Sigur, şi sistemul acesta avea nişte dezavantaje, însă se adunau toate la ei. E un dezavantaj să ai cele mai multe voturi şi totuşi să nu ajungi în Parlament? Pentru candidat sigur este. Pentru alegător mai puţin.

Acesta a fost punctul aparent vulnerabil al sistemului de acum. De fapt, este un punct forte. Să explicăm:

În primul rând, nu e deloc ieşit din comun. De exemplu, este corect să iei cel mai mare punctaj la examenul auto teoretic şi totuşi să nu primeşti permisul. Evident, răspunsul este că nu-ţi foloseşte la nimic nota maximă la “sală” dacă n-ai luat “traseul”. Exemplele de examene duble sunt nenumărate.

Exact asta a introdus “sistemul uninominal cu compensare”, care se foloseşte acum. Un examen dublu. Nu te mai baţi doar cu rivalii de la alte partide, te baţi şi cu colegii de la acelaşi partid. Este uşor de probat în practică. Aproape toţi cei care au ratat parlamentul de pe locul I au avut cele mai mici scoruri din judeţ faţă de candidaţii din acelaşi partid. Aproape toţi cei care au intrat de pe locul trei au avut procentele cele mai mari în interiorul propriului partid.

Modelul general al perdantului de pe locul I este nesuferitul care s-a lipit de un partid mare, şi căruia i-a irosit voturi. Invers, ca să câştigi de pe locul trei trebuie să fii mai bun decât media unui partid mic.

Asta i-a înnebunit pe politruci. Se obişnuiseră cu ideea că îşi primesc procentele în funcţie de “toanele prostimii”, dar măcar mai departe ştiau o aritmetică simplă: Atât la sută înseamnă atâtea “locuri eligibile” pe care le împărţim cum vrem noi. Cum să intervină “prostimea” în proces?

Iată cel mai cunoscut exemplu: Norica Nicolai. A luat locul 1 cu puţin sub 50% într-un colegiu din Călăraşi, dar totuşi a pierdut. Nedrept? Aparent da. Dar nedreptatea Noricăi înseamnă dreptate pentru oamenii de acolo. PNL avea oricum peste jumătate din voturi. A luat instantaneu două din cele trei colegii după ce candidaţii de acolo au avut peste 50%. Însă în al treilea colegiu a fost paraşutată Norica Nicolai, după un mandat prin Cluj, într-o circumscripţie sigură. Mulţi au votat în continuare partidul, indiferent de numele candidatului. Unii poate au pus ştampila uşor supăraţi. Însă au fost destui cei care au refuzat să mai vină la vot sau au pus ştampila pe altceva tocmai pentru că n-au vrut un candidat cu care n-aveau nici în clin nici în mânecă. Partidul a pierdut voturi care adunate devin mandate. Asta înseamnă uninominal.

În oricare alt sistem uninominal asta nu se întâmplă. În sistemul cu un tur, Norica era parlamentar. În cel cu două tururi, avea şanse maxime de câştig. Ambele sisteme trimt în parlament reprezentanţi ai teritoriilor, nu ai oamenilor. Iar greşelile, compromisurile, batjocura – toate rămân “în teritoriu”. În sistemul de vot pe cale de-a fi abolit, sistemele comunică şi orice greşeală se plăteşte.

1. Sunt colegii unde poţi să iei majoritate şi cu infractori recidivişti. Însă dacă în loc de 70% iei doar 60%, diferenţa de voturi poate însemna un mandat pierdut în altă parte.

2. În altele (Cazul Nicolai) unde un mandat relativ sigur este pierdut.

3. Sunt unele unde poţi obţine un loc întâi chinuit în care diferenţa să o facă doar numărul de voturi.

4. Sau e de ajuns să-i smulgi destule voturi primului clasat ca să-i iei locul.

5. În fine, sunt colegii unde n-ai nici o şansă, dar dacă arăţi un candidat decent voturile lui nu se pierd ci îl ajută pe colegul său de la punctul 4.

Toate aceste virtuţi nu se văd în actuala legislatură şi nu s-ar fi văzut nici în următoarea. Era nevoie de trei rânduri de alegeri. Iată de ce:
În 2008, n-au ştiut ce i-a lovit. Şoc şi haos!
În 2012, ar fi făcut greşeli în cunoştinţă de cauză, sperând nerod că le va merge. Degeaba!
În 2016, abia, unii ar fi cedat în faţa realităţii şi ar fi încercat să vină cu candidaţi decenţi în fiecare colegiu. Câştigătorii!
Le e groază de scenariul ăsta. Şi de-aia încearcă să-l împiedice acum.

Comentarii pe riscograma.ro

Agenția de Resurse Minerale a “desecretizat” trei dintre contractele de explorare cu Chevron (Adamclisi, Costinești, Vama Veche, NU Bârlad), cu câteva dreptunghiuri plasate strategic prin documente pe informațiile presupus “sensibile”. Dreptunghiurile au fost puse cam stângaci, destul pentru ca oricine care știe cum se face un pdf să vadă ce e dedesubt.

Așa am aflat informațiile “vitale” pentru care fusese secretizat contractul:

1. Costurile pentru explorare, irelevante pentru publicul larg și perfect familiare competitorilor Chevron.

2. Adresa firmei și numele celor care au semnat contractul, angajați Chevron.

3. Faptul că documentele fuseseră clasificate “secret de serviciu”, lucru care – vezi-Doamne – chiar și după declasificare trebuie să rămână secret.

La prima vedere, incompetența este îmbucurătoare. E bine dacă așa-zisele “secrete ale statului”, majoritatea lor hoție, incompetență și paranoia, sunt vulnerabile la prostia birocraților. Poate vom mai vedea și altele. Poate vreun securist care a fugit cu ele acasă – pentru a-și asigura o “pensie” mai mare sau măcar mai liniștită – le va pune pe torente, în folderul de manele.

Din păcate, nu pare să fie cazul de data asta. Pentru că dincolo de spectaculoasa declasificare dublă, din document lipsește o pagină. A fost scoasă cu totul și înlocuită cu alta. Este vorba de pagina 18, comună fiecărui contract.

Există elemente de formă care sugerează asta și elemente de fond care o confirmă.
Ca formă, scanarea este diferită, la o rezoluție mai bună și la lumină mai puternică. De asemenea, dimensiunile totale ale paginii sunt cu câteva procente mai mari.

Asta n-ar fi, în sine, foarte concludent. Însă diferențele de fond sunt. Distanța dintre paragrafe este alta, ceea ce sugerează că pagina a fost redactată într-un moment diferit. Iar numărul de caractere, care în celelalte pagini este sub 2500, în pagina 18 sare de 3500.

Situația sugerează că informațiile conținute erau destul de scandaloase, de vreme ce s-a făcut o falsă declasificare. Asta dacă nu cumva este la rândul ei o diversiune, pentru a ascunde ceva încă mai grav.

Comentarii pe riscograma.ro

Principiul după care funcţionează impozitarea este în cazul de faţă ăla marxist, procentual – de la fiecare după posibilităţi. Bun, rău, există un anumit consens social asupra lui.

Mai departe, intervin declinările: fie procentul este uniform (cotă unică), fie creşte cu fiecare tranşă de venit (impozit progresiv). Cedezi cu greutate fiecare leu, iar statul îţi oferă în schimb tratament corect şi nediscriminator. Sau măcar se străduieşte. Rezultatul se materializează într-o curbă a lui Gauss: ea poate fi mai acută sau mai lină, dar păstrează un relativ echilibru al proporţiilor.

Cota unică are avantaje şi dezavantaje, impozitul progresiv la fel. Or, ce-a descoperit statul anul trecut? O inovaţie prin care să combine avantajele celor două sisteme în favoarea sa şi să arunce dezavantajele pe umerii contribuabililor. Apar probleme în trei locuri:

- pensiile care ar fi scăzut sub prag. Aici a venit cârpeala: “să nu scadă sub prag”.

- pensiile mai mari de 783 de lei, dar unde scăderea este excesivă pentru un anumit segment.

- pensiile care se aliniază la 740 de lei.

(…)

După acest model, este la fel de posibilă o grilă aberantă după cum urmează:

1. Prima casă nu se impozitează.
2. A doua casă o ia statul.
3. A treia casă (devenită a doua) se impozitează cu 1% din valoare.

“Curat Constituțional”

(…)

Toate pensiile între 740 şi 783 de lei au fost aliniate la 740.

Cineva care a muncit 42 de ani în loc de 40, ca să ia nişte bani în plus la pensie, nu mai ia nimic (…) Nu ştia exact ce pensie o să ia, cu cât i-o va impozita statul, ce putere de cumpărare va avea. Dar ştia un lucru: că 42 de ani aduc o pensie ceva mai mare decât 40. Că va avea zece lei sau 20 de lei sau măcar 5 lei în plus, să le poată cumpăra o jucărie nepoţilor. Jucăria nepotului, care putea să fie de la Disney sau putea fi o chinezărie ieftină, acum nu mai e deloc. Îl pui în postura de-a regreta o decizie corectă, în momentul în care nu mai poate să schimbe absolut nimic. Rămân doar doi ani irosiți. Nici Ceauşescu nu şi-a permis să vreun bage prag de 100%: “legea ilicitului” taxa averile nejustificate cu 80%.

(…)

Curba lui Gauss, care arăta cam aşa (pensionari pe axa x / pensie pe axa y)…

…………………………………………….DD
……………………………………….DDDDDDDD
………………………………….DD888888888ZDDDDD
……………………………..DDDD888888888888888ZZZDD
…………………………DDD88888888888888888888ZZZDDDD
……………………..DDD88888888888888888888888ZZZDDDDD
…………………..DDD888888888888888888888888888ZZZDDDDD
………………DDD8888888888888888888888888888888ZZZZODDDD
…….DDDD888888888888888888888888888888888ZZZZZZZZDDD
.DDDD888888888888888888888888888888888888OZZZZZZZZZZDD
DD88888888888888888888888888888888888888888ZZZZZZZZZZZ

…a ajuns să arate aşa…

…………………………………………….DD
…………………………………………DDDDDD
…………………………………….DD888888888ZDDDDD
………………………………..DDD888888888888888ZZZDD
…………………………….D88888888888888888888ZZZDDDD
…………………………….8888888888888888888888ZZZDDDDD
…………………………….888888888888888888888888ZZZDDDDD
…………………………….8888888888888888888888888ZZZZODDDD
..DDDD888888888888888888888888888888888ZZZZZZZZDDD
.DDDD888888888888888888888888888888888888OZZZZZZZZZZD
DD88888888888888888888888888888888888888888ZZZZZZZZZZZZ

…semn că a intrat cineva cu buldozerul pe unde trebuia să treacă cu grapa.

Răspunsul Justiţiei: “Mai neteziţi!”

Comentarii pe riscograma.ro

Bazaconia de a restitui doar 15% din valoarea proprietăţilor tâlhărite de comunişti e doar cel mai recent episod dintr-o tâlhărie care nu se mai termină de 65 de ani. Până în 1989, măcar lucrurile erau simple: proprietăţile au fost confiscate pentru a deveni “bunuri ale întregului popor”. Desigur, prin reprezentanţii săi.

După, lucrurile s-au complicat iar beneficiarii s-au înmulțit, iar proprietarii au rămas tot la coada listei. Iată cine a câștigat de pe urma celei de-a doua naționalizări.

1. Însuși statul hoț, care n-a vrut nici să se mute din proprietățile confiscate, dar nici să plătească sume la discreția proprietarului, așa cum e firesc într-o negociere normală.

2. “Chiriașii”, de fapt nomenclaturiști și urmașii lor care nu s-au îndurat să-și părăsească vilele selecte cumpărate cu un euro metrul pătrat sau închiriate cu un cent.

3. Securiștii și alți birocrați care au avut liste de proprietăți ușor de trecut pe nume propriu.

4. Falsificatorii de înscrisuri și mărturii, care au inventat titluri de proprietate.

5. Negustorii de drepturi litigioase, care au cumpărat proprietăți la o zecime din preț și apoi au mituit justiția să le dea dreptate.

6. Brokerii de la mica-publicitate, care au țesut o adevărată rețea parazitar-birocratică în calea Fondului Proprietatea spre bursă.

7. “Evaluatorii” care deși n-aveau nici o treabă în toată problema au luat și contracte umflate de la stat și “bonusuri de performanță” de la pretinșii proprietari.

Comentarii pe riscograma.ro

3. Pista aeroportului Băneasa. Pista a fost modernizată în 2007 pentru 20 de milioane de euro. A fost folosită la capacitate normală doar cinci ani, pentru că săptămâna trecută aeroportul s-a închis de tot. Terminalul urmează să fie renovat, pentru încă cel puţin 7 milioane de euro iar după redeschidere aeroportul va primi doar curse VIP şi charter. Ceea ce n-ar fi o problemă dacă ele ar fi destule cât să acopere sumele masive îngropate până acum. Însă piaţa este atât de mică încât probabil nu vor fi acoperite nici măcar costurile operaţionale. Ceea ce înseamnă că Patriciu, Niculae, şi eventual Ţiriac (dacă nu va rămâne pe Otopeni) au fost subvenţionaţi din banii contribuabililor.

2. Pasajul Basarab. Pilonii spectaculoşi din mijlocul Capitalei par să ajute la traversarea unui râu la fel de spectaculos. În realitate, cei doi kilometri de pod trec peste o cale ferată care se opreşte după doar 500 de metri. La începutul anilor 2000, când se discuta oportunitatea pasajului, a existat şi varianta construirii unei gări noi, la jumătate de kilometru distanţă, astfel încât bulevardul să rămână la nivelul zero. Costurile estimate erau însă apropiate: cam 80 de milioane de dolari pentru oricare variantă, aşa că a fost ales pasajul. După care, preţul s-a triplat.

1. Autostrada Bechtel. Traseul a fost contestat de la început, pentru că nu urma coridorul IV european, motiv pentru care nu putea primi nici finanţare. Constructorul a primit-o fără licitaţie apoi a întors toate încercările de “renegociere” în avantajul său. Pentru că statul nu a plătit la timp, nici Bechtel nu a mai fost legată de clauzele legate de preţ. 7 ani mai târziu, Bechtel a acceptat să se retragă cu cei un miliard de euro încasaţi. A construit 50 de kilometri de “autostradă” de-nicăieri-către-nicăieri (scuze urbelor insultate prin această expresie) şi care probabil nu va mai fi continuată în următorii 20 de ani.

Comentarii pe riscograma.ro

Legea care prevede finanţarea per elev ar trebui să fie pusă în aplicare începând de anul acesta. Probabil chiar va fi, însă cu rezultate nule, pentru că un alt set de proceduri va anula presupusele efecte bune.

Înscrierea în clasa pregătitoare şi în clasa întâi a fost concepută astfel încât să uniformizeze numărul de elevi din şcoli, în ideea că şcolile bune vor fi şi mai înghesuite iar cele proaste şi mai pustii. Or, exact asta este ideea finanţării per elev: să răsplătească şcolile performante şi să le trimită în faliment pe cele proaste.

Sigur, ulterior câştigătorii vor putea prelua faliţii pentru a le folosi baza materială, însă păstrând propriul management şi propria reputaţie. “Şcoala” nu trebuie să se identifice automat cu un singur corp de clădire dintr-o locaţie precisă.

Nu se întâmplă nimic din toate acestea. Ba chiar mai rău, procedura nu va echilibra numărul elevilor în şcoli ci îl va dezechilibra, dar în mod absolut aleator.

Procedura de înscriere prevede trei paşi. În prima fază, copiii se înscriu exclusiv “în şcoala de circumscripţie”. În a doua fază, cei care nu au vrut şcoala de circumscripţie se înscriu la alte şcoli, unde pot fi admişi “în limita locurilor disponibile”. În a treia fază, cei care n-au găsit “locuri disponibile” se întorc în “şcoala de circumscripţie”. Evident, dacă ea este deja plină locurile trebuie suplimentate iar numărul exact nici nu poate fi anticipat şi nici nu se autoreglează într-un fel. E o adevărată loterie, în care câştigă şcolile nici-prea-prea-nici-foarte-foarte în dauna celor foarte bune şi a celor foarte proaste.

Cam la fel s-a întâmplat în cazul medicilor de familie. După ce autorităţile au constatat că şi-au atins scopul, unii medici având mulţi pacienţi iar alţii puţini, s-au răzgândit şi au plafonat fie numărul de pacienţi fie sumele decontate. Evident, în felul acesta a dispărut motivaţia medicilor convingători de-a lua pacienţi în plus, asigurând astfel clienţi pentru ceilalţi. Totul, în numele unei false griji a statului pentru pacienţi, că “n-au timp medicii de ei”. Desigur, pretenţia statului că ştie mai bine cât de satisfăcut este un om de serviciile pe care le primeşte este cel puţin stupidă.

Poate că unii preferă să aibă un medic foarte bun chiar dacă îl vizitează o dată la cinci ani. Poate că alţii preferă să stea la consultaţie cinci minute şi să primească o trimitere corectă şi o recomandare bună, decât să piardă jumătate de oră şi să primească o aspirină. Poate că alţii, dimpotrivă, preferă să vină regulat la cabinet “ca să stea liniştiţi”. Iar cei nemulţumiţi de aşteptare sau de calitatea serviciilor pot oricând să se mute din proprie iniţiativă.

Pentru că toate lucrurile acestea nu se întâmplă, exact cei mai buni dintre medicii primari pleacă din ţară.

Cei fără pacienţi se descurcă cu bani mai puţini, deşi soluţia pentru ei ar fi să se angajeze la câte un medic de succes, de la care să mai fure meserie.

Câştigă şi de data asta cei care reuşesc să jongleze cu cifre mari, atenţie selectivă şi deja-clasicele rebate-uri de la producătorii de medicamente: mediocrii.

Comentarii pe #riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Presa “de business” a prins din zbor febra imobiliară a terenurilor agricole abia acum, când ea începe să se atenueze. Preţurile sunt într-adevăr relativ mici în România. Pe de-o parte, asta sugerează potenţial de creştere. Atenţie însă la partea cealaltă: poate că multe dintre terenuri chiar nu valorează mai mult.

1. Nu cumpăra decât dacă crezi în mod realist că ai putea să te ocupi personal de managementul lucrărilor. Dacă tu nu crezi asta, s-ar putea să nu găseşti pe cineva care să creadă.

2. Dacă 100 de hectare se vând cu 100 de mii de euro nu înseamnă că 3 hectare trebuie să coste 3000 de euro. Suprafeţele mici pot fi profitabile, însă într-un regim de folosire mult mai intensiv în muncă. În funcţie de locaţie şi calitate, cele trei hectare pot valora, pe unitate, de zece ori mai mult sau de zece ori mai puţin. În cazul terenurilor foarte ieftine, o oportunitate bună de câştig este consolidarea de suprafeţe. Însă riscul ca o parte din negocierile cu micii proprietari să eşueze, cu efecte teribile asupra portofoliului, este pe măsură.

3. Cât eşti de apărat împotriva hoţilor? Dacă ai vecini care petrec mai mult timp în curtea ta decât în a lor, e cazul să te gândeşti de două ori.

4. Nu cădea în capcana “perspectivelor imobiliare”. Multe terenuri agricole se vând “la metru pătrat”, cu 1-2 euro, doar pentru că sunt la mai puţin de 10 Km de vreun oraş care ar urma să tot crească. Matematic, suprafaţa creşte cu pătratul razei, ceea ce înseamnă că până şi un oraş mare cum e Bucureşti ar trebui să-şi cvadrupleze suprafaţa pentru a avansa încă 10 Km în toate direcţiile. Iar terenurile cumpărate “la metru pătrat” vor ajunge pârloage de lux.

5. Atenţie la calitate: mai mult de o treime din suprafaţa agricolă din România ete lovită de eroziune, deşertificare sau otrăvită cu nitriţi după ani de exces de îngrăşăminte. Valoarea acestui teren este în multe cazuri sub zero, adică ar trebui să ceri bani doar ca să-l accepţi.

Comentarii pe riscograma.ro

Iată un exemplu năucitor de inadecvare – să ai perfectă dreptate şi totuşi să dai cu bâta în baltă. Aşa e, mulţi nu-s în stare să-şi deszăpezească propria bătătură. Aproape oricine are dreptul să le reproşeze asta. Dar nu chiar oricine.

Printre excepţii sunt cei plătiţi chiar de “locuitori”. Primul-ministru are autoritate în faţa funcţionarilor pe care îi are în subordine. Despre ce fac ei, poate să spună oricând că e admisibil sau nu. Faţă de contribuabili – buni, răi – are doar responsabilităţi.

În democraţie, această postură nu prea se poate inversa.

Iar în economie, este ca şi cum un angajat s-ar răţoi la propriul patron “să treacă la muncă”.

UPDATE: #freudianslip

“Poltica externă a României, repet ce-am mai spus, nu este o politică externă condiţionată de crize, cine crede acest lucru se înşeală şi îşi alege atunci o altă ţară”.
Această declaraţie a fost făcută de ministrul de Externe al României, dl. Mihai-Răzvan Ungureanu, în mai 2005, la întoarcerea de la Washington, întrebat fiind de un jurnalist dacă în cursul vizitei în capitala SUA s-a discutat despre criza jurnaliştilor români răpiţi în Irak, aflată în plină desfăşurare.
Nu pomenesc acum modul cum l-am numit atunci într-un articol din Gândul pe dl. Ungureanu pentru faptul că dădea afară din România pe toţi cei care nu erau de aceeaşi părere cu el şi cu preşedintele Băsescu – au trecut câţiva ani, poate că între timp s-a mai maturizat, nu vreau să-i marchez de la bun început mandatul de prim-ministru. Dar expresia unui mod de a gândi, a unei atitudini în legătură cu democraţia şi libertatea de exprimare, cred că merită reamintită fără alte comentarii.
CTP: Ne mai alegem altă ţară?

