A fost apoi examenul. Am corectat și-am pus pe grafic: frumusețe de curbă Gauss, dar cu vârful pe la nota 5. I-am invitat să vină să-și vadă și discute lucrările, dar au venit doar 2: unul ca să înțeleagă cu adevărat de ce și cum iar celălalt doar ca să vadă dacă nu cumva…ei bine, nu. Dar nu s-a necăjit, încercase doar marea cu degetul și perele mălăiețe cu scuturatul.

Abia am așteptat să primesc rezultatul evaluării studenților, să văd unde și ce n-a mers, ce n-a fost cum trebuie, unde i-am pierdut totuși sau n-am reușit să le ofer ce aveau nevoie ca să mute vârful acela mai spre un 7 măcar. Dar când l-am primit, surpriză: cam 80% din ei consideră că totul a fost bine și foarte bine (criteriile erau multe, dar la fiecare opțiunile erau doar 4: rău, foarte rău, bine și foarte bine). Și ceilalți 20% doar pe ici pe colo zic că-i rău sau nu zic nimic. Bun, se poate face mai bine deci, dar numai în așa mică măsură? Și dacă problema nu a fost nici conținutul, nici prezentarea, nici timpul alocat sau exemplele folosite, nici chiar motivația sau percepția profesorului și stilului de lucru, atunci unde e problema? De ce vin studenții la curs ca la un vernisaj de pictură abstractă, zâmbind politicos dar puțin jenat când încerci să le comunici sau ceri puțină implicare reală? De ce parcă te consolează ei pe tine că nu-i așa de rău dacă nici nu vor trece examenul? Chiar au greșit atât de mulți locul în care se află? Chiar au învățat deja că nu e cazul să se agite că totul se rezolvă până la urmă?

Cred că încep să pricep ceva din imboldurile unor artiști moderni care vin să dea cu bâta după public pentru a obține o reacție ceva mai personală decât zâmbetele politicoase. Dar tot mi se pare că nu e genul de reacție pe care merită să o căutăm. Unde pierdem pe drum implicarea în ceea ce facem?

Post publicat și pe blogul personal.

Școala e în perioada 19-23 iulie 2010, în nordul Italiei. Burse există, informații complete găsiți pe situl școlii. Dacă sunteți în ultimul an de Master sau în orice an la doctorat, atunci e pentru voi. Dacă nu, poate cunoașteți pe cineva căruia i-ar fi mai de folos să participe.

Anunț publicat și pe blogul meu.

Revenind la întrebarea sondajului, dacă răspunsul e “Nu”, putem dormi liniștiți și folosi Internetul cu încredere, nu? Un exemplu de a trage cam tare de concluzii. Se poate să fie da sau nu, depinde până la urmă câtă încredere aveți în părerea celor care au răspuns. Dar mult mai interesantă mi se pare discuția în sine și răspunsurile mai elaborate, dincolo de un da sau nu. Pentru că răspunsurile oferă o imagine mult mai nuanțată și sugerează în esență că punem întrebarea greșită: Google în sine nu ne face ca atare nici mai deștepți și nici mai proști, dar ne oferă cu siguranță ocazia de a ne dezvolta după cum ne e înclinația fiecăruia. Acestea fiind zise, o selecție a răspunsurilor găsiți aici. Iar acum să vedem mai în detaliu care era problema.

În vara lui 2008, într-un articol în revista Atlantic, Nicholas Carr discuta foarte pertinent posibilul impact al lui Google (ca esență a Internetului) asupra modului și în ultimă instanță asupra capacității noastre de a gândi. Carr argumenta că datorită invaziei de informație și citirii în diagonală ca metodă generalizată, ne pierdem capacitatea de concentrare și de contemplare. În consecință, riscăm să ne transformăm în oameni cu profunzimea…clătitei, adică știind mai degrabă foarte puține despre foarte multe decât foarte multe despre foarte puține. În lumea lui Google, spune Carr, lipsa de precizie care invită la contemplare devine o deficiență care este repede corectată. Și poate devenim mai buni la a pune cap la cap multe informații disparate sau la a extrage esențialul rapid, dar ne pierdem capacitatea de a interioriza, de a aprofunda. Altfel spus devenim superficiali și proști.

