Un cititor îmi semnalează că în toate volumele mele de poezii există și una bucată poem care nu îmi aparține. Iat-o:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Spre deosebire de ministrul Educației, dl. Ion Mang, eu știu cine și de când tot bagă plagiatul ăsta în cărțile mele. E vorba de un bagabond pe nume Eminovici, care, sanchi!, semnează M. Eminescu și continuă să-mi facă porcăria asta încă din decembrie 1883.

Acest terchea-berchea se dă redactor la Timpul, oficina Partidului Conservator. Dacă mogulul ăla de Dan Voiculescu nu ia măsuri, iau eu. Și eu când iau, iau cu toptanul.

P.S. La întrebarea privind posibilitatea unei reînvieri luminoase, de tip Pasărea Phoenix, răspunsul meu pentru dl. Mang este: “N-aș crede.”

Dar, recunosc, nu le știu nici eu pe toate, așa că se poate adresa prietenului meu Mircea Vintilă.

Nu se terminase bine o busculadă parlamentară și cuvântul magic a fost “Coabitare”. Cum am depins mai mereu de modele franceze, ni s-a dat și “modelul paradigmatic”: Fronçois Mitterrand – Jacques Chirac. Numai că în România, actorii se numesc François Ghițescu și Jacques Ghițulescu. Vizita la București a celuilalt Jacques – Attali – poate fi foarte interesantă, dar nu va vindeca boli locale.

Șeful statului și Ministrul de Externe reprezintă pârghia fundamentală a diplomației. Chiar dacă nu se iubesc, cei doi trebuie să-și vorbească. Firește, nu de mamă – “Ba, pa’ mă-tii!”. În public, trebuie să-și strângă mâinile. Binențeles, nu cu ușa. Nu inviți un om la tine, ca să-i da un cap în gură, când intră pe ușă, și un picior în fund, când pleacă.

Înțeleg mâhnirea dlui Traian Băsescu de a-l fi văzut pe profesorul Andrei Marga făcând o paralelă între unele decizii ale președintelui  și inițiative ale lui Benito Mussolini. Rămâne antologică însă și invitația nu tocmai discretă adresată profesorului Marga de un importator-exportator transoceanic de democrație, aflat la adăpostul Președiniției. Dacă nu era fericit cu situația României sub guvernare PD-Listă, spunea transoceanicul pro-prezidențial, dl Marga n-avea decât să se sinucidă – îi oferea  și bibliografie potrivită.

Desen & Copyright 2012 – ION BARBU

Deși fostul șef al diplomației românești, dl Teodor Baconschi, a fost felicitat chiar de domnișoara EBA pentru “succesuri” strălucite, dl Marga are de desțelenit multe zone înțelenite de predecesorul său. Cum va putea să o facă, din moment ce președintele nu vrea să-l vadă, greu de înțeles. Să nu uităm că numirea ambasadorilor și, implicit, rechemarea lor, sunt prerogative ale Președintelui. Aici, șeful diplomației are mâinile legate

Consulii  (mai cu seamă cei Generali, char dacă unii nu sunt decât colonei ) sunt numiți, dacă nu mă înșel, de către premier. Daca așa stau lucrurile, dl Ponta va avea mult de lucru aici, fiindcă rechemarea unor clovni ratați, vânzători de rațe sau degustători de vinuri înșurubați în “diplomație” cam este o prioritate.

În sfârșit, știm ce se întâmplă (sau ce ar trebui să se întâmple) cu un înalt demnitar de stat, dacă se dovedește că a fost informator al Securității. Nu știm însă ce se va întâmpla (sau ce ar trebui să se întâmple) cu un om care a lansat o acuzație calomniosă.

Deci: dacă se dovedește că dl Andrei Marga a fost ce a insinuat dl Sebastian Lăzăroiu, dl Marga trebuie destituit cât mai rapid. Dacă se dovedește că dl Lăzăroiu a mințit, cu Domnia sa cum devin lucrurile?

Tocmai în răspunsul la asemenea întrebări se află o altă întrebare. Cea în legătură cu trăinicia sau șubrezenia statului de drept românesc. Stați liniștiți, după “Moarte domnului Lăzărescu”, nimeni, nici chiar dl Cristi Puiu, nu mai are chef să filmeze “Moartea (politică) a domnului Lăzăroiu”. Au și românii nemuritorii lor, nu?

Probabil că dl Lăzăroiu va fi re-promovat, pentru că știa lucruri pe care nu le știau nici Președintele, nici SRI, nici SIE, nici CNSAS. Chiar, de unde le știe pe toate dl Lăzăroiu? Mai că-ți vine să zici: “Al dracu’, domn’ Lăzăroiu ăsta!”

Cum a încercat să se-ndrepte un pic din șale, coabitarea a trosnit din toate încheieturile, dovedindu-se defectă.

Păcat!

Manifestarea frustrărilor cunoaște forme apoplectice: în interval de numai câteva zile, Speedy Gonzales ne-a asigurat că venirea Opoziției la guvernare va conduce și la mexicanizare, și la lukașenk(o)izare. Greu de înțeles cum se împacă cele două scenarii, dar e sigur că în următoarele săptămâni același autor ne va vorbi de alte  pericole iminente – Pinochet, dictatura militară din Grecia anilor ‘50, NKVD, potopul lui Noe, sfârșitul pământului (exclusiv românesc) prin accelerarea calendarului mayas etc.

Un alt autor ne spune că, de fapt, toată mizeria de azi se datorează guvernării Tăriceanu. Pe vremea lanțului de cabinete Boc, am scris că necazurile României nu se datorează doar guvernărilor PD-L & Associates, ci constituie o acumulare a pașilor greșiți făcuți de toate guvernele postdecembriste. Dar a pune mizeria de azi doar pe seama guvernării liberalilor este ca și cum suporterii peședintelui american Barack Obama ar afirma că toate necazurile Americii de azi se datorează cabinetului Theodor Roosevelt. Dacă nu chiar celui condus de Abraham Lincoln.

Bucuria furioasă a celor sătui de guvernările PD-L & Associates îmbracă și ea forme care nu pot duce la nimic bun. Se cere, ”la pachet”, mătrășirea tuturor pupinilor (dovediți ori ba, asta-i altă discuție, deși ar trebui să fie cea principală) prezidențiali și PD-L. Cu toată înțelegerea pentru cei scârbiți de servilismul respectiv, a o pune pe dna Rodica Palade alături de dna Andreea Pora mi se pare o enormitate. Și-apoi, dl Traian Băsescu este încă șeful statului și de oamenii numiți direct de el sau protejați de el nu se poate atinge nimeni.

Premierul-desemnat, dl Victor Ponta, a declarat că, deși între el și președintele Traian Băsescu nu există o relație personală, în viitoarea calitate de Prim-ministru va încerca o coabitare cu Președinția. O poziție înțeleaptă și benefică pentru oamenii care nu-și mai văd capul de nevoi. Un spirit din cale afară de revanșard ar trebui evitat.

Căderea Cabinetului Ungureanu a fost considerată de către fostul premier și președintele Băsescu un act deloc neobișnuit într-o democrație. Pupinii, însă, nu și nu, că e vorba de o ”lovitură parlamentară”. Când actorul politic acceptă o asemenea schimbare drept un act democratic, dar pupinul incită, pune paie pe foc și folosește etichete nepotrivite, disperarea îl lasă în pielea goală pe cel de al doilea.

Desen & Copyright 2012 – DION

Printre cei care jubilează se află și dl Dan Voiculescu. Să-i fie de bine, dar să dea drept sigură suspendarea sau demiterea președintelui Traian Băsescu în lunile următoare mi se pare o cacealma. Cabinetul Ponta există încă doar pe hârtie și până la confirmarea lui a face asemenea afirmații este un soi de a vinde pielea ursului din pădure. O pădure neagră, în care dl Voiculescu a pierdut – de mult și definitiv – războiul său personal cu dl Traian Băsescu. A planta un alt război personal în grădina USL nu va aduce niciun beneficiu coaliției respective.

Ca și cum nu eram lămuriți ce înseamnă pentru nucleul dur al PD-L jocul democratic, dl Vasile Blaga ține să ne convingă definitiv: “Poziţia PDL este că nu votăm niciun guvern din care nu facem parte. Asta a fost poziţia noastră şi în 2007, şi în 2008, şi asta va fi poziţia partidului”. Cu alte cuvinte, nu lăsăm pe nimeni să producă pâine, dacă nu ni se asigură accesul necondiționat la miezul ei: cozonacul.

Nu democrația mă înspăimântă, ci originalitatea variantelor ei românești!

După ce în anul 2000 dl Ion Iliescu a redevenit președinte al României, Speedy s-a repezit să se gudure pe lângă șeful statului. Așa s-a născut colaborarea cunoscută ca Marele Șoc.

După 2004, când dl Ion Iliescu a încetat să mai fie președintele României, Speedy s-a repezit să scrie, de unul singur, volumul al doilea al Marelui Șoc, subintitulat Iliescu e un porc.

După ce în anul 2004 dl Traian Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale, Speedy s-a repezit să ne anunțe că România riscă să devină Venezuela Europei răsăritene.

După ce, începând cu 2005, președintele Traian Băsescu i-a dăruit în fiecare an un sombrero de lux, Speedy s-a repezit să ne anunțe că întruchiparea luată drept Hugo Chávez s-a dovedit a fi de fapt Maica Tereza.

Desen & Copyright 2012 – DION

După ce moțiunea de cenzură a USL a fost introdusă în Parlament,  Speedy, bazându-se pe informațiile primite de la dl Sever Voinescu, s-a repezit să-i transmită dlui Victor Ponta să-și pună pofta’n cui. În limbaj politologic: “Cotu’ și pișcotu’ ”.

După ce președintele Traian Băsescu n-a mai glumit și chiar l-a desemnat pe dl Victor Ponta să formeze noul guvern, Speedy, fără să aștepte măcar să vadă cabinetul confirmat și apucând-se de treabă, ne-a anunțat că România riscă să se mexicanizeze.

După toate acestea, și după multe altele, nu se știe ce îi va da dl Ponta lui Speedy, când dl Băsescu nu va mai fi președinte: poate un nou sombrero, o nouă decorație ori o nouă doctrină. S-ar putea chiar să-i dea papucii. Cum ar veni, volumul al treilea al Marelui Șoc.

Rar o  pereche de buci mai îndrăgostită de scaun decât marii fesieri ai legendarului Speedy.

P.S.  In versiunea originala cu Pat Boone

Mă prinde pe picior greșit (adică îndrăgostit lulea) cu primul episod al mini-serialului, text, zicea A.,”cu bătaie lungă, băi ăsta mic.” Citesc și zic că-l recitesc peste noapte și a doua zi îi spun ce cred. A doua zi scriu pe o coală de hârtie câteva cuvinte, împachetez coala, o pun în plic, pun plicul la poștă și plec la mare.

Mă întorc peste o săptămână. Mă sună A. Mai întâi urlă apoi zice: “Băi zurbagiule, hai să tragem un fotbal pe Tineretului, până nu te saltă ăștia și înfunzi, dracu’, pușcăria.”

Mergem, tragem fotbalul, după care bem bere. A. mă întreabă: ”Auzi, băi ăsta micu’? Nu puteai și tu să bați rândul ăla la mașina de scris, te-apucași să mi-l trimiți scris de mână?”

”Păi”, zic eu, ”și dacă-l băteam la mașină, care era diferența?

”Băi, dacă te saltă ăștia, poate găsesc pe cineva, să pună, dracu’, o vorbă bună pe lângă ăia să te bată peste mașina de scris, nu peste mâini până rămâi, dracu’, fără ele. Ha! Ha! Ha!”

Apoi mă întreabă: ”Auzi, băi Dorinache, și care dracu’ e legătura între Marx al meu și Lenin al tău?” ”Păi”, zic eu, ”o să aflăm de la tine la finalul serialului. Ha! Ha! Ha!”

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Ce-i scrisesem prietenului meu A.? Iată:

“Vladimir Ulianov a fost un tânăr mediocru, care, neavând talent nici măcar la stalin, s-a apucat de marx și a făcut o carieră strălucită ca lenin.”

Pe Tineretului se juca un fotbal foarte mișto!

(Acest text apare și în revista TIMPUL, Mai 2012)

Guță îi spune supărat lui A.: ”Ce dracu, bătrâne, te-am rugat să bagi în numărul ăsta și poezia băiatului de la Filozofie. Mă f-t ăia de la UASCR la cap să-l publicăm.” ”Nu pot, domne, să-l public”, răspunde A. ”De ce?”, întreabă Guță. ”Cum de ce, domne? Tu ai citit poezia ăluia?” ”Nu, nu mă pricep la poezie și d-aia te-am pus redactor la Secția de Poezie.” “Da’ românește mai știi?” ”Bătrâne, du-te dracu’! Cum adică?” ”Domne, tu ai citit măcar titlul poeziei?” ”Nu, bătrâne.” ”Păi, titlul este Elegie la Partidul Comunist Român”…

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Guță să cadă sub birou. Recuperează: ”Păi, schimbă-i titlul, zi-i și tu Odă la Partidul Comunist Român.” ”Nu pot, domne”, răspunde  A. ”Degeaba îi schimb titlul. Trebuie să-i scriu și altă poezie, fiindcă poezia nefericitului  e pe măsura titlului.” ”Păi, bătrâne, scrie-i altă poezie și mă scapi, dracu’, de telefoanele ălora de la UASCR. Ce-ți ia ție? Zece minute, hai un sfert de oră. Dau o bere.” ”Nu pot, Guță, trebuie să mă întorc dincolo că Martin mă conduce cu 1:0 și am făcut pariu pe mai multe beri și pe-o friptură”

Gândindu-mă la câte poezii nefericite a scris mai târziu prietenul meu A., îmi spun că mai bine scria poezia pentru băiatul ăla de la Filozofie și poate că omul respectiv făcea (doar) carieră de poet patriotic și nu ajungea  ditamai mahărul pe la partid, de unde a mâncat sufletul multora.

(Acest text apare și în revista TIMPUL, Mai 2012)

Mașina de propgandă electorală înlocuiește prezentarea de programe și platforme electorale cu avertismente apocaliptice: orice alternativă, în afara celei propuse de noi, înseamnă prăbușirea țării pentru câteva generații!

Anul 2012 ne prezintă deja varianta perfecționată a terorismului electoral. Cum totul a fost deja diabolizat la liderii politici ai părții adverse, de data aceasta Marea Închiziție Electorală aruncă anatema asupra electoratului. Iată un exemplu:

“Din acest moment, sunt liniştit: românii care şi-i asumă nu mai au nicio scuză. De-acum, ei nu mai pot pretinde că sunt simpli votanţi. Sunt complici cu violenţa, laşitatea, lăcomia şi nemernicia unor indivizi pentru care oamenii sunt doar necesara carne de tun electorală.”

Desen & Copyright 2012 – DION

Eu, unul, abia din acest moment devin cu adevărat neliniștit. Ce facem cu asemenea retori? Ni-i putem asuma?

Când discursul unor oameni, altfel demni de  respectul nostru, este lovit de fanatism și retorica lor este inundată de tropi apăsat iraționali, problema nu mai este politicianul. Epicentrul cangrenei este chiar  retorul casei.

Canibalismul  se poate dovedi stadiul final al acestei maladii.

Alegătorii vor nemulțumi una sau alta dintre Inchizițiile Electorale. Ei trebuie  să știe că își asumă riscul de a se întoarce acasă de la secțiile de votare cel puțin cu o ureche lipsă, fără nas sau sărăciți de alte elemente ale fostei lor integrități. Alții s-ar putea întoarce chiar sub formă de colete sever miniaturizate.

Retori de toate culorile continuă să polarizeze societatea românească până la halucinație. Nu de alta, dar să aibă apoi ce să (de)plângă cu lacrimi de crocodil.

Curat murdar.

Joi, 29 martie, trei universitari americani foarte cunoscuți – Donald L. Horowitz, Andrew Reynolds și John Carey – au fost protagoniștii unei discuții dedicate sistemelor electorale folosite în prezent în regiune, proceselor constituționale ce pot apărea în zonă și “anotimpurilor” politice care ar putea urma  acestei primăveri arabe – Constitution-Making, Electoral Design, and the Arab Spring.

Niciunul dintre cei trei vorbitori nu este un specialist per se în în lumea arabă, lucru pe care l-au subliniat de la bun încept.  Horowitz și Reynolds sunt constituționaliști reputați iar Carey (care a lucrat și în România) este un foarte respectat specialist în chestiuni de guvernare și mecanisme legislative care guvernează procesele electorale.

Situația țărilor din zonă este diferită – de la Tunisia, unde există o societate civilă puternică, la Egipt, unde există opacitate  pe mai toate canalele de comunicare între putere și populație. De aici și întrebarea dacă nu cumva, în unele dintre țările zonei, aceste frământări nu vor sfârși prin întărirea și diversificarea statelor te tip totalitar, în care va crește rolul militarilor și al grupărilor paramilitare. Egiptul este un exemplu de câtă deschidere democratică sunt pregătiți să accepte liderii militari.

Dacă nu știi suficient despre mecanismele prezente, sfârșești prin a te întreba cum este posibil ca astăzi în Parlamentul egiptean să fie mai puține femei decât înainte și de ce arată atât de ciudat un moment electoral de la care multă lume aștepta o substanțială schimbare în bine.

Ciudățeniile nu sunt puține și, în funcție de formula aplicată în cadrul unui sistem electoral, nu trebuie să ne mirăm că obținând mai puține voturi, un partid poate sfârși prin a avea mai multe locuri în organul legislativ.

T. E. Lawrence, Photo & Copyright 2012 – Wikipedia

Unul dintre sistemele electorale folosite în zonă este Block Vote (sistemul majoritar) – explicații detaliate despre cum funcționează diverse sisteme electorale găsiți aici. Un efect al votului majoritar în zona discutată este șansa unui partid islamic de a câștiga suficiente locuri spre a conduce lejer jocul  parlamentar.

Pentru occidentalii care deplâng asemenea rezultate, Andrew Reynolds a avut o recomandare: plângerile trebuie adresate legendarului Lawrence al Arabiei.

De ce?

Britanicul devotat chestiunilor arabe a fost cel care a propus (și a fost ascultat) folosirea acestui sistem pentru că el dădea rezultate bune în alegerile locale din micuțul Cambridge.

Lawrence al Arabiei, Photo & Copyright 2012 – Wikipedia

Morala: chiar cu cele mai bune intenții, exportul/importul de modele implică riscuri substanțiale și note de plată greu de bănuit.

Fostul șef al diplomației române, dl Teodor Baconschi, a cerut omologului său turc fie să prezinte scuze Fundației Creștin-Democrate,  fie să ofere Noii Republici două milioane de fesuri, patru milioane de fese (grafia EBA), și câteva escadrile de iatagane!

“Altfel” – menționează foarte diplomatic înscrisul dlui Baconschi –  ”minaretele de la Sfânta Sofia vor pierde și alegerile locale, și alegerile parlamentare și, negreșit!, cursa pentru Înalta Poartă de la Cotroceni.”

Indiferent de cum vor reacționa autoritățile de la Ankara,  rămâne întrebarea:

dacă eforturile acestei mahalale reușesc, se mai întorc studenții în România să introducă, tot ilegal, democrație încolțită în Turcia sau rămân, bine mersi, la Ankara, de unde, uitându-se peste munți și Marea Neagră, îi vor invidia de moarte pe românii de acasă care vor continua să mănânce  semințele speranței, răul cel mai mic dintre cele de mărime măricică ?

Mai jos – probele compromițătoare. Flagrantul de pace și democrație trebuie pedepsit!

Ankara, 1 aprilie 2012

Preliminarii

Ca şi dl Adrian Năstase, dar din motive de cu totul altă natură, şi dl Vladimir Tismăneanu pare hăituit de întrebări cvasi-hamletiene. Într-un recent dialog cu sine însuşi, îmi face onoarea de a mă numi printre cei de la care ar fi interesat să afle ce au de spus în legătură cu un anume ”subiect”.

Eu am răspuns deja unor întrebări de acest fel. E drept, am făcut-o parţial şi dintr-un unghi uşor diferit decât cel propus de dl Tismăneanu, fiindcă “subiectul” respectiv este doar parte a unei substanţiale “mişcări de peisaj”. Înainte de a răspunde, în detaliu,  am nevoie să înţeleg foarte bine cine şi de ce mişcă peisajul tocmai în direcţia ce-i nedumereşte pe unii dintre noi. Şi aş mai vrea să înţeleg cine şi de ce ”le creează condiţii de lucru”  acestor ”designeri”, ba îi  şi aplaudă.

Cum dl Vladimir Tismăneanu nu citeşte ”anumite bloguri”, iar rapoartele ce i se pun pe birou nu vin mereu la timp şi nu sunt pe atât de finale, pe cât de Final este Raportul ce-i poartă numele, Domnia sa mă va fi bănuit că am tăcut cu totul, că ezit să vorbesc despre anumite “subiecte”. Straniu! Ştie mult mai bine decât alţii că nu mă dau înapoi de la aşa ceva. Chiar şi despre spinosul “subiect Tismănenau” am vorbit de peste un sfert de veac. Uneori – cu admiraţie; alteori – foarte critic.

Datele ”subiectului”

Faptele ce au produs cugetările dlui Tismăneanu sunt următoarele: dl Aurel Rogojan (general SRI în rezervă, fost Şef de Cabinet al fostului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad) a tipărit o carte: Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale (Editura Compania, Bucureşti, 2011, 570 pagini).

În ziua de 18 martie a.c., dl academician Dinu C. Giurescu publică în Cotidianul o cronică dedicată volumului dlui Rogojan. Dl Tismăneanu este profund dezamăgit, afirmând că publicaţia respectivă este “specializată în reabilitarea fostei Securităţi, deci a unei organizaţii criminale”, şi se declară “consternat” să găsească sub semnătura dlui Giurescu “o susţinere a afirmaţiei aberante a generalului-securist Rogojan despre natura aproape benignă a relaţiei dintre Securitate şi intelectuali în perioada Ceauşescu.”

După care adaugă: “Mă întreb ce pot spune pe acest subiect Paul Goma, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Viorel Padina, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Ion Vianu? Cine l-a ucis pe Gheorghe Ursu? Cu ce se ocupa colonelul securist Ilie Merce, ulterior deputat peremist?”

Răspunsuri, presupuneri & stranii coincidenţe

Încă de la lansarea cărţii dlui Aurel Rogojan în prezenţa fostului său şef, dl Iulian Vlad, a apărut o nervozitate care, sintetizată, ar suna cam aşa: “Ce facem? Am ajuns să-i lăsăm pe călăii noştri, securiştii, să publice cărţi?”.

Poziţia mea în această chestiune este şi simplă, şi complicată.

Simplă – pentru că reîntoarcerea României în lumea democraţiilor implică şi asemenea “inconveniente”. Dacă  dictatura a fost a unora asupra altora, democraţia trebuie să fie un cadru accesibil tuturor.

Complicată – pentru că ar fi monstruos dacă, beneficiind de virtuţile democraţiei, nişte oameni care au lucrat pentru cele mai ticăloase structuri ale dictaturii ar continua şi azi să mintă, să creeze diversiuni, să ne arunce într-o ceaţă mai groasă chiar decât în cea în care ne aflăm de peste două decenii. De aceea este nevoie de istorici, cercetători, specialişti în domenii foarte restrictive si restrânse, cum ar fi cele ale serviciilor secrete/de informaţii. Istorici şi specialişti care să cântărească onest ce este şi ce nu este adevărat, ce este şi ce nu este plauzibil etc. în contribuţiile unor autori precum dl Aurel Rogojan.

O generaţie nouă de cercetători, neatinsă de patimile şi viciile “vremurilor” investigate încă nu s-a consolidat. Asta şi pentru că unii “mentori” ţin să facă din teologi buni de gură istorici ai ideilor, din mediocri cu talent al relaţiilor sociale învățați benedictini şi cer să li se pupe inelul zilnic.  Numai că, orice am încerca, nu se poate face bici chiar din orice. De aceea, depindem mai mult decât ne-ar conveni de buna sau reaua-credinţă a unor oameni ce au fost înăuntrul acelor structuri şi astăzi se arată dispuşi să vorbească despre ce ştiu.

Ce alegem: să refuzăm unor oameni ca dnii Rogojan şi Vlad dreptul de a vorbi sau ne asumăm riscul de a fi manipulaţi încă o dată?