Există în finalul interviului din noiembrie 2011 un episod care m-a făcut să tresar în acel moment. Și pe care l-am păstrat în memoria curioasă de jurnalist. Mihai Răzvan Ungureanu spune că nu înțelege de ce, întrebați la recensămînt, mulți dintre români au refuzat să-și ofere CNP-ul. Șeful SIE nu găsește nimic anormal în ceea ce zeci de ONG-uri acuzau drept o procedură ilegală și nedemocratică! Motivele protestului civic împotriva culegerii CNP-ului la recensămînt au fost multiple. De pildă, nu e normal ca Institutul Național de Statistică să știe ce boli are un anume cetățean român. Sau să colecteze alte date personale, nominal exprimate, despre oricare dintre noi. Lui Mihai Răzvan Ungureanu i se părea normal ca această imixtiune să se producă, iar oamenii să se supună.
E un detaliu. Sau poate nu.
Tolontan: “Nici nu ştiţi cât de amplu poate fi răul”

Sigur ca MIhai Razvan Ungureanu a facut un tur de forta vinerea trecuta, atunci cand a mers la instalarea noilor titulari de portofolii. In plus, vine la munca la ora sase dimineata. Iar ultima saptamana a fost si foarte obositoare. Toatea astea nu pot compensa insa decat partial unele exprimari stangace, care lasa loc la interepretari.
Cum ar fi, ca domnul Ungureanu doreste ministrilor sai si SIEesi exact asa: ”sa ne mearga bine sub noua conducere”. Declaratia VIDEO o gasiti aici:
Acum, din punctul meu de vedere, domnul Ungureanu nu are o noua conducere. In calitate de sef al SIE, probabil ca sefii dansului erau Parlamentul si Presedintele Basescu, cel la propunerea caruia era numit. Ca prim-ministru, dansul este subordonat tot Parlamentului si emotional-sentimental-faptic Presedintelui Basescu, care, nu-i asa, l-a desemnat prim-ministru pentru ca asa a vrut domnia sa, si nu pentru ca i-a fost sugerat. Nu-i asa ca nu i-a fost sugerat?
Insa domnul Ungureanu, foloseste pronumele personal, froma neaccentuata, la dativ ”ne”. Adica inclusiv dansului sa ii mearga bine sub noua conducere. Adica, inclusiv dansul ar putea raspunde unei noi conduceri. Ori, tocmai am stabilit ca dansul nu are o noua conducere. Sau are?
Sigur, poate fi o gafa lingvistica. Sau poate fi… o gafa.
P.S. Tot in declaratia domniei sale apare afirmatia ca pe unii dintre cei prezenti acolo. ii cunoaste dupa ”semnatura”. O declaratie cel putin intersanta din partea fostului sef al SIE.
Soviani: ”Sa ne mearga bine sub noua conducere!” What???

Commentarii pe riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

În sfârșit, legea sănătății are șanse să intre într-o dezbatere adevărată, dar primul eșec nu înseamnă că privatizarea trebuie abandonată cu totul.

Privatizarea serviciilor de urgență ar fi complicată din mai multe motive:

1. Spre deosebire de cazul spitalelor, în cazul urgențelor nu pacientul alege furnizorul de servicii și “dispeceratul”. Deja, cel mai important avantaj al competiției libere dispare.

2. Urgențele nu ar fi plătite de casele private de asigurări, capabile să introducă un filtru suplimentar, ci “de la buget”. Dispare și al doilea avantaj al competiției libere.

3. Însă, cel mai important lucru este că sistemul de acum funcționează bine, iar o schimbare ar presupune prea multe riscuri, fie că sunt de concept fie de aplicare. Cât timp, lucrurile funcționează eficient, deschiderea pieței urgențelor nu e o – pardon – urgență.

Înseamnă asta că toate serviciile private finanțate public ar fi dăunătoare? Argumente pro și contra sunt multe, dar exemple sunt puține.

Unul este stomatologia. Aici, costurile per medic sunt de patru ori mai mici decât în sistemul public iar câștigurile – de două ori mai mari. Raportul de eficiență de unu la opt nu poate fi justificat doar prin presupusa “complexitate” a intervențiilor din sistemul public. Însă stomatologia nici nu are pretenția de “universalitate”. Cu siguranță, într-un sistem de de decontări prin casa de sănătate ar fi ajuns să coste mai mult

Iată însă un studiu de caz destul de puțin cunoscut: În 2004, a început liberalizarea serviciilor de dializă, adică au fost acceptați operatori privați la decontare. Prețurile au scăzut de la 140 de euro pentru o ședință de hemodializă la doar 110, adică cu mai mult de 20%. Calitatea serviciilor a crescut incredibil. Apoi, din 2005 până acum, prețurile au crescut cu doar 10 euro, la 120 de euro. Deci, cu 1,5% pe an, mai lent decât inflația din zona euro și mult sub ritmul de creștere a salariilor, care între timp s-au dublat.

Există însă și contraexemple: îngrijirile la domiciliu sunt aproape monopolizate de o firmă care primește trei sferturi dintre decontările casei de asigurări și care nu se jenează să raporteze un profit cât jumătate din cifra de afaceri. Într-o activitate intensivă în muncă, această marjă nu poate fi explicată prin mecanismele pieței. Oricând va fi cineva dispus să facă treaba mai ieftin sau să ofere servicii mai bune de aceiași bani. În cazul de față, “avantajul competitiv” este rețeaua de informare și vânzări, care are acces la pacienți ușor-de-convins înainte ca aceștia să afle că au mai multe opțiuni. Urmează prestarea de servicii fictive, chiar și după decesul pacientului, sub ochii îngăduitori ai singurei case de aigurări!

Vestea bună este că, în cazul existenței caselor de sănătate concurente, aproape nimeni nu ar lucra cu un astfel de furnizor de servicii, de teamă să nu-și piardă o parte din pacienți.

Vestea proastă…

România Liberă: Morţi îngrijiţi la domiciliu pe banii statului

Cum v-au pregătit cei de la Alicia Medical Expert înainte de prima zi de muncă?

Eram coordonator în Spitalul Judeţean Ilfov şi trebuia să conving pacienţii să intre în programul de îngrijire al firmei. Dacă pacientul accepta, completam dosarul. Apoi mergeam cu fişa de recomandări, completată cu numele şi datele personale, la medic. El ştampila, semna, apoi eu, după biletul de externare, copiam diagnosticul şi treceam numărul zilelor de îngrijiri la domiciliu şi manevrele.

Dumneavoastră făceaţi acest lucru? Pe fişa deja semnată şi parafată de medic?

Da. Nu accepta firma recomandare scrisă de medic, pentru că el îţi recomanda o anumită perioadă, un anumit număr de zile. Îi recomanda poate doar şapte zile şi doar trei-patru manevre. Firma trebuia să se lungească.

Cu cât lungeaţi de obicei?

Depindea foarte mult de diagnostic. Dacă omul era în fază terminală, poate medicul îi recomanda 10 zile de perfuzie. Sau 10 perfuzii, una la trei zile. Treceam una pe zi, timp de 30 de zile. Dar nu se duceau asistentele noastre în fiecare zi.

Ce se întâmpla în cazul în care un pacient se răzgândea?

Dacă pacientul se răzgândea, se mergea mai departe, nu se ţinea cont. Firma mergea cu el înainte. Banii erau încasaţi în continuare de la Casă.

Alina Ion este secretar general-adjunct în PDL. Cât aţi lucrat acolo, ştiaţi acest lucru?

Da, ne spunea des. Iar când erau alegeri ne-a dat telefon acasă şi ne-a spus să mergem în faţa Sălii Palatului, ca susţinători. Acolo ne-au dat veste, baloane cu PDL. Am aplaudat, am scandat, exact ca pe timpul lui tata-mare. Plus că făceam liste pentru partid.

Ce fel de liste?

Fiecare coordonator din spitale avea o agendă cu pacienţii pe care-i convingea să intre în programul de îngrijire al Alicia Medical. Şi căutam în agendă şi făceam liste pentru susţinerea partidului, cu numele pacienţilor, codul numeric şi semnătura.

Semnătura cui?

A pacientului.

Semnaţi dumneavoastră în locul lor?

Da, de multe ori căutam în arhive în acordul pe care îl semnau ei în spital că acceptă să fie îngrijiţi de Alicia Medical, puneam foaia pe geam şi copiam ca să fie cât de cât identică cu semnătura.

Ce făceaţi cu aceste liste?

Le lua Alina. Pentru susţinerea partidului, atâta ştiam noi. Ne spunea că fără partid n-o să facem nimic, că fără partid ne ducem dracu’.

Comentarii pe riscograma

E un scenariu greu de imaginat pentru posibilele victime, nu însă și pentru securiștii vechi și noi. În ‘89, civilii au fost împușcați de militari în termen, slab instruiți. Jandarmii ar trebui să fie – dimpotrivă – profesioniști și bine instruiți. Însă ăsta nu e neapărat o garanție. Poate dimpotrivă. “Jurământul” și “ordinul” sunt două instrumente de constrângere în favoarea statului și împotriva poporului demonstrate în timp. Se adaugă și altele.

Încurajarea violenței: represaliile (a se citi “caftelile”) tolerate și, probabil, ordonate de la cel mai înalt nivel fac ca personalul să se autoselecteze. Cei “slabi de înger”, care nu-s în stare să rupă oase la nevoie/ordin vor pleca sau nu vor intra deloc.

Sentimentul de impunitate: legea este înlocuită de o cultură polițienească, a organului care face “ce vrea mușchii lui”.

“Art. 33 – Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face în mod gradual şi nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acţiunilor ilegale şi va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat”

În mod normal, tot ce excede acest articol se încadrează în Codul Penal.

“Art. 193. – (1) Lovirea sau orice acte de violentă cauzatoare de suferinte fizice sepedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Avem vreun jandarm condamnat? Dar pentru asta?

“Art. 35 – Persoanele care săvârşesc fapte contrare legii vor fi imobilizate, îndepărtate cât mai repede de la locul tulburărilor şi conduse, după caz, la cea mai apropiată unitate de poliţie sau de jandarmi, pentru a se lua, cu privire la acestea, măsurile de sancţionare prevăzute de lege.”

Ce se întâmplă când au fost conduse persoane care n-au “săvârșit” fapte contrare legii? Codul Penal:

“Art. 283. – (1) Fapta de a pune în miscare actiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, stiind că este nevinovată, se pedepseste cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani si interzicere aexercitării dreptului de a ocupa o functie publică.
(2) Retinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, stiind că este nevinovată, se pedepseste cu închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o functie publică.”

E vreun jandarm la pușcărie pentru asta?

Atunci, dacă cineva spune că e “stare de urgență” iar altcineva spune că-i “ordin”, de ce i-ar fi frică să tragă chiar și cu AKM-ul cu care până nu demult defila mândru pe stradă?

Comentarii pe riscograma

Nu sunt nicidecum scuzabile atacurile împotriva jandarmilor, dar sunt perfect explicabile. Membrii galeriilor au frustrarea lor proprie faţă de autoritate, care a găsit acum locul şi momentul să iasă la suprafaţă.

Este răzbunarea pentru faimoasele “represalii” orchestrate după meciurile cu miză mai fierbinte, în care jandarmii îşi exersează muşchii şi pulanele pe grupuri bine alese dar niciodată suficient cernute.

Nimeni nu prea empatizează cu aceşti oameni. “Bine le-au făcut”, “ce căutau acolo?”, “nişte huligani”… argumente corecte dintr-un anumit punct de vedere, adică atunci când sunt judecate victimele. Dar complet eronate, din alt punct de vedere – când nu sunt judecaţi ŞI agresorii.

Dar şi dacă argumentele ar fi în totalitate corecte, nu înseamnă că ele nu atrag consecinţe.

Prima consecinţă, minoră, poate fi văzută: o ură care motivează monstruos şi care schimbă cursul lucrurilor. Nu pentru bocancii şi pulanele încasate, ci pentru sentimentul de-a fi cetăţean de mâna a doua, pe care miliţia încă are voie să-l bată discreţionar.

A doua consecinţă, majoră, poate fi simţită: pe timp de linişte, Jandarmeria s-a antrenat să bată pe cine a putut. Prim urmare, când încep tulburările, se simte îndreptăţită să bată pe cine trebuie.

Dar bomba cu efect întârziat aprinsă de atâtea ori pe stadioane explodează acum. Jandarmii nu reuşesc să defileze ca şi cum ar ţine sub control câteva mii de oameni pentru că sunt de ajuns câteva zeci ca să-i menţină ocupaţi. Unii ajung la spital în aceeaşi logică a represaliilor fără discriminare. Iar dacă protestele iau amploare, inevitabil vor părea incompetenţi sau mai rău. Autoritatea morală care e deja aproape de zero, nu se poate duce decât şi mai jos.

Este mult prea târziu pentru soluţia corectă – aceea ca vizibilitatea jandarmilor la meciuri să fie minimă, cu trupe în civil bine-antrenate care să opereze reţineri individuale şi bine-documentate. După ce protestele de acum vor înceta, singura soluţie realistă este desfiinţarea şi pedepsirea celor care au încălcat legea.

P.S. Bogdan Tiberiu Iacob sugerează chiar că ultraşii ar fi în mod intenţionat “educaţi” pentru a fi folosiţi, la nevoie, pe post de inamici.

Câteva încercări de manifestare publică soldate recent cu descinderi de dube şi oameni săltaţi sunt cel puţin tulburătoare, sugerând că în România statul de drept şi libertatea de exprimare sunt doar mofturi permise doar atât timp cât nu deranjează prea mult. În mai mult rânduri, câteva zeci de persoane au fost reţinute şi amendate fără să existe un lanţ transparent de proceduri şi responsabilităţi şi, mai grav, împotriva legii.

Constituţia României este explicită în a garanta libertatea adunărilor publice iar legea este destul de bine calibrată, perfectibilă în unele puncte dar de un echilibru aproape solomonic în altele. Astfel, procedura de notificare, impropriu redenumită în uzul curent “autorizare”, presupune că organizatorii trebuie să “declare” adunarea cu cel puţin trei zile înainte. La rândul său, pe baza declaraţiei, primăria poate decide interzicerea adunării, în termen de două zile. Legea este net favorabilă tot autorităţii de stat, care poate în continuare să ia decizia finală, cerându-i în schimb doar să-şi asume în mod transparent asumarea deciziei.

Concret, orice adunare devină legală în momentul notificării. Mingea ajunge în terenul autorităţii, care dacă vrea să răstoarne starea de fapt trebuie să iniţieze în mod explicit interdicţia şi să-și asume riscul ca ea să fie ridiculizată public respectiv răsturnată în justiţie. De asemenea, punerea în practică trebuie să urmeze o procedură transparentă, în care să fie clar cine a luat decizia, unde şi cum a fost comunicată, respectiv cine a dat ordinul executiv ca ea să fie pusă în practică.

Şi mai concret, un anunţ de genul “această adunare nu are autorizaţie” este de-a dreptul ilegal, singura formulare potenţial acceptabilă fiind “această adunare a fost interzisă de X prin decizia Y” (şi dacă e cazul “decizie confirmată de judecătoria Z”). Şi totuşi, statul alege să nu respecte propria lege.

Aceste lucruri pot părea tehnicalităţi, dar ele reprezintă diferenţa dintre un stat autoritar dar totuşi responsabil şi unul discreţionar şi poliţienesc. În primul caz, cu judecători responsabili faţă de comunitate, jandarmii sunt pasibili de-a fi judecaţi pentru abuz în serviciu respectiv reţinere ilegală.

Sigur, problema este însă mult mai complexă. Pentru ca un astfel de mecanism să funcţioneze bine este nevoie de susţinere publică, or mulţi cetăţeni au impresia că “organele” ar avea prea puţine, nu prea multe puteri discreţionare. Este nevoie ca judecătorii să fie în stare să interpreteze legile în spiritul democraţiei, dar nu există un mecanism de responsabilizare. Este nevoie ca avocaţii să ştie ce să le ceară judecătorilor, însă prea mulţi au fost ei înşişi judecători sau procurori şi încă gândesc în aceiaşi termeni. Trebuie ca arhitectura instituţională să fie corelată cu legea, or simpla prezenţă a Jandarmeriei într-un context public lipsit de distrugeri sau violenţe ar trebui să fie deja considerată excesivă.

În cele din urmă, chiar existenţa Jandarmeriei ridică semne de întrebare. De ce este nevoie ca o instituţie care se ocupă de probleme interne să fie militarizată? Care este rostul acestei organizări, altul decât cel demonstrat istoric – ca la nevoie Corpul să servească împotriva şi nu în favoarea propriilor cetăţeni?

Acesta este motivul pentru care domnul Raed Arafat şi proiectul său au parte de atâta simpatie. România are o poziţie nemeritat de bună în această ierarhie. Iar SMURD este dovada nemiloasă a tuturor celorlalte lucruri care puteau merge bine dar nu merg.

Şi de aici întrebarea simplistă dar firească: “de ce să strici un lucru care funcţionează?”

La o privire atentă, lucrurile nu sunt nici albe, nici negre. Succesul unui sistem este dat de oameni, proceduri şi principii. Proporţiile sunt diferite, de la caz la caz, dar de fiecare dată trebuie ca măcar două dintre cele trei componente să fie de calitate foarte bună.

SMURD a avut norocul unor oameni foarte buni care au construit proceduri suficient de solide pentru ca de la o singură ambulanţă proiectul să crească la nivelul unei adevărate instituţii. Principiile de finanţare sunt cele moştenite, care dacă erau bune dădeau rezultate şi în alte domenii. Dar asta contează mai puţin, cât timp în acest caz rezultatele există.

Întrebarea este dacă fiecare pas pe care cineva ar vrea să-l facă pentru îmbunătăţirea principiilor de finanţare nu cumva duce, prin regula consecinţelor neintenţionate, la diminuarea rezultatului final. Dogmele spun fie “da” categoric (socialismul etatist), fie “nu”, niciodată (liberalismul de clasa a şaptea, care consideră forţa de frecare “neglijabilă” pentru simplificarea problemei). Capro-varzismul spune că “adevărul e undeva la mijloc”, lucru care în realitate e foarte rar adevărat.

Realitatea dezamăgitoare este că nimeni nu poate şti exact care vor fi efectele bune respectiv perverse şi nici cât vor cântări fiecare. Chiar şi cea mai educată decizie poate presupune riscuri prosteşti – şi invers, aşa că principiul “de ce să strici un lucru care funcţionează?” devine chiar raţional.

Temerea principală a domnului Arafat este, probabil, aceea că odată deschisă piaţa, competitorii privaţi vor forţa preţurile în jos făcând compromisuri inacceptabile la calitatea serviciilor. Probabil, se înşeală. SMURD are deja o bază materială substanţială, o reputaţie enormă şi venituri suplimentare din donaţii. Nimeni nu şi-ar da vreo şansă într-o astfel de competiţie, decât în momentul în care nivelul serviciilor ar începe să scadă perceptibil. Probabil, se înşeală şi dacă se aşteaptă ca managerii publici competenţi şi responsabili să nu mai fie excepţii, ca până acum, lucru care teoretic ar rezolva una dintre marile probleme ale sectorului public. Desigur, faptul că “probabil” se înşeală presupune şi varianta opusă: este posibil să aibă dreptate.

Iar într-un cadru instituţional, cutuma este că persoana cu experienţă, realizări şi reputaţie în domeniul său are întotdeauna dreptate. Nu e deloc logic însă este foarte raţional. Pentru că doar o astfel de abordare ţine cont de toate nuanţele mai puţin măsurabile din procesul de decizie: răspundere, orgolii, încredere, comunicare etc.

Când lucrurile se întâmplă altfel, demisia este perfect previzibilă. Şi este un eşec al tentativei de reformă: renunţi la o cretitudine (componenta umană) în schimbul unui risc (principiul de finanţare). În cel mai bun caz, te întorci de unde ai plecat. În cel mai rău, “ai stricat un lucru care funcţiona”. Logica elementară spune că, într-o astfel de situaţie, omul trebuie păstrat cu orice preţ.

Nu se lasă convins? Adu mai multe argumente! Are rezerve? Dă-i garanţii! E încăpăţânat? Vorbeşte-i (mai) frumos! O organizaţie nu funcţionează doar pe bază de “soluţii”, decretate o dată şi care să meargă la nesfârşit. E nevoie de talent şi muncă în fiecare zi.

+ Click pe grafic pentru mărire +

Nu s-a inventat încă sistemul perfect de finanţare a sănătăţii, adică cel care să atingă simultan şi natural principalele trei ţinte: universalitatea, controlul costurilor şi calitatea. Fiecare variantă bifează două dar, în majoritatea cazurilor, trebuie să o sacrifice pe a treia. În rare cazuri toate cele trei ţinte sunt atinse, de bine de rău, dar acestea sunt excepţiile.

Sistemul public este pentru toată lumea, spitalele pot fi obligate să-şi limiteze costurile, însă calitatea este, de obicei, de la mizerabilă în jos. Mecanismul este simplu: după ce managerii îşi bagă mâna până la cot în bani, ce rămâne se împarte la oricât e nevoie.

Sistemul de asigurări poate fi generalizat, calitatea devine acceptabilă, însă costurile nu prea mai pot fi ţinute sub control. Pentru că beneficiarul nu plăteşte direct, el e dispus să accepte orice tratament, necesar sau nu, iar medicul e tentat să descopere orice boală, reală sau fictivă. Nici un plafon şi nici un control nu poate sta în calea liberei-competiţii pentru decontări.

Sistemul cu plată directă furnizează cea mai bună calitate la preţuri medii şi mari, dar totuşi nu atât de mari ca în cazul asigurărilor. Însă, pătura socială care trăieşte de pe o zi pe alta nu îşi poate permite aceste servicii. Această pătură este mai mică decât se crede şi de multe ori plăteşte oricum, la negru, ce i s-ar cere ca tarif. Totuşi, oamenii respectivi există şi nici o politică publică cu pretenţii de realism nu-i poate ignora.

Sistemul plăţii directe ar putea funcţiona excelent într-o ţară foarte prosperă. La fel cum într-o ţară foarte săracă singurul model viabil este cel public. Toate celelalte societăţi pote doar încerca să găsească un cocktail mulţumitor.

România este acum undeva între primele două situaţii. Există un impozit pe sănătate, impropriu denumit “asigurare”. Cei care obţin venituri sunt impozitaţi procentual, “după posibilităţi”, pentru a finanţa pe toată lumea, indiferent dacă şi cu cât a contribuit, adică “după nevoi”. Spitalele primesc bani, teoretic, în funcţie de numărul de pacienţi. Practic, îşi reglează numărul de pacienţi în funcţie de cât de mult ştiu că pot forţa nota la “Casă”, după principiul… să-i zicem “nici o recoltare fără internare”. Pe scurt, este un sistem “de stat” care îl mimează pe unul de asigurări.

Reforma din sănătate aflată acum în dezbatere rezolvă câteva din aceste probleme, le lasă pe altele nerezolvate şi creează şi unele noi, reale sau false. Pe rând.

Problemele rezolvate:

Accesul fără discriminare la finanţarea publică dă mai multă libertate contribuabilului în folosirea propriilor bani. Poţi să mergi la un spital privat fără senzaţia că ai plătit acelaşi lucru de două ori.

Existenţa mai multor case de sănătate adaugă un filtru suplimentar pentru spitale. Degeaba ai pile la minister dacă nimeni nu vrea să lucreze cu tine. Asigurătorii aflaţi în competiţie, specializaţi şi corect-motivaţi pot face alegeri chiar mai bune decât pacienţii.