Cu ceva întârziere, în vara lui 2009, Carr a primit și replica, printr-un articol de Jamais Cascio, tot în revista Atlantic. Cascio consideră că singurul mod în care umanitatea poate supraviețui seriei de probleme curente (încălzire globală, lipsa hranei, suprapopulare, pandemii) este prin evoluție, prin extinderea inteligenței speciei. Iar de această dată, spune Cascio, putem ajuta noi înșine natura în procesul evoluției. Deja sunt semne, spun cercetătorii citați de Cascio, că am dezvolta o “inteligență fluidă” caracterizată prin capacitatea de a face conexiuni și de a observa tipare. Acest tip nou de inteligență este cu siguranță diferită de ceea ce cunoaștem, dar nu implică neapărat pierderea capacității de a gândi profund. Încă nu exploatăm la maxim informația existentă pentru că nu avem capabilitățile sau uneltele necesare. “Google nu este problema”, mai spune Cascio, “este începutul unei soluții”.

Voi ce credeți și de ce? Există o inteligență fluidă? Pierdem cu adevărat profunzimea în gândire? Câștigăm mai mult decât pierdem sau nu? Și dacă nu…care e soluția pe care o propuneți?

Desigur, oglinda strâmbă e probabil acea Indie a întunericului din care Balram reușește să treacă în India luminii prin actul său de naștere ca întreprinzător. Și este cu siguranță o oglindă strâmbată până la limită. Dar e India întunericului singura oglindă strâmbă pe care o știm? Balram poate fi un personaj cam prea schematic și romanul în sine poate părea la fel, mai degrabă o expresie a unei idei, un prototip, decât o imagine a lumii reale. Și poate există tentația de a zâmbi amuzați de caricatura rezultată, de nebunia aceasta indiană, venind chiar de la un indian crescut și educat în străinătate. Dar din când în când lucrurile parcă sunt cu mult mai familiare decât am vrea să fie și doar numele indiene mai păstrează iluzia că e vorba despre un tărâm îndepărtat. Pentru aceasta, în ciuda tuturor defectelor pe care le are, consider că Tigrul alb merită citit.

Lumea în cuvintele lui Balram:

“De îndată ce le arăți bani, toți îți vorbesc limba”
“Oamenii liberi nu cunosc valoarea libertății, asta e problema”
“Tot ce am vrut a fost șansa de a fi om – și pentru asta, o crimă e de ajuns”
“Oamenii formați complet, după 12 ani de școală și 3 ani de facultate poartă costume frumoase, se angajează la o companie și primesc ordine de la alți oameni pentru tot restul vieții lor”

Romanul “Tigrul alb” de Aravind Adiga a primit premiul Man Booker Prize în 2008.

În schimb, spune articolul, un control atât de strict este o piedică pentru proiectele cu adevărat necesare și profitabile. Iar când Google apare printre exemplele de proiecte profitabile nu în pofida ci datorită lipsei de control strict, argumentația devine imposibil de ignorat. Problema, concluzionează articolul, nu e cum să ducem la bun sfârșit proiectele aflate la limită, ci cum să pornim cât mai puține din acestea și cât mai multe dintre cele cu adevărat necesare. Iar pentru asta ingineria programării nu oferă încă nici un fel de răspuns pentru că nici nu a investigat problema. Altfel spus, în 40 de ani de muncă asiduă pentru a defini și populariza măsuri, procese și disciplină, ingineria programării a răspuns la întrebarea greșită sau, în cel mai bun caz, la o întrebare neesențială, cu impact minim.

Autorul articolului cu pricina e însă nimeni altul decât autorul frazei multcitate și promotorul neobosit al măsurării, proceselor și controlului în dezvoltarea de software. Iar articolul nu este un atac asupra ingineriei programării, ci o retrospectivă lucidă și onestă asupra a mai bine de 40 de ani de activitate. Și este, poate chiar mai important, o recunoaștere publică, de către o personalitate marcantă, a unei erori proprii de proporții. Iar răspunsul comunității este o reanalizare a obiectivelor, o argumentație pro sau contra și chiar mai mult respect pentru cel care și-a recunoscut o astfel de eroare (o simplă căutare pe Google vă poate convinge că nu aruncă lumea cu roșii în autor). Desigur, nimeni nu-l felicită pentru eroare și el însuși ar fi fost mai câștigat să fi rămas promotorul unei direcții principale în ingineria programării decât promotorul unei direcții principial greșite și în esență irelevante. Dacă s-a demonstrat evident că și el poate greși, în același timp s-a demonstrat și faptul că încearcă să găsească soluția reală la problemele esențiale. Altfel spus, și-a păstrat credibilitatea.

