Dintre puținele bucurii, gimnastica feminină, fotbalul, mentaliştii sau poza cu lupoaica după o bere în Centrul Vechi- pe de altă parte, recesiunea şi un guvern care nu pare să înțeleagă că oameni de teapa lui Mang au adâncit România în criză.

Problema pentru USL este că programul de guvernare de relansare economică avea o prognoză de creştere economică de 4% undeva în următorii ani, însă oricine putea să le indice Grecia în faliment şi fierbând. Când vorbim de reintrarea în recesiune nu este de mirare că tonul lui Victor Ponta față de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană este de o prietenie deosebită.

În cea mai bună dintre lumile posibile, România ar fi putut ocoli recesiunea precum Polonia şi ar fi putut menține o rată scăzută a şomajului. Că nu s-a întâmplat aşa este vina politicienilor pentru care statul este doar un mecanism de a sifona fonduri către diverse interese de afaceri. Dincolo de faptul că polonezii nu ar tolera Mangi în guvern, economia Poloniei are câteva avantaje structurale:

-          În 2009, 72% dintre activele bancare poloneze erau străine. Cu toate acestea, cel mai mare jucător de pe piață (PKO BP) precum şi locurile cinci (BZ WBK), nouă  (BGK) şi zece (Getin Bank) din clasamentul băncilor erau bănci cu capital majoritar polonez. Prin comparație, România este dominată net de capitalul bancar străin , care a stimulat creditarea în valută iar apoi a impus condiții dure pentru a-şi menține expunerea pe România. De la BNR la Wall Street Journal, privatizarea cvasitotală a sectorului bancar românesc a ajuns să fie criticată în recesiune. La acest capitol guvernul Ponta are mâinile legate: chiar şi dacă ar recapitaliza CEC, numirea vreunor rude de-ale lui Geoană pe salarii de zeci de mii de euro nu ar fi tocmai garantul unei bănci care să asigure creditul în economie în vremuri tulburi.

-          De la liberali la pedelişti, toate partidele s-au grăbit să pluseze în campanie electorală, fie la generale fie înspre prezidențiale. Radu Berceanu recunoştea la Realitatea că în campania electorală „s-a mințit prin omisiune” pentru că niciun politician nu ar fi fost atât de „sinucigaş” să spună adevărul despre prăpastia spre care se îndrepta România în 2008-2009. Deşi Florin Georgescu este garantul că măsurile vor avea cel puțin girul economiştilor BNR, nu este exclusă o creştere pre-electorală de salarii însoțită de o nouă curbă de sacrificiu când România va ieşi jumulită din aventurile grecilor şi din previzibilul blocaj Germania-Franța.

-          Măsurile de austeritate implementate târziu au lovit categoriile cele mai vulnerabile şi au afectat direct consumul intern, un canal care ar fi putut relansa economia românească. Economia Poloniei a crescut când alte țări erau în criză datorită pieței interne şi a utilizării judicioase a fondurilor europene, fapt de nerealizat în România câtă vreme echivalentul lui Mang la Muncă, Ioan Botiş, era mai preocupat cum să îşi aducă fondurile europene în apartamentul în care soția avea un ONG mic.

Consumul intern este singurul loc în care guvernul Ponta mai poate acționa. Pentru ca plusul la salarii, pensii, salariu minim şi potențialele reduceri de impozit pe venit şi TVA să nu fie destabilizatoare printr-un deficit prea mare, guvernul trebuie să nu fie risipitor, însă numirea unor baronaşi hulpavi de genul Mang nu vesteşte nimic bun.

Victor Ponta ţine să facă paradă de transparenţa şi cinstea noului guvern şi a anunţat asta în repetate rânduri, susţinând că acest guvern va fi “cel mai cinstit pe care România l-a avut”.  Pentru că nominalizarea Corinei Dumitrescu era cel mai clar mod de a rata cinstea, devine tot mai probabil ca “strategii de imagine” să fi tratat-o pe Corina Dumitrescu ca pe un sacrificiu pe altarul imaginii lui Victor Ponta – premierul cinstit cu urechea la doleanţele societăţii civile. “Nu sunt supărată decât pe cei care nu mă lasă să fiu contactată de presă”, declara Corina Dumitrescu pentru Gândul, (precizând că era vorba despre strategii de imagine)…şi ei îţi dau sau nu ok-ul“.

Doamna Dumitrescu şi-a dat seama la un moment dat că ceva nu e în regulă, şi, acuzând “strategii de imagine”, a ţinut să şi precizeze că selectarea dumneai nu a fost întâmplătoare: “Eram plecată din ţară, când am primit un telefon să vin de urgenţă. Prima personalitate cu care m-am întâlnit a fost premierul desemnat, Victor Ponta, care, cu toată seriozitatea, m-a rugat să accept acest mandat. În prima etapă l-am rugat să o desemneze pe Ecaterina Andronescu, dar el a spus că, în legătură cu doamna Andronescu, partidul are alte intenţii. “

În logica transparenţei Victor Ponta câştigă acum puncte pentru că a retras doi miniştri. În logica responsabilităţilor de premier, şi-a demonstrat lipsa de seriozitate. In 2010 PNL începea un guvern din umbră cu Marga, Dobriţoiu, Mircea Diaconu, Eduard Hellvig şi Mariana Câmpeanu, iar aceste nume sunt astăzi pe lista nominalizărilor. PSD reacţiona foarte critic la vremea respectivă la ideea PNL de a forma un guvern din umbră: Geoană spunea că este “o formă de canibalism politic” iar Iliescu că este “o idee năstruşnică”.

Nu este deloc o idee năstruşnică ca opoziţia politică să prezinte un cabinet din umbră cu politici şi luări de poziţie clare. Dacă în decursul a câteva zile informaţiile apărute despre  Corina Dumitrescu au dus la retragerea nominalizării, prezentarea unor miniştri din umbră ar permite presei şi societăţii civile să facă acest exerciţiu de control cu luni poate chiar ani înainte.

Au fost voci care au susţinut că PNL a pierdut puncte în noul guvern, PSD având ministere cheie şi nume grele. În realitate PNL a dovedit seriozitate numind miniştrii anunţaţi în septembrie 2010 iar Victor Ponta a făcut prima greşeală. Premierul face sute de nominalizări. Cât timp va avea Victor Ponta să citească CV-uri, să întrebe nominalizaţii de sănătate şi incompatibilităţi sau să îşi întrebe “strategii de imagine” cum va afecta o nominalizare imaginea partidului? Un departament profesionist de resurse umane la Guvern este o soluţie de mult avansată de societatea civilă. Însă până la astfel de inovaţii, facerea guvernului în maşină spre Braşov- Ponta cu propuneri dubioase iar Antonescu cu guvern cizelat din umbră- a fost prima greşeală a noului premier.

Că în spatele unui guvern decent stau zeci de primari şi viitori prefecți hulpavi nu auzim mare lucru, din stânga şi din  dreapta se aud în schimb acuze asupra incompatibilităților unui ONG-ist ca Alistar, fie el şi „uns cu toate alifiile”.

Dacă există clar un capitol la care guvernul “decent” Ponta putea să se abțină şi nu a făcut-o este educația : propunerea unui rector al unei fabrici de diplome este un semnal al opririi reformelor în educație . Cum va continua acest ministru o politică de înăsprire a controlului la examene când instituția de unde îşi trage seva trăia din cât mai mulți absolvenți de BAC? Cum va rezolva cumulul de funcții al profesorilor din învățământul superior – una din cauzele scăderii calității educației – când domnia sa patronează un întreg sistem de cumul de funcții? Probabil nu o va face, mai ales că  se află în proces cu Ministerul Educației să apere onoarea universității pe care o patronează în fața unor criterii de evaluare a calității educației.

Victor Ponta nu este străin de ceea ce înseamnă buna guvernare: a început prin a comanda maşini hibrid la guvern şi vom vedea politici publice în loc de desființări şi tăieri de genul “a, inundatii? luam bani de la educatie şi sanatate”. Buna guvernare nu poate să vină singură la putere iar societatea civilă şi presa vor avea multe de criticat în privința clienților şi finanțatorilor partidelor şi a motivelor lor. Criticarea lui Victor Alistar sau a lui Mircea Diaconu când Voiculescu este bine mersi numind miniştri mi se pare însă o pierdere de timp.

Lucrurile nu se prefigurau deloc aşa pentru Băsescu- creşterea salariilor însoțită de un premier competent ar fi trebuit să fie tichetul câştigător ce i-ar fi permis să controleze şi viitorul guvern.

Blestemul i se trage din seara în care s-a gândit să sune în direct la Realitatea să îi spună lui Raed Arafat „Ghici ghicitoarea mea”. Băsescu uita că propria alegere fusese rezultatul vorbei de duh „O să te popească Nicolae Popa ăsta” adresată lui Mircea Geoană.

Cristian Vlădescu scria în 2008 într-o lucrare de specialitate (Health systems in Transition) : „exprimarea interesului preşedintelui este cea mai rapidă cale pentru a pune reforma sectorului de sănătate pe agenda politică”.

Băsescu, un fost colaborator al Băncii Mondiale în România, a achiesat şi a susținut personal planurile de reformă elaborate de consilierii prezidențiali deşi orice comunicator îi putea spune că subiectul sensibil al reformei sănătății nu se abordează prin legi trăznet de la un capital de încredere de 10%.

Noua lege elaborată de consilierii lui Băsescu creştea importanţa Administraţiei Prezidenţiale în gestionarea sistemului, prin prevederea ca aceasta să numească doi dintre membrii consiliului de administrație a noi createi instituții ANCIS (Agenţia Naţională de Calitate şi Informaţii Sanitare)- ghici ghicitoarea mea cine ar fi fost acei consilieri. De altfel crearea ANCIS era un capitol foarte detaliat din noua lege a sănătăţii, care altfel este departe de a fi o lege detaliată. Fostul ministru al Sănătăţii Eugen Nicolăescu critica înființarea ANCIS în termeni duri: “SRI-ul medical. Nici nu putea fi altfel având în vedere că cei doi iniţiatori ai proiectului de lege lucrează la Cotroceni”  . Nicolaescu mai susținea că noua instituție era o “dedicație” pentru consilierii prezidențiali Cristian Vlădescu şi Virgil Păunescu, care ar fi avut şi prima şansă să primească un mandat la conducerea noii instituții. Nicolaescu spunea despre consilierii prezidențiali ca fuseră “daţi afară de mine, când eram ministru, pentru incompetenţă, şmecherii şi golănii”.

Doamna Plăcintă era un candidat perfect pentru traseism: femeie de afaceri, cu multe case şi firme, beizadea la uşă, o burgheză de la Focşani ieşită din operele lui Caragiale.

Anunțând că va vota moțiunea de cenzură, Sorina Luminița Plăcintă a declanşat un spectacol trist pentru femeile din politica românească: Udrea a stat de vorbă cu ea într-una din băncile parlamentului ca două colege de liceu, Plăcintă a plâns pentru camere, a fost avertizată că e filmată şi a dispărut. Mai târziu, rivala Olguța Vasilescu a acuzat-o pe Raluca Turcan că ar ține-o pe Plăcintă închisă în biroul dumneai. Roberta Anastase a intervenit şi a acuzat-o pe Olguța Vasilescu că minte. Plăcintă nu a mai votat, a fost escortată de Radu F. Alexandru din sala de sedinta.

Doamna Plăcintă va rămâne cu afacerile dumneai  prospere, pornite de la filatura de lână pieptănată . Pe măsură ce PD-L se va metamorfoza într-un altfel de partid burghez, rămânem cu imaginea Monicăi Iacob Ridzi, a Sorinei Plăcintă, a Elenei Udrea,  cele mai transparente exemple ale unui partid de oameni de afaceri cu statul care şi-au asumat o ideologie pe care n-o puteau duce. Când Theodor Paleologu şi Radu F. Alexandru au intervenit să curme spectacolul doamnei Plăcintă plângând în bancă cu Elena Udrea, s-a văzut penibila alianță  dintre intelectualii de dreapta care sprijină partidul burghez şi oamenii de afaceri de lână pieptănată care aduc banii la partid.

Algoritmul pe care Financial Times îl descrie cu lejeritate în Mexic e unul aplicabil şi în România: politica este arena celor care fac bani. Austeritate înseamnă că populaţia suportă crizele imobiliare, de producţie, de speculă financiară. Regulile “jocului democratic” sunt de aşa natură încât politica să continue să ocrotească interesele financiare.

Spectacolul trecerii parlamentarilor din PD-L la PSD este cea mai bună expresie a acestui “joc democratic”: “Mă băieţi, facem politică sau ce facem?”. Jocul a ajuns la mize mari: se vorbeşte de un parlament unicameral în care ar intra doar cei mai ghiftuiţi dintre politicieni, cei care şi-ar permite campaniile cele mai costisitoare şi ar reprezenta interesele cele mai rentabile. Pentru parlamentarii mai ponosiţi din PD-L , ideea unui unicameral cu 999 de parlamentari ar fi o soluţie, nu are USL loc în judeţe câţi traseişti stau la uşă. Pentru parlamentarii PD-L care sting lumina după ei, reforma administrativă care ar fi trebuit să reducă numărul de regiuni şi judeţe ar fi oportună astăzi în sens invers, prin creşterea numărului de consilii judeţene.

Urmărind acţiunile bucureştenilor care încearcă să strângă cu bani puţini semnături pentru candidatul independent Nicuşor Dan,  văd un drum greu care presupune ca oamenii să înţeleagă algoritmul şi să stingă televizorul. Să devină din consumatori de politică pe sticlă cetăţeni. Închiderea OTV şi negocierile Antenelor cu RCS sunt doar expresii ale “jocului democratic” care ni se pregăteşte în alegeri. În 2008 Sorin Paveliu şi jurnaliştii de la Hotnews scriau despre ce sume percepeau televiziunile pentru apariţiile politicienilor în campanie: 10- 20 de mii de euro pentru o oră la televizor.

Nu va eradica nimeni vreodată corupţia din politică, nici dacă vom trage la sorţi cine să intre în Parlament dintre toţi românii cu drept de vot. Putem schimba regulile jocului în schimb. Pentru a candida la Primăria Bucureştiului îţi trebuie 36.000 de semnături, pentru o iniţiativă cetăţenească 100.000 de semnături, în schimb orice borfaş ajunge în Parlament cu o sută-două de mii de euro. Convinşi că printre cei care nu vor veni la vot sunt mulţi susţinători ai dreptei, unii au vânturat recent ideea votului obligatoriu în România. Nu este nevoie de vot obligatoriu, e suficient ca oamenii inteligenţi să nu se mai amuze cu circul unor foşti aprozarişti comunişti şi să înţeleagă că în era internetului mobilizarea politică e o acţiune puţin costisitoare.

Coplata a fost recomandată de Banca Mondială în pregătirea unui sistem de asigurări private de sănătate, în care asiguratul este ținut în tensiune trebuind să plătească ceva de fiecare dată când merge la doctor.

Inițial susținută de pesedistul de tristă amintire Bazac, apoi preluată de UDMR, coplata ar aduce sume modeste în sistem, eventual încă un împrumut de un miliard de dolari de la Banca Mondială pentru a acoperi coplata pentru cei săraci, dar mari eforturi de administrare, pe care autoritățile române nu sunt capabile sau dispuse să le realizeze, mai ales in an electoral.

Pe ultima sută de metri de guvernare, Ministerul Sănătății a prezentat un proiect de o pagină prin care semnatarii Ritli, Drăgoi şi Duță recunosc că nu ştiu cum să perceapă coplata dar cer Parlamentului dreptul de a improviza.

Cum improvizează pe youtube fetița asta de 4 ani şi 8 luni înregistrată de părinți: „întotdeauna există o soluție pentru o problemă şi de exemplu, când eşti bolnav, trebuie să iei un medicament dacă vrei să  te faci sănătos…acru, dulce, cum o fi..dacă nu-ți place chiar trebuie să iei”.

Din 2008 Ministerul Sănătății are dificultăți în a improviza un text despre bani şi viață. Noua lege a coplății prezintă, cum ne-am obişnuit, o expunere de motive din care lipseşte cu desăvârşire orice analiză de impact, proiecție bugetară, mențiune de consultări în vederea elaborării proiectului. Există  doar spațiu pentru semnăturile lui Drăgoi, Duță şi Ritli, care ar face un cântecel spontan despre bani şi viață dacă această lege va mai trece vreodată de dezbaterea parlamentară.

Soția premierului, Daniela Ungureanu, a încasat 170.000 de euro în 2009 şi 2010 ca medic anestezist din contracte de consultanță cu OMV. Premierul s-a angajat în scrisoarea de intenție cu FMI să susțină decizia preşedintelui de a permite exportul de gaze naturale extrase în România de către OMV.

Preşedintele Băsescu trimitea în ianuarie înapoi Parlamentului o lege care interzicea exportul de gaze naturale până la diversificarea surselor de import. Deşi legea avea sprijin parlamentar transpartinic- 256 voturi pentru, unul împotrivă şi trei abțineri, preşedintele Băsescu intervenea practic în favoarea companiei austriece OMV, care doreşte să exporte gazele naturale extrase în România pentru că au un preț mult mai mic decât cele de pe piețele internaționale.

În ultimul document cu FMI din 2 aprilie 2012, guvernul Ungureanu se angajează: „The authorities also will actively seek to avoid a parliamentary override of the presidential veto of the gas export ban law.”- “Autoritățile vor căuta în mod activ să prevină o acțiune parlamentară de respingere a veto-ului prezidențial în privința exportului de gaze” (sursa, pagina 16). În tot acest timp în care trecea peste decizia parlamentului în privința interzicerii exportului de gaze, Traian Băsescu promova activ proiectul Chevron de exploatare a gazelor de şist.

Raportul comisiei senatoriale româneşti din 2007 asupra privatizării Petrom critica regimul preferențial acordat investitorului austriac şi nivelul mic al redevențelor : “este de neinteles prevederea din Contractul de privatizare care stipuleaza ca nivelul, baza si modul de calculare a redeventei vor fi mentinute pe o perioada de zece ani”. Comisia din Senat amenda si prevederea potrivit căreia nivelul taxelor si impozitelor platite de OMV-Petrom se păstra neschimbat timp de zece ani. Dovada injusteții acestor prevederi a fost scăderea salariilor bugetarilor şi creşterea TVA pentru populație în timp ce OMV-Petrom nu pierdea din marja de profit în recesiune.

Pentru că vor expira în 2014 cei 10 ani în care nu s-a putut negocia nivelul redevențelor pentru Petrom, Băsescu sau cine va fi atunci la putere va avea ocazia să strălucească în calitate de negociator pentru statul român. Puteți citi în Evenimentul Zilei cum România are printre cele mai mici redevențe din lume la petrol , 4 dolari la baril în medie, față de 12 în Brazilia, 20 în SUA şi 24 în Rusia.

Până să facă cineva vreo ispravă în România să mărească redevențele, Ungureanu mai pregăteşte în schimb privatizarea Oltchim, Transgaz, Romgaz, Tarom, Hidroelectrica şi Nuclearelectrica.

În următoarele zile vom auzi lucruri urâte despre nemțoaica Kirchner şi o vom vedea comparată cu Hugo Chavez. Naționalismul lui Kirchner nu are neapărat coloratură sudamericană, îl putem regăsi şi în activitatea OMV în România. Conform Bloomberg, Cristina Kirchner a decis naționalizarea pentru a creşte producția națională şi a reduce importurile, care se dublaseră în 2011 față de 2010. Compania fusese vândută spaniolilor în vremuri de austeritate în 1993 de Carlos Menem, considerat elev model al FMI. Băsescu şi Ungureanu sunt astăzi elevi model pentru FMI şi Austria, făcând presiuni în favoarea OMV pentru exportul gazelor româneşti ieftine.