Probleme nerezolvate:

Existenţa impozitului pe sănătate nu poate fi evitată în acest moment, însă includerea lui în taxele aplicate veniturilor din muncă, deja mari, este nefericită şi contraproductivă. Contribuabilii sunt tentaţi să declare doar venituri minime şi să beneficieze integral. Pe de altă parte, o eventuală diferenţiere a serviciilor ar fi excesivă, pentru că această decizie poate fi lăsată contribuabilului, care să-şi încheie o asigurare opţională, după nevoi. Una dintre puţinele rezolvări rezonabile ar fi ca serviciile universale de sănătate să fie finanţate dintr-o taxă neutră, de exemplu TVA.

În continuare Ministerul Sănătăţii păstrează o componentă proprie de finanţare, prin aşa-numitele “programe naţionale”, care puteau fi la fel de bine trecute în sarcina caselor de sănătate.

Probleme noi:

Selecţia adversă. Chiar dacă legea va obliga asigurătorii să încheie contracte cu toată lumea, vor exista inevitabil două categorii de pacienţi: cei “profitabili”, cu venituri şi implicit contribuţii substanţiale, pentru care funcţionează toate regulile afacerilor, şi cei “neprofitabili” pe care asigurătorii îi vor trata la fel de rău cum îi tratau până acum spitalele. Singura rezolvare posibilă ar fi egalizarea sumelor virate către casele de asigurări.

Rebate-urile. Casele de asigurări pot fi tentate să lucreze preponderent cu spitalele care le dau o parte din bani înapoi, pe căi mai mult sau mai puţin legale. Astfel, motivaţia asigurătorului de-a controla costurile spitalului dispare. Teoretic, un astfel de asigurător ar trebui să dispară natural de pe piaţă. Practic, dacă nu dispare suficient de repede, toţi ceilalţi vor fi încurajaţi să facă la fel. Pentru această problemă nu există soluţie naturală, ci doar iluzoriile “controale”.

Probleme false:

Căutarea de profituri va înrăutăţi serviciile. Deşi atât de adesea demonizat, profitul nu este altceva decât un alt cost. În cazurile pozitive, e un cost al unei investiţii, al reputaţiei, al managementului bun etc. În cazurile negative poate fi un cost al înşelăciunii, al abuzului de putere sau al corupţiei. Profit este, în egală măsură, bilanţul contabil pozitiv al unei companii, bonusul-gigant de sfârşit de an al medicilor de la vreo fundaţie sau şpaga încasată şi redistribuită de directorul de spital “de stat”. De fapt, e o şansă nesperată pentru ca spitalele non-profit să-şi dovedească eventuala superioritate într-o întrecere de la egal la egal: să trateze mai mulţi pacienţi, mai bine şi mai ieftin.

Nu se desfiinţează SMURD!

Comentarii pe riscograma.ro

Nu mai este de mult o surpriză când Traian Băsescu de azi îl contrazice pe Traian Băsescu de ieri.

Cândva spunea că judecătorii ar trebui să dea curs rechizitoriilor făcute de procurori şi că politicienii sunt supuşi judecăţii opiniei publice, care îi poate condamna sau dimpotrivă – achita, indiferent de ce face Justiţia. Acum, preşedintele spune că procurorii ar trebui să facă dosare mai solide pentru a nu le distruge cariera politicienilor. Aşa, din jumătăţi, poate reuşim să reconstituim adevărul: Justiţia nu trebuie să dea curs unor rechizitorii şubrede, dar nici să se teamă pentru pagubele de imagine pe care le-ar putea provoca. Deocamdată, zelul de-a trimite suspecţi după gratii cu orice preţ a lovit mai ales în imaginea justiţiei.

Bilanţul nu este doar cantitativ, ca să se poată judeca în termeni de condamnări şi achitări. Tehnic, este chiar prea devreme pentru un astfel de bilanţ. Moral şi calitativ, rezultatele arată foarte rău.

Când un personaj cu imagine negativă este săltat, reacţia publică este pozitivă: “s-a făcut dreptate”. Dar dacă arestarea nu este confirmată? Sau nu este prelungită? Deja, apar primele semne enorme de întrebare. Sunt procurorii incompetenţi? Sunt judecătorii corupţi? Şi una şi alta? Dacă ani de zile după eliberarea din arest condamnarea întârzie să vină, imaginea justiţiei este compromisă complet iar acuzatul, vinovat sau nu, pozează în victimă.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu era arestarea “o măsură excepţională”? De ce o cer procurorii în fiecare caz? Argumente se pot găsi întotdeauna, însă mai important decât toate este cel de oportunitate. Un Parchet care cere arestarea în fiecare caz deşi ştie că nu o va obţine practică un sport extrem, care presupune câştiguri meschine pe termen scurt în schimbul unor pierderi enorme pe termen mediu şi lung. Termenul scurt a trecut de mult, termenul mediu este aici, termenul lung e deja aproape.

Reversul ar fi fost strategia răbdătoare în care acuzatul e judecat discret, în libertate, până la sentinţă. Presupunând că toţi judecătorii ar fi corupţi până în măduva oaselor iar toţi procurorii – cinstiţi şi competenţi, tot nu este înţelept să forţezi o detenţie temporară, singura şansă pentru ca justiţia să-şi atingă scopul fiind probele limpezi şi zdrobitoare. Cum să câştigi credibilitate când, ca o concesie la dosarul subţire, ceri – de râsul curcilor! – condamnări “cu suspendare” pentru corupţie? Sau când nu poţi să obţii o condamnare nici măcar în cazul unui flagrant filmat şi înregistrat?

Cum poţi să obţii mărturii, principalul instrument care poate băga corupţi după gratii, dacă te mulţumeşti să interceptezi telefoane şi, mai rău, nu faci nimic să confirmi probele obţinute şi din alte surse. Ascultarea telefoanelor e facilă, dar pentru a rămâne eficientă ea trebuie să fie teribil de discretă chiar şi după finalizarea cazului. E bine ca până şi acuzatul să creadă că altele sunt probele care l-au înfundat. Or, stenogramele devin publice, ca veselă dovadă că procurorii “au caz” şi ca avertisment pentru ceilalţi corupţi: voi să nu faceţi aşa! Adică să nu vorbiţi de şpagă decât codat şi la telefoane criptate. E chestie de ani până când clasa politico-birocratică românească îşi va dezvolta vreun artefact de limbă după model klingonian, neinteligibilă pentru oamenii legii, ca să poată împărţi şpaga.

Preşedintele pare să fi înţeles aceste lucruri, dacă nu cumva le-a ştiut tot timpul, şi se leapădă acum de ceea ce poate deveni o piatră de moară. Urmează un bilanţ dur pentru “anticorupţia” românească, iar el nu va fi măsurat nici măcar în număr de condamnări, ci prin răspunsul la întrebarea “ce păţeşti dacă eşti corupt în România?” Dacă răspunsul va fi “tremuri de frică pentru că mai devreme sau mai târziu vei fi înfundat”, atunci bilanţul este pozitiv. Deocamdată, răspunsul este “depinde”.

Comentarii pe riscograma.ro

Câteva încercări de manifestare publică soldate recent cu descinderi de dube şi oameni săltaţi sunt cel puţin tulburătoare, sugerând că în România statul de drept şi libertatea de exprimare sunt doar mofturi permise doar atât timp cât nu deranjează prea mult. În mai mult rânduri, câteva zeci de persoane au fost reţinute şi amendate fără să existe un lanţ transparent de proceduri şi responsabilităţi şi, mai grav, împotriva legii.

Constituţia României este explicită în a garanta libertatea adunărilor publice iar legea este destul de bine calibrată, perfectibilă în unele puncte dar de un echilibru aproape solomonic în altele. Astfel, procedura de notificare, impropriu redenumită în uzul curent “autorizare”, presupune că organizatorii trebuie să “declare” adunarea cu cel puţin trei zile înainte. La rândul său, pe baza declaraţiei, primăria poate decide interzicerea adunării, în termen de două zile. Legea este net favorabilă tot autorităţii de stat, care poate în continuare să ia decizia finală, cerându-i în schimb doar să-şi asume în mod transparent asumarea deciziei.

Concret, orice adunare devină legală în momentul notificării. Mingea ajunge în terenul autorităţii, care dacă vrea să răstoarne starea de fapt trebuie să iniţieze în mod explicit interdicţia şi să-și asume riscul ca ea să fie ridiculizată public respectiv răsturnată în justiţie. De asemenea, punerea în practică trebuie să urmeze o procedură transparentă, în care să fie clar cine a luat decizia, unde şi cum a fost comunicată, respectiv cine a dat ordinul executiv ca ea să fie pusă în practică.

Şi mai concret, un anunţ de genul “această adunare nu are autorizaţie” este de-a dreptul ilegal, singura formulare potenţial acceptabilă fiind “această adunare a fost interzisă de X prin decizia Y” (şi dacă e cazul “decizie confirmată de judecătoria Z”). Şi totuşi, statul alege să nu respecte propria lege.

Aceste lucruri pot părea tehnicalităţi, dar ele reprezintă diferenţa dintre un stat autoritar dar totuşi responsabil şi unul discreţionar şi poliţienesc. În primul caz, cu judecători responsabili faţă de comunitate, jandarmii sunt pasibili de-a fi judecaţi pentru abuz în serviciu respectiv reţinere ilegală.

Sigur, problema este însă mult mai complexă. Pentru ca un astfel de mecanism să funcţioneze bine este nevoie de susţinere publică, or mulţi cetăţeni au impresia că “organele” ar avea prea puţine, nu prea multe puteri discreţionare. Este nevoie ca judecătorii să fie în stare să interpreteze legile în spiritul democraţiei, dar nu există un mecanism de responsabilizare. Este nevoie ca avocaţii să ştie ce să le ceară judecătorilor, însă prea mulţi au fost ei înşişi judecători sau procurori şi încă gândesc în aceiaşi termeni. Trebuie ca arhitectura instituţională să fie corelată cu legea, or simpla prezenţă a Jandarmeriei într-un context public lipsit de distrugeri sau violenţe ar trebui să fie deja considerată excesivă.

În cele din urmă, chiar existenţa Jandarmeriei ridică semne de întrebare. De ce este nevoie ca o instituţie care se ocupă de probleme interne să fie militarizată? Care este rostul acestei organizări, altul decât cel demonstrat istoric – ca la nevoie Corpul să servească împotriva şi nu în favoarea propriilor cetăţeni?

Comentarii pe riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

PSD, PNL și PC și-au prezentat proba maximă a competenței economice. Sau a lipsei sale – depinde din care parte privești. Majoritatea propunerilor conțin cam aceeași apă de ploaie pe care o împrăștie toate partidele înainte de alegeri. Cu excepția ideii ca angajații part-time sub 25 de ani sau peste 55 de ani să fie scutiți de impozite – care chiar pare inspirată (și care eventual ar putea servi în viitor ca argument pentru ca toate angajările să fie scutite de impozite).

Dar să ne oprim la ce contează – propunerile fiscale:

Impozitul unic-progresiv – soluția previzibilă de compromis între cele două partide: 8% pentru veniturile sub cel minim (ridicat la 800 de lei!), 12% între minim și mediu și 16% – peste mediu.

Pentru a-i împăca politic și pe liberali și pe socialiști, este struțo-cămila perfectă. Dar pentru halul în care se găsește acum piața muncii este absolut insuficient. Impozitarea muncii este acum între 40% pentru salariul minim și 45% pentru salariul mediu. Impozitul pe venit – actuala cotă unică de 16% – contează cât pentru 10 puncte procentuale (după raportarea la artefactul fiscal numit salariu brut și după aplicarea deductibilităților). Astfel, noua grilă ar face ca impozitarea muncii să plece de la doar 35%, dar să se oprească tot la 45%.

Reducerea CAS cu 5 puncte procentuale pentru angajatori.

Această reducere influențează uniform toate salarile, cu aproximativ 3,5 puncte procentuale (din același motiv – se aplică la ficțiunea contabilă numită salariu brut, nu la totalul costurilor angajatorului). Impozitarea muncii scade astfel la un interval cuprins între 31-32% și 41-42%, cu o medie ponerată de 38-39% (față de 43,5% în prezent). Este mult mai bine decât gogomăniile de până acum, este mai bine decât deloc, însă față de posibilitățile reale ale României – care impun o fiscalizare a muncii de cel mult 25-30%, este o frecție la picior de lemn.

După patru ani de mandat, TVA va fi redus la 19% + cotă redusă de TVA pentru alimente.

Păi nu mai bine tăiau încă cinci puncte din CAS?

Concluzia: Nici o șansă ca un astfel de program să ne abată prea mult de pe traseul la al cărui capăt ne așteaptă statutul de țară cocotieră.

www.riscograma.ro

După ce Mugur Isărescu a criticat guvernul Boc…

Isărescu: “Vă răspund domnule prim-ministru la faptul că mai bine să sufere politicienii. Politicienii, dacă urmează politici financiare sănătoase, nu vor suferi pentru că nu este durere mai mare pentru un om politic decât să promită ceva şi să nu se poate ţină de cuvânt, pentru că în final piaţa răspunde foarte rapid şi taie acea iluzie de cheltuieli bugetare suplimentare (…) Românii au suferit prea mult în aceşti doi ani ca politicienii să îi pună din nou în faţa unor încercări populiste care să îi coste în viitor. Mai bine să sufere politicienii, dar să fie realişti, pentru a putea conserva ceea ce am clădit cu mare greutate în aceşti ultimi doi ani”

…aflăm că BNR nu face nimic, doar stă pe margine și chibițează.

Băsescu: “BNR e un continuu profesor. Ia întrebaţi pe vreunul din ei dacă vrea să fie ministru al Finanţelor sau prim-ministru (…) Viaţa de responsabil la vârf nu este uşoară. (…) Sunt foarte mulţi care preferă să dea lecţii decât să-şi asume răspunderea. Vă pot enumera vreo zece. Dar ia să vină ministru al Finanţelor. E foarte uşor să dai din gură. Una e să dai lecţii şi alta e să vii în arenă (…) Cei care dau la televizor lecţii să-mi dea un telefon: «Vreau să fiu prim-ministru». Cred că ar fi o singură interpretare: că e setos de muncă”

Emil Boc: “Este tare greu să fii pe terenul de joc şi mult mai uşor să comentezi din tribună, de la microfon”.

Adrian Vasilescu: “Mugur Isărescu a fost şi prim-ministru”

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Cu toate efectele neplăcute, tăierea salariilor şi a pensiilor speciale părea să aibă un merit: acela că a stabilizat finanţele publice. Realitatea a demonstrat însă că nu-i aşa. Bugetarii au câştigat în justiţie şi aşteaptă de la ministerul Finanţelor aproape două miliarde de euro, potrivit ZF, iar pensionarii au câştigat mii de procese şi aşteaptă să fie repuşi în drepturi, aşa cum a arătat recent România Liberă. În cazul salariilor, Guvernul a decis deja: Plăţile vor fi reeşalonate pe parcursul următorilor trei ani.

Aparent, bugetul tot a rămas în câştig. Vor primi banii înapoi doar bugetarii care au mers în instanţă şi îi vor primi mai târziu. Practic, câştigul este fals. Un împrumut transparent, de pe piaţa liberă, ar fi avut aceleaşi efecte concrete chiar dacă – judecând strict contabil – deficitul ar fi arătat o cifră mai mare. Iar faptul că bugetarii care n-au mers în instanţă nu primesc nimic ar trebui să sune tot ca o veste proastă. El denotă doar că avem de-a face cu un stat discreţionar şi ticălos, care nu merită încredere ci doar replici pe măsură.

Miliardele care vor trebui plătite în anii următori se adaugă la datoria publică, deşi contabil nu figurează acolo. Nu doar plăţile către bugetari şi pensionari sunt în această situaţie. Se adaugă arieratele către companiile private, care însă au fost, din fericire, în bună parte plătite). Se adaugă datoriile companiilor de stat care sfârşesc inevitabil prin a fi şterse sau suportate de la buget an de an până când se va găsi o soluţie. Se adaugă despăgubirile, penalităţile şi costurile suplimentare pentru contractele publice anulate sau întârziate – de ordinul sutelor de milioane dacă nu al miliardelor de euro în fiecare an. Şi, mai mult decât orice, se adaugă angajamentele luate de stat cum că va plăti pensiile viitoare atunci când colectează lunar o treime din fiecare salariu brut. Chiar dacă aceste obligaţii nu sunt luate în calcul la datoria publică, ele au acelaşi efect ca o obligaţiune sau ca un credit bancar obişnuit. Desigur, dacă statul are de gând să le plătească.

Cu tot mai puţini salariaţi şi tot mai mulţi pensionari, falimentul finanţelor publice este nu doar previzibil în următorii 30 de ani. Dacă nu se schimbă ceva, este inevitabil.

România stă liniştită deocamdată, pentru că datoria publică depăşeşte cu puţin 30% din PIB. Liniştea asta e de rău augur şi denotă lipsă de viziune nu doar pe termen lung ci şi pe termen mediu.

Citește continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

Prima provocare este înţelegerea exactă a fenomenului, cu toate cauzele şi efectele lui. Urmează măsurarea exactă, cu stabilirea a ce se poate face şi ce nu se poate face. Niciuna dintre etape nu a fost parcursă, aşa că România nu a trecut încă de linia de start.

Un exemplu este declaraţia şefului SRI, George Maior, care de la înălţimea şi adăpostul activităţii secrete sfidează aritmetica. Economia subterană ar fi scăzut din 2009 până acum de la 35% la 25-28% din PIB. Dacă era adevărat, încasările la bugetul de stat ar fi trebuit să crească cu o treime din diferenţă. Adică, în loc să vedem încasări de 31% din PIB ar fi trebuit să avem acum 33-34%. Cifra a crescut doar după virgulă şi mai încet decât impunea mărirea TVA. Asta înseamnă că ponderea economiei subterane în PIB, oricât ar fi fost ea în 2009, nu a scăzut ci a crescut.

Principiul după care funcţionează lupta contra evaziunii este “bate calul care trage”. Birocraţia trăieşte cu hârtii, iar în lipsa lor se zvârcoleşte ca peştele pe uscat. Aşa se face că orice îndemn politic de “combatere de evaziunii fiscale” se transformă în ţinte cantitative pentru inspectorii, care n-au de ales decât să-i viziteze tot pe contribuabilii care au deja un istoric în relaţia cu fiscul, “ca să le mai găsească ceva”. Desigur, strategia este sinucigaşă pe termen lung. Contribuabilii vor face tot posibilul să iasă din scripte cu totul, mărind şi mai mult ponderea economiei subterane.

Teoretic, problema asta ar trebui să fie rezolvată de controlalele pe teren. Practic, şi aici apare presiunea rezultatelor facile şi imediate. Aşa se face că Garda Financiară nu poate de “randament” decât în zona micilor comercianţi, care n-au auzit de optimizare fiscală, de offshore-uri sau de propriile drepturi procedurale şi legale. La rândul lor, inspectorii de muncă nu vor găsi mare lucru decât pe şantierele de construcţii, unde oricum salariile sunt de mizerie. Surpriză sau nu, toate aceste sectoare reprezintă doar o mică parte din economia subterană, însă sunt atât de disipate încât oricât de mulţi ar fi, oamenii legii nu i-ar putea face faţă.

Însă şi dacă s-ar realiza combaterea micii evaziuni, consecinţele nu ar fi cele dorite. De exemplu, un magazin mic care abia asigură supravieţuirea unei familii în schimbul a câte 12 ore de muncă pe zi are de ales doar între evaziune şi închidere. În cazul unui angajat care primeşte 1.000 de lei pe lună la negru, există de asemenea două variante legale proaste. Fie angajatorul achită toate taxele şi îl plăteşte pe angajat cu mai puţin de 600 de lei, condamnându-l efectiv la foame. Fie angajatorul mai scoate din buzunar încă 800 de lei, ceea ce îl face necompetitiv prin comparaţie cu cei care continuă să plătească la negru, şi astfel se conadmnă pe sine la faliment.

Citește continuarea în România liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

+0,6% față de trimestrul anterior și +0,3% față de același trimestru al anului trecut. Așa arată primul trimestru al lui 2011, primul de creștere după doi ani întregi de recesiune. La ce să ne-așteptăm:

1. Din analizele de risc referitoare la România dispare minusul rușinos pe care îl mai împărțea doar cu Irlanda și Grecia (sau cu Portugalia care tocmai s-a întors pe minus). Asta înseamnă că vor intra în țară bani mai mulți, mai ieftin, ducând cursul leului în jos.

2. Presiunile salariale încep să crească. Chiar și în multe companii relativ profitabile, salariile au fost înghețate pentru că “e recesiune”. Acum, a venit scadența. Însă creșterile de venituri nu se vor vedea automat în statisticile oficiale și în colectările de impozite. După expedițiile de jaf ale Guvernului – mărirea CAS cu 3 puncte în februarie 2009 și mărirea TVA cu 5 puncte în iulie 2010 – “contabilitatea creativă” nu mai este excepția ci regula.

3. Există însă și un revers. Companiile care au mers prost și au crezut că e din cauza recesiunii vor avea o surpriză – recesiunea nu este o cauză ci un efect. Trezite la realitate, vor fi forțate să facă abia acum restructurările pe care au încercat să le amâne.

4. Politrucii se vor simți obligați să cheltuiască mai mult, pentru ca “să se simtă creșterea economică”. Ar fi o greșeală grozavă. Bugetul este cel care are probleme, nu economia, care e doar împovărată de taxele menționate mai sus.

5. Cresc și presiunile inflaționiste, peste viteza deja mare a prețurilor. Vestea bună este că în cazul ăsta inflația va duce înapoi o parte din avuția care fusese transferată din sectorul productiv în cel bugetar și al asistenței sociale. Vestea proastă este că în sistemul bugetar încă nu au fost rebalansate veniturile după merit. Astfel, un medic rezident cu 1.000 de lei salariu va avea și mai puține motive să rămână în România.

6. Cel mai labil element “inflaționist” este piața imobiliară. Cu presiuni pe prețuri din ambele direcții, sunt mari șanse să se reașeze. Reflexul proprietarilor va fi să ceară mai mulți bani. Însă dacă nu îi vor primi, prețurile vor începe să scadă.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Pe o hartă a investiţiilor, parteneriatul strategic dintre România şi SUA nu se vede aproape deloc. Primul pas semnificativ a fost venirea Ford la Craiova – o investiţie substanţială, dar care până acum e doar excepţia. La nivel de cifre, mai puţin de 3% din capitalul străin investit în companiile româneşti vin direct din SUA, adică sub un miliard de dolari în ultimii 20 de ani.

Aşa se face că, din trei mari potenţiale fluxuri de investiţii – UE, SUA şi China -, România are acces acum doar la primul. Scutul care va fi amplasat lângă Caracal ar putea fi catalizatorul care lipsea pentru deschiderea celui de-al doilea.

Desigur, există şi acum companii americane foarte active, însă este vorba despre brandurile americane globale, de la Coca-Cola şi McDonald’s până la Citi sau Microsoft. Însă majoritatea sunt aici pentru piaţa locală. Diferenţa fundamentală pe care a adus-o Ford este aceea că a venit în România pentru a funcţiona în principal drept centru de export. Aici, companiile americane se dovedesc foarte selective, iar parteneriatul militar dintre ţări este unul dintre criteriile decisive.