Recunoașterea acestei erori poate însemna diferența între încă 40 de ani de efort în direcția greșită și redefinirea ingineriei programării ca domeniu prin abordarea problemelor esențiale. Și ceea ce îi oferă mult din această putere este faptul că vine din partea unuia dintre promotorii influenți ai greșelii. Dar mă întreb în ce alt domeniu în afară de cercetare ar mai fi primită o astfel de recunoaștere cu atâta calm și fără linșarea publică a “vinovatului”. Ca și societate și comunitate avem cu siguranță nevoie de astfel de recunoașteri, dar ce șansă le oferim să se producă? Și cât suntem cu adevărat mai interesați de redirecționarea eforturilor decât de asaltul asupra celor care au greșit?

O, brad frumos, o, brad frumos, cu cetina tot verde

Mai exact verde până când începi să-ţi laşi cetina aia nesuferită (încă verde) pe covorul meu pufos. Te suport o vreme, îţi explic pericolele unei astfel de atitudini, continui să-ţi schimb apa chiar dacă tu profiţi de ocazie şi îmi laşi cetina aia verde până şi în păr, pigulesc la mână acele de pe jos într-un efort disperat de a salva aparenţele, dar tu te încăpăţânezi doar să înrăutăţeşti lucrurile. Şi atunci, (când deja vitrinele de Crăciun s-au stins şi cele de Paşte se pregătesc), îţi smulg podoabele, te hăcui în bucăţi şi te trimit pachet de unde ai venit: marş înapoi în natură, material reciclabil ce eşti. Am aproape un an intreg pentru ca să uit neruşinarea ta şi să pot cânta din nou în ton cu vocile cristaline de copii clinchetind a clopoţei nevinovaţi:

O, brad frumos, o, brad frumos, cu cetina tot verde…

E drept, cu ceva ani în urmă, peste vocile clinchetind a clopoţei mai erau şi nişte voci clinchetind a indignare, a dreaptă şi corectă oripilare în faţa atâtor masacre verzi. Şi o preamărire a rivalului tău cu adevărat veşnic verde (sau argintiu, roz, portocaliu etc.) din plastic. O, minune a secolului de plastic, bradul instant şi bine crescut care nu-ţi cere bani decât odată, nu-ţi murdăreşte covorul niciodată şi salvează copacii planetei. Sau, de la Toma Caragiu alias O. Tannenbaum citire: bun şi de brad şi de gladiolă întrucât nu seamănă nici cu una, nici cu alta.

Atât de practic, de economic, de binecrescut, de ecologic, de…verde bradul ăsta de plastic! Plină de responsabilitate pentru planeta Mamă, pentru viitorul copiilor noştri, pentru Univers, am dat târcoale brazilor de plastic. Am studiat minunatul verde otravă, plăcutul argintiu cromat, exoticul roşu şi alb de Moş Crăciun vândut publicităţii unei anume băuturi. Am privit pe geam şi am văzut un camion transportând vreo sută de brazi adevăraţi, mirosind a cetină, a pădure, a zăpadă. Dar de fapt tot atâtea cadavre de brad, îmi şopti conştiinţa sau poate un gând veşnic verde. Şi am întors din nou privirea spre marile puzzleuri 3D în formă de brad, spre acele de plastic împodobite în lumini de plastic. Dar ce-are pămătuful ăsta de plastic de a face cu un brad? spuse un alt gând din opoziţie. Şi am ieşit din magazin.

Tot ezitând între cele două alegeri, perspectiva unui sfârşit de an fără brad de orice fel căpata contururi din ce în ce mai clare. Când, deodată, ideea salvatoare: îmi iau un brăduţ în hârdău. Micuţ, să aibă loc să crească în casă pentru următorii zece ani măcar. Şi sper să rămânem prieteni, el veşnic verde şi frumos, iar eu cântându-i în fiecare an:

O, brad frumos!