Mai spune Ungureanu că se gândeşte dacă banii din vânzarea resurselor minerale (aur, gaze, cupru) vor merge într-un fond de dezvoltare.  Prin asta înțelegem că la următoarele solicitări premierul nu va accepta ca bani din fondul de rezervă al guvernului să meargă la primăriile puterii- citiți aici cum a „cedat” Ungureanu presiunilor pe linie politică, după ce s-a asigurat că presa află pe surse cum dă domnia sa cu uşa de pereți de supărare că trebuie să îndeplinească dorințele PD-L.

Mai intervine şi preşedintele săptămâna aceasta într-un acces de masonerie ieftină să alerteze românii că nu se făceau suficienți bani din exploatarea resurselor naturale în România.

Financial Times scrie azi  despre cum marile companii de exploatare a resurselor minerale luptă împotriva legislației europene anti-corupție ce i-ar obliga pe lobby-işti să dezvăluie pentru fiecare proiect în parte plățile făcute către guvernele din tarile unde investesc . Scopul acestei legislații europene este ca acolo unde se fac tranzacții cu petrol, gaze, resurse minerale şi forestiere, să se vadă dacă guvernele investesc acei bani în folosul comunității sau daca acei bani ajung in buzunarele politicienilor. Deşi această legislație europeană ar viza țări sărace, în curs de dezvoltare, România ar beneficia de asemenea lege.

Întrebat de reprezentanții societății civile dacă România va folosi banii din vânzarea resurselor naturale pentru un fond de dezvoltare, Ungureanu a spus „ne gândim” dar Ministrul Finanțelor Bogdan Drăgoi a spus că România , fiind în UE, are “un set de proceduri de flow financiar care nu îi permite să urmeze modelul norvegian” (în care banii din exploatarea resurselor merg la fondul național de pensii). De înțeles cum mintea lui Drăgoi îi indică probleme tehnice pentru care un asemenea fond nu s-ar putea crea. Este mult mai eficient ca banii din privatizări se se învârtă la ministerul de Finanțe şi pe la băncile de stat plătind între timp salariile şi beneficiile lui Drăgoi, care ajungeau anul trecut la peste  190 de mii de euro în acte, de la Minister, CEC, Eximbank… Când Drăgoi s-a repezit să ne explice cum Norvegia nu e UE, Ungureanu i-a spus cu serenisima-i ironie ”Nu suntem Norvegia, dar nici ca-n Danemarca nu suntem”, replică ce poate fi mesajul lui Ungureanu către societatea civilă : “nici chiar aşa de putred nu sunt” şi/sau către Drăgoi: “cam transparent, Drăgoi, cam transparent”.

În două săptămâni vreau să desecretizați contractele cu OMV, Roşia Montană Gold Corporation, Chevron şi  CupruMin ar fi zis un Băsescu cinstit. În schimb Băsescu a ocultat într-un discurs demn de OTV:

-          Cât de mult ar putea de fapt să câştige statul român din proiectul Roşia Montană dacă s-ar renegocia contractul.

-          Faptul că România poate lua împrumuturi internaționale sau chiar găsi resursele financiare interne (emisiune de obligatiuni) pentru a exploata singură zăcăminte şi a importa tehnologie.

-          Faptul că preşedintele ignoră protestele şi dreptul comunităților din Roşia Montană şi Bârlad de a refuza aceste exploatări- preşedintele pare mai preocupat să liniştească investitorii canadieni decât românii care se pot trezi cu apa poluată sau cu întreg satul acoperit de un lac de cianură.

-          Deşi acuză demagogia mass media, Băsescu a prezentat în repetate rânduri statistici false pentru a-şi susține proiectele de făcut bani, de la exagerarea că România are cel mai mare număr de paturi de spital la mia de locuitori din UE la prezentarea gazelor de şist ca pe o afacere cu riscuri minime, preluând dezinformările marilor companii exploatatoare de gaze de şist care se văd alungate din fiecare oraş american pe lângă care nimeresc.

-          Îndeamnă ministerele să dea un aviz rapid „Da” sau „Nu” si avertizeaza ca dacă avizul este „Nu”,  investitorii ar putea câştiga în instanță – „Dacă nu, măcar spuneţi nu, mâine, şi închideţi subiectul, urmând să vedem ce se va întâmpla în proces.” . Singura şansă a investitorilor canadieni mai rămâne un proces din care să stoarcă ce mai pot de la statul român, iar Băsescu îndeamnă ministerele să se grăbească să dea un aviz- un aviz negativ dat in graba ar fi suficient pentru ca investitorii canadieni sa obtina  in instanta cate ceva din afacerile in care au pompat bani de lobby, pe fondul unor probleme de procedura la autoritatile romane grabite de presedinte.

Într-o țară în  care discursul preşedintelui e plin de venin, a mai ajunge la adevăr pare o misiune imposibilă. Desecretizarea contractelor e un prim pas, ceva despre care Băsescu spunea că nu e o idee rea (vara trecută când ieşea la Bucureşti să discute cu lumea care protesta în fața Cotroceniului dupa declaratiile sale in favoarea investitorului de la Rosia Montana). Băsescu nu îşi mai permite să se întâlnească cu societatea civilă, Ungureanu are această misiune. Până acum Ungureanu nu a dovedit decât că a semnat un contract pripit cu un investitor dubios – contract ce ar putea costa statul român multe milioane intr-un proces- şi că a dat primarilor PD-L fondurile pe care le vroiau.

Pe ultima sută de metri Băsescu a intervenit astăzi sä cearä Guvernului decizii în cazul avizelor de mediu pentru Roşia Montană, Chevron şi CupruMin (cititi aici)  după ce ambasadorul canadian a fost in audienţă la guvern azi. (link aici)

Preşedintelui nu i se par greşite pesemne acţiunile pripite de la Legea Sănătăţii unde FMI a cerut schimbări legislative până la sfârşitul anului, consilierii lui Băsescu s-au grăbit să dea o lege care le asigura conducerea unor noi instituţii iar Băsescu a rămas singur să susţină agresiv o lege incompletă si iresponsabilă.

Preşedintele nu înţelege nici că a cere guvernului să dea avize sau nu în două săptămâni este o propunere pripită şi iresponsabilă. Frustrările s-au acumulat şi Băsescu face tot mai multe greşeli pe măsură ce înţelege că propria-i suspendare se apropie.

Şi câte ceva despre intoxicările obişnuite din declaratiile presedintelui, repetate si azi :

-          România nu mai are resurse de a crea locuri de muncă : exporturile au crescut în criză în România, industria manufacturieră a profitat, România a revenit pe excedent la comertul international de produse agricole şi agricultura pare un pariu sigur pentru un viitor unde preţurile produselor agroalimentare sunt aşteptate să crească. Vacile de la Roşia Montană or sta ele pe pământ care trebuie cianurat pentru a scoate aur, dar le vor fi mai de folos oamenilor decât nişte slujbe temporare.

-          se prefigurează procese extrem de costisitoare- este strict vina lui Băsescu că a întreţinut speranţele investitorilor RMGC în România şi a lui Ungureanu că s-a pripit să semneze contractul de privatizare a CupruMin

-          plângăcioşii de grija mediului: domnule Băsescu, oamenii de la Roşia Montană au acolo cimitire şi nu vor să­-şi mute morţii, nu plânge atâta lume de grija cucului

-          “România nu are miliardele de euro de care ar fi nevoie pentru a importa tehnologiile necesare exploatării acestor resurse” . Să întrebăm la FMI sau la Banca Mondială, să vedem, primim banii? Că douăzeci şi şapte de miliarde de dolari am primit, din care unii stau ca linie opţională de credit.

Baschetbalistul american juca pentru CSS Giurgiu şi a fost omorît anul trecut într-un incident într-un bar din Giurgiu. Associated Press relatează că baschetbalistul american a încercat să pună o şapcă pe capul unei femei din bar sau că a încercat să o invite la dans.  Prietenul femeii l-a lovit pe Hardy. Ionut Adrian Tănăsoaia a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Familia lui Hardy şi comunitatea unde a crescut sunt revoltate de această pedeapsă.

Raed Arafat s-a pronunțat în cazul morții lui Hardy şi mărturia sa va fi importantă într-un viitor proces: Arafat spunea că spitalul din Giurgiu nu avea echipamentul necesar pentru a evalua starea lui Hardy, că doctorii nu au monitorizat cum trebuie starea pacientului şi că acesta ar fi trebuit transferat la Bucureşti. Onestitatea sau părerile lui Arafat ar putea fi cruciale într-un viitor proces. Doctorii care s-au ocupat de cazul lui Chauncey Hardy au fost sancționați cu echivalentul a 960 de dolari fiecare, spitalul a fost sancționat cu 11.200 de dolari şi au primit amenzi şi oamenii de pe ambulanță.

În simțământul familiei lui Hardy de a îi face să plătească pe cei responsabili de moartea lui Chauncey Hardy văd, din păcate, câteva lucruri care nu au de a face cu a-ți pierde pe cineva drag într-o țară străină unde crezi că legile sau asistența medicală sunt şubrede- lucruri despre care , dacă românii ar gândi la fel ca familia lui Chauncey Hardy, ar schimba multe în România:

- dublul standard pe care ambasada SUA îl aplică României:

“Suntem preocupați de circumstanțele violente ale morții acestui cetățean SUA, şi vom urmări cu atenție procesul de anchetă” (link)

- faptul că în România celebritățile se tratează de vânătăi de schi la spitale din Austria dar scapă nevinovate când omoară oameni pe şosea când depăşesc că sunt ei şmecheri

-  faptul că un român de rând nu ar obține vreun dolar dacă ar fi tratat prost într-un spital din România, fie el de stat sau privat

Nu ştiu dacă lumea ar fi mai bună dacă familia lui Teo Peter sau victimele lui Huidu ar cere despăgubiri de 123 de milioane de dolari, dar când congressmenii sau avocații americani vor interveni pentru a face dreptate, România va avea pe de o parte un model de acțiune, pe de altă parte un model de ipocrizie.

Eu sunt Politica! crede Băsescu. Eu sunt Economia! crede Ungureanu…Băsescu a vizitat Modrogan săptămâna aceasta să discute strategia de campanie. Între timp, Ungureanu nu dormea noaptea să repare contractul de privatizare a  CupruMin, care a eşuat în această seară pentru că  investitorul nu a adus banii pentru garanția de mediu.

Cu fiecare zi cu care Ungureanu se agită mai mult, oamenii pot vedea doar incompetența lui în probleme economice şi administrative , aroganța lui care îl face pe Boc un arțăgos simpatic şi obediența lui în a urma discursul părerist al lui Băsescu despre ce trebuie să facă sau să nu facă statul.

Scurtăturile de discurs ale lui Băsescu i-au servit în politică până când a început să le creadă şi să încerce să le impună ca „reformă a statului”.  Respectand fidel demagogia lui Băsescu, Ungureanu trebuie să apeleze la argumente care sfidează bunul simț. Băsescu a declarat în repetate ocazii că România are cel mai mare număr de paturi de spital la mia de locuitori din UE, deşi propriul raport prezidențial despre sănătate îl contrazice net. Întrebat de Hurezeanu despre reforma din sănătate, Ungureanu a debitat zilele trecute că piața liberă europeană a muncii înseamnă că aşa cum pleacă doctori din România aşa pot să şi vină medici din Marea Britanie sau alte țări europene în România. Nu există duşmani mai mari ai sistemului de sănătate decât nişte economişti închipuiți.

Modelul autosuficienței l-a adus pe Băsescu în marja de eroare. Ungureanu repetă acelaşi model de politică păgubind statul român cu fiecare privatizare pripită, cu fiecare concesiune acordată fără respect pentru oameni şi mediu, cu fiecare zi petrecută susținând ideile lui Băsescu.

Pe fondul migrației contribuabililor, a pieței medicamentelor scăpată de sub control , a crizei economice care reducea încasările, a nivelului redus al contribuțiilor, bugetul începuse să acumuleze arierate.  Atunci soluția neoliberală a fost tăierea serviciilor medicale pentru cei săraci, în spitalele şi aşa subfinanțate, pentru doctorii şi aşa umiliți prin tăierea salariilor. În timp ce oamenii de la sate descopereau poarta închisă la spital, distribuitorii de medicamente îşi sporeau profiturile.

Ce s-a ales de cele 67 de spitale închise?

-          Transformate în cămine de bătrâni, câteva dintre spitalele închise pecetluiesc trecerea României spre o societate în care munca la corporație şi nu grija de familie ne va fi principala preocupare.

-           Altele stau pur şi simplu închise, unele cu aparatura în care se investiseră bani, altele in conservare .

-          La Codlea şi Comăneşti autoritățile locale au câştigat în instanță dreptul de a îşi păstra spitalul. La Odobeşti , Urlați şi Stei, încă încearcă să câştige procesele cu Ministerul Sănătății.

-          Câteva au devenit secțiile altor spitale, insa nu a coordonat nimeni din timp tranziția aşa că nu au acreditare de la minister sau personal. Lacătele stau pe uşa a ceea ce ar trebui să fie secții funcționale ale unor spitale.

-          La Sărmaşu oamenii au protestat impotriva ideii de a îşi transforma spitalul în cămin de bătrâni pentru că nimeni nu verificase că mai erau trei în zonă. Şi la Tăndărei Prahova primarul a refuzat să mai facă al doilea azil în localitate.

-          La Iveşti Galați spitalul nu s-a închis pentru că opt vârstnici încă sunt internați . Consilierii județeni au decis preluarea spitalului de către Spitalul Clinic de Urgență Galați.

-          Un pavilion al spitalului din Negreşti Vâlcea a fost închiriat unor medici de familie care vor să deschidă cabinete medicale

-          La Cisnădie, un spital care deservea 23.000 de locuitori, primarul Johann Krech a găsit o soluție de avarie”Noi am urmat o cale total diferită de ceilalţi: nu am acceptat desfiinţarea spitalului şi înfiinţarea unui azil de bătrâni, ci am suspendat, juridic, activitatea medicală deoarece, speriaţi că vor rămâne fără loc de muncă, medicii au plecat. La Cisnădie, din punct de vedere juridic, nu am închis spitalul, dovadă că funcţionează două cabinete individuale de Pediatrie, o filială a Serviciului de Ambulanţă Sibiu şi, de asemenea, funcţionează, la capacitate maximă, secţia de recuperare pentru copii” (declarație pentru excelenta analiza Mediafax, citiți aici)

-          În  Plopeni Prahova spitalul s-a redeschis sub formă de clinică particulară , primăria închiriind terenul cu 2 euro/m2.

Ca să justifice închiderea spitalelor, Cseke Attila prezenta presei un caz social, o bătrână care facuse accident vascular cerebral si avea escare in urma spitalizarii indelungate. Mutată la Murgeni Vaslui, apoi la Județean Constanța, „exemplul” lui Cseke Attila a murit la câteva zile după transportările de eficientizare.

În Bălceşti, un bărbat de 41 de ani caruia i se facuse rau a fost adus de un verişor la spital. Spitalul era lângă şcoală şi copiii bărbatului şi-au văzut tatăl murind în fața spitalului cu lacătul pus. Spitalele fiind închise sălbatic, locuitorii nici măcar nu ştiau că spitalul fusese închis.

Inchiderea spitalelor poate nu este pe lista de regrete care nu te lasă să dormi a preşedintelui Băsescu , a lui Boc,  Jeffrey Franks, Cseke Attila sau a guru-ului Cristian Vlădescu. Incompetența lor criminală trebuie însă să fie condamnată într-un proces al neoliberalismului în România. Deciziile lor abuzive de a priva comunități sărace de servicii medicale trebuie anchetate. Iar comunităților care se luptă încă în instanță să îşi păstreze spitalul, plătesc pentru conservarea spitalului sau aşteaptă hârtii de la minister să il redeschidă trebuie să li se facă dreptate.

Victor Ponta a simțit nevoia azi să tragă linia la ce candidați din partea PD-L acceptă: nu Udrea, nu Anastase. În schimb da Frunzăverde, da 38 de alți primari şi parlamentari- chiar nimeni din Caraş Severin nu a făcut opoziție politică împotriva PD-L vreme de trei ani?. Robert Negoiță de la PSD spunea zilele trecute: „Nu primim hoți în USL” pentru pesurse.ro . Candidatura domniei sale , susținută de Victor Ponta, nu este însă prea fericită: numai ce îi vindea ANAF apartamentele pentru neplata TVA, datorii la buget de zeci de milioane de euro. Ponta s-a bucurat să anunțe că şi Piedone, fost PC, fost UNPR, este acum USL.

Cum putem să îi învingem pe cei care au deturnat Revoluția? A devenit foarte greu pentru că întrețin prin televiziuni şi ziare un circ prin care să scârbească alegătorii raționali şi să îi amețească pe cei influențabili. PD-L îşi face propria regrupare ecologisto-țărănistă la Bucureşti şi nu ştim ce candidat surpriză va susține. E lungă istoria de securişti care s-au declarat anti-sistem şi au trădat alegătorii. La alegerile locale din Bucureşti  putem însă să urmărim cum va evolua şi cine îl va sprijini pe Nicuşor Dan:  http://nicusordan.ro/ce-vreau-sa-fac . Dumnealui spune: „ La nivelul Bucureștiului nu există de fapt partide politice. De câte ori ați auzit filiala București a unui partid să se pronunțe pe un subiect important pentru București?  La ultimele alegeri pentru primărie PRO TV regiza în platou o scenetă în care Oprescu şi Blaga trebuiau să interacționeze cu un grup de activişti, să vadă oamenii capacitatea politicienilor de a face senzație la ştiri. Nicuşor Dan este un activist împotriva mafiei imobiliare din Bucureşti, împotriva poluării din Capitală şi pentru protejarea spațiului verde. Ce vrea să facă Nicuşor Dan? Printre altele,  un audit comandat unei firme independente asupra contractelor primăriilor, a organigramei primăriilor si limitarea costului achizițiilor . Este suficient pentru ca niciun partid din Bucureşti să nu îl susțină.

Fondul Proprietatea deținea la 30 martie 2010 (ultima lor actualizare pe site) 20% din Petrom, 13.5% din Transelectrica, 10% din Alro, 15% din Transgaz, 20% din Hidroelectrica, 10% din Nuclearelectrica, 25% din complexul Turceni,  citiți aici lista de dețineri la cele mai bune companii de stat, valoarea activului net fiind de aproape 4 miliarde de euro.

“Captura statului nu este un eşec al pieţei. Dimpotrivă, e o formă de imaturitate, de lipsă de dezvoltare a capitalismului.” scria Alina Mungiu Pippidi săptămânile trecute.

Georgia Palade van Dusen (foto aici) este moştenitoarea industriaşului Malaxa si unul dintre cei mai mari actionari ai Fondului Proprietatea, cerand impreuna cu alte rude despagubiri de 310 milioane de dolari de la statul roman pentru companiile nationalizate de comunisti. Adrian Vasilescu (consilierul lui Isarescu) îl laudă pe Malaxa ca pe un capitalist adevărat care a adus tehnologie în România în vreme ce alți mari bogătaşi ai vremii nu faceau decât speculă cu pământ, intermediere şi buticăreală (Vasilescu semneaza seria de editoriale “Mai este România un stat industrializat?” în Ziarul Financiar). Tot despre Malaxa putem citi din istoricul Ioan Scurtu, care explică cum Malaxa era unul din industriaşii care capturaseră statul şi cum 98% din contractele uzinelor lui Malaxa erau cu CFR sau Armata Română, se bazau pe prietenia cu Carol al II-lea (susținută de mite ca pentru un rege), pe contracte cu Germania nazistă şi aveau rate de profit uriaşe.