Citește continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

Ca să ajungă din urmă Europa, România are două etape de parcurs: „convergenţa nominală” – care se va încheia cu adoptarea euro – şi „convergenţa reală”. Criza a dat peste cap calculele iniţiale, iar termenele au fost temporizate. România a renunţat la ţinta 2015 pentru adoptarea euro. Cu certitudine, acest lucru trebuie tratat ca un prim eşec. România nu este în poziţia Cehiei sau a Poloniei, care să-i permită un euroscepticism bine dozat, ci mai degrabă în a Bulgariei, care măcar a reuşit să fructifice avantajele unui curs fix prin disciplină monetară şi fiscală.

Însă de-acum contează mai puţin trecutul şi mult mai mult paşii care urmează. Decizia s-ar putea dovedi o gură de oxigen sau încă o înghiţitură de apă sărată.

„Convergenţa nominală” este procesul în urma căruia majoritatea preţurilor se vor alinia la cele din Uniunea Europeană. Sunt două metode prin care acest lucru se poate realiza: una malignă – inflaţia, respectiv una benignă – aprecierea monedei. În primul caz, scumpirile duc la o redistribuire violentă a veniturilor, în care principalii beneficiari sunt statul şi companiile de pe pieţele inelastice, iar cel mai mult pierd salariaţii, pensionarii şi firmele mici. În al doilea caz, tranziţia nu este resimţită deloc pe plan intern: preţurile cresc doar în raport cu moneda euro, dar rămân constante în raport cu veniturile. Etapa este absolut necesară. Preţurile nu pot fi păstrate jos doar pentru a compensa veniturile mici, pentru că întotdeauna vecinii mai înstăriţi vor putea supralicita, generând unul dintre efectele cererii ridicate: inflaţie sau penurie.

Teoretic, adoptarea euro trebuie să se încheie după încheierea procesului de convergenţă nominală. Ce urmează?

„Convergenţa reală” este la rândul său un proces deja început, însă va continua şi după adoptarea euro.

Se va încheia când şi veniturile vor ajunge aproape de nivelul mediu din Uniunea Europeană. Principalele ingrediente ale acestui proces sunt creşterea de productivitate şi acumularea de capital. În acest caz, România are un singur avantaj palpabil, iar acela este decalajul. Mai exact, oportunitatea este aceea de-a construi infrastructura şi mijloacele de producţie cu cele mai avansate tehnologii, astfel încât să scurteze nişte etape care în Vest au consumat mai mult timp şi mai mulţi bani.

Cel mai mare neajuns este lipsa de organizare, mai ales în sectorul public, dar şi în cel privat. Aceasta este cauza pentru care fondurile UE nu au fost absorbite, pentru care lungimea autostrăzilor reziliate este mai mare decât a celor aflate în lucru, acesta este motivul pentru care computerele ce echipează deja în exces administraţia publică nu depăşesc funcţionalitatea unor maşini de scris.

Pentru etapa convergenţei nominale nu există termen. Poate dura un deceniu, o generaţie sau poate să nu se întâmple niciodată.

Cum ajută existenţa monedei şi fluctuaţia ei tot acest proces? Cel mai important lucru care trebuie să fie clar e că nu există soluţii universale – fiecare decizie are un revers dureros.

Citește continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

Salarii. Nu doar că tăierile cu 25% s-au făcut anapoda – unii au primit în continuare salariile mărite – culmea nesimțirii! – pe baza unor norme de aplicare a legii clasificate ca “secret de serviciu”. Cazul din Ministerul de Interne este primul ieșit la iveală, însă datele INS sugerează că e de fapt un fenomen la scară largă. Primul set de date după tăieri, aferent lunii august 2010, arată o reducere medie de doar 15% în cazul angajaților din administrație. Care bugetari primesc măriri de salarii chiar acum vom afla probabil peste 50 de ani.

De ce? Una dintre marile probleme atunci când este vorba de reformat statul este că nimeni n-are o bază de date unitară cu toți bugetarii – cu atribuții și remunerație. Se discută despre ea de ani de zile, a fost promisă inclusiv de acest Guvern, dar n-a făcut-o nimeni, deși ar dura doar câteva săptămâni. Reforma n-a trecut nici măcar de pasul ăsta.

Timp în care Legea Salarizării Unitare nu este aplicată, pentru că ar trebui să taie de la politrucii din administrație și să dea la medici. Până acum, singura “performanță” în materie de salarizare este că medicii rezidenți au fost trântiți înapoi sub 1.000 de lei.

Pensii speciale. Ca și în cazul măririlor de salarii votate aiurea și neacordate, și pensiile speciale tăiate încep să fie întoarse de justiție. Așa se face că economiile bugetare de acum s-ar putea transforma într-o povară și mai mare pentru anii viitori.

Birocrație. Funcționează mai bine aparatul de stat? În continuare, birocrația funcționează după regula triadei de aur: pentru orice este nevoie de cerere scrisă de mână, copie și adeverință – cel puțin câte una din fiecare. Se adaugă – opțional – număr de înregistrare obținut de la altă coadă sau ștampilă, obținută de la altă instituție. Poliția mai cere și cazierul judiciar, eliberat de… altă secție de Poliție pe bază de cerere scrisă de mână și… copie după actul de identitate.

Nu s-a schimbat mare lucru, cu o mare excepție. Aici, reforma statului a însemnat că procedura a a rămas la fel, dar s-au redus posturile: cel mai bătrân funcționar a ieșit la pensie și n-a mai fost înlocuit. Prin urmare, cozile sunt ceva mai lungi.

Taxarea muncii. Contribuțiile totale ca procent din cheltuiala angajatorului au crescut cu 3% puncte procentuale în 2009, ajungând la unul dintre cele mai ridicate niveluri medii din Europa – 43%. Acum, se “plănuiește” să scadă cu două puncte apoi să rămână așa până în 2014.

Investiții. Licitațiile au fost tot timpul o bătaie de cap inutilă pentru politrucii români. Când n-au reușit să le sară, au apelat la metoda caietului de sarcini. Ea presupune că, indiferent de preț, câștigătorul este stabilit de o comisie în funcție de niște criterii tehnice bine-meșteșugite. România scăpase de năravul ăsta, la presiunile UE, și a făcut chiar licitații în care conta 100% prețul, după o etapă de precalificare.

S-a terminat! Pentru autostrada Nădlac-Sibiu, pentru care ar trebui să dea bani UE, prețul a contat în proporție de 30%, iar condițiile tehnice – 70%. Prin urmare, pe unul din tronsoane câștigătorul a venit chiar de pe locul șase din șapte, la un preț cu o treime mai mare față de cel mai bun. E vorba, evident, de un rege al asfaltului, specie care plânge și stă din lipsă de bani pe autostrada București-Ploiești, dar care așteaptă partea leului de la noua lucrare. Deocamdată, Bruxelles-ul încă nu știe cum să răbufnească, dar se va hotărî în curând.

www.riscograma.ro

Consilierii de la Capitală au reușit să formuleze întrebările pentru un viitor referendum care-și propune să desființeze primăriile de sector:

1. Sunteti multumit de modul in care s-a dezvoltat Capitala?
2. Va doriti o Capitala cu 6 sectoare si o administratie?
3. Va doriti o Capitala cu 6 sectoare si 7 administratii?
4. Sunteti multumiti de curatenia in Capitala?
5. Va doriti o arhitectura unitara pentru Bucuresti?
6. Sunteti de acord cu reducerea cheltuielilor aparatului administrativ?
7. Sunteti de acord ca Bucurestiul sa fie condus de primarul general si CGMB?

E clar, nu? Cum nu? Nu e clar că bucureștenii au privilegiul de-a putea scăpa de toți prin vot? Că doar referendumul este voința suverană a poporului! Sondajul de opinie nu contează. Însă este de ajuns să votăm “NU” la întrebările 2, 3 și 7. Cade la vot și propunerea, dar și starea actuală. Ce mai rămâne? Șansa unui nou referendum! Dar, cu puțin noroc, cade până și administrația care să-l mai organizeze.

Vestea și mai bună este că nici măcar nu este nevoie de o mobilizare majoră. Presupunând că prezența la vot va fi minusculă, formată în mare parte din simpatizanții celor două tabere care se vor anula între ele, chiar un grup mic poate face diferența. De exemplu, un vot aproape de 50/50 la punctele 2 și 3 se poate ușor transforma în 52% “NU” pentru fiecare dintre ele. Este mai greu să obții majoritate la ultimul punct, care pare evident. Dar nu imposibil, pentru că măcar una dintre tabere ar putea fi cointeresată să spună nu iar unii dintre cetățeni vor crede că îl schimbă pe primarul de acum.

Rezultatul? Mandatul popular este limpede ca lumina zilei și trebuie pus în aplicare deîndată! Libertate

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Statul se pregătește să vândă încă 10% din Petrom, adică jumătate dintre acțiunile care i-au mai rămas. Ce spune șeful Guvernului:

“Din vânzarea celor 9,84% acţiuni vom obţine un preţ mai mare decât a obţinut Năstase pentru vânzarea întregului Petrom de atunci, 600 milioane de euro. Pe bursă poate veni oricine, dar nu va fi vândut, pachetul ăsta mic, de 9,84%, sub preţul de vânzare a Petrom-ului, de 600 milioane euro. Dacă nu, nu se vinde! Pentru că nu accept şmecherii pe ceea ce înseamnă averea publică, pe ceea ce înseamnă avuţia noastră”, a spus Boc la Pro TV

Teoretic, Boc este un negociator bun. Una dintre metodele eficiente de negociere este să stabilești un prag care pare independent de voința ta. În cazul de față, motivația politică chiar este credibilă pentru cumpărători. Sigur, există și riscul ca prețul să li se pară prea mare și să-l refuze, dar asta se întâmplă în orice negociere.

Practic, Boc este mai mult demagog. 600 de milioane de euro exact prețul de acum de pe Bursă, în condițiile în care compania valorează puțin peste 6 miliarde de euro.
În 2004, prețul plătit de Petrom – 670 (!) de milioane de euro pentru 33,34% din acțiuni – a fost apropiat de cotația de pe bursă (cu câteva procente peste). Ulterior, Petrom și-a majorat capitalul până la 51%, în schimbul a 830 de milioane de euro, bani care însă n-au ajuns în conturile statului ci ale companiei.

Eventuala calitate de bun-negociator și apărător al intereselor naționale a lui Boc s-ar putea vedea dacă statul ar obține un procent semnificativ PESTE prețul de bursă. Altfel, creșterea valorii din 2004 până acum este meritul noului proprietar, nu al statului.

Însă nici latura teoretică, nici aspectul practic, nu rezolvă adevărata miză a întregii povești. Iar aceasta este teribila dilemă (a se citi conflict de interese) în care se află statul. În 2014 expiră contractul prin care România încasează o redevență derizorie pentru petrolul extras. Statul poate să mărească substanțial redevența, caz în care valoarea acțiunilor companiei va scădea sau să facă un nou “cadou” Petrom, caz în care prețul va crește. În primul caz, statul ar trebui să se grăbească să vândă tot, pentru a-și maximiza profitul. În al doilea caz, statul ar trebui să păstreze integral cele 20%, pentru a obține bani mai mulți, mai târziu.

Faptul că vinde doar 10% denotă că statul fie n-a luat în calcul problema asta (e prost!), fie nu-i pasă de preț și doar se gândește ce să facă și cum (e hoț!).

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Jocul de-a supraviețuirea într-un spital mic decurge așa: Pacienții îl evită cu orice preț, iar spitalul îi ține cu orice preț internați pe cei care se întâmplă totuși să ajungă acolo (prea bătrâni, prea săraci) chiar cu prețul vieții lor.

Partea proastă e că decizia de închidere marchează doar începutul unei prăbușiri controlate. Sunt retezate membrele cangrenate, dar infecția e lăsată să-și vadă de treabă. În lipsa unor rezolvări acum, vor veni noi tăieri în viitor.

Un spital “de țară” nu poate oferi niciuna din cele două motivații posibile pentru medicii buni: nici satisfacție profesională, pentru că nu sunt destui bani pentru a echipa atâtea unități la standardele tehnice contemporane, nici salarii, pentru că ele sunt mici prin lege!

Pentru primul caz, al dotării, soluția este adaptarea la nevoile locale, pe baza puținelor resurse disponibile. Se numește restructurare și de cele mai multe ori nu este pe placul personalului existent. Azilele de bătrâni sau îngrijirea paliativă, sugerate acum, sunt exemple bune – nici pe departe singure, dar este nevoie de spirit întreprinzător la nivel local pentru a identifica oportunitățile. Însă angajatul de la stat nu știe decât să primească ce i se dă, ca pe o năpastă. Așa că vor fi de acum azile mizerabile și centre de îngrijire de care toată lumea se va feri.

Pentru al doilea caz, al salariilor, soluția presupune majorarea substanțială măcar în cazul medicilor (batjocura este acum prea mare iar efortul financiar necesar este prea mic pentru a justifica un refuz), dar și diferențierea lor. Însă pentru ca salariile să poată fi diferențiate în mod corect, este nevoie de un sistem care să stimuleze performanța de la primul până la ultimul nivel.

Nici adaptarea serviciilor la realitate, nici a salariilor la performanță nu se pot întâmpla în lipsa singurului stimul care chiar poate face lucrurile să se miște în direcția bună: competiția.

Contrar aparențelor, competiția există acum în domenii ca sănătatea sau educația. Cei mai buni elevi se bat pentre cei mai buni profesori și invers. Cei mai înstăriți pacienți se bat pentru cei mai performanți medici și invers. Asemănarea cu piața concurențială este că banii circulă și răsplătesc performanța. Deosebirea este că pe baza acestor fluxuri nu se iau decizii. Cel mai căutat medic rămâne cu același salariu pe hârtie ca și cel mai ocolit. Un spital unde sunt cozi va primi aceleași sume ca unul care face internări fictive. Primul nu-și acoperă cheltuielile din deconturi, așa că fiecare pacient vindecat înseamnă încă un pas spre epuizarea fondurilor. Al doilea facturează servicii și medicamente pe care nu le folosește și îngrașă astfel buzunarele directorilor și politrucilor locali. Este exemplul perfect de contraselecție. Proces care va continua cât timp căpușele spoliatoare sunt în viață. Până când ultima gazdă va sucomba.

Soluție perfectă de finanțare a sistemului de sănătate nu există – întotdeauna trebuie sacrificat ceva: fie universalitatea serviciului medical (dacă fiecare pacient e pus să-și plătească serviciile), fie calitatea (dacă statul se ocupă de management), fie prețul (dacă finanțarea rămâne publică dar actul medical devine privat). România este în situația în care chiar nu-și permite să sacrifice nimic.

Totuși, o decizie trebuie luată – iar varianta care minimizează pierderile și maximizează câștigurile pare cea de-a treia: serviciu universal din bani publici, dar prestat de spitale private, după modelul canadian. Costurile aparente ar crește, însă s-ar putea ca în realitate – scăzând șpăgile care au devenit deja rutină – ele chiar să scadă. Importante pentru buget nu sunt însă costurile totale ci costurile proprii. Pentru asta, se impune un sistem de coplată care să nu-i menajeze pe cei care își permit să plătească, dar nici să nu-i împovăreze pe cei care nu-și permit.

Un model funcțional există deja, culmea!, chiar în sistemul medical românesc. Este metoda de compensare a medicamentelor în funcție de cel mai ieftin sortiment existent pe piață. Aplicarea acestei metode la serviciile medicale ar asigura gratuitatea pentru cei care n-au bani și o subvenție rezonabilă pentru cei care au plătit lună de lună asigurarea dar vor totuși servicii mai bune.

Pentru asta, nici măcar nu este necesară privatizarea propriu-zisă. Este nevoie doar ca decontările să fie din principiu disponibile pentru orice nou-intrat pe piață, chiar dacă este privat. În caz că spitalele publice se vor dovedi în continuare mai eficiente, ele vor fi cele care vor supraviețui. Iar dacă nu, măcar vor mai exista spitale!

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

De ce din fericire? Pentru că dacă ar fi adevărat, înseamnă că primul trimestru este tot pe minus și că abia 1 aprilie este prima zi de… după recesiune.

Pe de altă parte, dacă primul trimestru se încheie cu creștere economică, înseamnă că ultima zi de recesiune a fost 31 decembrie 2010.

Mai riguros de atât ar fi să spunem că momentul exact al trecerii pe plus a fost o zi din noiembrie sau decembrie în care punctul minim a fost atins și a reînceput creșterea.

Desigur, intervin multe variabile. De exemplu, dacă reperul ar trebui să fie evoluția față de trimestrul anterior sau față de trimestrul similar din anul precedent. Măcar pentru că metodologia de raportare la trimestrul anterior este în România mai tânără decât criza, ar trebui ca măcar de data aceasta să se folosească raportarea anuală. Însă este foarte probabil că pentru primul trimestru economia va raporta creștere după ambele criterii.

Dacă totuși se folosește raportarea trimestrială, înseamnă că economia a scăpat de recesiune încă de anul trecut. Logica potrivit căreia este nevoie de două trimestre consecutive este destul de dubioasă și la intrarea în recesiune dar și la ieșire. Rostul celui de-al doilea trimestru este doar de-a confirma o tendință, așa că nu se schimbă data intrării și a ieșirii din recesiune ci doar momentul confirmării. Caz în care ultima zi de recesiune a fost 30 septembrie 2010.

Însă în oricare situație, “aniversarea” trecerii în ziua de 1 aprilie nu e decât o confuzie între măsurătoare și obiectul ei.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

În 2009, miliardarul american Warren Buffett anunța cea mai mare achiziție a carierei sale – trei sferturi din rețeaua americană de cale ferată Burlington Northern Santa Fe, pentru care Berkshire Hathaway a plătit 44 de miliarde de dolari. Cei 50.000 de kilometri de cale ferată înseamnă ceva mai mult de o cincime din rețeaua totală a SUA. Buffett e renumit pentru abilitatea de-a vedea profitul pe termen lung și jură că este una dintre cele mai bune investiții pe care le-a făcut până acum.

Cum arată o afacere de aceeași anvergură, la scara și mintea României: Tot o cincime din propria rețea de cale ferată trebuie să desființeaze România începând din 2011. Este vorba, potrivit acordului cu FMI, de 4000 din cei 20 de mii de kilometri desfășurați (11 mii de kilometri de rute). Nu este de ajuns ca liniile să fie închise, ele trebuie musai să ajungă la fier vechi. Primii 1500 de kilometri au fost deja puși pe lista neagră a ministerului Transporturilor.

Prin proiectul de hotărâre se aprobă închiderea, dezafectarea şi valorificarea infrastructurii feroviare excedentară, ceea ce va degreva bugetul statului şi bugetul de venituri şi cheltuieli al Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA de cheltuielile aferente investiţiilor şi reparaţiilor infrastructurii feroviare aparţinând domeniului public al statului, respectiv domeniului privat al CFR. În acest mod, efortul statului va fi îndreptat către dezvoltarea şi modernizarea principalelor linii de cale ferată pe care se desfăşoară cea mai mare parte a traficului de călători şi mărfuri, se arată în nota de fundamentare a hotărârii de Guvern, potrivit Mediafax.

Altfel spus, începe o amplă operațiune de canibalizare. Din fierul vechi rezultat, vor mai fi ținute o vreme în viață restul de găuri negre. Nu e nevoie de studii de management ci doar de o fărâmă de minte în cap pentru a anticipa ce urmează: România va rămâne – în cel mai bun caz – doar cu cele câteva sute de kilometri de cale ferată reconstruite recent la costuri de miliarde de euro. Singura necunoscută este CÂT de repede se va întâmpla asta. La ritmul de acum al pierderilor, un deceniu pare o prognoză mult prea optimistă.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Asta înseamnă să nu ai sub control rezervele petroliere ale ţării şi să închei un contract cu Petrom aşa cum a încheiat cineva în 2004 şi nu vreau acum să fac atacuri politice. Asta înseamnă să cedezi rezervele petroliere ale ţării, să stabileşti într-un contract că până în 2014 să nu poţi să intervii pe redevenţe, asta înseamnă să închei contracte în defavoarea statului, ca acum să utilizezi doar mijloace colaterale de control, prin ANAF sau Consiliul Concurenţei

EMIL BOC

În realitate, Guvernul n-are vreun interes să ieftinească benzina. Dimpotrivă, vrea să încaseze cât mai mulți bani. Iar odată cu privatizarea tembelă a Petrom statul a pierdut, într-adevăr, o sursă de venituri. Însă nu a pierdut “pârghiile” directe.

Boc spune acum că dacă ar fi avut sursa respectivă ar fi renunțat la o parte din încasările statului în favoarea cumpărătorilor.

Dacă chiar ar vrea să ieftinească benzina în continuare, ar avea cea mai facilă pârghie posibilă: acciza. Taxele ajung la jumătate din prețul carburanților și sunt peste plafonul minim din calendarul agreeat cu UE, astfel că statul poate opera din condei o ieftinire cu cel puțin 10%. Dar nu o face!

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Grozav pătimeşte acum Botiş-ministrul-Muncii pentru că i-a scăpat porumbelul:

Este un sistem piramidal cumva, dacă doriţi, pentru că în momentul în care nu mai ai contributori, nu mai ai de unde să atragi constribuţii şi să plăteşti mai departe. Este acea schemă Ponzi despre care se tot discută.

E aproape neverosimil amestecul de luciditate, incompetenţă, candoare şi ticăloşie – prinse toate în atât de puţine cuvinte. Dacă vorbele au fost “scoase din context”, atunci hai să le punem la loc. Pe rând:

Luciditate – pentru că este perfect adevărat. Sistemul public de pensii chiar se va prăbuşi aşa cum s-a prăbuşit Caritas-ul, versiunea românească dar cu un secol mai tânără a schemei Ponzi.

Incompetenţă – pentru că în cazul celui mai important om din stat care se ocupă de problema pensiilor (în fine!) absolut necesare sunt tuşele precise. Or, argumentaţia a fost una la fel de imprecisă ca una de crâşmă, construită parcă din vorbe culese de pe la unul – de pe la altul. Formularea riguroasă pentru poziţia şi contextul ăsta suna, de exemplu, aşa: “Un sistem de pensii în care nu sunt respectaţi parametrii actuariali din motive politice riscă să se transforme într-o schemă Ponzi. România este mai aproape de situaţia asta decât şi-ar dori”. În felul ăsta, mesajul ar fi avut nu doar conţinut ci şi rost.

