%, cea spaniolă a scăzut cu 0,3%, iar Belgia a consemnat o corecţie de 0,2%. Franţa a crescut cu 0,2%, iar economia Marii Britanii s-a restrâns cu 0,2%. Există din păcate riscul ca la finalul trimestrului I din acest an, calamitat din punct de vedere natural, să fie din nou îndeplinită definiţia intrării în recesiune tehnică.

Revenind la pactul fiscal, există opinii potrivit cărora restricţiile acestuia ar micşora nu doar populismul ci, din păcate, şi marja de manevră a guvernului, care, fără “spaţiu fiscal”, n-aşa, n-ar avea cum reporni economia. Chestia nu se-aplică însă neam la România, care şi cu spaţiu fiscal enorm şi fără de el, nu pare a fi capabilă să dea gata mai mult de câteva zeci de kilometrii de autostradă pe an. De pildă şi în anul care a trecut se spune că 5% din PIB, un procent important, s-a dus în investiţii, fără cine ştie ce corespondenţă în realitatea înconjurătoare. Ca atare, pare mult mai important pentru creşterea economică nu existenţa unui spaţiu fiscal mai mare, ci o eficienţă mult crescută a cheltuielilor publice, ceea ce presupune să nu facem nici parcuri în păduri, nici săli de sport în sate cu 8 babe, nici deszăpeziri de 6 ori mai scumpe ca-n ţările nordice.

Sigur că din foarte multe raţiuni, inclusiv de imagine, România nu poate rămâne în afara zisului tratat. Percepţia însă la nivelul bunului simţ comun este aceea că aceleaşi autorităţi angajate trup şi suflet rezolvării crizei datoriilor suverane din eurozonă, sunt complet incapabile să beneficieze de apartenenţa la Uniunea Europeană. Potrivit unor calcule prezentate recent de conducerea Consiului Fiscal, la fiecare leu deficit bugetar utilizat la absorbţia fondurilor europene se pot efectua cheltuieli bugetare de 20 de lei, un stimul enorm pentru economie. Cunoscând situaţia jalnică a absorbţiei acestor imense fonduri fără cost şi urmărind cu cât entuziasm comenta ieri fostul premier Boc trimiterea populismului “la groapa de gunoi a istoriei”, impresia clară a fost că restricţiile din tratat îi produc o mare plăcere. Curat masochism!

Prăbuşirea peste aşteptări a PIB, mult peste prognozele cele mai pesimiste ale acelei perioade, la care s-a suprapus seceta financiară, în sensul întreruperii fluxurilor de capital ce au condus anterior la supraîncălzirea economiei, au demonstrat necesitatea acordului de împrumut. Potrivit calculelor recent prezentate de BNR, între 2008 şi 2011, diferenţa negativă de intrări de capital extern prin investiţii străine directe şi împrumuturi pe termen mediu şi lung se cifrează la peste 14 miliarde euro, ceea ce înseamnă că fără fondul tampon constituit prin împrumutul instituţional multilateral, ajustarea ar fi fost mult mai dramatică decât a fost (nu o simplă reversare a creşterilor nesustenabile a salariilor).

Pe de altă parte, deşi aparent n-are sens să mai dezgropăm morţii, Guvernul Boc a administrat execrabil absorbţia fondurilor europene, în schimb a cumpărat timpul pierdut în 2009 şi jumătate din 2010 ( când a făcut reformă exclusiv din vorbe) cu împrumuturi la bănci pentru plata pensiilor şi salariilor. S-a produs astfel acumularea rapidă de datorie publică fără ca aceasta să se regăsească în creşterea economică.Absorbţia fondurilor europene a fost enorma miză pierdută, contrar judecăţii iniţiale a acordului de împrumut. Fondurile europene trebuiau să compenseze, evident nu s-a întâmplat astfel.

În urma ajustărilor macroeconomice făcute cu sabia FMI deasupra capului, principalii indicatori economici arată un tablou glorios. Cu toate acestea, agenţiile de rating nu se grăbesc deloc să îmbunătăţească perspectiva calificativelor acordate României. Mai mult decât atât, subliniază că principalul atuu al nostru rămâne acordul preventiv cu instituţiile internaţionale. Se pune problema cum vom fi judecaţi după ce vom ieşi din incidenţa acestui acord, deoarece în evoluţia datoriei externe se observă din nou o accelerare a ponderii datoriei externe pe termen scurt exact aceeaşi care a condus la retrogradarea României din 2008. Astfel se relevă de la sine importanţa aderării României la compactul fiscal European, pact care impune rigoare fiscală cel puţin în aceeaşi măsură ca actualul  acord cu FMI şi, ca atare, un angajament în faţa pieţelor că ţara nu va derapa de la actualul parcurs.

Deşi datoria publică a României calculată în raport PIB nu este îngrijorătoare şi ea va scădea semnificativ, odată cu rambursarea împrumutului către FMI şi CE, este clară nevoia unui management mult îmbunătăţit al acesteia. Cred că astfel ar trebui citit următorul citat din guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: “Revenirea României pe pieţe este un «must». Nu este o opţiune: o fac sau nu. Ce putem să facem este să revenim corect, nu foarte scump, cu o traiectorie de costuri acceptabile. Dacă nu o faci în baza unei strategii, ci din joi în Paşti, o faci într-o manieră necredibilă. Dacă o mai faci şi când eşti cu cuţitul la os, pieţele sunt sângeroase, au mirosul sângelui şi te execută. Un dialog al Ministerului Finanţelor cu pieţele este obligatoriu.”

 Cu foarte putin timp in urma, disperatii din PDL mandatau guvernul mort al lui Emil Boc sa negocieze cu FMI o majorare timida, cu 5% a salariilor si pensiilor. Prima data, Emil Boc, ulterior presedintele Traian Basescu si in final Jeffrey Franks, au taiat argumentat populismul de doi bani cerut de garda veche din partidul de guvernamant. Alaltaieri, prima sarcina trasata de presedinte premierului desemnat era sa imbunatateasca nivelul de trai al romanilor. Probabil pe alta cale decat majorarile salariale si de pensii, nu stim, caci Traian Basescu n-a precizat. Mult mai clar s-au exprimat insa UNPR-ul care, de forma, evident, a cerut primului ministru nici mai mult nici mai putin sa aduca salariile bugetarilor la acelasi nivel din 30 iunie 2010. Cu alte cuvinte, un partid al coalitiei de guvernamant cere exact ceea ce, dand dovada atunci de responsabilitate, si presedintele si fostul prim ministru au implorat practic sa nu se faca, pentru ca citez aproximativ, sa nu ne batem joc de sacrificiile romanilor din acesti ultimi ani!

Pe de alta parte, la cata economie mai pricep si eu, daca este sa se produca o majorare a salariilor bugetarilor fara ca aceasta sa ne duca de rapa, singura sansa in actualele conditii de finantare interna si externa, de alminteri descrise cu lux de amanunte la fiecare iesire publica a sefului statului, este o mult mai buna absorbtie a fondurilor europene.A spus-o presedintele, guvernatorul BNR, FMI , Comisia Europeana, Banca Mondiala, nu stiu cine ar mai trebui sa explice banalitatea. Aceasta ar putea sa genereze, cu costuri nule de dobanda, acele venituri bugetare care sa permita eventualele, usoare, in niciun caz de 25 la suta, majorari salariale. Alminteri, nu vorbim decat de o mita electorala ce va fi rapid resorbita de inflatie, majorari de taxe sau alte asemenea smecherii utilizate de state pentru a-si pacali sau dupa caz, linisti cetatenii.

Daca asa stau lucrurile, si chiar asa si stau, vin si-ntreb si eu nevinovat, pe distinsul si extrem de bine informatul premier desemnat, gata sa remanieze orice ministru care nu se ridica la inaltimea asteptarilor sale: Ce asteptari aveti domnule prim ministru de la tipul ala care a terminat facultatea de sport la ecologica cocotat in fruntea Ministerului Dezvoltarii Regionale, principalul beneficiar de fonduri structurale europene? Sa faca podul pe spate? Nu m-am uitat la mascarada audierilor ministrilor, dar l-o fi intrebat cineva pe onorabilul domn Cristian si nu mai are importanta cum, ce naiba-l recomanda din CV sa stea la carma unui minister de care depinde efectiv soarta economiei romanesti? Sunt convins ca nu.

UPDATE:Ministrul desemnat al Dezvoltării Regionale şi Turismului Cristian Petrescu a primit, miercuri, recomandarea comisiilor de specialitate pentru acest post, parlamentarii puterii votând în unanimitate, în absenţa reprezentanţilor opoziţiei, informează Mediafax.

Zilele acestea, la acelasi post de televiziune, acelasi mecanic de oi se arata foarte indignat de faptul ca cererea de infiintare a unei banci i-a fost respinsa in conformitate cu prevederile legale in vigoare.

Las la o parte faptul ca reactia sa este extrem de tarzie, la peste doi ani de la eveniment (poate ca asa reactioneaza mecanicii de oi, nu stiu), si ma opresc la limbajul suburban pe care l-a avut si mai ales la tonul de mahala ordinara pe care l-a adoptat in monologul sau.

Personal nu inteleg de ce in numele audientei (nu de putine ori indoielnice) putem accepta prezenta in spatiul public a unor persoNULITATI grobiene, care au o stare de analfabeti functionali si, pe cale de consecinta, nu fac decat sa duca in derizoriu ideea de dezbatere.

Acest gen de personaj, care il depaseste cu mult pe cel descris de Ion Luca Caragiale in schitele sale (doar suntem in anul Caragiale), a reusit tiptil tiptil sa umple cea mai mare parte din timpul de emisie al unor televiziuni de stiri. Ma intreb cum astfel de figuri tragi-comice ale vietii romanesti fac ceea ce se numeste rating, dar mai ales ma intreb cand s-a produs ruptura mentala in randul telespectatorilor, ruptura, care parca a anihilat acel bun-simt ancestral prin care noi romanii am reusit sa strabatem perioadele grele din istoria noastra. Si nu au fost putine.

Inchei, constatand un lucru tragic. Dupa aproape 45 de ani de comunism si peste 20 de ani de la reintoarcerea la democratie, Romania a evoluat de la A la B, de la Ausnit (Max Ausnit – industrias roman) la Becali (Gigi Becali – mecanic de oi, tot roman).

Poate nu este timpul pierdut sa ne trezim si sa analizam cu responsabilitate ce fel de societate construim pentru generatiile viitoare, astfel incat sa avem o democratie functionala bazata pe institutii solide, cu existenta unei economii care sa asigure o crestere sustenabila capabila sa creeze noi locuri de munca. Sper sa reusim.

Cred că această poziţionare a Regatului Unit este precum un reflector orbitor ce pune în lumină adevăratul război al datoriilor suverane şi răspunde indirect şi la întrebarea acestui text. Şi anume că definiţia „succesului” summitului european ale cărui rezultate le vom afla în curând este măsura în care pieţele financiare vor considera că acestea le servesc interesele. Mai pe şleau, înainte să discutăm eventuale nuanţe, summitul va fi un succes dacă statele vor pierde în războiul nedeclarat cu pieţele financiare. Alminteri ele vor fi prezentate ca un nou eşec al politicienilor incapabili să reacţioneze prompt la doleanţele creditorilor, aceeaşi care potrivit Standard and Poor s „şi-au pierdut răbdarea”.

Ca atare, dacă pornim de la ipoteza, cred eu verosimilă, că avem de-a face cu situaţia în care pariurile puse pe destrămarea euro şi implicit a Uniunii Europene sunt incredibil de grase, atunci nicio decizie politică nu va fi suficientă pentru mulţumirea investitorilor. Nici măcar promisiunea unei uniuni fiscale nu va domoli „neîncrederea” pariorilor pentru că ceea ce doresc aceştia este defapt, un eşec al summitului. Speculaţiile împotriva statelor cu datorii suverane mari nu se pot transforma în bani decât dacă aceste state rămân fragile, sau, mai corect spus, se prevesteşte falimentul lor indiferent de fundamentele economice. De aceea îndrăznesc să anticipez că întâlnirea asupra căreia sunt îndreptaţi acum ochii întregii lumi va fi catalogată ca un eşec de către pieţe sau cu rezultate insuficiente, dacă banii plasaţi în pariuri împotriva statelor nu vor intra cumva în buzunarele pariorilor. Din această perspectivă profund imorală, dar din păcate extrem de actuală, cred că până când Banca Centrală Europeană nu va tipări suficienţi euro pentru a mulţumi speculatorii, atacul asupra statelor va continua. Dacă UE va decide să interzică speculaţiile asupra datoriilor suverane, Marea Britanie va ieşi din Uniune. Dacă aceasta ar fi un eşec sau un succes al summitului, nu mă pot pronunţa.

În subsidiar însă, preşedintele a afirmat un mare adevăr, anume acela că România este dependentă de finanţarea în monedă străină, din simplul motiv că economisirea internă este insuficientă pentru creşterea economică. Consecinţă a integrării în clubul european, creşterea economică din anii de supraîncălzire a economiei româneşti a amorsat dezechilibre macroeconomice majore, corectate ulterior cu preţul austerităţii şi al recesiunii. Astăzi, când economia cunoaşte, în ceea ce priveşte indicatorii macroeconomici, o situaţie, prin comparaţie mult mai bună decât state dezvoltate din UE, în ceea ce priveşte datoria publică, deficitul bugetar şi cel de cont curent, perspectivele creşterii economice rămân dependente de aceeaşi finanţare externă. Finanţare externă care paradoxal a fost principalul factor de „stimulare” a dezechilibrelor macroeconomice.