Statul român este în prezent capturat de FMI şi Fondul Proprietatea. De 20 de ani opțiunea în România a fost vânzarea, divizarea şi înstrăinarea. Care este alternativa? În mod ideal guvernanții ar angaja rechini ca Mark Mobius să aibă grijă şi să sporească avuția companiilor naționale. Deocamdată Mobius lucrează pentru cele 4 miliarde de euro care vor ajunge la urmaşii capitaliştilor din interbelic. De ce nu ar lucra vreun Mobius cu o echipă mai mare şi pentru restul de 20 de milioane de amărâți care au muncit sau ai căror părinți au muncit la Victoria Socialismului?

Ce specie de politicieni ne-ar trebui pentru ca atunci când şi-ar pune problema administrării companiilor de stat să nu o dea pe mâna afaceriştilor de partid , a partenerilor de afaceri, a odraslelor sau a cumnaților? Ce fel de politicieni ar adopta principii de guvernanță corporativă la întreprinderile de stat doar de dragul bunei guvernanțe şi nu la presiunile Fondului Proprietatea şi ale FMI?

Unii mai puțin aprozarişti, şi pentru că nu îi avem suntem responsabili toți:

-          Pentru că oamenii cinstiți nu mai fac un efort să meargă totuşi la vot să selecteze candidații mai puțini pătați sau mai buni profesionişti.

-          Pentru că nu protestăm când cei care au puterea abuzează de ea- ultimul exemplu fiind comasarea alegerilor, care a devenit subiect doar pentru că Băsescu a sunat la Realitatea în direct să îşi bată joc de Arafat.

Ce pierd oamenii practic când Ungureanu vinde acțiuni la companiile de stat? 60 de spitale închise în mediul rural costau 40 de milioane de euro anual. Guvernul vrea să vândă 10% din Petrom în condițiile în care Petrom face profituri record de aproape 1 miliard de euro. Cu dividendele de la Petrom statul ar putea să redeschidă acele spitale şi să le reabiliteze şi să investească în ele. Datoriile la care ne-am înhămat când Berceanu negocia din vârful pixului 20 de miliarde de dolari împrumut sunt o povară- în loc să păstreze companiile producătoare de profit, statul le vinde să plătească dobânzile la împrumutul FMI.

Transelectrica, din care guvernul tocmai a dat 15%, făcea 20 de milioane de euro profit net în 2011, cu toate contractele de băieți deştepți. CupruMin, vanduta la licitatie unei firme care acum trebuie să strângă bani să plătească, aducea şi ea 8.5 milioane de euro profit şi problema ei era lipsa de investiții. Pe 31 Mai guvernul mai vrea să mai facă o licitație pentru Oltchim şi agenda lui Ungureanu e plină de privatizări cu cântec, de nici nu mai bagă de seamă crizele din PD-L.

Problema bunei guvernanțe în companiile de stat este ideologică. Ceva trebuie să îi motiveze pe guvernanți să îşi bată capul să asigure buna administrare a resurselor statului în loc să încaseze doar taxe şi şpăgi.

“Tigrii asiatici” Taiwan şi Singapore au caracteristica interesantă că au multe companii de stat. Taiwanul pentru că fondatorul Koumintangului era naționalist şi un admirator al lui Henry George, un scriitor american care susținea că resursele subsolului aparțin poporului. Henry George critica abuzurile din contractele de minerit ale statului, politicienii corupți, speculatorii imobiliari. Singapore are una dintre cele mai mari companii de stat, Temesek Holdings, cu active de aproape 200 de miliarde de dolari, prin care controlează economia. Atât Taiwanul cât şi Singapore au urmat tradiția unor companii de stat puternice, al căror profit finanțează educația şi sănătatea pentru cei mulți.

Adrian Vasilescu spune în editorialele domniei sale  :

“ sărăcirea ţării noastre de după război avea o singură cauză: căderea întregii economii în mrejele iluziei comuniste.”.. “Şi dacă n-am fi văzut, fără putinţă de a interveni, cum se năruie întregul edificiu economic înălţat înainte de război.”…

Câteva date despre edificiul economic clădit înainte de război:

-          În perioada interbelică numai 5% din populație avea asigurare medicală (asta o spune Cristian Vlădescu, consilierul lui Băsescu pe probleme de sănătate în Health Systems in Transition vol.10 no.3 2008 pag.21)

-          între 1921-1932, 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar. În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari. Pe plan naţional, media copiilor din mediul rural care ajungeau să facă liceul era de 1%“ (Sursa)

Tabelul de mai jos arată că rata de creştere a PIB-ului per capita în comunism în România a fost substanțială, România reducând în comunism decalajele față de alte state comuniste chiar şi în ciuda stagnării economice din anii 80.

Ceea ce reproşa Adrian Vasilescu comunismului era încarcerarea şi alungarea elitelor din economie, reparațiile de război platite URSS, penuria de bunuri. Te întrebi ce căuta domnia sa să scrie la “Scânteia Tineretului” şi să fie profesor la Școala Superioară de Jurnalistică pe vremea comuniştilor.

Celor ce se feresc de ideologie şi vor un spațiu al intereselor raționale private viitorul le va rezerva surprize. Când a devenit atât de evident că numai interesele private mişcă ceva în România, acei puțini alegători care se vor mai deranja vor vota Partide ale Poporului sau Noua Dreaptă. Oricât ar folosi USL retorica potrivită, după păruiala după algoritm pentru posturi şi după primele scandaluri de corupție oamenii vor fi din nou în piață, mai scârbiți. Singura soluție pentru alegători este ca acolo unde oameni mai spălați încearcă să candideze să se mobilizeze în jurul lor şi să îi susțină. Până să aibă o politică industrială, România trebuie să scape de securiştii din posturile cheie, lucru dificil de realizat când Băsescu îi promovează cu fiecare ocazie.

Nu ştiu de unde avea ziarul „Adevărul” informația despre consumul de gaze de şist în SUA, dar cel mai probabil de pe pagina Wikipedia în engleză, unde informația cu 50% era un link mort la un ziar canadian care vorbea despre estimări asupra a cât o să reprezinte gazele de şist în producție în anul 2020.

Gazele de şist nu au cum să fie 50% din consumul SUA din câteva motive simple:

Toată producția internă de gaze de şist a SUA reprezenta cam 13% din consumul intern în 2009 , faceți calculele şi dumneavoastră (link aici şi aici) . Chiar şi dacă toate importurile din Canada ar fi gaze de şist, importurile reprezintă doar 14% din consumul american conform datelor din sursa citata in link, deci drum lung până la 50%. Canadienii au destule gaze naturale iar producția lor de gaze de şist este nesemnificativă, citiți aici.

Nu ar fi prima dată când un jurnalist de business ia date de pe Wikipedia şi tuturor ni se poate întâmpla să greşim. Problema este că ziarul Adevărul ține steagul sus pentru jurnalismul lor de business capitalist rapace în România.

Când dezinformează că 50% din consumul de gaze din SUA e din gaze de şist, “Adevarul” îi face în mod surprinzător jocurile lui Băsescu. România a rămas de la începutul anilor 2000 prietenă cu Haliburton, Bechtel şi toate companiile texane . Ambasadorul american se interesează activ de afacerile Bechtel şi Chevron în România. Este de altfel foarte atractiv să zicem : vrem să scăpăm de ruşi şi de Gazprom.

Câteva probleme rămân: pentru că în România Chevron vrea să exploateze gazele de şist pe lângă Bârlad, riscurile asupra comunității trebuie evaluate şi clarificate de Băsescu şi strategii lui americani în energie. Diferența dintre Gazprom şi Chevron e că gazul ruşilor ne vine pe conductă şi nu vedem ce se întâmplă cu mediul în Siberia, în schimb Chevron vrea să exploateze în inima Moldovei cand în SUA sute de oraşe au interzis exploatările de gaze de şist, citiți aici.

România trebuie să afle dacă are rezerve de gaze de şist însă guvernul ar trebui să liniştească oamenii de la Bârlad şi să înțeleagă că dacă oraşe din SUA pot să zică NU exploatării gazelor de şist lângă ele aşa au dreptul să zică şi Bârladul, Adamclisi, Costineştiul sau Vama Veche, oraşe din zonele unde Chevron are perimetre de explorare.

De atâta transparență câtă beneficiem, aflăm pe surse că domnul Gitenstein se întâlneşte cu premierul Ungureanu să discute investițiile Chevron în gaze de şist.

Transparența este atât de mare încât compania Chevron nu vrea să dezvăluie locurile perimetrelor în care va începe explorarea, pentru a evita „presiuni inutile” asupra comunităților locale, spune directorul local Chevron pentru AFP.

1. să semnaleze şi să corecteze derapajele antidemocratice – în special derapajele preşedintelui. Disprețul pentru popor şi democrație al preşedintelui se manifestă în întreținerea unui climat hiperpolitizat în spațiul public, caracterizat de dezbinare, dezinformare, de menținerea unei majorități compusă din traseişti politici, recrutați prin numirea unor indivizi altădată considerați „indezirabili”, de utilizarea referendumului în scopuri electorale, încălcarea oricăror reguli de separare a puterilor în stat, propagandă jenantă la televiziunea publică, abuzuri ale Jandarmeriei.
2. să critice corupția din aparatul de stat care se manifestă în special în relația ei cu firme private şi multinaționale care căpuşează statul. Noțiunea că statul este corupt iar firmele private nu sunt corupte este fie o iluzie a anilor 90 fie o dezinformare continuă: ca să existe corupți la stat trebuie să existe multinaționale care să îi mituiască să vândă resursele statului pe degeaba. Ca să existe corupție în administrația locală trebuie să existe firmele asociaților politicienilor.
3. să vegheze ca cei de la putere să nu vândă pe nimic ce a mai rămas din proprietatea statului unor grupuri de interese, să nu îndatoreze statul şi mai mult şi să nu pericliteze mediul şi bunăstarea oamenilor.

Ce fac  în schimb intelectualii de dreapta? Se apără unii pe alții încercând să îşi explice de ce sunt fluierați Patapievici sau Pora, adoptă stilul băşcălios al preşedintelui în propagandă preelectorală, ignoră derapajele antidemocratice şi proiectele controversate de la Roşia Montană şi Bârlad (gaze de şist-Chevron), proiectează imaginea corupției numai în ograda opoziției sau în companiile de stat, niciodată în mediul privat, susțin cu argumente ilare reaganiste business-urile de privatizare pe ultima sută de metri ale PD-L, ignoră creşterea alarmantă a gradului de îndatorare sub conducerea PD-L intoxicând populația despre cum va risipi stânga banii,  folosesc mişto-urile intime din Dilema de altădată în elitisme în care îşi arată disprețul pentru oamenii de rând.

Câteva exemple:

Cristian Ghinea susține în „De ce iubesc capitalismul” în Dilema Veche (link aici) că nu l-ar deranja să dea faliment Tarom pentru că dumnealui iubeşte capitalismul “pentru că el a inventat low cost-urile”. Faptul că PD-L a susținut-o pe domnişoara Ruxandra Brutaru la conducerea companiei naționale în timp ce se acumulau pierderile nu este de interes pentru dl. Ghinea. În general faptul că ineficiența companiilor de stat se datorează căpuşării de către firme private nu este de interes, ceea ce subliniază dl. Ghinea este că statul este rău iar privații sunt buni.

Strict istoric şi anecdotal, ideea de low cost îi aparține stângistului William Gladstone, care dădea în 1844 în Anglia Railway Regulation Act, prin care obliga companiile feroviare să introducă o clasa a III-a la tren ca să ofere bilete relativ  ieftine pentru săraci, care călătoreau până atunci ca vitele – “Pasagerii de la clasa a treia trebuie protejați de intemperii şi li se vor oferi scaune” [“Third-class passengers should be protected from the weather and be provided with seats”]. A fost nevoie de legislație suplimentară pentru a înlătura tertipurile operatorilor feroviari privați care nu vroiau să transporte săraci. Nu-i doresc lui Cristian Ghinea un viitor în care îşi va scrie articolele pe laptop în picioare în timpul zborului low cost.

Cosmin Alexandru îi reproşează în Revista 22 lui Traian Băsescu faptul că a criticat Petrom pentru creşterea prețului carburanților (link aici). În elogiul capitalismului, unul din argumentele lui Cosmin Alexandru  este că prețurile plafonate de Primăria Bucureştiului la taxiuri rezultă în „ aveţi cam 75% şanse să vă urcaţi într-o maşină care arată pe dinăuntru ca o ghenă de gunoi, troncăne ca o remorcă şi e condusă de un maniac agresiv hăituit de un patron care nu are cu ce bani să înlocuiască nici maşinile, nici şoferii, aşa că trage de toţi şi de toate până crapă.” Spre deosebire de Cristian Ghinea, Cosmin Alexandru nu apreciază low-costul dar iubeşte capitalismul la fel de mult, compătimind bieții patroni care, loviți de plafonul primăriei, trebuie să tragă de “maniacii agresivi” de taximetrişti. Din argumentele domnului Alexandru în favoarea Petrom mai spicuim: “Nu mă bucur când plătesc scump un plin de motorină la o staţie Petrom sau OMV. Dar l-aş plăti şi dublu decât să mai cumpăr vreun litru de la o benzinărie Petrom aşa cum arătau ele înainte de privatizare… Civilizaţia are un preţ, domnule preşedinte, şi, sperând că n-o să vă supăraţi pe mine, eu v-aş ruga să ne îndemnaţi să-l plătim.” Pentru Cosmin Alexandru problema nu o reprezintă patronii firmelor de taxiuri sau prețurile practicate de Petrom, ci statul care pierde bani din companiile naționale şi regulile sale de a menține prețurile scăzute. Domnul Cosmin Alexandru este un gentleman care ar plăti la Lufthansa la clasa I pentru că aşa e dumnealui, îşi permite, nu ar împărți zborul low cost cu Cristian Ghinea si cu “maniacii agresivi”. Am impresia că dl. Alexandru este şi în categoria corporatiştilor care mai degrabă trag la hanul OMV – “oaze de normalitate şi bun-simţ” decât la popasul rustic al localnicilor.

Mihail Neamțu povesteşte pentru Money Express care îi mai e viața în timp ce lucrează la mişcarea politică ce ar mai salva din pierderile PD-L: „Aveam un grant al Academiei Române care îmi asigura un post căldicel, cu șofer, casă de la RA‑APPS. Mai aveam un post de director științific la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului prin care puteam călători oricând la orice hotel de patru stele din Europa.”- ma întreb dacă Mihail Neamțu călătorea cu Tarom sau cu low costul.

Cineva cu inițialele A.P. publica la rubrica 3,14 din Dilema Veche un comentariu despre  persoanele izolate după valul de ninsori – “Pentru femeile în putere de la ţară, din satele izolate, care se plîng la TV că n-au pîine, reţeta „din bătrîni“ este următoarea: se frămîntă un aluat din făină (uitaţi-vă în cămară, sigur veţi găsi aşa ceva), sare, apă (merge şi cu zăpadă topită), drojdie (se poate şi fără, iese o pîine nedospită) şi se bagă la cuptor. Pe bărbaţii în putere de la ţară care se plîng tot la TV că n-au lemne îi înţeleg: le-a acoperit zăpada drumurile şi nu mai pot merge pînă în pădurice ca să le fure. Din nou, poporul acesta dovedeşte că e adept al lozincii universal valabile (fie iarnă, fie vară): „Să ni se dea!“.”

Ca să fii intelectual trebuie să ai un pic de bun simț: să nu batjocoreşti săracii ca să subliniezi ideologia ta fină, fie că sunt taximetrişti sau oameni de la țară izolați in zăpadă , să ai un pic de modestie asupra a ce anume ți-au adus diplomele în privința capacității de a recomanda soluții pentru tot poporul, bun simț în privința argumentelor pe care le emiți , a slujbelor pe care le accepți şi a modului în care acele slujbe îți afectează obiectivitatea. Asistând la procesul recent de golanizare a Dilemei Vechi şi a Revistei 22 – publicații care altfel mi-au format generația în anii 90- am înțeles că nu putem vorbi de intelectuali de stânga sau de dreapta, ci de intelectuali sau nu.

Presa vestică (şi în special cea englezească) ştie să facă rating enervând oamenii care îşi citesc ziarul la micul dejun cu ştiri despre cum est europenii le distrug modul de viaţă, luându-le joburile pe care oricum nu le-ar fi făcut şi comițând crime întotdeauna mai groteşti decât ale localnicilor.

Extremistul olandez Geert Wilders a lansat recent un site unde olandezii pot reclama – completând un formular- cazuri în care şi-au pierdut locul de muncă din cauza unor români sau dacă românii sunt zgomotoşi, le ocupă locurile de parcare, sunt beţi sau desfrânaţi. Românii din Olanda ar fi probabil primii să completeze formularul despre vecinii est-europeni care fac zgomot sau le ocupă locul de parcare.  Conform Sondajului European al Valorilor 2008, Procentul de oameni care NU obiectează la a trăi vizavi de oameni de altă rasă, culoare, emigranţi sau muncitori străini era 90% în Olanda şi 60% în România.

Un fost diplomat olandez (Robert van Lanschot) declara recent că Balcanii sunt mai apropiaţi de Turcia decât de Europa: “Nimeni din Balcani nu ştie ce este acela un costum Chanel, nu ştie de arta culinară Bokus, Pippi Longstocking, despre grădinile engleze, despre eseurile lui Montaigne sau despre jocurile de Lego”, susţinea diplomatul olandez.

Pentru românul care interacționează cu vesteuropenii, puține şanse să îşi impună cultura şi să sancționeze interlocutorii pentru că nu ştiu de “Nu, pogodi!”, că nu mănâncă sănătoasa ciorbă, n-au ie tradițională (ci cumpărată de la H&M), că nu au mâncat dulceață de trandafiri din grădina bulgărească, că nu au citit Kadare sau că s-au obişnuit de mici să plătească chirii mari la Monopoly în loc să-şi formeze spiritul de economie la Bunul Gospodar.

Mai mult, unii români în vest nu par să vrea să aibă prea multe în comun cu valorile de acasă, confirmate de Sondajul European al Valorilor 2008:

-          Familia- Procentul de oameni care consideră că o relaţie stabilă şi de lungă durată este tot ce trebuie pentru a fi fericit- mai mic de 45% în Olanda şi în toate ţările nordice, mai mare de 75% în România şi în estul Europei. Procentul de oameni care cred că o femeie trebuie să aibă un copil pentru a fi împlinită: peste 80% în România şi cam în tot Estul Europei, sub 25% în Olanda.

-          Religia- Procentul de oameni care spun că religia este foarte importantă în viaţa lor: peste 80% în România, în jur de 30% în Olanda.

-          Familie + Religie – Dacă homosexualitatea poate fi justificată pe o scară de la 1 la 10, România şi restul estului europei răspunde undeva la 3, unde 1 este niciodată justificabilă, Olanda pe la 7.

Vestul Europei nu este “mai luminat” decât Estul, pur şi simplu a trecut printr-un proces surprinzător de recent şi rapid de erodare a valorilor tradiţionale familie şi religie. În 1952 matematicianul Alan Turing era castrat chimic în Anglia pentru homosexualitate. Irlanda a legalizat divorţul abia în 1997. în 1950 80% din olandezi aparţineau unei biserici. În timp ce valorile tradiţionale se deteriorau în Vestul Europei, comunismul românesc reuşea cumva să le întărească, cu excepţia neruşinatelor scene din “Liceenii” şi a scenelor de sărut din filmele lui Sergiu Nicolaescu,  savurate de publicul chinez care primea la import filmele româneşti (citiţi mai mult aici).