Profesorul Wim Veen crede că ei au aceste abilități. Și mai crede că schimbarea aceasta e atât de importantă încât marchează trecerea de la Homo Sapiens la ceea ce dânsul numește Homo Zappiens. Dar ce este Homo Zappiens?

Homo Zappiens a învățat să se descurce cu un flux continuu de informație venind pe canale multiple. Dă click, selectează cu viteză mare și extrage esențialul în câteva minute sau chiar secunde, trecând mai departe, fără a parcurge neaparăt toate detaliile cu aceeași atenție (zapează). Homo Zappiens percepe tehnologia ca pe o extensie a sa, nu ca pe un concurent sau inamic. Homo Zappiens învață prin explorare și prin interacțiune, procesează informație fragmentată venind din mai multe surse uneori chiar simultan. Nu urmează o cale prestabilită ci își definește singur scopurile și își alege calea pentru a le atinge. Homo Zappiens e expert în comunicare deoarece toată învățarea lui are și o componentă comunicativă. Descoperirile se fac adeseori prin comunicare și prin colaborare cu ceilalți. De aceea, Homo Zappiens apreciază mai mult colaborarea decât competiția.

Și cum se descurcă Homo Zappiens când e pus în fața abordărilor clasice din sala de clasă? Profesorul Wim Veen oferă o imagine sugestivă: un elev în fața tablei negre și o învățătoare explicând: aici nu ai pe ce face click, e doar o cretă. Și ideea nu e că elevul e cel care ar trebui să facă bine să înceapă să învețe cum să învețe și cu creta în mână, ci școala ar trebui să recunoască nevoia unei schimbări fundamentale, a unei noi abordări a învățării. Altfel spus, nevoia de a prelua în școli ceea ce Homo Zappiens a descoperit deja în tăcere.

În ce ar consta noua abordare a învățământului? Profesorul Wim Veen ne spune și diferențele esențiale. În școala viitorului, învățarea nu mai e organizată în lecții de câte 50 de minute ci în perioade de câte 4 ore care sunt interdisciplinare în loc să fie dedicate unei singure materii. Clasele de 30 de elevi sunt înlocuite cu zone comune pentru 90-120 de elevi. Și poate cel mai important, nu mai există împărțirea și alocarea scopurilor pe grupuri de vârstă, ci fiecare elev și-ar defini, posibil cu îndrumători, un traseu propriu de învățare, care e văzut ca un traseu continuu.

Școala aceasta a viitorului poate fi mai aproape decât ni se pare. Există deja mai multe proiecte pilot în Olanda de exemplu, iar rezultatele par a fi pozitive. Așadar, de ce n-am căuta mult dorita reformă a învățământului din România în această direcție?

Despre Homo Zappiens direct de la sursă (în engleză): strategii de învățare ale Homo Zappiens, cartea despre Homo Zappiens, slide-urile de la o prelegere a profesorului Wim Veen pe tema Homo Zappiens.

Diferența aceasta de organizare este esențială pentru că impune un mod complet diferit de utilizare și un set diferit de abilități. Amalgamul de pagini în locul unei colecții de cărți presupune în primul rând că informația va fi aproape întotdeauna fragmentată, incompletă, uneori neesențială, potențial chiar incorectă. Dacă într-o bibliotecă tradițională cauți cărțile care se referă la subiectul de interes și apoi tot ce ai de făcut este să le parcurgi la rând și să înveți din ele, în biblioteca numită Internet trebuie să-ți găsești calea prin paginile care conțin fragmentele esențiale de informație. În orice moment trebuie să evaluezi corectitudinea informației, să filtrezi cât mai repede ceea ce este relevant și ceea ce este esențial sau nu. Iar pe măsură ce găsești fragmentele de informație esențială și relevantă, de cele mai multe ori într-o ordine mai degrabă aleatoare decât strict secvențială, să sintetizezi esențialul și să îți alcătuiești cunoașterea unitară din aceste bucățele.