Aleg a doua variantă, cu invitaţia expresă la prudenţă şi inteligenta construcţie de firewall. Orice monopol asupra adevărului și cercetării sfârșește prin încurajarea și protejarea minciunii convenabile, de teama adevărurilor inconvenabile.

Coincidenţă, cartea dlui Rogojan apare la o editură care prin numele unuia dintre co-proprietari trezeşte alt torent de suspiciuni. Deși Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recomandarea CNSAS ca dl Petru Romoșan să fie considerat colaborator și informator al Securității, scepticismul unora în legătură cu temeinicia verdictului respectiv nu poate fi temperat. Dar legea-i lege, chiar dacă astăzi credibilitatea justiţiei româneşti se află sub nivelul mării și dl Petru Romoșan se numără printre criticii vitriolanți ai președintelui Traian Băsescu, nu poţi accepta doar verdictele care îţi convin şi să le refuzi pe cele care nu-ţi convin. Inteligenţa ne-a fost dată şi spre a găsi căi de a dovedi, până la urmă, că dreptatea este de partea noastră. Cere timp, e frustrant, deseori este de-a dreptul deprimant, dar nu ne-a asigurat nimeni că democraţia şi statul de drept sunt floare la ureche. Tot ce ni s-a sugerat a fost că e mai bine cu ele, decât fără ele.

O altă faţetă a “subiectului” este publicaţia unde apare cronica dlui Giurescu. Dlui Tismăneanu îi displace atât de mult Cotidianul, încât îl declară chiar inexistent, numindu-l “ex-cotidianul”!?! E un gest pueril. Adevărat, Cotidianul de astăzi nu este Cotidianul care entuziasmase mulţi cititori. Dar de existat, există. Nu mai are o ediţie tipărită, dar, mi-e teamă că, fără eforturi financiare despre care nu ştim suficient, şi alte publicaţii ar fi în aceeaşi situaţie. Nici mie nu mi-a plăcut cum şi-a început mandatul dl Cornel Nistorescu, drept urmare i-am şi adresat atunci o scrisoare publică.

Aş spune că dispreţul dlui Tismăneanu pentru Cotidianul vine în principal din faptul că dl Nistorescu păstoreşte o publicaţie violent anti-Băsescu, plină zilnic de atacuri la tot ce roieşte în jurul preşedintelui, cu ochii pe tot ce greşește PD-L, o publicaţie vădit partizană. Ipostaza în care se plasează dl Tismăneanu este cea a unui crin imperial, care, nefericit, dă ochii peste cap şi se ţine de nas din cauza unei asemenea vecinătăţi.

Numai că dl Tismăneanu este parte “senatorială” a unei publicaţii, Evenimentul zilei, ani la rând cu nimic mai puţin partizană decât Cotidianul, uneori cu nimic mai atentă la ce arme foloseşte, straşnic angajată în manipulare, un exemplu excelent de cum nu ar trebui să arate o publicaţie de calitate.

Să-ţi pută Nistorescu, dar să te parfumezi de trei ori pe zi cu Cristoiu este o stranie cochetărie şi un tip de “igienă” care-mi scapă. Să-i reproşezi domnului Giurescu faptul că publică în Cotidianul, când tu eşti lovit de boala ubicuităţii şi semnezi pe orice măciucă folosită de grupul politic şi de interese pe care îl serveşti necondiţionat, e ridicol.

Este ori nu Cotidianul o publicaţie “specializată în reabilitarea fostei Securităţi, deci a unei organizaţii criminale”, cum afirmă dl Tismăneanu?

Specializată, n-aş spune. Dar, pe lângă texte interesante, publică şi multe materiale consternante. Spre a mă opri doar la unele contribuţii ale dlui Aurel Rogojan şi recunoscând că nu sunt un cunoscător al lumii serviciilor secrete/serviciilor de informaţii, nu mi-afost greu să văd că multe afirmaţii ale Domniei sale vin în coliziune cu ceea ce ştiu eu despre anumiţi oameni, despre anumite evenimente. Nu vreau să intru în detalii – las această muncă pe seama specialiştilor – dar multe amănunte oferite despre dnii Tismăneanu şi Patapievici (şi, mai nou, despre dl Mihai Răzvan Ungureanu, prin iscălituri ce par ale unor intermediari între dl Rogojan şi Cotidianul), ca să iau doar câteva dintre ţintele la care trage, din toate poziţiile, Cotidianul, sunt inexacte, altele – greu de crezut. Altele sunt jenant-abuzive, practicând vina prin asociere – tatăl lui X a fost un bandit, bandit este şi X. Întorcând mănuşa pe dos, Nicolae X a fost un criminal odios, ucigând cu mâna lui sau ordonând execuții, la fel este şi dl Aurel Rogojan, coleg de minister cu Nicolae X.  Astfel de “analize” trezesc mai mult decât suspiciune.

Giurescu = Rogojan?

Există în cronica dlui Dinu C. Giurescu “o susţinere a afirmaţiei aberante a generalului-securist Rogojan despre natura aproape benignă a relaţiei dintre Securitate şi intelectuali în perioada Ceauşescu”, aşa cum afirmă dl Vladimir Tismăneanu?

Nu am citit cartea dlui Aurel Rogojan, deci nu cunosc afirmaţia la care se referă dl Tismăneanu. Am citit însă foarte atent cronica dlui Giurescu şi nu am găsit o afirmaţie anume care să reprezinte o asemenea susţinere. De-a lungul anilor, am avut eu însumi unele dificultăţi de a înţelege o poziţie sau alta a dlui Giurescu dar istoricul are suficient de multe merite (cu mult mai mari decât generozitatea de a-l fi recomandat cândva pe dl Tismăneanu pentru un premiu ori bunăvoinţa de a-i fi prezentat o carte) pentru ca dl Tismăneanu să evite afirmații imprudente din care unii ar putea înțelege  că “Zici Giurescu, zici Rogojan.”

Este cartea dlui Aurel Rogojan o veritabilă ”odă a Securităţii, un atac virulent la adresa intelectualilor democratici din Romania”, cum afirmă dl Tismăneanu?

Dacă unele texte pe care le-a semnat dl Rogojan în Cotidianul sunt  calupuri din cuprinsul cărţii pe care nu am citit-o, cred că dl Tismăneanu s-ar putea să aibă dreptate. N-am văzut nici o afirmație a dlui Aurel Rogojan care să indice vreo aversiune pentru structurile din care a făcut parte, o irepresibilă dorinţă de a vorbi şi critic despre Securitate. Cum am spus mai sus, textele publicate de dl Rogojan în Cotidianul despre anumiţi intelectuali mi s-au părut extrem de vulnerabile, pline de lucruri cu totul neplauzibile. Ştiu, “anumiţi intelectuali” democratici nu înseamnă “toţi intelectualii democratici” despre care va fi scris dl Rogojan, dar e greu de crezut că un ton atât de pătimaş în cazul unora, devine echilibrat şi devotat adevărului lipsit de pasiuni partizan-politice, în cazul multor altora.

Unul dintre reproşurile care i se pot aduce cronicii dlui Giurescu este că încearcă să prezinte atât de în detaliu cum este organizată cartea dlui Rogojan, încât, deseori, ce spune dl Giurescu dă impresia unei preluări neprelucrate, de tip fotografic, a tezelor dlui Rogojan. Or, mai ales în cazul unui istoric de prestigiul dlui Giurescu, ne aşteptam la o analiză, nu la un album de fotografii.

Una este să urmăreşti cum prezintă dl Rogojan organizarea pe departamente a Securităţii şi alta este să laşi impresia că autorul comentat are dreptate. Deși este foarte util că ni se explică diferența dintre serviciile de informații și alte structuri tip Securitate, rămâne greu de acceptat ideea că, lucrând în departamente de colectare și analiză a informațiilor, unii ofiţeri ai Securităţii n-au fost decât un fel de Albă ca Zăpada cu epoleţi de marțipan. Evident, asemenea ofițeri nu erau “operativii” care te loveau direct, dar erau cei care puneau la dispoziţia “cui trebuie” justificarea reprimărilor.

Nu mă pot plasa în dezacord cu ideea de bun-simţ a dlui Giurescu, care scrie despre serviciile de informaţii următoarele: “Activitatea acestei comunităţi a fost şi este parte componentă a fiecărui stat, oricare ar fi sistemul social-politic. Ea se cuvine integrată în locul ei firesc. Altminteri, înţelegerea istoriei contemporane a României rămâne îngrădită.”

Întrebarea este dacă dl Giurescu are dreptate scriind: “Volumul Fereastra serviciilor secrete demonstrează însemnătatea comunităţii de informaţii, cu locul ei în explicarea şi evaluarea evenimentelor.”

Dl Giurescu se află pe un teren minat, când afirmă: “Este vorba de cunoaşterea serviciilor române de informaţii, aşa cum au funcţionat până în decembrie 1989. Se cuvine făcută o distincţie clară între aceste servicii de informaţii şi cele de menţinere a ordinii interne din România Socialistă. Au fost şi sunt şi astăzi două ramuri: pe de o parte instituţiile (structurile) care menţin ordinea internă; pe de altă parte, comunitatea de informaţii care se ocupă de acţiunile externe, dar şi de cele interne care pun în primejdie statul român.“

Istoricul lasă falsa impresie că represiunea era justificată acolo unde serviciile de informaţii au pus în mâna structurilor “care menţin ordinea” un fel de “Free To Kill”. Îmi vine în minte scena (literară, fireşte) a unui Richelieu punând în mâna ucigaşei Milady Clarick de Winter faimosul cec în alb: “Purtătorul acestui înscris a săvârșit ce a săvârșit, din voința mea și spre binele statului.”

Uciderea dlui Gheorghe Ursu, ca să mă opresc doar la exemplul dat de dl Tismăneanu, nu a avut nimic de-a face cu apărarea intereselor statului român. A avut întru totul de-a face cu natura criminală a unei dictaturi şi a structurilor ei de represiune: de la cele ce culegeau şi analizau informaţii, la operativii care l-au arestat pe dl Gheorghe Ursu şi au ordonat uciderea sa în bătaie. Nu fac pledoaria vinovăţiilor colective, a vinovăţiilor prin asociere, dar resping nevinovăţiile clamate prin delimitări cu totul neconvingătoare. Nu-l pot acuza nici pe dl Rogojan, nici pe dl Vlad de uciderea dlui Gheorghe Ursu, dar a acepta teoria că aflându-se în poziţiile în care se aflau chiar n-au avut nici o legătură cu mecanismul care l-a ucis pe dl Ursu este o generozitate de care nu sunt capabil.

Probabil nedreaptă, acuzaţia adusă dlui Giurescu – de identificare cu tezele dlui Rogojan – devine de înţeles, mai ales când este adusă de părţi repetat lezate de afirmaţiile dlui Rogojan. Cărţile de acest fel trebuie scrise cu… cărţile pe masă, adică prin prezentarea de dovezi irefutabile. Dacă ce se pune pe masă se dovedește măsluit, ar trebui să există două feluri de pedepse. Cea aplicată de discursul coerent al ştiinţei şi cea penală. Chiar şi foştii ofiţeri de Securitate (structuri de menţinere a ordinii plus culegători şi evaluatori de informaţii) trebuie să accepte (nu spun ”mai ales ei”, ca să nu-i discriminez defel) că diversiunea, manipularea şi neadevărurile de acestă natură trebuie pedepsite exemplar. Altfel, nimic nu se va însănătoşi.

Deși în dezacord cu afirmații ale dlui Rogojan,  conținutul unor discuții cu Domnia sa (cum ar fi aceasta; să fim atenți mai mult la ce spune intervievatul și mai puțin la faima locului unde a apărut interviul) ne pune în gardă că nu avem de-a face cu un terchea-berchea. Aducerea dlui Rogojan la o masă a discuțiilor este absolut necesară, atâta timp cât toate părțile angajate în discuție respectă adevărul și renunță la “bombe”  fără fitil și la “fitiluri” fără explozibil.

Securitate vs. Armată

Printre “provocările” relansate de cartea dlui Aurel Rogajan se află spinosul subiect al vinovăţiilor majore, ba chiar integrale. De pildă, dl Rogojan reiterează teza potrivit căreia în decembrie 1989 Securitatea nu a tras nici un foc, întrucât dl Iulian Vlad a ordonat atunci tuturor celor din subordinea sa să lase arma la rastel. Mai mult, Securitatea a fost scoasă ţap ispăşitor şi mulţi ofițeri de Securitate au fost ucişi în acele evenimente în chip nejustificat. Sportul aruncării pisicii moarte în grădina celuilalt pare să se întețească între fostele cadre ale Securității și cele ale serviciilor secrete ale Armatei.

Dovada ordinului dat de dl Iulian Vlad există şi dl Dinu C. Giurescu pare a fi convins de spusele şi documentele prezentate de dl Aurel Rogojan. În plus, citează dintr-o stenogramă mai mult decât interesantă despre ce se întâmpla în acele momente mult mai sus de locul unde se aflau dnii Vlad și Rogojan. Iată despre ce este vorba:

“g) Rămâne de lămurit un aspect, dincolo de acţiunea Armatei şi de neparticiparea Securităţii la evenimentele arătate mai sus. În dimineaţa zilei de 22 decembrie coloanele masive de muncitori de pe marile platforme industriale ale Capitalei s-au pus în mişcare, în ordine, îndreptându-se spre Piaţa 30 decembrie (azi a Revoluţiei), la sediul Comitetului Central. Cine a avut această iniţiativă? Prezenţa a zeci de mii de muncitori în faţa clădirii C.C. l-a făcut pe Nicolae Ceauşescu să admită că nu poate da ordin să se tragă în muncitori.

Dovadă stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv la 22 decembrie 1989:

Gh. Rădulescu: „Din informaţii, coloanele de muncitori au pornit către centru şi
trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sânge”.

C. Dăscălescu: „Am fost şi voi fi alături de Dvs. până crăp, dar cred că trebuie
să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiţi”.

Tudor Postelnicu: „…Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor nu se va trage. Avem acum această situaţie creată şi noi suntem convinşi că nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava”.

N. Ceauşescu: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele…”(13)”

Două observaţii.

Prima. Indiferent cui i s-a ordonat să tragă şi cine a tras de fapt în oameni, rămâne de neînțeles cum au putut executanţii ordinului să distingă, ”la nuanţă”, între ”muncitori cinstiţi” şi ”lichele”? Dacă am accepta drept dovadă de nevinovăţie a cuiva cele citate mai sus, am putea construi versiuni dintre cele mai novatoare. Una: Securitatea n-a tras, dar a lipit pe frunţile oamenilor două feluri de etichete, “muncitori cinstiţi” şi “lichele”, fiindcă ea ştia care sunt unii şi care sunt ceilalţi, în timp ce Armata nu ştia. Apoi, a tras numai Armata, şi numai în lichele. Cine a fost de vină că au fost uciși și atâția “muncitori cinstiți”? Evident, lichelele!

A doua. Este interesant de urmărit un anumit tipar comportamental al Puterii contestate, aflate sub asediu: “lichele”, “lepădături” și “pleavă” (1989); “încercare de rebeliune legionară”, “ciocoi pribegi”, “vânzători de țara” și “agenţi” (1990); “pegră”, “mahala” și “ciumpalaci” (2012).

Miezul

Dl Vladimir Tismăneanu mai afirmă despre cartea dlui Aurel Rogojan că este “o tentativă radicală de resuscitare a miturilor naţionalist-securiste. Sunt regurgitate toate obsesiile direcţiei xenofobe din Securitate, se reiau şi se dezvoltă fixaţiile conspirationiste şi auto-glorificatoare ale laboratoarelor minciunii din interiorul Securităţii.”

Abia cu acest diagnostic intrăm în miezul problemei. Trebuie menţionată – limpede şi nu prin aluzii când străvezii, când opace – o anume îngrijorare provocată de coincidenţe în care puţini sunt dispuşi să creadă. Deşi ocolită de mulţi comentatori de prim-plan, o altă carte stârneşte valuri: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România (Editura Rao, 2011), un prim volum dintr-o serie la care lucrează dl Larry L. Watts, cetăţean american stabilit, prin căsătorie, în România.

Iată un citat dintr-un text al dlui Tismăneanu:  “Cartea lui Larry Watts despre cum era România victima eternelor şi maleficelor comploturi externe (susţinute de inamicii infliltraţi în “fortăreaţa asediată” asemeni calului troian) a devenit o miză decisivă, se pare, pentru cei care vor să prezinte dictatura lui Ceauşescu, un regim paranoic, autarhic şi xenofob, similar cu cel din Coreea de Nord, drept una temerară, vizionară, patriotică şi naţională. Ba chiar una eroică. Retorica negaţionistă se întâlneşte cu obsesiile lui Ion Iliescu care, chiar în aceste zile, îşi permite să azvârle sudălmi la adresa lui Doru Marieş. Nu ştiu cât realizează istoricul american care sunt manipulările în care, volens nolens, a intrat şi pe care le legitimeaza prin prestaţiile sale publice din România. Cartea a fost transformată în argument pentru reabilitarea vulgatei istoriografice naţional staliniste care a fost documentat şi convingător respinsă în Raportul Final şi în numeroase scrieri, de la volumele scrise ori coodonate de Lucian Boia la articolele incluse in “Studii şi materiale de istorie contemporană”, o revistă publicată sub egida Institutului “N. Iorga” al Academiei, avându-i pe profesorul Dinu C. Giurescu ca redactor-şef, pe dr Ioan Chiper ca redactor-şef adjunct şi pe dr Mioara Anton ca secretar general de redacţie. ”

Din momentul apariției textului dlui Tismăneanu şi până în momentul în care scriu aceste rânduri, dl Watts nu doar că a respins ipoteza că s-ar fi trezit “nolens” în manipulările menţionate de dl Tismăneanu, dar continuă să-şi consolideze cu fermitate – prin interviuri, declaraţii, apariţii la discuţii televizate etc. – responsabilitatea şi argumentele pentru care abordează – foarte  “volens” – subiectele în felul în care le abordează.

Lansarea cărţii dlui Aurel Rogojan a beneficiat de prezenţa dlui Iulian Vlad. Şi o lansare a cărţii dlui Larry L. Watts a beneficiat de prezenţa dlui Iulian Vlad. În plus, istoriografia practicată de dl Watts în acest prim volum al lucrării în care s-a angajat a fost salutată şi de dl George Maior, Director al SRI, şi de dl Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR şi, cu totul encomiastic, de dl Ioan Talpeş, fost şef al SIE. Trebuie să fii orb pentru a nu vedea coincidenţe cel puţin stranii şi o ciudată cumetrie între tezele fostei DIE (devenită CIE, după plecarea dlui I.M. Pacepa și rebotezată SIE, după 1989), cele ale fostei Securităţi prosperând sub ochii plini de admiraţie ai SRI. Afirmaţia dlui Mugur Isărescu, potrivit căruia lucrarea dlui Larry L. Watts este “o carte de excepţie” pare depăşită. Una lângă cealaltă – și acceptând cu tandreţe lângă ele vechi eforturi de a face adevărul să umble zilnic cu capul spart – cărţile dlor Rogojan şi Watts par a începe să anunţe – “nolens” ori  “volens”? – regula, nu excepţia. O regulă care ne-ar putea azvârli înapoi cu exact 23 de ani.

Întrebări, recomandări & un cadou pentru dl Vladimir Tismăneanu

Cum am început acest comentariu de la întrebarea dlui Tismăneanu legată de ce aş avea de spus în legătură cu “acest subiect”, acum, după ce i-am răspuns (îl asigur, foarte în grabă, deci parţial), îmi iau îngăduinţa să-i adresez admiratorului necondiţionat al preşedintelui Traian Băsescu nişte întrebări:

Cine numeşte şi poate destitui şefii de servicii secrete, SRI şi SIE? Dacă este vorba cumva de preşedintele Băsescu, îşi poate face timp preşedintele IICMER să-l întrebe dacă are ceva de spus în legătură cu modul călduros în care dl George Maior promovează eforturi pe care dl Tismăneanu le consideră puse în slujba “revizionizmului”, “negaţionismului” şi a reabilitării “vulgatei istoriografiei naţional-staliniste”?

Nu e cumva dl Vladimir Tismăneanu uşor invidios pe colegul său de echipă politică și editorială, dl Ion Cristoiu, pentru că dl Cristoiu a primit – live/în direct -, sub privirile admirative ale naţiunii TV B1 – din partea preşedintelui Traian Băsescu o altă lucrare “de excepţie”, ba chiar rarisimă, apărută chiar în decembrie 1989, la Editura Militară, sub coordonarea dlui Ion Talpeş – România în anii celui de-al doilea război mondial?

Eu cred că preşedintele României ar fi gata să-i ofere şi preşedintelui IICMER acelaşi cadou. În felul acesta, dl Tismăneanu ar putea să vadă cât material şi ce anume a putut consulta dl Larry L. Watts, vechi prieten şi colaborator al dlui Ioan Talpeş, de a putut să i-o ia înainte cu cercetarea chiar Sfântului Părinte al anticomunismului şi structurilor sale de represiune.  Oricum, e ciudat că,  preț de două mandate, nici președintele Ion Iliescu (căruia dl Ioan Talpeș i-a fost un colaborator de mare încredere, de vreme ce l-a uns pe generalul istoric șef al SIE), nici președintele Băsescu (preț de aproape alte două mandate) nu a recomandat retipărirea unei lucrări atât de importante, aflate în biblioteca Președinției. Oare de ce n-au făcut-o?

Îi ofer eu însumi un cadou (clipul video de mai jos) dlui Tismăneanu, pentru a-l convinge că ştiu cine este Preşedintele-pastor Gauck dar şi diferenţa dintre noul şef al statului german şi cel ce nu poate, orice ar face, să devină un Gauck al românilor, după ce s-a vrut ba un Kołakowski, ba un Michnik al nostru, eşuând de fiecare dată.

Clipul  este o înregistrare din Berlinul lui 1994, an în care mulţi speram că unele lucruri ne-au părăsit cu totul.

Ne-am înşelat. Unele s-au reîntors prin cine nu te așteptai. Iată-ne azi ocupându-ne de guturaiul altora, în loc să ne îngrijim de ”cancerul sufletelor” personale. Prin clip trece şi o hartă a României. Cum va arăta România şi harta ei de mâine n-ar trebui să fie doar treaba unora, ci a tuturor.

Cât despre via Gluck, ea nu a visat niciodată să devină Bulevardul Primăverii.

Concluzii

Este foarte important să înţelegem dacă avem de-a face cu necesare, justificate revizuiri de abordare, care nu au cum face rău adevărului sau cu o restauraţie ce se produce printr-un revizionism deşănţat.

Catifea – când e vorba de unii, glaspapir – când e vorba de alţii, dl Tismăneanu ar trebui să înveţe cum să folosească şi catifeaua de glaspapir, practicând la început chiar pe propria-i piele. Ostentația anticomunismului nu-l face pe dl Tismăneanu neapărat mai credibil; dimpotrivă, provoacă anumite zâmbete.

Dacă sunt de acord cu Domnia sa, când bate şaua ca să priceapă nişte iepe – ”Nu putea exista semi-disidenţă, după cum nu poate exista o femeie pe jumătate gravidă” – îi reamintesc că eticheta “disident cu jumătate de normă”, folosită cândva de dl Michael Shafir, s-a dovedit justificată.

Nici eu n-am crezut că pot exista, la tot pasul, fete mari, dar uşor gravide. În faţa evidenţelor, însă, sunt obligat să recunosc că în politologia itinerantă ele depăşesc în număr şi virginele, şi fetele cu burta la gură.

Naştere uşoară!

Dacă ăle de fug iau cu ele meseria locului, nu sunt mai fete mari decât ăle de rămân să-și facă, zi și noapte, semnul Crucii de piatră.

Dacă ăle de rămân se bucură că, lucrând la două paturi, contul lor din bancă va crește mai iute ca voinicul din poveste, vor mușca trotuarul.

Pornostarurile trec (dintr-o parte în alta a patului), stabilimentul rămâne.

Stabil.

Multe dintre argumentele aduse de dl Adrian Năstase în sprijinul verdictului dat par ori chiar s-ar putea dovedi greu de respins. Totuși…

Totuși, îmi permit să cred că, în acest moment (și, teamă îmi este, chiar în anii ce vin), problema dlui Adrian Năstase nu este cât de nefrecventabil a devenit dl Traian Băsescu, ci cât de nefrecventabil îl va face dl Băsescu pe dl Năstase. Dacă va da ochii cu “mititica”, iar dl Traian Băsescu este monstrul pe care ni-l prezintă dl Adrian Năstase, nu știu cât drept la vorbitor va avea fostul premier.