În toată această poveste de a vinde imaginea României vestului care ne ştia în spatele cortinei de fier, unele lucruri nu sunt întâmplătoare: dificultăţile amuzante de a ne găsi un brand de ţară, proiectul Dracula Park, rusticul românesc „Fântâniţa haiducului. Simply the best!“ (cum semnala Vintilă Mihailescu), obiceiurile pe care românii în străinătate şi le însuşesc foarte uşor, uşurința cu care studenții români ajung cei mai parizieni dintre traci.

Ce-I drept, presiunile culturale asupra emigranților români sunt mari. La întrebarea “Pentru binele societăţii, este mai bine dacă emigranţii : adoptă obiceiurile ţării în care se află” răspundeau DA: Danemarca 80%, Franţa 70%, Olanda 70%, în timp ce România era penultima din Europa (după Grecia), doar 40% susţinând că emigranţii ar trebui să adopte obiceiurile ţării gazdă, 60% considerând că pentru binele societăţii este mai bine ca emigranţii să îşi menţină obiceiurile şi tradiţiile. Diferenţa esenţială dintre asimilaţioniştii vestici şi români este că noi avem cel mai mic procent de emigranți din Europa- răspunsurile românilor reflectă probabil propria dorință de a nu fi obligați ca emigranți să adopte obiceiurile țării gazdă.

Românilor din străinătate le este greu să îşi impună istoria şi cultura în interacțiuni sociale. Suntem învățați în România să vindem străinilor mitul împachetat cu sfoară al comunismului totalitarist, de parcă 45 de ani România ar fi fost un film şi nu o țară care mai avea şi sociologi cercetători prin institute. Un mit facil de vândut pentru că aşa îl ştiau şi vesticii- mit care şterge însă prea multe din viață. Umilințele românilor continuă pentru că România a trecut printr-un proces patetic de aderare la Uniunea Europeană care numai de noi nu avea nevoie- şi asta ni se spune verde în față cu fiecare ocazie. În fine, muncitorii necalificați lipsiți de drepturi pe piața muncii la negru din vest nu au cum să  impună ceva,  ajung să fie sclavi bucurându-se în treacăt de bunăstarea care îi înconjoară.

Câtă vreme ceea ce vrem în vest este doar să ajungem să ne bucurăm de bunăstarea de acolo, presiunea asupra românilor va fi una asimilaționistă care duce la lipsa cooperării dintre migranții români, atitudini de genul “mama voastră de români” sau la o cooperare restrânsă de genul „Sunt mulţi români şi nu îi ajută decât pe consătenii lor” (mai multe aici).

Abuzurilor presei, angajatorilor şi autorităților locale românii ar trebui să le opună o rezistență acerbă. Că nu se întâmplă aşa este pentru că cei mai în măsură să aibă o voce- studenții şi intelectualii din străinătate vor să se disocieze de valorile conservatoare de acasă şi mai au şi imaginea autovictimizantă a inferiorității valorilor şi a trecutului românesc. Trăind de câțiva ani într-o țară de emigranți batjocorită în Europa de Vest am ajuns însă la concluzia că românii nu au niciun motiv să se simtă inferiori.

Solidaritate, mai multă solidaritate, ați văzut ce au pățit grecii dacă nu au fost austeri, vreți să ajungeți ca ei? Bogdan Drăgoi, actualul ministru al Finanțelor, a încasat anul trecut aşa: 4857 lei pe lună ca secretar de stat , 37.614 pe lună echivalent că reprezenta Ministerul la CEC , 17.973 pe lună echivalent că reprezenta ministerul la Eximbank , alți 100.000 de RON pe an pentru că reprezenta ministerul la Electrica şi AVAS. În 2010 , la cererea lui Vlădescu,  Drăgoi dona aceste sume uriaşe către Fondul Solidaritatea. În 2011 în schimb, Drăgoi a mai donat doar 13 din cei aproape 194 de mii de euro pe care îi primea de la stat să fie băiat deştept. Ce a făcut cu restul? Terenuri, construcții, ceasuri de lux. Două firme de afaceri imobiliare, finanțate pe banii statului, declaratia de avere aici.

In alte ştiri, la un sondaj recent românii au răspuns la întrebarea:  „Sunteți de acord ca acționarii RMGC să bea zilnic un pic de cianură, să le mute cineva cimitirele strămoşilor şi bisericile dat fiind că oferă locuri de muncă unor oameni de la Roşia Montană, comună în care rata şomajului este foarte mare?”.

În alte ştiri, un fost director al serviciilor s-a dus la televiziunea unui colaborator al serviciilor. Oamenii s-au amuzat: ce i-a mai zis-o, ce i-a mai zis-o.

Fie că sunt la putere, în publicitate, în corporații sau în presă, securiştii întrețin zilnic un balet pentru popor. Unii au şi studii de teologie sau istorie să meargă baletul mai bine. În realitate, cu banii primiti de la stat de Bogdan Drăgoi pe un an puteau fi plătiți 30 de doctori cu 500 de euro pe lună, timp de 12 luni.  Nu mai punem la socoteală şpăgile. In realitate oamenii duşmănesc proiectul de la Roşia Montană şi toți jurnaliştii, politicienii şi moşii dubioşi care s-au vândut lui.  În realitate Mihai Gâdea şi Ungureanu fac zilnic un balet pentru şefii lor, diferența este că Gâdea este plătit mai bine.

Robert Fico este , ca şi omologul său ungur Victor Orban, un individ bătăios. Tinta lui în campanie au fost companiile multinaționale. Fico a câştigat deşi a anunțat că va renunța la taxa unică de 19% şi va mări taxele pentru bogați, bănci şi alte firme care s-au bucurat de profituri ridicate in recesiune. In principiu va mări taxa pe companii de la 19 la 22% şi va creşte impozitul pe venit pentru cei cu venituri mai mari de 33.000 de euro pe an.

În România o astfel de măsură ar fi aplicabilă la pragul acesta pentru 1% din populație, care câştiga conform Eurostat 5.285 de euro pe lună în 2009 în timp ce percentila 99 câştiga 723 de euro pe lună, mai multe detalii aici.

Dacă cei 1% dintre românii care câştigau mai mult de 5.000 de euro pe lună ar fi fost taxați cu trei puncte procentuale mai mult (de la 16 la 19%) şi presupunând ca vorbim despre 100.000 de oameni în percentila 1%, statul ar încasa 190 de milioane de euro pe an. Cu aceşti bani guvernul putea selecta 180.000 de oameni din sănătate sau învățământ cu un salariu mediu de 350 de euro cărora să nu le reducă salariul cu 25%- de pildă tineri medici rezidenți , profesori şi doctori din mediul rural sau cu copii.  O creştere similară a taxei pe profitul corporațiilor, de la 16 la 19% ar fi adus cam aceeaşi sumă, permițând menținerea salariilor altor categorii de bugetari din învățământ şi sănătate sau menținerea tuturor spitalelor care au fost închise pe timpul recesiunii. În contextul crizei, întrebarea de bun simț era: cine trebuie să suporte criza? Răspunsul pe care un partid social democrat autentic trebuia să îl dea era cel puțin: nu doar medicii şi profesorii, ci şi bogații şi companiile mari. Victor Ponta s-a mulțumit cu o mare alianță “la sigur” cu liberalii şi Antenele.

In 2006 Smer intra la guvernare cu partidul socialist naționalist cu valori creştine SNS, echivalentul România Mare, moment în care stânga europeană le întorcea spatele pentru doi ani. De altfel istoria Smer este foarte apropiată de cea a PSD, partidul slovac înglobând foştii comunişti şi mai multe mici partide social democrate.

Victoria de anul acesta a lui Fico este netă: Slovacia are două partide minoritare ale ungurilor şi unul nu a intrat în Parlament iar dreapta este fragmentată în partide mici.

Puteau PSD şi Victor Ponta să facă aşa ispravă? Prin alianța cu liberalii, PSD a ales centrul unui middle class sastisit de politică (care de altfel nu avea încredere în PSD) într-un moment în care furia populară împotriva regimului Băsescu va favoriza extremele. Din acest calcul politic greşit de care PSD nu se dezice vor câştiga partidele extremiste de dreapta şi Dan Diaconescu.

In Slovacia un partid social democrat tocmai a câştigat net alegerile singur. Un partid care nu se chinuie să rămână în grațiile socialiştilor europeni şi a luat poziții ferme în privința a cine trebuie să plătească pentru recesiune, ca şi Victor Orban în Ungaria.

În bună tradiție est-europeană, partidul aflat la guvernare a pierdut alegerile după proteste în urma unor stenograme dintr-un dosar al serviciilor secrete, care au ajuns în presă arătând cum unor oficiali ai SDKU (dreapta conservatoare din Slovacia) li se ofereau mite în anii 2000 pentru a vinde firme publice. Publicul slovac a răspuns la aceste veşti şi protesta pe străzile Bratislavei luna trecută, înfruntând frigul ca românii.

Deşi PSD aparent a pierdut controlul serviciilor secrete să mai facă astfel de năstruşnicii (ba chiar e victima lor) , nimic nu scuză discursul anemic adoptat de PSD şi alianța preelectorală care l-au împiedicat să conducă o opoziție feroce la abuzurile neoliberale ale lui Băsescu şi PD-L. Mai nou, a prins de veste şi Băsescu cum se câştigă voturi din criticatul multinaționalelor şi a început să bată obrazul OMV, numai Ponta îi dă zor cu nevoia reducerii costului muncii în România.

Votul asupra săptămânilor de concediu este organizat printr-o inițiativa cetățenească sprijinită de un sindicat. Sindicatul reclamă faptul că productivitatea a crescut între 1992 şi 2007 cu 20%, dar salariile reale nu au crescut decât cu 4.3% si că, prin urmare, elvetienii au dreptul sa se bucure de aceasta prosperitate obtinand concedii similare altor tari europene dezvoltate.

Dacă sondajul televiziunii elvețiene este reprezentativ pentru votanții de duminică, câteva semne de mirare sunt necesare. Chiar şi în cele mai conservatoare manuale de economie a muncii, timpul liber este considerat a fi preferat muncii. Curba tradițională ascendentă de ofertă de muncă se aplanează şi chiar scade la niveluri ridicate de venit. Cu o calitate bună a vieții şi venituri mari, cum de nu preferă elvețienii o săptămână sau două în plus de concediu?

O explicație ar fi că în perioadă de criză, elvețienii au devenit mai sensibili la discursul patronatelor , care vorbesc despre amenințarea şomajului şi a scăderii producției.

O altă explicație este că elvețienii în jurul vârstei de 50 de ani şi elvețienii în posturi de conducere au deja mai mult de 5 săptămâni de vacanță în medie şi refuză acest drept câştigat tinerilor şi persoanelor din eşaloanele inferioare.

Ce zic comentatorii de pe site-ul popularului cotidian 20 minutes? (va rog să îmi scuzați traducerea stil IMN, în original aici)

“Mi se pare ciudat, comentariile sunt favorabile, contrar sondajelor. Au fost întrebați numai elvețienii germani? ”

“Deci nu-mi vine să cred. Vreți şase săptămâni de concediu. O mică primă? Şi de ce nu 35 de ore? Şi o să fiți surprinşi apoi că micile întreprinderi nu fac față”

“şase săptămâni sau nu, salariul vostru stagnează acum. Şi ați profitat cumva că nu am intrat în criză? Nu chiar. Şantajul cu micile întreprinderi e cam subțire. E propagandă”

“O săptămână în plus pe an, de ce nu? Aveți impresia că o să ajungem în aceeaşi situație ca grecii din cauza unei săptămâni de vacanță în plus, cum ar veni cinci zile în plus,  rahat..”  [deja foarte mulți elvețieni au mai mult decât patru săptămâni de vacanță]

“Ni se cere să votăm pentru a avea mai mult concediu de odihnă, să avem mai mult timp pentru noi, dar noi, ca buni discipoli ai angajatorilor noştri, refuzăm? Nu are nicio logică, unele țări au dreptate să facă mişto de noi”

Comentatorii de limbă germană de la 20 Minuten (citiți în original aici)

“Ca tată nu pot să zic decât DA. Ce tată nu ar petrece o săptămână în plus cu familia lui?”

“Dar ce ziceți dacă am lăsa discuția despre 4 sau 5 săptămâni şi am renunța la ziua de lucru de 8 ore? O soluție ar fi să lucrăm cu jumătate de oră mai puțin”

“Tuturor celor care cred că azi se munceşte mai mult. Este fals. Acum douăzeci de ani lucra lumea mai mult, …Elvețianul muncitor…atunci era..De unde credeți că vine bunăstarea asta? În niciun caz din etica muncii de azi. Nu cereți răsplată pentru performanțe care nu vă aparțin”

“şi cine îmi face munca în săptămâna aia?..E dificil să obții şi cele patru săptămâni…motivele: multă muncă,  stress, presiune..”

“Forța muncii a ajuns atât de ancorată în inconştientul nostru colectiv încât suntem incapabili să profităm mai mult de (scurta) viața care ne este dată pe pământ?” se întreabă jurnalistul Ludovic Rocchi de la Le Matin, subliniind în articolul său originile protestante şi calvine ale cultului muncii în Elveția, credința conform căreia reuşita profesională şi munca pot favoriza accesul la statutul de “ales”.

Personal sunt fascinat de productivitatea germană, chiar zilele trecute vizitam satul Harmony de pe lângă Pittsburgh, oraşul unde studiez. Un sat al unor emigranți germani care se remarcă prin extraordinara prosperitate şi diversitate de ocupații, invenții, mecanisme şi activități economice . Singura problemă a respectivului sat era că astăzi este în mare parte muzeu, pentru că toți locuitorii credeau în a doua venire cât de curând a lui Iisus, motiv pentru care depuseseră un jurământ de castitate şi au rămas fără urmaşi, ultimii supraviețuitori vânzând ( făcând un profit bun din asta) satul unor anabaptişti cu convingeri similare- mai puțin castitatea.

Pentru că am intrat pe tărâmul teologilor, nu pot să nu menționez critica lui Mihail Neamțu (“Marxismul liric si revolta mesianica”) despre actualitatea marxismului, îndreptată împotriva articolului lui Alexandru Polgár- “La ce nu trebuie renunțat în legătură cu comunismul”. Mihail Neamțu critică drept “aruncarea prezentului  în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic” ceea ce Polgar descrie ca  „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi a posibilităţilor sale — atît cît poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rînd misterul omenescului ca atare“

Elvețienii vor avea o frumoasă deliberare colectivă duminică: vor avea statistici şi profituri de care să se preocupe , dar şi opțiunea să profite mai mult de scurta viață pe pământ, cum comenta jurnalistul elvețian.

Interesant este că în această situație opțiunea elvețienilor pentru o săptămână în plus de concediu nu este nicio făgăduință mesianică a unor comunişti, este un vot deschis şi democratic. Se pare însă că votul elvețienilor protestanți şi calvini este influențat la propriu de făgăduința mesianică a statutului de “ales”.

Cumva cei ce cred în viața de apoi ajung să creadă că o viață mai bună pe pământ este o utopie iar cei ce le oferă această şansă suferă de “mesianism”.  Mi se pare la fel de ciudat să cauți să obții plăcere din a fi harnic şi întreprinzător precum a te delecta în a fi leneş. Nu vreau să speculez mai mult în domenii în care excelează Mihail Neamțu, vreau doar să spun că din punct de vedere economic se poate argumenta că opțiunea elvețienilor de a refuza mai mult concediu este irațională: victorie a propagandei patronatelor şi a dreptei, sindrom Stockholm al angajatului cu ceva acțiuni la bursă față de soarta economiei, sentiment de îndreptățire al vârstnicilor care refuză tinerilor privilegiile lor câştigate in timp, morală protestantă, teama de plictiseală în concediu (de luat în considerare în Elveția).

La polul opus al economiei europene, cu salarii foarte mici, românii depun un număr ridicat de ore de muncă pentru a se menține la niveluri de subzistență. Cu un salariu minim scăzut, sindicate slăbite, ajutoare de şomaj cu rate mici de înlocuire a salariului, românii lucrau în 2010 cel mai mare număr de ore din UE27 conform Eurofound, 41.3 ore şi aveau cea mai mică perioadă de concediu stabilită prin contracte colective de muncă, 21 de zile.  Irațională sau nu, prin comparație cu soarta românilor, decizia elvețienilor de a refuza mai mult concediu este un viciu rafinat.

Cine să plătească această notă? Premierul Ungureanu s-a întâlnit azi cu reprezentanții Chevron, o companie care vrea să foreze după gaze de şist la Bârlad, după ce guvernul bulgar le-a retras licența pentru că metodele pe care le folosesc sunt prea riscante. Forarea după gaze de şist se face la adâncimi mari, prin fisurarea rocilor cu substanțe poluante care pot ajunge în pânza freatică.

Forarea după gaze de şist prezintă şi risc seismic. BBC relatează (citiți aici) cum în Anglia forarea a fost suspendată după două cutremure într-o lună.

Ambasadorul american nu putea să lipsească de la discuțiile cu Chevron, după ce acum câteva săptămâni se întâlnea cu noul ministru al transporturilor Nazare să discute afacerile Bechtel în România. Mai lipseau Jeffrey Franks de la întâlnire să îi explice lui Ungureanu cum să vândă Romgaz şi ministrul finanțelor Bogdan Drăgoi să împrumute statul român la dobânzi mari pe Wall Street pentru a-i plăti pe amicii de la Golden Blitz să facă o şosea la Bârlad în întâmpinarea investitorului american.

Scos din cutie şi  technocrat în nimic,  premierul Ungureanu va înfrunta mişcări mai violente decât cele din frigul din ianuarie continuând colaborarea slugarnică cu banii americani de la Bârlad şi Roşia Montană. Românii nu vor accepta la Bârlad un proiect cu risc seismic, care a fost respins în Bulgaria pentru că era prea periculos.

Azi au fost ridicați de jandarmerie 12 oameni care protestau în fața Ministerului Economiei. Pariul lui Ungureanu că va rămâne premier şi după alegeri depinde de proiectele Roşia Montană şi Chevron. Astăzi, în întrevederea cu Ungureanu, afaceriştii de la Chevron au dorit să se asigure că pot începe proiectul -

“Discuţia a vizat proiectul grupului american de a începe forajul de gaze în România, oficialii Chevron dorind să se asigure că pot începe proiectul”, relatează surse oficiale pentru Mediafax.

Ungureanu are 30% popularitate, însă un cutremur la Bârlad când încep americanii să foreze îi va fi fatal.

Supărarea a pornit de la un articol pe prima pagină a publicației , în care puteam citi: “In timpul demonstrațiilor recente din România, pancartele şi sloganurile protestatarilor de la Bucureşti îl comparau pe tot mai nepopularul – şi, criticii spun, autoritarul – preşedinte Traian Băsescu cu înlăturatul dictator Nicolae Ceauşescu”

Jurnalistul de la New York Times descria în articol cum Polonia, Ungaria sau Bulgaria au diverse inițiative de lustrație. Spre disperarea Cancelariei Prezidențiale, România nu era menționată în articol decât prin ecuația “Băsescu= un fel de Ceauşescu.”