Învățarea așa cum o știm, din cărți sau de la cursuri, presupune de obicei înțelegerea succesivă a unor informații corecte, egal relevante pentru o cunoaștere solidă și deja ordonate într-o secvență logică. În schimb, învățarea pe Internet presupune căutarea, sintetizarea, evaluarea și filtrarea continuă a informației. Toate aceste abilități nu le avem însă dinainte de nicăieri. Poate ar fi cazul să predăm și să formăm și în școală asemenea abilități?

Nu i-am dispreţuit pe cei care au copiat pentru că nu mă apuc să judec pe nimeni. Doar am decis că nu vreau să copiez, că acest fel de viaţă nu mi se potriveşte. Fiecare să decidă pentru el şi să-şi asume responsabilitatea.

Am întâlnit diverse motivaţii pentru copiat. De la “toată lumea face asta” la “am venit aici doar pentru diplomă”. Primul argument nu mă convinge: nu văd de ce dacă toată lumea vrea să piardă minim șase ore zilnic fără sens ar trebui să o fac și eu. Dar al doilea îmi dă un pic de gândit. Și cred că singura soluţie clară e să se facă două secţii distincte la fiecare școală și la fiecare facultate: secţia care dă diplome şi secţia care dă cunoaștere. Să fie clar că la secţia de diplome nimeni nu se aşteaptă să obţină şi cunoaștere, iar la cea de cunoaștere nimeni nu se aşteaptă să primească la sfârşit o diplomă.

Mi se pare o soluţie logică, simplă şi clară care ar trebui să mulţumească pe toată lumea şi să scutească pe cei care vor diploma de atâta vreme pierdută, iar pe cei care vor cunoaștere de frustrarea unor note mai mari pentru cei care copiază.

Voi ce părere aveţi?

P.S. Și atunci la lucru manual am copiat doar pentru că mi s-a părut atât de lipsită de sens cerinţa de a reproduce din memorie descrierea unei maşini de cusut care nu ne-a fost arătată niciodată (şi care din întâmplare nu semăna cu cea pe care o ştiam de acasă) încât am scos caietul pe bancă, l-am deschis larg şi am început să scriu de acolo pe foaia de lucrare. Ba am dictat şi colegelor din jur informaţia, modificând puţin exprimarea pentru ca să nu mă plictisesc. Am luat 9-10 la lucrarea respectivă.

1. Pentru că prea mulți candidați nu vor de fapt să aibă alegători care gândesc. Dacă ar avea prea mulți, atunci ar trebui și candidații să vină cu niște propuneri gândite de platforme electorale. Cu niște strategii viabile. Multă muncă pentru ei. Mai bine dacă se duc doar cei care nu cer decât niște pomeni electorale. Mult mai simplu.

2. De teamă. Da, mă duc la vot de teamă că dacă nu mă duc, voi afla că totuși am votat. De teamă că dacă nu mă duc nici eu și nici alții care gândesc, se vor duce doar cei care nu o fac. De teamă că dacă nu votez, mă voi simți mai puțin în drept să cer socoteală de ceea ce se întâmplă. De teamă că lăsăm politica doar pe mâna politicienilor și a becaliștilor, vadimiștilor. Bine, poate nu contează votul acela al meu singur. Poate rezultatul va fi același, poate tot ne vom becaliza, sau vadimiza, iliesciza, băsesciza. Dar măcar voi ști că am încercat. Și poate totuși există o șansă. Una cât de mică. Minusculă. Pe moarte.

3. Pentru că n-am găsit încă o alternativă mai bună la forma asta de democrație. Caut cu disperare însă.

Așadar merg la vot. Dar cu cine votez? Entuziasm nu există pentru că nici candidat minune nu văd. Deci problema se reduce la alegerea răului celui mai mic. A celui de care mă tem cel mai puțin. Pentru asta trebuie întâi o listă cu variantele posibile (altceva oficial n-am găsit). Pe rând: Cozma nici gând, Becali nu (Doamne ferește!), Oprescu nu pentru că ajunge și cât am văzut, Potircă n-am idee ce vrea de la noi, Iurașcu încă nu m-a convins că nu, Meir nu (m-a convins repede), Piperea încă nu știu, Geoană nu pentru că nu-l văd să fie mai mult decât a arătat deja, Antonescu încă nu știu, Kelemen nu pentru că n-am văzut de ce ar fi da, Coja nu pentru că n-am văzut de la el decât proteste și nici un fel de strategie, Vadim NU (mai e nevoie să zic de ce nu?), Băsescu cred că totuși nu din nou, Cernea încă nu știu, Iorga încă nu știu ce vrea și cum. Iaca.