S-ar putea ca dreptul la parloir să fie acordat cu mare parcimonie. Când vrea, generosul Traian Băsescu se poate dovedi foarte zgârcit, chiar dacă dl Ion Cazacu, unul dintre avocații  dlui Năstase afirmă că bancnotele de o sută de dolari puse de unii în cârca clientului său, deși au fost oferite între 2002 și 2004, au fost puse în circulație de Trezoreria Statelor Unite abia în 2005. Și vorbim de o generozitate  de… 118.650 USD.

Pușchea pe limbă, dle Năstase! Și apoi…

Și apoi, dl Adrian Năstase n-ar trebui să uite că este cel care l-a oferit, pe tavă, românilor pe dl Traian Băsescu în format de președinte. Frica de Adrian Năstase și mafiile pesediste a fost prea mare, pentru ca electoratul să nu meargă cu Traian Băsescu. Restul…

Restul, well, the rest is history – știm toți ce a urmat. Nu putem uita, însă, nici cum a început.

Eu, unul, nu știu câtă dreptate au cei care spun că niciodată după 1989 corupția nu a cunoscut forme frizând desăvârșirea cum a reușit sub cele două mandate ale dlui Traian Băsescu la Cotroceni. În schimb, nu am mari îndoieli că modul exemplar în care a fost construit, lansat la apă și întreținut crucișătorul Corupția Națională de către PSD (formerly known as PDSR) merită  gratitudinea PD-Leului.

Știu, corupția se numără în €uro și dolari, leul fiind mai firav, dar am mare respect pentru cum a reușit dl Mugur Isărescu să apere moneda națională.

Desen & Copyright 2012 – DION

Sigur, un Arghezi PSD-ist ar putea îngâna despre corupția de astăzi “Niciodată șpaga nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte.”, dar eu nu-l pot uita pe dl Adrian Năstase iritat că se vorbea prea mult despre corupție în timpul prim-ministeriatului său afirmând cam așa: “Toată lumea umblă cu corupția în gură, dar nimeni nu aduce dovezi …”

Unii au adus. Ce-i drept, după ce dl Adrian Năstase nu ma era premier. Ce se va întâmpla cu dl Traian Băsescu, după ce nu va mai fi președinte, greu de știut. Dar cum în politică never say never, dacă, după plecarea de la Cotroceni, dl Băsescu va deschide promisa școală pentru politicieni, de ce nu i-ar oferi și universitarului Adrian Năstase o catedră? În felul acesta, școala ar putea deveni chiar academie.

În semn de mulțumire, dl Năstase ar putea pune întregul syllabus al cursului său sub un motto nemuritor pentru bieții muritori români, unul decupat din confruntarea directă Băsescu vs Năstase, ”Drumul spre Cotroceni”, din 8 decembrie 2004: “Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns să aleagă între doi comuniști? Între Adrian Năstase și Traian Băsescu.“

După care, candidatul Traian Băsescu  mărturisea (sincer ori nu, asta-i altă poveste): “Pe cuvântul meu, îmi pare rău!”

Dar nouă?

P.S. Pentru cei cu memorie scurtă, iată aici un bonus, din 3 martie 2005.

După anunțarea rezultatelor unor alegeri din 2009, dl Victor Ponta a fost singurul politician care, involuntar, a spus adevărul. În vreme ce colegii și adversarii săi se acuzau reciproc de fraude electorale, dl Ponta a explicat sintetic eșecul taberei sale declarând: ”Ei au avut o mașină de fraudat mai bună!”

Mare scandal! Mare supărare! Mare doliu național!

”Cum și-au permis nenorociții ăia să fure mai mult decât nemernicii ăilalți? Cum e posibil, într-un stat de drept, într-o democrație, ca unii să aibe o mașină de fraudat mai mare decât mașina de fraudat a altora?” Etc.

Astăzi ni se oferă  mostre speciale.

Președintele Traian Băsescu ne anunțase că hotărârea de a-l numi pe dl Mihai Răzvan Ungureanu în funcția de Prim-ministru o luase încă din decembrie. Dl Emil Boc confirmase spusele președintelui.

Acum, aflăm tot de la președinte, că de fapt, la 6 februarie a.c., i-a oferit funcția de premier dlui Victor Ponta. Cum putea face așa ceva, dacă hotărâse, încă din decembrie trecut, că premier va fi Mihai Răzvan Ungureanu, greu de înțeles.

Dl Ponta afirmă că dl Băsescu minte. Președintele, însă, prezintă o înregistrare plus minuta discuției cu pricina. Oferta este confirmată și de dna Elena Udrea și dl Gheorghe Flutur. Beton!

Și cu hotărârea din decembrie, cum rămâne? Când s-a mințit mai mult și când s-a mințit mai puțin? Atunci sau acum?

Dar cu promisiunea fermă a președintelui că nu-i va oferi niciodată dlui Ponta răspunderea de a forma și conduce un guvern, cum rămâne?

Noi, cei porecliți ”Electoratul”, ce putem spune?

Simplu – ne-am consolat cu ideea de a merge fie pe mâna celor care mint mai mult, fie pe mâna celor care mint mai puțin. În funcție de ce ni se pare mai amuzant – mai multul sau mai puținul.

De fapt, mergem nu pe mâna unora sau altora dintre ei. Mergem mână în mână cu ei toți. De aceea, noi suntem, de fapt, cei mai mari mincinoși. Dnii Băsescu și Ponta, doamnele Elena Udrea și Olguța Vasilescu doar ne imită, spre a ne face să ne simțim bine și importanți.

Cei care la ultimele alegeri prezidențiale au colectat semnături de susținere pe lista soluției “Votați cu încredere răul mai mic!” nu au de schimbat decât sloganul: “Votați cu încredere mincinosul mai mare. Mincinosul mai mic nu prezintă nici o încredere!“

Absolut niciuna!

Spre deosebire de dl Tolcea, care ne dă amănunte amuzante în legătură cu protestatarii (meserii, funcții, performanțe profesionale, simpatii politice, activități extra-curiculare, lecturi, lipsă de lecturi etc.), nu știu nimic despre niciuna dintre persoanle care au organizat protestul. Ce cred că simt, și aici mă apropii întrucâtva de dl Tolcea, este motivul real care a declanșat acest prostest oarecum sui-generis.

Politica, bat-o vina!

Anii lungi de polarizare extremă a opțiunilor. Înhămarea unora și altora în campanii electorale fără sfârșit și, uneori, lipsite de orice noimă. Eforturile repetate săptămânal de a-i desființa, de a-i deligimitiza total  pe “ceilalți”. Otrava colorând portrete și caricaturi afișate pe orice gard, pagină de ziar, ecran de televiziune sau platformă electronică de comentarii și discuții. Agresivitatea patologică a limbajului.

Lipsa lecturii joacă și ea un rol important. Contestatarii meritelor intelectuale ale dlui Patapievici au mers pe același mecanism – dar firește, în sens contrar – folosit în propulsarea instituțională a dlui Patapievici. Protestatarii de acum câteva zile își vor fi spus: “Păi, dacă Traian Băsescu l-a numit președinte la ICR, fără să știe cine este, fără să-i fi citit o pagină, atunci, noi, care de asemenea nu l-am citit, de ce n-am avea obligația moral-cetățenească de a-l declara o nulitate?”

Aceiași contestatari își vor mai fi spus că, da, e adevărat, dl Patapievici a fost numit Președinte al ICR la recomandarea dlui Andrei Pleșu, pe atunci consilier prezidențial, dar și lor le-au sugerat niște publicații că dl Patapievici este o nulitate, ba chiar una nutrind profunde sentimente anti-românești. Un asasin moral al poetului național și un denigrator scatologic al bravului neam al românilor.

Evident, tot ce-ți trebuie este o recomandare. Că vine din partea lui Andrei Pleșiu sau din partea vreunui Fane Spoitoru’ al gazetăriei de doi bani, tot un drac. Nu că tot ce a recomandat dl Pleșu a fost mereu o bună investiție, dar să n-o luăm razna cu totul. Că ești recomandat pentru un titlu onorific de profesioniști precum Adriana Babeți și Cornel Ungureanu nu pare să atârne cât o face scuipatul ce îți este aplicat pe frunte de trupeții “celorlalți”.

Desen & Copyrigth 2012 – DION

Adevărat, citatele care se folosesc la infinit împotriva dlui Patapievici nu sunt de natură să consolideze certitudinea că suntem un neam fără pată și fără  prihană, nu ne asigură că tot ce avem de făcut spre a ne eterniza drept poporul “cel mai tare/din parcare”  este să înființăm câte zece filiere ale Vetrei Românești în fiecare localitate rurală și urbană, să tragem grătarul de mititei la umbra teiului și s-o ținem langa: “Fetițe dulci, ca’n București,/în toată lumea nu găsești.”

Dacă am de-contextualiza și apoi re-contextualiza ilegitim citate din toti cărturarii români, teamă îmi e că am rămâne, de la Academie la librărie, cu Drum fără pulbere, Brazde fără haturi și fără Leul albastru sau Levantul.  Am continua să ne mândrim cu Sorin A. Toma, Traian Șelmaru, Eugen Frunză și ne-am ascunde de rușine că i-am dat și pe alde I. L. Caragiale și Emil Cioran. Am pune pe foc  În țara fetelor și am înrăma în os de înger  Ție îți vorbesc, Americă. Am reciti zilnic Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei și am arde toate paginile în care este  tipărită Niciodată toamna. Am ”seca” depresiva ”Lacustră” și în locul ei am ridica statuia exuberantă a patriotului  Giovanni Becali. Ne-am aciua sub mantia mesianică a Tribunului și l-am interzice pe cârtitorul Șerban Foarță.

Imersiunea de lungă durată a dlui Patapievici în apele mocirloase ale patimei politice, episoade l-a care a fost branșat, dar pe nu le-a explicat niciodată în chip convingător (caseta “sexului oral” de care ar fi beneficiat dușmanul poporului Mircea Geoană, de exemplu), aroganța de care s-a cam molipsit, uzura de care te încarcă orice participare într-un partizant politic lipsit de nuanță au făcut ca la Timișoara cei care nu-l puteau huidui pe Băsescu, fiindcă nu-l aveau în față, să-l huiduie pe Patapievici, fiindcă era la fața locului.

Desen & Copyright 2012 – DION

Vin alegerri, se joacă cu cozonacul pe masă și, potențial, cu ani grei de pușcărie pe sub masă (Adrain Năstase ar putea oferi consultații gratuite, așa, ca de la ou la găină sau viceversa) și, vorba unei poete, ce era tumefiată ”fața locului” până acum, vânătul va deveni culoarea dominantă a lunilor ce urmează.

Ce s-a întâmplat la Timișoara îmi aduce aminte de unele dintre jocurile adolescenței: lapte gros și bâza. Mai ales de bâza. Un joc în care, dacă loveau murdar, unii dintre partenerii de întrecere puteau să-i lase surzi pe alțiipentru câteva zile bune.

Vine o vreme în care multora le vor țiui urechile. Încă un motiv de mândrie patriotică.

În legătură cu asemenea subiecte, presa a reacționat cum o face mai de fiecare dată când este vorba de politicieni care polarizează foarte apăsat opinia publică. Numai că, de la o vreme, termenul de polarizare a început să devină din ce în ce mai discutabil, atunci când i se aplică președintelui Băsescu. Dacă rezultatele unor sondaje nu sunt falsificate (prea mult), când rata popularității unui politician a coborât sub 10%, este impropiu să mai vorbim despre capacitatea lui de a polarizarea opțiunile.

S-au vânat afirmații riscante sau nu tocmai clare ale președintelui. Cea care a venit ca o mană cerească pentru cei care-i poartă sâmbetele (dar și alte zile ale săptămânii) a fost mărturisirea nefericirii de a se fi văzut, pentru atâta vreme, ținta unor campanii de umilire. Cum din anturajul dlui Băsescu au dispărut discret vreo câțiva intelectuali care înainte traduceau din limba română în limba română ce dorise, ”de fapt”, să spună președintele, de data aceasta busuiocul a rămas nedres și afirmația încâlcită a dlui Băsescu a făcut și va continua să facă o neplăcută carieră.

Opțiunea ”președintelui jucător” aleasă de dl Traian Băsescu a rezistat onorabil atâta vreme cât era vorba și de o echipă. Numai că, echipa s-a subțiat de mult (camarila nu este același lucru cu echipa) și nu prea se mai înțelege care este sportul practicat de “președintele jucător”. Dl Băsescu pare că se află singur de partea unui fileu de volei – el servește, el ridică mingea la plasă, el sare și tot el trage. Uneori îngroapă mingea în terenul advers (unde sunt prea multe echipe al căror trist numitor comun pare a fi incoerența strategică), alteori – o bubuie în propriul teren.

Câteodată, mingea ridicată de dl Băsescu este îngropată în terenul său de echipele adverse. Nici o problemă, susținătorii săi necondinționați au o replică și pentru asta. Un jurnalist (dintre cei foarte mulți care au făcut același lucru) îl penalizează pentru afirmația cu umilința suferită ca președinte și imediat autorul textului este bubuit de un comentator:  “Chiar mă întrebam când începeți să-l atacați pe tema asta. V-a ridicat o minge la fileu, săriți și loviți, indignaților!”

Când și unde rămân nefructificate asemenea mingi neinspirat ridicate la plasă?

Reacția de mai sus este amuzantă, mai ales în comparație cu automatismul reacțiilor de tip camarilă. Într-o publicație care nu mai este de mult decât o gazetă de perete a Cotrocenilor, doi dintre edecarii prezidențiali se fac că plouă și deturnează dezbaterea spre cel considerat de ei inamicul public nr.1 al românilor, dl Crin Antonescu. Ras la două perechi de brici, liberalul acesta (recunosc, foarte problematic) este acuzat de unul dintre edecarii prezidențiali de nazism, în vreme ce edecarul celălalt aruncă spre dl Antonescu acuzația de bolșevism!?! Iată o reprezentație de circ, inițiată de un om politic și desăvârșită de ”doctrinari”.

S-a spus că un om politic autentic este acea balanță fericită ”între idealuri și interese”.

Cred că tragedia talentatului politician Traian Băsescu este că idealurile sale au devenit din ce în ce mai greu de observat, în vreme ce interesele sale au devenit din ce în ce mai pregnante. Și aici, rolul  oricărei camarilei a fost și rămâne fundamental – ea prezintă interesele celui pe care-l servește drept idealuri și refuză celorlalți actori politici capacitatea de a avea idealuri, declarându-i clădiți doar din interese.

Născut în 1927, Joseph Ratzinger, azi Papa Benedict al XVI-lea, a fost numit, datorită inflexibilităţii sale doctrinare, “chintesenţa ortodoxiei catolice”. Născut în 1929, Jürgen Habermas, care, în afară de catedrele de filozofie de la Heidelberg şi Frankfurt pe Main, a condus şi Institutul Max Planck din Starnberg, s-a declarat de mult un urmaş al lui Max Weber, adică “surd bocnă într-ale sferei religioase”. Şi-atunci, dincolo de tragedia lui 11 septembrie, 2011, ce i-a putut convinge pe “ateul metodic” şi pe Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei să se întâlnească şi să dialogheze?

Răspunsuri foarte nuanţate la această întrebare primim de la Dr. Florian Schuller, Directorul Academiei Catolice a Bavariei, editorul şi prefaţatorul cărţii ce cuprinde contribuţiile lui Ratzinger şi Habermas. Apărut întâi în 2005 la Herder Verlag, Freiburg im Bresgau, sub titlul Dialektik der Säkularisierung: Über Vernuft und Religion, volumul apare un an mai târziu la Ignatius Press, San Francisco, în traducerea lui Brian McNeil sub titlul DIALECTICS OF SECULARIZATION – On Reason and Religion.

Schuller numeşte câteva ”impulsuri” care au determinat apariţia acestui dialog. Mă opresc la două dintre ele. Primul: ce l-a convins pe cardinalul Ratzinger să accepte dialogul cu Habermas. Cel de al doilea: ce l-a facut pe filozoful neo-Marxist să accepte dialogul cu omul bisericii.

Primul impuls. Este vorba despre discuţiile purtate în Italia (şi evitate în Germania) între intelectualii reprezentându-i pe credenti (credincioși) şi pe laici (persoane seculare), oameni cu opinii atât de diferite despre lume. Exemplul cel mai relevant oferit de Schuller pentru efervescnța dialogului dintre intelectualii italieni este nr 2/2000 al revistei MicroMega, cunoscută publicație a stângii politice și intelectuale italiene. Citatul emblematic este următorul: ”Filozofia este preocupată din ce în ce mai mult, mai degrabă de religie, decât de cunoaștere, și încearcă să intre în dialog cu religia.“

Ce i se pare lui Schuller că anunța dialogul dintre Ratzinger și Habermas este prezența unui text al cardinalui german în acel număr din MicroMega, alături de contribuțiile unor Bruno Forte (pe atunci proaspăt Arhiepiscop de Chieti-Vasti) și Enzo Bianchi, întemeietorul mănăstirii din Bose. Editorul revistei MicroMega, ne spune Schuller, citează o scrisoare a cardinalului Ratzinger în care Sfântul Părinte de astăzi găsea interesant că eseul său apare într-o publicație deschisă mai ales necredincioșilor, revistă care tocmai tipărise un text foarte critic la o enciclică papală despre filozofie, intitulată Ratio et Fides.

“Și atunci”, se întreabă Schuller, “de ce este Cardinalul gata să publice în MicroMega?” Răspunsul vine chiar din mărturisirile lui Ratzinger – “spre a stimula dezbaterea în legătură cu adevărul religiei creștine.”

“Exact acesta a fost subiectul dezbaterii purtate în Italia la începutul mileniului”, spune Schuller. După care intră în substanța diferenței dintre dialogurile purtate în Italia și Germania. El propune ca termen de comparație numărul 149/2002 al revistei germane Kursbuch, având drept temă “Dumnezeu e mort și trăiește”. Deși nivelul intelectual al textelor este foarte înalt, iată care este, după Schuller, diferența față de dialogul purtat în Italia sau Franța: “dar noi, în Germania, părem a fi lipsiți de un dialog filozofic comun, construit pe baza unor poziții diferite care sunt interesate una în cealaltă (ca în Italia) sau structuri care să permită o pluralitate a felului cum privim lumea, multitudine care să permită angajarea într-un dialog social instituționalizat, totuși cu totul liber, la un înalt nivel al gândirii (ca în Franța).“

Al doilea impuls. La numai trei săptămâni după tragedia din 11 septembrie, 2001, Habermas a primit la Frankfurt Premiul pentru pace al librarilor germani. Iată ce scrie Schuller despre discursul de acceptare al lui Habermas: ”Acest discurs a provocat o mare agitație”/…/”filozoful a surprins multă lume când a cerut ca societatea seculară să dobândească o nouă înțelegere a convingerilor religioase, care sunt mai mult și cu totul altceva decât simple relicve ale trecutului cu care am terminat. Dimpotrivă, aceste convingeri pun în fața filozofiei un <test cognitiv>. Acest discurs a fost descris de unii drept <o ușă deschisă> pentru biserici. Totuși, părea că nimeni nu dorea să treacă pragul acelei uși.“

A fost Joseph Ratzinger cel care a dat curs inițiativei lansate de Jürgen Habermas, deschizând, pe cât se poate de larg, ușa pentru cei interesați să-i treacă pragul în ambele direcții. Așa s-a ajuns la organizarea dialogului dintre cei doi, desfășurat la München, în ziua de 19 ianuarie 2004. S-a căzut de acord ca subiectul dialogului să fie Temeliile morale pre-politice ale unui stat liber. Habermas și-a intitulat prelegerea Temeliile pre-politice ale unui stat democratic constituțional? A se remarca semnul întrebării. Joseph Ratzinger a ales drept titlu al prelegerii sale Ceea ce ține lumea laolaltă: Temelia morală pre-politică a unui stat liber. A se remarca lipsa vreunui semn al întrebării. Diferența ne poate reaminti ce separă credința de cunoaștere.

Foto: Katholische Akademie in Bayern, Munchen @ Libreria Editrice Vaticana & 2006 by Ignatius Press, San Francisco, All rights reserved

Filozoful. Habermas consideră că subiectul propus dialogului amintește de o întrebare articulată prin anii’60 de Ernst Wolfgang Böckenförde: ”Poate statul liber, seculartizat, să existe pe baza unor presupoziții normative pe care el însuși nu le poate garanta?”

După Habermas, o asemenea întrebare declanșează două lucruri. Primul – pune sub semnul întrebării capacitatea statului democratic, constituțional, de a reînnoi – din resurse porprii — presupozițiile normative ale existenței sale. Al doilea – dubiul respectiv poate indica faptul că un asemenea stat este dependent de tradiții etice de o natură locală.

Dintre multiplele sugestii în legătură cu acestă dilemă, Habermas oferă una pe înțelesul celor mai mulți: “Aș sugera că trebuie să înțelegem secularizarea culturală și societală ca un dublu proces de învățare/cunoaștere care cere atât tradițiilor Iluminismului, cât și doctrinelor religioase să se gândească la proprile limite.“

Care ar fi finalitatea unui asemenea demers?

Răspunsul lui Habermas e limpede: “Cu privire la societățile post-seculare, trebuie să întrebăm ce atitudini cognitive și ce așteptări normative trebuie să ceară un stat liberal cetățenilor săi – credincioși și necrediuncioși, deopotrivă – să pună în practică atunci când interacționează unii cu ceilalți.”

Jürgen Habermas. Photo & Copyright: Wolfram Huke at en.wikipedia , http://wolframhuke.de

Raportul dintre religie și terorismul practicat în numele apărării unor tradiții religioase nu este ocolit de Ratzinger, iar întrebările propuse sunt uneori greu de așteptat din partea unui om al bisericii:

”Dacă una din sursele terorismului este fanatismul religios – și asta este absolut adevărat – este atunci religia o forță care vindcecă, o forță salvatoare? Sau nu e decât o forță arhaică, periculoasă, care construiește false universalisme și, în felul acesta, conduce la intoleranță și terorism? Și atunci, n-ar trebui religia plasată sub supravegherea raționalului, iar granițele sale să fie foarte atent marcate? Binențeles, aceste întrebări nasc o altă întrebare? Cine ar putea face asta și cum o poate face? Dar întrebarea generală rămâne: Ar trebui să ne gândim la o abolire graduală a religiei, depășirea religiei să devină un progres necesar pentru umanitate, și în felul acesta să se poată găsi calea spre libertate și toleranță universală? Sau este un asemenea punct de vedere o greșeală?”

Se întoarce, cumva, Ratzinger la  ”legea naturală” a unor Hugo Grotius sau Samuel von Pufendorf, legea ”care transcede granițe confesionale, stabilind rațiunea drept instrumnent acolo unde legea poate fi prezumată în comun”?

Ratzinger nu are nici o iluzie că, deocamdată, teoria evoluției a câștigat partida. Or, așa cum remintește, ”ideea legii naturale presupune conceptul unei naturi în care natura și rațiunea se suprapun, căci natura în sine este rațională. Cu victoria teoriei evoluției, această idee despre natură a fost răsturnată: acum, considerăm că natura în sine nu este rațională, chiar dacă există comportament rațional în natură.”

Dacă în legea naturală a existat ceva rațional și acel ceva a supraviețuit, atunci este vorba, spune Ratzinger, despre drepturile omului. Ca membru al speciei, omul este subiectul unor drepturi dar, atenție!, ale unor ”drepturi ce trebuie descoperite, nu inventate”. În această chestiune, recomandarea lui Ratzinger este următoarea: “Probabil că astăzi trebuie să amplificăm doctrina drepturilor omului cu o doctrină  a obligațiilor și limitelor sale.”

E adevărat că legea naturală a rămas, cum spune Ratzinger, “subiectul cheie în dialogul bisericii catolice cu alte comunități de credință în încercarea de a se apela la rațiune pentru găsirea unui consens asupra principiilor etice ale legii într-o societate seculară, pluralistă”, dar tensiunile rămân nu doar inter-confesionale, ci și infra-confesionale. Sferele culturale — islamismul, buddismul, hinduismul, culturile tribale din Africa sau America latină “trezite” de variante ale teologiei creștine a eliberării — cunosc tensiuni asemănătoare.