Concluzia care s-ar putea trage este că avem de-a face cu un cerc vicios, acela în care accesul facil la capital extern conduce la o creştere economică nesănătoasă, bazată pe consum nesustenabil, care ulterior trebuie corectat cu costuri enorme, iar lipsa acestuia duce la recesiune şi subdezvoltare. Ca să folosim o comparaţie motorul economiei româneşti când dă de combustibil turează la maxim şi ne umple de noxe, când este vorba să-l folosească raţional,dă chix. De-aici ar rezulta pe cale logică soluţia schimbării modelului de creştere, chestiune care, dincolo de ambiţia în sine presupune timp şi un proces iniţial de destructurare, pentru ca zisa creştere să apară. Un motor al creşterii extrem de dezirabil este desigur cel al exporturilor, însă şi acesta se poate dovedi insuficient dacă pieţele de desfacere intră în recesiune, de exemplu. Un altul ar fi agricultura, care dacă la noi n-ar fi atât dependentă de Cel de Sus, s-a dovedit că este capabilă să contribuie decisiv la creşterea economică, simultan cu calmarea inflaţiei.Nu mai discutăm de absorbţia fondurilor europene, unde autorităţile române ar trebui să intre în pământ de ruşine…

Toate aceste exemple de „motoare” ale creşterii economice ar trebui să asigure, prin aprindere consecutivă sau alternativă, menţinerea economieipe plusul înregistrat în 2011 şi în anul care vine, în pofida incertitudinilor majore generate de criza datoriilor suverane. Problema finanţării rămâne însă. Şi pentru a reveni la chestiunea finanţării prin intemediul sistemului bancar, sunt motive să privim nu doar cu pesimism recomandarea austriecilor, pentru că aceasta are şi părţile ei bune. Una dintre acestea este scăderea euroizării, dar si o modificare a comportamentului băncilor comerciale din România care vor trebui să înveţe creditarea în monedă naţională şi către companii, forţate de intrări valutare mai scăzute din partea băncilor mamă şi de supraîndatorarea populaţiei de care sunt in mare parte responsabile.

Cu alte cuvinte, dacă retragerile de capital se vor face treptat şi nu brusc, iar finanţările în valută vor fi în aceeaşi măsură substituite de cele în lei, atunci efectul va fi unul benefic. Desigur există riscul unei competiţii în atragerea depozitelor în monedă naţională, iar la venitul disponibil extrem de subţire al populaţiei aceasta să conducă la o scădere şi mai drastică a consumului, cu consecinţe nefaste asupra creşterii economice, chiar dacă contribuţia acestuia la PIB este relativ scăzută.

Împrumuturile statului la bănci, sintetizate de indicatorul creditului guvernamental, au sporit cu o viteză nemaiîntâlnită, în vreme ce finanţarea destinată companiilor şi populaţiei a cunoscut în cel mai fericit caz o cvasi-stagnare. Acest raliu nu putea avea decât un deznodământ, iar acela îl vom vedea în curând grăbit de dificultăţile cu care se confruntă sistemul bancar.

Tăierea ombilicului între băncile mamă şi fiicele din România marchează finalul înţelegerii de la Viena, prin care grupurile financiar-bancare dominante de pe piaţa autohtonă încheiau acel gentlemen s agreement bazat pe înţelegerea că statul şi băncile se aflau în aceeaşi barcă. Atâta timp cât înţelegerea a funcţionat barca s-a putut menţine pe linia de plutire. Se pare însă că nimeni nu a anticipat cât de mult se va prelungi criza, cât de gravă va deveni ea sau că va eroda atât de drastic însăşi inima sistemului bancar European. Ca urmare, de la înţelegerea între domni, s-a ajuns la fiecare pentru el. În aceste condiţii s-a produs apelul la fair-play al preşedintelui Traian Băsescu “Mesajul meu e ca ati obtinut profituri uriase, iar daca va veti pregati sa lasati economia romaneasca fara finantare in timp de criza va fi un act lipsit de fair-play in relatia cu Romania.Nu cred ca vom fi pusi, noi tarile care am venit mai tarziu in UE, sa platim factura”.Greu de crezut că acest apel la moralitate va fi băgat în seamă mai mult decât la nivel de declaraţii.

Îngheţarea finanţării, pentru că, în cele din urmă, cu aceasta ne confruntăm în condiţile în care banii din împrumuturi pe piaţa internaţională sunt puţini sau mult prea scumpi ar putea impune un deficit bugetar apropiat de zero.În context, evitarea reintrării în recesiune este puternic condiţionată de absorbţia fondurilor europene, un domeniu în care prestaţia de până acum este una jalnică.

Să faci un referendum pe această temă este perfect inutil şi nu este decât o manevră politică în cel mai fericit caz. Bunăstarea nu se asigură prin lege, în orice caz nu pentru toţi, alminteri nu ar exista sărăcie în lume. Mai mult decât atât,  dacă acest lucru ar fi posibil, atunci democraţia însăşi ar fi într-un pericol de moarte, din simplul motiv că alegerile nu şi-ar mai avea rostul. De pildă, dacă îndemnul electoral „Să trăim Bine!”, graţie căruia să zicem că Traian Băsescu a  câştigat alegerile,s-ar fi transpus în realitate prin lege, atunci n-am avea niciun motiv să mai votăm altceva decât PDL. În fapt, dacă există legi ce nu pot fi puse în aplicare deşi ele întrunesc consensul politic, cum ar fi de exemplu indexarea pensiilor sau a salariilor, aceasta se întâmplă pentru că ele contrazic regula enunţată la începutul acestui text. Restul e demagogie şi dezbatere politică sterilă.

Pentru că politica , inclusiv cea democratică,  se face cu bani.

PS pentru colegul de platformă Mihai Goţiu – Statele apelează la FMI pentru a evita falimentul, nu intră în faliment pentru că au apelat la FMI. Să nu ne dorim modelul grecesc.

De pildă, prestigioasa agentie de globall intelligence Stratfor consideră că nu există un scenariu câştigător pentru Uniune aceasta având în fapt de ales între catastrofă sau criză bancară. Primul scenariu este cel în care grecii vor beneficia de o ştergere parţială a datoriei. Odată creat acest precedent, acelaşi lucru ar urma să solicite şi Italia, Portugalia, Spania, Franţa, Belgia, Irlanda. Aceasta ar fi echivalent cu o suprasolicitare a mecanismului european de bailout şi ar conduce la criză a sistemului bancar european. În situaţia în care Europa nu va accepta o restructurare a datoriei Greciei şi va continua să impună restrângerea de cheltuieli Atenei, Grecia va da faliment iar consecinţa va fi aceeaşi, o criză bancară europeană. Finalmente, dacă Grecia va fi lăsată de capul ei, pierderea de credibilitate va fi masivă, iar criza bancară care va apărea oricum, catastrofală.

Ce va decide Europa, sau mai potrivit spus, Germania şi Franţa, în această situaţie, ar fi răspunsul la soarta Uniunii. Redusă la interesele nemţeşti, problema se reduce la o analiză cost-beneficiu a motorului economiei europene. Or, dacă este adevărat că în orice scenariu, Grecia nu-şi va putea vreodată plăti imensa datorie în raport cu PIB-ul său, este tot atât de adevărat că Germania nu are absolut nici un interes, nimic de câştigat, ci doar de pierdut dintr-un efect de domino care ar duce la dispariţia monedei unice, scenariul catastrofal preferat de cei mai mulţi cavaleri ai apocalipsei economice. Lăsând de-o parte orice fel de aspecte tehnice, ar fi de-a dreptul caraghios, iar eurozona chiar ar trebui să dispară dacă nu poate susţine un membru al cărei PIB reprezintă sub 1% din cel european. Însă bătălia Europei, aşa cum arată şi scenariile Stratfor nu este una doar cu problema grecească, ci aceea că multe state mult mai mari şi importante din eurozonă se confruntă cu datorii publice imense capabile să zădărnicească  eficienţa oricărui mecanism de bailout inchipuit la nivel european.

În fine, privit dintr-un alt unghi, războiul pentru Europa se dă între statele membre ale eurozonei şi zisele „pieţe” etern nemulţumite şi agitate de lipsa de reacţie rapidă a politicienilor. În paranteză fie spus, niciodată şi în nicio circumstanţă, viteza de reacţie a politicului nu va fi pe măsura celei a pieţelor, iar acestea fac de regulă bani frumoşi pe această cale. De alminteri, într-un anume fel, pieţele au o atitudine caragielească în ce priveşte rezolvarea crizei, deoarece cer să se revizuiască câte ceva, în punctele esenţiale, dar n-ar dori să se schibe nimic în ce priveşte reglementarea lor. Va dispărea euro sau eurozona? Răspunsul este categoric nu, iar motivaţia este foarte simplă: aceleaşi pieţe ce par să-i ameninţe existenţa nu vor permite una ca asta. Dar, cum ceva tot trebuie să se-ntâmple, se va întâmpla. Acest lucru este o mai mare integrare europeană, o transformare radicală a Uniunii Europene. Este ceea ce politicienii vor face începînd cu un Guvern economic european. Nu neapărat pentru că şi-o doresc, ci pentru că n-au încotro. În context, sunt uimit că în acest timp în care se reaşează continentul există concetăţeni care cred, ameţiţi de aberaţii precum cele ale lui Dinu Patriciu, că România ar trebui să rămână în afara zonei euro. Ca să facă ce?

Ultimul dintre acestea este adresat direct Băncii Naţionale a României, mustrată că şi-ar fi propus ca ţintă adoptarea euro : “Staţi cu leuţul nostru, aşa apreciat, depreciat, bucuroşi le-om duce toate.Nu renunţaţi la o parte importantă a suveranităţii. Moneda unică, duce şi la fiscalitate comună, ceea ce înseamnă frână pentru ţările în curs de dezvoltare. Punct. Nu trebuie dovedită, argumentată. În momentul în care vei fi impozitat într-un nivel pe care îl vor creea alţii, nu mai ai nici o şansă să creşti peste nivelul lor de creştere. Poate e simplist spus, dar e adevarat”- a zis dl. Patriciu. Nu ştiu ce anume îl face pe distinsul să postuleze cu atâta suficienţă că euro nu-i de bine, în afara sumelor consistente în dolari din conturile personale. Probabil simte că pierde teren în favoare lui Gigi Becali.De aceea, în mod normal, n-ar trebui băgat în seamă. Dinu Patriciu vorbeşte prostii. Punct. Poate e simplist spus, dar e adevărat. Spre deosebire de domnia sa, care crede că ceea ce spune nu mai trebuie argumentat, am să încerc să demonstrez asta.

În primul rând, adoptarea euro ca proces, nu este ţinta BNR, ci o obligaţie a României, care, odată primită cu drepturi depline în Uniunea Europeană, va trebui la un moment dat să adere la eurozonă. Ca atare, indiferent cât de mult îi pute domnului Patriciu clubul European, pe care l-a calificat cu o altă ocazie drept un al patrulea Reich, renunţarea la adoptarea euro nu este posibilă, decât dacă România iese din Uniunea Europeană. Într-un asemenea scenariu dement, nu ştiu cât de bucuroşi “le-om duce toate” şi aici bineînţeles nu mă refer la domnia sa, ci la leuţul nostru. În fapt ceea ce propune dânsul nouă este un model de oportunism în relaţie cu Uniunea Europeană, considerând probabil că, în relaţiile instituţionale şi dintre state, este la fel ca în afacerile cu petrol marcă brevetată, adică trebuie să avem numai drepturi, nu şi obligaţii. Libertatea de circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a capitalului (de aceasta din urmă cred că a beneficiat din plin), faptul că peste 75 % din comerţul nostru exterior se desfăşoară cu statele UE nu mai fac doi bani în ochii magnatului Dinu Patriciu.

În al doilea rând, dl Dinu Patriciu afirmă netulburat şi cu convingere că acest lucru nu mai trebuie dovedit, că moneda unică duce şi la fiscalitate comună, care înseamnă frână pentru statele în curs de dezvoltare. Dacă în ceea ce priveşte fiscalitatea comună este foarte probabil ca moneda unică să ducă şi la aceasta, este extrem de discutabil dacă un asemenea deziderat ar fi de bine sau de rău pentru România. La fel de discutabilă este relaţia dintre fiscalitate şi creşterea economică în accepţiunea lui Dinu Patriciu. “În momentul în care vei fi impozitat într-un nivel pe care-l vor creea alţii, nu mai ai nicio şansă să creşti peste nivelul lor de creştere” – afirmă domnia sa. Nu este foarte clar de ce aceşti “alţii”, care nu pot fi decât statele membre ale Uniunii, ar dori să ne ţină în subdezvoltare şi să creeze astfel noi vulnerabilităţi pentru UE şi nici conu Dinu nu explică. Limpede este însă că dânsul pune semnul egal între creşterea economică şi reducerea fiscalităţii într-un moment în care această reducere este practic imposibilă pentru simplul motiv că ne-ar duce în încetare de plăţi.

Omul de afaceri declara miercuri că va aloca din surse proprii, pentru dezvoltarea reţelelor de magazine Mic.ro, Macro şi miniMax, cu 100 milioane euro mai mult faţă de cât îşi propusese iniţial, întrucât băncile nu sunt dispuse să finanţeze cu sume mari proiecte de investiţii.”Iniţial planul era să investim 250 de milioane de euro în reţelele de magazine, din care Mercadia (firma Mercadia Holland –nume neaos liberal, controlată de omul de afaceri, n.r.) să suporte 100 de milioane de euro din surse proprii, 100 de milioane de euro să fie credite bancare şi 50 de milioane de euro credit furnizor”, a spus Patriciu într-o conferinţă de presă. El a adăugat că firma a fost nevoită să îşi schimbe planurile şi să dubleze valoarea investiţiei proprii, pentru că băncile nu i-au acordat finanţare.