Ambasadorul român la Washington a trebuit să apere onoarea lui Băsescu într-o scrisoare deschisă : “Inființarea în 2006 a comisiei prezidențiale şi analiza sa amănunțită au reprezentat o realizare unică în Europa post-comunistă. Aceasta a avut consecințe majore în România, în special în privința deschiderii unor arhive multă vreme inaccesibile, în educație şi în confruntarea societală cu un trecut traumatizant”.

Are dreptate ambasadorul. Confruntarea cu un trecut traumatizant continuă: preşedintele se înconjoară de oameni din servicii pe care îi recrutează de oriunde din clasa politică, menținând o majoritate parlamentară de oportunişti ; avem o lege a lustrației care exclude strategic floarea UTC, dinozaurii securişti din diplomație precum şi candidații la preşedinție ; preşedintele trimite jandarmeria când se vede huiduit în piața în care altădată ținea cuvântări; nimeni din conducere nu suflă în fața tovarăşului Băsescu că altfel “ghici ghicitoarea mea”…

Puteți citi aici articolul din New York Times care l-a supărat pe Băsescu. Când va fi un anticomunist veritabil şi nu va numi premier şi şef SIE indivizi lustrabili în țările vecine, atunci va fi probabil lăudat în New York Times. Până atunci, ambasadorii îi apără onoarea, citiți aici scrisoarea ambasadorului Vierita.

Când ne spune asta, CTP se ascunde în spatele unei exprimari interpretabile- “torentii Internetului” dar şi sub masca cetăţeanului CTP- “Deci dacă mă întrebaţi pe mine ca cetăţean, doamnă Esca…”

În calitate de senior editor al unei publicaţii care trăieşte din proprietate intelectuală, CTP se joacă inginereşte cu cititorii şi cu subiectul ACTA. Vrea să îşi menţină obrazul subţire de cinefil dar şi geaca de middle class care vede filme bune de pe “torenţii ăştia” sau cum dracu le-o zice. Mai mult, să ne arate că nu e ipocrit şi recunoaşte că foloseşte “torenţii”.

Pentru că publicaţia “Gândul” îşi face vizualizările pe subiectul Oscar din editorialul lui CTP, nu mai e nevoie să şi vadă cineva filmele legal sau să aiba vreun corespondent sau critic profesionist. E suficient ca cetăţeanul CTP să se comporte ca un blogger care comentează Oscarurile în pijamale din dormitor.

In studenţie la ASE cumva am învăţat să îmi fie scârbă de plagiat, văzând cum profesorii plagiau fără jenă şi ne cereau apoi să le cumpărăm opera. Asta şi poate pentru că mai erau în jur modele de conduită profesională. In domeniul dezbaterii despre proprietate intelectuală în România în schimb, se simte atât de pregnant lipsa unor modele de conduită încât ne mulţumim să rânjim inginereşte despre “torenţii” Internetului.

Mă tem însă că deşi a început campania anti-evaziune cu un asfaltator local din Argeş, Ungureanu nu va duce show-ul până într-atât de departe încât să îi vedem anchetați pe prietenii asfaltatori ai preşedintelui sau să o vedem pe Elena Udrea smulgându-şi părul şi blestemând. Cel mult vom vedea arestați alți concurenți ai asfaltatorilor favoriți sau alte sate de rromi luate pe sus într-o campanie unde multe anchete care durează de ani de zile se vor termina fix acum.

Weekendul acesta cotidianul.ro ne aminteşte cum în 2007 Neculai Onțanu, primarul sectorului 2 din capitala, era filmat de Prima TV stingând o țigară în mâna unei angajate la spatii verzi. Onțanu vroia să o învețe pe lucrătoare o lecție despre cum să nu fumeze la locul de muncă. Animalul de Onțanu este în continuare primar.

Pe Onțanu sper ca societatea civilă din 2012 să găsească metode să îl facă să plătească pentru gestul de neconceput.  Metodele mai subtile de transformare a rromilor în țapi ispăşitori în campaniile anti-evaziune sau împotriva ajutoarelor sociale sunt mai greu de combătut. Trebuie doar să nu te laşi furat de spectacolul otevist şi să îți aminteşti că la ministerul care trebuia să facă reforma ajutoarelor sociale a fost pus  Botiş- şi uite-ne acum, cu fondurile POSDRU blocate. Si că atunci când un asfaltator local e căutat pentru evaziune fiscală, acele asfaltari aşteaptă alți regi tolerați.

Metodologia de înscriere la şcoli va continua să fie pe criteriul proximității, adică prioritate au copiii arondați circumscripției respective, abia în etapele ulterioare urmând a se completa locurile cu copii din alte zone.  In Bucureşti 50 la sută dintre părinți şi-au înscris anii trecuți copiii la altă unitate de învățământ decât cea la care erau arondați.

Când apărea Legea Educației, România intra teoretic pe panta unor state-laborator precum Chile, unde după liberalizarea învățământului țara s-a umplut de şcoli private iar şcolile au ajuns să fie segregate după venit şi etnie. Ca şi legea chilienilor, legea românească a educației prevedea competiția între şcoli ca soluție pentru îmbunătățirea calității educației. Sistemul “finanțării care urmează elevul” prevedea ca şcolile bune să atragă mai mulți elevi iar şcolile de slabă calitate să piardă bani pentru ca nu au elevi, să îşi dea interesul şi, dacă nu reuşesc, să fie în cele din urmă preluate de alte şcoli.

Ceea ce se întâmplă în astfel de situații este că şcolile bune fie acceptă să funcționeze peste capacitate, caz în care calitatea scade, fie încep să introducă tot felul de criterii de selecție, moment în care apar şi discriminările şi începe segregarea pe criterii de venit sau pe mai ştiu eu ce alte idei – acum câțiva ani o grădiniță apărea în presă după ce directoarea pusese un afiş în geam prin care limita înscriererea copiiilor cu un părinte şomer- cu alte cuvinte, în loc să îşi caute de muncă, părintele să stea acasă să îngrijească copilul, că de-aia e şomer.

Părinții nemulțumiți de metologia de arondare au dat în judecată guvernul şi aşteaptă o decizie de la Curtea de Apel Bucureşti pe 28 februarie. Avocatul părinților susține că metodologia ministerului este de aşa natură încât opțiunea pentru o şcoală mai bună din altă zonă decât cea mai apropiată este aproape imposibilă şi că acest ordin limitează libertatea de alegere, care ar fi de altfel un principiu al Legii Educației.

Ca şi în cazul reformei din sănătate şi a coplății, a sistemului de asigurări sociale şi a celui de asistență socială, a managementului companiilor naționale sau a privatizării lor pe bursă, guvernul încearcă să respecte recomandările Băncii Mondiale şi FMI însă se poticneşte în ceea ce nu poate fi decât un amestec sănătos de incompetență şi corupție.

Decizia guvernului în cazul metologiei de înscriere în şcoli arată că nu s-a pus în mod serios problema pregătirii terenului pentru sistemul “finanțarea urmează elevul”. Deşi se ştia că părinții îşi mutau copiii la şcoli mai bune şi fără legi neoliberale care să introducă competiția în sistem, guvernul nu a lucrat la criterii transparente pentru înscrieri, criterii care eventual să fie şi dezbătute public.

Ca şi în anii anteriori, părinții vor şpăgui şi se vor milogi după criteriile şcolilor şi inspectoratelor, deşi acum au o lege a educației special croită să le faciliteze alegerea. Scriam într-o lucrare cum legea educației va obliga statul român să şi respecte ceea ce propune in ordine si regulamente şi cum statul român va deveni parte în tot mai multe procese pentru ceea ce s-a angajat să garanteze în legea educației. Pe 28 februarie părinții vor face unul din primele teste ale acestei legi.

Tânărul Bogdan Drăgoi este un exemplu bun pentru cum România urmează calea Greciei. Dintr-o familie cu lungi relații cu toți coloneii din toate regimurile, trecut prin mirabila funcție de director economic al Primăriei Bucureşti sub Videanu, Drăgoi ajungea în guvern în ministerul lui Pogea, partener de afaceri al lui Videanu.

In plin proces de austeritate, când Andreea Vass ne explica cum suntem tâmpiți dacă nu înțelegem că trebuie să strângem cureaua, Bogdan Drăgoi încasa 19,000 de lei lunar de la consiliile de la CEC şi Eximbank până cand Sebastian Vlădescu a semnat un ordin cerând ca toți secretarii de stat să îşi doneze contribuțiile la Fondul de Solidaritate. De la 1 ianuarie 2011 Ministerul de Finanțe nu mai face publice numele donatorilor la fondul de Solidaritate însă am putea să îl credem pe cuvânt pe Bogdan Drăgoi că a continuat să doneze, conform declarației de avere din iunie anul trecut.

Am auzit o vorbă a grecilor care spune multe: κάτι τρέχει στα γύφτικα, care se traduce “E scandal în satul țiganilor” dar e folosită cu sensul de “Mă doare undeva”. În ultimii ani am fost învățați să ne uităm cu satisfacție la capra vecinului, ba la unguri, ba la greci şi să ne gudurăm când Financial Times laudă măsurile de austeritate din România. Politicienii au încercat să ne facă să ne doară undeva de ce se întâmpla în Ungaria sau Grecia şi să privim poate cu uşurare sau chiar satisfacție crizele de acolo.

România a trecut fara prea mari tulburari prin criza asta şi guvernul a supraviețuit pentru că România s-a împrumutat cu usturătoarea sumă de 27 de miliarde de dolari la care Drăgoi mai adăuga săptămânile trecute 1,5 miliarde pentru băncile americane şi investitorii lor.

Pentru ca avem problemele noastre, putem fi  lipsiți de simpatie şi solidaritate față de poporul grec care va îndura ani de zile de acum înainte austeritatea. Trebuie să înțelegem însă că România este pe linia de plutire acum doar pentru că pe Ceauşescu şi pe Iliescu nu îi prea împrumuta nimeni şi nici nu tolerau imixtiunile creditorilor.

Putem înțelege că şi noi precum grecii avem o clasă politică clientelară care suge resursele statului şi îndatorează statul pentru a rămâne la putere.

Imi pare rău să stric impresiile “poate guvernul ăsta e compus din oameni tineri şi cinstiți”, însă la putere sunt nişte politicieni de stofă grecească, care vor continua să  umfle datoria statului (deja PD-L a dublat-o), exemplul cel mai bun fiind tânărul Drăgoi, care a trecut de la a număra bordurile lui Videanu la a îndatora România pe model grecesc.

Cea mai citită ştire în ultimele 24 de ore la un cotidian românesc online: un fast food schimbă un suc cu alt suc, 30 de mii de vizualizări. Ultimele şapte zile: ştirea despre cum arată un club de swingeri din Marea Britanie are 50 de mii de vizualizări.

Ştirea cu Capatos găsit cu capul spart în zăpadă ar fi cea dintâi ştire, ar fi răzbunare divină senzațională, poate mulți ar aplauda-o. Capul spart al lui Capatos ne-ar atrage atenția mai mult decât ştirile despre persoane fără adăpost. Din două motive: primul, pentru că în ştirile despre persoanele fără adăpost presa nu pune prea multă energie. Al doilea, chiar dacă ştirea despre moartea a 68 de oameni este în lista de ştiri, nu dăm click pe ea, cel puțin nu la fel de mult cât dăm click pe ştirea despre clubul de swingeri.

Ce putem să facem în privința propriilor slăbiciuni atunci când consumăm informație? Putem să recunoaştem că nu ne comportăm întotdeauna cum am vrea să ne comportăm, sau pe cât credem că suntem de morali şi de inteligenți.

Recunoscându-ne limitele, putem înțelege de pildă că nu e suficient să le spui copiiilor să caute pe Google în loc să le predai istorie şi geografie, pentru că nu vor căuta, se vor opri la Alexandra Stan. Că nu e suficient să le spui oamenilor să consume mai puțină grăsime, ci că trebuie să le oferi cupoane să meargă la analize. Că nu e suficient să le spui să nu mai ia credite cu buletinul, trebuie să se şi convingă ca ceva  e rău în asta.

Este un paternalism păcătos dar necesar în politicile publice să presupui că oamenii nu înțeleg o regulă, un produs financiar sau că nu ştiu să îşi îngrijească sănătatea. Acest paternalism poate fi justificat în schimb în măsura în care nu restrânge libertatea de alegere a cetățenilor ci doar le oferă mecanisme pentru a-şi controla comportamentul impulsiv sau irațional.

Paternalismul acesta nu este însă aşa de uşor de aplicat şi în presă. Un produs care trebuie să fie amuzant, să fie şocant, să aducă ceva nou, chiar senzațional, să nască dezbateri sau să ia pulsul comunității nu poate fi infuzat cu paternalism. Poți însă să le oferi oamenilor numai informații de calitate, să renunți la păruieli ieftine, dar ca să concurezi la rating cu Capatos trebuie să îți pese cu adevărat de ceea ce scrii, să pui multă muncă şi poate şi ceva pasiune în a prezenta ce înseamnă  cu adevărat că au murit 68 de oameni, altfel ştirea rămâne un număr într-o listă, alături de “69 de motive pentru care te înşeală”.

La rândul lor, jurnaliştii trebuie să îşi cunoască limitele. Trebuie să înțeleagă cum uneori îşi fac meseria de a prezenta informația, a educa, a clarifica şi cum alteori se lasă purtați de emoții şi păreri puternice şi ajung sa fie absorbiți în a critica politicienii sau a căuta senzaționalul. Dacă drumul de la nesimțirea lui Capatos la procesele de conştiință ale jurnaliştilor va rezulta în ceva presă mai serioasă, Boc nu s-a dezbrăcat degeaba.

Poate România să nu mai fie o țară de rapt în 2030? Dacă vă închipuiți că nu va mai rămâne nimic de furat până atunci, guvernul încă se mai poate îndatora, pe model grecesc.  Administrația românească funcționează oricum în regim fanariot. Nimic nu se face în administrație pentru cetățean sau pentru buna administrare, ci pentru interesele private ale celor care au afaceri cu statul. Ideologia de dreapta este tăierea sectoarelor statului care nu aduc bani politicienilor.

Politicienii ajung mari politicieni în măsura în care navighează cu grație printre sponsorii de partid, luând un teanc de colo, un teanc de colo şi numind pe cine trebuie. Preşedintele ştie foarte bine cum funcționează acest sistem. Când trebuie, poate să numească oameni nepătați, pe care îi arată poporului fix cu eticheta “nepătat”. Asta se întâmplă de regulă când cere Comisia Europeană. Aşa ne-am procopsit cu Dacian Cioloş, Bogdan Chirițoiu la Concurență sau Leonard Orban la fonduri europene. Ne-am procopsit în schimb şi cu Botiş, don Costel sau Ridzi. Iar urgia PSD-PNL-PC va aduce de 3 ori acelaşi mod de a face politică şi a guverna, poate mai agresiv după relativ lunga absență.

Preşedintele Băsescu ştie că mai sunt oameni cinstiți care ar putea restrânge furtul, însă nu este el omul să numească astfel de indivizi în toate pozițiile cheie. Când stă la masă, mai nimeresc şi interlopi. După ce bea un pahar cu regii asfaltului, dă sfaturi ministerelor să faciliteze accesul firmelor româneşti la contracte de asfaltare. Când numeşte un guvern, mai nimeresc şi membri de partid care au afaceri cu ministerul în cauză. Băsescu de altfel face paradă din faptul că e un om imperfect. În confruntarea televizata cu Adrian Năstase, spunea trist: “Românii sunt blestemați să aleagă între doi comunişti”. Putea la fel de bine să spună “Românii sunt blestemați să aleagă între doi corupți”.

Preşedintele Băsescu mai dă însă speranțe celor care l-au votat crezând ca va stârpi corupția. Ne mai amăgeşte cu 300 de parlamentari, se mai rățoieşte din când în când la corupți, mai arată un mogul cu degetul. Mai nou, ne amăgeşte cu 300 de tineri care redactează  compuneri despre România în 2030.

Dacă ar vrea cu adevărat să schimbe ceva în România şi să ne lase cu un 2030 de cântec, Băsescu ar trebui să pună la fel de multă energie în reformarea clasei politice câtă pune în reforma neoliberală a sănătății sau în conducerea zilnică a executivului. Cum? Sprijinind o lege care să permită unor partide noi intrarea pe scena politică, monitorizarea permanentă a contractelor statului, crearea unui serviciu de resurse umane în cadrul guvernului, idei sunt, pe România Curată, în Piața Universității unde Băsescu promitea că se va duce des, sau chiar la cei 300 de potențiali consilieri care au scris compuneri.

Mă întreb însă dacă cineva i-a spus preşedintelui în eseuri ce dezamăgire este să ştii că puterea este concentrată în mâinile unui om care a dovedit că poate să lupte împotriva corupției dar nu o mai face, ci rămâne la plăcerea de a o controla cu ascultări de telefoane şi aluzii către populație că în anumite sectoare domneşte vreo mafie sau alta.

Mă tem însă că Băsescu va citi în compunerile tinerilor cum va fi România  în 2030 grădina paradisului, cum Marea Neagră va fi geostrategic netulburată , TGV-ul Constanța-Paris va face haltă la Periş, cum clanțele cocioabelor vor fi din aur , cum va exporta România cucuruji modificați genetic şi vorbitori…

Poate Victor Ponta să promită că guvernul lui va fi altfel?  USL a anunţat că doreşte să semneaze Cartea Albă a Bunei Guvernări , un document susţinut de Alianţa pentru o Românie Curată si de persoane fizice- pe care il puteti semna aici. Recomandările din Cartea Albă intră însă în sfera unor angajamente pe parcursul guvernării , care pot fi îndeplinite mai repede sau mai târziu, sau deloc.

Ceea ce ar trebui să vedem de la USL este un cabinet din umbră, un “shadow cabinet”.  Idee pe care liberalii au avut-o acum câţiva ani. Pe lista cabinetului lui Antonescu figurau nume ca Andrei Marga, Mariana Câmpeanu, Claudiu Doltu la Finanţe (un profesor universitar de economie cu experienţă internaţională), academicianul Victor Voicu la sănătate, etc. Chiar dacă în practica anglo-saxonă nu nimeresc întotdeauna miniştrii din cabinetul din umbră în guvern, am putea să vedem măcar dacă de la academicieni şi profesionişti înainte de alegeri s-a trecut la şmecheraşi cu Porsche sau la afacerişti care sug de la ministerul în cauză.

Ion Iliescu spunea “Ideea cabinetului din umbră al PNL este una cam năstruşnică”, pentru că la momentul respectiv USL nu era formată. Ideea nu mai este atât de năstruşnică în prezent. Dacă până acum strategia USL a fost să asiste la căderea PD-L, nu mai este atât de clar că Băsescu nu va căuta să îşi impună favoritul Ungureanu ca premier şi după momentul alegerilor din toamnă, indiferent de rezultatul acestora.

Fără sprijinul pietei, al societăţii civile, USL poate să câştige alegerile dar nu poate să îi forţeze mâna lui Băsescu să formeze executivul.  Deficitul de încredere al lui Ponta şi al lui Antonescu este uriaş: este ruşinos să vrei să ajungi premier sau preşedinte de la o cotă de încredere de 20-30%, mai ales când încrederea în guvernul Boc ajunsese la pământ. Pentru a corecta acest deficit de încredere, USL ar trebui să pluseze în pactul cu societatea civilă (Cartea Albă a Bunei Guvernări) şi să anunţe şi un cabinet din umbră, compus din profesionişti care să ridice cota de încredere redusă în lideri.

Cum va lupta premierul desemnat Mihai Răzvan Ungureanu împotriva corupției? Va folosi informațiile pe care le deținea până acum despre cine fură în România? Vor apărea stenograme noi? Tehnocrați, securişti, tehnocrați, securişti…dacă şefii de servicii secrete sunt atât de buni în a stopa corupția, dacă tehnocrații mişună prin Banca Națională, de ce românii au avut parte de Caritas sau FNI, de falimente bancare jenant de previzibile?

