Se spune că piețele sunt cei mai buni analiști politici, chiar dacă interesul lor orientat pe termen scurt nu coincide întotdeauna cu interesul public. Piețele, în mod natural, merg pe stabilitate și cer predictibilitate, interesul public presupune uneori reforme de durată care nu coincid cu interesul mercantil al piețelor. Piețele tind să maximizeze interesul în orice moment și fără criterii morale. Politica, în schimb, presupune decizii care se învârt în jurul unor criterii morale, fără să fie, prin aceasta, morală: cine are acces la resurse? de ce? ce priorități? – toate acestea presupun asemenea decizii de care piețele sunt scutite.

Trebuie să recunosc că îmi place acest tip de decizie a piețelor, amoral și simplist orientat spre profit, determinat de o stare de bine pe care încearcă să o compună în fiecare zi. Nu din dezamăgire față de politică, ci pur și simplu din realism. De vreme ce binele în termeni politici este cam partinic în varianta lui românească, decizia rece a piețelor, verdictul pe care îl dau atunci când interpretează chiar și un proces politic, poate fi privit cel puțin fără suspiciuni.

Cum au interpretat piețele rezultatul procesului electoral? Prost, cam foarte prost. La anunțarea rezultatelor parțiale, în acea dimineață, bursa de la București a ținut să coboare.

Au fost valuri de mici etape de panică, cum le‑a descris un trader în ziua aceea, cu clienți externi și interni hotărâți să nu mai aștepte alte vești. Piața a pierdut, așa, dintr‑un foc, 4–5% cu SIF‑urile, evident, în prim‑plan. A doua zi, culorile mixte au revenit, dar ieșirea unor clienți mari a fost certă, cum certă a fost și interpretarea fatalistă a rezultatelor electorale. A fost una din puținele dăți când bursa a reacționat la evenimente interne, după ce de ani de zile este mai atentă la datele șomajului american, de exemplu, decât la orice indicator intern. Sigur, piața s‑a calmat apoi și, de ce nu? putem să așteptăm și o creștere semnificativă la un moment dat, cu atât mai mult cu cât, pe termen lung, se pot găsi zeci de argumente pentru creștere. Dar pe termen lung – ca să parafrazăm singura expresie simpatică a unui economist nu prea simpatic – suntem toți morți.

Același lucru s‑a întâmplat și pe piața monetară. Toată săptămâna de dinaintea alegerilor leul s‑a întârit destoinic, ca și cum s‑ar fi pregătit pentru alegeri. Explicația dată de traderii bancari ținea de excesul de valută prezent în piață în urma deciziilor BNR de reducere de RMO‑uri (rezerve minime obligatorii) și de solicitările repetate ale finanțelor pentru împrumuturi în lei. Dar după alegeri, întreaga teorie nu a mai avut valabilitate. Leul a pierdut 1% în prima zi și doar suspecta intervenție a BNR a făcut ca aceste pierderi să fie mici. Dacă la aceasta se mai adaugă și creșterea primei de risc, exprimată prin CDS (Credit Default Swap), avem tabloul complet al unui pesimism generalizat. Ce este atât de pesimist aici? Simplu. O lipsă de predictibilitate pentru perioada următoare. Piețele au nevoie de un singur lucru din partea politicii, care să nu fie un cadou otrăvit: de predictibilitate. Orice decizie care nu e citită de dinainte riscă să fie primită prost sau să aibă efecte perverse. De aceea, pentru piețe, alegerile nu prea sunt vești bune. Politica introduce prin excelență decizii impredictibile după alegeri, și doar o maturitate exemplară a politicienilor poate evita asemenea reacții. Și cum în realitatea românească așa ceva e lucru rar, iată reacțiile.

Să nu se tragă de aici concluzia că piețele, investitorii etc. țineau cu Geoană. Doar că, în cazul victoriei lui, pașii care urmau aveau o doză mare de predictibilitate: guvernul Johannis, buget pe 2010 adoptat rapid, negocieri reluate cu FMI, o tranșă intrată rapid în țară. În cazul victoriei lui Traian Băsescu, pașii nu se întrevedeau nici în ceea ce înseamnă guvern, nici FMI, și, dacă adăugăm și contestarea alegerilor, tabloul impredictibilității a ajuns să fie complet. Asta cu toate că rigoarea respectării acordului e mai probabilă, pe termen mediu, în urma acestui rezultat.
Dar chiar dacă pe termen mediu nu suntem chiar cu toții morți, suntem cu siguranță greu de mulțumit. Piețele gândesc pe termen lung, dar reacționează pe termen scurt. Din acest punct de vedere, seamănă cu politicienii români, la fel de doritori să reacționeze rapid. Însă ceea ce trebuie acum este ca politicienii români să înceapă să respecte piețele. Să le ofere predictibilitate, măsuri previzibile și rigoare. Asta ar presupune o adevărată lecție de morală.

Articol preluat din Money express.

Am o veste bună. Ministerul Finanțelor ne‑a comunicat nivelul încasărilor pe luna noiembrie 2009. Avem confirmarea oficială că veniturile la bugetul statului sunt mai mari decât în noiembrie 2008. (…) Practic, am ajuns la faza în care să depășim nivelul critic al crizei economice și să pregătim relansarea economică în 2010“. Emil Boc începe, cu această declarație, să‑și pregătească ieșirea de la Palatul Victoria sub sloganul „misiune îndeplinită: am scos țara din criză“. Dincolo de greșelile sau deciziile cu adevărat semnificative din timpul guvernării sale (legea acordului cu FMI, salarizarea unică, reforma agențiilor, chiar și legea pensiilor), criza va rămâne încă multă vreme în economia românească.