Poftim??? Pai cum sa nu te-apuce toti dracii din lume, cand tu, primul din topul Forbes Romania care revista e tot a ta, al mai miliardar cinstit dintre miliardari primesti flit de la banci la un mizilic de 100 de milioane de euro, cand vrei sa umpli tara cu aprozare? Ce sistem bancar e asta, domne, care n-are bani si incredere in retailul de cartier? Clar unul defect ce trebuie restructurat, citez „cap-coada”.Bun-bun, restructurare, dar cum trebuie el restructurat aici e intrebarea. Pai simplu, el trebuie restructurat de asa natura ca atunci cand EU merg la el, el sa verse banu fara mofturi si prea multe intrebari. Aceasta doleanta nu poate fi exprimata in public chiar asa, astfel incat ea a imbracat urmatoarea forma: El trebuie restructurat pe paliere astfel incat, sa existe „deasupra” bancile mari, dedesubt bancile regionale, putin mai jos bancile mici, dupa aceea in functie de nevoile de finantare ale investitorilor. Banuiesc ca dl.Patriciu a fost refuzat, totusi de o banca mare, ca daca era una mica odata se enerva si-o cumpara cu totul, nu facea o conferinta de presa sa-si verse naduful.

Odata „rezolvata” restructurarea sistemului bancar, cred ca dl.Patriciu si-a ridicat o a doua problema: dar daca banca care m-a refuzat chiar n-are sa-mi dea 100 de milioane de euro? DE CE N-ARE???- Simplu, n-are ca-i scoate din tara pentru ca e straina Simplu, n-are ca-i scoate din tara pentru ca e straina, desi ce intra ar trebui sa nu mai iasa!(stai ca asta suna ca dracu) . N-are pentru ca in loc sa mi-i dea mie sa umplu tara de gostaturi prefera sa-i dea statului, care cu ei acopera deficitul bugetar sa dea de salarii scandalagiilor de profesori si pensionarilor muritori de foame. Ce vremuri de toata jena…Pai orice om de afaceri de succes stie ca de la bugetul statului IEI bani, nu dai bani. Dar stai! Cine face regulile pe piata bancilor de le permite astora ca sa imprumute statul in baza unor garantii iluzorii in raport cu afacerile mele de succes? Si nu in ultimul rand cine tine trezoreria statului? BNR. Pai bine domnule, unde s-a mai pomenit asa ceva ca BNR sa faca si politica monetara si sa si controleze sistemul bancar? Este ABSURD! – si a spus in barba dl Patriciu dupa care a declarat-o raspicat in fata camerelor de luat vederi. Si mai o treaba- cum este posibil ca BNR sa impuna bancilor garantii MATERIALE pentru a putea acorda credite? Pai se alege prafu! Adica eu, miliardar in dolari la o adica sa pun garantie 100 de milioane de euro ca sa iau de la banca tot 100 de milioane plus dobanda? Pai care mai e ghesheftul, daca Doamne Fereste prin absurd nu se vinde ceapa sau aia de la Carrefour o dau mai ieftin? Si pentru ca toate aceste lucruri impotriva firii nu erau de ajuns astia din UE, SUE sau cum dracu le-o mai zice vor sa faca si fiscalitate comuna si precis nu scade TVA. Dar ce zic eu UE, e vorba de nazista aia de Merkel care vrea sa faca al 4 lea Reich. Dar sa ne lase domne mai intai sa ne-mbogatim sa vedem daca putem prin noi insine si abia dupaia sa vedem!!!

La urma urmei mai lasa-l incolo de euro,este un proiect nereusit, de ce trebuie să intrăm în euro, de ce acesta trebuie să fie un proiect naţional, de ce trebuie să ne unim cu toţii în jurul acestei idei, tocmai în momentul în care moeda euro slăbeşte (oare de asta vreau eu acum repede 100 de milioane ?!) şi de ce nu ne căutăm propriul drum?

Practicanţii unui soi de manelism economic au avansat ca o critică la restricţiile impuse de noul regulament, argumentul potrivit căruia acesta ar conduce la o scădere a consumului şi, pe cale de consecinţă, ar impieta asupra creşterii economice. Ipoteza nu este doar falsă, ci este chiar periculoasă, deoarece continuă să acrediteze ideea că modelul de creştere economică al României este consumul pe datorie, eventual în valută. Lăsăm la o parte faptul că se asimilează creditul de retail cu tot creditul neguvernamental ca întreg, ceea ce este evident fals. Dacă este însă să vorbim de rolul finanţării în potenţarea creşterii economice, atunci în România nu creditarea este problema, ci economisirea ca sursă de finanţare a investiţiilor. Or, din acest punct de vedere, în afara fondurilor europene nerambursabile de care nu suntem în stare să beneficiem în mod decent (fie că e vorba de autorităţi publice, fie de sectorul privat) finanţarea externă este dramatic împuţinată de actualul context internaţional. Atunci când ea a fost din belşug am utilizat-o prost şi se regăseşte astăzi într-o proporţie mult prea mare în automobile şi electronice supuse rapid uzurii fizice şi morale, başca o inflaţie de mall-uri şi hypermarket-uri care gem de marfă importată. Dacă la aceasta adăugăm că, în consecinţă, ne-am ales cu un imens deficit de cont curent ce a trebuit corectat pentru că nu ni-l mai finanţa nimeni cu consecinţele bine cunoscute, între care o recesiune severă şi prelungită, cred că este deajuns pentru ilustrarea „beneficiilor” creşterii pe datorie.

Astăzi, în contextul crizei datoriilor suverane, finanţarea externă este puţină, scumpă, volatilă şi se poate dovedi chiar destabilizatoare. De aceea, decât să ne preocupăm de restricţionarea creditului în valută, am face mult mai bine să fim îngrijoraţi de nivelul economisirii interne. Atât pentru a reduce dependenţa de finanţarea externă (economisiri ale altor naţiuni) ce poate conduce la situaţii dramatice de tip grecesc, cât şi pentru finanţarea investiţiilor generatoare de creştere economică.

Din punctul de vedere al economisirii stăm foarte prost. O statistică dată recent publicităţii arată că România se află pe unul dintre ultimele locuri din Europa în ceea ce priveşte economisirea. Valoarea medie a depozitelor bancare ale românilor este de numai 1.193 de euro, cu 60% mai mică faţă de bulgari, de peste două ori mai scăzută comparativ cu ungurii şi polonezii, în timp ce în Germania depozitul mediu pe cap de locuitor trece de 20.600 de euro. În Bulgaria, valoarea medie a depozitelor populaţiei se situează la 1.905 euro, în Ungaria şi Polonia la 2.743 euro, respectiv 2.907 euro, în timp ce Germania are o medie de 20.638 euro. Dintre fostele state comuniste incluse în studiu, Cehia, cu 6.790 euro, şi Slovenia, cu 7.405 euro, au cea mai bună situaţie. Românii au avut, în intervalul mai 2010-mai 2011, cea mai redusă creştere lunară a depozitelor dintre cele 11 ţări analizate, de numai 5,3 euro.

Deplorabil este că această situaţie îngrijorătoare nu este rezultatul vreunui cataclism, ci ea este o poză de final al unei evoluţii extrem de palide a economisirii a unui ciclu de 15 ani, din care vreo 10 au fost de creştere economică şi de venituri. Cel puţin una din explicaţiile acestui comportament imprudent al gospodăriilor constă în nivelul scăzut de educaţie financiară. Oare de ce românii au uitat de banii albi pentru zile negre? Desigur, una din cauze este cea mai sus menţionată, aceea că la nivelul populaţiei noţiunea de ciclu economic nu este percepută, mai pe româneşte că nu există creştere la nesfârşit. Dar la aceasta au dat o mână neprecupeţită de ajutor, cel puţin în perioada 2004-2008, relaxarea fiscală şi a politicilor salariale care a determinat în corpore băncile şi clienţi să subestimeze riscurile la care se expun.În acest context, regulamentul de creditare supus dezbaterii publice de către Banca Naţională nu este deloc unul anacronic, ci are chiar valenţe educative, punând în vedere celor care doresc să contracteze un credit nu doar să fie atenţi la banii lor şi la decizia de a se-mprumuta în sine , ci şi să economisească înainte de a face acest pas. Dacă nu pentru a se califica la un credit, măcar pentru pensie aş adăuga eu, că nu se ştie…

BNR a incercat in numeroase randuri sa atenueze acest ciclu cu deznodamant previzibil, atragandu-si critici virulente din partea bancherilor comerciali aflati pe-atunci intr-o solida alianta cu populatia si mare parte a mass-media. Ceea ce nu a reusit pe deplin banca centrala prin masurile sale neortodoxe, i s-a pus brutal capat prin debutul manifestarii efectelor crizei financiare in Romania, la un an de la evenimentul inalt improbabil dar cu impact extrem de semnificativ, falimentul Lehman Brothers. Acelasi care a validat in practica teoriile lui Nassim Taleb si a adus in atentia mapamondului pe Nouriel Rubini, economistul creditat cu puteri paranormale in a prezice, mai nou cu indicarea precisa a datei si cu un anume sadism, nenorociri financiare globale. Reversarea fluxurilor de capital a lasat fara materie prima creditul de retail, fapt ce adus cu picioarele pe pamant bancile comerciale si Romaniei o datorie externa pe termen scurt de 20 de miliarde de euro aproape egala cu rezervele, cea care a determinat retrogradarea ratingului la categoria junk. Între 2004 şi 2008 pasivele externe ale băncilor din România au crescut de mai mult de 6 ori, de la 3,8 la 24,5 miliarde euro.

In lipsa atitudinii prudente a BNR care a obligat bancile comerciale sa tina in rezerva sume mari in valuta si in lei, Romania s-ar fi confruntat nu doar cu recesiunea determinata de ajustarea sectoarelor economice care se umflasera nesustenabil ci cu o criza financiara in toata regula. Adica cu falimente de banci, minus posibilitatea de a le salva de la bugetul statului. Dupa cum nu este fortat sa afirmam ca pentru Romania, orientarea creditului in valuta si ritmul de crestere al acestuia au constituit canale principale prin care s-a manifestat criza financiara internationala . Imprumuturile in moneda straina, deci din economisiri externe directionate spre finantarea importurilor au insemnat pentru economia romaneasca echivalentul produselor toxice din bilanturile bancilor straine. La 3 ani de la declansarea crizei financiare mondiale, contabilizam inca impreuna cu Uniunea Europeana pierderile generate de creditarea iresponsabila din anii trecut si de creditul in valuta in principal. Relatiile dintre clienti si banci nu mai sunt nici pe departe amiabile, ba chiar au devenit ostile, primii isi vad subtiate drastic veniturile de imprumuturile nesabuite iar bancile isi numara pierderile din credite neperformante.

In acest context, care nu este numai unul national, BNR a lansat in dezbatere publica un proiect de regulament care restrictioneaza creditul pentru debitorii neprotejati la riscul valutar si reduce durata creditului de consum la maxim 5 ani. Acesta va intra in vigoare cel mai probabil de la inceputul anului viitor. Eu unul as fi interzis cu desavarsire imprumuturile de consum in valuta. Aparent absolut de neinteles, unele reactii la proiect sunt aproape identice cu cele din perioada de boom al creditarii, cainand pe bietul roman care nu va mai putea accesa credite fara avans, fara garantii, fara venituri si eventual fara acte. In pofida evidentei, care arata fara dubii ca o creditare usoara este echivalenta in oglinda cu supraindatorarea. Altii sustin ca restrictionarea creditului in valuta sau instituirea de conditii mai drastice privind garantiile este un glont tras in aer, de vreme ce nivelul imprumuturilor nu da semne de revenire. In realitate, ceea ce face BNR nu este altceva decat sa aduca creditarea ce va sa vina in limitele responsabilitatii, deoarece una dintre lectiile cele mai de pret ale crizei care a ravasit lumea pare a fi inca departe de a fi fost invatata de publicul din Romania. Este un regulament pentru amnezici.

În linia preocupărilor majore privind soarta Uniunii Europene, preşedintele a subliniat rolul deosebit de important pe care oamenii politici îl au în prezent, dar şi responsabilitatea acestora în a ceda din suveranitatea naţională Bruxelles-ului, atrăgând atenţia că UE pierde teren şi este în criză de timp. Domnia Sa face apel la oamenii politici din toată Europa să lase de-o parte interesele personale sau de grup şi să se situeze la înălţimea momentelor dificile pe care le înfuntă. „In situatii de criza trebuiesc masuri indraznete. E foarte greu sa spui azi, ca politician, ca ar trebui create atat de repede pe cat se poate – doi, trei ani – ca ar trebui create Statele Unite ale Europei”. Pentru o mai bună înţelegere, Preşedintele a explicat că mersul istoriei este ireversibil şi că a apus vremea statelor-naţiune şi a cheltuielilor nesăbuite ale oamenilor politici. Dacă statele (oamenii politici) nu înţeleg că au nevoie de bani, iar banii sunt privaţi, atunci în doi, maxim trei ani de-acum încolo vor fi măturate de forţa globală.