Auzind discursul molcom al premierului desemnat, despre stabilitate, nevoia de stabilitate,  aveam senzația unei schimbări de guvern comunist, învăluită într-un limbaj de lemn şi servită la telejurnalul de seară.

Strada nu cere stabilitate, cere preşedintelui să îşi restrângă controlul haotic asupra guvernării şi să permită dezbateri reale asupra reformelor şi proiectelor pe care le avansează. Mihai Răzvan Ungureanu nu răspunde în niciun fel acestor cereri.  Lipsit de presiunea pe linie de partid generată de îngrijorările PDL-iştilor nemulțumiți de politica lui Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu va patrona un guvern care se anunță a fi compus exclusiv din favoriții preşedintelui.

“Tu pari a fi puiuț de comunist” îi spunea Băsescu cu satisfacție unui tânăr care îi reproşa că nu şi-a dat demisia în cinci minute, cum promisese. Băsescu promovează liniştit puiuți de comunişti precum Mihai Răzvan Ungureanu sau Alexandra Gătej, care în ultimii ani ai comunismului îşi începeau cariera în UTC sau erau racolați de Securitate, ca în cazul Alexandrei Gătej.

Spy chief takes over scrie presa occidentală, şi ce poți să spui? Preşedintele nostru a condamnat public comunismul, el nu acceptă puiuți de comunişti, preşedintele nostru a numit cel mai docil technocrat pe care l-a găsit spre binele şi stabilitatea țării ? Sau poți să spui, da, Băsescu continuă derapajul spre Rusia lui Putin, asta este, suntem o democrație est europeană fragilă, după proteste vin la guvernare şefii de servicii, guvernul nostru este un teatru popular de fantoşe pentru preşedinte.

Pentru amatorii de discurs de dreapta, statul nu face mare lucru dincolo de a cocoloşi leneşii şi a încurca oamenii cu iniţiativă. Vine o vreme însă când antreprenorii care respecta legea şi îşi respectă angajaţii se simt jenaţi când sunt întrecuţi de borfaşi care îşi exploatează angajaţii. Acei oameni de afaceri cinstiţi zic bogdaproste când văd statul sancţionându-le concurenţii hoţi.

Dacă acum câţiva ani presa românească prezenta programul Work and Travel ca pe o oportunitate  pentru studenţi, greva din vară a inflamat sentimentele :  “Mărturiile studenţilor români, sclavi în Statele Unite: Visul american a fost un coşmar” (Gândul, 17 decembrie 2011) sau “Work and Travel sau cum sa fii sclav pe plantaţiile SUA” (9am.ro), “Cum să devii sclav într-o fabrică de ciocolată din SUA” (Evenimentul Zilei, 23 August).

Presa românească a trecut de la glorificarea programului la demonizarea lui. Pentru miile de studenţi români care au participat la Work and Travel, acea muncă a devenit poate stigmatizantă atunci când cunoştinţele si familia citeau despre condiţiile “de sclavie” din SUA.

Pe fondul politicilor neoliberale, atitudinile despre muncă şi asistenţă socială au devenit tot mai puternice în ultimii ani în România. Presa a răspuns criticând “asistaţii sociali” şi alimentând retorica neoliberală. Presa oferea practic satisfacţie unui public educat şi cu acces la Internet- un middle class care se vedea îndreptăţit şi valorizat prin comparaţie cu “asistaţii”. Dacă vânzările presei ar fi depins de abonamentele de la sate în loc să depindă de accesările online, munca şi protecţia socială ar fi avut poate alte valenţe.

Pentru studenţii români e foarte probabil ca şi o experienţă de vară într-o fabrică din România să fie la fel de umilitoare ca cea din SUA: să fie plătiţi mai puţin decât li s-a promis iniţial, să li se ceară să muncească peste program fără plată suplimentară, să nu le ajungă salariul pentru a cumpăra de mâncare sau a-şi permite o vacanţă.

Pentru muncitorii din România pentru care aceste nedreptati sunt realitatea, nu o experienta de o vara, discursul “treceţi la muncă” al dreptei este atractiv, pentru că dă valoare sacrificiilor de zi cu zi, valorizează munca.

Discursul dreptei prinde si pentru că societatea românească este una individualistă. Relaţiile dintre oameni sunt bazate pe interese şi scopurile personale au prioritate. Logica în România nu este una a comunităţii, este una individualistă- câţi colegi umili aveţi?. În consecinţă discursul progresist nu poate să prindă în România. Oricât a încercat Ponta să fie Che Guevara, românii nu s-au sinchisit prea tare când s-au închis spitalele şi şcolile săracilor sau când sindicaliştii protestau împotriva noului Cod al Muncii. Chiar şi la protestele recente, chiar dacă ele au răspuns pe fond unor reforme neoliberale, motivaţia principală a fost individualismul exagerat al lui Băsescu, care a deranjat.

Văzându-se lipsit de elan popular progresist , Ponta a adoptat discursul dreptei si a început să vorbească despre reducerea contribuţiilor sociale cu 5% dându-l exemplu pe Sarkozy (!!), care a făcut acelaşi lucru în Franţa sau să spună “Este obligatorie scăderea preţului şi a costului muncii în România, altfel nu suntem competitivi”. In intalnirile cu Zapatero şi Ed Miliband, Ponta a cerut eliminarea restricţiilor pentru muncitorii români . Practic Victor Ponta nu are ce să le spună muncitorilor şi săracilor din România- şi guvernul actual s-a preocupat cum a putut să menţină costul muncii redus în România, să faciliteze exodul forţei de muncă ieftină a românilor şi să reducă CAS.

Că nu are ce să le spună muncitorilor s-a văzut foarte clar în discursul lui Ponta la Jucu, după plecarea Nokia : “am venit să vă întreb ce trebuie făcut în viitor, pentru ca oamenii să-şi ţină mai uşor locurile de muncă (…) Să vă gândiţi dumneavoastră să-mi spuneţi ce soluţii putem adopta pentru ca fiecare dintre dumneavoastră să ştie că, măcar pentru o perioadă de timp, are un loc de muncă mai bine plătit şi mai sigur”. Dacă tot susţine un program economic de dreapta şi nu are propuneri concrete pentru muncitori şi săraci, Ponta ar putea măcar să adopte strategie discursivă “Treceţi la muncă”, care este mult mai eficientă electoral decât explicaţii plictisitoare asupra competitivităţii prin CAS redus.

Pentru a nu adopta însă perversitatea dreptei, care le spune săracilor “Treceţi la muncă” pentru a câştiga voturile clasei de mijloc pentru a avantaja de fapt capitalul, Ponta ar trebui să le spună românilor “Treceţi la muncă, nu veţi fi înşelaţi”.

De ce uită BOR să menţioneze sindicatele deja create? Părintele Gabriel Mascaş din sindicatul Solidaritatea preciza că printre obiectivele generale ale sindicatului se numără “eliminarea din structurile BOR şi scoaterea în afara legii a clerului dovedit colaborator cu organele de represiune comuniste”. In 2007 presa locală din Iaşi relata despre încercările de formare a sindicatului Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Preoţii protestatari încercau sa infiinteze sindicatul ca reacţie la „tortura, imensele abuzuri si nedreptati la care este supus clerul de mir si cinul monahal din cadrul BOR, abuzuri, nedreptati si saracie care caracterizeaza marea majoritate a cetatenilor tarii”. Biserica răspundea atunci că sindicatul este înfiinţat de un om cercetat pentru “indisciplinaritati”.

Sindicatul “Pastorul cel Bun” , recunoscut marţi de CEDO, a fost înfiinţat încă din 2008 la Judecătoria Craiova. 31 de preoţi din sindicat cereau atunci “transparenţă, deschidere, comunicare, dar şi respectarea drepturilor preoţilor şi a mirenilor din Mitropolia Olteniei”.

Decizia CEDO de pe 31 ianuarie anul acesta recunoaşte sindicatul din Craiova dupa ce Tribunalul Judetean Dolj respinsese infiintarea sindicatului intr-un recurs initiat de BOR . Decizia CEDO poate fi contestată şi ar urma să fie judecată de Marea Cameră a CEDO. Biserica Ortodoxă cere Guvernului să conteste decizia, ceea ce ar insemna ca Guvernul sa continue să cheltuiască bani publici pentru a apara orânduiala bisericească.

Ca parte în procesul de la CEDO, statul roman deja lucrează în favoarea BOR, împotriva unor preoţi care cereau  in esenta reforme in oranduiala bisericeasca. Insă mai important, dacă decizia CEDO va fi finală, Guvernul va avea de rezolvat pe viitor mai multe conflicte între Legea Cultelor, legislaţia muncii şi decizia CEDO.

Până la decizia CEDO, conflictul dintre legislaţia românească a muncii şi orânduirea bisericească era tranşat de Legea Cultelor în favoarea Bisericii: “Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”. O decizie finală a CEDO care ar permite constituirea mai multor sindicate ale preoţilor ar fi o sursă permanentă de conflicte între legislaţia muncii şi canoanele bisericeşti.

In 2010, presa irlandeza credea ca primul sindicat al preoţilor din lume urma sa fie infiintat in Irlanda, citiţi aici. Se inşelau, România avea unul din 1990. Răspunsul oficial al Bisericii Catolice irlandeze la initiativa preotilor care doreau infiintarea unui sindicat a fost : ‘E o idee bună ca preoţii să se organizeze pentru a-şi face cunoscute opiniile şi acest lucru este important mai ales în aceste vremuri dificile pentru preoţime şi mirenii catolici”, referindu-se la scandalurile de pedofilie. Răspunsul Bisericii Ortodoxe la initiative preotilor de la Craiova a fost: “În general, se constată că iniţiativele de a înfiinţa sindicate preoţeşti aparţin unor preoţi care sunt ispitiţi de duh de răzvrătire, de dezbinare şi ieşire din disciplina şi comuniunea bisericească. “

Despre diferenţa de reacţie între catolici şi ortodocşi ne lămureşte un blogger ortodox, căruia îi datorez şi titlul materialului, citiţi aici. Spre deosebire de concepţia catolică asupa Bisericii ca o instituţie, concepţia ortodoxă asupra Bisericii ar fi ca aceasta este trupul divino-uman al mântuitorului, deci “problema sindicatelor este ca si inexistenta, pentru ca nu poate niciodata vreun madular al trupului sa faca greva pentru pozitionarea lui in corp, ceea ce la o institutie se poate.”

Nu ne aflăm în nicio dilemă libertate de asociere- libertate de credinţă în procesul preotilor sindicalisti cu statul roman. Sindicatul “Pastorul cel Bun” poate să fie recunoscut juridic aşa cum sunt recunoscute juridic şi sindicatele Solidaritatea şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aceste sindicate vor continua sa reclame abuzurile şi corupţia din sânul Bisericii Ortodoxe, faţă de care guvernanţii nu ridică primii piatra. Biserica Ortodoxă va continua să ignore aceste sindicate iar guvernul Boc numai de preoţi protestatari nu are nevoie. Problema este că statul român sprijină Biserica nu doar plătind salarii şi construind biserici ci şi finanţând recursuri costisitoare la CEDO pentru a înăbuşi mişcări de reformă în cadrul Bisericii.

In Ungaria, la un referendum din 2008, 84.4% din cei prezenti la urne votaseră împotriva introducerii coplății, una din primele măsuri de reformă neoliberală în sănătate.  In România în schimb au trecut nedezbătute zeci de legi neoliberale care puneau populația să suporte scăderea profiturilor pe timp de criză.

Ce îi îndreptățea pe intelectualii lui Băsescu să continue cu distrugerea statului? Se credeau în asentimentul populației? Sau disprețuiau oamenii de rând, ciumpalacii, viermii, asistații, profesorii aia cu haine ponosite, bugetarii? Mesajul prin care Traian Băsescu retrăgea săptămâna trecută legea sănătății arăta disprețul: deși EU am soluția, poporul nu înțelege. Pe aceeși linie, neoliberalii români încearcă să ridiculizeze acum protestele din Piața Universității. Epoca lor a apus.

Deși protestele au început de la o revoltă de sprijin pentru un profesionist care se vedea batjocorit de un președinte arogant, argumentul cu care au fost susținute a fost acela că bani publici vor merge la privați, iar sectorul public, și așa sărăcit de resurse, va fi pus pe butuci. Legea Educației prevede ca statul să aloce pentru elevii din școlile private și școlile religioase aceleași sume ca și pentru copiii din școlile publice- aceeași poveste ca și la ambulanțe, un sistem de stat sărăcit care transferă resurse către sectorul privat. Dacă am fi avut vreun profesionist dedicat si popular în Ministerul Educației poate am fi văzut și atunci opoziție față de o lege care introduce forțat competiția într-un sistem de stat pe care nimeni nu mai are răbdare să îl reformeze, ci doar energie să îi arate bubele, să îl taie, să îl micșoreze.

Ce este o javră ordinară? Un taximetrist îmi povestea cum a început să plângă când a văzut la televizor cum o mamă săracă își lua la revedere de la fiul său internat într-un spital de boli nervoase. Bolnavii din spital erau mutați în alte localități când în țară se desființau 60 de spitale din zone rurale sărace. Bătrâna plângea și îi spunea fiului că va fi ultima dată când îl vede pentru că nu mai are bani să meargă atât de departe. Taximetriștii se pot înduioșa la asemenea povești, ultrașii se pot înduioșa, de pensionari și tineretul studios ce să mai zicem, rămânem în schimb cu Traian Băsescu și cu o mână de neoliberali care ne vor binele precum Ceaușescu ne vroia binele.

Oricât de mult n-ar vrea intelectualii neoliberali să împartă democrația cu ciumpalacii, nu poți să dizolvi poporul, cum zicea Brecht, oricâtă jandarmerie ai dispune în piețe. Iar poporul a spus stop neoliberalismului și se pregătește să răstoarne reformele edificiului neoliberal clădit pe dispreț, aroganță și autosuficiență.

Motivele individuale pentru care protestatarii se aflau în piaţă nu mai contează. Ele se rezumă la ura faţă de Traian Băsescu. Ca şi la Revoluţie, motivele sunt înţelese de orice om de pe stradă. Trecând pe lângă oameni, “Jos Băsescu “ era un salut natural ca bună seara.

In momentele de linişte de mai târziu, jandarmii îl bârfeau liniştiţi pe Băsescu cu protestatarii care îi întrebau de ce îl apără pentru salarii atât de mici.

“Bucureşti, unde eşti?” strigau protestatarii. Seara aceasta ne-a arătat că bucureştenii şi românii nu au decât să apară în Piaţa Universităţii în număr cât mai mare, sperând la momentul în care (cu lacrimi în ochi) Băsescu va face pasul înapoi – aşa cum a făcut cu legea sănătăţii – anunţând remaniere, alegeri anticipate sau demisie. Dată fiind sensibilitatea preşedintelui faţă de iubirea poporului, acel moment poate să fie mai aproape decât am putea crede.

Conştient că propriul partid nu-i poate produce 40 de preşedinţi de case de sănătate judeţene cinstiţi, preşedintele spera în şefi de asigurări private străini, mai protestanţi decât patriarhul “să trăieşti, Viorele”.

Până să vină olandezi şi americani fără umor în sistemul romanesc de sănătate, guvernul are de implementat o taxă asupra producătorilor de medicamente, un card naţional de sănătate, dosare electronice de sănătate, coplata, poate chiar definirea pachetului minim de servicii medicale, cheia de boltă a proiectului lepădat azi.

Probabil preşedintele a sesizat că propriul partid e incapabil să implementeze astfel de reforme, pe de o parte prea tehnice, pe de altă parte prea pierzătoare de bani la partid.

Cu toate acestea, preşedintele-jucător, deşi conştient că se afla în marja de eroare a popularităţii, a insistat să ducă singur bătălia pentru marea redută neoliberală a legii sănătăţii, scufundând această lege odată cu ultimele sale urme de popularitate.

Cred că alegătorii lui Băsescu au sperat ca ceva din energia neagră cu care preşedintele-jucător îşi elimina concurenţii – de la Petre Roman la Mircea Geoană – să se manifeste în acţiuni de amploare împotriva corupţiei – “Ne întâlnim la ţepe, în Piaţa Victoriei”.

Dacă am putut să vedem descinderi spectaculoase în vămi contra “Reginei”, în sănătate a lipsit o campanie anti-corupţie de amploare în spitale. De câţiva ani de zile Guvernul Boc se “chinuie” să implementeze o taxă clawback asupra producatorilor de medicamente , care ar aduce mai multe venituri la bugetul sănătăţii. Nu l-am auzit pe Traian Băsescu să susţină implementarea acestei taxe, a cărei întârziere a fost repetat criticată de FMI. Ministerul Sănătăţii pregăteşte de ani de zile un card de sănătate pentru fiecare asigurat, o măsură care ar reduce fraudele în sistem dar întârzie nejustificat. CNAS se chinuie să implementeze un sistem informatizat prin care fiecare român să aibă dosar electronic de sănătate.

Energiile lui Traian Băsescu nu funcţionează însă pentru a propulsa reforme prin care statul ar putea administra mai eficient sistemul de sănătate ci pentru a spori profitul unor companii private.

Indiferent de cât contribuie acum, românii vor mai primi în schimbul contribuţiilor doar pachetul minim. Companiile private de asigurări  le vor oferi pachetele voluntare şi pe cele suplimentare, extrăgând profit din acele servicii pe care statul nu mai vrea să le furnizeze gratuit şi le pune în sarcina pacientului.

Pentru firma străină de asigurări, o afacere de vis: milioane de consumatori lăsaţi neacoperiţi de stat, cărora le poate oferi -sub nume frumoase-  poliţe scumpe care vor include servicii de care până mai ieri românii beneficiau gratuit.

« Populaţia nu va resimţi financiar această modificare, plătind, în mare, aceleaşi asigurări ca până acum » scrie Ministerul în nota de fundamentare. Ceea ce uită ministerul să precizeze este că românii vor fi deranjaţi de nişte indivizi care strang adeziuni la noile companii de asigurări de sănătate.  Li se va arăta pachetul de bază, versiunea pentru săraci şi oameni iresponsabili- dacă luaţi pachetul de bază, va trebui să plătiţi pentru multe în plus şi nu acopera mare lucru….Li se va mai arăta asigurarea voluntară de tip complementar, care “suportă total sau parţial plata serviciilor acoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază şi/sau coplăţile asociate acestora.” şi asigurarea voluntară de tip suplimentar, care te face să te simţi mai special. Companiile private de asigurări vor realiza profituri din cuvîntul „parţial” şi din ruşinea românului de a nu alege cea mai ieftina dintre cele trei opţiuni.

Statul se va spăla pe mâini de sistemul de sănătate şi-l va da la ciugulit primarilor şi multinaţionalelor de asigurări.  În plus, guvernanţii se mai procopsesc pe termen lung cu o mână de lobby-işti care să incerce sa influenţeze anual părerea guvernului despre ce ar trebui să primească românii minimal de banii pe care îi dau pe asigurările de stat.

Dezbaterile asupra acestui proiect vor începe zilele următoare printre sarmale şi artificii. Deşi preşedintele a declarat recent că doreşte un proces normal de dezbateri (mulţumim), reforma în sănătate poate fi încă una din asumările de răspundere ale acestui guvern.