Habermas și Ratzinger. Katholische Akademie in Bayern, Munchen @ Libreria Editrice Vaticana & 2006 by Ignatius Press, San Francisco, All rights reserved

Diferențele specifice. Dacă Habermas vorbește despre “patologiile” și hubrisul religiei, Ratzinger identifică “patologiile” rațiunii, pentru a conchide: “Există un hubris al rațiunii care nu este cu nimic mai puțin periculos.“

Consensul. Care este, deci, lucrul asupra căruia filozoful și teologul se declară de acord, atunci când este vorba strict de “sfera operativă”. Dacă Habermas a luat prin surprindere multă lume cerând societății seculare să-și “însușească o nouă înțelegere a convingerilor religioase”, Ratzinger mărturisește: “Sunt în mare măsură de acord cu ideile lui Habermas privind societatea postseculară, dorința de a învăța unii de la ceilalți și cu limitele pe care fiecare parte trebuie să și le impună singură.“

Numitorului comun pe care-l acceptă Habermas și Ratzinger i se alătură un apel similar făcut de Kurt Hübner care consideră că procedând astfel “ne eliberăm de orbirea tipică vremurilor noastre – ideea potrivit căreia credința nu mai are nimic să-i spună omului contemporan deoarece ea contrazice ideea umanistă a acestuia despre rațiune, Iluminism și libertate.”

Vă las plăcerea – de a căuta și citi acestă carte extraordinară de nici o sută de pagini – nu înainte de a vă oferi un ultim citat din Florian Schuller:

“A existat în secolul al XVIII-lea un alt Papă cu numele de Benedict – cel de al paisprezecelea care a purtat acest nume. A condus biserica din 1740 până în 1758. A fost unul dintre cei mai importanți intelectuali ai timpului său și a avut un lung schimb epistolar cu Voltaire, marele susținător al Iluminismului (și critic al Bisericii). Și atunci și acum, amândoi, Papa și  filozoful iluminist, reprezintă prototipurile unui dialog care contribuie la felul în care va arăta viitorul lumii.“

Acolo unde există voință, apare întotdeauna și o ușă peste al cărei prag se poate păși cu încredere. Dincolo de ce rămâne diferență specifică, în “sfera operativă” există un numitor comun pe care cei doi îl propun cu desăvârșită deschidere: asumarea etică a lumii și atenuarea hubrisului.

După știința mea, Ratzinger și Habermas nu s-au mai întâlnit vreodată, dar dialogul lor a continuat și continuă. Uneori, pe tonul stabilit la München, alteori -într-o tonalitate mai agitată. Important esta ca ușa să rămînă deschisă și pragul ei să fie trecut, în ambele direcții, cu inima deschisă.

Încercarea de a concilia între rațiune și credință, de a găsi și accepta complementaritatea credinței și rațiunii, constituie o frământare dintre cele mai vechi. O recitire a controverselor epistolare dintre Leibniz și Pierre Bayle ar fi poate o utilă întoarcere în timp.

În ultimii doi ani, prestigiul administrației Uribe, care a adus Columbiei stabilitate, perioade de pace greu de imaginat cândva, progres economic și investiții de capital străin, se clatină. Apar din ce în ce mai multe dovezi că Álvaro Uribe s-a folosit intens de serviciile secrete nu doar ca o pârghie împotriva terorismului și hegemoniei cartelurilor de droguri. S-a folosit de ele și împotriva tuturor adversarilor politici – reali sau imaginari; de la oameni politici la jurnaliști independenți, de la judecători la casnice cu un cârd de copii.

Pe Hollman Morris, cunoscut jurnalist columbian, realizator al unui incitant program independent de televiziune, Contravía, îl mai întâlnisem de două ori în Washington, dar niciodată discursul său nu mi s-a părut mai articulat și mai sever decât în ziua de 9 februarie.

Hollmann Morris. Copyright @ ELESPECTATOR.COM

În prezent, bursier Reagan-Fascell al Fundației Naționale pentru Democrație (National Endowment for Democracy, NED), Morris a susținut o prezentare al cărei titlu ar putea suna și așa Interceptând Democrația: Serviciile de Informații Columbiene vs Libertățile Civile (Intercepting Democracy: Colombia’s Intelligence Service vs Civil Liberties).

Este vorba de activitățile temutului DAS (Departamento Administrativo de Seguridad), înființat pentru a juca rolul principal în aplicarea legilor privind chestiuni de securitate națională. El a fost împins să devină oștire de intimidare și reprimare a celor ce nu împărtășeau nici ideile, nici programul de guvernare al președintelui Uribe.

De la “derapaje” la activități criminale, drumul a fost foarte scurt: carteluri de droguri au angajat agenți DAS nu doar spre a le ține la curent cu operațiuni gândite de guvern împotriva activităților lor criminale, ci și spre a intimida, tortura ori a face să dispară concurenți de pe piața stupefiantelor. Un singur detectiv era plătit 1.5 milioane de pesos (aproximativ 630.000 Euro) pentru a intercepta convorbiri telefonice.

Documentele prezentate de Morris provin din biroul ministrului Justiției. Privindu-le, unul ca mine, posesor al unui dosar de Securitate de aproape zece mii de pagini, recunoaște fiecare articulație a mecanismelor intimidării și terorii. Pentru cineva care nu a trecut printr-o experiență de acest fel și are doar o vagă idee despre ce înseamnă o asemenea mașinărie infernală, asemenea documente par de pe altă planetă.

Fără să nege nimic din meritele președintelui Uribe, Morris pune, în numele tuturor victimelor DAS și a celor ce cred în inviolabilitatea drepturilor omului, întrebări nu tocmai simple: poate un progres economic de netăgăduit să justifice folosirea unui arsenal murdar împotriva libertăților civile? Poate o stabilitate obținută și prin mijloace de acest fel să fie durabilă?

Desen & Copyright @ Guaico

Cei care continuă să-l prețuiască pe Álvaro Uribe, mă număr printre ei, sunt puși în fața unor imense dificultăți de ordin moral. ”Dar dacă Uribe nu a știut ce fac cei din DAS?”, se întrebă unii. Documentele sunt neiertătoare - Șeful DAS raporta direct la președinte, informațiile pe care acesta din urmă le primea cuprindeau detalii clare în legătură cu toate acțiunle intreprinse.

De la șantaj politic la planuri de răpire a copiilor, de la campanii de dezinformare și compromitere a jurnaliștilor și judecătorilor independenți la stigmatizare drept dușmani ai popurului și aliați ai teroriștilor se pare că  nimic nu lipsește din aceste planuri de acțiune și rapoarte de îndeplinire a celor stabilite.

Cel mai popular politician columbian al ultimului deceniu s-ar fi folosit de orice împotriva adversarilor, numiți cu toți, la pachet “demagogi în slujba teroriștilor”. Procedând astfel, Uribe a dat o șansă multor adevărați demagogi aflați pe statele de plată ale gherilelor să-și piardă urma. Activiștii militând pentru respectarea drepturilor omului sunt și ei calificați drept ”agenți ai terorismului”. O asemenea etichetă însemna, în unele zone ale Columbiei, “moarte sigură”, precizează Morris.

Investigațiile declanșate de Ministerul Justiției au dus la descoperirea unui Manual DAS. Citindu-l, înțelegi magnitudinea operațiilor ”uneia dintre cele mai teribile vânători de vrăjitoare” desfășurate în acești ani, cum spune Morris:

- 30 de membri ai Congresului Columbian, adversari politici ai lui Uribe, sunt aruncați în pușcărie;

- Uribe atacă membrii Curții Supreme;

- O martoră arată păpușa dezmembrată primită prin poștă,  însoțită de un bilet: ”Ai o familie frumoasă, n-o pune în pericol”;

- Ziarista Claudia Julia Duque Orrego citește azi ordinele de terorizare emise împotriva ei și a fiicei sale și transcrierea amenințărilor primite prin telefon;

- Raportorul ONU Margaret Sekkegia citește notele de urmărire la care a fost supusă ani la rând de către DAS;

- Membrii Parlamentului European pot să citească planurile prin care se stabilea cum să fie neutralizate informațiile pe care le cerau în legătură cu situația din Columbia;

- Activiști străini pentru respectarea drepturilor omului văd copii ale itinerariilor lor de zbor, rezervări de hotel, ascultă interceptările telefonice, văd cine și când a dat ordin să le fie pustiite birourile acreditate oficial în Columbia;

- Episcopul american Thomas Green vede cum era urmărit nu doar când călătorea în Columbia, dar și acasă, în Detroit;

- Se pot citi documente care probează că marea companie Chiquita Banana a finanțat nu doar sub nasul DAS, dar și cu complicitatea celor de acolo, teroriști columbieni cu peste 25 de milioane de dolari. Spune cineva: “Nu există plantație de banane în Columbia al cărei pământ să nu fi fost ‘fertilizat‘ măcar de un cadavru“.

All rights reserved @ mezine.monthlyreview.org

În noiembrie 2011, noul președinte al Columbiei — Juan Manuel Santos - a hotărât desființarea DAS. Adjunctul temutului Serviciu Secret se află deja în pușcărie. Maria del Pilar Hurtada, fosta șefă DAS, se ascunde în Panama și spre stupoarea multora dintre cei ce-l prețuiesc pe Uribe acesta declară că Pilar Hurtada a fugit din Columbia la recomandarea lui, care o consideră pe fosta șefă DAS inocentă – o “victimă politică”.

Ce se așteaptă, în continuare, de la președintele Santos?

Multe, foarte multe. În primul rând, un răspuns la întrebarea cum de pretinde azi că nu a știut nimic depre activitatea DAS, când a fost ministrul Apărării sub președintele Uribe? Și nu un ministru oarecare. Lui Santos i se datorează câteva succese strălucite. Printre ele, salvarea lui Fernando Araújo Perdomo, răpit de FARC, la Cartagena; uciderea faimosului Raul Reys, membru al Secretariatului FARC; salvarea, prin acțiuni neviolente, a fostei candidate la Președinție, Ingrid Betancourt.

Graţie unui diplomat, în decembrie 2008, l-am întâlnit, la Cartagena, pe Fernando Araújo Perdomo. În iulie, demisionase din funcţia de ministru de externe. Se discuta deja despre planurile preşedintelui şi ale unora dintre apropiaţii săi de a schimba Constituţia, astfel încât Uribe să mai poată candida pentru încă un mandat. Araújo era mai mult decât sceptic în legătură cu înţelepciunea unei asemenea inţiative. Se temea de mesajul pe care o asemenea mişcare l-ar fi putut transmite despre Uribe. Şi avea dreptate. Până la urmă, Uribe a susţinut candidatura lui Juan Manuel Santos.

Declarația lui Santos după care împărtășa obiectivele stabilite de Uribe, dar era în profund dezacord cu metodele predecesorului său în atingerea obiectivelor nu convinge prea multă lume. E nevoie, spun mulți critici ai actualui președinte, ca Santos să prezinte scuze columbienilor pentru cele comise de un guvern din care a făcut parte, să sprijine demersurile de acuzare și pedepsire a celor găsiți vinovați și să prezinte un plan de reforme instituționale care să facă imposibilă repetarea erorilor din trecut.

Santos și Uribe – All rights reserved @ Colombia – Politics

Deși a declarat că este conștient de pericolele “pervertirii sintagmei drepturile omului“ sub administrația lui Uribe și a început să construiască relații bune cu organizațiile care monitorizează respectarea acestor drepturi în Columbia, președintele Santos se află încă în miezul unor controverse aprinse. Spre a turna gaz peste foc și spre a-și contrazice parcă pozițiile declarate în legătură cu drepturile omului, în momentul în care un colonel a fost condamnat pentru dispariția a 11 columbieni, Santos s-a opus sentinței și a cerut ca înaltul ofițer să fie iertat.

Ce așteaptă oameni ca Hollman Morris de la comunitatea internațională, și în special de la Statele Unite?

După scandalul de presă declanșat anul trecut de ziarul The Washington Post, care prezenta dovezi că fonduri substanțiae acordate de Washington guvernului de la Bogotá au fost folosite în acțiuni de intimidare și reprimare a celor pe care președintele îi considera drept adversari ai săi, ba chiar și spre folosul teroriștilor, e nevoie de o condiționare foarte strictă a felului în care sunt folosiți banii oferiți Columbiei pentru ieșirea dintr-un impas care, după unii, are o vechime de peste 200 de ani.

În sfârșit, care ar putea fi după Hollman Morris obstacolul major în calea unui progres de la Uribe la Santos și de la Santos mai departe? “Societatea columbiană”, spune Morris, “este profund intoxicată ca urmare a lungilor campanii de denigrare, intimidare și corupție la vârf. Oamenii nu mai știu cum arată o informație corectă, nu mai știu în cine să creadă, pur și simplu sunt debusolați.”

În pofida simpatiei substanţiale de care încă se bucură în Columbia şi dincolo de realizări care nu pot fi contestate, Álvaro Uribe riscă să-şi vadă numele intrând în istorie asociat unui oximoron nefast: democraţia poliţienească.

(Acest text este găzduit și de revista TIMPUL, nr.3/2012)

“Spuneţi şi celor de la Evenimentul zilei că, după ce se termină, după ce înţarcă bălaia, cum se zice în popor, s-ar putea să mai vrea să mai fie ziarişti, adică este o meserie pe care trebuie să o respecţi”.

Desen & Copyright 2012 – Alex DIMITROV

Chiar nu mai are candidul domn Antonescu nici un prieten care să-l tragă deoparte şi să-i spună, aşa, ca-n popor: “Tacă-ţi fleanca!” ?

Dacă nu mai are, dar îi plac zicerile, iar acum încearcă s-o dreagă, vorbesc eu cu Varujan Vosganian să-l ia deoparte şi să-i spună un proverb armenesc: “Atâta timp cât îţi este în gură, vorba e a ta. Când ţi-a ieşit din gură, nu mai e a ta. ”

E a presei.

I. Lustrează-mă doar pentru tine

Nu mai este pentru nimeni nici o îndoială de ce se doreşte un Parlament unicameral. Constituţionaliştii din jurul preşedintelui sunt oameni cu multă carte şi nu au cum să nu ştie că soluţia pentru însănătoşirea activităţii parlamentare nu este, nici pe departe, unicameralul. Cu toate acestea, ei susţin proiectul. Pentru preşedintele Traian Băsescu, la nivelul echipei sale, discuţiile pro şi contra par epuizate.

Legea lustraţiei se dovedeşte mai puţin încăpăţânată decât Godot – vine. Aproape că a şi sosit. Că Ion Iliescu o consideră de esenţă ”stalinistă”, că Victor Ponta tace ce zice iar Crin Antonescu zice ce tace sunt, de-acum, detalii irelevante. Despre Mircea Geonă n-are rost să pomenesc. A mărturisit cu mâna pe Biblie că, în decembrie 1989, era prea tânăr spre a fi înţeles ce s-a întâmplat în România. Şi când n-ai înţeles ceva, cum să-ţi aminteşti altceva? Pare chiar o maladie de familie – soacra lui Mircea Geoană este pârâtă că, neînţelegând despre ce era vorba, ar fi dat cu piciorul revoluţiei. Când s-ar fi dumirit la ce a dat cu piciorul, şi-ar fi procurat certificat pentru piciorul eroizat pe nedrept.

Deci – legea lustraţiei se va întâmpla. Că va fi pe 20 mai, ora 11 şi un pic, cum a promis Roberta Anastase, sau pe 1 iunie – spre bucuria tuturor copiilor politici, legea lustraţiei va trece. Ce pare mai neclar rămâne cum va opera la nivel practic. Dar Roberta Anastase când înţelege ceva, nu mai e de oprit. Când a aflat din scrisoarea lui Doru Mărieş ce ştia o lume întreagă de câteva luni şi aproape un an –  că preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989 se afla în greva foamei — lustraţia ne-a fost servită à la carte.

Măierean – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, generalul de Securitate (internă şi externă) e pensionar, merge la biserica din cartier, face opere de caritate (a nu se confunda cu opere de CARITAS!), nu se mai gândeşte la funcţii de conducere, doar la job-uri bine retribuite, că pensia de general de poliţie politică e mică după buget etc. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate lui Vasile Măierean, acest giuvaier al poliţiei politice?

Ureche – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, şi generalul ăsta de Securitate a recunoscut, până la urmă, că era una şi aceeaşi persoană cu fostul locotenent, căpitan, maior şi colonel de Securitate Marian Ureche. Şi el face opere de binefacere – Rodica Stănoiu este doar una din multele beneficiare ale mărinimiei urechiste (a nu se confunda cu trasul cu urechea la vieţile private ale concetăţenilor săi), şi el a fost un bun român etc. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate acestui antreprenor al sufletelor noastre? Numai cineva într-o ureche îl poate lăsa nedreptăţit pe domn’ general, nu?

Vadim – bi sau unicameral? Ştiu, ştiu, Tribunul este azi “bigger than life” – el nu mai reprezintă Europa la Butimanu, ci o staţiune românească de odihnă, uitare şi recuperare la Bruxelles. Totuşi, cine şi cum îi va face dreptate acestui patriot care îşi lua inima în dinţi — drept e, nu de unul singur, ci împreună cu Eugen Barbu – să-i spună, verde-n faţă,  temutului general Iulian Vlad că Securitatea e prea îngăduitoare cu duşmanii poporului (nu dau lista lor – e prea ruşionoasă!) sau tovarăşei Ceauşescu Elena că era doar o savantă  de renume mondial?

Eu aş mai avea nume, dar mi-e teamă că nu mai are Parlamentul lustraţie. Şi, în chestii dintr-astea, practice, ori că e bi ori unicameral, Parlamentul nu trebuie stressat.

Pe bună dreptate, acolo se cântă -  în şoaptă şi armonie -  nemuritoarea romanţă Lustrează-mă doar pentru tine/Şi astăzi şi mâine/Mereu…

(30 aprilie, 2010)

***

II. Lustraţia cu şpil de Dalmaţia

Când eram copii, vacanța venea cu trenu’ din Franța. Acum, după ce am dat în mintea copiilor de când tot așteptăm un piculeț de dreptate, a venit lustrația/cu șpil de Dalmația. Seamănă, vreau să spun, cu un dalmațian, cățelul cu pete albe și pete negre care era etalonul de măsura — pe la începutul anilor ’9o – pentru românul abia ieșit din dictatură: nici sfânt, nici drac. Cine conducea pe atunci România? Aaa, da, cei care nu se ocupau cu “linsul de dosare”. Din păcate, s-ar putea ca legea lustrației să fi venit exact după ce ne-am lins pe bot de dosare. De marele dosare, nu cele care ni se dau unuia ori altuia dintre noi.

Unii dintre noi nu își mai amintesc nici măcar de Berevoiești, darmite de alte gropi comune în care au tot fost aruncate suflete, familii întregi, tragedii, dovezi, lalele aduse de mineri pentru a fi plantate în fața Teatrului Național din București, colț cu Piața Universității. Doar căpcăunul ăla de Marius Oprea umblă cu târnăcopul şi sapă pe unde nu se cuvine, deranjând piramidele de anticomunism-caviar.

Din primul desant de lustrabili — parașutați ba de Radio Moscova, ba de  războaie civile invadate de ideologi ce nu-și găseau locul pe la casele lor, fie că erau ei de extremă dreapta, fie de extremă stânga – nu a mai rămas nimic. Doar câteva rămurele, dar ele sunt nelustrabile fiindcă au suferit salutare mutaţii genetice – unele sunt neoconservatoare, altele doar neo, prefix deschis la opţiuni nelimitate etc.

Nici din leaturile ce au urmat descălecătorilor cominterniști – cărora le-au ținut Katiușele de dârlogi idealiști locali — n-a mai rămas mare lucru. O amintire pioasă – ici, o încruntare neprincipială – colo.  O amărăciune că lustrația ar fi ceva de natură exclusiv stalinistă. O bănuială că mergea şi fără lustrație, dacă nu rămâneam fără flotă. Și cam atât.

Prea-tinerii activişti de pe vremuri nu pot fi lustraţi fiindcă ei sunt oameni foarte bine lustruiţi. Mai toţi sunt azi antreprenori, “investitori strategici” balcanizaţi şi nu ar fi o bună mişcare strategică să laşi lustraţia să le ia investiţiile din băncile off shore. Aşa ceva s-ar putea lăsa cu un tsunami financiar, şi Bogdan Baltazar ne avertizează că nu se face. Şi când vorbeşte Baltazar, lira, euro şi dolarul tremură.

Paștele a trecut. Vara, lumea e la mare, la Tușnad. Ba, chiar la Barcelona. Toamna – Ziua Recoltei. Așa că nădejdea e tot prin decembrie cu bătaie spre ianuarie: “Cioc-cioc-cioc./Primiți cu Lustrația?”. “Cum să nu, copii!”. “Sorcova,/Moscova,/Să  trăiți,/Să vă brodiți./Tare ca fieru’,/Iute c-/Așa s-a călit oțelu’…Ne daţi ori nu ne daţi?”.

“Vă dăm, cum să nu vă dăm? Uite-aci 2 pagini de lustraţie cu frişcă şi 18 pagini de excepţii cu zahăr caramel.”

”Tu, ăla zgribulit, de colo, din colţ. Ia d-aci , din coş, o lustraţie cu remote control. Fii atent aici: apeşi pe butonul roşu, ţac! - excepţiile pentru ăia din CC al PCR, UTC, lectori şi lectoraşi UASCR, “persoane de încrede” ale Securităţii  în presă şi cultură.  Apeşi pe butonul verde, pac! – excepţiile de la colonel în sus şi de la general în jos. Amiralii, comandaţii, şefii de agenţii comerciale şi moguluii conspiraţi sunt exceptaţi din pornire. Deci, nu căuta butonul pentru ei – nu există.”

Luați, d-aci, copii – Basmele românilor, de Petre Ispirescu. Ediție princeps, revăzută și vigilent revizuită. Prefață, postfaţă, anexe şi cotor – Pavlik Morozov.

Asta-i situaţia – a venit lustraţia. Briză  în Dalmaţia.

(19 mai, 2010)

Copyright @ poporul.ro și ziarul Gândul

Adăugându-se nucleului dur al gazetei de perete a Cotrocenilor, dacă nu cumva chiar preluând celula senatorială a publicațiunii, dl Cristoiu aduce cu sine experienţa slujirii tuturor mogulilor. Greu de ştiut cât va rămâne devotat unicului ”mogul bun”. Dacă şi caii se omoară, şi mogulii o pot îmbulina, nu? Căci nimeni nu poate fi sigur cât timp e prizat şi folosit drept “mogul de bine” şi când devine ”mogul rău”,  bun doar de decartat.

Tot ce pare, cât de cât, previzibil este că, având în arsenal două modele de flexibilitate supremă – cea doctrinară, reprezentată de dl Vladimir Tismăneanu, şi cea mediatică – ilustrată de dl Ion Cristoiu, orice mişcare de salon are şanse de a deveni o mișcare populară. Bazuka propagandei electorale poate face minuni. Mă gândesc la coincidenţa că dl Cristoiu este printre cei care l-au debutat pe dl Tismăneanu și i-au sprijinit începuturile publicistice şi-mi spun că oricât de mare ar fi detour-ul, marile spirite se regăsesc.

Citesc în gazeta atât de bulinată un titlu tare – ”MRU i-a luat faţa lui Antonescu”. Ce-o fi făcut cu ea?, mă întreb. I-o fi pus-o pe moacă lui Vasile Blaga, spre a vedea şi noi cum arată un pedelism cu faţă umană? Asta ar fi o mişcare din arsenalul cosmetico-doctrinar al dlui Tismăneanu.

I-o fi pasat-o lui Toader Paleologu, ca să capete şi Domnia sa o identitate, fiindcă nu poate umbla până la adânci bătrâneţi în pantofii ilustrului său tată? Asta ar fi o mişcare din arsenalul dlui Cristoiu, prestidigitatorul #1 al jurnalismului românesc post-decembrist.

O fi pasat-o Atelierului Video pentru a schimba faţa protagonistului din filmuleţul acela cu ”sex oral” de la alegerile trecute, peliculă mai aşteptată decât Godot şi cu acelaşi succes? Asta ar fi o mişcare din arsenalul altui senator al Evenimentului zilei de apoi.