Candoare – Este de apreciat totuşi sinceritatea unui ministru, chiar dacă vine, în mod vizibil, din inadecvarea faţă de propria responsabilitate. De asemenea, ministrul pare că nu-şi dă prea multă importanţă cât timp nu realizează că tocmai el este persoana care în guvern şi în public să susţină şi să obţină reforma sistemului de pensii la nivelul contribuţiilor. Deocamdată, n-a venit ordin de la partid. Totul, în spiritul principiului “Miss Balul Bobocilor”, enunţat de colegul-de-garnitură-Igaş după desemnare: “În viaţă trebuie să iei ceea ce ţi se oferă”.

Ticăloşie – Da, e ticăloşia unui întreg sistem care în discurs se pretinde reformist şi în contact cu realitatea dar care atunci când trebuie să ia decizii le ia pe cele mai proaste, cinice sau lipsite de viziune. Acelaşi guvern a încercat să taie pensiile, transmiţând astfel semnalul că trebuie să fii tâmpit să ai încredere să mai contribui la stat, acelaşi guvern a interzis cumulul salariului bugetar cu pensia – după principiul păgubos că dacă eşti bătrân trebuie să le laşi locul altora, acelaşi Guvern a mărit CAS cu trei puncte ducând impozitarea muncii la unul dintre cele mai înalte niveluri din Europa – 43%.

“Schema Ponzi” aruncată în contextul ăsta e tot una cu compasiunea hoţului care te căinează că n-ai mai rămas cu nimic.

www.riscograma.ro

+ Click pe hartă pentru mărire +

Pe de o parte ne plângem că bugetul nu are destui bani pentru protecţia socială, pe de altă parte statul continuă să subvenţioneze indirect patronii celor care acceptă să lucreze pentru salariul minim pe economie. Adică stabileşte prin lege o sumă ce nu poate asigura existenţa salariatului, după care vine să îi completeze de la buget veniturile pe care nu i le dă firma dar sunt minimul real pentru supravieţuire.

Calculele sunt elocvente :

670 lei brut înseamnă 510 lei net (bani în mână), după ce se reţin 111 lei drept contribuţii sociale la pensie, sănătate şi şomaj, plus alţi 49 de lei ca impozit pe venit. După care vine întrebarea firească. Cum se descurcă cineva cu 17 lei pe zi (4 euro pe zi ca să fim mai pe înţelesul UE şi FMI)) ? Răspuns: extrem de greu şi, dacă are un copil în întreţinere, imposibil : omul nu-şi poate achita pur şi simplu facturile.

Apa caldă din Franţa

Intervin deducerea suplimentară, alocaţia universală pentru copil, cea de sprijin familial, ajutorul pentru plata căldurii ş.a.m.d.

In realitate, însă, statul nu face altceva decât să asigure profiturile nemeritate ale unor afaceri slab productive şi să încurajeze evitarea plăţilor către fisc.Dacă salariul ar fi mai mare, s-ar colecta mai mulţi bani la buget şi, simultan, s-ar degreva statul de o serie de obligaţii asumate, prin reducerea numărului celor aflaţi în imposibilitate de a-şi achita facturile.

Pentru aceasta, nu este nevoie să nici să inventăm roata şi nici să descoperim apa caldă. Este suficient să ne uităm la sora noastră occidentală Franţa, unde la o pensie medie de 1.122 euro corespunde un salariu minim brut de 1.280 euro. Dar nu cifrele absolute reprezintă soluţia, câtă vreme nu ni le putem permite. Ideea este că pensia medie trebuie să se afle foarte aproape de salariul minim.

Câştigători – salariaţii, pensionarii şi bugetul

Ori, în decembrie 2010, pensia medie comunicată official era de 744 lei. Asta înseamnă că salariul minim în România ar trebui să fie de 1.000 lei, sumă rotundă şi uşor de memorat.

1.000 de lei brut înseamnă 741 lei net, după ce se achită 165 lei contribuţii sociale şi 94 lei impozit pe venit. Adică aproximativ 50% în plus la pensii, sănătate şi şomaj, toate cu bugete aflate în mare foame de bani, şi aproape dublu la impozitul pe venit.

Nici 25 de lei ( 6 euro ) pe zi nu reprezintă mare lucru, dar aceşti bani scot familiile cu copii din zona de sărăcie absolută, aşa cum este ea definită internaţional. Si degrevează bugetul de plăţi importante, disponibilizând bani pentru investiţii în infrastructură.

Cea mai bună protecţie socială nu trebuie asigurată de stat, ci de ocuparea unui loc de muncă. Ţine şi de logica economică a reproducţiei lărgite, prin introducerea sumelor câştigate în consumul produselor sau serviciilor realizate, şi de demnitate, măcar prin evitarea unei birocraţii cumplite pentru obţinerea de bani de la stat.

Cine pierde? Află pe cursdeguvernare.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Este ironic cum tocmai statul – care a întocmit unul dintre cele mai socialiste coduri ale muncii din Europa – îl flexibilizează acum. Nu de grija companiilor, ci pentru a-şi rezolva propriile probleme. Efectele unui Cod al Muncii absurd se văd – în România mai există doar 4 milioane de contracte de muncă. Logica pieţei este una destul de simplă, deşi nu se potriveşte deloc cu a legiuitorului.

După ce a trecut o dată prin furcile caudine ale inspectorilor de muncă, o companie se gândeşte de zece ori înainte de-a mai face o angajare. Munca la negru sau formele alternative de remunerare constituie doar o faţetă a problemei. Există şi alte efecte secundare, chiar mai greu de cuantificat de un stat care ştie doar cuvintele “vreau” şi “dă-mi”.

- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să redistribuie sarcinile între angajaţii existenţi. S-ar putea chiar să o coste mai puţin.

- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să refuze comenzi. Pe termen lung, se poate dovedi mai profitabil aşa.

- Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să importe mărfurile sau serviciile necesare, chiar dacă sunt mai scumpe.

Atunci când Codul Muncii este un risc, el va fi inclus în preţ.Toate aceste lucruri reduc productivitatea în feluri care nu sunt întotdeauna vizibile în mod direct. Însă atunci când vine vorba de cifrele mari, lucrurile nu mai pot fi ascunse.

Într-o economie dezvoltată, acest gen de reglementări sunt pietre de moară care au încetinit creşterile economice la 1-2%. Într-o economie care trebuie să vină din urmă, ca România, ele se pot dovedi ruinătoare. Din păcate, răul este deja făcut şi nici o „flexibilizare” nu mai poate întoarce lucrurile în mod decisiv. Chiar dacă ar dispărea cu totul Codul Muncii, companiile nu mai au destulă încredere să facă angajări. Singura şansă este acum reducerea abruptă a impozitării muncii, aflată, la rândul ei, la o cotă ameţitoare: 43% din banii plătiţi de angajator ajung la stat, nivel la fel de mare ca în 2003 şi unul dintre cele mai mari din Europa.

Citeşte continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

1. Majoritatea ţărilor UE au avut anul trecut două sau trei trimestre de creştere economică şi au încheiat pe plus. Pe scădere au rămas doar repetenţii: România, Grecia şi probabil Irlanda.

2. CAS a crescut cu 3% încă de la începutul lui 2009, astfel că impozitarea muncii a ajuns printre cele mai mari din Europa. La jumătatea lui 2010, TVA a crescut la unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa. Nici TVA, nici impozitarea muncii nu scad.

3. Numărul contractelor de muncă a scăzut în doi ani cu două milioane, la doar 4,3 milioane.

4. Salariile bugetarilor au fost tăiate fără discriminare. Un medic stagiar a scăzut de la 1300 la 1000 de lei net pe lună. Acum cresc tot fără discriminare. Medicul stagiar ajunge la 1150 de lei pe lună. Legea salarizării unitare nu se aplică, pentru că ar pierde prea mult clienţii politici – jumătate din salarii sau chiar posturile cu totul.

5. Datoria publică a României a crescut de la 20 la 35% iar la sfârşitul acestui an va fi de 40% din PIB. Asta înseamnă alte 20 de miliarde de euro, pentru care doar dobânda este de un miliard de euro pe an. Ce s-a întâmplat cu banii? S-au construit o parte din cei 800 km de autostradă promişi de Berceanu acum doi ani. O foarte mică parte: mai nimic.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Nu este, pentru că aceste lucruri au fost mereu ştiute şi acceptate. Uitându-ne în urmă, doar cifrele adunate mai pot impresiona: 25 miliarde euro a fost bugetul Ministerului Transporturilor în ultimul deceniu, bani suficienţi pentru câteva mii de kilometri de autostradă. În realitate, s-au construit mai puţin de 200 – majoritatea pe trasee deja începute. Restul banilor s-au dus pe reparaţii anuale, subvenţii la CFR, reparaţii de sezon, majorări de contract, reparaţii multianuale, exproprieri cu dedicaţie, reparaţii neprevăzute, achiziţii supraevaluate şi alte reparaţii.

Ceea ce nu spune Anca Boagiu este că principalul motiv pentru care nu există autostrăzi a fost furtul. Se vede foarte clar mecanismul prin contrast cu situaţia fondurilor europene. Acolo unde nu există proiecte nu vin nici banii. În România nu au existat proiecte, iar cele existente au fost anulate sub diverse pretexte. În mod normal, banii ar fi trebuit să rămână în conturi, iar Trezoreria să raporteze excedent bugetar. Nici vorbă de asta. Banii au dispărut pe te-miri-ce.

Dimensiunea jafului este epică, lipsa reţelei de autostrăzi a provocat pagube indirecte încă de câteva ori pe-atât. Pentru un transportator care pleacă din Galaţi, Oradea este la jumătatea drumului spre Atlantic. Practic, măsurată în termeni de timp, România se întinde cât tot restul Europei. E de mirare atunci că zona de nord-est este cea mai săracă din UE, chiar sub Bulgaria?

În mod normal, o mărturisire cum este cea a Ancăi Boagiu ar trebui să provoace nu doar revoltă, ci şi să fie declanşatorul unui mod cu totul nou de a face planurile. Până acum, Guvernul a sabotat cu încăpăţânare orice tentativă de parteneriat public-privat. Clienţii ar fi pierdut sursa de finanţare uşoară. Dar măcar dacă şi-ar fi asumat sarcina în nume propriu. Nici vorbă!

Citește continuarea în România Liberă

Sub tencuiala unui stat modern scârţâie din toate proptelele – vechi şi noi – o şandrama feudală. Sistemul de funcţionare e suveica post-privilegiu-tribut.

România nu este stat social. Din 40%, cât sunt cheltuielile publice ca procentaj din PIB, doar jumătate merg către pensii, sănătate sau educaţie. Cu o administraţie în cote rezonabile, România ar putea avea chiar excedent bugetar.
Nu este nici stat capitalist. Pentru fiecare leu investit, o companie trebuie să plătească încă un leu taxe şi mită, să stea la coadă, iar la sfârşit să fie umilită pentru îndrăzneală. Iar pentru fiecare leu dat ca salariu net, trebuie să plătească încă un leu, în numele solidarităţii sociale.
Surpriză! Tot în două împarte şi statul banii adunaţi. Doar că, pentru fiecare doi lei încasaţi, un singur leu acoperă cheltuielile sociale. Celălalt leu, adică cele 20% din PIB care nu ies la socoteală, reprezintă banii care finanţează statul clientelar, fie că e vorba de salarii, cheltuieli curente sau investiţii.

Chiar şi puţinele cheltuieli necesare trec printr-un filtru feudal: suveica post-privilegiu-tribut. Ce înseamnă asta? Toţi şefii administrativi, până la nivel de director sau chiar mai jos, sunt numiţi nu pentru a urmări interesul public, ci pentru privilegiul de a colecta fonduri în nume propriu. Din care să verse o parte înapoi ca tribut.
Mai are rost să le cerem performanţă? Chiar dacă ar fi în stare să o obţină, i-ar aştepta o singură soartă: mazilirea. Să le cerem să elimine economia neagră? Păi, ei sunt însăşi economia neagră! Ei garantează circuitul public-privat al fluxurilor de bani care urcă de la cel mai mărunt nivel al corupţiei până la cel mai înalt nivel politic.

Sunt doar două diferenţe între feudalismul medieval şi cel contemporan.
Prima diferenţă: „mijlocul de producţie” principal nu mai este privilegiul agricol, ci un privilegiu al taxării – fie ea legală sau ilegală.
A doua diferenţă: la vârf nu există un „Domn”, ci doar un sistem de privilegii care se autoperpetuează şi care funcţionează ca o inteligenţă colectivă. Are o strategie de conservare, îşi trimite reprezentanţi la vârf pentru a-i servi interesele şi distribuie eficient sarcinile în interior. Cum arată ierarhia:

I. Clasa politică. Luaţi individual, politicienii nu realizează exact ce caută acolo. Ştiu doar atât cât e nevoie să ştie: că au ceva datorii, câţiva prieteni şi o organizaţie de partid pe care trebuie să o răsplătească.

II. Structurile de forţă. De la judecători până la jandarmi, toţi reprezintă linia de fidelitate care trebuie să păstreze lucrurile aşa cum sunt acum. Cel mai mic salariu de aici e mai mare decât un salariu bun de profesor sau medic
. Cea mai mică pensie specială este mai mare decât o pensie bună de profesor sau de medic.

III. Masa de manevră. De la sutele de mii de funcţionari angajaţi pe posturi inventate până la beneficiarii de ajutoare sociale pentru nevoi fictive. Rostul lor este să îşi înţeleagă statutul semiprivilegiat şi să tacă.

IV. Baronii locali. Fac reglajul fin între nevoile de hrană ale caracatiţei şi nevoile reale de finanţare ale comunităţilor. Direcţionează fondurile în aşa fel încât să menţină o stare permanentă de dependenţă.

V. Clienţii fondurilor publice. O nouă castă socială, care a înţeles sistemul şi l-a încălecat din fugă. Un calcul cinic le-a demonstrat că e mai rentabil aşa decât să faci afaceri cinstite. Ei au dat tonul creşterii în spirală a cheltuielilor publice până la nivelul de acum, la care nu mai pot fi susţinute. Şi – ca într-un joc
piramidal -, ca să nu cadă sub propria greutate, trebuie să găsească pe cineva care să achite nota de plată.

VI. Poporul. Mărim dijmele sau tăiem simbriile?

Citeşte şi “Ipocrizia noastră care produce șpaga lor. Și un PS pentru doamna U”

www.riscograma.ro

Întotdeauna se ajunge aici. Privatizările vor fi miza următorului aranjament cu Fondul Monetar Internaţional. “Dar vaaai, cum să-şi lase statul din mână pârghiile strategice? N-aţi văzut ce s-a întâmplat cu Petrom?” Ba da! Ce s-a întâmplat cu Petrom s-a întâmplat târziu şi prost.

Companiile de stat sunt de fapt piramide bine stratificate, în care tot ce contează este fundaţia şubrezită.

Nivelul 0. Sub piramidă sunt elementele care ţin de dreptul natural la supravieţuire – aerul de respirat sau apa de băut. Ele nu pot fi supuse reglementării, cel puţin nu atât timp cât ele există din abundenţă. Nivelul 0 nu prea contează în poveste, însă nici nu putea fi omis.

Nivelul 1. La baza piramidei, există bunurile economice care se află în proprietate publică în mod legitim: aerul (mai exact dreptul de-a-l polua), spaţiul aerian, spectrul de radiofrecvenţă, resursele subsolului, apele interioare etc. Pentru ele, managerul proprietăţii publice este îndreptăţit să ceară cel mai mare preţ pe care îl poate obţine. Ei bine, exact asta nu se întâmplă – preţul de transfer al resursei către nivelul superior este infim – şi de aici s-au tras toate problemele în privatizarea Petrom.

Nivelul 2. Pe etajul următor al piramidei găsim întreagi afaceri colaterale construite în jurul resursei: rafinării, termocentrale, hidrocentrale etc. Ele îşi caută în pământ legitimitatea, dar se bat pe pieţe care în realitate funcţionează bine doar libere.

Nivelul 3. Aici găsim justificările care încearcă să închidă bucla. Necesitatea unui distribuitor de benzină de stat este să ţină preţurile jos (în realitate, abia anul trecut s-a încheiat un deceniu de plată al “centului pe litru”, pe care toţi românii l-au plătit în contul benzinei ieftine din anii ‘90). Necesitatea unui “campion” energetic este explicată în acelaşi fel, deşi preţurile pentru populaţie sunt substanţial mai mari decât pentru favoriţii statului.

Nivelul 4. Vârful piramidei, de unde faraonii încă în viaţă dirijează un mix teribil al tuturor ingredientelor pomenite. Îţi vor explica de ce “nu ne vindem ţara” dar şi de ce e firesc ca băieţii deştepţi să capete curent ieftin, de ce o industrie este “strategică” dar şi cum al zecelea program de restructurare este bun şi profitabil deşi cele nouă dinainte au fost catastrofale şi au înghiţit miliarde.

Când au avut oamenii ăştia vreo strategie – alta decât să-şi umfle buzunarele? “Strategic” nu este o vorbă goală, aşa cum ar putea părea, ci un termen care capătă un nou înţeles şi o viaţă proprie. Un director plasat “strategic” poate aduce înapoi milioane partidului şi prietenilor de partid, chiar dacă uneori preţul este irosirea a sute de milioane.

O astfel de “strategie” a existat şi la Petrom. Compania a fost căpuşată masiv iar pierderile au fost ascunse în pământ prin intermediul unei redevenţe minuscule. Un manager responsabil ar fi defalcat costurile în mod clar, din timp. Însă directoraşii “strategici” credeau că aşa-i firesc să calculezi preţul după formula cost + o marjă procentuală fixă, cum învăţaseră la cursurile de economie politică. Dacă erau la fel de proşti ca “strategicii” noştri, arabii erau şi acum săraci lipiţi pământului.

Sigur că a fost vorba şi de corupţie cât încape, însă i-a ajutat enorm educaţia economică precară a publicului, la fel de sedat de ideea falsă a resurselor ieftine de la stat. Au învăţat ceva? Absolut nimic! Acum încearcă aceeaşi schemă prin înfiinţarea “campionilor” energetici. Noi am învăţat ceva?

În realitate, resursele trebuie vândute cât mai scump posibil, din mai multe motive.
Primul este acela că se termină şi că e bine să se termine cât mai târziu.
Al doilea este că statul oricum colectează banii de care are nevoie şi că e mai bine s-o facă valorificându-şi proprietatea legitimă decât prin impozite mari pe venituri sau vânzări.
Al treilea este că resursele ieftine sunt căutate şi de străini, astfel că falsa subvenţie se duce în buzunarele altora.

De aici trebuie să plece abordarea faţă de privatizări. Paradigma resurse ieftine – producţie scumpă ar trebui să se inverseze cu totul: resurse scumpe – producţie ieftină. Banii mulţi pentru resurse îi poate încasa bine-mersi statul. De producţia cât mai ieftină se ocupă piaţa liberă.

+ Click pe grafic pentru mărire +

Să pornim de la exemplul cel mai dificil de acceptat ca variantă de privatizare – Hidroelectrica. Principala resursă a unei hidrocentrale este apa, în timp ce costul de producţie este minor iar costul de capital este de mult amortizat. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă statul – chiar acum – este să mărească redevenţa pentru metrul cub de apă până la nivelul la care un MW/h să coste cât orice alt MW/h cumpărat de pe piaţa liberă. După care se poate vorbi despre eficienţă şi despre cum poate fi hidrocentrala mai profitabilă – la stat, cu management privat sau în proprietate privată. În oricare dintre variante, statul încasează o redevenţă substanţială. Dacă hidrocentrala este privată, avantajul statului e că în caz de neplată o poate executa silit şi vinde din nou, la nesfârşit.

Deocamdată, statul nu se poate executa pe sine iar profiturile adevărate le fac “băieţii deştepţi” şi Alro. Contribuabilii pierd cel puţin jumătate de miliard de euro pe an.

La gaze, redevenţa ar trebui stabilită procentual de ordinul a minim 80-90% din preţul de pe piaţa internaţională. Iar exploatările – date cui oferă mai mult. Mai putem vorbi de gaz ieftin? Cu siguranţă nu! Gaz cu adevărat ieftin cumpără doar Ioan Niculae, proprietar de combinate chimice şi proaspăt miliardar. De la cine cumpără Ioan Niculae gaz ieftin? Aţi ghicit! De la mine şi de la voi.

În cazul complezelor termoenergetice, situaţia este şi mai simplă. Dacă le-ar privatiza, statul ar scăpa de cheltuieli de ordinul sutelor de milioane de euro pe an. Evident, nu mai poate fi vorba de redevenţe enorme în cazul cărbunelui, pentru că se lucrează cu marje operaţionale mult mai mici. Aici, redevenţele pot fi stabilite chiar la un nivel simbolic pentru a permite astfel supravieţuirea Văii Jiului.

CFR-urile sunt şi ele “strategice”. Toacă – cu tot cu subvenţii – jumătate de miliard de euro în fiecare an pentru a pierde câte 10% din clienţi. Aici nu se mai poate vorbi de venituri, la cum merg lucrurile, în câţiva ani vor dispărea şinele cu totul. Singura şansă de supravieţuire a infrastructurii este transformarea ei în societate mutuală deţinută de operatori de transport privaţi – cam după modelul Bursei de Valori. Ei ar fi singurii suficient de motivaţi pentru a ţine calea ferată în stare de funcţionare şi la dispoziţia “strategică” a statului, “în caz de ceva”.

CEC este ultima nostalgie cum că statul “trebuie să aibă pârghii”. În realitate, pârghia statului a scăzut în 20 de ani de la 100% la 5% – de bună ce a fost probabil. “Strategici” acolo sunt doar securiştii care n-au încăput pe statele de plată oficiale şi care se simt mai confortabil în posturi decât cei rămaşi prin băncile privatizate.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Cea mai fără rost dilemă a momentului este dacă militarii merită sau nu pensii mai mari decât pensionarii de rând. Nu s-a pus vreodată problema în termenii aceştia şi, în majoritatea cazurilor, nici măcar nu se întâmplă. Asta s-a văzut deja – majoritatea pensiilor crescu uşor. Tot ce contează sunt excepţiile – pensiile care cresc mult.

Diferenţa esenţială dintre un civil şi un militar este că primul răspunde pentru atribuţiile de serviciu după Codul Muncii iar al doilea – după Codul Penal, cu propria libertate. Înseamnă asta că are dreptul la o pensie mai mare? Nici vorbă! Are dreptul doar la o ofertă salarială pe care o poate accepta sau nu. Privilegiul pensiei este o invenţie post-factum a câtorva privilegiaţi care au profitat de o conjunctură şi au sucit nişte reguli în favoarea lor.

În realitate, “pensiile” militare nu au fost gândite să fie mai mari. Mai îndelungate – da – cu faza intermediară a rezervei înainte de retragerea definitivă. Statul s-a gândit, la început, să scutească efortul contabil de-a muta banii dintr-un buzunar în altul plătind contribuţii în contul de pensii. Mai uşor era să se angajeze că va plăti solde de la buget până la moarte. A fost şi o formă prin care statul s-a împrumutat de la generaţiile viitoare. Militarii au economisit ipoteticele contribuţii cuvenite iar acum le aşteaptă înapoi.