1. Cum pot concura în mod credibil fostele spitale de stat, subfinanţate cronic, cu datorii şi cu mari nevoi de investiţii cu spitale private noi? Aruncăm spitalele de stat într-o competiţie în care pleacă cu un handicap, din care vor iesi ciugulite şi vândute la bucată ca industria românească?
2. Firmele de asigurări şi spitalele pot funcţiona foarte usor în reţele. Cine va împiedica formarea unor monopoluri regionale care vor duce la creşteri exorbitante de preţuri?
3. Experienţa Olandei – tara care a introdus un sistem similar in 2006-arată că preţurile pachetelor de asigurări au crescut cu 41% în doar cinci ani de la introducerea sistemului (sursa). Cine va opri creşterea rapidă a costului sănătăţii în România? Guvernul olandez încearcă acum să limiteze prin lege creşterile costurilor. Cu cât se pot aştepta românii să coste sănătatea mai mult peste doi-trei ani?
4. Cum se vor descurca pacienţii săraci care nu îşi vor permite să plătească asigurări complementare sau să plătească din buzunar intervenţii care nu sunt prevăzute în pachetul minim de servicii medicale?
5. Cât ne va costa acest nou nivel de intermediere introdus de asiguratorii privaţi? Va încerca statul român să limiteze profiturile companiilor private de asigurări de sănătate? După ce companiile private de asigurări au realizat profituri uriaşe, Slovacia a încercat să limiteze prin lege profiturile, companiile au dat în judecată guvernul slovac şi au câştigat.
6. 65% din olandezi declară că nu au încredere în companiile private de asigurări de sănătate (sursa). Cine va educa pacienţii români asupra drepturilor lor? Cine le va explica ofertele companiilor, reclamele sau zecile de pagini de contracte pe care le vor încheia cu companiile private?
7. Cine va asigura accesul la servicii medicale în comunităţile sărace care nu îşi permit să finanţeze spitale?
8. Spitalele vor putea să realizeze salarizarea diferenţiată a medicilor. Vor mai lucra medicii în spitale şi clinici mici de la sate, unde fondurile nu vor ajunge pentru salarii care să concureze cu salariile din spitalele mari ?
9. Una din problemele sistemului este politizarea managementului spitalicesc. Faptul că spitalele vor deveni societăţi comerciale, al căror Consiliu de Administraţie va fi compus în majoritate din reprezentanţi ai primăriilor nu conduce la o şi mai mare politizare a managementului?
10. Cine va garanta că asiguratorii privaţi nu vor oferi pacienţilor cu un istoric medical complicat sau boli preexistente asigurari la preturi prohibitive?

Cererile protestatarilor de anul acesta rămân de actualitate şi vor fi teme electorale în 2012– spitalele închise de guvern pot fi redeschise, cum s-a întâmplat la Codlea; benzinarii pot fi amendaţi pentru creşterea în cartel a preţului carburanţilor; o nouă majoritate poate să revină asupra modificărilor din Codul Muncii şi din Legea Educaţiei; proiectul Roşia Montană poate fi oprit.

Cauza comună a protestelor de anul acesta a fost lipsa de deschidere la dialog a guvernanţilor, care ignorau nemulţumirea populaţiei şi avansau agenda FMI- Băsescu şi proiectul Roşia Montană. Rezultatul alegerilor de acum trei ani nu le-ar fi permis supravieţuirea politică, guvernul trebuind sa apeleze la traseişti. Adoptarea proiectului de lege pentru interzicerea migraţiei politice ar însemna mai multă responsabilitate politică faţă de promisiunile electorale şi mai puţine proteste în viitor.

Pentru 2012, protestatarii au de înfruntat în primul rând intenţia Ministerului de Interne de modificare a Legii privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. In al doilea rand, societatea civilă a reacţionat anul acesta la deciziile primarilor de a interzice adunările publice. Alianţa pentru o Românie Curată a solicitat primarului Oprescu să facă publice motivele pentru care au fost interzise adunările publice în ultimii trei ani în Bucureşti, după ce Primăria a refuzat luna aceasta să permită o manifestaţie de protest împotriva intenţiei Guvernului de a comasa alegerile locale şi parlamentare în 2012.

Ianuarie

Protestul în benzinării. După scumpirea benzinei cu 30% în 2010 şoferii au pus benzină şi motorină de sume mici, plătind cu monede. Oficialii Petrom au fost audiaţi chiar azi la Consiliul Concurenţei, instituţie care ar putea să îi amendeze cu 10% din cifra de afaceri din 2010 pentru o înţelegere din 2005 între companii pentru stabilirea preţurilor la benzină şi motorină.

Protestul pensionarilor militari, nemulţumiţi de recalcularea pensiilor. “Pentru înc-o suspendare, eu votez numaidecât! Dar se pune o-ntrebare: De picioare sau de gât?” scria pe pancarta unui pensionar nemultumit. În luna iunie Ministerul Apărării a publicat lista cu pensiile recalculate: 90% din pensii sunt de fapt mai mari iar banii vor fi primiţi retroactiv din 2012.

Protestul a 10.000 de sindicalişti Dacia a dat tonul protestelor sindicale împotriva politicii sociale a Guvernului şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii. “Mesajul nostru pentru guvernanti este sa inceteze cu aceste propuneri, cu slugarnicia fata de institutiile straine, ca FMI, si sa asculte si glasul patronilor din Romania”, declara Ion Iordache, vicelider al Sindicatului Automobile Dacia.

Februarie

Proteste ale celor cinci confederaţii sindicale împotriva Codului Muncii: 1200 de persoane în faţa prefecturii Constanţa; 600 de persoane la Botoşani au înmânat un memoriu prefectului; 150 de persoane la Caraş Severin; 200 la Harghita; 600 de persoane au protestat în Vrancea în faţa sediului PD-L.

Protest pentru salvarea halei Matache de la demolare. 100 de persoane au început să deseneze şi să facă fotografii ale halei într-un protest inedit care a fost relatat de Associated Press. În luna august Primăria a anunţat că Hala Matache nu va mai fi demolată sau strămutată ci va rămâne pe locaţia iniţială şi va fi restaurată.

Martie

Protestele sindicale împotriva Codului Muncii continuă în alte judeţe, culminând cu mitingul din Bucureşti de pe 16 martie, unde s-au adunat 8,000 de protestatari.

300 de studenţi clujeni protestează împotriva Legii Educaţiei, cu precădere împotriva excluderii studenţilor din forurile decizionale ale instituţiilor de învăţământ superior.

Aprilie

Proteste împotriva închiderii spitalelor din oraşele mici. Sute de oameni protestează la Comăneşti, Bălceşti, Buftea, Cisnădie, Sărmaşu, Bozovici, Babadag, Urlaţi, Ştei, Oţelu Roşu, Buziaş, Anina. Protestarii de la Codlea au făcut un lanţ uman în jurul spitalului. 200 de tineri, în majoritate elevi din Codlea, au protestat cu afişe împotriva închiderii spitalului traversând în permanenţă pe trecerile de pietoni de pe DN1, îngreunând traficul. Spitalul din Codlea a fost redeschis în Octombrie 2011. 60 de alte spitale rămân însă închise.

Mai

Pe 1 Mai, ziua în care noul Cod al Muncii intră în vigoare, Deutsche Welle relatează cum la Bucureşti apare -pe bancomate, la sediile băncilor, pe maşinile de lux- manifestul  „Mîna de Lucru”: „Suntem tipii aia încă săraci şi cuminţi care zâmbim umil când veniţi şi ţipaţi la noi : Că nu muncim, Că bem, Că facem prea mulţi copii şi luăm ajutor social..Că o ardem la rece prin spitale fără să fie nevoie de ele…Că nu avem nevoie de şcoli la ţară.”  Manifestul se încheie : „Faceţi business cu vieţile noastre. Într-o zi Mîna de Lucru o să vă strângă de gît”.

Iunie

Poliţiştii protestează în Bucureşti, nemulţumiţi de micşorarea normei de hrană şi de reducerile salariale drastice.

Mişcarea „Democraţie Reală Acum” a organizat la Cluj proteste de solidarizare cu mişcarea Indignaţilor din Europa. Indignarea protestarilor era faţă  ”de abuzurile şi corupţia politicienilor, băncilor şi afaceriştilor care au adus România în starea actuală. Vrem ca responsabilii pentru criza şi inegalităţile economice să plătească pentru această injustiţie şi nu cetăţenii prin impunerea măsurilor de austeritate (tăieri salariale, creşterea taxelor şi impozitelor, creşterea preţurilor la servicii, disponibilizări etc.).” (Sursa: comunicatul mişcării)

Iulie

Protestul împotriva deciziei ministerului Culturii de a da undă verde proiectului de la Roşia Montană.

August

Protestatarii de la Cotroceni îi arată cartonaşul roşu la Bucureşti lui Traian Băsescu iar la Cluj se organizează un flash mob în faţa sediului PD-L împotriva declaraţiilor preşedintelui de susţinere a proiectului Roşia Montană. În discuţiile cu protestatarii, Băsescu respinge ideea că statul ar putea exploata pe cont propriu resursele de aur de la Roşia Montană: „Văd că dumneavoastră vreţi să vă întoarceţi la statul care să exploateze. Statul nu mai face asta”, declara preşedintele.

Septembrie

Donaţii în aur pentru Băsescu. Zece ONG-uri au organizat Marşul Aurului, un protest împotriva proiectului Roşia Montană care a culminat la Cotroceni, unde protestatarii au donat preşedintelui piese de aur din resurse proprii pentru a sublinia simbolic câştigul infim pe care statul român l-ar avea din acest proiect.

Protest cu porci la Cotroceni. Asociaţia Active Watch a reacţionat cu un protest inedit (la care protestatarii au venit însoţiţi de purcei) după declaraţiile preşedintelui Băsescu, care atribuise vina pentru respingerea aderării României la spaţiul Schengen minorităţii rroma. Sub deviza  „Porcii sunt porci, indiferent de etnie sau culoare” protestatarii cereau “respect, responsabilitate şi decenţă în declaraţiile publice din partea Preşedintelui Băsescu”.

Octombrie

Stop finanţării din fonduri publice a Catedralei Mântuirii Neamului, protest  organizat de Asociaţia Umanistă Română în parcul Izvor din Bucureşti. Printre mesajele protestatarilor, „Mor copii în spitale, Voi vă faceţi catedrale”.

Noiembrie

Sindicaliştii din învăţământ protestează în faţa ministerului Educaţiei- nemulţumirile lor vizează salariile îngheţate şi bugetul alocat Educaţiei pe 2012. Pe 21 noiembrie, 600 de profesori din Turnu Măgurele au declanşat un protest spontan şi au refuzat să intre la ore pentru că nu îşi primiseră salariile iar clasele nu erau încălzite pentru că primăria nu achitase factura la gaze .

Studenţii protestează în mai multe centre universitare pentru că Ministerul nu a adoptat Statutul Studentului. Rectorul Universităţii Bucureşti încearcă evacuarea studenţilor strânşi într-un amfiteatru din Facultatea de Istorie apelând la o firma privată de pază. Studenţii rămân în amfiteatru şi lansează o serie de dezbateri despre actvitatea universitară în România şi starea învăţământului românesc sub numele „Ocupaţi Istoria”

Ocuparea Hotelului Continental din Cluj. Un grup de ecologişti ocupă fostul Hotel Continental pentru a protesta împotriva Roşia Montană Gold Corporation şi a proiectului Legii Minelor, care permite investitorilor privaţi care deţin licenţe de exploatare să exproprieze proprietarii cu ajutorul statului.  Flash Mob în faţa TVR. Pentru că televiziunea publică nu a relatat evenimentele de la Cluj -unde protestatarii din hotelul Continental au fost evacuaţi de Poliţie- în faţa TVR Bucureşti s-a organizat un flash mob de protest a doua zi.

Decembrie

Braşovenii din Săcele au venit la Bucureşti şi au protestat împotriva închiderii spitalului din localitate, aducând cu ei un sicriu şi o panglică de doliu pentru „toţi morţii din timpul reformei sistemului sanitar românesc”.

Persoanele cu handicap din Sibiu au protestat împotriva procedurilor de reexpertizare, cerând ca acestea să se facă selectiv, iar persoanele care au membre amputate să nu mai fie chemate la reexpertizări.

Protestatarii Occupy România din Piaţa Universităţii care scandau lozinci împotriva sărăciei din România a fost ridicaţi de Jandarmerie şi duşi la secţia de poliţie.

Această listă -care nu este evident exhaustivă- arată că protestele nu au lipsit în 2011 din România. În ciuda protestelor , guvernul continuă să îşi asume răspunderea pe proiecte fundamentale pentru societatea românească, refuzând dialogul cu opoziţia şi ignorând cererile protestatarilor.

Profitând de calmul sărbătorilor, guvernul a decis mai nou să îşi asume răspunderea pentru prelungirea mandatului aleşilor locali prin comasarea alegerilor. Zilele următoare ne pot aduce o decizie curajoasă a Opoziţiei de a declanşa proteste de amploare împotriva măsurii abuzive de comasare a alegerilor sau ne pot lăsa să ne bucurăm de sfatul preşedintelui : „Petreceţi sărbatorile cu relaxare, cât se poate”

Doctoriile FMI au fost servite în ultimii ani ca politici de austeritate în baza unor considerente macroeconomice  pe care populaţia se presupune că nu putea să le înţeleagă- românii erau tâmpiţi dacă nu aplicau măsurile de austeritate, spunea Vass, consiliera lui Boc. Sub pavăza măsurilor de austeritate, guvernul hulit care îşi ştie soarta la următoarele alegeri îşi permite acum să ceară prelungirea mandatului aleşilor locali.

Roşia Montană şi alegerile nu au nimic de a face cu austeritatea. Dacă îşi vor permite să avanseze proiectul minier sub forma actuală şi să amâne alegerile, guvernanţii vor ieşi din sfera austerităţii şi vor intra în conga dictaturilor sudamericane. Asumarea răspunderii pentru comasarea alegerilor într-un Parlament încropit din minorităţi şi traseişti politici este deja un exerciţiu ridicol.

În consecinţă guvernul actual trebuie să informeze Comisia Europeană şi FMI că se pregăteşte de două manevre sud-americane riscante: o dictatură de vară şi un proiect El Dorado, şi că va trebui să înfrunte violenţe şi pietre în geam nu în numele austerităţii, ci în contul lăcomiei personale. România va părăsi un pic scena europeană şi îşi va lua locul în ştirile internaţionale între Peru şi Rusia, cu proteste împotriva unor exploatări miniere şi pentru alegeri libere şi la termen.

Nu toți românii s-ar bucura de o Mare Adunare în 2018. Pentru unii, costurile economice ale unirii cu Republica Moldova ar fi prea mari și ar strâmba din nas. Printre ei îi găsim și pe cei pe care sărăcia din România nu îi interesează. Unificarea Germaniei după 1990 a costat cât salvarea a 20 de Grecii iar vesticii continuă să se uite de sus la vecinii din est în timp ce  esticii descriu vestul folosind termenul Ellenbogengesellschaft, o societate de oameni care își văd doar interesul, în care ajungi în față dând din coate. În România nu avem (neapărat) vestici și estici, avem oameni cinstiți și oameni care au dat din coate să ajungă în față în comunism și după. Pe aceștia din urmă nu îi interesează în ce sărăcie trăiesc mulți români, indiferent de ce parte a Prutului ar fi.

Cu bucurie poți să le urezi la mulți ani de 1 Decembrie acelor români care n-au dat din coate nici în comunism și nici după, celor care nu dau șpagă să iasă în față, celor puțini care mai au responsabilitate civică și se mai duc la vot, celor care mai au un simț al solidarității sociale, cărora le mai pasă de ce se întâmplă în România în ciuda spectacolului halucinant al securiștilor și interlopilor îmbogățiți după 90 și ajunși la putere. Acestor români care nu fac parte din Ellenudrengesellschaftul românesc mai poți să le spui cu bucurie La mulți ani !

Cum ar putea să crească totuși bugetul educației la 6% din PIB? În bugetul pe anul 2011 salariile profesorilor din învățământul preuniversitar erau bugetate la 7.098.823.000 RON, aproximativ 1.4% din PIB (la un PIB de aproximativ 500 de miliarde de RON). Având în vedere că salariile reprezentau aproximativ 70% din cheltuielile publice cu educația în 2008 conform raportului annual al Ministerului Educației din 2009, creșterea salariilor profesorilor ar fi și cea mai sigură cale pentru atingerea a 6% din PIB. Creșterea salariilor profesorilor cu greu poate fi realizată politic fără o creștere a salariilor medicilor și a altor bugetari. Dacă studenții susțin nevoia reală a salarizării decente a personalului didactic indiferent de intenția guvernului de a nu majora salariile bugetarilor, protestul lor este în beneficiul sindicatelor din învățământ, care ar trebui să îi sprijine.

Să presupunem că studenții sunt preocupați mai mult de finanțarea universităților. Alocarea de la Ministerul Educației pentru finanțarea de bază a universităților ajungea, conform Consiliuliui Național pentru Finanțarea Învățământului Superior, la 1.900 de miliarde RON în 2010. Această finanțare a scăzut la 1.700 de miliarde în bugetul 2011 și este programată în bugetul pe 2012 la 1.618 miliarde. Să prespunem că studenții doresc ca această alocare bugetară să crească. Cum ar fi ea distribuită? Instituțiile de învățământ superior care primesc finanțarea de bază încheie un contract care prevede fondul maxim de salarii pentru unitatea de învățământ. Conform raportului anual al Universității București pe 2009, cheltuielile de personal erau de 176 de milioane de lei (62% din total cheltuieli), cheltuielile de capital (investiții, reparații) de doar 26 de milioane (9% din total cheltuieli) iar cele pentru cămine și cantine doar 5.9 milioane (2% din total cheltuieli). Dacă studenții susțin nevoia reală de creștere a finanțării pentru învățământul superior, protestul lor ar fi în avantajul profesorilor universitari, care ar beneficia în mare măsură de o creștere a alocării bugetare.

Să presupunem că studenții sunt preocupați de finanțarea complementară pe care o primesc universitățile prin subvenții pentru cazare și masă, burse, subvenții de transport, dotarea universităților, cheltuieli de investiții și reparații sau fonduri pentru cercetarea universitară. În acest caz, protestul lor ar putea fi formulat aducând în discuție starea căminelor și a cantinelor, dificultatea de a acoperi cheltuielile de trai din bursele alocate, calitatea dotării în universități, nevoia unor reparații capitale sau lipsa finanțării pentru proiecte de cercetare. În acest context universitățile ar trebui să sprijine protestul. Revendicarile studentilor ar deveni in schimb punctuale si nu atat de general- populare ca 6% din PIB pentru educatie.

În fine, să presupunem că studenții ar dori ca statul să investească mai mult în construirea și reabilitarea spațiilor de învățământ, extinderea și dotarea bibliotecilor, construirea de cămine studențești, săli de sport sau laboratoare. Astfel de obiective sunt realizate prin programul de investiții publice sub bugetul Ministerului Educației. Cheltuielile efectuate până la data de 31.12.2009 în acest program erau de 5600 de miliarde (sau 60% din cheltuielile totale), cele mai multe obiective de investiții fiind lansate în 2007 și 2008. Deși guvernul actual susține că nu a redus investițiile în recesiune, nu așa stau lucrurile pentru investițiile în educație. Cheltuielile preliminate pentru programul de investiții pentru 2011 sunt de 567 de milioane iar cele programate pentru 2012 de 539 de milioane, urmând să crească abia în 2013 și 2014.

De altfel cheltuielile de capital prevăzute în bugetul Educației au scăzut drastic din 2008.