Desen & Copyright 2012 – DION

Variantele nu sunt puţine, dar nu-l văd pe dl Mihai-Răzvan Ungureanu ţinându-se de asemenea şotii. Şi-apoi, chiar dacă îi voi întrista foarte mult pe liberali, cu faţa dlui Crin Antonescu nu se poate câştiga cine ştie ce. Oricum, nu alegeri. Mi-e teamă că tot greul va cădea pe şarmul foarte mic-titulescian al dlui Victor Ponta, fiindcă pe entuziasmul pe care l-ar putea provoca zâmbetul excesiv de conservator al dlui Dan Voiculescu, USL  n-ar trebui să conteze mai mult decât pe surâsul Fukushimei în zilele exploziei centralei nucleare.

O sugestie pentru echipa de PR a premierului: ar fi înţelept să contracareze folosirea acelui “MRU” prin impunerea (democratică, fireşte, deci inteligentă) a numelui întreg al Primului ministru. Uneori, victoria acronimelor marchează eşecul clarităţii. Cu o zi înainte de anunţarea componenţei noului guvern, cineva se grăbea să ne anunţe cel dintâi componenţa “Cabinetului TRU”…

Este spre binele dlui Mihai-Răzvan Ungureanu să nu apară confuzii de genul “MRU”-”TRU” sau “MRU”-”ITM”, căci şi aşa au început să i se lipească pe frunte alte acronime după mecanismul ”Premierul SIE”, iar, după cum ne reamintim, în timpul unei audieri parlamentare nici măcar un geniu de calibrul dlui Claudiu Elvis Săftoiu, azi vaşnic liberal, parcă, nu părea că înţelege diferenţa dintre SIE şi SRI.

Sigur, experţi într-ale marketingului politic pot spune că succesul unui acronim sau chiar al unei porecle poate duce la impunerea unui brand. Adevărat, numai că rămân la părerea că e mai bine să impui un nume. De exemplu, cred că dl Săftoiu ar fi izbutit mai multe folosindu-şi numele dintâi, “Claudiu”, decât “brandul” din mijloc – “Elvis”.

În lunile ce vin, confuzia între îmbulinare şi îmbobinare va produce multe victime. E de evitat realinierea după cei care se (re)înregimentează după cum bate vântul.

(P.S. Acest text poate fi citit și în revista TIMPUL, nr 2/2012)

Șerban Foarță: “Iată cum stau lucrurile cu poezia lui Dorin Tudoran”

Cornel Ungureanu: “Mai sunt și alte lucruri de spus despre poezia lui Dorin Tudoran”

Petru Ștefea: “D-le profesor Ungureanu, dacă lucrurile stau așa cum le-ați prezentat dumneavoastră și laureatul de anul trecut, Șerban Foarță, îi dăm premiul lui Dorin Tudoran?” “Da.”

Cornel Ungureanu: “Uniunea Sciitorilor din România, Filiala Timișoara și Fundația PAX Timișoara acordă Premiul de Poezie Petre Stoica domnului DORIN TUDORAN pentru întreaga sa creație”

Marcel Tolcea: “Să-l invităm pe Dorin să ne spună câteva cuvinte despre dragul nostru Don’ Pedro – Petre Stoica… ”

X milimetri din Y kilometri

Un spectacol de Gianina Cărbunariu

Ciprian Mureșan: Video

Alexandra Felseghi: Asistent de regie

Attila Almassi: Regizor Technic

Miki Branişte: Producător

Laura Panait: PR & Comunicare:

Hilda Frum: Asistent de Producţie

Simina Corlat: Asistent PR & Comunicare

Distribuția: Toma Dănila, Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu, Rolando Matsangos

Producție: Colectiv A

Proiect finanțat de: Administrația Fondului Cultural Național

Teatrul Maghiar din Timisoara :

Attila Balázs: Director General

Zoltan Galovits: Director Artistic

Paul Sarvadi: Responsabil PR si Comunicare

Iulia Dobre: Secretar literar

Eva Kertesz: Regizor tehnică

Mai întâi să tragem la loterie rolurile: eu sunt Nicolae Croitoru; eu sunt Dumitru Radu Popescu; eu sunt Dorin Tudoran eu sunt activistul Gheorghe Tudor; eu sunt Echipamentul de Tehnică Operativă (înregistratul discuției)

Să începem: “Tovarășe Tudoran, te-am invitat aici ca să…”

Încă o turnătorie nu strică , nu?

Şerban Foarţă: “Dorine, tu chiar ai citit toate notele alea din dosar, că-l văd pe Cornel Ungureanu aproape resemnat în faţa acestei … literaturi?”

“Tovarăşe Croitoru, dumneavoastră chiar credeţi că, dacă în martie aveau loc alegeri libere, dumneavoastră aţi fi câştigat?…Hai să fim serioşi…”

“Tovarășe Tudoran, are cine să vorbească în numele poporului acestuia, are cine să se îngrijească de această națiune, are cine să se ocupe de treburile țării. Așa să știi…”

Să stăm de vorbă despre spectacol și documentele de la care a pornit…

Moderatoarea discuției – Miki Braniște

Gianina Cărbunariu: “Artiștii care fac parte din echipa artistică a proiectului aveau în 1989 între 8 și 11 ani. Analizînd împreună materialele adunate în timpul perioadei de documentare în arhiva CNSAS, primele întrebări au fost: sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta sa descifrăm trecutul? Sunt un adevăr parțial? o saga cu multe ramificații și cu un autor colectiv – poporul român? o maculatură? o bombă care ar putea exploda în fiecare moment? o moștenire ciudată pe care o ducem cu noi fără să știm ce să facem cu ea? jurnale ale vieții de zi cu zi ținute fără ca cei care au fost personaje să-și fi dorit aceste jurnale? Câtă ficțiune și câtă realitate? Ce e de făcut acum și de acum încolo? La acestea s-au adăugat alte întrebări în timpul repetițiilor: cum ne poziționăm față de temă, față de publicul căruia dorim să ne adresăm și care are vîrste și experiențe diferite, cum ne poziționăm față de “scenariu” și față de “personajele” lui care nu sunt de fapt personaje ci oameni reali, contemporani cu noi? Pentru noi, aceste întrebări au atît o miză estetică, cît și una etică.Cei X milimetri aleși din cei Y kilometri de dosare sunt 10 pagini din dosarul scriitorului Dorin Tudoran, publicat de acesta cu titlul Eu, fiul lor. Dosar de Securitate. “Scenariul” spectacolului este stenograma unei discuții ce a avut loc în 1985 la Comitetul Municipal de Partid București. Nu “reconstituirea” ne-a interesat, ci exercițiul de a înțelege felul în care a funcționat acest mecanism absurd al mixării realității cu ficțiunea, precum și felul în care trecutul recent, insuficient cunoscut, devine, luînd desigur alte forme, prezentul pe care îl trăim.Ca multe din documentele din dosare, “stenograma” și felul în care este redactată oglindește procesul de concepere a scenariilor de către Securitate. Documentul este însă, în egală măsură, o mărturie a unei atitudini exemplare. Atitudinea scriitorului Dorin Tudoran este o atitudine singulară în epocă (aşa cum au fost şi cele ale dizidenţilor Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu), într-un context în care norma era colaborarea, lipsa de solidaritate, schizofrenia cotidiană.Din păcate, replici din “scenariul” transcris în 1985 sună de parcă discuţia ar avea loc astăzi. Lipsa de solidaritate, de reacţie, aroganța puterii faţă de cetăţeni, oportunismul relaţiei intelectualilor cu această putere – sunt şi teme ale societăţii româneşti de astăzi.“Cît de prezent este trecutul recent?” este întrebarea cu care dorim să lansăm discuțiile cu publicul ce vor însoți fiecare spectacol.”

Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă, Gianina Cărbunariu și o întrebare pentru Dorin Tudoran

Oops! Complicată întrebare…

“Vă mulțumesc, tuturor, pentru că ați petrecut această seară cu noi, aici la Teatrul Maghiar din Timișoara, unde am fost primiți cu o căldură extraordinară!”

Șerban Foarță: “Acesta este prietenul meu, Dorin Tudoran. Să-i mulțumim și să ne revedem în curând!”



(Fotografii & Copyright: CONSTANTIN DUMA-Agerpres şi COLECTIV A)

Eu, unul, am rămas constant la o practică însuşită în tinereţe de la un om care, ca vârstă, îmi putea fi tată.

Înt-o bună zi, pe terasă la Lido, mi-a spus cam aşa: ”Domnule coleg, este privilegiul celui mai în vârstă să-i propună celui mai tânăr să se tutuiască. Sper să nu îmi luaţi în nume de rău oferta şi să o acceptaţi pe loc. De’acum încolo, pentru tine sunt Şuli.” Era inenarabilul Taşcu Gheorghiu, printre multe altele, traducătorul lui Lautréamont.

O vreme m-am împleticit în formulele de adresare pe care le foloseam, când îl întâlneam sau când vorbeam la telefon. La un moment dat am eşuat într-o variantă care l-a înfuriat cumplit şi mi-a spus cam aşa: “Ascultă, Dorine. Mă scoţi din sărite. Hotărăşte-te. Ce sunt eu pentru tine – cal sau măgar? Ce e aia ‘Domnu’ Şuli’? Ai înnebunit? Vino-ţi în fire.” Mi-am venit.

Deseori, fac aceeaşi “ofertă” unor oameni cu mult mai tineri care-mi devin, brusc ori cu timpul, foarte dragi. Când îi văd ezitând, ca mine, pe vremuri, unora le povestesc episodul cu Şuli, pe alţii îi aştept să-şi “vină în fire”, când vor găsi ei de cuviinţă. Unii îşi vin, alţii nu. Continuu să-i îndrăgesc şi pe unii şi pe ceilalţi.

Desen & Copyright 2012 – DION

Am acceptat, din plecare, democratizarea adresăriilor pe hyperspaţiu. Ce mă pune, câteodată, pe gânduri, nu este neapărat tutuiala la care sunt supus din senin, ci iluzia unora ori altora că în felul acesta ne tragem de brăcinar. Nu, nu ne tragem. Cel puţin, nu întoteauna şi, în nici un caz, nu toţi.

P.S. Pentru cei interesaţi să afle opiniile unor psihologi despre diverse forme de tutuială (mai ales despre ” ‘tu’-ul agresiv”) şi capcanele lor, iată aici o lectură interesantă.

Împroprietărit cu niscaiva birotică și permis la Internet, cuibul sună ca un stup locuit de trântori care se iau drept lucrătoare.

Lipsit de acces la concept, cuibul trimite în moarte clinică orice idee. Când țipă ”Teleologie”, vrea să spună, de fapt, “Teologie”.  Când se gândește la teologie, nu se gândește, de fapt, la nimc, fiindcă n-are cum. Dar țipă.

Programați din naștere să manipuleze etichete, cuibarii cu pricina te acuză că ești de stânga, doar pentru că ei se află pe celălalt trotuar, dar când sunt trimiși la Londra, te acuză că ești de dreapta, doar pentru că pe-acolo se circulă altfel.

Desen & Copyrigth 2012 – DION

Despre ei înșiși, cuibarii cred că sunt linia cea mai dreaptă între două puncte. Numai că punctul de la care pleacă este jigodismul, iar punctul la care ajung tot jigodismul. Făcând acest sur place doctrinar, nici nu le e greu să fie cei mai rapizi.

Pentru merite deosebite în cameleonizarea discuțiilor publice,  deunăzi unul dintre ei a fost trimis într-o excursie la Florența. Rătăcindu-se de ghid, s-a trezit urlând din toți bojogii: “Fă, Angelico!”

A fost găsit și recuperat: se afla în fața unei fresce a lui Fra Angelico. Înainte de a-i administra calmantul, doctorul l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat?” A răspuns, tremurând ca varga: “Chestia aia rânjește la mine!”

Acum se simte mult mai bine. Foarte bine. Extrem de bine. Adică – momentan, e de dreapta. Foarte de dreapta.

Mâine? Mâine e o altă zi. O altă sperietură - de dreapta ori de stânga; totuna.

Dintre persoanele oficiale care îl însoţeau pe dl Băsescu, au participat la acel mic dejun, printre alţii, dna Adriana Săftoiu şi dnii Andrei Pleşu, Mihai Răzvan Ungureanu şi Mugur Isărescu. La sfârşitul întâlnirii, dl Ungureanu mi-a mulţumit pentru cele sugerate preşedintelui în legătură cu portofoliul Externelor.

Ca şi atunci, îi urez şi azi dlui Mihai Răzvan Ungureanu mult succes şi reiau mai jos un text publicat după întâlnirea aceea, întrebându-mă dacă şi-a pierdut chiar cu totul din actualitate. De azi, Cabinetul Ungureanu a devenit realitate şi va trebui judecat doar după ce şi cum face.

*

Breakfast la Blair House

Am avut onoarea de a fi invitat la un mic-dejun cu preşedintele Băsescu la Blair House. Deşi surprins, am acceptat cu plăcere. Îmi notasem câteva lucruri pe care să i le spun. Pe unele am apucat să le rostesc, fie şi parţial, pe altele, nu. Transcriu aici acele gânduri, cu speranţa că ele pot fi încă de folos:

CĂSĂTORIA. România face un mare pas în lume. E ca o fată de măritat. Căsătoria ar trebui să fie una ideală – şi din dragoste, şi din interes. E nevoie de foarte mare înţelepciune – fata nu e prea frumusică, nu vine cu zestre mare şi nici tinerică nu mai este, după 15 ani de orbecăieli.

GLORIA. M-am bucurat să aud ecouri excelente ale întâlnirii din Biroul Oval, dar gloria unei vizite la Washington ţine foarte puţin. Vara trecută, prietenul dlui Bush era dl Năstase. Azi sunteţi dumneavoastră. Chiar în timpul dialogului cu preşedintele Bush, în alte birouri şi anexe ale Casei Albe vizita dvs. luase sfârşit – se lucra deja la vizitele din zilele următoare.

ŞANSA. Când e nevoie de ea, România este percepută ca o pepită de aur. Când nu (mai) este, devine un munte de balast. Plăcile tectonice ale lumii politice se reaşează. Cine rămâne pe dinafară riscă să fie lasat acolo pentru multă vreme. Cine intră în cărţi, dar cu mare handicap, va avea de tras din greu. Nicăieri, titlul unei cărţi a lui Marin Preda nu se potriveşte mai bine ca în Washingtonul politic – Viaţa ca o pradă. Prin această gară, un tren nu trece de două ori. Oricum, România a pierdut prea multe trenuri. Jucaţi-vă şansa cu înţelepciune!

PUTEREA. Jordis von Lohausen spune despre ea: “Puterea este egală cu forţa înmulţită cu situaţia”. Forţă, tracţiune politică aţi arătat în alegeri. Înmulţiţi  cum trebuie forţa cu situaţia şi veţi evita ipostaza preşedintelui care a  câştigat alegerile, dar nu şi puterea.

ALEGERILE. Lordul Percy: “Este o teologie foarte stranie cea potrivit căreia Dumnezeu vorbeşte doar prin vocea celor 51% (care au câştigat) şi nu şi prin vocea celor 49% (care au pierdut)”. Dacă PUR, cu jocul lui la doua capete, este mai mult un pretext decât motivul adevărat al nevoii de anticipate, lăsaţi Guvernul să-şi facă treaba. Dacă lucrurile încep să meargă, volens-nolens PUR intră în cadenţa guvernării. Altfel, acest partid îşi pierde orice relevanţă.

CORUPŢIA. Robert Klitgaard: “Corupţia = Monopol + putere discreţionară – răspundere”. Odată ce aţi sărit la gâtul corupţiei, nu mai aveţi cale de întoarcere. Trebuie să câştigaţi, chiar dacă e nevoie să muriţi cu ea de gât. Spre a fi credibil, săriţi mai întâi la gâtul corupţilor dvs., apoi la gâtul corupţilor “ălorlalţi”. Respectaţi diviziunea muncii: oricât de iritat aţi fi, nu cereţi celor de la Bruxelles să vă dea numele şi adresele corupţilor. Nu e treaba lor.

POLITICA EXTERNĂ. În proporţie de 95%, ea este produsul politicii interne. Mi-l amintesc pe dl Pleşu – ministru de Externe exasperat de tembelismul politicii interne – spunând: “Daţi-mi o politică internă bună şi vă dau o politică externă excelentă”. Nu i s-a dat. Exercitaţi-vă toate căile la care vă dă drept legea pentru ca tânărul, ambiţiosul ministru de Externe, dl Ungureanu, să aibă din ce construi o politică externă competitivă. Un alergător cu un picior sănatos şi unul de lemn nu poate câştiga nici probe de sprint, nici probe de fond.

DIASPORA. Este o mare onoare că aveţi timp să vă întâlniţi cu ea. Totuşi, în Statele Unite, nu diaspora este miza dvs. majoră. Dar, dacă tot găsiţi vreme să o ascultaţi, făceţi-vă timp şi să o auziţi. Altfel, e o pierdere de vreme reciprocă sau un fel de Breakfast la Tiffany, după care, fiecare din părţi se întreabă cine este “the call girl”, Holly Golightly, şi cine dezamăgitul (de film) Truman Capote.

RUGĂMINTE. Dle Preşedinte, ajutaţi-ne să vă ajutăm. Nu vă puneţi piedici de unii singuri. Nu vă daţi peste mână de unii singuri. Nu vă consumaţi în războaie politice inutile sau cu miză minoră. Vă doresc – dvs. personal şi echipei dvs. – mult noroc. Căci aveţi nevoie de mult, de foarte mult noroc. Cum aveţi nevoie şi de mare, de foarte mare atenţie.

Dar, vorba aceea: “Cu atenţie mărită/Orice fată se mărită”.

(Jurnalul Naţional, vineri, 18 martie 2005)

Unul dintre cele două cartiere generale s-a aflat în părculeţul McPherson pe care-l văd zilnic prin fereastra biroului meu. Din motive de igienă, autorităţile au hotărât să evacueze părculeţul în care au rezistat timp de 124 de zile participanţi la acest act de civil disobedience.

Fotografiile de mai jos le-am făcut marţi, 7 februarie, şi constituie urmarea la “fotoreportajul” intitulat Occupy DC pe care l-am postat luni, 30 ianuarie.

Manifestanţii au plecat, dar au promis să se reîntoarcă la primăvară. Eu vă promit să vă ţin la curent cu ce va urma, căci, dacă prin unele locuri, iarna nu-i ca vara, prin altele primăvara şi toamna au multe în comun.

*

De unde putem obţine informaţii despre Occupy DC?

Cu ce aţi început?

Care a fost sloganul acceptat de toţi participanţii?

Cum aţi răspuns în ziua de 4 decembrie, când vi s-a cerut să renunţaţi?

Aţi învăţat ceva în (şi din) toate aceste zile de protest?

Ce cărţi aţi avut la îndemână?

Sunteţi obosiţi după aceste patru luni de proteste?

Cum arată azi “câmpul de luptă”?

Cine trebuie să cureţe parcul şi să pună iarbă nouă?

De cât detergent este nevoie spre a fi curăţat parcul?

E mult de spălat cu jeturi de mare presiune?

Acum plecaţi. Vă reîntoarceţi? Aha, când? La primăvară? OK.

Ce aţi decis să lăsaţi parcului drept amintire?

Washington, DC, 9 februarie 2012

Dl Antonescu pare a miza pe atu-ul principal pierdut de dl Băsescu în ultimele săptămâni – Piaţa, sprijinul oamenilor, deschiderea străzii de a da, în orice situaţie, mai mult credit preşedintelui, decât adversarilor săi. Numai că Piaţa este volatilă. A fost de ajuns ca una din vocile ei să ajungă la tribuna Parlamentului European pentru ca vocea respectivă să înceapă a fi contestată de alte voci ale Pieţei care nu se recunosc în mesajul şi agenda propusă de dl Claudiu Crăciun. Dacă asta se poate întâmpla peste noapte unei voci a Pieţei, e uşor de ghicit cât de repede li se poate întâmpla şi adversarilor dlui Băsescu. Mai ales că majoritatea celor ieşiţi în Piaţă nu au făcut-o de dragul duşmanilor dlui Băsescu, ci sătui de dl Băsescu şi tovarăşii săi.

Decartând gluma după care numele dlui Mihai Răzvan Ungureanu ar fi fost propus de PDL (acest partid nu-i poate propune dlui Băsescu decât un nume pe care preşedintele şi-l doreşte foarte mult), care ar putea fi motivul principal al desemnării şefului SIE pentru funcţia de premier?

L-aş numi arătarea pisicii. Ea a început mai de mult: dl Sorin Ovidiu Vântu a revenit în atmosfera studiilor academice – puşcăria; dl Adrian Năstase, dacă nu câştigă recursul, va avea doi ani la dispoziţie spre a-şi număra ouăle pe care le recomanda altora să i le inventarieze; dlui Daniel Morar i s-a prelungit mandatul; dl Dinu Patriciu — pentru a cărui avere pierderile de la Adevărul ar trebuie să constituie un degetar dintr-un butoi — ar putea vinde trustul unor proprietari din siajul UNPR-ului, adică partidul de rezervă al dlui Băsescu; Ion Cristoiu s-a reîntors la matcă, de unde va imbulina multă lume anti-Băsescu; preşedintele are TVR-ul, B-ul şi alte vitamine mediatice prin care îşi consolideză rezistenţa în faţa atacurilor mogulilor răi etc.

Un premier venit de la conducerea SIE poate tăia bine din elanul atacurilor împotriva sa şi a preşedintelui, căci există temerea că un asemenea demnitar ştie foarte multe despre toată lumea. Eu nu cred că dl Ungureanu este omul care s-ar putea folosi împotriva adversarilor politici ai preşedintelui de cele pe care le-a aflat conducând un serviciu secret, dar nu pot convinge pe nimeni să gândească la fel ca mine. Şi-apoi, împins în malaxorul luptei politice, e greu de ştiut cum poate reacţiona un om, mai ales dacă i se va reaminti în fiecare zi că se află, volens-nolens, în mijlocul unei lupte “pe viaţă şi pe moarte”. Tot omul vrea să supravieţuiască, nu doar dl Crin Antonescu.

Desen & Copyright 2012 – DION

Dacă dl Ungureanu este confirmat în funcţia de premier, iar dnii Antonescu, Ponta şi — cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă — dl Voiculescu vor băga toate beţele de care sunt în stare în roţile guvernării, România se poate trezi într-o criză şi mai acută şi nu sunt sigur dacă, într-o asemenea situaţie, Piaţa va ridica statui Opoziţiei.

Se spune că dl Ungureanu se pregătea — şi era pregătit — pentru o candidatură la proximele prezidenţiale. Dacă există vreo umbră de adevăr în aceaste speculaţii, atunci dl Ungureanu a făcut un pas extrem de riscant. Dacă este confirmat premier, va avea un timp foarte scurt la dispoziţie pentru redresarea situaţiei în care se află ţara. Candidând la Preşedinţie la alegerile imediat următoare, cu un bilanţ de premier neconvingător, şansele dlui Ungureanu ar fi foarte mici.

Dacă reuşeşte ca premier, împotriva obstacolelor ce-i vor fi puse în cale de cei care-i spun de acum că lupta va fi ”pe viaţă şi pe moarte”, există riscul de a vedea electoratul transmiţându-i: ”Nu, dle Ungureanu. Faci treabă bună acolo unde eşti. Avem nevoie de dumneata acolo, nu la Cotroceni.” Până şi succesul prezintă riscuri majore.

Dacă dl Ungureanu nu ar fi confirmat premier şi cel căruia i-ar reveni postul de Prim ministru (şi) prin acceptul Opoziţiei, atunci şansele dlui Ungureanu la următoarele prezidenţiale ar putea fi mai mari, fiindcă Piaţa – citeşte electoratul – ar putea gândi şi aşa: ”Domne, nu l-au vrut pe omul ăsta şi uite ce prăpăd a ieşit. Poate că era potrivit. Ia să-i dăm o şansă la Cotroceni.” Până şi o primă înfrângere poate purta în rucsacul ei un baston de preşedinte.

În momentul în care scriu aceste rânduri, nu ştiu cum ar putea să arate un guvern condus de dl Mihai Răzvan Ungureanu. Ieri, o publicaţie online, care i-a jurat moarte politică dlui Traian Băsescu, alcătuia liste cu pedelişti ce ar putea rămâne în noul guvern. Evident, în fruntea listei se afla dna Elena Udrea. Numai că guvernul cu pricina era numit de publicaţia respectivă Cabinetul lui TRU. Deh, subliminalul! Evident că într-un cabinet condus de Traian Radu Ungureanu, dna Udrea ar fi cap de listă. Într-un cabinet condus de dl Mihai Răzvan Ungureanu prezenţa dnei Udrea ar constitui o contradicţie în termeni; în termenii unei schimbări de substanţă, nu a uneia de ordin cosmetic.