Însă niciodată sistemul nu a fost gândit pentru a oferi pensii substanţial mai mari în raport cu câştigurile din viaţa activă. Aşa cum se vede la recalculări, majoritatea diferenţelor sunt de câteva zeci de lei în minus sau – cel mai adesea – în plus. De ce apar ele? Iată scenariile.

1. Cariera militară firească include nişte termene relativ precise de avansare în grad. Un militar care le-a parcurs regulamentar, va avea o pensie militară foarte apropiată de cea calculată după sistemul contributivităţii.

2. În cazul în care un militar a fost avansat înainte de termen în tinereţe – pentru diverse motive care pot oscila de la merite deosebite până la ticăloşie ordinară – dar apoi s-a plafonat, el aşteaptă acum mărirea pensiei. De ce? Pentru că a contribuit masiv pe tot parcursul carierei!

3. Dacă un militar a avut grade mici în toată cariera dar spre sfârşit a recuperat, dintr-o plajă de motive asemănătoare cu cea de mai sus, el va pierde acum din bani. Pentru că a ieşit cu o pensie raportată la salariul de colonel, deşi toată viaţa a contribuit cât un plutonier.

Acesta este sistemul nu tocmai corect, dar acceptat, pe care s-a bazat schema de pensii militare. Până într-un moment când a apărut a patra categorie, o exacerbare monstruoasă a celei de-a treia: privilegiatul avansat rapid, înainte de pensie, doar pentru a primi o pensie mare. Practica a început din anii ‘90, ca un favor acordat de politicieni Juntei-care-putea-să-fie.

În finanţe, procedeul s-ar chema efect de levier. Teoretic, un militar sau securist proaspăt pensionat nu e prea periculos. Însă nu asta contează. Important este să le dai iluzia că sunt plătiţi bine, chiar dacă în realitate nu există bani pentru asta.

Un singur comandant de unitate avansat în câţiva ani de la maior la general şi pensionat cu mult mai mulţi bani decât ar fi meritat în mod normal transmitea mesajul clar – “militarii sunt o categorie privilegiată sub acest regim. Chiar dacă salariile voastre sunt mici, pensiile vor fi mari”. Toată această păcăleală s-a folosit de viciile existente ale sistemului şi de banii inexistenţi ai generaţiilor viitoare. A venit decontul, banii nu există.

Între timp, însă, şi alte categorii au văzut ce înseamnă butoiul cu miere şi au obţinut legi speciale: magistraţi, diplomaţi, aviatori (chiar şi cei care lucrează în regim comercial, deci beneficiile lor ar trebui să se vadă doar în bilanţurile companiilor!), ba chiar parlamentari. Era firesc ca şi aceste privilegii să dispară aşa cum au apărut.

Evident, modul inept prin care Guvernul a pus totul în aplicare s-a întors împotriva lui. Poate că e timpul să înţeleagă că e o tâmpenie ca birocraţia să pretindă cereri şi adeverinţe, mai ales când nu oferă nimic în schimb. Totuşi, important e doar ca – mai încet sau mai rapid – problemele să se rezolve. Iar problema este asta: Nu au existat şi nu există pensii mai mari pentru militari. A existat doar un sistem uşor nedrept – care poate fi corectat fără mari tulburări – şi există o gaşcă minoritară de privilegiaţi care trebuie stârpită.

www.riscograma.ro

Forumul Economic Mondial, cunoscut şi ca întâlnirea anuală de la Davos, Elveţia este probabil cea mai mare afacere de relaţii publice din lume. Mare prin sumele puse în joc – consumă un miliard de dolari la fiecare 5-6 ani, mare prin numele invitate – şefii a câtorva zeci de state şi a peste 1000 de companii foarte mari, mare inclusiv prin importanţa exagerată care i se dă – de la cei care cred că acolo chiar se ia vreo decizie până la conspiraţioniştii care cred că acolo se iau Deciziile. Chiar şi cei din urmă au un rol – marginal dar necesar – în impactul de imagine al evenimentului.

Dincolo de cristale şi trâmbiţe, rostul întâlnirii anuale de lângă pârtiile Davos-ului este unul simplu şi banal. Corporatiştii au ocazia să se întâlnească, să stea de vorbă şi să se împrietenească cu cei mai buni clienţi ai lor – politicienii. În schimbul celui mai scump ski-pass imaginabil.

Organizatorul forumului e o fundaţie – inspirat condusă de economistul Klaus Schwab, care ţine întâlnirea de la prima ediţie, acum 41 de ani. Costul participării pentru o singură persoană este de minimum 70.000 de dolari, asta însemnând doar cotizaţia anuală şi invitaţia – fără transport, cazare şi servicii.

Forumul de la Davos este de departe cel mai mare succes comercial faţă de alte cluburi cu acelaşi profil – Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală sau Institutul Aspen. În 2009, când Institutul Aspen şi-a ţinut întâlnirea în România am pătruns “clandestin”, două zile consecutiv, la lucrări. În prima zi – o discuţie interesantă dar fără nimic confidenţial în ea despre cum poate fi pusă Rusia cu botul pe labe. În ziua următoare, discuţii administrative despre cotizaţii şi autopropunerea preşedintelui Mircea Geoană de-a rămâne “onorific” după ce va câştiga alegerile. Evident, tot ce conta era sentimentul de importanţă al celor care ascultau – de la şefii de bănci până la funcţionăraşii MAE sau ziaristul care învingea plictiseala auzind ce nu-i era dat să audă (O sugestie pentru paranoici – Stăpânii Lumii au mare grijă să nu mai vină la întâlnirile despre care voi aţi aflat)

Acestea fiind spuse, unde-i totuşi importanţa evenimentului Davos? Fără îndoială, ea există. Densitatea de oameni cu responsabilitate pe metru pătrat este rar atât de mare iar adrenalina e la maximum. Inevitabil, schimbul de idei accelerează – aşa că în patru zile de şampanie ies la fel de multe idei cât în patru săptămâni de apă cu bule.

Anul acesta, agenda oficială – Practici Comune pentru Noua Realitate – a cuprins următoarele patru puncte:

1. Răspunsul la noua realitate.
2. Perspective economice şi politici de creştere.
3. Susţinerea agendei G20.
4. Construirea unei reţele de reacţie împotriva riscurilor.

Citește detaliile pe Curs de Guvernare

+ Click pe hartă pentru mărire +

Egiptul a luat foc, iar scopul este acelaşi ca în Tunisia: alungarea “dictatorului”. Să fi început un nou sezon al revoluţiilor? Că dictatori încă mai sunt destui.

Potrivit Economist Intelligence Unit, 55 de ţări sunt încă regimuri autoritare – asta înseamnă una din trei ţări analizate. Una din şase este regim hibrid, iar abia una din două este democraţie, mai mult sau mai puţin funcţională.

Egiptul face parte din prima categorie: locul 138 din 167, cu o notă de doar 3,07 din 10: dictatură.

România face parte din ultima categorie: locul 56, nota 6,6: “flawed democracy”. În scădere de la 7,06 în 2008.
În interiorul componentelor din care este alcătuită nota, apare însă şocul. România stă mult mai bine la libertăţi civile, proces electorral, participare politică, ba chiar şi la funcţionarea statului. În schimb, la capitolul cultură politică, situaţia se răstoarnă: Egiptenii au nota 5, românii doar 3,75 – una dintre cele mai mici note din lume. Dintre statele democratice, doar Moldova şi Filipine stau mai prost.

Ce înseamnă cultură politică? Testează-ţi propriul scor pe
www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

“Urmare analizelor de risc efectuate, a rezultat că, în perioada anului 2010, piaţa pe care operează producătorii şi distribuitorii de carburanţi a suferit mutaţii remarcabile concretizate în practicarea unor preţuri mari la pompă, în condiţiile în care categoriile de cheltuieli cu costurile de producţie şi distribuţie (cu excepţia TVA şi accize) au rămas relativ constante sau au prezentat evoluţii nesemnificative. Pe cale de consecinţă, în mod normal din punct de vedere fiscal, această situaţie ar fi trebuit să genereze profituri mult mai mari şi, prin urmare, impozit pe profit mai mare, precum şi TVA de plată majorată
(…)
Conform datelor prezentate de companiile petroliere, a rezultat că, în cursul anului 2010, ponderea taxelor în structura preţului la pompă a scăzut de la 52,5% la începutul anului la 49,8% la sfârşitul perioadei (inclusiv în contextul creşterii TVA la 24%), aspect de natură să certifice faptul că nivelul de creştere al preţurilor la pompă nu poate fi justificat din punct de vedere al unei poveri fiscale”

Decât să nu facă nimic, statul preferă să se facă de râs. Chiar dacă problemele pot fi reale, incompetența ostentativă nu poate decât să le agraveze.

Mai multe lucruri se desprind din analiza pe text:

1. Topică tâmp-flamboaiantă. Ce înseamnă “mutații remarcabile”?

2. Analfabetism economic. Să faci calcule de profitabilitate ținând cont de preț, nu și de volum, este calea sigură spre faliment. De-aia o dau în bară securiștii care au spoliat activele de stat, de-aia o dă în bară Fiscul când încearcă să mărească taxele.
Deși prețul a crescut cu 25% în 2010, cifra de afaceri a crescut doar cu o medie de 6%: asta înseamnă că volumul a scăzut cu 15%.

3. Sintagma “analize de risc” te face să te întrebi de două ori de unde vine raportul. Inițial, el a fost scăpat pe surse ca “document aflat pe masa guvernului”, ulterior ANAF și l-a asumat cu jumătate de gură. Dar “analizele de risc” reale cu greu intră în atribuțiile ANAF.
O analiză de risc reală poate face o companie despre sine. Dacă autorul este statul, singurele analize care au (teoretic) sens sunt cele ale SRI referitor la amenințările împotriva siguranței naționale. De dta asta, cu mâna altora. Caz în care prețul benzinei se adaugă unui șir glorios de amenințări: gripa aviară, băutorii de urină și sataniștii.

Vă amintiți? “Este adevărat, orgiile din cimitire s-au împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă – sataniştii de astăzi sunt mai mult surferi pe Internet decât băutori de sânge de pisică”:

FENOMENUL SATANIST: EVOLUŢIE ŞI SITUAŢIE ACTUALĂ

“Confundându-se cu sectele religioase, satanismul este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată … S.R.I. atrage atenţia că, în momentul de faţă,
la noi în ţară activează 23 de grupări sataniste,
mişcarea încercând să se extindă.”
“Satanismul a intrat în România pe filieră maghiară” în
“ULTIMA ORĂ” nr. 671 din 18 iunie 2001

1. CÂTEVA REPERE

Modul în care mass media abordează fenomenul satanist continuă să fie, din păcate, marcat de numeroase confuzii şi inexactităţi, ceea ce face necesare unele precizări preliminare – mai ales că, aşa cum rezultă din citatul de mai sus, este invocat S.R.I. pentru a acredita unele dintre aceste afirmaţii .

Închinarea la Diavol, la spiritele Răului este practicată din timpuri imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice (vrăjitorie, ghicit). Ritualuri satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supravieţuiesc până în zilele noastre în colectivităţi restrânse sau chiar ca tradiţii de clan – invocarea demonilor apelor de către practicantele pretinsei magii “albe” ori festivalul de la Brăneşti-Ilfov, cu ai săi “cuci răi” imortalizaţi de pictura Margaretei Sterian, fiind exemple binecunoscute (nu întâmplător la Brăneşti s-a înregistrat prima sinucidere satanistă din ţara noastră). Totuşi, nu trebuie confundate practicile satanice folclorice cu satanismul.

La fel, nu trebuie confundat luciferismul cu satanismul. Unii pretinşi “specialişti” situează momentul naşterii satanismului modern la sfârşitul secolului al XIX-lea, întemeietorul acestei doctrine fiind considerat ocultistul american Albert Pike.
Sistematizând dogmatic credinţe luciferice multimilenare, cel în cauză a formulat, la 4 iunie 1889, în celebrele sale “INSTRUCŢIUNI”, dogma divinităţii lui Lucifer: “Lucifer, zeul luminii, luptă împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; Lucifer este adevăratul dumnezeu”. Faptul că Albert Pike este şi autorul lucrării “DOGMĂ ŞI RITUAL”, bază a Ritul Scoţian Antic şi Acceptat al Masoneriei Universale, este speculat în mod neavenit în sensul că masoneria ar avea un caracter “satanist”.
În primul rând, nu trebuie confundat ezoterismul luciferic al lui Pike cu satanismul de joasă speţă practicat prin subsoluri sordide ori biserici abandonate, în al doilea rând aceste “instrucţiuni” controversate au fost redactate într-o perioadă crepusculară a vieţii lui Albert Pike, marcat deja de boala care-i va aduce sfârşitul.

Satanismul modern a fost de fapt întemeiat cu opt decenii după Albert Pike, de un fost saltimbanc, devenit inapt pentru profesia de circar ca urmare a consumului de droguri – Anton (Antal) Szandor La Vey. În 1969, respectivul a redactat un fel de catehism satanic (“BIBLIA SATANICĂ”), care nici măcar nu are caracter teologic, ci se limitează la parafrazarea rudimentară şi blasfematorie a unor fragmente de text biblic. Semnificativ în acest sens este unul dintre cele mai cunoscute fragmente ale “BIBLIEI SATANICE” – aşa-zisa “rugăciune”: “Tatăl nostru care eşti în infern, mărească-se numele tău, precum în infern aşa şi pe pământ. Păcatul cel de toate zilele dă-ni-l nouă azi şi du-ne pe noi în ispită şi învaţă-ne de rău. Ave Satan!”.
Conţinutul dogmatic al lucrării fostului saltimbanc nu depăşeşte pe acela al unor mai vechi parafrazări antiteiste ale Bibliei (de genul “Biblia hazlie”), fiind aproape nul, întrucât se limitează la “porunci” de genul ” Nu ai voie să crezi în Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera credinţa ta ca un păcat ” ori ” Fă ţi un idol şi închină te lui în fiecare duminică. “. În fond, această însăilare de fragmente grosolan pastişate se limitează, în fond, la negarea tuturor valorilor sociale, de la credinţa în Dumnezeu şi până la morala minimală.

Conştient de lipsa totală de valoare teologică sau ezoterică a “operei” sale, La Vey nici nu a formulat pretenţia că “BIBLIA SATANICĂ” ar fi produsul vreunei “revelaţii” (fie ea şi infernală), drept care şi-a asumat statutul de autor, acumulând o avere considerabilă din copyright-ul respectivei lucrări. Mai mult pentru a-şi proteja de Fisc aceste venituri, în 1970 La Vey s-a pus sub protecţia permisivei legislaţii americane referitoare la culte, întemeind în California prima Biserică a lui Satan ( “CULTUS SATANAS” ). Totuşi, în absenţa unui conţinut teologic coerent şi a unei dogmatici demne de acest nume, satanismul nu este cult şi nici măcar sectă, ci un curent spiritualist (în sens larg) de orientare anomică (termen provenit din limba greacă şi consacrat în sociologie, anomia desemnează “absenţa de norme” – morale, sociale, religioase.) cu manifestări antisociale.

Excepţionalul succes financiar al iniţiativei pretins “cultice” a fostului saltimbanc poate fi explicat nu numai prin fondul preexistent de anomie socială din acei ani, ci şi prin alte implicaţii, mai puţin afişate, ale satanismului de rit La Vey. America deceniului al şaptelea al secolului trecut era marcată de o evoluţie dramatic ascendentă a consumului de droguri în mediile de tineret.
Pe bună dreptate, anturajele implicate în narcotrafic, formate din clanuri ale criminalităţii organizate transfrontaliere, au descoperit în teoriile nihiliste, imorale ale lui La Vey o “justificare” pseudo-cultică de natură să faciliteze racolarea unor medii de tineret la consumul de droguri – practică pe care Biserica lui Satan a început să o promoveze cu stăruinţă, sub pretextul că ar fi “indispensabilă comuniunii cu Duhurile Întunericului” .
Numărul mare de “satanişti” arestaţi sau condamnaţi pentru deţinere şi comercializare de droguri constituie o dovadă indirectă că, dincolo de pospaiul “cultic”, extinderea satanismului de sorginte La Vey s-a făcut şi cu implicarea clanurilor crimei organizate transfrontaliere, semnificative fiind şi tirajele înregistrate, în anii ‘70, de “BIBLIA SATANICĂ”, a cărei traducere, tipărire şi difuzare în milioane de exemplare nu poate fi explicată decât prin masive subvenţii ce nu puteau proveni din rândurile declasaţilor social cărora lucrarea li se adresează.

Aceasta însă nu justifică afirmaţia că satanismul ar fi este una dintre cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima organizată. În primul rând, satanismul nu are coerenţa unei “reţele”, în cadrul fenomenului satanist coexistând mai multe grupări concurente. Astfel, în mediile marginale ale “culturii hippye” au luat fiinţă, în anii de glorie ai generaţiei “Flower – Power” , zeci de asociaţii şi grupări care, profitând de legislaţia californiană a acelor ani, se declarau “cultice”:
- BISERICA FRĂŢIEI SATANICE,
- BISERICA ORTODOXĂ SATANISTĂ DE RIT NETHILUN,
- ORDI TEMPLI SATANAS,
- FRĂŢIA BERBECULUI,
- ORDINUL BERBECULUI NEGRU etc.
În al doilea rând, activităţile acestor grupări (în cea mai mare parte dispărute) nu pot fi asimilate crimei organizate, rezumându-se la “rituri” care mai de care mai exotice, agrementate cu practici sexuale situate mult dincolo de limita moralei şi chiar a bunului simţ. De altfel, nici o grupare criminală care “se respectă” nu ar accepta în rândurile sale declasaţi drogaţi şi fără căpătâi, adepţi ai necrofiliei, zoofiliei şi onaniei în grup – pur şi simplu, ar fi prea riscant.

A califica satanismul drept “cult”, “reţea a crimei organizate” ori “grupare anarhistă” înseamnă a-i acorda un credit pe care în nici un caz nu-l merită, fie şi datorită faptului că principala preocupare a sataniştilor este de a se distruge pe sine prin practici înjositoare şi inumane, faţă de care alte forme de sinucidere par de-a dreptul “elevate”…

Evident, organele de ordine publică şi siguranţă naţională din ţările afectate nu puteau asista pasive la evoluţia ascendentă a acestui fenomen anomic în mediile de tineret. Măsurile luate s-au concentrat însă la nivelul adevăratelor reţele ale crimei organizate, care aprovizionau cu droguri anturajele sataniste – iar măsurile nu au întârziat să dea rezultate, în anii ‘90 fenomenul satanist înregistrând, în Occident, o involuţie generală – cel mai ilustrativ exemplu fiind dispariţia comunităţii sataniste întemeiată de La Vey, după moartea acestuia, pe fondul disputelor dintre urmaşii săi.

Cu totul alta a fost însă situaţia în Europa Centrală şi de Est – inclusiv în România.

2. PENETRAREA FENOMENULUI SATANIST ÎN ROMÂNIA

Marile transformări geopolitice ale anului 1989 au deschis noi pieţe narcotraficului, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului satanist şi a sub-culturii Heavy Metal – a început mai întâi în cele mai dezvoltate dintre ţările Estului ex-socialist, unde tineretul dispunea de o anume solvabilitate.

- Primul val de expansiune a satanismului în Est (1990) l-a constituit formarea, pe filieră germană, a unor grupări sataniste în Ungaria, Polonia şi Cehia (Moravia). Urmărirea dinamicii consumului de droguri în aceste ţări şi, în special, compararea datelor pentru anii 1990 – 1991 cu cele din anii 1995 – 1996 poate da o imagine sintetică asupra eficienţei pretextului “ritual” în promovarea, printre adepţii satanismului, a consumului de droguri.
- Al doilea val de expansiune a început încă din 1991, când, cu sprijinul sataniştilor polonezi, iau naştere în Ucraina grupări de această factură, mai întâi în rândurile minorităţii poloneze (la Lvov), apoi extinzându-se în rândul tineretului din Kiev, Cernăuţi şi Tiraspol, ajungând în Rusia şi Basarabia, odată cu prăbuşirea URSS şi consolidarea noilor rute transcontinentale de trafic cu droguri, din Asia Centrală ex-sovietică spre pieţele de desfacere din Vest.

Este inexact faptul că “satanismul a intrat în România pe filieră ungară”. Prima grupare satanistă care a “sondat” în 1992 posibilitatea extinderii în România a fost grupul aşa-zişilor “galaxieni” din Kiev, care se închinau “celor 33 de spirite astrale” sub conducerea unui fost ofiţer K.G.B., reangajat de grupările mafiote post-sovietice, cunoscut sub pseudonimul “Pater Disciplinarius”.

Este în schimb exact faptul că, în prima sa etapă, accesorii de tip satanist (CD-uri, publicaţii, amulete etc.) au fost difuzate pe teritoriul României preponderent de grupări ungare de această factură. Semnificativ în acest sens este faptul că primele concerte de “satanic trash” şi “dead metal” au fost susţinute, în ţara noastră, de formaţia ungară THE BELDAMN , cu prilejul turneului efectuat în mai multe oraşe din Transilvania în perioada 21 septembrie – 1 octombrie 1992.

La acea dată, însă, existau deja nuclee sataniste autohtone bine închegate, spre exemplu “Îngerii Morţii” din Brăneşti – anturaj în care, la începutul anului 1993, s-a înregistrat şi un prim suicid ritual.

3. ETAPELE FENOMENULUI SATANIST ÎN ROMÂNIA

“Epoca Romparkin” (1993 – 1995)

În etapa iniţială, fenomenul satanist a apărut în România în mediile de declasaţi – vagabonzi, aurolaci, boschetari, cerşetori. Pentru aceştia, practicile pretins “sataniste” constituiau un accesoriu destinat să dea o brumă de “prestigiu” sordidelor orgii heterosexuale, dar preponderent homosexuale agrementate de consumul masiv de spirt medicinal aditivat cu Romparkin şi “îndulcit” cu antigel (mono – etilen – glicol, compus cancerigen).
“Ritualurile” erau pe măsura minţilor înceţoşate de Aurolac ale participanţilor la aceste inoculări în grup cu maladii sexual transmisibile: băutul de sânge de găină, dezgropatul de stârvuri, onania colectivă. Semnele de apartenenţă la “clubul select” al consumatorilor de intestine de pisică “ritual sacrificată” erau “crucea lui Nero” (întoarsă), “crucea Vieţii” (cu ansă), pentagrame (stele în cinci colţuri, evocând simbolul comunist) şi amulete macabre (în general, confecţionate din resturi de cadavre).