În 2006 ministrul Hârdau prezenta un raport asupra educației. 47% din școlile din România aveau fântână în curte, 13% nu aveau apă, 70% aveau grupul sanitar în curte, 74% aveau încălzire cu sobă.

Cei 6% pentru educație au devenit un concept abstract și atât de popular încât uităm că destinația banilor este construirea unor fântâni, a unor veceuri, calculatoare pentru copii care nu au văzut vreodată vreunul, amenajarea unor biblioteci părăginite și a unor cămine insalubre, schimbarea aparaturii din anii 50 din universități înainte ca vreuna să intre în top 500 mondial.

Dacă Funeriu poate să le răspundă studenților că atingerea a 6% din PIB nu este posibilă pentru că salariile profesorilor nu pot să crească pentru că sunt bugetari grași, ar fi interesant de văzut cum compară ministrul Funeriu discursul guvernului său despre creșterea investițiilor în criză cu scăderea netă a cheltuielilor de capital ale Ministerului și întârzierea programului național de investiții prin alocările modeste pentru acest program din 2011 și 2012.

Să răsfoim catalogul “elevilor model” al FMI:

-          Thailanda și Indonezia erau elevi model ai FMI, urmând sfaturile de liberalizare financiara până la izbucnirea crizei asiatice din 1997.

-          Egiptul lui Hosni Mubarak era numit de The Economist elevul model al FMI în 1999. Mubarak acceptase să participe la Războiul din Golf în schimbul anulării unei datorii istorice de 20 de miliarde de dolari si a unui program de reforme marca FMI. The Economist comenta atunci că un avantaj al economiei egiptene era stabilitatea politică.

-          Irlanda este considerată elev model al FMI după ce a acoperit din buget pierderile băncilor printr-un pachet de austeritate de 85 de miliarde de euro.

-          Argentina lui Carlos Menem în 1989 era un elev model al FMI, privatizând masiv economia și liberalizând piața valutară într-un program numit “operație fără anestezic”.

-          Albania lui Sali Berisha era la începutul anilor 90 considerata elev model al FMI până la explozia jocurilor piramidale.

A fi numit elevul model al FMI nu este o laudă. În primul rând a fi elev model al FMI nu spune nimic despre nivelul corupției din țară sau despre cât de democratic este un regim. În al doilea rând măsurile de austeritate, de liberalizare și privatizare propuse de FMI pot adânci problemele unei economii- prin creșterea vulnerabilitatii externe, creșterea instabilității politice, blocarea creșterii interne,  incapacitatea funciară a unor guverne de a privatiza fără corupție sau prin contracte păguboase pentru stat.

Bucuria guvernanților că România este elev model ar trebui să ne îngrijoreze. Din împrumutul record România a alocat miliarde de euro pentru ca rezerva în valută a băncilor străine la BNR să poată fi diminuată în ton cu condițiile economice. Costul menținerii capitalului străin în România a fost creșterea datoriei publice. În ciuda acestui sacrificiu, România este în continuare expusă unor ieșiri de capital, atât de mult încât Wall Street Journal se întreba recent dacă nu cumva privatizarea masivă a băncilor din Estul Europei a fost o greșeală.

Adevărata responsabilitate de care ar fi putut da dovadă guvernul Boc ar fi fost evitarea unor măsuri extreme de austeritate prin reducerea contractelor păguboase din asfaltări, a achizițiilor de medicamente, a pierderilor companiilor publice și a restructurării administrației. În schimb, cu toate că a dispus de fonduri masive pentru acoperirea deficitului, guvernul Boc a trebuit să recurgă la populație pentru a asigura ținta de deficit, prin tăieri de salarii și servicii publice.

Că România a evitat barca Greciei devenind unul dintre cei mai mari debitori ai FMI cu 20 de miliarde de dolari nu e un lucru de laudă. Că în ciuda unui asemenea credit record guvernul a recurs la măsuri draconice de austeritate e un lucru de rușine. Că rămânem expuși unor ieșiri de capital este o situație îngrijorătoare. Bucuria Elenei Udrea că România este “elev model al FMI” este una avocățească, slabă consolare pentru populația care a suportat recesiunea din plin.

Sub tunetele și fulgerele de la Cotroceni și sub îndrumarea FMI, PD-L a adoptat anul acesta un nou Cod al Muncii și o lege a Dialogului Social care flexibilizau piața muncii. Aceste legi nu au dus la un val de angajări, cum era și de așteptat- nu legislația muncii era marea barieră pentru crearea de noi locuri de muncă în România, ci starea economiei și opțiunea de a munci în străinătate, net mai bună pentru români.

Aceste schimbări legislative erau bățul pe care îl arăta guvernul șomerilor și muncitorilor, în paralel cu tăierea ajutorului de șomaj, tăierea salariilor și- de neînțeles într-o recesiune- subfinanțarea măsurilor active pe piața muncii- în special a formării profesionale- și a educației permanente.

Săptămâna aceasta Ministerul Muncii a propus un proiect de lege pentru modificarea legii 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Modificarile stimuleaza angajarea șomerilor de lungă durată si a persoanelor care beneficiază de venit minim garantat dar nu găsesc un loc de muncă . Aceste măsuri sunt desigur salutare, însă întârziate: pe modelul întâi bățul și apoi morcovul, guvernul și președintele au procedat intai la atacuri de discurs, tratand beneficiarii de prestatii sociale si de asigurari de somaj ca pe niște infractori. Măsurile raționale de stimulare a angajării și de protecție socială întârziau in schimb, în vreme ce pe la ministerul Muncii se perindau corupți triști ca Botiș sau intriganți ca Lăzăroiu.

Iată principalele prevederi ale legii propuse de Ministerul Muncii condus de Sulfina Barbu:

-          reducerea stagiului minim de cotizare pentru angajații cu contracte temporare sau pe durată parțială la 6 luni;

-          acordarea indemnizației de șomaj și persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mic de un an, respectiv 3 luni pentru un stagiu de 6 luni;

-          extinderea perioadei în care deținuții pot beneficia de un program de pregătire profesională inainte de eliberare de la 9 la 12 luni;

-          acordarea unei alocații neimpozabile de formare profesională (de aproximativ 200 RON) pentru persoanele care urmează un program de formare profesională dar nu beneficiază de indemnizație de șomaj;

-          acordă șomerilor posibilitatea de a beneficia de servicii de infomare și consiliere profesională pentru certificarea competențelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale;

-          acordarea primei de încadrare și a primei de mobilitate și șomerilor de lungă durată care nu beneficiază de ajutor de șomaj (cu această ocazie legea definește șomerul de lungă durată ca persoana care este șomer pe o perioadă mai mare de 6 sau 12 luni dacă are mai puțin sau respectiv mai mult de 25 de ani);

-          facilități (aprox 200 RON/luna timp de 12 luni) pentru angajatorii care încadrează în muncă persoane care beneficiază de venit minim garantat

-          decontarea cu 50% a cheltuielilor de formare profesională ale angajatorilor pentru 50% din angajați (20% în vechea lege).

Toate aceste măsuri puteau fi adoptate ca parte a unui pachet de măsuri anti-criză inca din 2008-2009, sprijinind absorbția fondurilor europene pentru dezvoltarea resurselor umane (de exemplu, noua alocație pentru formare profesională face mai atractivă participarea la aceste cursuri) . Au fost preferate în schimb sfaturile FMI de liberalizare a pieței muncii și diatribele de la Cotroceni despre cine nu muncește în România.

Proiectul de lege propus de Ministerul Muncii schimbă termenii discursului asupra muncii în România și pare o gură de aer după lătratul “de dreapta” cu care ne-am obișnuit în ultimii ani de la un partid care nu demult era în Internaționala Socialistă. Oameni ca Sulfina Barbu, din vechea gardă a partidului, ar putea să redea PD-L un ton echilibrat și să reducă răul făcut de măsurile neoliberale din ultimii ani- să se culce, cum spunea Ioan Oltean, și pe stânga și pe dreapta, ca să nu aibă coșmaruri.

În Israel anul acesta consumatorii au boicotat firma Tnuva când aceasta a mărit prețurile produselor lactate dintr-o poziție dominantă pe piață. Boicotul din Israel s-a extins și la alte firme, în paralel cu o mișcare națională împotriva inegalităților sociale și a costului ridicat al vieții. În SUA o femeie a devenit faimoasa luna trecuta dupa ce a strâns sute de mii de adeziuni pe Facebook împotriva unor comisioane noi pe care Bank of America se pregătea să le introducă. După boicotul din ianuarie, Petrom a strâns monedă cu monedă și speră la profituri record anul acesta. În schimb in Israel Tnuva a redus prețurile iar Bank of America a renunțat la noile comisioane.

Reacțiile de nemulțumire ale consumatorilor sunt eficiente, cu obiective clare- prețul, condițiile de trai.  Cum remarca Costi Rogozanu, “Într-un litru de benzină stă mai multă politică şi nevoie de protest decît într-o întreagă manifestaţie în Piaţa Victoriei.” Dacă ne gândim la cauzele Revoluției din 1989, lipsurile alimentare și frigul din case au contat poate mai mult decât alte absurdități ale regimului. Printre cauzele marilor revoluții gasim prețul pâinii înainte de Revoluția Franceză sau taxele pe ceai înainte de Războiul American de Independență.

Mișcări precum Occupy Wall Street sau Indignados canalizează nemulțumirea populației foarte ușor prin intermediul rețelelor sociale. Deși difuze, nemulțumirile se canalizează foarte eficient când vine vorba de un obiectiv concret precum prețul, o inițiativă politică nepopulara sau boicotarea unei companii anume.

Ocupate cu problemele macroeconomiei și globalizării, guvernele au ignorat nemulțumirile populației. Americanilor li s-a explicat că dacă bugetul nu scoate 800 de miliarde de dolari să salveze băncile întreg sistemul se va prăbuși. Politicienii trebuie să predice cetățenilor nevoile abstracte ale economiei capitaliste integrate și globalizate. Explicatiile despre costul credit default swapurilor sau contagiunii pe piețele financiare ca motive pentru reducerea cu 25% a salariilor au devenit la fel de absurde ca explicațiile politrucilor asupra nevoii de sacrificiu pentru cauza comunistă.

Preocupat de reducerea deficitului ca semnal de bună purtare pentru piețele financiare, în România guvernul neglijează tocmai instituțiile care servesc drept instrumente pentru exprimarea și rezolvarea nemulțumirilor populației. Teoretic statul are o mulțime de instituții pentru a rezolva nemulțumirile consumatorilor însă reducerea numărului de bugetari limitează activitatea acestor instituții.  Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului a primit mii de petiții reclamând comisioane sau practici abuzive ale băncilor în ultimii ani. Consiliul Concurenței lucrează de zor la investigații, inclusiv pe piața carburanților. Inspectoratele Teritoriale de Muncă depistau în 2009 8,500 de angajatori care foloseau munca la negru, 15% din toți angajatorii verificați. Aceste instituții au o nevoie reală de creșteri de personal însă lipsește voința politică de a le redistribui personal sau fonduri din alte activități ale statului.

Când statul ignoră aceste instituții neasigurând necesarul de personal și subfinanțându-le, consumatorilor frustrați le rămâne protestul pe Facebook, care poate fi mai eficient decât pare la prima vedere. Dacă protestul românesc împotriva scumpirii benzinei prin plata în monede a fost mai degrabă amuzant, Bank of America a eliminat comisioanele (si a suferit pierderi reputaționale majore) iar Tnuva a redus prețurile  și directorul lor general a demisionat. Pe fundalul mișcării Occupy Wall Street, orice mare companie americană trebuie acum să ia în considerare o mișcare de protest a consumatorilor.

Boicotul consumatorilor este o reacție eficientă și logică în condițiile economiei de piață. Dacă această formă de protest nu a dat încă roade pentru consumatorul român, este probabil pentru că acesta are motive zilnice mai mari de indignare decât prețul unor produse sau practicile companiilor.

UPDATE: Informatia potrivit careia Romania a votat impotriva aderarii Palestinei la UNESCO, publicata initial de Mediafax, a fost dezmintita de MAE, Romania fiind in fapt unul din statele care s-au abtinut in privinta votului. Stirea privind votul negativ al Romaniei a fost raportata ca atare si de alte surse. Analiza initiala publicata avea in vedere informatia eronata privind votul negativ:

De ce avem un vot împotriva Palestinei în privința aderării la UNESCO? Sigur că un răspuns diplomatic este că aderarea la UNESCO este o provocare strategică care îngreunează procesul de negociere israelo-palestinian. “România consideră că UNESCO nu ar trebui să se antepronunţe într-o chestiune care se află în prezent în analiza Consiliului de Securitate al ONU, care este unul dintre organele decizionale principale ale organizaţiei şi, totodată, responsabil principal în ceea ce priveşte menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (Ministerul Afacerilor Externe, 7 Octombrie).

Un alt răspuns este că România urmează docil indicațiile partenerilor euro-atlantici. În sprijinul acestei din urmă teorii aș aduce în discuție:

1)      Poziția României în privința admiterii Palestinei în ONU. Într-un interviu pentru Associated Press Baconschi declara că România se va abține de la un vot ONU privind statul palestinian. De ce nu s-a abținut România și de la votul privind admiterea Palestinei în UNESCO, asa cum au făcut 52 de alte state?

2)      Ușurința cu care Baconschi declară că România nu are o poziție proprie, clară, în privința admiterii Palestinei în ONU: în același interviu pentru Associated Press, Baconschi declara că România se va conforma dacă ar exista o poziție comună a Uniunii Europene în privința admiterii statului Palestinian în ONU.

3)      Votul împotriva admiterii Palestinei este contrar direcției relațiilor bilaterale româno-palestiniene din ultimii ani: Băsescu s-a întâlnit oficial de trei ori cu Mahmoud Abbas (președintele Autorității Naționale Palestiniene), puteți vizita aici site-ul Ambasadei Statului Palestinian în România,  România are un oficiu de reprezentare la Ramallah din Octombrie 2009 și chiar anul acesta în martie Baconschi a vizitat Palestina. În 2009 şi 2010, Institutul Diplomatic Român a organizat la Ramallah un program intensiv de pregătire pentru diplomaţi palestinieni.

Decizia României este cu atât mai inconsistentă cu cât la 12 iulie 2010 România a semnat cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei un program de cooperare în domeniul învățământului, științei și culturii pentru perioada 2011-2012. Cu siguranță acel protocol nu prevedea că România va vota împotriva aderării Palestinei la o organizație care contribuie la crearea păcii, eradicarea saraciei și la dezvoltare prin învățământ, știință și cultură.

Ambasadorul Israelului la UNESCO, Nimrod Barkan, comenta cinic: “UNESCO se ocupă cu știința, nu cu science fiction”. Cu toate acestea, spunea Barkan, “a admis un stat inexistent”.

Pentru România,  Palestina nu este un stat inexistent- in spiritul relațiilor diplomatice strânse din ultimii ani și al protocolului de colaborare în domeniul învățământului, științei și culturii, România s-ar fi putut cel puțin abține de la votul în privința admiterii Palestinei în UNESCO, așa cum au făcut-o 52 de alte state.

Pentru elevul din școala-model Funeriu, experiența educației devine tot mai mult una de privare de libertate. Aflat în vizită în teritoriu, Funeriu rămânea impresionat de un liceu din Miercurea Ciuc care a introdus cartele magnetice pentru a monitoriza elevii – secretarul de stat Oana Badea anunța atunci că ministerul se gândește la introducerea cartelelor în toată țara. După succesul camerelor de supraveghere la bacalaureat și opiniile lui Boc despre cât de bune ar fi uniformele, orientarea acestei guvernări către mai multă disciplină în școli este destul de clară.

O măsură precum detenția nu ar trebui în niciun caz introdusă fără acordul părinților și totuși este lăsată la latitudinea școlilor. Şcoli care nu duc lipsă de profesori sau directori-dictatori și care pot stabili regulamente de ordine interioară mai mult sau mai puțin rezonabile. Cu ocazia descentralizării în educație aceste regulamente școlare pot deveni de-a dreptul bigote. Experiența americană arată că directorii de școli sunt în stare să sancționeze orice: în unele școli elevii nu au voie să se îmbrățișeze (public display of affection).

Măsurile disciplinare în școli  sunt populare mai ales în rândul acelor oameni care raționează în termeni de “tinerii din ziua de azi” sau “pe vremea mea”. Trecuți printr-un sistem de învățământ disciplinar, opresiv, acești indivizi percep informațiile despre rezultatele actualelor generații ca dovezi că în lipsa disciplinei elevii nu mai învață.  Cand ne amuza vorbind despre ce bun e Google, Funeriu arata ca avea intuiția că rezultatele slabe și demotivarea sunt consecințe ale inadecvării metodelor și a progamelor școlare la realitatea societății informaționale. Cu toate acestea, reforma curriculară întârzie și este înlocuită cu măsuri punitive, apreciate de electoratul cu nostalgia scumpilor ani de liceu cu emotii in fata sectoristului.

Pentru ca această reformă disciplinară să nu fie doar rezultatul preferințelor autoritare ale lui Funeriu și al regretelor post-totalitare ale unora, părinții ar trebui să decidă dacă sunt de acord sau nu cu măsura detenției. Pentru unii părinți poate dincolo de rezultatele școlare ale copiilor este importantă și experiența școlară în sine. Un copil învățat să ponteze când intră în școală, căruia i se interzice să iasă din liceu în pauze, care este supravegheat video și care riscă detenția la orice abatere va avea mai mult o experiență de privare de libertate decât una educațională.

Noi suntem cei 99%. Noi suntem dați afară din casele noastre. Noi suntem obligați să alegem între a plăti chiria și a cumpăra de mâncare. Ni se refuză servicii medicale de calitate. Suferim din cauza poluării. Muncim ore multe pentru bani puțini, fără drepturi, asta dacă găsim de muncă. Nu primim nimic în timp ce ceilalți 1% primesc totul. Noi suntem cei 99%.

Mesajul “Stay hungry. Stay foolish” este scris pe coperta unei cărți de călătorie pe care o aprecia Steve Jobs si a circulat intens dupa moartea lui Jobs, aratand valoarea unui om care si-a croit un drum in ciuda tuturor dificultatilor. Americanii care își spun oful cu foaia in mana pe acel site nu respectă mesajul “Stay hungry. Stay foolish”. Deși mulți dintre ei au renunțat la facultate ca Steve Jobs și nu mai au bani să își plătească datoriile sau să cumpere mâncare ca tânărul Steve Jobs, nu mai au speranța că pot schimba ceva în viața lor și consideră că trebuie schimbat ceva în lume.

În fața dificultăților financiare Ilie Moromete rămâne ironic, mucalit și mândru. Ultimele lui vorbe sunt “Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă”. Dacă i-ar fi văzut pe americanii cu foi în mână , Ilie Moromete le-ar fi zis o vorbă de duh. În Poiana lui Iocan, Ilie Moromete se simțea 1% față de restul, cei 99%. Problemele care îl macinau de fapt pe Ilie Moromete erau problemele celor 99%.  Abia spre finalul vieții Moromete se gândeste că greșise considerând că “lumea era așa cum și-o închipuia el” ,  că gresise crezand ca “nenorocirile sunt numai ale altora”.

Americanii cu foi întinse în mână s-au întâlnit pe drumul unor cariere, unor afaceri,  unor visuri eșuate și și-au dat seama că toți aveau aceeași idee: “Stay hungry. Stay foolish” și că pentru ei nu a funcționat, indiferent cat au muncit, de cat de responsabili au fost sau de cat au invatat. “Umilindu-se” pe acel site arată că au înțeles că nenorocirile nu sunt numai ale altora.