Sigur, creșterea încasărilor la buget cu 125 milioane de lei este binevenită și reprezintă un semnal pozitiv. Cauza acestei creșteri poate fi, însă, și un fapt conjunctural, și nu unul fundamental: pur și simplu o mai bună colectare a Taxei pe Valoarea Adăugată. În ultima vreme, Autoritatea Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a început o campanie strașnică de recuperare a unor sume de bani. Apoi, într‑adevăr, de câteva luni avem o stabilitate a cursului și o temperare a numărului de disponibilizări, ba chiar și o așezare a exporturilor pe un plafon acceptabil de 2,5 miliarde de euro lunar.

Însă toate acestea au coincis cu perioada de vară‑toamnă, și, cum economia românească are o dependență sezonieră, putem spune că partea bună – atât cât a putut fi ea de bună – a cam trecut. Aceste trei argumente redefinesc criza în termeni mult mai severi decât ar putea să o amendeze simpla constatare a faptului că avem mai multe venituri la buget decât acum un an. Apoi, vorbim doar de o lună. Pentru o tendință e nevoie de mai multe.

Dincolo de influențele globale ce au determinat criza locală, combustia internă a acesteia a venit prin îndatorarea și dependența de fluxurile internaționale de capital.

La începutul anului se motiva necesitatea banilor de la FMI pentru compensarea îndatorării private. O îndatorare de vreo 12 miliarde de euro, care părea irecuperabilă și care ar fi determinat până la urmă o restrângere dramatică a sectorului privat. Ce s‑a reușit după un an? Transferarea unei datorii private pe termen scurt într‑una publică pe termen scurt, fără ca prin aceasta să dispară creditele dificile. Pentru 2010 scadențarul de plată al statului e de vreo 12 miliarde. Altele decât cele inițiale, evident, ceea ce, fără să ne adâncească direct în criză, ne taie bună parte din șansele de a ieși pe această cale a îndatorării. Datoria publică a crescut exponențial anul acesta și, dacă creșterea veniturilor și a economiei nu va fi conform așteptărilor, ce altă șansă are statul pentru plata acestor datorii decât să mizeze pe fiscalitate? Deocamdată, luna aceasta a veniturilor suplimentare mai temperează din emoțiile unor creșteri de taxe, dar nu schimbă nimic din îngrijorarea asupra stabilității fiscale a statului. Nici acesta să nu fie un semn de criză?

Al doilea element care păstrează consistența acestui verdict ține de șomaj. Nu există nici o evaluare care să nu spună că șomajul este în creștere, și, cel puțin în semestrul viitor, șansele de a începe să scadă sunt excluse. FMI estimează șomaj de 10 procente și succesul se poate măsura începând de la fiecare zecime de procent sub această cifră. Dar pierderea locurilor de muncă pe viitor este cel mai elocvent exemplu al continuității unei situații dificile. Tehnic vorbind, ieșirea din criză se definește simplu ca un trimestru de creștere economică față de cel precedent. Practic, situația e mult mai complicată. Dacă nu trimestrul I din 2010, atunci trimestrul II din acest an va aduce această situație, dar șomajul și datoriile vor continua să afecteze economia.

Întrebarea este dacă mica creștere economică nu va fi întoarsă de persistența acestor neajunsuri. Cum poți crește consistent, dacă șomajul afectează structura socială? Cum poți crește consistent, dacă stabilitatea sistemului bancar este pusă în cumpănă? Pentru că, deși până acum băncile s‑au comportat rezonabil, bancherii se așteaptă ca creditele neperformante să explodeze în 2010. Fitch aprecia recent că sistemul bancar românesc este printre cele mai expuse din zonă la devalorizarea garanțiilor. La toate acestea se adaugă ultimul studiu al camerelor de comerț europene, care îi vede pe oamenii de afaceri români cei mai pesimiști din Europa în legătură cu mersul afacerilor în 2010. E sentimentul – până la urmă firesc – după un an sumbru pentru un alt an dificil.

(Articol preluat din revista Money Express)

După părerea mea Realitatea şi mulţi alţi jurnalişti nu a avut cum să nu ajungă în situaţia de a se posta pe poziţii critice la adresa lui Băsescu. Şi nu pentru ca aşa ar dori patronii, deşi şi chestiunea asta cred că e valabilă. Pe scurt, paşii sunt următorii:1 atacarea dură de către preşedinte a presei care nu-i era favorabilă 2. încercarea de a-i defini pe toţi cei care nu sunt pro drept „impuri” şi vânduţi mogulior 3. implicarea jurnalişilor în războiul personal Băsescu – moguli. Toate acestea pentru o presă care avea printre cititori privitori o grămadă de fani ai lui Băsescu şi care acum acuză violent orice deviere de la dogma electorală.

Să mă explic. Istoria începe evident…cu Trăian Băsescu şi cu primele atacuri la adresa mogulilor. Undeva în 2005. Receptate cu toată confuzia de ziarişti mulţi dintre ei consideraţi în bună măsură mai degrabă pro decât anti. O atitudine cumva conturată şi mai clar de-a lungul campaniei de demitere a sefului statului. Însă pentru susţinătorii preşedintelui activ politic, Realitatea era singura opţiune, în poziţiile politice de aici regăsindu-se parţial, devreme ce Antena 3 adunase deja toţi opozanţii. De aceea, odată cu schimbarea tonului, frustrările telespectatorilor fidelizaţi pe opţiunea proBăsescu au devenit atât de violente.