Aceasta este demonstrat fără putinţă de tăgadă prin însăşi realitatea ultimilor ani„Guvernele au dovedit ca pot fi infrante de piata, de vointa investitorilor. Sistemul global va inlatura tot ce este lipsit de forta, care nu poate rezista.”- a subliniat dl Traian Băsescu. “Statele au resurse mult mai mici decat le-ar trebui si resursa e in mana sectorului privat, a marilor companii, a bancilor, iar statele trebuie sa se gandeasca cum pot face fata pentru a da confort celor care detin banii ca le pot da si banii inapoi. Acum ne confruntăm cu o criza de incredere a marilor investitori in guverne, pentru ca fiecare guvern luat in parte e pus sub semnul intrebarii daca mai poate returna banii pe care eventual i-ar imprumuta” –a declarat şeful statului nostru.

Acesta este un sumum al analizelor care se fac în acest moment în toate ţările dezvoltate ale Europei, analize care coincid cu cele ale preşedintelui nostru (Germania, Franta, Italia, Spania au aceleasi analize pe care le am si eu si vad crearea Statelor Unite ale Europei ca o solutie pentru Europa.)
În sprijinul dizertaţiei sale, domnia sa a adus atât argumente istorice ale predecesorilor, cât şi pragamatice, de ordin ştiinţific şi care ţin de înţelegerea echilibrelor macroeconomice. “In primul rand nu este o idee noua. A mai fost discutata, dezbatuta. Churchill este unul dintre ultimii proeminenti care au propus-o. (…).•Nu se poate urmari o politica monetara unica fara sa existe si o politica fiscala care sa o acompanieze.

Cu toate că, potrivit analizelor prezidenţiale “evolutia lumii nu ne da si sansa termenului lung” , domnul Traian Băsescu are serioase indoieli că la nvelul lidershipului actual din Europa şi al oamenilor politici de astăzi există persoane capabile să explice necesitatea SUE. Domnia sa şi-a făcut însă datoria de a trage semnalul de alarmă, pentru că nu poate face abstracţie că trăieşte în Europa. “Eu voi sustine, desi sunt un atlantist, nu pot sa spun eu vreau un parteneriat cu SUA ca si cum nu as trai in Europa. Marea problema e dacă avem liderii politici care să convingă popoarele că asta este solutia? Răspunsul meu e îndoielnic din punct de vedere al acestei convingeri. Nu am convingerea ca oamenii politici de astăzi au forta să convingă popoarele ca SUE nu le afectează cultura, traditiile, personalitatea fiecarui popor. Nu cred ca aceasta generaţie de oameni politici poate sa convingă popoarele.”

Să facem o recapitulare. La 3 ani de la izbucnirea marasmului economic mondial, „pieţele”, industria financiară, cea care a stat de facto la originea coşmarului pe care-l trăim cu toţii, este nu numai bine mersi, dar i se atribuie şi virtuţi de virgină ingenuă ce priveşte cu firească neîncredere „deciziile neconvingătoare” ale oamenilor politici. Dar ce-ar mai trebui să facă oamenii politici, statele, băncile centrale, autorităţile în general, întru mulţumirea mofturoaselor pieţe? Industria financiară creatoare de lături numite derivative şi cotate cu triplu A a căror „valoare” a depăşit de câteva ori PIB-ul mondial a beneficiat deja de socializarea pierderilor pe care le-a produs şi care se regăsesc acum în bugetele statelor nevoite să le-nghită pe nemestecate. În modul cel mai cinic cu putinţă, după ce tot ceea ce înseamnă autoritate s-a predat cu arme şi bagaje industriei financiare, aceeaşi industrie financiară atrage acum atenţia statelor că sunt în faliment. Este ca şi cum un hoţ, după ce ţi-a subtilizat toţi banii, îţi atrage atenţia că, deşi, evident crăpi de foame şi ţi s-a lipit burta de şira spinării, nu ţii un regim de slăbire convingător.

Deşi, toată ziua bună ziua, se vehiculează falimente de stat, este evident că un stat nu poate da faliment. De ce? E relativ simplu. Ce-ar fi depildă ca un mic grup de chinezi (dacă se poate spune aşa) să rechiziţioneze ambasada Statelor Unite în numele datoriei acestora către marele popor? Aşa, ca o garanţie pentru plata datoriei? Răspunsul este evident- război. Pieţele ştiu că statele nu pot da faliment şi cu toate astea, dacă este luni sunt SUA, după cum dacă ieri a fost miercuri, este Franţa! Falimentul statului nu este decât un cec în alb, o poliţă preplătită pentru speculaţiile next-level ale industriei financiare, care a permis depildă unui misterios investitor să căştige 8 miliarde de euro pariind 10 la 1 pe retrogradarea ratingului SUA. Obama, Merkel, Sarkozy, Trichet, BCE, FED, Banca Japoniei nu fac altceva decât să încerce să „liniştească pieţele”. Dar, vorba lui Traian Băsescu, deciziile sunt neconvingătoare…

Dereglementarea industriei financiare, fetişizarea libertăţii pieţelor a născut monştrii care au subjugat politicile publice celor mai riscante pariuri fără ca pariorii să-şi asume vreun risc.Libertatea s-a transformat în anarhie. Nu este în pericol sistemul financiar ci democraţia însăşi. Substituiţi în primul paragraf  pe puştiul cel obraznic intervievat de BBC cu „pieţele”.Veţi descoperi adevăraţii, mult mai periculoşii vandali ai lumii noastre.

Ei bine, eu stiu raspunsul. Este vorba de un automatism tembel al presei de la noi, care in cautare de senzational ieftin il cauta si-acolo unde el nu este. Nu era nici cand se deprecia, nu este nici acum cand leul s-a apreciat, pentru ca aceste miscari de efectiv doi bani nu reflecta altceva decat o remarcabila stabilitate a monedei nationale. Si-atunci, de ce atata foiala in jurul acestui amarat de curs? Credinta mea este ca ne place la nebunie sa ne victimizam atunci cand nu e cazul. Sa despicam firul in 48 pana cand viata ne pune altul in brate pe care-l luam si p-ala la despletit pana nu mai ramane nimic. Marturisesc , depilda ca ideea acestui text mi-a venit pentru ca nu mai pot cu bacalaureatul asta, saiturile gem de bac, ziarele sunt strivite de acelasi subiect.

Revenind la cursul de schimb, modul in care este privita paritatea leu/euro in aproape toata mass-media balanseaza idiot intre 2 extreme. Daca se depreciaza nu e bine, e rau, daca se apreciaza e ok, dar nu prea. Ambele variante sunt profund gresite, nu doar pentru ca miscarile cursului de schimb in ultimii 2 ani si jumatate sunt absolut nesemnificative ci pentru ca o asemenea judecata simplista nu are nimic de-a face cu realitatea. Argumentul ca exista multa lume imprumutata in valuta si-atunci daca in ziua de plata a ratei se-ntampla ca euro sa creasca cu doi bani, atunci aceasta este o stire este de-a dreptul imbecil. Altul ar fi subiectul in acest caz. Si-anume, cat de bou poti fii ca sa te-mprumuti in euro , dolari sau franci francezi, daca 10 euro la rata si spun mult, iti dau viata peste cap? Raspunsul meu e unul foarte simplu: extrem de bou. Desigur, televiziunile de stiri ar putea sa faca oaresce educatie financiara pentru ca romanii sa nu se mai boceasca atat ca le e viata vitrega. Intrebarea este cine sa o faca? Doi, trei redactori economici strivit intr-o redactie preocupata sa mestece toata ziua buna ziua, timp de saptamani intregi o declaratie fie ea si prezidentiala, sau asa cum vad astazi, niste rezultate la bacalaureat? Slaba speranta.

Si ca sa-nchei intr-o nota pesimista , nici aprecierea leului de astazi nu este neaparat o veste buna, desi ea vine ca efect al deciziei Fitch de a face upgrade la ratingul Romaniei. De pilda pentru exporturi, motorul care a scos economia din recesiune, dar a inceput sa gafaie din cauza situatiei din pietele de desfacere. Daca as fi un isteric as urla, se prabuseste exportul! Cum zic eu ca nu sunt, n-am sa fac din asta o stire.

În economie, aşa cum efectele perverse nu fac referire la sex, nici cele de turmă nu vorbesc neapărat de boi. Procesul care a condus la scumpirea peste poate a locuinţelor în România a avut ca factori favorizanţi între altele atât apariţia efectelor perverse cât şi a celor de turmă cauzate de liberalizarea contului de capital ca precondiţie a aderării ţării la Uniunea Europeană. La abundenţa de capitaluri care au invadat România în căutare de randament s-a adăugat un banking agresiv într-o piaţă virgină şi dornică să experimenteze câştigul facil. Înclinaţia spre speculaţie, ca să nu-i zicem de-a dreptul speculă, de această dată cu locuinţe, s-a suprapus peste obsesia cetăţeanului de a avea deasupra capului un tavan proprietate personală. Dar a mai fost ceva. Creditul în valută, deşi alminteri foarte scump, a părut a fi ieftin nu neapărat în raport cu cel în monedă naţională, ci faţă de câştigurile visate pe o piaţă pe care preţurile ar fi trebuit să urce la nesfârşit. La acest efect pervers, a mai fost nevoie doar de un efect de turmă pentru ca preţul unui apartament de 2 camere în Militari să urce vertiginos spre niveluri ridicol de ridicate. N-am să merg atât de departe încât să afirm că cel care a fost de acord să-şi ipotecheze viitorul financiar pe 20-30 de ani cumpărând cu 100000 de euro un apartament cu două camere în Militari a fost pur şi simplu un bou într-o turmă. Dar nici nu pot să-i plâng pe umăr, aşa cum o face articolul din ZF.

Ceea ce este însă oarecum dezolant, este că în publicaţia fanion a presei economice din România, se cheamă în ajutor tot râul şi ramul, împotriva unei reglementări mai stricte a creditării : „Nefiind în relaţie directă cu realitatea economică din teren, cu încasările companiilor, cu problemele fiecărui manager de a-şi găsi clienţi şi pieţe, de a-şi încasa facturile şi de a plăti TVA-ul, guvernatorul BNR nu a vorbit despre implicaţiile acestor noi reguli/restricţii asupra firmelor şi asupra populaţiei, asupra economiei şi asupra fiecărui cetăţean, salariat, antreprenor. Ştie cineva cum vor lovi restricţiile în economie, în consum, în preţul activelor, în preţul apartamentelor, în salarii, în locuri de muncă etc.? Poate economia aşa singură, prin creştere organică, să înlocuiască într-un singur an impactul restricţiilor? Vor răsări peste noapte investiţii care să antreneze angajări, producţie, salarii mai mari, consum mai mare, impozite şi taxe mai mari la stat, majorări de salarii la bugetari etc.?” Înclin să cred că guvernatorul BNR nu a vorbit despre toate astea pentru că nu sunt „în chestie”. .. Dacă BNR va introduce restricţii la creditare inclusiv la creditul în valută nu o va face de capul ei, ci va urma reglementările din Uniunea Europeană. În care Uniune nu poţi fi doar când îţi convine.

Nu m-apuc aici să explic de ce e importantă China pe planetă sau cum se mută centrii de putere pe plan mondial, că mi se pare la mintea cocoşului.Aflu însă că premierul chinez a trecut pe la Budapesta şi a promis ajutorul dacă va fi nevoie de el şi chiar mă gândesc că astfel de asigurări nu ne-ar strica nici nouă, dacă actuala putere n-ar umbla cu ochelari de cal. Inserez alte două ştiri sub imperiul imaginilor din centrul Atenei şi al faptului că preşedintele Greciei s-a întreţinut cu al nostru la Cotroceni( nu ştiu de ce ştirea că oficialul grec se află la Bucureşti în vreme ce protestatarii dau foc in centrul capitalei elene mi-a adus aminte de ultima vizită a lui Ceauşescu în Iran.)

Aşadar, iată ştirile.

Rezolvarea crizei din zona euro ar fi “mărunţiş” pentru China, stat cu cele mai mari rezerve valutare din lume, de circa 3.000 miliarde de dolari, a declarat preşedintele executiv al Templeton Emerging Markets Group, Mark Mobius, pentru postul american de televiziune CNBC. Declaraţia lui Mobius, şef al companiei care administrează Fondul Proprietatea vine în contextul în care şeful guvernului Chinei se află într-un turneu european. “Nu este nerealist să stopeze China criza din zona euro. Chinezii au mulţi bani, iar Europa este o locaţie naturală pentru diversificarea (investiţiilor, n.r.). China are rezerve de circa 3.000 de miliarde de dolari şi doar o mică parte din acestea ar putea ajuta la temperarea crizei din zona euro”, a spus Mobius. Premierul chinez Wen Jiabao a oferit marţi Europei “o mână de ajutor” în criza datoriilor, în timpul unei vizite în Germania, declarând că ţara sa poate cumpăra obligaţiuni suverane, dacă unele state din zona euro vor avea nevoie, transmite Reuters. “China şi-a exprimat cu diferite ocazii sprijinul pentru Europa. Cu alte cuvinte, când Europa este în dificultate, îi vom da o mână de ajutor de la distanţă”, a afirmat premierul chinez într-o conferinţă de presă comună cu cancelarul german Angela Merkel.

În răstimp, aflu că suntem mândri nevoie mare cu realizările noastre în luptă cu criza cea rea. „Vă pot spune că măsurile luate de noi, oricât de criticate au fost în ţară, azi ne fac să răsuflăm uşuraţi în raport cu ce trebuie să se întâmple în multe alte ţări care până de curând ne-au dat lecţii şi continuă să ne dea într-una. Noi primim lecţiile, dar de data asta am fost cu un an înaintea lor”, a spus preşedintele membrilor unei delegaţii ale comunităţii româneşti din Franţa. Super!