În timpul campaniei electorale, mai tot candidatul la preşedinţia Statelor Unite anunţă două lucruri care sunt cam unul singur – va schimba Washingtonul şi în capitala americană nu va mai fi business as usual. În realitate, ajuns preşedinte, niciunul dintre eroii electorali nu a putut schimba Washingtonul. Business as usual a continuat să rămână un modus operandi pentru toţi marii actori politici ai capitalei americane. Washingtonul i-a schimbat pe toţi cei care promiteau să-l schimbe.

În sfârşit, în aceste zile atât de încordate, există şi episoade amuzante. Dorind să confirme un recent diagnostic – elefantiazisul servilismului – un suflet extrem de încăpător şi un pupăcios iute de muştiuc, ieri dimineaţă l-a sărutat pe amândoi obrajiorii pe cel ce pleca de la Palatul Victoria, pentru ca peste câteva ore să-i trimită o bezea fierbine celui ce se pregăteşte să preia Palatul Victoria.

Business as usual şi la Bucureşti.

P.S. O întrebare cheie, de al cărei răspuns vor depinde foarte multe lucruri, este: “Cine va conduce SIE?”

Când renunţă la o funcţie, o fac (spun tot ei) pentru a petrece mai mult timp cu familia. Uneori spun şi invers: că o fac spre binele ţării.

Desen & Copyright © 2012 – DION

Se pare că ţara nu ţine  loc de familie, iar familia este chiar o parte rebel-centrifugă a ţării.

Numai politician să nu fii – spre binele ţării şi de dragul familie

Pentru mulţi, „democraţia participativă” pare un pleonasm. Ei consideră că democraţia implică, în mod automat, participarea. Eroare. Diferenţele între o democraţie participativă şi una pasivă, reluctantă, sunt substanţiale. În ultimă analiză, fibra democraţiei este determinată exact de calitatea participării.

Participarea separă. De aceea, dacă priveşti o hartă a lumii într-un mod neconvenţional, în loc de munţi, ape şi deşerturi, poţi observa ţări de cetăţeni şi ţări de simpli locuitori. Mai există o categorie specială, numită de engleza britanică denizen. Potrivit dicţionarelor, el este „un locuitor, un rezident sau un obişnuit – o persoană care frecventează un anume loc” sau un „străin cu drept la rezidenţă şi cu anumite drepturi cetăţeneşti”. Limpede – participarea se structurează pe mai multe niveluri.

Privarea de drepturi datorată unui slab context democratic și autoprivarea de drepturi prin dezinteresul de a fi un cetăţean responsabil sunt cauzele principale pentru ceea ce se înţelege prin democratură – „înlocuitor” de democraţie sau dictablanda – un soi de dictatură mai blândă.

Ce să mai spunem despre o dictatură autentică? Să ne gândim doar la coşmarul de a fi numit cetăţean în timpuri total nedemocratice. De la „Cetăţene Danton!” la ”Cetăţene  Robespierre!”, de la „Cetăţene Tukacevschi!” la „Cetăţene Buharin!” ori de la „Cetăţene Pătrăşcanu!” la „Cetăţene Răceanu!” a fi numit cetăţean nu înseamnă nimic altceva decât pedeapsa capitală. De aceea, există puţine eforturi mai nobile decât restaurarea noţiunii de cetăţean.

Pentru a determina calitatea unei democraţii nu trebuie “să fii cineva”. Celebrul judecător american Louis D. Brendeis are dreptate: „Funcţia politică cea mai importantă este aceea de  simplu cetăţean”. A nu lua în serios această funcţie poate conduce la dezastru şi la cea mai gravă dintre demisiile morale cu putinţă. Nu e întâmplător că tocmai Václav Havel scrie: „Tragedia omului modern nu este că el ştie din ce în ce mai puţin despre rostul vieţii sale dar că asta îl deranjează din ce în ce mai puţin”.

Desen & Copyright 2012 – DION

Există drepturi şi răspunderi pe care le poți transfera prin procură. Există însă şi cele ce nu pot fi trecute în seama altcuiva, în nici un chip. Nu poţi urâ sau iubi prin procură. Tot aşa, nu poți să transferi, prin procură, exercitarea unor anumite răspunderi cetăţeneşti.

Ideea că îţi îndeplineşti obligaţiile de cetăţean doar pentru că în ziua alegerilor votezi este falimentară. Abia după ce ai investit încredere în cei aleşi trebuie să-ţi exerciţi obligaţiile de cetăţean. Alesul trebuie să simtă, în fiecare clipă, că nu există fără voinţa celui ce l-a ales. Din nefericire, în sânul popoarelor de locuitori, lucrurile stau exact invers.

Să ieşi la vot o dată la patru ani, iar între două alegeri să te mulţumeşti să constaţi că lucrurile merg prost înseamnă că eşti, de fapt, parte a problemei şi, în nici un chip, parte a soluţiei. A te rezuma să tuni şi să fulgeri împotriva celor pe care i-ai ales iar acum nu dau doi bani pe tine este la fel de util ca şi bătutul ţintelor în apă.

Pervertirea raportului ales-alegător nu se datorează doar lipsei de obraz a celui dintâi, ci şi lipsei de răspundere a celui de-al doilea. Scrupule firave în ograda alesului şi grămezi de indiferenţă în ograda alegătorului – iată reţeta unui mariaj cetăţenesc devastator. Ca să nu mai pomenesc de preacuvioasa Opoziţie, care, odată devenită Putere, se dovedeşte o patroană de bordel politic la fel de hrăpăreaţă ca şi cea dinaintea ei.

Despre secolul al XXI-lea s-au spus tot felul de vorbe mari. Una, repetată ad nauseam, este cea a lui Malraux potrivit căruia acest veac va fi unul religios sau nu va fi deloc. Gândindu-mă la fanatismul produs în numele unei religii ori a alteia, mai degrabă cred că, dacă dorim să vedem o lume ceva mai echitabilă, un pic mai fericită şi mai puţin zgâlţâită de conflicte apocaliptice, paradigma acestui veac trebuie să fie Cetăţeanul.

(Cotidianul, 13 iunie, 2002)

Uneori, turteam, rotunjeam sau alungeam acele tipare pentru a da prăjiturelelor o formă mai fistichie. Bunică trăgea cu coada ochiului la mine şi, din când în când, mă întreba ”Ce faci tu acolo?” ”O steluţă?” ”E frumoasă, dar nu e o steluţă”, spunea bunica. ”Uite, asta-i o steluţă”, şi-mi dădea o formă nouă. Aveam şi o înţelegere: prăjiturelele pe care le produceam cu formele retuşate de mine erau doar pentru consumul meu. “Ţi le păstrezi, le iei la tine în cameră. Nu le amesteci cu cele pentru musafiri.”

Fireşte, aluatul era mereu pregătit de bunica. După o vreme, am fost iniţiat şi în prepararea lui. Abia atunci am priceput că a face prăjiturele nu e o glumă. Cu alte cuvinte, descoperisem că treaba implica o responsabilitate serioasă. Multă vreme am păstrat în nişte cutii de carton câteva dintre acele  forme şi nişte cornete de hârtie din care mama turna bezelele ei fără pereche. De făcut prăjiturile m-am lăsat, de timpuriu, fiindcă mai descoperisem ceva pe lângă responsabilitate: lipsa mea de îndemânare.

Citesc noutăţile dimineţii. Ecranul monitorului (împărţit în casete ce adăpostesc editoriale, ştiri, contra-editoriale, cronici, reportaje, dezvăluiri senzaţionale sau doar lovite de senzaţionalism, mă amuz dând peste caricaturi de bună calitate etc.) îmi aminteşte cumva de masa din bucătăria bunicii. În astfel de momente, încerc să privesc dincolo de textele citite şi să ghicesc dacă autorii sunt şi cei care au frământat aluatul ori este vorba doar de nişte oameni care se pricep să toarne ceva aluat într-o anumită formă ce li s-a pus la îndemână.

Desen & Copyright 2012 – Alex. DIMITROV

Cum numărul de ”template”-uri a devenit enorm, am senzaţia că prea mulţi dintre cei care se consideră azi formatori de opinie sunt, de fapt, fumători de opinie. De s-ar mulţumi să-şi fumeze de unii singuri adicţiunea la minciună şi “ierburile” pe care le prepară, n-ar fi decât o problemă personală. Oferind şi altora produsele ”ingeniozităţii” lor, oamenii aceştia intră în altă categorie.

Uneori, ei şi admiratorii care-i urmeză necondiţionat îmi par aflaţi într-o transă din care nu mai pot ieşi, fiindcă au uitat atât de unde şi de ce au plecat la drum, cât şi locul unde-şi propuseseră să ajungă. Fumează opinii încontinuu, se-nvârtesc ameţiţi în loc şi privesc fascinaţi la rotocoalele ce se ridică spre cer, fără să bănuiască vreo clipă că e vorba chiar de fumul ce le iese pe nas şi pe urechi. De atât fum, devine din ce în ce mai greu să deosebim formatorii de fumătorii de opinie.

Ne chinuim să elaborăm analize dintre cele mai sofisticate pentru a distinge diferenţa între bine şi rău, între acceptabil şi inacceptabil, între autentic şi impostură, când, de foarte multe ori, totul ţine de ce fel de bunică ai avut; sau încă ai.

*

P.S. Iată o declaraţie stupefiantă prin care conducătorul unei instituţii publice regretă că este obligat să respecte legea?!?

“Alexandru Lăzescu, Preşedinte-Director General al TVR, declară: “Mă delimitez de această hotărâre pe care, iată, legea mă obligă să o pun în aplicare. E vorba de o presiune juridică, nu de «cedarea la presiuni politice». Consider că este o practică periculoasă ca un consiliu de administraţie, indiferent de culoarea lui politică, să forţeze în această manieră schimbarea unor persoane care fac parte din structura de management editorial al televiziunii publice”.

Atunci când ajungem să regretăm că trebuie să respectăm legea, numai într-o lumină bună nu ne punem. Să fim serioşi: evident că îndepărtarea dnei Rodica Culcer din TVR este şi rezultatul unor presiuni politice. Dar tot politică a fost şi aducerea Domniei sale în televiziunea publică. Nu trebuia să se ajungă aici, nu era nevoie de tot acest circ în care  au fost amestecate ”vârsta de pensionare”,  ”cumulul pensie-salariu”  şi jungla  luptei politice.

Doamna Culcer trebuia concediată de foarte multă vreme; din momentul în care a renunţat la deontologia profesională şi a început să se comporte (asemeni unor “bravi” precursori, începând cu neuitatul Cornelius Roşiianu) ca un lobbyst al unei grupări politice. A confunda blogul personal cu televiziunea publică este inacceptabil. Ce este dezgustător în cazul unei televiziuni private este ilegal în cazul unei televiziuni publice. Sau ar trebui să devină astfel.

Traian Băsescu, 25 ianuarie 2012

TITANIC

- Francesco De Gregori -

La prima classe costa mille lire,
la seconda cento, la terza dolore e spavento.
E puzza di sudore dal boccaporto
e odore di mare morto.
Sior Capitano mi stia a sentire,
ho belle e pronte le mille lire,
in prima classe voglio viaggiare
su questo splendido mare.

Ci sta mia figlia che ha quindici anni ed a Parigi ha comprato un cappello,
se ci invitasse al suo tavolo a cena come sarebbe bello.
E con l’orchestra che ci accompagna con questi nuovi ritmi americani,
saluteremo la Gran Bretagna col bicchiere tra le mani
e con il ghiaccio dentro al bicchiere faremo un brindisi tintinnante
a questo viaggio davvero mondiale, a questa luna gigante.

Ma chi l’ha detto che in terza classe,
che in terza classe si viaggia male,
questa cuccetta sembra un letto a due piazze,
ci si sta meglio che in ospedale.
A noi cafoni ci hanno sempre chiamato
ma qui ci trattano da signori,
che quando piove si può star dentro
ma col bel tempo veniamo fuori.

Su questo mare nero come il petrolio ad ammirare questa luna metallo
e quando suonano le sirene ci sembra quasi che canti il gallo.
Ci sembra quasi che il ghiaccio che abbiamo nel cuore piano piano
si vada a squagliare in mezzo al fumo di questo vapore di questa vacanza in alto mare.
E gira gira gira gira l’elica e gira gira che piove e nevica,
per noi ragazzi di terza classe che per non morire si va in America.

E il marconista sulla sua torre,
le lunghe dita celesti nell’aria,
riceveva messaggi d’auguri
per questa crociera straordinaria.
E trasmetteva saluti e speranze
in quasi tutte le lingue del mondo,
comunicava tra Vienna e Chicago
in poco meno di un secondo.

E la ragazza di prima classe, innamorata del proprio cappello,
quando la sera lo vide ballare lo trovò subito molto bello.
Forse per via di quegli occhi di ghiaccio così difficili da evitare,
pensò “Magari con un pò di coraggio, prima dell’arrivo mi farò baciare”.
E com’è bella la vita stasera, tra l’amore che tira e un padre che predica,
per noi ragazze di terza classe che per non sposarci si va in America,
per noi ragazze di terza classe che per non sposarci si va in America.

*

“Am citit cu mare atenție ceea ce a spus președintele Traian Băsescu la conferința de presă./…/ Discursul a fost limpede, coerent și la obiect. Mesajul său principal, cum îmi spunea un bun prieten, este în direcția: Nu vă fie frică! Nu vă temeți! Aveți încredere în statul de drept!”

Vladimir Tismăneanu, 26 ianuarie 2012

Împotriva cui şi de ce protestaţi? Şi la această întrebare, răspunsurile sunt multiple:

În afară de DC, ce vreţi să mai ocupaţi?

Ce îi cereţi preşedintelui Obama? Printre multe altele:

Ce le solicitaţi forţelor de ordine? Printre altele:

La ce visaţi? Printre altele:

Dar visul dumneavoastră care este? Simplu:

Dacă suntem de vârste diferite şi am venit aici din motive diferite, putem, totuşi, să stăm de vorbă liniştite? Binenţeles!

Avem şi nişte reguli? Avem!

Sunt poliţiştii duşmanii noştri? NU! Citiţi punctul #5

Care este platforma minimală a revendicărilor dumneavoastră? Iat-o:

Sunteţi furioşi? Uneori, da!

Alteori, nu!

Veţi fi şi mâine aici? Binenţeles!

A foto-consemnat pentru dvs, azi, luni, 30 ianuarie, 2012,

“Nulli vendemus, nulli negabimus aut differemus rectum aut justiciam.”//“To no one will we sell, to no one we will deny or delay, right or justice.”

Acceptând să semneze acest document şi făcând astfel un contract cu baronii, un rege abuziv, cunoscut şi ca Ioan-fără-de-Ţară, întemeia, fără să-şi dorească, ceva mai mult decât o ţară. Nu a fost nevoie decât să se respingă verbelor a vinde, a refuza şi a amâna dreptul de a-şi face înainte cu totul de cap, pentru a se aşterne temelia instituţiei devenite şi recunoscute apoi drept statul de drept – The Rule of Law.

A fost John Plantagenetul un rege slab? Da.

Au fost baronii nişte altruişti, gata să apere drepturile individuale ale tuturor sau doar hotărâţi să-şi vadă propriile interese puse la adăpost de abuzurile regelui? Puţin mai contează astăzi. Nu conteză foarte mult nici opinia istoricului care propunea ca traducerea titlului din latină în engleză să nu fie The Great Chart of Liberties, ci The Long List of Privileges. Fireşte, “privilegiile nobilimii pe spinarea statului”, cum reaminteşte Winston S. Churchill în a sa A History of The English-Speaking People.

Ce contează este că în contractul între rege şi baroni a fost îngăduită şi sămânţa drepturilor individuale. A încolţit şi s-a dovedit un soi de miraculoasă ”iarbă a fiarelor”: a dinamitat (nu dintr-o dată, ci peste timp) instituţia abuzului absolut. Restul a urmat. Nu ”de la sine”, nu ”în chip absolut”, dar a venit.

Deseori, vorba ”unde dai şi unde crapă” propune mai mult adevăr decât acoperă teorii sau cercetări ştiinţifice dintre cele mai sofisticate.

În şcoală, Istoria este o materie de studiu. În viaţă, este o materie vie. Şi viul îşi croieşte drum după legi ce scapă, cel puţin pentru o vreme, ştiinţei. Să însemne asta că istoria trebuie făcută la întâmplare, lăsată la voia întâmplărilor fericite? Nicidecum. Înseamnă doar că, atunci când masa critică necesară unei schimbări de paradigmă începe să câştige contur, şansa trebuie jucată până la capăt.

Şi Ioan-fără-de-Ţară şi baronii şi-au jucat şansa supravieţuirii la timp. Unul cu o inteligenţă de care nu fusese bănuit de ceilalţi. Ceilalţi – în forţă. O forţă îndârjită, pe care regele a provocat-o fără intenţie. Dar de câştigat, nu au câştigat doar ei, ci şi cei neluaţi prea serios în calcul.

Anul trecut, am privit fascinat  copia cea mai bine conservată a Marii Carte a Libertăţiilor: cea de la catedrala din Salisbury. Şi n-am găsit nici un răspuns mai potrivit gândurilor ce mă încercau decât spiritul şi litera contractului ce a creat un istoric punct de plecare:

“Nimănui nu-i vom vinde, nimănui nu-i vom refuza sau amâna (un) drept sau dreptatea.”

Ce putem spune despre Palat  (în cazul de faţă, de la Preşedinţie la Guvern)? S-a dovedit ea mai coerentă decât Piaţa? A fost vocea ei mai armonioasă decât vocea Pieţei? Nu prea. Şi dacă Pieţei nu-i poţi impune să fie coerentă, Palatul trebuie să fie astfel, altfel se trezeşte în crize pe care nu le mai poate administra. E cuprins de panică — deşi tinde să bagatelizeze situaţia – şi se trezeşte recurgând la forţă. Uneori la forţa declaraţiilor stupide, alteori la forţă fizică, deseori – la amândouă.

Sunt şi nu sunt surprins de vocea unui manifestant violent, care prin ce strigă şi ce vrea să spargă – de la vitrină la cap de jandarm – mă face să nu înţeleg ce are în comun cu mesajul unui protest eficient şi paşnic. Ştiu, însă, că rareori manifestaţii de felul celor ce au loc în România pot să semene, ca două picături de apă, cu demonstraţiile de virtuozitate oferite de primadone ale vreunei Şcoli de Dans şi Bune Maniere.

Nu surprins, ci uluit rămân văzând pârghii ale Palatului – de la la persoane la instituţii –  acţionând mai incoerent decât elemente ale Pieţei. Se pleacă de la inadecvare, se ajunge la aroganţă şi se sfârşeşte în declaraţii aberante.

Criza, în general, a fost comentată de un purtător de cuvânt al Palatului cu citate din Soeren Kierkegaard. Lucru ştiut, imensa majoritate a parlamentarilor români poartă în buzunare ediţii din Kant, cei mai mulţi membrii ai guvernului ascultă pe rupte Schoenberg, iar la Preşedinţie s-a terminat cu lecturile de grup din Levantul trădătorului Cărtărescu şi s-a trecut la un respiro, lecturi mai uşurele – James Joyce, Michael Oakeshott şi Ernest Geller .

Din atâta cultură – generală şi politică – se ajunge la un sentiment de superioritate “aristocratică” faţă de “viermi”, “mahala” şi “pegră”.

În sfârşit, auzim că există o legătură directă între românul ce protestează şi mesajele de insitgare pe care i le pasează din Chişinău, cea mai influentă capitală politică a lumii,  Vladimir Voronin, cel mai puternic lider politic al lumii. Noroc de înţelepciunea celuilalt Vladimir, cel din Celula de Gândire Strategică de la Cotroceni. Aşa că, preşedintele Băsescu îi ameninţă pe manifestanţi cu “poporul” (român, presupun), drept urmare, toţi demonstranţii importaţi din Burkina Faso s-au cărat pe la casele lor din Cuţarida, Dămăroaia, Ferentari şi Pantelimon.

Cea mai sclipitoare probă de coerenţă dată în aceste zile de Palat şi, implicit, cel mai articulat mesaj trimis Pieţei a fost lanţul ipostazelor în care s-a voluntarizat, dar a şi fost împins, dl Teodor Baconschi.

Palatul l-a desemnat să fie negociatorul cu Societatea Civilă (citeşte “cu Piaţa”), considerânu-l probabil drept Marele Comunicator tocmai pe cel care, printr-o postare cel puţin neinspirată pe blogul personal, a reuşit să antagonizeze şi mai profund pe cei ieşiţi în stradă.

După unii – mai târziu decât era nevoie, după alţii – mai nedrept nici că se putea, premierul l-a revocat pe Ministrul de Externe pe când acest din urmă stătea pe scaunul României în negocieri la Bruxelles. Ieşit de la întâlnirea cu Preşedintele, dl Baconschi declara că se simte încărcat cu energie pozitivă şi că dl Băsescu nu i-a reproşat nimic.

Iată cum a fost transformat dl Baconschi într-un fel de Moş Ion Roată – acolo unde a scuipat premierul, a pupat preşedintele. Dar iată citatul exact:

“ -  Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta ?

–  Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.”

Cam asta se întâmplă când aleşii românilor în loc să recitească Ion Creangă, nu prizează decât de la Kierkegaard în sus.

Când am produs un document irefutabil, mi-a fost scos în cale un băiat de mingi (portocalii, fireşte) care să scoată limba la mine cum că de unde am documentul, fiindcă, vezi doamne, era secret. Nu era decât secretul lui Polichinelle.

Când dnii Oprea şi Zamfirescu au fost, în sfârşit, mătrăşiţi şi institutele create de dânşii au fost date, cum anticipa şi documentul, taman complotiştilor, mi s-a spus, din nou, că nu e adevărat. Era.

Când a apărut hotărârea în Monitorul Oficial, n-au mai spus nimic semnificativ, fiindcă reuşiseră “lovitura ştiinţifică” prin care ”depolitizau” cele două institute. Le repolitizau în draci.

Când am menţionat că sunt implicaţi în campanie electorală pro-Băsescu, deşi nu s-ar cuveni să fie, fiind dânşii numiţi la conducerea instituţiilor deturnate şi comasate tocmai de cel pentru care făceau agitaţie electorală, mi s-a replicat că nu e adevărat. Era.

Când am dat un link care dovedea că minţeau, mi s-a replicat că, aşa, în calitate de persoane particulare, au dreptul să facă ce vor. Bună!

Când am afirmat că, deşi hotărârea era semnată de premierul Boc, decizia fusese mai degrabă a altcuiva, mi s-a spus că nu înţeleg cum funcţionează cele două instituţii – Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Înţelegeam.

Desen & Copyright 2012 – DION

Când a semnat pentru aducerea lor în fruntea unor instituţii preluate şi comasate în forţă, Emil Boc era cel mai giugiuc premier. Azi, băiatul de mingi ne spune că, de fapt, avem de-a face cu “avatarul uni vechi UASCR-ist”, cu un Emil Boc care se află ”în plină criză de legitimitate”, ca şi Traian Băsescu. Tare, puştiule! Tare de tot!

Când s-a scris că marele merit al dlui Baconschi pentru care preşedintele Băsescu i-a spus premierului Boc că nu se amestecă în formarea guvernului, dar are o condiţie ce nu se discută, ci se execută – Teodor Baconschi la Externe – ar putea fi rezultatul numărării voturilor de la Paris, au negat. Spuneau adevărul?

Când s-a menţionat că, dacă era după premierul Boc şi PDL, Externele ar fi mers mai degrabă la altcineva, ca de exemplu la dl Bogdan Aurescu, diplomat cu mari merite în câştigul de cauză dobândit de România în conflictul cu Ucraina pentru platoul continental al Mării Negre, au spus că nu era adevărat. Oare?

Când baiatul de mingi ne spune azi că “Emil Boc nutrea un complex personal faţă de Teodor Baconschi. Dominat fizic şi depăşuit intelectual de vechiul sorbonard, Emil Boc n-a înghiţit niciodată proximitatea rece-distantă a fostului Ministru de Externe.” nu poţi zice decât: Bravos, puştiule!