Lista e lungă, dar neconvingătoare. Așa că tai cu spor de pe ea, dar încă au mai rămas. A mai rămas și timp ca să tai până când rămâne unul singur. Pe care-l voi vota drept alternativa cea mai puțin rea între rele.

Ce rămâne? Atitudinea, abordarea, climatul social. Ce au toți câștigătorii de Nobel în comun? Au găsit răspunsul la o întrebare fundamentală. Au gândit în afara convenționalului, în afara paradigmei cunoscute, întâi pentru a găsi problema esențială. Au crezut că o pot rezolva mai devreme sau mai târziu, că merită să investească în rezolvarea ei energia și timpul lor. Nu s-au mulțumit cu răspunsuri la întrebări mai facile. Au știut cum să învețe din greșeli, din ceea ce nu a mers cum credeau inițial. Au perseverat în căutarea lor. Au crezut că se poate. Și mă întreb: noi pregătim în școală asemenea atitudine? Învățăm să punem întrebări fundamentale? Să gândim în afara convenționalului și a problemelor comune ale zilei de mâine? Să ne alegem scopurile cu grijă? Să ne canalizăm eforturile și energia către ceea ce e esențial cu adevărat? Să nu ne pierdem în întrebările mărunte care atrag prin ușurința rezolvării? Să căutăm întotdeauna esența problemei ?

Voi ce părere aveți? Ce ar trebui să facem ca să aducem Nobelul în România?

Să ne asumăm rolul de utilizator informat și responsabilitatea pentru aceasta și pentru alegerea continuă între comoditatea pe care informatica ne-o poate oferi și riscurile la care ne expune. Pentru că alternativa cea mai sumbră e să devenim simple date în statisticile de utilizare a unui soft. Nu trebuie să devenim cu toții experți în informatică, dar cred că ar trebui să fim cu toții utilizatori informați. De aceea aș vrea să discutăm aici despre informatică, nu cea din manuale, ci cea din viețile noastre din fiecare zi.

În afară de informatică, aș vrea să mai vorbim despre învățământ și educație. Pentru că, până la doctorat, cu rare excepții, relația mea cu școala a fost de tipul următor: eu învăț bine pentru ca voi să mă lăsați în pace să-mi văd de ceea ce mă interesează. La doctorat am avut șansa de a îmi defini singură subiectul între anumite limite și de a învăța într-un mediu cu adevărat internațional, cu profesori veniți din toate colțurile lumii. Am avut și șansa de a participa la școli de vară organizate în țări diverse, pe modele diverse, cu profesori invitați din încă și mai multe state. Și dintr-o dată școala a devenit dintr-o obligație socială o oportunitate, sau mai bine spus o multitudine de oportunități.

Prin prisma acestei noi înțelegeri am privit la reformele nenumărate ale învățământului nostru cu ochi încă și mai critici: de ce se cheamă reforme când nu par să preia nimic din ce am văzut esențial în doar 3 ani de experiențe cu tipuri de predare atât de diverse? Dar și plângerile la adresa învățământului nostru egalează reformele prin repetarea până la obsesie a acelorași doleanțe care nici măcar nu îmi par să vizeze esența: profesorii sunt prost plătiți, baza materială lipsește, materia e prea încărcată, elevii nu știu nimic. Toate (din păcate) destul de adevărate, dar nu sunt acestea doar rezultate mai mult decât cauze?

Și dacă ne plângem atât de învățământ așa cum este și suntem printre primii să clătinăm din cap a pagubă la noile reforme anunțate, de ce nu propunem alternative? Aș vrea să discut aici cu voi toți despre faptul că educația e mai mult decât școală și este până la urmă responsabilitatea fiecăruia. Aș vrea să prezint din ce am văzut despre educație pe alte meleaguri, din cele ce cred că ar fi mai degrabă cauzele problemelor din învățământ. Aș vrea să reabilităm educația înainte de a discuta școala și aș vrea să găsim soluții alternative la care putem apela acum, indiferent de cât de mult va dura până când școala va găsi reformele de care are cu adevărat nevoie.