Nimeni nu critică linşajul de la Antena 3 dar critică încercarile de imparţialitate ale Realităţii pentru că de ele aveau parte un public în mare măsură proBăsescu. Din cei aproximativ 60 % români activi politic, cei 30% proBasescu se uită sau se uitau la Realitatea în timp ce ceilaţi se impărteau cu A3. Şi de aici frustrarea aşa zisei schimbări. Succesul media în campaniile de dinainte a stat în înţelegerea conducerilor editorial a profilului şi opţiunii politice ale cititorilor sau privitorilor lor. Aşa a făcut Evenimentul în 1996 şi 2004 înţelegând că cititorii lor sunt anti PSDşi aşa a făcut Pro tv în 1996 ca să citez cele mai notorii exemple de medii care au fost în acord cu schimbările politice ale acelor momente grele.

Cazul Realitării e diferit. Pentru că aproape că nu a fost o opţiune actuala abordare cât o reacţie obligatorie. Din 2005, dar apoi tot mai accentuat în anii următori şi violent în 2009, Trăian Băsescu a găsit de cuvinţă să-şi definească adversarii ca moguli şi jurnalişi. Atunci când Lăzăroiu a venit cu celebra poveste că actualele alegeri vor fi între „presă şi democraţie” opţiunea strategică a fost clară. Spun strategie, pentru că Băsescu a considerat că discreditarea presei reprezintă cea mai bună formă de a răspunde criticilor care au pornit tot mai puternic odată cu criza şi durata mandatului. Cei mai periculoşi critici ai preşedintelui erau jurnalistii şi nu politicienii cărora stia cum să le răspundă.

Criticati tot timpul de la nivel prezidenţial chiar dacă nu erau nici pe departe antibăsescieni cum erau cei de la A 3, jurnalistii de la Realitatea dar şi cei care nu aveau opţiuni definite s-au văzut împinşi spre singurul colţ al ringului în care aveau loc: cel antiBăsescu. Atacati in permanentă drept oameni ai mogulilor au început să se simtă ca atare. Când fidelii lui Băsescu au introdus şi criterii morale în joc, împingerea peste bord a fost totală. În plus, oameni ca Pora, Moraru, Tapalagă, Ungureanu, Marian etc au renunţat primii la nuanţe şi au pus lucrurile în alb şi negru. Postulatul lor a sunat tranşant: dacă esti antibăsescu eşti cu cei răi. Nunanţele nu au mai contat şi toţi cei care se învârteau în zone incerte de gri au fost catalogaţi drept negri. Sau roşii, dacă vreţi. Aşa s-a întâmplat şi cu postul aceasta dar şi cu toţi jurnaliştii care nu au arătat clar şi explicit că sunt de partea lui Băsescu. În acest mod, Mircea Geoană s-a ales cu câţiva „sprijinitori” fără entuziasm dar cumva definiţi involuntar ca atare.

Cel de-al treilea motiv îl poate constitui impulsul patronului. Nu ştiu asta, dar presupun. Războiul lui Băsescu cu mogulii este mai mult decât o strategie de campanie. Este un conflict personal. Între Băsescu şi Patriciu, Vociulescu şi Vântu este un conflit direct. Oamenii aceşita nu se suportă. Nu ştiu motivele, dar ştiu că Băsescu s-a întâlnit cu toţi trei de mai multe ori decât s-au întâlnit 90% din jurnalişti mogulilor cu mogulii înşişi. Nu ştiu dacă a fost sau nu amic cu ei aşa cum a fost cu Sorin Roşca Stănescu, pe vremea când erau de „partea bună” dar din motive diverse unele mai transparente (arestarea lui Patriciu ) altele nu prea, relaţia a degenerat într-un război personal.

Dacă mogulii pot să-şi permită asemenea răfuieli, un preşedinte mă tem că nu. El este, sau ar trebui să fie peste asemenea orgolii omeneşti. În fond, reprezintă statul şi nu o persoană. Dar una peste alta, iată şi a treia forţă care i-a îndesat şi mai mult pe cei de la Realitatea şi alţii care nu aveau o poziţie pro Băsescu, în colţul definit de dinainte ca roşu. Definiţi strategic ca adversari de preşedinte, acuzaţi de colegii lor „purişti” şi stimulaţi probabil de războaiele personale ale patronilor lor, o grămadă de jurnalişti mai mult sau mai puţini celebri se văd etichetaţi proGeoană deşi sunt în mare măsură prin recul „doar” anti Băsescu. Primesc drept răsplată o grămadă de lături în cap de la publicul lor de altădată care a rămas pe aceleaşi poziţii ca în 2005, dar care nu a remarcat toate aceste forţe care au dus inevitabil la definirea jurnaliştilor „impuri” ca „murdari”.

Probabil voi avea parte şi eu de acelaşi tratament deşi nu am vrut decât să propun o explicaţie. Jurnaliştii nu sunt nişte victime inocente. Fiecare poate şi putea să reacţioneze liber.Unii chiar au făcut-o. Au rămas pro. Fiecare a reacţionat conform inteligenţie, profesionalismului şi interesului său. Dar acest fenomen al împingerii spre singurul colţ rămas liber a existat şi toţi participanţii au vina lor (mai ales cei care l-au declanşat) în climatul acesta îngrozitor din aceste zile.

Prima concluzie ar fi că despărțirea care se specula că există între politică și economie nu e chiar atât de radicală și definitivă. Așa păreau lucrurile în anii trecuți, când cearta politică internă nu perturba mersul capitalului extern și indiferența economiei era manifestată conjunctural.