Problemele Portugaliei, Spaniei, Irlandei, Greciei au cu totul alte cauze decât absorbţia banilor europeni, Liviu Voinea stie asta bine, dar de pe poziţia de critic activ al actualei puteri, face uneori legături nepermise. Faptul că suntem incapabili să accesăm finanţarea ieftină şi în unele cazuri gratuită de la UE, este prostie pur şi simplu, să nu ne amăgim…
Judecând invers ar rezulta că dacă absorbim mai mulţi bani europeni într-o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndepărtată ne paşte falimentul. Evident este un non-sens, dincolo de fapul că la nici 10% grad de absorbţie chiar că n-avem de ce să ne temem. Alminteri, pentru cine a vizitat Grecia, nu este niciun dubiu că banii europeni au fost foarte bine utilizaţi.

În termenii datoriei publice, cu totul alta ar trebui să fie preocuparea României şi, mai ales a actualei guvernări. Mai precis, cum de s-a reuşit uluitoarea contraperformanţă ca majorarea fără precedent şi într-un ritm extrem de alert a datoriei publice să nu se regăsească deloc în creşterea economică. Or, aici nu e niciun dubiu. Guvernul Boc a administrat execrabil absorbţia fondurilor europene, în schimb a cumpărat timpul pierdut în 2009 şi jumătate din 2010 ( când a făcut reformă exclusiv din vorbe) cu împrumuturi la bănci pentru plata pensiilor şi salariilor. Şi, ca să n-avem discuţii, citez din domnul preşedinte: “Anul acesta nu puteti spune ca nu ati putut face investitii pentru ca… Ati avut banii din ianuarie! Modul cum se realizeaza investitiile ar trebui sa fie principalul reper de a considera ca puteti face parte dintr-un guvern. Banii necheltuiti sunt bani care nu au creat locuri de munca. Am iesit noi din recesiune, dar suntem in criza. Ministrii care nu au atras investitii si fonduri europene sa se gandeasca daca mai raman in Guvern”. Aşa grăia dl. Băsescu, judecata de apoi urmând să se defăşoare la 30 iunie.

Din acest punct de vedere, vorba aceea, numai mâine nu-i poimâine, sunt tare curios dacă preşedintele, va impune (desigur nu el, dl. Boc – bună poantă nu?) vreunui ministru să părăsească Executivul pe motiv de proastă absorbţie a fondurilor europene. Eu unul n-aş paria pe asta.

Au fost mai multe momente în ultimele săptămâni care au demonstrat că partida reorganizării a fost lansată pe nepusă masă. Zăpăceala care i-a cuprins pe lideri marcanţi ai PDL, opiniile ştampilate cu antet guvernamental de Udrea şi Igaş potrivit cărora reorganizarea nu doar ca este inoportună, dar este şi periculoasă întrucât ar bloca fondurile europene, şi uluiala UDMR care, în primă fază, n-a ştiut de unde să apuce iniţiativa. Dar momentul zero al deconspirării cacealmalei s-a produs când de pe masă a dispărut miza celor 10 miliarde de dolari, graţie curiozităţii unor gazetari care s-au apucat să-ntrebe la Bruxelles care este legătura între reorganizare si banii europeni şi-au aflat că nu e. De-atunci încoace, tema a fost rostogolită aberant pe palierul nu foarte convingător al debirocratizării, aproape toată lumea ignorând aspectul jalnic al inexistenţei unui document scris. Tema reorganizării a pierdut rapid terenul iniţial provenind dintr-un oarecare entuziasm dat de ineditul propunerii, în schimb au fost reactivate rivalităţi latente şi orgolii regionale, başca niscaiva scenarii extremiste. Ca un vajnic jucător ce se află, în loc să pună batista pe ţambal, preşedintele a plusat mizând pe satisfacerea a ceea ce şi-a închipuit că UDMR nu poate refuza. Aşa a apărut, deşi sună ca dracu, varianta cu 8 regiuni şi 2 judeţe, de care, firesc, iarăşi PDL dădea impresia că a aflat pe surse…

Mult mai matură politic decât partenerul de guvernare, UDMR, cu toţi aşii în mânecă, a realizat că ceea ce pare tentant la prima vedere poate să o scoată şi din parlament şi de la guvernare la proximele alegeri. După părerea mea, preşedintele a greşit şi ameninţând UDMR cu trecerea la reorganizarea serviciilor deconcertate, ca represalii la eventualul refuz al organizaţiei de a accepta oferta „maximală”. Fără UDMR, nimic nu e. Aceasta apropie şi nu îndepărtează perspectiva alegerilor anticipate, considerate de şeful statului o prostie imatură a Opoziţiei.

UPDATE – Comisia Europeana recomandă României să păstreze organizarea administrativ-teritorială, actuală, pe judeţe. Propunerea vine din partea comisarul european pentru politica regională, Johannes Hahn.

Oficialul susţine că România trebuie să-şi pună în aplicare programele de dezvoltare regională pentru perioada 2007 – 2013 în structurile administrative pentru care programele au fost concepute şi convenite cu Comisia Europeană.

Comisarul avertitează că o eventuală reorganizare, înainte de anul 2013, va avea efecte negative asupra fondurilor europene primite prin Programul de Coeziune.

Cum a avut loc trecerea de la responsabilitatea pentru absorbtia execrabila de la ministere si slabul management al autoritatilor la faptul ca de vina este proasta impartire a statului in judete nu mai este acum un mister. Dupa ce UE a confirmat oficial ca nu exista o relatie de interdependenta intre structura administrativa si fondurile respective si USL si-a formulat propria varianta de reorganizare, lucrurile au devenit limpezi. Pur si simplu, ca un presedinte jucator ce este, Traian Basescu a dorit sa lase in offside opozitia si a aruncat pe piata propria reorganizare, cea cu de-acum celebrele 8 judete, marind miza cu lupta anticoruptie, debirocratizare si alte arme de propaganda din arsenalul politic nemuritor postrevolutionar. Saritor cum il stim, Emil Boc a preluat imediat mesajul prezidential avansand ideea ca-si va asuma raspunderea (cum altfel) pe proiectul reorganizarii, ba mai mult ca urmatoarele alegeri se vor desfasura potrivit noii impartiri teritoriale. Dar, asa cum spuneam, orice decizie, indiferent de sfera in care se ia, are consecinţe, iar acestea nu pot scăpa dintr-o clasificare universală care spune că vor apărea efecte dorite, efecte nedorite, efecte imprevizibile şi efecte perverse. Or in cazul de fata singurele efecte ale proiectului de reorganizare propus de presedintie si asumat ulterior, pe masura ce s-au dumirit, de liderii PDL sunt cele nedorite. Desigur asta s-a intamplat din cauza ca nu a existat in mod evident o consultare anterioara cu partenerii de coalitie. Miscarea de jucator de poker a sefului statului care a marit enorm miza a esuat si asa cum se vede astazi a ricosat in nationalism si iredentism, in reactii internationale, in reinvierea unor rivalitati intre apartinatorii diverselor regiuni care isi afirma acum identitatea mai varstos ca niciodata. Pentru cine nu crede si e inarmat impotriva diatribelor de tot felul , il invit respectuos sa citeasca comentariile de sub postarea mea anterioara “ O idee de weekend”, care desi, prin insasi titlul ei si evidenta neseriozitate a propunerii, este o gluma,  a fost luata la refec de parca ar fi fost un proiect de act normativ.

Intr-o incercare de a da un sens strategic gestului presedintelui de a propune reorganizarea teritoriala, analistul politic Cristian Parvulescu vine acum cu ipoteza ca de fapt aceasta ar fi un plan diabolic de-al lui Basescu care doreste de fapt sa scoata UDMR din Parlament si sa castige adepti suplimentari in Transilvania. Adica, in vizionarismul sau, presedintele ar exploata oarecum filonul nationalist, de parca acei transilvaneni verzi ar vota la anul din aceasta cauza cu PDL, ignorand varianta mult mai originala a Partidului Romania Mare.Si pentru asta, l-a pus pe Boc sa loveasca cu tesla in partile moi ale coalitiei. Eu cred ca asta e o prostie si ca avem de-a face doar cu o amplificare a efectelor nedorite ale unei decizii pripite si care efecte au luat acum proportii nebanuite pe principiul bulgarelui de zapada. Dovada ca acum, la circa doua saptamani de la izbucnirea balamucului nimeni nu mai vorbeste de banii europeni ci doar de schisma Coalitiei PDL-UDMR. Ceea ce nu este doar pacat si este si periculos, pentru ca intr-adevar, atragerea fondurilor europene este o chestiune vitala pentru revigorarea timidei cresteri economice din Romania. Sa vedem daca dupa 31 iunie (cand se trage “linia” , potrivit presedintelui) vor cadea capete in Guvern, sau vom asista la continuarea acestei telenovele zic eu daunatoare.

Intr-un alt context ,privita la rece, evolutia evenimentelor declansate de anuntul prezidential al reorganizarii, este un veritabil studiu de caz al unei decizii majore anuntata ( si nu luata!) in mod superficial. Interesant este ca din acest haos determinat de scaparea de sub control a efectelor nedorite, ar putea sa apara si unul din categoria efectelor imprevizibile- alegerile anticipate.

Acestea fiind zise şi presupunând că avem de-a face cu autorităţi responsabile cu efectele viitoare ale deciziei lor să analizăm un pic problema reorganizării administrativ teritoriale din această perspectivă. Acelaşi proces de gândire impune identificarea problemei. În termeni generali, problema s-ar putea rezuma la întrebarea „Avem o ţară, ce facem cu ea?” sau „Ce i-a apucat?”. La chestiune, din ceea ce s-a prezentat până acum opiniei publice, pare că resortul principal ce mână în luptă PDL este bunăstarea naţiunii, şi, mai în amănunt, cum să facem să punem mâna pe mai mulţi bani europeni, pentru că până acum n-am fost în stare. Din raţiuni care scapă logicii formale, puterea ( sau, mai exact Traian Băsescu, pentru că guvernanţii sunt abia în faza de autolămurire) avansează ipoteza că absorbţia fondurilor europene este un proces ce depinde direct proporţional de mărimea bucăţilor în care se împarte ţara şi mai puţin de chestiuni precum, depildă, managementul competent. Mai mult decât atât, problema este atât de stringentă că trebuie tranşată în 2 săptămâni, iar consultarea voinţei populaţiei sau întoarcerea la popor nu este altceva decât o pierdere inutilă de timp, în pofida unor acte normative interpretabile care susţin că iniţiatorii proiectului riscă puşcăria. Ajunşi aici, fac o paranteză şi nu pot decât să remarc eroismul acestor oameni care, cu riscul intrării după gratii, vor să facă binele acestui popor ignorant şi înclinat spre cârcoteală.Acesta ar fi deci efectul dorit.

Acum, de dragul textului şi al gândirii, să presupunem că tema reorganizării ce pare aruncată în piaţă precum o reclamă la detergenţi ( să n-apuce gloata să îmbrăţişeze cumva varianta concurentă a USL) nu este un fonfleu prezidenţial şi nici nu vizează meschine interese electorale sau asigurarea de rente pentru actualii guvernanţi în eventualitatea pierderii alegerilor. Revenim deci la problemă, ne suprimăm orice scepticism „retrograd” şi parazitar şi luăm ca un dat divin faptul că trebuie ca în 2 săptămâni să legiferăm reorganizarea dacă vrem desigur, de exemplu, autostrăzi că asta e obsesia manifestă a oricărui român. Odată bătută în cuie această chestiune, revin la primul paragraf al acestui text şi hai să-ncercăm o analiză prin prisma efectelor dorite/nedorite/imprevizibile/perverse/ ale deciziei de reorganizare.Atunci, dacă suntem decidenţi şi avem o părere bună despre noi, în sensul că nu suntem complet idioţi, trebuie evitate în primul rând efectele perverse (cele de sens contrar celor dorite). Pe şleau ar fi de-a dreptul cretin ca în dorinţa de accesa mai mulţi bani europeni, să-i pierdem pe cei deja contractaţi în vechea formulă de organizare a statului numit România, pentru că ne-am trezit într-o marţi cu faţa la pernă. Aş numi în context această precauţie „Udrea-Igaş” după numele miniştrilor ce au semnat cu fix o lună în urmă nişte răspunsuri competente la întrebareadaca este sau nu reorganizarea administrativă o prioritate. Pe scurt aceştia prezentau varianta guvernamentală a ciorii din mână versus vrabia de pe gard.

Dacă nu v-a luat somnul, să trecem la efectele nedorite şi să subliniem că şi acestea sunt inerente oricărei decizii. Ei bine, astea pot fi nenumărate. Dar cum nu avem la dispoziţie un glob de cristal să le enumerăm deocamdată pe cele deja vizibile, incă ÎNAINTE de fi luată decizia, ca atare pot fi corectate dacă nu total înlăturate. În categoria efectelor nedorite (cred) deja manifeste, pe primul loc aş pune reinflamarea spiritului iredentist pe de-o parte şi a celui naţionalist în oglindă, prefigurând că dacă lucrurile merg aşa ca locul UDMR în balanţa puterii să fie luat într-un timp relativ scurt de partidul România Mare sau pe scurt de Vadim Tudor. Nu insist pe această consecinţă că mi se pare de-a dreptul periculos.