Câtva timp, aceste practici au fost cantonate la ceea ce în limbaj colocvial se numeşte “drojdia societăţii”. Începând din 1994, s-au semnalat primele cazuri de prozelitism satanic în rândul unor elevi de liceu marcaţi de ratare şi eşec şcolar. Tinerii – în general semnalaţi şi cu alte “probleme”, de genul prostituţiei ori furturilor mărunte – s-au lăsat atraşi de anturajele de marginali, efectul fiind în general dezastruos.
Astfel, în 1994, nucleul de boschetari “satanişti” constituit la Dorohoi (jud. Botoşani) a reuşit să racoleze două eleve de liceu. Pentru a le convinge să participe la practicile orgiastice ale grupării (până atunci preponderent onaniste), celor două minore le-a fost administrat un amestec de Frecţie “Carmol” cu excremente de câine, care le-a adus în stare de comă alcoolică, pentru stabilizarea leziunilor hepatice şi cerebrale fiind necesară spitalizarea de urgenţă. O a treia elevă, C. A., de la liceul “Grigore Ghica” Dorohoi, nu a mai putut fi recuperată neuro-psihic, sinucigându-se după puţin timp.

Evoluţia fenomenului a fost relativ lentă, dar în 1995 nucleele de boschetari “satanişti” din majoritatea marilor oraşe din Transilvania şi Banat reuşiseră să se insinueze în ariile marginale ale mediului şcolar.

“Epoca Anioşa” ( 1995 – 1998 )

Simultan, evoluţia fenomenului satanist a intrat în atenţia mass media şi a marelui public odată cu “incidentul de la Constanţa” – astăzi considerat momentul iniţial al “Epocii Anioşa” ( după numele unui canabis ieftin, dar caracterizat printr-o ridicată radioactivitate reziduală, ca urmare a faptului că este cultivat în arii de pe Spaţiul Est mai puţin controlate de autorităţi, fiind afectate de catastrofa de la Cernobâl ).

Printre primele nuclee sataniste care au aderat la consumul de droguri mai mult sau mai puţin infestate cu cesiu şi stronţiu s-a numărat gruparea aurolacilor cu sediul în canalele din zona Gării de Nord din Bucureşti, pompos denumită “Fraţii Stăpânului” (aflată în acel moment în conflict cu altă grupare similară bucureşteană, “Allzdam” – de la “All is Damned”. Cei în cauză “reinvesteau” sumele obţinute prin prostituţie (în general homosexuală) în droguri venite pe diferite filiere nistrene, cărora principala gară bucureşteană le servea drept punct de escală. Treptat, la grupare au fost cooptaţi elevi de la liceele din Bucureşti, dar şi din alte localităţi.

Prima “roire” a nucleului bucureştean a avut loc înspre Constanţa, cu sprijinul a doi satanişti locali – D. Marius (zis “Şacalul”), elev la Liceul “ENERGETIC”, şi M. D. Andrei (zis “Hiena”), fără ocupaţie, care au acceptat să se implice în traficarea drogurilor vehiculate de emisari ai “Fraţilor Stăpânului”, revânzându-le în mediul elevilor de la “ENERGETIC”, “TRAIAN” şi “GEORGE CALINESCU” din Constanţa. Printre boschetarii constănţeni racolaţi s-au numărat Pintilie Horaţiu, fratele său, Pintilie Tiberiu, şi Andronache Cristinel – toţi fără ocupaţie, care, sub influenţa halucinogenelor, au săvârşit două crime abominabile ( 3 şi 8 mai 1995).

Deşi mass media a acordat o atenţie aproape exclusivă acestui caz, în acea epocă penetrarea în medii sataniste a consumului de stupefiante ieftine şi radiotoxice făcea ravagii şi în alte zone ale ţării. Astfel, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1996, doi boschetari satanişti din Buzău au efectuat o “descindere” la domiciliul unui paroh din localitate. Vizibil sub efectul stupefiantelor, cei doi i-au solicitat preotului să i spovedească întrucât au ’spurcat’ icoanele. In urma refuzului preotului de a le da curs cererii, respectivii au declarat că sunt “reprezentanţii Satanei”, iar în cazul în care va anunţa organele de poliţie îl va ucide atât pe el cât şi familia sa. De fapt, nu era nevoie de această ameninţare: cei doi erau deja “în atenţie”, amânarea măsurilor cuvenite fiind determinată doar de necesitatea identificării întregului anturaj.

De fapt, în România se repeta “scenariul” care se derulase deja, în anii ‘70, în S.U.A. şi Europa de Vest, iar în anii 1990 – 1992 în Europa Centrală. Exponenţii crimei organizate transfrontaliere căutau noi debuşee pentru drogurile invandabile pe pieţe mai avizate ori “pretenţioase”. De la boschetari şi aurolaci, fenomenul satanist s-a deplasat spre rockerii din discotecile dubioase (mai mult sau mai puţin prostituaţi hetero sau homosexuali) şi spre tinerii gravitând la periferia adevăratei interlope (în general ca “ginitori” ori “ciorditori”, “penalişti” în devenire).
În unele cazuri, personajele sunt de-a dreptul pitoreşti – spre exemplu D. G., poreclit ‘PARANOIA’, care bate rockotecile constănţene cu Biblia Satanică la subraţ, încercând să convingă turiştii “să-şi piardă sufletele”, ori Nagy R., care a contactat presa din Miercurea-Ciuc, anunţându-şi calitatea de “purtator de cuvânt al sataniştilor din judeţ”.
În alte cazuri, este vorba de psihopaţi periculoşi – spre exemplu un anume D.R. Mihai din Cernavodă, condamnat la închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru furt calificat, care în cadrul întrunirilor pe care le organiza în Cimitirul Ortodox din oraş (în locul cunoscut sub numele “La Cavoul lui Farmache”), incita adepţii la omor şi sinucidere. Una dintre tinerele aflate sub influenţa sa, C. V., i-a urmat îndemnurile, încercând să se sinucidă (a fost salvată în ultimul moment). Mai puţin norocoasă a fost altă membră a grupului, care şi-a “reuşit” sinuciderea în aprilie 1997.
Evoluţia a fost mai rapidă, astfel încât în perioada 1995 – 1997 au luat fiinţă grupări sataniste în 22 de judeţe: Argeş, Arad, Alba, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Cluj, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Ilfov, Harghita, Hunedoara, Mureş, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Tulcea şi Municipiul Bucureşti. În pofida accelerării evoluţiei fenomenului, nu a fost nevoie de cine ştie ce metode informative pentru o cunoaştere aprofundată a situaţiei.
Labilitatea psihică a celor implicaţi, faptul că mediile interlope respective sunt oricum în atenţie, dar şi delaţiunile stimulate de orgolii mărunte fac ca la cel mult două săptămâni după aderarea la o grupare satanistă, numele celui în cauză să apară pe calculatoare. Numai două exemple dintre zecile de cazuri similare: liderul satanist din Piatra Neamţ, Alexandru I., s-a prezentat în iulie 1995 la primăria din localitate, unde a relatat că solistul unei formaţii “Metal” locale, Ady B., a reuşit să-şi constituie un nucleu satanic alcătuit din circa 100 de adepţi (elevi la liceele Calistrat Hogaş, Petru Rareş şi Liceul de Artă din oraş – lista era în cea mai mare parte exactă). Pretextând că adepţii lui Ady B. sunt “membri ai unei disidenţe satanice periculoase”, cel în cauză a declarat că intenţionează să constituie o “filială oficială a adevăratei Biserici a Satanei” şi a solicitat primăriei să-i atribuie drept sediu Catedrala Domnească Sf. Ioan din localitate!

În mod similar, în perioada 1993 – 1995, E. Adrian îşi aroga calitatea de “şef al sataniştilor din Râmnicu Sărat”, judeţul Buzău. Reclamat de alţi pretendenţi la acest “titlu”, i s-a înaintat dosar la Parchet privind săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de art. 19 din Legea 51/1991. A beneficiat de oarecare clemenţă, colaborând impecabil cu organele de anchetă, în special în elucidarea activităţii altui satanist din zonă, cunoscut sub porecla ‘GAZA’ (cel care, de altfel, îl reclamase “anonim”). La fel de cooperanţi cu organele de ordine publică s-au dovedit a fi R. I. – “lider al sataniştilor din cartierul Micro IV Târgovişte”; B. Emil – luat la întrebări după ce doi satanişti din judeţul Gorj s-au sinucis; E. Gyula – lider satanist din Harghita (surprins în timp ce se juca cu un revolver) N. Marian – lider satanist buzoian, cercetat de organele de poliţie pe când era militar în termen la U.M. 01936 (fiind suspect de profanarea unor morminte din cimitirul Dumbrava) şi mulţi, mulţi alţii.
În mai toate cazurile, listele furnizate organelor abilitate ale statului cuprind nu numai adresele exacte şi numerele de telefon ale membrilor respectivelor grupări, ci şi poreclele lor de “chat”, uneori deosebit de pitoreşti:
- “EDDIE MORTUL” din Alba Iulia, B dul —- nr. 71, bl. A16;
- “MORTUS CADAVERICUS” din Piteşti, B dul —-, bl. B32;
- “MACELARUL” din Piteşti, str. —-, bl. D1;
- “DAVINA HAKKINEN” din Urziceni Ialomiţa, str.—- nr. 2, bl. 117; – “MORTUL” din Oneşti Bacău, Bd. —- nr. 1, bl. 1;
- “BLACK ALIEN” din Brăila – Calea —- nr. 13, bloc 13.
Cei care se recunosc în această listă pot, dacă doresc, să completeze numele real şi adresa. Noi oricum o cunoaştem şi îi rugăm pe această cale să nu-i blameze pe cei care, încă din 1996 – 1998, i-au “băgat în cerneală”. În fond, respectivii nu au făcut decât să respecte întocmai jurământul făcut: “Voi fura, voi înşela, voi trăda şi chiar voi ucide de va fi nevoie, voi fi ipocrit oi meschin, în numele tău, Satană!”. Evident, într-o ţară democratică, fiecare este liber să se închine oricăror idoli, chiar să se sinucidă în ce mod doreşte, în măsura în care nu încalcă legile şi nu impietează asupra libertăţii celorlalţi.
Cea mai mare parte a adolescenţilor teribilişti care gustă din experienţa satanistă renunţă la aceste practici, după ce se aleg cu un sifilis imun la antibiotice (ca urmare a “riturilor sexuale”) sau cu un panariţiu ce necesită amputarea a două-trei falange (consecinţă obişnuită a profanării de morminte). Câţiva – al căror creier este prea înceţoşat pentru a mai reacţiona cât de cât normal – continuă mai mulţi ani pe această cale. Dar nu prea mulţi ani, fiindcă consumul de stupefiante infestate ori de alcool aditivat cu neuroleptice are efecte ireversibile.
Semnificativ este cazul liderului satanist R. C. Gabriel, aflat încă din iunie 1996 în cercul de suspecţi pentru profanarea unor morminte la “Biserica Domnească” din Tg.Ocna. Până să se lămurească situaţia, poliţiştii bucureşteni l-au “interceptat” pe cel în cauză la ore mici ale nopţii, în zona “Cimitirului Bellu” din Bucureşti, având în mâini o halcă de cadavru în putrefacţie şi o lumânare aprinsă. La secţia de poliţie, cel în cauză a început să-şi mănânce excrementele, ceea ce a determinat ofiţerul de serviciu să-l trimită de urgenţă, cu cătuşe la mâini, la Spitalul de neuropsihiatrie. Au fost necesare 11 zile de tratament ca R. C. Gabriel să-şi revină în simţiri, dar intelectul său continuă să fie ireversibil afectat.
Ca urmare, în România – ca şi în alte ţări – fenomenul satanist, aflat sub presiunea uzurii fizice şi mai ales psihice accelerate a adepţilor, are tendinţa de a involua rapid, odată ce-i sunt tăiate rădăcinile ce-l hrănesc, pe filiere interlope, cu stupefiante ieftine.

Ca atare, maxima evoluţie a fenomenului satanist în România s-a consumat în perioada mai 1997 – mai 1998, fiind constituite grupări de această factură în alte 7 judeţe: Bihor, Brăila, Dolj, Galaţi, Sălaj, Vaslui şi Vrancea (deci un total de 29 de judeţe afectate).
În acea perioadă, situaţia ajunsese la un prag critic, semnalat dealtfel de presa vremii: multe cimitire din mediul urban erau afectate de distrugeri cu evident caracter satanist, se înmulţiseră sinuciderile şi omuciderile “rituale”, iar unele grupări sataniste trecuseră la promovarea unor doctrine politice radicale, etalând o ostentativă predilecţie pentru Adolf Hitler, “cel mai tare satanist” (aşa cum recunoştea în formă olografă, în faţa organelor de anchetă, un membru al nucleului “SATANIC WERMACHT CD” din Deva).
Sub presiunea mass media şi a opiniei publice, au fost luate măsuri adecvate de înăsprire a pedepselor privind traficul şi consumul de droguri, iar fenomenul satanist a înregistrat o involuţie pronunţată.
č”Epoca NetSurf” ( din 1998 ).

Astăzi, “vechea gardă” de la “Allzdam” şi “Fraţii Stăpânului” din Bucureşti beneficiază de programul “Din nou acasă”, întemeietorii “Îngerilor Negri” din Ploieşti sau a “Fiilor lui Lucifer” din Cluj-Napoca arborează cămaşa de forţă, fiind sub îngrijire psihiatrică aprofundată, iar veteranii de la “SATANIC WERMACHT” din Deva ori “Cavalerii Iadului” din Galaţi fie fac declaraţii complete, fie depun o muncă utilă comunităţii, escortaţi de gardieni înarmaţi.
Până în prezent, nici un satanist român nu a reuşit să ajungă la termenul “contractului” – “Voi servi 20 de ani lui Lucifer, apoi mă voi bucura de toate bunurile lumii, de-a stânga sa”. Cei mai mulţi au clacat după trei-patru ani.

Totuşi, fenomenul satanist rămâne prezent, în forme insidioase, în puţin 20 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Este adevărat, orgiile din cimitire s-au împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă – sataniştii de astăzi sunt mai mult surferi pe Internet decât băutori de sânge de pisică.
Fenomenul satanist continuă însă să fie în atenţia agenţilor de aplicare a legii din întreaga lume. Ca atare, nici frecventarea chat-urilor şi siturilor sataniste de pe Internet nu este lipsită de riscuri. Acest lucru l-a putut recent constata un anume instalator bucureştean reconvertit la “death-nazy”, care se plânge prin lumea muzicală că, după un “excurs satanic” ceva mai prelungit, PC-ul său a căzut într-un profund “bestial darkness”, remedierea costând câteva milioane bune. Şi acesta nu este decât începutul. Restul surprizelor îl aşteaptă când va solicita o viză unui stat străin, o slujbă unei mari companii ori un credit unei bănci serioase: nimeni nu are încredere în indivizi în al căror trecut există episoade sataniste, fiind consideraţi instabili mintal, pretabili la violenţe gratuite şi în relaţie cu elemente interlope. Iar modalităţi de verificare sunt multe, fiindcă – mai ales în domeniul comercial şi bancar – nimenea nu doreşte să rişte mizând pe un individ cu trecut ceţos.

Un teribilism juvenil poate astfel pecetlui un destin. Cel mai adesea, este o pedeapsă prea grea pentru o rătăcire a tinereţilor. De aceea, în ceea ce ne priveşte, nu ţinem la zi vreun “catastif nominal” al sataniştilor din România şi nici nu intenţionăm să facem vreodată publică identitatea reală a celor care, de-a lungul ultimilor ani, au fost semnalaţi cu asemenea activităţi.
Realitatea demonstrează însă că, în cele mai multe cazuri, ei se aruncă singuri după gratii (cu buzunarele pline de “Anioşa” fosforescentă) – şi acesta este cazul fericit. Până în prezent, nu deţinem date privind vreun caz în care Necuratul să fi facilitat eliberarea din detenţie a vreunuia dintre închinătorii săi, să-i fi tăiat ştreangul în ultima clipă ori să-i fi luat din mână flaconul de barbiturice. Se pare că nu-i stă în caracter Întunecimii Sale să facă asemenea gesturi, dar informaţia este în curs de verificare.

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

Teoretic, România este pregătită să-şi reia creşterea economică susţinută. Recesiunea prelungită – deja cea mai lungă de pe continent – n-a fost chiar degeaba. S-au făcut o mulţime de reglaje fine, de la ajustarea balanţei comerciale şi a contului curent până la ruperea graficului exponenţial al cheltuielilor bugetare. În plus, ritmul economiei a fost ţinut sub control de Banca Naţională, în aşteptarea unor reforme de profunzime. Nu toate reformele s-au produs, dar nici recesiunea nu poate fi lăsată să continue la nesfârşit.

Chiar şi în anii de explozie, România funcţiona sub capacitate. Da, unele motoare erau turate excesiv – consumul pe credit şi imobiliarele -, însă altele abia dacă se învârteau. Lipsa infrastructurii este o oportunitate atât pentru construcţii, cât şi, mai ales, pentru eficientizarea ulterioară a logisticii de transport din companii. Productivitatea în agricultură este atât de mică încât are loc să crească cu procente de ordinul sutelor la sută. Oportunitatea investiţiilor în energie regenerabilă, dintre care o mare parte au şi început, este atât de mare încât pot transforma România într-o adevărată putere regională în domeniu.

Toate se adaugă unui potenţial industrial care începuse deja să fie exploatat şi care a ajutat la triplarea PIB în doar 10 ani. Şi aici mai este încă loc de creştere. Forţa de muncă în România este de cinci ori mai ieftină decât media UE, în condiţiile unei pieţe complet deschise. Arbitrajul firesc de pe piaţa muncii face posibile doar două scenarii: fie UE se prăbuşeşte la nivelul din Est, fie Estul creşte – inevitabil – spre nivelul UE.

În plus, deşi China oferă muncă de două ori mai ieftină decât România, şi acolo avantajul se va închide. În condiţiile unor creşteri salariale cu două procente cifre în fiecare an, fereastra chineză de oportunitate se închide în 2015, când pe coasta maritimă a celei de-a doua economii a lumii costurile cu forţa de muncă le vor egala pe cele din Europa de Est. Când la costurile deja mari cu transportul naval se vor adăuga altele cu transportul terestru, în condiţiile unui baril de petrol imprevizibil de scump, companiile europene se vor felicita dacă au ales să joace aproape de propriul teren.

Pe termen scurt, demarajul s-ar putea dovedi mai greoi. Companiile sunt istovite de jaful fiscal, care în vreme de criză s-a dovedit de nesuportat.

Citeşte continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

A fost oarecum de înţeles decizia PNL de-a se alia cu Sinteza Zilei. Până acum, politica liberalilor de-a nu se alia cu oricine i-a ţinut în opoziţie, de unde n-au putut să ia decizii în numele celor care i-au votat. Ce motiv ar fi avut să satisfacă exigenţele “morale” ale unora care nu le-au dat votul, care ameninţă că în continuare nu le dau votul din cauza lui Voiculescu, dar care n-au avut mari scrupule după ce partidul lui Virgil Măgureanu a fost înghiţit de PD? Politica e prea curvă pentru “fineţuri” de genul ăsta.

Dacă se oprea aici, Crin Antonescu probabil că ar fi câştigat mai mult decât a reuşit să piardă. Însă compromisul pare să nu aibă limite. Trocul a continuat cu o halucinaţie de program politic, din care se poate calcula o creştere economică promisă de 25% pe an. A urmat declaraţia şoc: “Nu trebuie să facem din cota unică un fetiş electoral”… dacă asta ne împiedică să ne aliem la paritate cu PSD-ul. E o declaraţie jenantă prin formă şi deprimantă dacă te gândeşti la conţinut.

În termenii cei mai simpli – cota unică ar trebui să fie un fetiş electoral pentru PNL. Electoratul cu venituri peste medie va vota pe oricine se va angaja că nu le taie din salarii. Când unu’ Antonescu le sugerează că le va lua din salariu ca să aibă statul mai mult şi ei mai puţin, alt “fetiş electoral” devine irelevant: Acelacă “Băsescu e cam rău iar Antonescu – puţin (nu se ştie cât) mai spălat”. Mulţi au rate de plătit din banii pe care Antonescu vrea să-i confişte pentru a ajunge la putere.

În termeni mai complicaţi, în zona care chiar contează, Crin demonstrează că nu prea ştie pe ce lume trăieşte. Cota unică a fost, pe jumătate, o farsă, care în timp s-a agravat. În prezent, România are o rată de impozitare reală progresivă, între 40% pentru salariul minim şi 45% pentru un salariu mediu sau mai mare. Atât ia statul înainte ca efortul angajatorului să ajungă la angajat. Media de 43% este una dintre cele mai mari din UE.

În aşa condiţii, a vorbi în termeni seci despre cotă unică şi impozit progresiv este absolut irelevant. Un impozit progresiv modest ar putea relaxa nivelul enorm al impozitării de acum. Iar reducerea impozitării la o cotă unică într-adevăr mică – 25% – ar fi probabil cea mai bună solouţie.
Însă inversarea măsurii prin care toate pragurile au fost înlocuite cu cota de 16% este o gogomănie (Ponta a propus-o primul iar Vlădescu – al doilea). Nu contează dacă este sau nu fetiş electoral. Ar trebui să fie un fetiş economic faptul că în România impozitarea este enormă şi că trebuie redusă substanţial, cât mai curând.

Firmele a 48 din cei 334 de deputaţi din Parlamentul României au încheiat în ultimii ani contracte cu diverse instituţii ale statului în valoare de aproape 225 de milioane de euro, potrivit ultimelor declaraţii de interese postate pe site-ul Camerei Deputaţilor. 18 dintre aceştia sunt membri PDL (trei dintre ei fiind miniştri în funcţie în acest moment – Elena Udrea, Valeriu Tabără şi Valerian Vreme), 12 sunt membri ai PNL, 11 sunt din PSD, 6 de la UDMR, iar unul este membru al minorităţilor din partea Forumul Democrat al Germanilor din România.

O scurtă analiză a contractelor încheiate de firmele deputaţilor indică faptul că majoritatea au obţinut sume importante de bani de la instituţii aflate tocmai în colegiile electorale în care au fost aleşi. Un exemplu în acest sens este deputatul PDL Florin Anghel care are contracte în valoare de peste 57 de milioane de lei încheiate cu primării din judeţul Prahova. O preocupare financiară a deputaţilor în ultimul an au fost banii nerambursabili oferiţi de Uniunea Europenană prin APIA. Fostul ministru al Internelor, Dan Nica, a obţinut în 2010 două astfel de contracte în valoare de aproape o jumătate de milion de euro.

Cele mai multe contracte trecute în declaraţia de interese îi aparţin deputatului PDL Silviu Prigoană, cel care şi-a dat demisia din PDL la începutul verii pentru a reveni asupra ei la începutul iernii trecute după ce secretarul general al PDL Elena Udrea a declarat că ar fi moral ca politicienii cu afaceri să aleagă fie politica, fie afacerile. Acum pare de înţeles de ce Prigoană a ales la un momnet dat afacerile. Acesta are trecute în declaraţia de avere nu mai puţin de 547 de contracte în derulare prin firma Rosal Grup SRL, marea majoritate fiind însă cu entităţi private şi nu cu statul.