Însă chiar dacă în cifră stăm acceptabil – adică 70% din PIB vine din sectorul privat –, realizarea acestui procent depinde de stat: contracte, lucrări, intermedieri, comenzi. Cel puțin pe jumătate, capitalismul românesc s‑a dezvoltat cu sprijinul statului. Nu prin încurajarea unor „campioni naționali“, ca în Rusia și statele asiatice, undeva la limita legii, ci prin sprijinirea unor companii ce au reușit astfel să supraviețuiască nu datorită performanțelor de piață, ci a unor relații mărunte, locale sau centrale. Dacă la acest păcat originar adăugăm lipsa de desprindere din sfera ideologică a economiei de stat și chiar a agenților privați, înțelegem jalea care a cuprins marea parte a lumii afacerilor.

Una peste alta, am identificat trei categorii mari de cerințe legate de stat. Cu toate păcatele fundamentale ale lumii afacerilor, ele merită cel puțin discutate, dacă nu chiar justificate. În primul rând, este vorba de o lipsă de onestitate a statului cu sectorul afacerilor atunci când e vorba de TVA, de exemplu.
Întârzieri masive, fără plata unor dobânzi penalizatoare (cum se întâmplă în cazul invers al datoriilor către stat) sau fără compensări la plata acestora, nu fac decât să cultive această dependență ideologică. Dacă o entitate, fie ea și statul, are drepturi preferențiale în aceste relații directe, înseamnă că e mai presus de orice. Dar când vorbim de business vorbim de un tratament egal, un parteneriat contractual. Pe scurt, toate aceste cereri ale mediului privat sunt indiscutabil legitime. Parțial legitime sunt și pretențiile pentru reluarea contractelor statului. Adică a investițiilor. Faptul că mare parte a companiilor au supraviețuit prin contracte publice nu e un păcat fundamental, cu toate că probabil nu există contract public fără probleme.

Situația nu mai poate continua așa, nu din cauza suspiciunilor de corupție, ci a lipsei banilor de investiții. Cine promite, cel puțin pentru anul viitor, contracte publice și investiții e complet rupt de realitățile bugetare, într‑un an în care marea provocare va fi plata salariilor și a pensiilor, în condițiile în care reducerea cheltuielilor publice e obligatorie și trece de 2% din PIB. Sigur, există șansa unor contracte publice pentru fondurile europene, și acestea nu sunt puține. Banii disponibili în 2010 egalează reducerile bugetare și sunt destinați investițiilor, însă ei depind, în cea mai mare parte, de cofinanțări, și așa ajungem la cea de‑a treia cerere a sectorului privat în această perioadă electorală: garanțiile de stat.

Bună parte din fondurile europene, mai ales cele adresate administrațiilor locale (transformate apoi în contracte pentru firmele private), necesită cofinanțări. Altele cer o cofinanțare care să demareze proiectul, chiar dacă acesta este aprobat pentru bani europeni. Aceasta se poate face cu un împrumut garantat pe baza proiectului. Dar nu este suficient, băncile cerând abuziv garanții. Fondul de garantare poate interveni, dar banii puși la dispoziție sunt puțini: un miliard de lei. Și așa ajungem la marea problemă: ce se întâmplă cu banii de garanții de stat? Nimic bun. Pe lângă cei menționați, peste patru miliarde s‑au dus pe programul Prima Casă, al cărui impact în economie e minim. Un alt miliard s‑a blocat pentru Oltchim – Rafo, o garanție extrem de discutabilă, dacă nu dubioasă de‑a dreptul. Alții s‑au dus, conform promisiunilor vechi, spre Ford. Până la cei 7,7 mld. lei angajați anul acesta nu a mai rămas mare lucru.

Majorarea plafonului cu acordul FMI s‑a făcut pentru asigurarea cofinanțărilor, deși Fondul remarca faptul că statul se bazează mult pe acest instrument, care anul viitor are un buget de 8,6 mld. lei, cu un miliard în plus față de 2009. Însă majoritatea banilor nu s‑au dus pe asemenea proiecte. La fiecare întâlnire cu politicienii, oamenii de afaceri au solicitat garanții de stat pentru programe cu implicare publică, fie de achiziții de mașini și utilaje, fie pentru credite de investiții. Iar atâta vreme cât aceiași politicieni nu prezintă transparent criteriile de acordare a garanțiilor, speranța că statul poate salva economia îi va bântui pe toți oamenii de afaceri care încă mai cred că există o brumă de responsabilitate în politică. Este o speranță mult mai slabă decât un contract.

Articol preluat din Money Express

Atenți la agitația politică din jurul nostru, riscăm să pierdem din vedere faptul că se pregătește un record mondial: evoluția dolarului în raport cu euro. De o bună bucată de vreme, euro a trecut de 1,5 dolari, iar slăbiciunea dolarului a devenit un eveniment cotidian, transpus în umflarea prețului la petrol, în umflarea, în parte nejustificată, a bursei. În fond, e normal să se întâmple așa. Dolarul a ajuns, odată cu coborârea dobânzii FED la 0,25%, o monedă ieftină. Infuzia de bani cu care autoritățile americane au inundat piața a slăbit din nou interesul pentru valoarea în sine a monedei americane, și efectele se văd. Dolarul a prins deja o devalorizare de peste 15% față de coșul de monede-reper, și chiar 20% față de euro. Volatilitatea dolarului e aproape la fel de mare ca a monedelor emergente, singura deosebire fiind aceea că, dacă leul și zlotul s‑au devalorizat brusc, pe la începutul anului, dolarul coboară treaptă cu treaptă de la începutul anului 2008. Adică de două ori mai lent. Există încă încredere suficientă în piețe pentru a nu miza pe o catastrofă.