Un al doilea efect nedorit, de asemenea produs ante-factum este bulversarea populaţiei în ceea ce priveşte viitoarea ei identitate, dincolo de aspectele prozaice cu schimbatul actelor, cât costă etc. Să observăm că deja s-au „reactivat” rivalităţile tot între ghilimele, istorice, între ardeleni, moldoveni, munteni, secui, şi vorba împuşcatului, alte naţionalităţi conlocuitoare. Atenţionez, că în plan bugetar ( că până s-ajungem la banii UE, trebuie să mai lucrăm cu ăştia ai noştri) poate apărea dacă nu se procedează cu grijă un blocaj extrem de neplăcut, pentru că trebuie schimbate legile finanţelor publice şi a celor locale, ordonatorii de credit etc. În acest context (economic) mi-aş permite să aduc aminte că România se află sub un acord cu FMI şi UE cu priorităţi mult mai importante şi care în acest moment par date uitării. Apropo, ce se mai aude cu mangementul privat la companiile de stat? Închei aici seria efectelor nedorite deja în plină manifestare şi revin la decizie. Bref, după câte mă duce pe mine mintea, pentru ca reorganizarea administrativă să se producă fără efecte perverse şi nedorite este necesar şi suficient ca regiunilor de dezvoltare DEJA existente ( domnul Boc întrebaţi-o pe doamna Udrea dacă nu mă credeţi) să li se dea personalitate juridică şi să fie intărite cu oameni competenţi şi dacă se poate suficient de bogaţi să nu fie tentaţi de alte alea. Ştiu că asta ar zădărnici principiul divide et impera, ar slăbi guvernarea prin criză atât de dragă şefului statului şi-ar lăsa talk-shourile fără sare şi piper, dar cred că aceasta ar fi o decizie raţională.

P.S pentru fanii reorganizării tip PDL. Ceea ce am încercat să sugerez în acest text mult prea lung nu este o opoziţie la iniţiativa Guvernului, ci, dimpotrivă, o invitaţie la raţiune pentru ca o decizie atât de importantă să tindă spre optim, nu spre Ză Eşec!

La ora la care scriu balamucul e în toi, pentru că UDMR dă semne de nervozitate extremă ameninţând însuşi pe dl Boc, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Ceea ce însă m-a scos din sărite a fost remarca dlui Sever Voinescu, purtătorul de vorbe al PDL:

“Suntem convinsi ca se va ajunge la o vointa comuna a coalitiei in cazul reorganizarii administrative. Oamenii asteapta aceasta reorganizare, sunt multe sperante care se leaga de acest proces, pe care trebuie sa il ducem mai departe.”

Deci, dacă nu ştiaţi ce aşteaptă oamenii, ei aşteaptă reorganizarea…Cât de tâmpiţi ne crede oare domnul Voinescu de slobozeşte aşa ceva fără să pălească? Păi după toate evidenţele nici măcar toţi pedeliştii nu ştiau de chestia asta cu reorganizarea, ca să nu mai amintim de UDMR care se presupune că e mai aproape de deciziile guvernamentale. A afirma că oamenii aşteaptă aşa ceva când iniţiativa a fost lansată în piaţă marţea trecută, mie unul mi se pare nu tupeu, ci de-a dreptul nesimţire!

Aceasta a fost “dilema lui Tosovski” si Romania s-a confruntat cu ea odata cu liberalizarea contului de capital. Economia Romaniei a fost evident nepregatita pentru liberalizarea totala a contului de capital si nu a putut  face fata decat in oarecare masura efectelor perverse ale avalansei de capitaluri pe termen scurt  in cautare de randament . Aderarea la NATO si ulterior la Uniunea Europeana ( pentru care liberalizarea fluxurilor financiare a fost o preconditie) n-au facut decat sa accelereze vulnerabilitatile descrise in dilema lui Tosovski, aprecierea leului si deteriorarea balantei de plati. Criza financiara internationala, care criza trebuie subliniat ca NU s-a manifestat ca atare in Romania ( sistemul bancar a ramas in picioare, nicio banca nu a falimentat, bugetul n- a cheltuit niciun leu din banul public pentru salvarea vreunei institutii de credit) a dus la corectia brutala a deficitului de cont curent si la recesiune. Privind retrospectiv si doar din perspectiva debitorilor neacoperiti la riscul valutar si care astazi si in anii de recesiune au dificultati la plata ratelor, unii comentatori denunta indirect  liberalizarea contului de capital, fara sa realizeze ca astfel spun implicit ca aderarea la UE nu trebuia sa se produca. Ce-ar fi insemnat pentru Romania ca efectele crizei mondiale sa o prinda in afara UE este insa greu de imaginat.

Dilema dobanzilor a fost evocata recent in cadrul unui colocviu de politica monetara astfel : “noi întăream politica monetară ca să dăm inflația în jos. Cu cât întăream mai mult politica monetara,  cu atat atrageam mai mult capitalurile pe termen scurt, speculative, iar aceasta intarea cursul leului” .Tot in acelasi context, al dificultatilor calibrarii politicii monetare , guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a facut referire la reaparitia creditului in valuta ca un exemplu in preambulul dezbaterii care a urmat. ”După aproape 15 ani, prin 2005-2006, o altă perversiune ca să spun așa: a apărut creditul în valută” Aceasta expresie a facut evident referire la efectul pervers inerent oricarei decizii in afara celor dorite si a celor evident nedorite. Aceasta nu inseamna ca BNR nu a facut ceea ce ii statea in putinta pentru a stavili viteza de crestere a creditului in valuta (si nu a creditului in valuta pur si simplu), pentru debitorii neacoperiti la riscul valutar. Creşterea gradului de îndatorare şi a avansului, limitarea expunerii băncilor la riscul valutar, introducerea reglementării şi supravegherii IFN, creşterea rezervelor minime obligatorii până la 40%, cerinţele stricte de provizionare pentru creditele acordate debitorilor neacoperiţi în valută, zecile de luari de cuvant ale guvernatorului BNR intre 2004si 2008 stau marturie. A acuza BNR ca a actionat prociclic in acea perioada este cel putin exagerare daca nu rea-vointa.

Iata insa ca, dupa mai mult de doi ani de recesiune, dilema dobanzilor tinde sa revina in actualitate. Intrarile de capitaluri tind sa se revigoreze, atat pe fondul imbunatatirii pozitiei externe a tarii, ca  urmare a fugii capitalurilor din zonele de conflict Africa de Nord si Orientul Mijlociu, cat si a ratei de politica monetara ridicata. Intrările de capitaluri înseamnă creşterea cantităţii de bani din economie, care trebuie sterilizată de către BNR, ceea ce produce pierderi băncii centrale.  Prognozele BNR privind evolutia inflatiei ca si procesul de tintire au fost  agresate violent de majorarea TVA si de cresterea preturilor la produsele alimentare  si la barilul de titei (alminteri, de la inceputul tintirii inflatiei, masura CORE2 ajustat, asupra careia banca central poate actiona direct a fost permanent sub 4 procente).  Cu alte cuvinte, aparitia unor factori puternic inflationisti de partea ofertei, ar putea conduce la idea ca rata de politica monetara ar trebui sa creasca, de vreme ce reducerea rezervelor minime obligatorii nu poate fi inversata, daca orizontul de adoptare a monedei unice in 2015 se mentine.

Bunaoara, unii dintre ei asociaza bunastarea cetatenilor nemti cu zisele limite ale deficitului bugetar si ale datoriei publice gandind ei probabil ca de-acolo li se trage si ca, daca noi romanii trecem chestia asta in Constitutie , fara doar si poate ne va creste vreun BMW prin ograda. Ca aceste limite au fost, ma repet, salbatic incalcate de mai toate statele din eurozona chiar in vremurile in care cu siguranta si nemtii traiau mult mai bine decat azi, nu importa.Ce ne facem insa daca aceste criterii se vor modifica peste noapte? Mai frigem un referendum pe Constitutie s-o corectam? Altii, ma acuza pe nedrept de populism tot pentru ca nu inteleg ei prea bine ce este acela deficit bugetar. Nu sunt deloc adeptul deficitelor mari, ba, dupa mine, n-are decat sa se aleaga praful si pulberea de statul asistential. Cand aud insa pe seful statului ca imprumuturile vor fi folosite exclusiv pentru investitii ma pufneste rasul-plansul pentru ca e de-ajuns sa scot capul pe fereastra sa caut investitiile statului si nu dau decat de furaciuni prin firme agreate. Deficitul bugetar mai are o caracteristica complet ignorata de talibanii reformarii statului, atunci cand lupta cu populismul ca la pasopt vorba lu nenea Iancu. Aceea ca, fatalmente, eu pot sa-mi propun procent de deficit doresc 2, 3, 9 sau 14% atata vreme cat nu gasesc finantare pentru el (fie pentru investitii fie pentru consum) vorbesc vorbe. La fel stau lucrurile cu datoria publica. In alta ordine de idei , Romania nu va apuca sa ajunga nici la 45% din PIB, pentru ca n-o va imprumuta nimeni. Deci, nu deficitul in sine este problema ci eficienta cheltuielilor bugetare si managemantul datoriei publice, dar asta e o cu totul alta poveste.

In fine, daca in intelepciunea sa, poporul va decide sa treaca in Constitutie acele limite procentuale, nu-i bai. Am mai avut-o p aia socialista plina de lozinci. Intr-o alta ordine de idei, dezbaterea lansata in legatura cu reformarea statului si treaba asta cu limitele de aur ale deficitului si datoriei publice, si avantul revolutionar al unor comentatori, mi-a adus aminte de un banc de pe vremea lui Ceausescu. Se facea ca pe ordinea de zi a unei sedinte de partid la un CAP se aflau doua puncte. Primul, constructia unui nou grajd, cel de-al doilea construirea comunismului. Din lipsa de chirpici s-a trecut direct la punctul 2.

Introducerea în Constituţie a limitării deficitului bugetar şi a datoriei publice mi se pare însă demnă de atenţie, deoarece eu cred că avem de-a face cu o prostie care, în cel mai bun caz se va dovedi inoperantă. Dincolo de preluarea mimetică a două criterii de convergenţă de la Maastricht, compatibile cel mult cu moneda euro, dar evident extraterestre în situaţia în care încă ai monedă şi politică monetară proprie, se propune în fapt o legiferare a austerităţii. Dacă se doreşte cu tot dinadinsul ca aceasta să se regăseasă în legea de căpătâi, cred că se putea găsi o formulă mult mai generală, de genul „Austeritatea este bună” , „Paza bună fereşte piaza rea” sau şi mai simplu „ Arbeit macht Frei”. În fine, dincolo de aceste consideraţiuni ce ar putea părea răutăcioase, se pune întrebarea ce se-ntâmplă dacă perfida realitate economică refuză să se-ncadreze în tiparul legal ce consfiinţeşte practic că din 2012 vom deveni cu toţii nemţi? Dacă să zicem, în pofida unui excepţional ministru de Finanţe, cum ar fi, de pildă, Ialomiţeanu, sau a unui extraordinar de eficient Blejnar, în timpul execuţiei bugetare, adică aşa prin octombrie pe la jumate, ne trezim că deficitul si a atins limita fatidic-constituţională de 3%, ce facem încetăm plăţile, sau îi băgăm pe alde ăştia la puşcărie?

Nu se ştie încă, dar ia priviţi însă în oglindă la următoarele două modificări propuse:

1. Statul trebuie sa evite deficitul public excesiv. Deficitul bugetar nu poate fi mai mare de 3% din produsul intern brut, air datoria publica nu poate depasi 60% din PIB. Se mai precizeaza ca imprumuturile externe pot fi contractate numai in domeniul investitiilor. Valorile maxime prevazute pot fi depasite doar in cazul unor producerii unei catastrofe naturale sau ivirii unor situatii exceptionale cu impact negativ semnificativ al finantelor publice.”.

ŞI

2. “Controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu exceptia celor ce privesc raporturile cu Parlamentul, a actelor de comandament cu caracter militar, precum si a celor care privesc politicile fiscale si bugetare.”

Repet, nu sunt jurist, dar aici fractura logică mi se pare evidentă. Adică pe de o parte se impune prin lege deficitul fiscal, pe de alta se scoate de sub controlul judecătoresc politica fiscală. Nu-i aşa că, parcă, la prima privire nu se prea potriveşte? Defapt, lucrurile sunt mai simple…Pur şi simplu, Constituţia asta nouă nu este pentru căţei. Primul articol arată că defapt limitele alea pot fi încălcate în situaţii excepţionale de către stat si guvern desigur, or ce e viaţa decât un şir de evenimente excepţionale? Pe de alta, sub niciun motiv, cetăţenii nu au dreptul să se-ntoarcă împotriva statului dacă acesta consideră că trebuie atinşi la buzunar prin politica fiscală sau bugetară. Nu-i aşa că va fi mişto la guvernare?

De unde se trage supararea prezidentiala? Foarte simplu! Ieri, Guvernatorul BNR a mustrat, destul de elegant dupa parerea mea, pe premierul Emil Boc in legatura cu catastrofala decizie de majorare a TVA, majorare care, pe scurt, a scos inflatia de sub control si a agresat inca o data si profund nemeritat mediul privat si consumatorii, fara sa rezolve, pe fond, problema deficitului bugetului de pensii. Avem de-a face desigur cu un exemplu clasic de decizie eronata la nivel inalt care nu “intoarce” costuri asupra decidentului, in schimb ingenuncheaza intreaga societate si o pune pe coji de nuca ca nu se ridica la inaltimea cerintelor momentului. Mai exact, atunci cand presedintele a admonestat direct Guvernul pentru aceeasi majorare de TVA, premierul a invocat decizia Curtii Constitutionale care a decis ca taierea pensiilor nu este constitutionala. Cu alte cuvinte, nu este de vina cel care emite un act neconstitutional, desi este profesor in domeniu, ci instanta care judeca asupra actului si arata ca este, intr-adevar, neconstitutional.