Desen & Copyright 2012 – DION

Când ne lasă să înţelegem că ştie care va fi viitorul lui Teodor Baconschi – ”Teodor Baconschi mizează probabil, ca atâţia alţii, pe înfrângerea lui Emil Boc în 2013 (alegeri interne) şi pe o ulterioară candidatură la europarlamentarele din 2014.”, noi ce altceva să înţelegem decât că băiatul de mingi vrea şi el la Parlamentul European.

Când bagă, aşa, o ameninţare ”subtilă” rău de tot, în numele dlui Baconschi (”Un exil de cinci ani la Bruxelles i-ar putea oferi răgazul redactării unor memorii de ex-consilier prezidenţial”) care să-i facă pe Traian Băsescu şi Emil Boc să moară de spaima celor ce vor fi destăinuite, noi ce altceva putem înţelege decât că, ajuns şi el bursier în Parlamentul European, prin ”forţe proprii”, nu împins de foştii protectori politici, băiatul de mingi se va pune şi el pe scris memorii în care să ne spună cum a ajuns la IICCMER şi apoi de ce a renunţat la postul acela?

Când aflăm ce ţară ar putea să reprezinte la Bruxelles dl Baconschi, probabil în compania tânărului “lider” politic (“Trăim într-o ţară unde se preţuiesc mai uşor farmecele şi mai puţin sobrietatea aristocratică.”), mă întreb: dacă toţi aristocraţii noştri, mai rari decât “adevăraţii Arnoteni”, luând cu ei toată legitimitatea, se vor năpusti asupra Belgiei ca nişte stoluri de varză de Bruxelles, cine altcineva decât nişte mitocani aflaţi  în permanentă criză de legitimitate ar putea să conducă, în continuare, România asta de “viermi”, “pegră” şi “mahala”?

Am văzut cu ce s-a ales România din moda ”boierilor absenteişti”. Să mai încercăm o dată? De data asta cu toţi puţinii noştri aristocraţi? De ce?

Desen & Copyright 2012 – ION BARBU

Când este vorba de viitorul altora, nu-mi place să mă amestec. Totuşi, un lucru îl ştim cu toţi – dl Baconschi e un om tobă de carte. S-a văzut ce a ieşit când a fost împins să fie doar tobă, adică să parlamenteze cu societatea civilă. N-ar fi mai înţelept să-l vedem la o catedră universitară, de unde să lumineze oameni mai tineri, decât să-l tot îmbrâncim în situaţii din care e greu de bănuit cum va ieşi?

Ar mai fi  de spus câte ceva despre băiatul de mingi, dar şi aşa s-a vorbit prea mult despre această giruetă plicticos de previzibilă. Lesa în care se află este mult mai scurtă decât şi-ar dori el să se vadă. Opintirile îl trădează.  Poate ar mai fi nevoie doar de o constatare şi o rememorare.

Constatarea: totuşi, lucrurile s-au mai schimbat în România. Uite, de la cum e turcu’ şi pistolu’ am progrest la cum e neamţu’ şi macazu’.

Rememorarea: se spune că un rege i se plângea lui Arghezi că, deşi adusese din Germania lui de origine tot felul de lucruri – batoze, maşini de treierat, strunguri etc. – în România lucrurile nu se îmbunătăţeau pe măsura speranţelor sale. Arghezi i-ar fi răspuns: ”Maiestate, ce-ar fi să aduceţi şi nişte nemţi.”

Pe ”neamţu” ăsta cine l-o fi adus? Nu de alta, dar ce face el se pricep să facă şi politicienii români de toată mâna?

P.S. Logica momentului rămîne foarte stranie. Când mă pregătesc să-l felicit pentru că, fie şi după ceasul al doisprezecelea, şi-a făcut curaj să recunoască eroarea constituită de postarea pe blogul personal, citesc o altă declaraţie a dlui Baconschi din care se înţelege că preşedintele Traian Băsescu nu i-a reproşat nimic ministrului revocat de premier. Deci, nici măcar ce îşi repoşează singur dl Baconschi!?! Dacă aşa stau lucrurile,  înseamnă că un loc în Parlamentul European este deja un job prea mic pentru dl Baconschi. Nu le ştie nici “neamţu” ăsta chiar pe toate.

Om cu doxă, dl Teodor Baconschi dădea – de prea multă vreme spre a nu fi înregistrat ”accidentul de parcurs” de astăzi – semne de gândire mitocană. A simţit nevoia să spargă planul, aşa că s-a aşezat în faţa computerului pentru a cugeta. A făcut-o ”adânc”, amestecând oameni, comportamente şi motive diferite într-o singură oală: “Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă, încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

Cu sau fără dl Baconschi la Externe, România are un viitor. Calitatea acelui viitor depinde însă şi de cât vor înţelege oameni ca dl Baconschi din episoade precum cel de azi şi din zilele trecute; oameni care doresc să vorbească în numele viitorului şi al României.

Într-o ţară în care omul uită repede, cred că şi dl Baconschi are un viitor. Dacă va fi neapărat un viitor politic e greu de ştiut în acest moment. Dar, debarasându-se de aroganţă şi de partizanatul ce-i orbeşte, oameni ca dl Baconschi nu pot fi decât un câştig pentru o Românie a viitorului.

Citesc că dl Baconschi a fost “sacrificat”.

Copyright 2012 – Catavencii

Nu scăpăm bine de-o mitologie şi iată-ne îmbrăţişând alta. Om cu solidă pregătire teologică, dl Baconschi ştie mai bine decât mulţi alţii că ideea sacrificiului (vezi mielul inocent!) implică nevinovăţia sacrificatului. Or, în cazul Domniei sale, numai de nevinovăţie nu poate fi vorba.

Dacă în ţări unde clasa politică este mai versată (şi mai precaută, când vine vorba de anumite lucruri) decât în România, membrii guvernului, parlamentarii, demnitarii de stat şi angajaţii unor instituţii guvernamentale sunt descurajaţi, uneori prin reguli foarte exacte, să participe, public, la vânzoleala competiţiilor politice, de ce nu s-ar adopta şi în România asemenea măsuri? Nu de o restrângere a drepturilor cuiva este vorba în astfel de reglementări, ci de evitarea unor situaţii cel puţin jenante.

Oamenii nu sunt aleşi sau numiţi în funcţii politice (sau în altele doar plătite din banul public) pentru a deţine rubrici permanente în ziare, reviste, la posturi de radio sau televiziune. Sunt aleşi sau numiţi pentru a face altceva. Un demnitar care nu înţelege că, oriunde se află, orice spune şi în orice context face o afirmaţie sau alta, implică imaginea structurii din care face parte este, deocamdată,  nepotrivit pentru poziţia pe care o deţine.

Copyright 2012 – “Pegra & Mahalaua”

Statutul de public servant nu constituie un acces la belfereală şi trăncăneală publică. Este o responsabilitate care, dacă nu o respecţi, într-o bună zi se răzbună.

“Ştiu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii”, scria, în ziua de 16 ianuarie, dl Baconschi pe blogul personal, într-o postare de-acum antologică, deşi dispărută de pe blog. Şi continua: “Opoziţia şi-a activat în sfîrşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii.”

Poate că data viitoare, când se va aşterne pe scris, dl Baconschi nu va mai ţine morţiş să ne spună cine sunt românii de bine şi cine sunt românii de rău şi le va da cel puţin atâta credit românilor că pot decide singuri cine şi de ce este de bine. Cine şi de ce este de rău. Cred că, atunci când scria cine, cât şi cum se trage din – sau ce a moştenit de la – sinistrele personaje menţionate, deşi se referea exclusiv doar la Opoziţie, dl Baconschi o făcea trăgând uşurel cu coada ochiului şi în ”curtea casei”. “Pegră” se găseşte în toate ogrăzile.

În sfârşit, deşi venită cu multă întârziere, hotărârea premierului Boc e de salutat. Ireproşabilă nu este, căci nu se face să demiţi un ministru de externe, când se află în străinătate, la masa unor tratative. Aştepţi până se reîntoarce, dacă tot ai făcut eroarea să-l laşi să plece. Căci acolo unde se afla, în acel moment dl Baconschi era România.

…România are nevoie nu doar de viitor, ci şi de ceva mai mult stil.

Câtă vreme le convenea de minune să-și vadă numele alături de cel al lui Mircea Cărtărescu, suporteri ”intelighentzi” și necondiționați ai lui Traian Băsescu ne explicau cât de mult contează gazetăria civic-politică a lui Mircea Cărtărescu. S-a ajuns chiar la mitologii ieftine – Adrian Năstase ar fi pierdut cursa în fața lui Traian Băsescu din cauza unui pamflet semnat de Mircea Cărtărescu.

Când autorul Levantului a început (de o bună bucată de vreme) să se delimiteze de o zisă sau de o făcută a președintelui și să schițeze un pas la stânga sau la dreapta în afara grupului (compact în susținere și opac în fața realității) de susținători, Mircea Cărtărescu a devenit mai întâi un semn de întrebare, apoi o problemă pentru nucleul dur din camarila prezidențială.

Astăzi, când Mircea Cărtărescu  folosește lângă numele lui Traian  Băsescu termenul de ”trecut” și nu cel de ”prezent”, de  ”viitor” neputând fi vorba (“Personal, sunt foarte de acord şi cu demisia lui Traian Băsescu, şi cu alegerile anticipate. Am tot spus-o de un an şi jumătate, şi doar reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să recunoască asta: Traian Băsescu şi-a epuizat, în primii trei-patru ani ai primului său mandat, capitalul de încredere şi popularitate, iar al doilea mandat l-a surprins fără idei şi proiecte noi, depăşit de situaţie din punct de vedere politic. Am spus-o şi o repet: Băsescu este un om al trecutului. Nu el e problema României de azi.“ ), TRUbadurul prezidențial are vești importante pentru români.

În emisiunea dnei Paula Rusu, Deschide lumea, de vineri, 20 ianuarie, aflat față în față cu dna Zoe Petre, TRUbadurul prezidențial găsește de cuviință să-și etaleze tot tupeul din care este clădit. De ce n-ar fi făcut-o, într-o vreme în care banul e totul? Membrii Parlamentului European sunt îndreptățiți la o pensie viageră care este, probabil, de cinci-șase ori mai mare decât pensia unui profesor universitar cu decenii de muncă la catedră.

Așadar, TRUbadurul prezidențial ne anunță că nu contează ce spune Mircea Cărtărescu, și “Exact, e dreptul lui. Dar asta nu vă angajează şi pe dumneavoastră! Nu înseamnă că dacă Cărtărescu spune că Băsescu trebuie să demisioneze, vine doamna Petre, un istoric eminent, şi spune „mă dau pe mâna unui editorialist”! Gata!”

Așa o fi, dar Zoe Petre nu spunea că se  de pe mâna lui Mircea Cărtărescu. Nici nu avea cum, căci mersese, de la bun început, pe propria-i mână, neînregimentându-se printre susținătorii proiectului politic Traian Băsescu. Remarca doar un lucru de bun-simț: de ce a contat ce spunea Cărtărescu înainte, iar acum ce spune Cărtărescu nu contează?

Moderatoarea intervine și aduce în discuție numele altui intelectual de prestigiu, inițial susținător al proiectului politic Traian Băsescu: “Andrei Pleşu: Traian Băsescu este în situaţia de a sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile… “.

TRUbadurul prezidențial i-o taie scurt: “Şi Pleşu poate să spună asta şi, dacă vreţi, şi eu pot să spun asta… N-are importanţă! […] Jocul democratic se duce pe cu totul alte dimensiuni… ”

Asta cu “alte dimensiuni” ale “jocului democratic” mi-a pus capac. Cine este, totuși, TRUbadurul acesta impenintent care dă lecții tuturor, inclusiv unui, cum singur recunoaște, istoric eminent?

Cine este personajul care, când își apără idolul politic, pare lovit de friguri palustre, dacă nu chiar de boala lui Calache?

Desen & Copyright 2012 – DION

Pe timpul altui…”escu”, Nicolae Ceaușescu, Traian Radu Ungureanu a semnat ce i s-a cerut pentru a pleca în Occident. Când, acum vreo câțiva ani, a fost adus în discuție acest ”amănunt”, prieteni ai săi ne-au explicat că, de, asta a fost — omul slab și cu gândul doar la plecat a acceptat târgul. Treacă de la noi…

Ajuns la BBC, a fost pus pe liber pe la începutul acestu mileniu; nu neapărat pentru că ar fi dovedit un exces de profesionalism; dimpotrivă. Cum era ”de-al nostru”, ”om de bine”, GDS-ul i-a dat un premiu spre a-l consola pe marele ”nedreptățit”. Treacă de la noi…

Ajuns, de la distanță, în echipa de editorialiști independenți ai Cotidianului, omul-nostru-și-de-bine s-a dovedit un găinar, nu un independent: încasa nu doar onorariul de independent la Cotidianul, ci și indemnizația de propagandist PDL în presă. Prins, a fost pus pe liber de Cotidianul. Apărătorii lui au dat iarăși în clocot, până când Doru Bușcu a scris câteva texte antologice. În unul dintre ele explica de ce a fost nevoit să-i arăte independentului ușa.

Câți bani a încasat, la două capete, pentru poveștile în care ni l-a prezentat pe Traian Băsescu ba drept instalatorul națiunii care va repara totul, ba singura parte bună a politicii românești, ba un om atât de important că românii nici nu-l merită etc., nu s-a aflat. Ce s-a aflat a fost că omul trebuie din nou ajutat. Treacă de la noi…

Desen & Copyright 2012 – DION

Cum veneau alegerile pentru Parlamentul European, a fost întâi primit oficial în partidul care-l plătea de mult drept gazetar independent și apoi înșurubat pe lista PDL-ului într-o poziție unde nu prea avea cum să piardă. Ce nu s-a înțeles niciodată prea clar a fost dacă îndeplinea toate condițiile, printre care domiciliu stabil în România în ultimii nu-știu-câți ani. Dar să spunem că le îndeplinea pe toate. Treacă de la noi…

Când în PDL a apărut un curent reformator, TRUbadurul prezidențial a cam scăldat-o. În final, la Congresul în care s-au aflat față în față, pe de-o parte opțiunea rațională de a schimba apucăturile cu principii și reguli și, pe de altă parte, îndărătnicia grobiană de a prospera din și în rău, trubadurul și-a abandonat colegii  de speranță – Monica Macovei și Cristian Preda.

Dacă tot ce ține de opțiunile politice, de gazetărie și pozițiile sale civice va merge pe dos, Mircea Cărtărescu are un spijin pe care nu i-l poate lua nici o circumstanță – opera semnificativă pe care  a construit-o și o construiește.

Dacă circumstanțe politice îl vor proiecta, încă o dată, pe trotuar, singurul sprijin al TRUbadurului prezidențial va fi bordura rece a ridicolului pe care și-a construit-o din bolboroseli aiuritoare. Noroc cu pensia de europarlamentar…

Iată câteva link-uri ce v-ar putea interesa:

http://www.youtube.com/watch?v=nK7Cy0T5pog&feature=player_embedded

http://www.dorintudoran.com/2011/03/10/euro-eurotucalar-euroastenie/

http://www.dorintudoran.com/2009/07/24/carmaciu-si-dibaciu-ii/

P.S. Poate nu mă credeați când spuneam în finalul unui text recent că, la o adica, unii vor fi în stare să strige: “Săriți, a venit Reacțiunea și a făcut pipi în patul meu!”

Uite că sunt. Citiți textul de aici și vă veți aminti celebrul: “It depends on what the meaning of the word  ‘is’ is…”

By the way, “Dar aceste explozii nu se întâmplă ex nihilo, există antreprenorii urii și resentimentului social, demagogii de serviciu și negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizează de la sine. Niciun pogrom în istorie nu a avut loc în chip cu desăvârșire spontan.” înseamnă exact: “Dar aceste explozii nu se întâmplă ex nihilo, există antreprenorii urii și resentimentului social, demagogii de serviciu și negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizează de la sine. Niciun pogrom în istorie nu a avut loc în chip cu desăvârșire spontan.”

Recidiva e mama onorabilității:

http://www.dorintudoran.com/2010/03/05/zau/

Citiţi, pentru început, fie şi numai acest text şi veţi vedea,  încă o dată, că de reformă are nevoie nu doar clasa politică, ci şi presa, care, prin interesele proprietarilor şi marilor ei rechini, este legată de puterea politică prin multiple şi zdravene cordoane ombilicale. Mergeţi apoi la paginile jurnalismului de investigaţie şi veţi vedea că poate fi practicat, acolo unde nu există nici comandă politică, nici teama de ea; adică poate creşte doar acolo unde lipsesc armatele de oameni născuţi în poziţie de drepţi.

Desen & Copyright 2012 – Alex. DIMITROV

Nici că se putea găsi un nume mai potrivit pentru o asemenea platformă, căci, din păcate, cam de acolo, de la zero, trebuie luat totul în mai toate cele.

Daţi o şansă tinerilor jurnalişti, citindu-i. Daţi o şansă unei altfel de clase politice, spunându-i celei de azi, Lasă-ne! Votaţi, în fiecare zi, cu viitorul, altfel veţi pendula, dus-întors, doar între trecut şi prezent — nimic altceva decât un trist trecut continuu.

Totul e de făcut şi asta include şi desfăcutul celor prost făcute în ultimii peste douăzeci de ani. Nu e deloc uşor, dar mergând înainte cum s-a mers până acum, curând va deveni imposibil de făcut ceva împotriva nefirescului ce a pus stăpânire pe România.

Mergeţi pe mâna celor mai tineri.

Când le vorbiţi, gândiţi-vă la tot ce nu aţi făcut până azi şi le va fi mai uşor să înţeleagă ce au de făcut. Scutiţi-i de sfaturi. Altfel riscaţi să vă întrebe, pe bună dreptate, ”De ce nu aţi făcut voi toate cele pe care le aşteptaţi de la noi?”

Fiți înțelepți cu cei  mai tot timpul anesteziați  de disperare, oameni cărora le este de ajuns o scânteie pentru a se trezi ca niște butoaie de pulbere gata să arunce totul în aer.  “They are youngsters, not all of them hooligans” spune un comentariu.

Nu-i numiți, nu acceptați să-i vedeți pe toți catalogați, la pachet, “pegră” sau “mahală”, altfel urletul lor, “We are fucking angry!”, vă va înghiți. Pegra manipulării și mahalaua intereselor personale nu își au cartierele generale în stradă. Ele doar transformă — din calcul sau numai din prostie — strada în urlet.

Desen & Copyright 2012 – Alex. DIMITROV

Nu-i cicăliţi, nu le spuneţi în ce gară, la ce peron şi ce tren anume să aştepte. Spuneţi-le doar ce şi câte trenuri aţi pierdut şi ei vor înţelege de ce trebuie să-şi construiască singuri trenul care să-i ducă înainte. Şi-atunci se vor uita cu mai multă blândeţe înapoi.

Scoateţi din uz, zilnic, tot ce a depăşit termenul de uzură şi daţi o şansă speranţei lucide. Năzăririlor de tot felul li s-au dat nejustificat de multe şanse şi asta a barat permanent calea speranţei raţionale, asfaltând drumul somnabulismului de toate culorile politice.

P.S. Reiau mai jos tableta pe care am trimis-o  României de la zero, ca un mic semn de solidaritate.

România nu se lasă gândită.

România se lasă urâtă, iertată, pierdută sau câştigată la barbut.

România nu se lasă gândită.

România se alertează ca să pară dinamică, scuipă ca să pară cool.

România nu se lasă gândită.

România este industrială din amintiri, culturală din frustrare şi agricolă din import.

România nu se lasă gândită.

România este un talk-show în care gura se ia drept frunte, iar urechile aparţin recuzitei.

România nu se lasă gândită.

România este un partid de aleşi ai cărui membri sunt totdeauna numiţi.

România nu se lasă gândită.

România este un aeroport care visează să-şi ia zborul.

România nu se lasă gândită.

România nu se lasă.

România.

De la zero.

Împotriva cui?

Împotriva tuturor acelora care au alte opțiuni politice decât cele mereu în schimbare ale Protectorului și, pe cale de indigo, ale pretorianului însuși. S-a implicat în matrapazlâcuri prin care două institute au fost comasate și i s-au pus la dispoziție. De atunci, lecțiile sale de democrație și civilitate au crescut în progresie geometrică.

Nici un om serios nu poate să nege că manifestațiile de stradă ale ultimilor zile nu au constituit o combinație de ingrediente foarte diferite. De când există asemenea manifestații, ele sunt urmărite de acest risc.

Nici un om serios nu se poate îndoi că adversari politici ai lui Traian Băsescu au încercat să facă tot ce le stă la îndemână spre a întreține vâlvătaia stârnită, a nu se uita, chiar de mârlănia lui Traian Băsescu.

Nici un om cu dragoste pentru cetate nu se poate bucura să o vadă vandalizată de huligani care-și mută teatrul războaielor pe scena unde înfruntările sunt și ar trebui să rămână de o altă natură decât ciomageala galeriilor ce au transformat tribunele stadioanelor în arene de gladiatori.

Dar numai un lichelism patentat poate șterge cu buretele diferențele dintre grupurile de oameni ce au ieșit în stradă, împingând spre concluzia că aveam de-a face doar cu o pegră a societății gata de a săvârși un pogrom:

“Dar aceste explozii nu se intampla ex nihilo, exista antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizeaza de la sine. Niciun pogrom in istorie nu a avut loc în chip cu desăvârșire spontan.”

Adevărat, există mulți negustri de slogane azi, dar nici unul nu se ridică până la glezna Coanei Volodia, căreia i se năzare că dă nas în nas cu, scuzați-mi virgulele, Reacțiunea, ori de câte ori oamenii își exprimă nemulțumirea față de Traian Băsescu și guvernarea PDL-ului.

Într-o enciclică a ultimelor zile, acest Papă (tot) al anticomunismului caviar își exprima tristețea că tocmai acum lipsește din presă un alt destoinic halebardier al Președintelui.

Desen & Copyright 2012 – Alex DIMITROV

Păi, da, tot ce ne mai lipsea în aceste momente era un alt anunț despre o casetă cu sex oral, de data asta “beneficiarul” serviciilor fiind, nu-i așa?, Raed Arafat. Și cu asta, lingăii prezidențiali mai câștigau o partidă pentru omul lor.

Dacă este adevărat ce spune Vladimir Tismăneanu, că “Linia de demarcare îi separă pe prietenii civilizației de susținătorii barbariei”, Tismăneanu ar trebui să accepte că nu tot ce nu-i servește interesele personale poate fi considerat Reacțiune și că  sportul său preferat – ”Hai să punem macaroane pe ochii și urechile oamenilor!” nu poate fi practicat la infinit.

Unii cred că în România se poate vorbi despre dictatură. Eu, unul, nu sunt convins că avem încă de-a face cu o dictatură. Dar ideea că de nu e dictatură, totul e suportabil și trebuie înghițit la nesfârșit nu mi se pare decât o conservă de gândire expirată.

Tonul unor texte semnate de o adevărată servitorime prezidențială în aceste zile poartă în el damful acuzelor pe care Ceaușescu și structurile sale de intimidare le-au folosit la sfârșitul lui decembrie 1989. Iată adevăratul joc cu focul practicat în aceste zile.

Lupi ideologici îmbrăcați în blănițe de miei civici se dau drept pompieri îngrijorați, dar din buzunarele uniformei lor se aude, din ce în ce mai tare, zgomotul cutiilor cu chibrituri.

Se spune că cei mici, dacă se joacă ziua cu chibrituri, noaptea fac pipi în pat. Halal pompieri!

Dacă li se va întâmpla și rușinica asta, n-ar fi surprinzător să-i auzim strigând: “Săriți, a venit Reacțiunea și a făcut pipi în patul meu!”

Ani de zile admiratoare nenuanțată a lui Traian Băsescu, Andreea Pora semnează azi în revista 22 o diatribă extrem de violentă împotriva idolului domniei sale de până mai ieri. Surpriza este de proporții, chiar dacă, trebuie să recunosc, Andreea Pora s-a mai delimitat cândva de o poziție ori alta a “prea-iubitului conducător”. Ce șochează azi nu este atât “despărțirea de Băsescu”, ci violența răvașului trimis de doamna Pora omului de la Cotroceni al doameni Andreea.