Și totuși, dacă criza financiară ne‑a învățat ceva, atunci ne‑a învățat că impredictibilul trebuie luat în calcul. Altfel cum ar fi putut fi interpretată căderea bruscă cu peste 30% a prețurilor la imobile pe piața americană a anului trecut, care a dat peste cap tot suportul de rezistență ultim? Era o opțiune improbabilă sau foarte puțin probabilă, o lebădă neagră, cum ar spune investitorul și filozoful Nassim Taleb, evocând marea surpriză a prezenței acestor păsări într‑o lume care pusese această posibilitate în categoria imposibilului.

Dacă am renunța la această categorie – și nu am miza totul pe „imposibilitatea“ scăderii cu 30% a prețului caselor, sau pe „imposibilitatea“ căderii dolarului –, criza trecută (și cea viitoare) ar arăta altfel. Unii gândesc așa, altfel nu s‑ar explica de ce, în ultimul trimestru, 63% din rezervele mondiale s‑au făcut în euro și yeni, și nu în dolari. Ar trebui americanii să fie speriați de această posibilitate sau de faptul că dolarul a ajuns moneda împrumuturilor ieftine, moneda ideală de speculație pe plan mondial? Un dolar slab, desigur, poate aduce economiei americane un plus de exporturi, un stimul manufacturier pe care piața locală nu îl mai poate oferi, și atunci exporturile mai ieftine pot compensa. Deja deficitul comercial s‑a înjumătățit pe neașteptate față de recordul din 2006, ceea ce înseamnă că „slăbiciunea“ dolarului își face treaba. Sunt însă analiști care avertizează că nu trebuie întinsă coarda, pentru că există riscul unor războaie comerciale, mai ales cu noile puteri în ascensiune.

China suferă chiar dacă își ține moneda competitivă, dar la fel se întâmplă cu Brazilia, a cărei monedă a crescut cu 30% față de dolar, sau chiar cu europenii, care au și ei nevoie de intrarea ușoară pe piața americană. Un al doilea imens avantaj ține de datoria publică americană. Pe un dolar în scădere, datoria scade la rândul ei. O situație superbă. E drept, această situație de avantaj se va opri în momentul în care va apărea inflația. Este marele risc al perioadei și momentul în care FED se va vedea nevoită să pună punct dolarului ieftin ridicând dobânda, chiar dacă economia nu‑și va fi revenit după căderea din trimestrele trecute. De aceea, momentul va fi împins la maximum. Unde apar lebedele negre? Tocmai aici. În alegerea inadecvată a momentului și în ieșirea de pe dolar mai repede decât ar fi probabil. Contraargumentul ar fi că, în plină criză financiară, dolarul s‑a ținut bine, dar pe baza acestui argument cu greu se poate trage o concluzie. În fond, cine ar fi prezis căderea bruscă a prețurilor caselor pe baza evoluțiilor de preț anterioare? Cine ar fi prezis că lebedele negre chiar zboară?

Leul, în schimb, pare și mai departe de lebedele negre. Până la urmă, leul are viața lui „liber controlată“, după cum ar spune BNR. Valoarea lui nu depinde atât de dobânzi, cât de interesul BNR. Cu bani suficienți în vistierie, BNR pare sigură. Reacționează ca atare. Leul stă frumos în buza lui 4,30, pentru a nu crea și tensiuni monetare în plină agitație electorală. Lecția este știută. Anul trecut, în campanie, BNR a potolit din nou speculațiile pe leu și l‑a ținut în 3,8, până când a venit noul guvern. Într‑o lună apoi, leul a pierdut 12% pentru că, probabil, costa enorm păstrarea cursului. Scenariul se va repeta cu mare probabilitate după ce vom încheia alegerile, depind însă proporțiile. Dar lebăda neagră stă după colț. Dacă va începe să zboare fâlfâind ușor deasupra cursului valutar leu‑euro, banii BNR nu vor mai fi îndeajuns de a o convinge să nu mai zboare. Mai ales că în bruschețea decolării poate antrena ca un bulgăre de zăpadă o mulțime de temeri care cresc încet‑încet în climatul de incertitudini în care trăim.

Provizoratul executiv are toate șansele să se întindă pe o perioadă de timp consistentă. Jocul de șah declanșat de politicieni cere timp de gândire și pași foarte bine calculați, din perspectiva evidentă a câștigului electoral. Altfel, viteza de reacție ar fi una din principalele virtuți ale acestei perioade, mai ales în condițiile vizitei FMI de după 20 octombrie, când reprezentanții Fondului vor fi nevoiți să discute următoarea etapă a acordului cu secretari de stat care vor ridica neputincioși din umăr.

Vor avea loc mai mult discuții de evaluare teoretică, se va spune mai mult cum ar trebui făcut, decât cum se va face. Reprezentanții Fondului vor întâlni cu miniștrii Boc și Pogea, care vor zâmbi superior și nostalgic, dacă nu chiar complice, la ideea că, iată, au ajuns buni vorbitori ai limbajului FMI și vor evoca faptele lor de glorie din perioada guvernării efective. Și se vor mai întâlni cu reprezentanți ai BNR într‑o formulă aproape neschimbată și vor încerca prin intermediul acestei instituții să asigure o continuitate a acordului și a politicilor recomandate.

Majoritatea acestora țin însă de Executiv, dacă nu și de legislativ. În fond, e vorba de câteva legi de schimbare substanțială a utilizării pe termen lung a finanțelor publice, fie că e vorba de salarizarea unitară, de noua structurare a sistemului de pensii sau de responsabilitatea fiscală care va aduce o mai mare disciplină în sistem.