Admitand totusi ceea ce in mod normal nu este de admis intr-un stat civilizat, ca legile cu caracter economic ar trebui sa fie scutite de stres-testul constitutionalitatii, Emil Boc comite o greseala sustinand cu o siguranta ce nu stiu de unde i se trage ca majorarea TVA ar fi fost unica masura ce se mai putea lua. Daca te doare maseaua, nu este deloc indicat sa-ti scoti cu totul maxilarul…In alta ordine de idei, este evident ca, desi incheiat cu succes, fostul acord stand-by cu FMI a iesit din datele sale initiale tocmai pentru ca, din pricina alegerilor si a fragilitatii majoritatii guvernamentale de la un moment incolo, masurile de reforma au fost luate prin asumarea raspunderii, nu cea mai fericita cale intr-o democratie.

In fine, ignorand frustrarea legitima a BNR care si-a vazut distrus obiectivul de inflatie de o masura asupra careia a insistat ca este nociva de nenumarate ori inainte ca ea sa se produca, presedintele Traian Basescu atrage direct atentia asupra faptului ca premierul nu poate fi atins nici cu o floare decat de cei (de data aceasta din BNR) dispusi la o adica sa-i ia locul. Si afirma ca niciunul n-are curaj. Eu unul, ii inteleg.

Boon! Acuma sa vedem ce parere are premierul Emil Boc despre chestiune. Romania beneficiaza de cele mai consistente garantii de securitate din istoria sa, prin amplasarea scutului antiracheta pe teritoriul sau, a declarat marti, la Ministerul Muncii, premierul Emil Boc, citat de Agerpres: ”Eu cred ca Romania beneficiaza astazi de cele mai consistente garantii de securitate din istoria sa prin amplasarea scutului antiracheta. Romania are garantii de securitate pe care nu le-a avut poate niciodata in istorie. Fiind partener NATO si partener strategic al SUA prin implicarea in acest proiect, are garantiile de securitate asigurate pe care nu le-a avut in decursul istoriei”.

Deci, v-a intrat bine in cap? Romania se afla la cel mai inalt nivel de securitate din istoria ei. Mie da, dar din alte motive…

Ultima sforţare a eminenţei cenuşii s-a produs pe ziare.com, unde politrucul-demagog, iepuraşul de câmp şi valetul perfect, premierul 100% aşa cum se prezenta înainte să capoteze labil şi explicabil lăsând locul lui Emil Boc slobozeşte următoarele “”Cine are curiozitatea sa se uite in anul 2007 va vedea cum cresterea creditului dat firmelor si persoanelor fizice in miliarde de lei a fost cat cresterea PIB din anul respectiv. (…)De ce acum se iese si se spune ca cei care au venituri in lei nu mai trebuie sa ia credite in valuta? De ce nu s-a iesit in perioada 2007-2008 cand se împărţeau credite in valută ‘cu ligheanul’ şi lua oricine vroia? Acum, guvernatorul spune sa luam masuri sa nu mai dam credite in valuta celor care au salariile in lei.. Acum?! Acum e apa de ploaie, doar previne o porcarie in viitor ca cea care s-a intamplat in pedioada pana in 2008. Lucrurile sunt mult mai complicate în ceea ce priveste ce s-a întâmplat în România, faţă de ceea ce s-a prezentat şi faţă de ceea ce intelege lumea”, a mai declarat Theodor Stolojan.

Această ultimă frază mi se pare caracteristică pentru abureala prin care acest individ de tristă amintire şi-a construit o imagine publică de om serios, până să joace în dramoletele publice când era cât p aci sa fie ba preşedinte, ba prim ministru. Adicătelea, vezi Doamne!, Dragă Stolo e iniţiat, lucrurile e complicate (dezacordul e intenţionat) nu înţelege toată lumea bazaconiile lui. Ia zi bă Stolo ce ştii tu şi noi, aştilalţi, oamenii de rand nu ştim sau nu putem pricepe? Dar spune rar şi apăsat aşa cum ştii nu mai tu. Acuma e de notorietate publică că te pricepi la valută, înainte de ’89 o mânuiai ca încasator şef pe la MF ca s-o confişti pe toată după 1990 de bun prim ministru ce ai fost. Dar vin şi-ntreb, în ce ţară ai trăit între 2004 şi 2008, când BNR a luat aşa zisele măsuri neortodoxe de limitare a creditării care au dus toată comunitatea bancară şi o bună parte a populaţiei la cuţite cu oficialii băncii centrale? Creşterea gradului de îndatorare şi a avansului, limitarea expunerii băncilor la riscul valutar, introducerea reglementării şi supravegherii IFN, creşterea rezervelor minime obligatorii până la 40%, cerinţele stricte de provizionare pentru creditele acordate debitorilor neacoperiţi în valută, zecile de luări de poziţie ale Guvernatorul BNR, toate astea ce-au fost după mintea ta,? Măsuri de încurajare?

„În Romania lui Iri si a lui Moni totul e posibil, nu e nicio problemă. Putem avea şi un premier care să nu fie nici tehnocrat. Am avut şi asemenea premieri, care nu aveau nicio tangenţă cu tehnocraţia” – declară ritos, pentru a se distanţa de vulg, Theodor Stolojan. Domnule Stolojan, lasă-i în pace pe oamenii ăia, ei măcar fac rating, sunt distractivi şi inofensivi. Doar Andreea Paul Vass îi mai bate câteodată când interzice ironiile la adresa dlui Băsescu şi Boc. În ceea ce vă priveşte, dacă vă doriţi rating, poate ne povestiţi pe larg şi în detaliu care-i treaba cu Megapower. Că mie mi-e clar ca să vă citez, că şi-n această chestiune lucrurile sunt mult mai complicate în ceea ce priveste ce s-a întâmplat în România, faţă de ceea ce s-a prezentat şi faţă de ceea ce intelege lumea.

Pentru România, momentul să-i zicem zero al manifestării crizei internaţionale a apărut în toamna anului 2008, când ne-am confruntat cu o stopare bruscă a intrărilor de capital străin şi, deloc întâmplător, cu un atac speculativ asupra leului. Este extrem de semnificativ acest reper deoarece el reprezintă momentul de ruptură (care oricum ar fi venit) de modelul de dezvoltare bazat pe economisirea externă şi abundenţa capitalurilor ieftine. Taman în aceeaşi perioadă, Lehman Brothers dăduse ortul popii, iar băncile din străinătate cădeau precum popicele, forţând primele naţionalizări şi injecţii de bani publici întru salvarea sistemului financiar. Lăturile subprime şi produsele derivative, numite elegant active toxice, erau descoperite unde cu gândul n-ai gândi, în vreme ce deţinătorii acestora speculau voios pe unde intuiau slăbiciuni ale monedei. La noi, Tăriceanu se afla în lupte grele cu Băsescu pe tema majorării cu 50% a lefurilor profesorilor, micul şi simpaticul viitor prim ministru tuna şi fulgera împotriva PNL care NU APLICA LEGEA, iar marele macroeconomist Theodor Stolojan (tehnocrat şi ăsta, deh) plusa cu majorări salariale pentru toţi funcţionarii publici şi promisiuni de şomaj zero. Tot atunci, insensibili la frământările noastre interne, amploaiaţii Standard şi Poor s, au găsit de cuviinţă să trimită obligaţiunile româneşti la categoria junk, mai pe şleau gunoi, socotind că datoria publică trebuie adunată cu cea privată şi adusă toată odată la scadenţă, chestie care dacă se-ntâmpla, faliment scria pe noi. Normal, n-avea cum să se-ntâmple, dar ce, te joci cu sentimentul pieţei?

Acesta este contextul general al acelor momente dramatice pentru bugetul de stat, în care, pe de-o parte, încasările din taxe şi impozite au scăzut dramatic (pentru că se taxa în fapt un consum acoperit din economisirea externă ce încetase să mai sosească) iar împrumuturile pe piaţa privată deveniseră deja nepermis de scumpe. Când după alegeri, în 2009, politicienii noştri s-au prins cât de groasă e treaba (ciolanul n-avea pic de cărniţă), a apărut, aşa cum şade bine caraghioasei noastre scene politice, alianţa contra naturii PSD-PDL ce avea să trimită în perplexitate activiştii de partid din ambele tabere cu tot cu electoratul aferent. Cu o majoritate zdrobitoare de peste 70% aliaţii de-atunci, care şi-ar scoate astăzi maţele reciproc, au întreprins singurul lucru care mai era de făcut pentru ca uraganul extern să nu facă ravagii prin curte. Încheierea acordului de finanţare instituţional multilateral, că despre el este vorba, care a ghidat sau, mai bine zis ar fi trebuit să ghideze trecerea peste vârful crizei internaţionale fără ca recesiunea să fie mai adâncă decât se cuvenea.

În forma sa iniţială, acordul supranumit de-atunci încolo „cu FMI”, deşi el includea şi aportul CE si sprijinul BIRD şamd., sublinia câteva chestii esenţiale şi anume să nu cumva să se modifice taxe şi impozite, să nu se acumuleze arierate, şi în general să se umble cu grijă cu economia privată care aduce bani. Desigur pentru ca planul să funcţioneze, era necesar să se reducă drastic personalul bugetar acolo unde el se umflase în neştire adicătelea mai ales pe plan local. Bieţii experţi FMI habar n-aveau ei ce chisăliţă politică era prin mândrele noastre oraşe şi sate, ce prietenii şi încuscriri suprapopulează de-a valma primării, consilii judeţene, direcţii agricole şi alte acareturi, şi mai ales, luaseră de bună împrietenirea PSD-PDL spre salvarea ţărişoarei. Chestiune fatală. Aveau însă să se lămurească treptat pe parcursul întregului an electoral 2009, când salariile au crescut, picior de bugetar n-a ieşit din schemă, arieratele s-au umflat ca făt-frumos. Angajaţii de pe plan local au rămas frumuşel pe posturi să-mpartă după caz, găleţi portocalii sau kile de făină, deficitul a crescut în loc să scadă, cheltuielile în infrastructură au explodat fără ca infrastrutura în sine să apară, şi aşa mai departe. Când s-au prins nu mai aveau cu cine să se certe că nu era clar dacă premier va fi Boc, Negoiţă, Croitoru, Johannis sau altcineva. În atare condiţiuni, deficitul bugetar a crescut în loc să scadă, adâncind recesiunea, care la rândul ei a adâncit deficitul bugetar, care nici ăla nu era cine ştie ce corect calculat etc…Chestia asta se numeşte prociclitate şi din ea se iese tare greu, după cîte am înţeles eu.

Ce nu a reuşit acordul cu FMI în planul stopării recesiunii a reuşit pe deplin în cel al evitării adevăratei crize financiare: cursul de schimb nu s-a dus în bălării aşa cum propovăduiau unii analişti, nicio bancă n-a dat faliment, niciun leu de la buget n-a fost utilizat pentru a scoate vreo societate bancară din dificultate, rezervele valutare ale BNR nu „s-au terminat” cum aberau nişte descreieraţi, deficitul de cont curent şi datoria pe termen scurt sunt acoperite lejer după noua formulă de calcul impusă pe plan mondial pentru ca statele să salveze băncile de un eventual faliment. Iată de ce corect este să se afirme că ceea ce s-a petrecut a fost evitarea cu succes a unei crize financiare, iar dacă e să ieşim de undeva atunci trebuie să ieşim dintr-o criză politică şi dintr-una bugetară, acestea fiind adevăratele cauze pentru care am rămas ultimii din Europa la ieşirea din recesiune.

Manipularea în interes electoral a unei creşteri economice ce se va situa cel mai probabil în marja de eroare statistică a căpătat aspecte groteşti. Şi este periculoasă întrucât ea conţine germenii unor riscuri majore în perspectiva apropierii alegerilor pentru că se forţează o asociere între această mai degrabă stopare a căderii economiei şi creşterea nivelului general de trai. Poziţiile sunt clar definite, diametral opuse şi rupte de realitate. Reprezentanţii coaliţiei guvernamentale, în frunte cu Emil Boc, încearcă din răsputeri să umfle propagandistic statistica ce va să vină şi a început deja să promită recuperarea totală a tăierilor salariale din 2010. Opoziţia pedalează puternic pe ridiculizarea aceleiaşi viitoare creşteri economice şi îşi râde în barbă pe seama evidenţei că de la 1 aprilie nu se va simţi nimic în buzunare.

Dezumflarea acestei gogoşi mediatice umflate pe frontul TV de dat la gioale este foarte dificilă întrucât ambele tabere sunt convinse că repetarea unor prostii în public conferă acestora valoare de adevăr.Dar cum se spune că încercarea moarte n-are, să le luăm pe rând. Mai întâi, Opoziţia sau mai exact PNL, pentru că, dacă memoria nu mă-nşeală şi nu mă-nşeală, PSD şi PDL au fost vajnici aliaţi la guvernare exact când economia a început să o ia serios la vale. Deci, dragi liberali, aţi avut noroc! Aţi pierdut alegerile la timp. Creşterea economică accelerată din anii în care v-aţi aflat la guvernare a fost posibilă datorită economisirii externe, ceea ce şi explică de ce la sfârşitul anului 2008 deficitul extern a juns pe cele mai înalte culmi, iar cel bugetar de asemenea. Modelul de stimulare a consumului bazat pe intrările de capital străin, exacerbat în anii 2004-2008 a făcut băncile şi ţara dependente total de finanţarea externă. Acest model, bazat pe lichiditate abundentă şi pe expansiune iraţională a creditului s-a aflat la originea crizei financiare mondiale şi a decedat subit este mort şi-ngropat. A veni astăzi în România şi a pedala pe acelaşi tip de consumerism fără finanţare înseamnă să baţi câmpii cu graţie, mai ales când, la finalul lui 2008 ţi-a fugit pământul de sub picioare când ai constatat că, pur şi simplu, capitalul străin te-a lăsat din braţe.