De departe, campion la capitolul afaceri cu statul este deputatul PSD de Constanţa Eduard Martin, cel care are 327 de contracte finanţate din bani publici. Valoarea lor nu este însă precizată, majoritatea covârşitoare a lor fiind în derulare în acest moment. Datele trecute în declaraţiile de interese de deputaţi mai indică şi lucruri cel puţin ciudate. De exemplu, firma deputatului PDL Marin Bobeş a încheiat un contrcat chiar în Ajunul Craciunului din 2009, iar Cabinet medical al deputatei PSD Lucreţia Roşca a încheiat un contract în data de 31 decembrie 2010. Valoarea totală a contractelor încheiate de cei 48 de deputaţi se ridică la 886.509.012 lei şi 13.707.023 euro, în total suma fiind de 224.780.597 euro.

Informaţiile despre contractele încheiate cu statul de către firmele deputaţilor au devenit publice odată cu intrarea în vigoare a Legii 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Legea a fost modificată anul trecut după ce în luna aprilie 2010 vechea lege a fost declarată neconstituţională în urma contestării acesteia la Curtea Constituţională de către avocata Alice Drăghici, apărătoarea fostului senator PSD Şerban Brădişteanu, în dosarul căruia Agenţia Naţională de Integritate ceruse instanţei confiscarea sumei de patru milioane de euro, bani nejustificaţi. Demnitarii, aleşii şi funcţionarii publici sunt acum obligaţi să completeze în declaraţiile de interese contractele încheiate cu statul de firmele deţinute de ei sau de rudele de gradul întâi.

Vezi care sunt deputaţii în articolul “Cât câştigă deputaţii noştri din contractele cu statul. Lista”

Un număr de 24 de senatori din cei 137 aflaţi în Senatul României derulează afaceri cu instituţii ale statului prin firmele lor sau ale rudelor de gradul întâi, potrivit declaraţiilor de interese depuse pe site-ul Parlamentului. Suma totală obţinută de aceştia se ridică la peste 33 de milioane de euro, însă cifra este cu mult mai mare având în vedere că mulţi dintre ei nu au făcut publice sumele încasate din derularea înţelegerilor juridice. Astfel, aceşti au declarat afaceri încheiate în valoare de peste 106 milioane de lei, echivalentul a peste 25 de milioane de euro, şi a altor 8,2 milioane de euro, rezultând un total de 33,4 milioane de euro.

Dintre cei 24 de senatori care au beneficiat de când se află în funcţii de contracte derulate pe bani publici opt sunt membri ai PDL, şapte sunt de la PSD, trei sunt membri ai PNL şi alţi trei ai UDMR, iar câte unul aparţin PC, UNPR şi grupului de independenţi.

Unul dintre senatori înregistrează şi recordul celor mai multe contracte încheiate de un parlamentar român cu instituţii ale statului, devansându-i pe deputatul PDL Silviu Prigoană, care are 547 de contracte, şi pe deputatul PSD Eduard Martin, care are doar 327 de contracte. Este vorba de senatorul PDL de Mureş Petru Başa, cel care are 617 contracte, TOATE atribuite prin încredinţare directă.

Mai multe din contractele senatorilor atrag atenţia. Unul este cel al obţinut anul trecut de la Ministerul Economiei de firma Sorste SRL, deţinută Sorina Plăcintă, fost ministru al Sportului şi actual senator PDL. Contractul reprezintă un ajutor financiar nerambursabil acordat prin programul de „creştere a competitivităţii produselor industriale”, valoarea fiind de 296.029 lei. Firma Sorste SRL este una deosebit de profitabilă, aducându-i senatoarei anul trecut dividende de 1,5 milioane de lei.

Senatorul UDMR Gyorgy Frunda este unul dintre cei mai mari contestatari ai Legii ANI şi ai Agenţei Naţionale de Integritate, exprimându-se public de nenumărarte ori în favoarea desfiinţării instituţiei al cărei obiect este verificarea averii aleşilor, demnitarilor şi funcţionarilor publici. Două firme deţinute de Frunda şi de soţia lui au încheiat în 2010 patru contracte cu instituţii de stat, însă senatorul nu făcut publică valoarea lor, fiind precizat doar „valabil în funcţie de numărul de pacienţi deserviţi”.

Un alt tip de record este stabilit de senatorul PC Dan Voiculescu. Un record al duratei de derulare a unui contract, de 43 de ani, însă acesta este încheiat cu o entitate privată şi nu cu una de stat. Este vorba de un contract încheiat cu Camera de Comerţ şi Industrie, care are o durată de 43 de ani, valabil până în 2053, valoarea fiind de2.048.661 euro. Contractul prevede realizarea unei emisiuni despre Camerele de Comerţ, difuzată în fiecare sâmbătă la Antena3.

Informaţiile despre contractele încheiate cu statul de către firmele parlamentarilor au devenit publice odată cu intrarea în vigoare a Legii 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Legea a fost modificată anul trecut după ce în luna aprilie 2010 vechea lege a fost declarată neconstituţională în urma contestării acesteia la Curtea Constituţională de către avocata Alice Drăghici, apărătoarea fostului senator PSD Şerban Brădişteanu, în dosarul căruia Agenţia Naţională de Integritate ceruse instanţei confiscarea sumei de patru milioane de euro, bani nejustificaţi. Demnitarii, aleşii şi funcţionarii publici sunt acum obligaţi să completeze în declaraţiile de interese contractele încheiate cu statul de firmele deţinute de ei sau de rudele de gradul întâi.

Vezi care sunt senatorii în articolul “Prietenii statului, episodul II. Lista senatorilor şi contractele lor”

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

„Una dintre explicaţii, dincolo de temerea faţă de criza economică, este şi această întreţinere constantă a nihilismului, a faptului că nimic nu este bine, că totul este rău în această ţară şi, în condiţiile de criză economică, în loc ca oamenii totuşi să dea drumul şi la partea de consum, preferă să ducă mai mulţi bani la bancă şi să economisească, ceea ce este foarte rău şi ineficient pentru o economie”, este cea mai recentă explicaţie a crizei, găsită de premierul Emil Boc.

Înapoi din sfera metafizicului în realitate, asta înseamnă că spaima consumatorilor ar fi de vină pentru că economia românească este printre ultimele rămase în recesiune, alături doar de a Irlandei şi a Greciei. Dar cine sunt consumatorii cei nihilişti? Să-i luăm pe rând:

Nihiliştii bugetari. Anul trecut, şi-au văzut salariile tăiate cu 25% după un avertisment de nici două luni. Cei care reuşiseră să economisească ceva până atunci s-au felicitat pentru inspiraţie. Cei care nu reuşiseră s-au apucat de economisit pentru a-şi putea plăti factura de încălzire din iarna aceasta. La primăvară urmează valul de concedieri, aşa că a nu mai economisi pare cel puţin… riscant.

Nihiliştii pensionari. După ce au fost ameninţaţi cu tăierea pensiilor, iar ulterior au văzut că statul caută metode pentru a le taxa suplimentar veniturile, pensionarii au toate motivele să se aştepte la ce-i mai rău. Acum, chiar dacă sunt tentaţi să cheltuiască pentru a ajuta statul, iau în calcul şi că veniturile vor continua să le scadă, măcinate de inflaţie, şi că e mai bine să se pregătească pentru asta.

Nihiliştii salariaţi. După mărirea TVA cu cinci puncte procentuale, s-au trezit în situaţia de a consuma mai puţin pentru aceiaşi bani. Ratele la bancă nu au scăzut, iar taxele pe muncă au rămas mari. Chiar dacă ar vrea să consume mai mult, nu ar putea. Singura soluţie ar fi să-şi folosească economiile acumulate până acum, adică să se încreadă în stat că va avea grijă de ei la pensie. Nihiliştii lor părinţi le spun să stea potoliţi.

Nihiliştii patroni. Când are nevoie să-şi îndeplinească ţinta de deficit bugetar, Trezoreria are o metodă simplă: amână plăţile către furnizori şi rambursările de TVA, chiar dacă asta înseamnă ratarea ţintei de arierate. Pentru o companie, asta înseamnă că nu poate şti când şi dacă îşi va mai recupera banii de la stat. În astfel de condiţii, consumul acum poate însemna falimentul mai târziu.

Citește continuarea în România Liberă

+ Click pe grafic pentru mărire +

Probabil, cea mai mare greşeală faţă de noţiunea de “comunism” este că-i luată în serios ca şi cum ar avea vreun conţinut ideologic. Are unul, demonstrabil fals, însă asta nu contează – pentru că în realitate comunismul nu a existat. Au existat doar regimuri criminale, care au jefuit şi umilit sub pretextul unui plan social.*

Altă eroare este compararea comunismului cu post-comunismul: ca în celebra frază “Nu puteţi voi zugrăvi cât a construit tata”. Comparaţia nu are rost, pentru că de fapt cele două sunt acelaşi lucru. Pentru România, comparaţia ar fi una contrafactuală: “ce-ar fi fost dacă nu existau comuniştii?” Greu de răspuns? Din fericire, pentru cei dispuşi să caute răspunsul, există studii de caz foarte la îndemână.

Coreea, 1945: Peste 3000 de ani de istorie, peste 1000 de ani de statalitate unitară, 35 de ani de ocupaţie japoneză, analfabetism generalizat, sărăcie distribuită uniform. Azi, după 65 de ani, vorbim despre două state. Coreea de Sud este una dintre cele mai puternice economii ale lumii, cu o calitate a vieţii de invidiat. PIB pe cap de locuitor: 20.000 de dolari. Coreea de Nord, este în schimb, una dintre cele mai nenorocite ţări: săracă, brăzdată de foamete şi umilită, dar cu o propagandă care încearcă să-i facă să creadă că sunt cei mai buni. PIB pe cap de locuitor: 1.200 de dolari.
Diferenţa dintre cele două este că una-i ocupată de bandiţi. Diferenţa dintre Coreea şi România este că, în momentul în care va cădea regimul, Kim Jong-un nu-şi va putea permite să repete vorbele lui Nicu Ceauşescu.
Dar să continuăm cu exemplele.

Germania, 1945: 2000 de ani de istorie, sub 100 de ani de statalitate, prima ligă a culturii şi civilizaţiei, o ţară în ruine. După nici 45 de ani, Germania de Vest avea un PIB de 23.000 de dolari pe cap de locuitor. Germania de Est avea 7.500 de dolari pe cap de locuitor. Diferenţa, la fel ca mai sus: un regim mafiot. Cu investiţiile masive şi cultura administrativă din vest, dar fără democraţie originală şi fără foşti mafioţi la putere, o parte din decalaj a fost recuperată: Fosta Germanie de Est are acum un PIB pe cap de locuitor de 30.000 de dolari faţă de media naţională de 40.000 de dolari şi media din Vest de 42.000 de dolari.

Dar mai este o diferenţă fundementală între Nord şi Sud sau Est şi Vest: Coreenii din Sud respectiv germanii din Vest puteau oricând să-şi părăsească ţara în caz că nu le convenea. În schimb, germanii din Est erau împuşcaţi la graniţă. Coreenii din Nord încă mai sunt. La fel s-a întâmplat şi cu românii, fenomen de o amploare ţinută sub tăcere până acum:

După ce a fost dată în folosinţă hidrocentrala Porţile de Fier – 1, în 1972, autorităţile fostei Iugoslavii se plângeau că ecluza lor era uneori blocată de cadavrele care pluteau pe Dunăre, îngrămădindu-se spre teritoriul sârbesc. Aşa e curentul fluviului, în aval de Cazane, orice obiect fiind împins spre malul vecinilor noştri. O femeie povesteşte cum băiatul ei a fost ucis în 1987, încercând să traverseze fluviul. Trupul lui a fost găsit de pescari, care i-au recuperat şi actele. La fel ca el, şi alţii fuseseră înghiţiţi de ape, “scurgându-se” spre hidrocentrală. Imagini terifiante, de care îşi amintesc şi azi cu groază unii locuitori de la Dunăre, cum e şi mama acelui copilandru. Alte nenorociri au fost pe aşa-numita “fâşie verde”, o porţiune lată de vreo 20 de metri, care însoţea linia graniţei. Faşia era mereu nivelată, să se vadă imediat orice urmă de paşi ilegali. Pe acel segment au fost surprinşi mulţi fugari, între care şi o familie compusă din soţ, soţie şi doi copii. Mama a fost executată de grăniceri în faţa copiilor ei. Pur şi simplu împuşcată în cap. Alte mărturii atestă că cei prinşi pe “fâşie” au fost îngropaţi chiar la locul crimei. Un caz de o sălbăticie fără seamnăn s-a petrecut în 1988, în apropierea comunei bihorene Valea lui Mihai, la graniţa cu Ungaria, când 11 fete de liceu din Oradea au vrut să treacă frontiera. Au fost prinse de grăniceri, care le-au dezbrăcat, le-au violat şi la sfârşit le-au biciuit.
(…)
În numai un deceniu, din 1980 până în 1989, au încercat să fugă peste graniţa de vest a ţării noastre nu mai puţin de 16.000 de oameni. Dintre aceştia, 12.000 au fost prinşi
(…)
Numai în cursul anului 1988 fuseseră împuşcaţi sau înecaţi în Dunăre cel puţin 400 de români.
România Liberă, 28 decembrie 2010: “Cea mai sângeroasă frontieră a Europei”

*De fapt, adevăratul plan social era ţinerea în iobăgie şi teroare a unei naţiuni întregi, cu ajutorul unei găşti bine-motivate de bătăuşi şi cu complicitatea unor “cozi de topor” – cedată în schimbul firimiturilor de la masă. Şi prăşirea în masă a omului nou, care să mănânce puţin, să gândească puţin şi să muncească prost dar mult, pentru a acoperi incompetenţa sistemică a planificatorilor centrali.

Contractul social e simplu: femeile să dea ţării cât mai mulţi copii, ce dacă trebuie să-i îngheţe în locuinţe strâmte, întunecoase, friguroase şi să-i hrănească cu resturile de la export. Chiar dacă nu le place, n-au ce face. Nu-s buni de muncă? Îi omorâm de mici! Vor să plece? Îi împuşcăm în spate!

La 21 de ani distanţă, lucrurile acestea par să nu mai conteze foarte mult. În realitate, contează mai mult decât oricând. Moral, România nu şi-a revenit încă. Asta, totuşi, e o problemă pe care în mod normal timpul ar putea să o rezolve. Altceva este grav. Cu ajutorul securiştilor de bine care au confiscat ţara şi au dus-o la ruină, virusul spălării pe creier a suferit mutaţii care-l fac compatibil cu următoarele generaţii. Îşi poate recăpăta seducţia iraţională care să ţină naţiunea în şanţurile civilizaţiei – după model latino-american – chiar şi fără re-materializarea comunismului ca regim.

Dacă schizofrenia ceauşistă devine ereditară, România este pierdută definitiv.

www.riscograma.ro

Am aflat abia recent detaliile sordide ale cazului Cighid – orfelinatul din Bihor unde erau duşi copiii cu handicap sever, “irecuperabili”. Între 1987 şi 1989, jumătate dintre cei aduşi au murit – de foame, de frig, de boală sau mâncaţi de şobolani. La spital nu mai erau primiţi sub nicio formă. După ce regimul a căzut iar copiii au început să fie îngrijiţi, n-a mai murit niciunul!

Astfel de atrocităţi au un nume: crime împotriva umanităţii. Şi totuşi, partea a doua a tragediei este muşamalizarea ei în cei 21 de ani care au urmat. Nicio anchetă, niciun vinovat. Subiectul a fost tratat târziu şi dezbătut marginal.

În realitate, este una dintre cele mai mari răni deschise ale României. O naţiune adevărată n-ar fi avut somn până n-ar fi văzut criminalii în puşcărie, de la personalul lagărului până la prim-secretar şi miniştri. Asta înseamnă – cu adevărat – condamnarea comunismului.

Cine se pricepe să scrie o sesizare către Curtea Penală Internaţională?

www.riscograma.ro

+ Click pe tabel pentru mărire +

O constatare excelentă a lui Mihai Giurgea: În 60 de ani, cercetarea românească n-a produs nimic.

Sunt banii prea puţini? Întotdeauna! Dar privind înapoi şi judecând după legea numerelor mari, s-ar putea să fi fost chiar prea mulţi. Au fost şi perioade mai bune, şi perioade mai proaste, dar în ultimii câţiva ani, cercetarea românească a primit de la buget câte jumătate de miliard de euro. Extrapolat la întreaga perioadă de 60 de ani, asta echivalează cu un efort de 30 de miliarde de euro. Doar pentru ultimii 20 ani, bugetul a făcut un efort echivalent cu 10 miliarde de euro. De atâţia bani trebuia să se vadă ceva.

În mod normal, cercetarea este o activitate economică productivă. Reţeta necesită expertiză, care inspiră încrederea, care atrage capitalul în căutare de rezultate care să genereze vânzări. În România, ultimele patru ingrediente lipsesc, motiv pentru care existenţa primului – expertiza – nu poate fi demonstrată. În sistem privat, un institut fie parcurge toate etapele fie dă faliment. La stat, ca la stat. Dacă nu ţi se cer rezultate ci doar un raport, te îngrijeşti din timp ca raportul să fie perfect. Chiar şi cercetătorii buni vor alege să fugă din aşa un sistem şi să îşi ducă munca la capăt în altă parte – într-o companie sau peste graniţe.

Însă argumentul pentru care institutele de cercetare ar trebui finanţate de-a valma de stat este acela că unele s-ar ocupa cu cercetarea fundamentală, care produce rezultate prea incerte şi pe termen prea lung pentru a putea atrage interesul privat. La limită, să spunem că ar fi adevărat. Dar care sunt proiectele de cercetare fundamentală care au înghiţit atâtea miliarde? Ce şi-a propus România să descopere, cât a reuşit? Şi ce-şi propune să descopere în următorii 20 de ani?

www.riscograma.ro

+ Click pe grafic pentru mărire +

“Medaliile olimpicilor” sunt argumentul ultim împotriva tuturor evidențelor că educația din România este o catastrofă. De vreme ce medaliile există, înseamnă că educația românească ar fi totuși bună de ceva – aşa sună teoria.

Chiar și dacă elevii români ar lua multe medalii, argumentul tot ar fi fals. Cei patru cinci elevi care sunt vârfuri la o disciplină și care fac pregătire separată pentru un concurs nu spun nimic despre educație. Pentru fiecare elev care participă la o olimpiadă internațională, 10.000 de analfabeți funcționali rămân acasă și se pregătesc să îngroașe rândurile asistaților.

Însă e greșită până și premiza. Românii nu iau multe medalii. În cel mai bun caz se poate spune că performanța României este mediocră.

Anual se țin sute de concursuri școlare internaționale. “Olimpiadele” sunt mai “speciale” pentru regiunea asta. Inventate de foștii comuniști estici, ele au reușit să obțină susținerea ONU. Zeci de țări participă, însă doar cele din fostul Tratat de la Varșovia și China le acordă atenția maximă.

În România, ele au fost motiv de propagandă. La început, când erau doar o mână de competitori, România reușea uneori să termine înaintea Cehoslovaciei sau a RDG. Pe măsură ce numărul țărilor participante a crescut, a crescut și numărul medaliilor puse la bătaie. Chiar și așa, România a început să câștige din ce în ce mai rar. Însă propaganda a continuat. Cea mai mare manipulare este anunțarea numărului de medalii, care sugerează ideea de podium. În realitate, podiumul este de fapt o tribună.

Matematică: Prima ediție a fost organizată și câștigată de România în 1959. Participau cele 7 state ale Tratatului de la Varșovia. În total, România a câștigat cinci ediții din cele 50 de ediții de până acum (Rusia – 15, Ungaria – 6). Însă, pe măsură ce noi țări au intrat în competiție, victoriile s-au rărit. Ultima a fost în 1996 iar penultima în 1987. În ultimii 10 ani, România s-a clasat între locurile 4 și 16. În schimb, SUA, care-s în competiție de doar 36 de ediții au câștigat deja de 4 ori și se clasează constant în primele 5. Abonată la locul 1 este China, care a câștigat 16 din cele 25 de olimpiade la care a participat.

Fizică: Pare impresionant când auzi că olimpicii români au câștigat o medalie de argint și patru de bronz… Hai să vedem: anul acesta, la olimpiada de fizică din Croația, s-au dat 35! de medalii de aur, 72 de argint, 97 de bronz și 67 de mențiuni. Regula este că toți cei care se plasează în prima jumătate primesc o medalie. În cele 37 de ediții de până acum, primul loc a fost câștigat de câte un elev român în două cazuri. Mai puțin decât China (8), Rusia (8), Cehoslovacia (4) Polonia (4), Ungaria (3) și mai mult decât Bulgaria (1).

Informatică: Anul acesta s-au dat 25 de medalii de aur, 50 de argint și 75 de bronz. România a luat “argintul” de pe locul 38 și “bronzul” de pe locurile 80 respectiv 92. Primii 10 clasați: Belarus, Bulgaria, Polonia, SUA, SUA, Canada, Georgia, Cehia, Japonia, China. Cele mai bune performanțe ale României au fost clasarea unui concurent pe locul 2 în 1998 și 2001 un sfert de loc 1 în 1998 şi un loc 2 în 2001. Ultimul “aur” a venit în 2009 de pe locul 10.

Acestea sunt principalele olimpiade cu care obișnuim să ne lăudăm. Ar mai fi încă nouă:

Chimie: România a luat anul acesta o medalie de argint și trei de bronz. S-au clasat mai bine (cel puțin o medalie de aur): China, Rusia, Coreea de Sud, Austria, Iran, Thailanda, Marea Britanie, Taiwan, Indonezia, Israel, Costa Rica, Japonia, Estonia, SUA, Ungaria, Cehia, Singapore, Argentina, Lituania.

Biologie: cel mai bine clasat elev român în 2010 a luat “argintul” de pe locul 70.

Filozofie: participă cinci cinci până la 23 de țări, uneori câștigă și România.

Lingvistică: România nu participă

Geografie: Echipa românească a luat în 2008 locul 1 din 24 și în 2002 locul 1 din 12.

Astronomie: participă doar fostele țări comuniste, câștigă toată lumea câte ceva.

Astronomie și astrofizică (o facțiune dizidentă): participă ceva mai multe țări. Românii
merg și aici, rezultate indisponibile.

Științele pământului (altă facțiune dizidentă): România participă, anul ăsta s-a clasat în primele zece din 19.

Știință juniori (sub 15 ani): Cea mai bună performanță a României a fost locul 5 din 38, în 2007. Concursul de anul ăsta (Nigeria) se termină azi.

www.riscograma.ro