În schimb, deciziile care țin de cheltuielile anului acestuia și ale anului viitor riscă să fie suspendate. E vorba de economiile de 0,3% din PIB care s‑ar obține prin concediul de 10 zile, sau reducerile de buget salarial în sectorul public, de 0,6%, care trebuie impuse în bugetul de anul viitor.

Dacă Executivul e suspendat, singura politică activă rămâne cea monetară, determinată de BNR. În ceea ce privește relația cu băncile comerciale, parte și ea implicit din acordul cu FMI, banca centrală își continuă politica de supraveghere. Mai mult, vor urma o nouă serie de teste de stres, chiar dacă sunt semne de creștere a creditării în august, după scăderi continue de la începutul anului. Singura instituție funcțională la final de an, în plină criză, BNR va avea probabil o sarcină suplimentară în zilele care urmează.

Ce face însă în ceea ce privește inflația? Ultimele rapoarte nu au mai confirmat tendința dezinflaționistă pe care o puneau în evidență datele de la începutul anului, chiar dacă cifra în sine este promițătoare pentru atingerea țintei de 4,5%. În ce măsură vor fi diminuate tendințele inflaționiste care par a prinde contur? Avem de la 1 ianuarie o majorare de accize și negocierile de acum cu Fondul vor aborda, cu siguranță, și oportunitatea altor majorări de taxe și impozite. De altfel, tendințele inflaționiste există încă în economia reală, dată peste cap acum de o lipsă acută a cererii. Cum definește BNR întreaga situație: „Presiunile dezinflaționiste ale adâncirii deficitului de cerere au fost susținute de temperarea volatilității cursului de schimb al monedei naționale la niveluri sub cele de la începutul anului, la care au contribuit atenuarea semnificativă a dezechilibrului extern al economiei și încheierea aranjamentului multilateral de finanțare externă cu FMI, UE și alte instituții financiare internaționale. Cu toate acestea, în perioada luată în considerare, reducerea inflației a avansat într‑un ritm relativ lent, având în vedere amploarea declinului cererii agregate. Dincolo de influența factorilor conjuncturali, relativa persistență a inflației a fost întreținută și de ajustarea întârziată sau insuficientă a dinamicii salariilor, la cea a productivității muncii, în unele sectoare ale economiei“.

Este o explicare clară a situației de fond, cu presiuni inflaționiste nerezolvate, în ciuda unei evoluții punctuale care a coborât inflația sub 5%. Este, în fond, una din încurcăturile enorme ale economiei românești – aceea de a nu fi rezolvat problema inflației când și alte probleme bat la ușă.

Acesta este, așadar, contextul în care vor începe discuțiile cu FMI. Micșorarea deficitului prin majorările de taxe se va bate cap în cap cu problema inflației. Spre ce va opta BNR, singura instituție funcțională a momentului? Să‑și ducă sarcina conform literei legii și să urmărească inflația în limite cât mai stricte, militând pentru politici fiscale antiinflaționiste și bugetare restrictive indiferent de costuri politice? Sau să țină și locul celorlalte instituții și să nu privească cu același ton radical politicile bugetare și fiscale? În fond, cea mai sigură soluție de a mai scădea presiunea pe buget – în condițiile în care reducerea cheltuielilor, prin zilele libere de exemplu, e tot mai puțin probabilă – este o scădere prin inflație a valorii acestor salarii.

Articol publica în revista Money Express şi pe VoxPublica

Luni: grevă generală pentru legea unică, o nouă lege a pensiilor. Marți: audieri pentru Consiliul de Administrație al BNR, tot mai multe mesaje legate de majorarea Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA). Miercuri: moțiune de cenzură împotriva Guvernului, ordonanță de urgență pentru Codul Fiscal. Guvernul și clasa politică au mâncat ardei iute și sunt într‑o agitație continuă. Cum scandalul politic e imens, ce face guvernul PD‑L azi strică opoziția mâine, iar ce vrea să facă PSD sau PNL fie este prost, fie nu are șanse. Asta când Guvernul nu greșește cu totul! Din acest haos general va rămâne aproape inevitabil, ca o consecință – soluție falsă – majorarea TVA.

De fapt, majorarea TVA va fi nota de plată pe care noi, cu toții, o vom avea de plătit pentru tot acest dezmăț din politică. Deficitul uriaș de care nu avem cum scăpa anul acesta va trebui cumva gestionat, pentru a nu da complet peste cap bugetul și anul viitor, iar prima și cea mai simplă soluție este majorarea TVA. Cu atât mai mult cu cât Finanțele nu pot sau nu‑și permit o altă „viziune“ decât una contabilă. Și contabilicește așa este: TVA e prima sursă la buget și cea mai ușor de colectat.

Poate chiar și singura morală, de vreme ce plătești doar dacă consumi. Până la comentarii, să luăm, însă, faptele. Și faptele spun că guvernul plin de interimari Boc a dat ordonanță de urgență de modificare a Codului Fiscal, care nu prevede modificări spectaculoase de taxe. O veste bună? Numai parțial, pentru că, deși conform legii modificările la Codul Fiscal ar trebui cunoscute cu șase luni înainte, ele pot și apar oricând.

Principalele modificări fiscale ale ultimilor ani nu au ținut cont de această prevedere, fie că vorbim de cota unică, de impozitul forfetar, neimpozitarea profitului reinvestit sau modificări care, deși nu țin propriu‑zis de Codul Fiscal, țin intim de fiscalitate, cum este impozitarea muncii. Deci, creșterea TVA se poate face fără probleme de la o lună la alta, dacă interesele bugetare o vor cere. Și aproape că nici nu există o altă soluție, pentru că, până la urmă, o decontare contabilă a bugetului tot trebuie făcută. Pentru ca această majorare să nu fie însă o crimă contabilă, să nu sufoce o economie care și așa abia mai respiră, este urgent nevoie de două decizii.