Dacă, indiferent de partidele politice care s-ar fi aflat la guvernare, nu aveam cum scăpa de recesiune din cauză că benzina din rezervorul creşterii economice s-a evaporat brusc, este tot atât de adevărat că ieşirea din recesiune a întârziat nedrept de mult. Şi aceasta nu mai poate fi pusă în cârca opoziţiei, ci a lipsei de voinţă a puterii deşi, la nivel declerativ se rupea lanţul în lupta cu aparatul de stat supradimensionat. Ceea ce se poate spune este că economia nu-şi revine atât datorită, cât în ciuda politicilor economice ale guvernului. Economia privată, biata de ea a mai avut două tentative de ieşire din recesiune. Una în primăvara anului 2009, când din cauza lipsei oricărei restructrări în domeniul bugetar şi a creşterii în continuare în neştire a cheltuielilor salariale, i s-a dat în cap cu impozitul forfetar sau minim, ce a trimis în faliment zeci de mii de IMM –uri. Cea de-a două hăt în toamna lui 2010, căreia pe acelaşi fond al disperării bugetare, i s-a dat în cap preventiv cu TVA-ul mărit şi tăierea salariilor cu 25%. cu alte cuvinte, dacă politica liberală a fost profund prociclică aruncând cu benzină peste un foc ce ajunsese până la ceruri, cea de după 2008 a rămas identică aruncând apă rece peste cenuşă.

Ieşirea din recesiune, care să sperăm că va fi consemnată măcar statistic se datorează exportatorilor, pe fondul revenirii pieţelor externe şi epuizării efectului de bază, ţn sensul că alte sectoare ale economiei nu mai au prea mult să scadă. Creşterea economică pe seama exporturilor este un lucru excelent întrucât este cea mai sănătoasă din punc de vedere economic, cu condiţia să fie de durată. Ea are însă păcatul că se petrece extrem de lent şi nu se regăseşte în toate buzunarele. Este de aceea tot atât de nesănătos să o foloseşti ca vehicul electoral, pe cât de nesăbuit să nu o aplauzi.

De când cu criza datoriilor suverane, ce a trimis în faliment Grecia, Irlanda şi în curând Portugalia, Germania şi Franţa în calitate de cotizanţi şefi ai UE, şi-n consecinţă , la pachetele de salvare de multe miliarde de euro, caută soluţii pentru a pune capăt acestui domino care ameninţă însăşi moneda euro. Aceste soluţii vizează firesc, zona euro, din care noi NU facem parte;

Pactul are în vedere întărirea coordonării economice la nivelul eurozonei , după ce piaţa şi viaţa au demonstrat că UE nu este o zonă monetară optimă şi că lipsa atât a unei politici fiscale comune cât şi ignorarea ani în şir a disciplinei bugetare auto-impuse au dus Uniunea pe marginea prăpastiei.Într-un cuvânt austeritate.

Nu numai în opinia mea, Pactul nu este decât o continuare a situaţiei în care bugetele naţionale, şi pe cale de consecinţă, statele au fost luate prizoniere de sistemul financiar-bancar. Ţările nu vor putea niciodată evada până când confunzia istorică (apărută deloc spontan) dintre datoria publică, a statului, şi cea privată, a sectorului neguvernamental şi cea a băncilor, nu va dispărea. El presupune nimic altceva decât un transfer indirect de resurse financiare spre industria care a declanşat criza mondială, cu excepţia notabilă că Germania s-a săturat să plătească toată nota de plată.

Întrebarea de bază şi de maxim bun simţ, ar fi ce căutăm noi atât de degrabă în acest pact? Sau mai bine zis cu ce-am greşit? Ne era frică cumva că rămânem pe dinafară? Căutăm licurici noi? Habar nu am ce mare brânză au negociat reprezentanţii statului nostru în chestiunea care face prima pagină a tuturor marilor ziare europene. Înclin să cred că nimic. Mi-aduc aminte însă că atunci când Van Rompuy ne-a vizitat la Bucureşti, spre frăgezirea terenului, dezbaterea publică a fost complet deviată spre harţa cu apropouri despre femeile disciplinate dintre Traian Băsescu şi Corina Drăgotescu.

Bref, aserţiunea pleacă de la ideea că aprecierea leului este riposta fermă a băncii centrale la scumpirea carburanţilor la pompă, scumpire care ameninţă într-adevăr să inflameze preţurile. Adevărat este că, din punct de vedere al inflaţiei, influenţa cursului de schimb este în România, puternic asimetrică, adică atunci când creşte euro se scumpesc aproape toate cele, în schimb când scade nu se-ntâmplă mare brânză. Asta şi din cauza abordării senzaţionaliste a massmedia încremenită în news alert-uri în care orice evoluţie de doi bani în sus sau în jos este descrisă ca o luptă de greco-romane, în care ba leul, ba euro este trântit la podea. Şi-atunci este firesc ca banca centrală, întru îndeplinirea principalului obiective din statut, stabilitatea preţurilor şi cea financiară, să urmărească atent piaţa valutară. A gândi însă că o bancă centrală acţionează precum o casă de schimb valutar din Obor este totuşi eronat.

Desigur, dacă ar fi să eliminăm alte motive ale evoluţiei cursului de schimb din ultima vreme, în afara jocului la butoane al BNR, ar fi mai simplu să ne-ntrebăm ce motive ar avea leul să se deprecieze? Greu de răspuns. Există însă o sumedenie de factori care acţionează în favoarea aprecierii leului, care nu se află sub controlul BNR. Unul dintre aceştia, depildă, este situaţia explozivă din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, care reoerientează fluxurile de valută spre zone nesupuse bombardamentului sau revoltelor sângeroase de stradă, printre care şi România. Ca atare, dacă e să dăm un titlu bombă, pare mai aproape de realitatea pieţei să credem că Muammar Gaddafi e mai responsabil de aprecierea leului decât guvernatorul BNR. Pentru că, în mod aparent paradoxal, dacă “revoluţia iasomiei” ne-a scumpit benzina cu aportul neprecupeţit al companiilor petroliere autohtone, acelaşi eveniment este responsabil de-o părticică din aprecierea cursului de schimb. Aceleaşi mari bănci de investiţii care ne făceau praf în plin avânt economic, s-au amorezat brusc de noi în ultima vreme. Şi, pentru că nu te joci cu sentimentul pieţelor, cam labil de felul lui, a început o bătălie pe titlurile de stat pe piaţa secundară, care se vând precum uleiul la promoţie. La tăvălugul de rapoarte elogioase, care potenţează componenta financiară a cursului de schimb se adaugă alte intrări efective de capital, precum recenta eliberare a tranşei de 1,3 miliarde de euro de la Uniunea Europeană . Pe partea comercială, lucrurile ar trebui să fie suficient de clare, devreme ce, pentru prima oară după nu ştiu câţi ani s-a înregistrat un excedent. Să sperăm că n-o să vedem curând exportatorii protestând pe scările BNR.

Că tot veni vorba de economia reală, ar fi absurd să credem că BNR încurajează o apreciere nesustenabilă a cursului de schimb, după ce, în repetate rânduri, chiar guvernatorul a exprimat, în declaraţii publice, nu doar susţinerea ci şi necesitatea schimbării modelului de creştere economică. Ca atare, BNR nu are cum să acţioneze în defavoarea exportatorilor sau, şi mai absurd, să încurajeze creditul în valută, intervenind inutil pentru întărirea leului.

Încerc să explic.

1.Într-adevăr, na că o mai spun şi eu odată, la nivel macroeconomic, este posibil ca, la sfârşitul lunii martie România să iasă tehnic din recesiune, aceasta însemnând, potrivit definiţiei, înregistrarea a două trimestre consecutive de creştere pozitivă. Pănă la confirmarea statisticii, care va veni fatalmente prin mai când calculele vor fi gata în primă estimare, ieşirea din recesiune va rămâne totuşi în stadiul de ipoteză, chiar dacă una plauzibilă.

2.Recuperarea economică în sensul încetinirii scăderii şi apoi intrării pe teritoriul pozitiv s-a datorat creşterii importante a industriei şi a exporturilor, creştere care n-a putut însă compensa efectele de sens contrar date de scăderea cererii interne. Mai pe şleau, trebuie reţinut că palida recuperare s-a realizat în condiţiile în care populaţia a dus-o mai prost.

3.Guvernul PDL nu poate, între ghilimele, confisca această evoluţie din simplul motiv că ea s-a produs exclusiv în ciuda şi nu ca urmare a politicilor guvernamentale, datorându-se sută la sută mediului privat şi conjuncturii în care a revenit cererea pe pieţele externe. Investiţiile statului au fost, dimpotrivă, în scădere. De alminteri, este la mintea cocoşului că majorarea TVA, impozitul forfetar, diminuarea cererii interne nu avantajează nicio afacere. Mai mult, potrivit clasamentului Doing Business al World Bank 2011, deteriorarea mediului de afaceri este întâlnită la 6 din 8 criterii luate în considerare. Este deci o întâmplare, fericită, dar întâmplare dacă recesiunea va lua sfârşit.

Având în vedere cele 3 puncte mai sus înşirate, se pune întrebarea logică din punct de vedere politic, cărui segment electoral se adresează Emil Boc, sau pe cine încearcă să îmbrobodească, ca să folosesc un eufemism, clamând non stop ieşirea viitoare din recesiune? Dacă mesajul se adresează angajaţilor din sectorul public, aici incluzând profesori, medici, funcţionari, armată, poliţie şi sau pensionari, mă-ndoiesc că-şi mai poate atinge ţinta. Dacă el se adresează sectorului privat, adevăratul erou pentru că a supravieţuit terapiei administrate de guvernarea Boc, nici atât. Atunci, cui? Recunosc că nu mă dumiresc.

Să admitem totuşi că dacă revenirea economiei se va produce ea nu poate fi capitalizată politic decât de coaliţia la putere fie şi din simplul motiv că se va întâmpla sub mandatul acesteia. Susţin totuşi că până şi această capitalizare este făcută cu picioarele de Emil Boc, pentru că induce aşteptări nefondate în rândul populaţiei. Cu alte cuvinte, la sfârşitul lunii martie, termenul atât de des folosit de premier, electoratul NU va simţi absolut nimic din această binefacere economică, cum n-a simţit nimic de altfel nici din creşterea exporturilor. Dimpotrivă, dacă Guvernul se achită de obligaţiile asumate ca stat faţă de FMI şi UE, urmează o perioadă extrem de dificilă pentru că trebuie disponibilizat personal din intreprinderile cu capital de stat, aliniate preţuri la gaze şi energie şi alte multe lucruri neplăcute pentru populaţie. Percepţia electoratului faţă de PDL şi premierul Boc va fi aceea de cruntă dezamăgire, deşi, poate pentru prima dată, chiar se va întâmpla ceea ce Emil Boc susţine.

Ea crede că e nevoie de un alt guvern deoarece încrederea populaţiei în cabinetul Boc este foarte mică. Sulfina vede în fruntea noii formule guvernamentale un premier tehnocrat care să fie credibil atât pentru mediul de afaceri cât şi în faţa Parlamentului unde trebuie să se prezinte cu un program de guvernare în care “obiectivele economice să fie pe primul plan”. În ceea ce priveşte încrederea populaţiei în Guvernul Boc, doamna Sulfina are perfectă dreptate, ba eu cred că, dacă actualul premier mai repetă mult chestia cu ieşirea din recesiune la sfârşitul lunii curente, acea încredere va intra în pământ.

Motivul este simplu. Chiar dacă, potrivit unei definiţii statistice destul de controversată, România va ieşi tehnic din recesiune, ea nu va ieşi nicidecum din criză. Faptul că premierul repetă precum papagalul,la orice ieşire în public, mantra ieşirii din recesiune, induce la nivelul publicului larg semnalul înşelător al unui trai mai bun începând cu prima zi a lunii aprilie. Deziluzia va fi desigur cruntă, iar costurile politice enorme, din cauza aşteptărilor provocate, din raţiuni politicianiste, de chiar şeful Guvernului. Dimpotrivă, reducerea deficitului bugetar cu încă 2 puncte procentuale în 2011 se va dovedi o încercare extrem de grea pentru Executiv, în condiţiile în care aceasta va presupune fără doar şi poate noi măsuri de austeritate şi disponibilizări în domeniul public şi de la intreprinderile de stat.

Logica spune că dacă guvernul Boc rămâne la Palatul Victoria şi îndeplineşte ceea ce s-a angajat în acordurile externe de împrumut, popularitatea sa nu are cum să crească, ci doar să scadă în continuare, cu efecte nasoale în plan electoral. Dat fiind acest amănunt este absolut de înţeles vânzoleala dintr-o anumită parte a PDL legată de subiect. Pe scurt se caută un individ suficient de fraier să-ncaseze în locul lui Emil Boc şi pe această cale, în locul partidului de guvernământ, şi să fie şi competent pe deasupra. Avem de-a face aşadar cu o ipocrizie politică înspăimântoare.

În schimb am o propunere care chiar ar putea avea efecte benefice nu numai pentru PDL şi simpatizanţii săi, ci pentru întreaga populaţie şi mediul de afaceri. Ea este simplă – premierul să fie politic şi membrii cabinetului tehnocraţi pricepuţi pe domeniile pe care le păstoresc. Convine?