În primul rând, chestiunea trebuie să fie una provizorie, până când deficitul bugetului se echilibrează. În acel moment, undeva prin 2011–2012, va fi nevoie de o nouă reducere. Această echilibrare nu depinde doar de creșterea economică. Ba chiar mai mult, depinde de reducerea cheltuielilor bugetare, obsedanta măsură pe care o așteaptă toată țara și care, dincolo de bunele intenții dovedite până acum, nu a trecut încă în execuție. Și în actualul context agitat devin tot mai greu de executat.

Dacă această chestiune ține până la urmă de decizie politică, a doua ține de logică economică. Ministrul Pogea susține deschis că fiscalitatea din România nu este deloc ridicată, cu cota unică de 16% și TVA de 19%. Și în principiu are dreptate. Dar în această socoteală nu ține cont de fiscalitatea pe forța de muncă. Care, să nu uităm, a crescut anul acesta și cam bate toate recordurile. La 1 ianuarie 2008, angajații și angajatorii plăteau împreună 39,2%, partea imensă aparținând pensiilor (9,5% angajat, plus 18% firmă). Abia acum este de 42,7%, cu un procent în plus pentru toată lumea. Această chestiune ucide. Atunci când creșterea TVA va reduce masiv din profiturile companiilor (pentru că în actualul context e greu de crezut că o TVA mai mare va determina creșteri mari de preț și păstrarea profitului), companiile vor fi nevoite să respire pe altă parte. Și aceasta este politica impozitării forței de muncă.

Reducând fiscalitatea, sunt șanse și pentru creșterea veniturilor (și implicit nediminuarea vânzărilor chiar cu TVA mărită), și pentru creșterea numărului de angajări. La această chestiune mai este nevoie de plafonarea CAS pentru veniturile mari. Este soluția prin care o grămadă de salarii mari ocolesc plata CAS. Nu poți impozita cu acest nivel‑record cele câteva sute de mii de salarii mari care se ascund astăzi din motive evidente. Pe această cale, vor ieși venituri la lumină care pot compensa pierderea pe care reducerea de CAS o poate genera. Nivelurile de majorare/micșorare trebuie stabilite după câteva calcule așezate. Abia după toate acestea, eventuala majorare a TVA nu va fi ucigașă. Cum zilele la noi sunt încărcate, există riscul să ne rezumăm la o singură decizie, majorarea TVA. Restul măsurilor riscă să treacă din nou, pentru a câta oară, în uitare. Deocamdată Codul Fiscal este pe stand‑by.

Articol publicat în revista Money Express

Dacă mai era vreo urmă de iluzie că de la actuala clasă politică se poate aștepta vreun demers concret care să vină în sprijinul economiei românești, acesta s‑a risipit acum, odată cu noua criză. De data aceasta una politică. Și uite așa, România trece dintr‑o criză în alta, când politică, când economică, cu dezinvoltura unei bărcuțe rătăcite pe valurile mării. Singura deosebire este că cel puțin o parte a acestor valuri este autogenerată de elicea defectă a bărcii care bate apa strâmb, cu zgomot și fără să propulseze barca pe calea cea bună. Din și așa puținele proiecte angajate în cursul acestui an de o coaliție formată dintr‑o majoritate de 70%, prea puține au fost duse cât de cât la capăt. Le putem număra pe degete, pentru că listele lungi întinse de guvern nu prea au nici o legătură cu realitatea. Rămânem, atunci, cu creșterea plății anticipate la fondurile europene, care oricum merg cu încetinitorul; cu creșterea limitelor de garanții pentru IMM, care și așa sunt epuizate; cu programul Prima Casă, care nu ajută cu nimic economia; cu neimpozitarea profitului reinvestit, care intră în vigoare când nimeni nu mai are profit; cu un program „Rabla“, care mai mult nu a mers, și cu un program de reabilitare termică ridicol.

Nici măcar acolo unde avem ceva decizii nu avem măsuri care să se dovedească eficiente până la capăt.

Reforma sectorului public, comasarea agențiilor, disponibilizările parțiale și legea unică a salarizării ar fi putut fi succese, dar sunt din nou jumătăți de măsură. Sunt contestate enorm, chiar dacă vorbim de jumătăți de măsură. Nu fac decât pași mici pentru eliminarea dezechilibrelor bugetare. Cu o zestre atât de săracă, a devenit clar că, dacă economia va da semne la un moment dat, în cursul anului viitor, de creștere, în nici un caz nu va trebui să ne îngrijorăm că ar fi impactul stimulului fiscal, o îngrijorare absolut legitimă pentru țări ca Germania și Franța, unde stimulul chiar a funcționat. Companiile care vor reuși să supraviețuiască până atunci vor ieși cu adevărat sănătoase după criza asta, dar după reducerea atât de radicală a activității, nu știu cine va fi chiar atât de bucuros de sănătatea micii sale companii, rezultat al unei căderi economice de zeci de procente. Nici măcar teoria realizării acordului cu FMI pentru menținerea stabilității economice nu se mai susține în întregime, conform intenției inițiale. Teoria deficitului de cont uriaș, determinat de sectorul privat și care trebuie finanțat, a fost spulberată în nouă luni de restrângerea drastică pe cont propriu a sectorului privat. În consecință, marea reușită a acordului cu Fondul, mai ales în urma utilizării directe la buget a ultimei tranșe, ține de conservarea sectorului public, așadar, doar pe jumătate de stabilitatea economică.

În acest context, declarațiile președintelui Băsescu legate de criză au o cu totul altă însemnătate. Președintele declara recent, sfătos ca întotdeauna, că „foarte mulți spun că Guvernul trebuie să scoată România din criza economică. Nu este posibil, costurile ar fi uriașe cu rezultate absolut incerte, iar România nu‑și poate permite să împrumute sute de miliarde pentru a transfera bani către agenții economici“. De aceea, trebuie să aștepte ieșirea din criză a marilor economii. Chiar dacă în esență este corectă, declarația seamănă, ținând cont de toate semirealizările enumerate mai sus, cu justificarea unei înfrângeri. Justificarea nereușitei guvernamentale, a faptului că autoritățile sunt total depășite de fenomen și nu au nici o armă proprie de luptă împotriva ei. O declarație de resemnare, până la urmă. Până când marile economii vor ieși din criză, ne descurcăm pe cont propriu, cum putem. Autoritățile și‑au luat această grijă de pe cap și rămâne de văzut dacă mai au posibilitatea, cel puțin în această formulă politică, să se ocupe de sectorul public.

Economia românească se va zgudui profund în aceste condiții. Va suferi o reducere dramatică și singura întrebare este dacă la final de an va fi la nivelul din 2005 sau la cel din 2003. Poate că din toată această experiență ceva util se poate învăța. Mediul de afaceri va abandona așteptarea iluzorie a unor măsuri care să vizeze sectorul privat. De un an, diverse asociații de afaceri au pus pe masa Guvernului tone de soluții, unele reale, altele bizare, dar și‑au pierdut vremea așteptând măsuri, bani și facilități. Deși statul este cel mai generos platnic, este și cel mai capricios și nedrept. Între a da un tun statului și a face o afacere cinstită, au stat mii de firme care așteptau stimulii. Poate că acum au învățat să nu mai aștepte și să se descurce numai cont propriu.

Articol publicat pe moneyexpress.ro şi VoxPublica

După a discuţie generală, a refuzat să răspunda, spunându-mi politicos..bună seara. Cred ca nu ştia cifra, deşi ştia cu siguranţă miza politicii monetare. Las la latitudinea fiecăruia interpretarea dialogului: nu a ştiut sau nu a auzit întrebarea şi ataşez un link pentru aceasta. Pentru mine este clar: nu a ştiut răspunsul! Şi asta e grav!

De asemenea recunosc că o cifră nu e un capăt de ţară, deşi e extrem de grav şi intrigă atâta necunoaştere la nivel de vârf. Un capăt de ţară este însă politizarea BNR.

Viitorul Consiliu de Administraţie al BNR e mai politic decât cel precedent. A rămas Florin Georgescu, un om apropiat PSD, dar a cărui competenţă profesională este indiscutabilă. A mai rămas reprezentanta anonimă a UDMR. Au venit Marin Dinu, un alt apropiat al PSD şi tânărul politician Bogdan Olteanu. Mult mai multă politică într-un consiliu de administraţie care se vrea apolitic conform legii şi care are datoria să susţină independenţa BNR. De fapt, aceasta este marea chestiune care începe să fie pusă în cumpănă odată cu prezenţaciudată a lui Olteanu.

Dobânda corectă are cine să o indice – există suficient profesionalism în BNR – dar iată că şi independenţa începe să aibă cine să o compromită. Nu cred că prezenţa unui politician confirmat doar în această calitate în cariera sa ajută BNR. Dimpotrivă, pot specula liniştit că e un prim pas spre influenţarea unui centru poate mai important în strategiile politice ale unui viitor guvern decât mai toate celelate ministere. În fond, prin politica monetară se pot „rezolva” pe termen scurt multe (cu costuri enorme pe termen lung, dar cine în politică e atent la costurile acestea?). Salariile din sectorul public pot să nu scadă, şi nici concedieri nu e neovie să se facă, dacă BNR acceptă o creştere cu câteva procente a inflaţiei. În fond, în anumite interpretări pe care reprezentanţi ai PNL le acceptau de exemplu anii trecuţi, inflaţia nu era considerată răul cel mare al economiei (cum în fond este!) ci tocmai uleiul care unge uşor în exces motorul economiei şi care aşa îmbibată funcţionează mai bine.

Aceleaşi interpretări vedeau greşită rigiditatea BNR în politica de dobânzi şi deloc stimulativă în privinţa mediului de afaceri. Până la un punct această chestiune este corectă şi se poate discuta în privinţa vitezei mici cu care BNR reacţionează în politica de dobânzi. Dar condiţionarea acestei discuţii de o miză politică riscă să compromită cea mai mare reuşită instituţională a României ultimilor ani: independenţa BNR. Dacă ceva s-a obţinut în ceea ce priveşte stabilitatea economică a României, e meritul BNR. Acest ceva presupune şi inflaţia mai mică şi încercările de a tempera deficitele şi acordurile care mai dau bruma de credibilitate pentru România.

Politica BNR nu e deloc infailibilă. Şi încăpăţânarea de a miza pe curs cu tot preţul pentru a deconta preţul social, şi prudenţa în politica montară sunt discutabile dar mă îndoiesc că pot fi discutate altfel decât politic (în sensul cum ar fi mai bine pentru partidul meu) atunci când nu prea ştii dobânda curentă. În fond, marea diferenţa între un consiliul politic şi unul independent este cea dintre interesul pe termen scurt, de grup-gască-partid şi interesul pe termen lung, de grup ceva mai mare dacă nu chiar….naţional. Sau între politică şi economie. Altfel spus între lipsa de scrupule şi decenţă.