Există și o parte amuzantă în această situație atât de tensionată – limbajul folosit acum de Andreea Pora este cam același cu limbajul folosit, ani la rând, de domnia sa împotriva mai tuturor acelora care semnalau slăbiciunile prezidențiale. Mă întreb cum rămâne, în contabilitatea ținută de doamna Pora, cu oamenii pe care i-a pus la stâlpul infamiei atunci când, cu foarte multă vreme înaintea vehementei noastre jurnaliste, spuneau ce spune abia astăzi Andreea Pora? Mă gândesc că pentru un spor de credibilitate, niște cenușă pusă pe cap n-ar strica. Măcar și un degetar.

Desen & Copyright 2012- DION

Unii sunt de părere că Traian Băsesecu  se trezește azi în corzi din cauza substanței celor afirmate. Alții cred că mai degrabă impasul președintelui se datorează stilului. Nu sunt sigur cine are dreptate, cum, necunoscând toate articulațiile conflictului, nu sunt sigur că toată dreptatea “tehnică” este de partea doctorului Arafat. Ce începe să mi se pară limpede este că, în lipsa unor performanțe de mult promise ale substanței, stilul a devenit ușurel insuportabil.

S-a spus că stilul e omul. Iată că oamenii au început să vadă mai bine omul din spatele stilului și să spună limpede că nu sunt încântați de ce văd. Sigur, nucleul dur al camarilei rămâne fidel președintelui. Numai că azi, Traian Băsescu arată altfel ca înainte. Când garda de corp a unui leopard începe să fie formată preponderent din cotoi isterici, temutul animal (politic) e în pericol.

Minoritatea nu tocmai “imperială” care l-a băgat în corzi pe Traian Băsescu nu este una etnică și în nici un caz cea din care face parte doctorul Raed Arafat. Ea s-ar putea dovedi a fi chiar bunul-simț, care mai are mult până la a ajunge din element minoritar, factor majoritar. Dar totul are un început. Chiar și sfârșitul.

De aici și până la sfârșitul politic al lui Traian Băsescu – visul de aur al opoziției – e cale lungă.

Totuși, mă întorc și zic: dacă într-un loc al planetei unde, de obicei, “Xenofobia salvează România!”, oamenii au început să strige “Jos Băsescu!” și “Arafat, român adevărat!” iar mulți par dispuși să meargă mai degrabă pe mâna lui Raed decât pe mâna lui Traian, înseamnă că urmașul direct al lui Decebal nu cu Arafat are o problemă.

Puține neamuri proaste au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuți ca neamul Albă ca Zăpada. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba de lemn este singura hârtie igienică fără dialecte). Nu pot crede că neamul Albă ca Zăpada a rezistat aproape o sută  de zile cu neamțul în mână, ca să piară ca un laș astăzi, îmbătat de vorbe și de alcool, imbecilizat de alegeri libere și paralizat de rezultatele lor măsluite.

Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic și l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putința să-și fructifice inteligența sau talentul pentru binele obștesc? Eu știu că au fost “descoperiți” o  sumă de afaceriști precoci, secretari  “inteligenți” și lichele domestice, cu care s-au întinerit cadrele partidelor. Tânărul care conduce Mișcarea Milli Vanilli s-a descoperit de unul singur și se va afirma în plen.

Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluției. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în numele luptei de clasă și al primatului economic (Pointilismul) sau al Statului (Statu-Palma-Barbă-Cot) sau al rasei (Doberman, Caniche, Rottweiler etc), Mișcarea Milli Vanilli s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihăiță și va birui prin harul hingherului Guriță.

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția Milli Vanilli are drept țintă supremă invers. De aceea sensul Mișcării Milli Vanilli se deosebește de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie și biruința milli-vanillată va aduce după sine nu numai restaurarea virtuților neamului Albă ca Zăpada, ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viață extraterestră – Omul de Zăpadă.

Cei care vin în Mișcarea Minni Vanilli vin pentru că se simt liberi și li s-a urât cu libertatea. Instinctele de conservare, lașitățile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt puse pe seama celuilalt, a Omului Vechi.

Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle, o republică veche cu una nouă. Pe când Milli seamănă cu Vanilli ca două picături de borș, iar Vanilli seamănă cu Milli ca neamțu’ cu germanu’ și amîndoi cu zărzăroiu. De aceea, la ei nu conteză cine cântă și cine face play-back. Contează doar cine-i plătește și cine-i ascultă.

Cine nu se îndoiește de destinul neamului Albă ca Zăpada, singurul neam de autentici ventrilogi ideologici, nu se poate îndoi de biruința Mișcării Milli Vanilli.

Se îndoiește cineva? Se abține cineva? Dacă da, de ce, mă rog?

O cartolină din Chișinău. Expeditor -Alex DIMITROV

Leacul împotriva lehamitei ți-l poate aduce luxul indiferenței. Confirmarea că e timpul să lași altora eroismul de a înfrunta previzibilul îți este oferită de câteva cuvinte. Le știi de mult, ți le-ai șoptit de nenumărate ori, dar acum a venit vremea să le iei în serios – Desine: tridens tibi nimium placet! (Nu mai lupta: îți place prea mult tridentul tău!)

Mulțumești celor ce au venit pe acest blog împinși de curiozitate și dorința de a practica buna-credință. Fără ei, multe dintre cele postate aici ar fi avut o bătaie foarte scurtă.

Rămâi recunoscător  prietenilor care au intrat în acestă arenă din solidaritate cu ideea că se poate  vorbi și altfel decât în alte locuri. Dar ”coronița” recunoștinței se cuvine prietenilor Liviu Antonesei, Ion Barbu, Alex Dimitrov, Daniel Ionescu-DION și Șerban Foarță.

Fără inspirația lor, petecul acesta virtual ar fi fost mai sărac. Fără mărturia lor, teama ta că marșarierul a devenit viteza de croazieră a primașilor (“avangardiștilor”) vremii ar fi putut să pară o năzărire.

Vreun regret?

Irepresibila nevoie a românului de fi păcălit, uluitoarea lui încăpățânare de a se înșela de unul singur, dacă nu se oferă alții să-l îmbrobodească. Sună deja a destin.

Tututor celor cu vocația binelui - prieteni, cunoscuți ori necunoscuți – dăruiște-le poemul găsit acum câteva zile pe o plajă de la marginea Atlanticului și dorește-le să le fie mereu bine. Cât mai bine!

O  A  M  E  N  I  I     A  C  E  I  A

ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi

cât era ziua de lungă

îi căram în spinare: îngeri schilodiți

seara îi îngropam la marginea mării

peste noapte înghețam de spaima

că iar se face dimineață

și se făcea

Poemul ar fi trebuit să apară, inițial, în revista ieșeană Convorbiri literare, condusă pe atunci de poetul Corneliu Sturzu. Numai că numărul acela de revistă urma să ajungă pe piață în ajunul unui eveniment desfășurat în capitala Moldovei. Ajuns la Iași, mi s-a spus că, din păcate, poemul meu a fost scos din pagină de către “cei de la Partid”. Am întrebat de către cine anume. Nu mi s-au dat nume, semn că era de sus, de foarte de sus. Întrebând “Pe ce motiv?”, Corneliu Sturzu mi-a dat un răspuns în care nu credea nici el: “Prea multe expresii pornografice”.

După câteva luni, profitând de vizita pe care mi-o făcea, i-am dat prietenului Mihai Ursachi o copie  a poemului și o scrisoare adresată Primului Secretar al județenei de partid Iași – Ion Iliescu. Îi ceream să-mi spună care erau “expresiile pornografice” în care s-a împotmolit pudibunderia de partid. Nu am primit niciodată un răspuns de la Ion Iliescu. Nici nu aveam cum să primesc.

În drumul său către aeroport, Mihai Ursachi s-a oprit la Nichita Stănescu, unde, ca de obicei, erau strânși nu puțini prieteni ai Bubulerului. După o vreme, Mihai a deschis plicul ce trebuia să ajungă la Ion Iliescu, le-a citit amicilor scrisoarea mea, după care le-a citit poemul. A doua zi, Nichita m-a sunat entuziasmat, a început cu nelipsitul “Dau cu pupul după tine!”, m-a lăudat atât de mult că m-a cuprins rușinea. Va scrie, negreșit, un articol fulminant despre acel poem pe care “cu toți îl așteptam de atâția ani…”

După 1989, aveam să aflu că scrisoarea și copia poemului nu au mai ajuns la Ion Iliescu. Entuziasmați din cale afară, convivii lui Nichita și-au trecut din mână în mână poemul și scrisoarea, uitând să i le returneze lui Mihai Ursachi. Conului Mihai i-a fost anevoie să-mi spună că, ajuns la Iași, ia plicul de unde nu-i. Tot după 1989, aveam să aflu că poemul nu fusese scos din pagină de cei de la partid, ci chiar de temătorul Corneliu Sturzu.

Am inclus poemul cu pricina în ultimul volum de poezii pe care am mai apucat să-l public în România – Pasaj de pietoni, Cartea Românească, 1979. Când m-a sunat să mă întrebe “Noi când ne mai vedem?”, am înțeles de la Marin Preda că trebuia să ne vedem. Ne-am văzut și mi-a spus că sunt puține șanse ca poemul să treacă de Cenzură. Dar avea o sugestie: “Nea Dorine, îmi dedici mie poemul”. Soluția m-a luat prin surprindere, în plus, mai exista în carte un poem pe care i-l dedicasem din proprie inițiativă. Am acceptat, chiar flatat de sugestie, și nu am pus prea multe întrebări.

“Nea Dorine, ne-am înțeles?” “Ne-am înțeles, Domn’ Preda.”

După lungile luni de diligențe, când ne-am întâlnit să-mi spună că poemul a trecut și cum a decurs ultima sa discuție cu “ăia”, am realizat încă o dată cum gândea Marin Preda cu bătaie lungă. La un moment dat, le-a spus cam așa: “Ce aveți cu poemul ăsta? Poetului i-au plăcut foarte mult Moromeții. De-asta mi-a și dedicat poemul. E un fel de Moromeții în versuri”. Unul dintre “ăia” care nu l-a simpatizat niciodată pe Marin Preda a comis o eroare monumentală. A răspuns pripit: “E mai dușmănos…” Evident, poemul.

În acel moment, Preda  a câștigat partida. Acel “mai” însemna că Moromeții (binențeles volumul al doilea) era o carte dușmănoasă și Marin Preda nu putea să tacă la o asemenea remarcă.

La sfârșitul relatării, Monșerul mi-a spus ferm: “Nea Dorine, pentru o vreme nu-l mai înjuri pe Vasile Nicolescu. Ne-am înțeles?” “Da”, am răspuns. “Dar de ce”. “E-he-he-he!”, a râs Marin Preda.  După care a adăugat: “M-a condus la lift și mi-a spus ‘Tovarășu’ Preda, acum, așa, ca între noi, scriitorii, tot ce mai trebuia să facă Tudoran era să pună ca subtitlu acestui poem ‘Recviem la distrugerea țăranului român de către fiul țăranului român’…”

“Și dumneavoastră ce i-ați răspuns?” “Nimic important. Dar i-am promis ceva în numele dumitale, fiindcă mă rugase, ’așa, ca între scriitori’, e-he-he-he! “. “Ce i-ați promis?” “Că scoți un cuvânt din poem”. “Ce cuvânt?” “ ‘Negru’? Lași doar ‘Mercedes’, fără ‘negru’. Vasile are dreptate, știe toată lumea cine umblă cu Mercedesul ăla mare și negru. Dă-l în mă-sa! Ne-am înțeles?” “Ne-am înțeles Domn’ Preda”.

… Și unora dintre noi le lipsiți foarte mult, Monșer.

*

CÎTEVA EPISOADE NEROMANȚATE DIN VIAȚA BUNICULUI MEU

Lui Marin Preda

Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întâmplat cîteva lucruri:

mai întîi a fost găsit

în scutece sumpe

și c-un medalion de aur la gît

sub un pod

peste care politicieni de renume

treceau de cîteva ori pe zi

spre orașul cu trei văi

a fost înfiat

botezat

și-a primit

o educație aleasă

(“Tu, Tache Ana Badea, copil din flori, acum

al lui Codică, toată viața ta

să te scoli

înaintea soarelui

și să te culci

după asfințitul lui

vara

în timpul zilei

să bei numai zeamă

de urzici

și doar seara

trei pahare de’ăl roș’

sînge de iepure

să ai mulți copii

să-i crești în frica lui Dumnezeu

și să-i dai pe toți pe la școli.“)

Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întîmplat cîteva lucruri

ce trebuie pomenite aici:

s-a sculat toată viața

înaintea soarelui

și s-a culcat

nu mult

după asfințitul lui

vara

n-a băut

în timpul zilei

decît zeamă de urzici

și doar seara

trei pahare de’ăl roș

sînge de iepure

a avut zece copii

i-a crescut în frica

lui Dumnezeu

pe-ăi de-au trecut

de șapte ani

i-a dat la școli

i-a-ngropat pe toți în afară de-o fată

cînd s-a prăpădit

ultimul dintre ei

n-a mai sădit

un tei la poartă

cum făcuse

la moarte primilor săi copii

ci

n-a mai vrut să urce

în deal

la vie

a pus mașina de stropit

pe banca din fața porții

s-o ia cine-o vrea

și-acela a și luat-o.

Și tot înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

s-au mai întîmplat niște lucruri

ce nu pot fi omise:

el a fost unul

din acei flăcăi

apărînd Mărășeștii

numai în dalbe izmene

și purtînd la brîu

patru cartușiere

ca patru pietre de moară

și-acolo la Mărășești

a fost declarat mort

numai pentru că

i-a trecut un glonț

dintr-o parte în cealaltă

a capului

pe sub tîmple

șuierîndu-i prin cerul gurii

ca o libelulă

adică

a fost declarat mort

numai pentru că

n-a putut să se ridice

de la pămînt

două zile

dar el

bunicul ăsta al meu

s-a ridicat după două zile

și cînd s-a văzut lăsat

acolo

printre morți

a scuipat o gură bună

de sînge și-a zis:

”Bă, eu nu-s mort,

că n-am cum fi eu așa

și-am și copii acasă!”

Tache Ana Badea: “Bă, eu nu-s mort, că n-am cum fi eu așa, și-am și copii acasă!”

Înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

bunicul meu a văzut

și a mai făcut cîte ceva:

întors acasă decorat

fiindcă n-a vrut să creadă

că e mort

bunicul meu s-a întîlnit

cu primarul

și-acesta i-a zis:

“Bă, Tache, ce dracu

de glonț

ți-a trecut ție prin cap

de nu te-a omorît?

Cînd te-or fi văzut, bă, nemții ăia

numai în izmene

or fi tras după tine

cu gloanțe de mămăligă.

Ha! Ha!

Bă, căcăciosule, tare-aș fi vrut

să te văz fugind în izmene

și p-ăia înmuind mămăliga în gură

băgînd-o-n pușcă și

Poc! Poc!

Ha! Ha!”

Bunicul meu și-a descheiat întîi

tunica

a pus-o jos

apoi

și-a scos pantalonii

a rămas doar în izmene

și cînd primarul a dat să plece

i-a zis:

”Stai, coane, mai e ceva!

Eu n-am dat bir

cu fugiții.”

Și-a dat jos izmenele

a-ntors fața de la primar

și i-a zis:

”Uită-te bine;

acolo nu e nici un semn”.

apoi și-a tras izmenele la loc

și fără să-și mai pună pantalonii

l-a-ntins pe primar pe jos

l-a despuiat ca pentru scaldă

și l-a bătut cu centironul

pînă l-a leșinat

apoi a intrat în curte

a venit c-o bucată de mămăligă

a frământat-o bine

pînă a făcut din ea

un ditamai glonțul

Dum-Dum

și i l-a-nfipt primarului între buci:

”Na, să fie pomana întreagă.

Acu’, n-ai decît să chemi jandarii;

eu tot am fost dat mort

la Mărășești.”

(fiind decorat

n-a luat decît opt luni

cînd s-a întors

și-a găsit primul copil

mort

a sădit un tei lîngă poartă

a auzit că pe primar

tot satul îl strigă

Glonțdemămăligă

și-a zis:

“Na, c-ajunsei

și naș de primar!“)

Dar înainte de-a fi strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

cu bunicul meu

lucrurile n-au rămas tocmai pe loc:

după ce n-a mai urcat la vie

după ce n-a mai mers nici la cîmp

după ce a hotărît

să nu mai iasă niciodată

din curte

stătea pe prispă mai toată ziulica

din cînd în cînd

își dădea căciula pe ceafă

și-ntreba:

”Taică, Hismover ăsta

al Americii

n-are de gînd?”

după amiaza

se-ntindea în pătul

trăgea un pui de somn

după care

se-așeza din nouă pe prispă

își mai dădea căciula

de două, trei ori

pe ceafă

și zicea

ca numai pentru el:

”De, taică

parcă, ce, era vreo

nădejde?”

Cînd l-a strivit

Mercedesul

pe pasaj de pietoni

s-au spus multe:

ba că moșu’ era beat

(fiind vară și

în miezul zilei

analizele au dovedit

ce era de așteptat:

din bunicul ăla al meu

nu curgea decît sînge

și zeamă de urzici)

ba că n-auzise claxonul

(era el olecuță

tare de-o ureche

de cînd îl declaraseră

mort

la Mărășești

dar de auzit

mai auzea cîte ceva)

ba că așa i-a fost scris

(de scris

scria în actul de deces

că răposase în urma a 63 de fracturi

și a etc., etc., etc.,

”dobîndite în cursul

unui accident stradal!”)

Acum, după ce bunicul meu

a fost strivit

de-un Mercedes

pe pasaj de pietoni

eu am povestit toate acestea

din următoarele motive:

din cînd în cînd

în visele mele de noapte

apare acest bătrîn

care a fost bunicul meu

se ridică

de sub mașina ucigașă

scuipă o gură de sînge

ca pe vremuri

și zice:

“Bă, eu nu-s mort,

că n-am cum fi eu așa! “

și eu n-am curaj să-l contrazic

apoi el dispare

mă lasă singur

și eu îmi pipăi parcă

cele patru cartușiere

moștenite de la el

le pipăi

și se face

că mă umflă plînsul

simțind în ele

gloanțe de mămăligă

și parcă

și degetele mi se înmoaie

și mi-a spus un cunoscut

psihanalist

că pînă nu voi pune pe hîrtie

toate acestea

degetele mele

n-or să se poate strînge

niciodată

în pumn.

(Din volumul Pasaj de pietoni, Editura Cartea Românească, 1979)

*

P.S. Și cu asta, de azi intrăm în vacanța mare!

O altă diferență între Domul din Milano și Domnul din Milano este aceea că domul este o catedrală – a Lombardiei – în vreme ce domnul din Milano este o funcție; a serviciilor secrete românești. Așa se face că domul este mereu unul și același, în timp ce domnul poate fi unul sau mai mulți; simultan sau pe rând. Depinde de agenda de lucru a serviciilor. Osteniți-vă să ajungeți la informații (ele există) despre ce a însemnat placa turnantă din Milano și veți afla numele multor personaje ce au fost pe vremuri Domnul din Milano.

Să fie vreun an de când serviciile au întărit puternic flancul mediteranean. Mișcarea a fost făcută pe principiul “Dacă americanii au, sau avut, o flotă atât de mare în Mediterană, e musai să avem și noi pe faleză un poloboc plin ochi cu borhot. Și-l avem. Deși se dă drept o sticlă  de Dom Perignon, 1995, White Gold Jeroboam, recipientul e un butoiaș plin ochi cu poșircă venită “pe surse”.

Vin alegeri și trebuie consolidat din timp și contrafortul din bazinul Padului. Răscruce a multor drumuri și interese văzute și nevăzute, zona trebuie exploatată – strategic și operativ – cu mare atenție. Numărul voturilor din zonă nu e de neglijat, cum nici “permebialitatea” la inginerii financiare nu e de lepădat.

După antrenamente susținute, fellowshipuri strategice, misiuni de lătrat 24 din 24, schimbări de muștiuc în funcție de decibelii și abnegația necesară etc., pachetul de suflători interni capătă aripi externe. Fiți pe fază și vă veți dumiri cu privire la detaliile proiectului.

Sunt ani buni de când prietenul meu, milanezul Maurizio Pollini, a luat trei dintre prietenii săi — Carmen V., Bruno T. și subsemnatul – la un concert al celebrului său văr, marele pianist cu același nume – Maurizio Pollini. După concert, am fost invitați la un dineu oferit de Sergiu Celibidache, pe atunci conducător al Filarmonicii din München, în cinstea pianistului.

La un moment dat, un domn foarte interesant (ieri ca și astăzi) a venit să-l felicite pe maestrul Pollini. După ce domnul cu felicitările s-a îndepărtat, Pollini i-a șoptit ceva vărului Pollini. Acesta a zâmbit și mi-a spus “E un compatriot de-al tău”.

Mirat (și în mare necunoștință de asemenea cauze pe atunci), l-am întrebat “Și cine e?” “Domnul din Milano”, a răspuns prietenul meu, pe atunci deja foarte apreciat funcționar la o mare bancă milaneză. “Și cu ce se ocupă la Milano?”, l-am întrebat, ușor nedumerit. “Cum cu ce? Cu ce se ocupă ei toți… În rest e… diplomat, economist, teolog, finanțist, meloman, investitor,  filozof, mă rog, în funcție de împrejurări.”

Ce-mi veni cu amintirile astea?

E vară, am un presentiment și mi-e dor de Maurizio, Carmen și Bruno. Acelora dintre dumneavoastră neinteresați de politichie și serviciile ei aferente, dar melomani, le recomand cele 13 CD-uri scoase pe piață de Deutsche Grammophon în 2002 spre a marca cei 60 de ani împliniți de marele Maurizio Pollini.

Sau, măcar închideți ochii, ascultați această nocturnă de Chopin și imaginați-vă că doar Domul din Milano există, în vreme ce  Domnul din Milano e o ficțiune.

- Bună dimineața! Să trăiți, Domnule Director! Să aveți o zi excelentă! Să trăiți!

Într-o dimineață, ca să-și mai limpezească mintea și să mai scape de stres, directorul hotărăște să vină  la birou pe jos, mai ales că stătea destul de aproape. Ajunge în dreptul barierei. Portarul îl vede și-i spune:

- Ce-i, bă, Puțică? …t‘en c…  Nu mai ești director?

Ilustrație & Copyright 2011 – Alex. DIMITROV

P.S. Aflu că unui domn (nu dau nume, becher mare, dar mare de tot!) îi displace profund cuvântul “pupin”. Mie îmi displac, profund, pupinii. Totuși… În numele concordiei naționale, propun ca de acum înainte în locul prea abrazivului “pupin” să folosim eufemismul “pupincurist”.

D’accord?

Citesc în aceste ore că motivul pentru care nu a vut șansa unui Nobel ar fi fost lipsa traducerilor  din opera sa în limbi de mare circulație și-mi spun că suntem născuți dintr-un paradox și ne îndreptăm mereu spre altul. Cel ce a dat românilor traduceri de neuitat din Kafka, Joyce, Musil, Rilke, Faulkner, Fitzgerald și atâția alții a rămas un poet netradus. În toată acesată vreme, s-a investit — și continuă să se risipească – fonduri enorme pentru popularizarea unor autori ce nu-i vin nici până la gleznă părintelui lui mopete.

Mircea Ivănescu a fost atât de admirat, încât s-a furat din el pe rupte, cu metodă, parcă a spre ilustra constatarea că suprema formă a admirației este plagiatul. Când un poet român va primi recunoașterea după care atâția literați alergă halucinați, acel premiu va fi și al lui Mircea Ivănescu.

Dacă e să credem că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, atunci putem spune liniștiți că bună parte din postmodernismul românesc s-a născut din coasta lirică a lui Mircea Ivănescu.

Uitându-ne cu atenție  la această construcție, vom observa cum cofrajul este chiar cutia toracică a marelui poet.

Și dacă dăm un zoom, observăm cum ochii mai tot postmodernului român se uită spre cerul gloriei, scrutând dinăutru în afară, printre coastele de diamant ale marelui poet.

Pentru a vorbi despre Mircea Ivănescu așa cum se cuvine ar trebui să fii atins de miracolul pe care îl ”povestește” în poemul de mai jos:

ar trebui ca cineva să fie leonardo – pentru a discuta totul despre leonardo

însă apariția unei ființe noi în această închipuire de semne

și relații, zădărnicite uneori cu bună – sau rea – știință,

care e lumea noastră – nu schimbă cu totul

așezările, unghiurile din care se arată umbrele, mișcările chiar

ale celor mai imobile până atnci contururi? o ființă

care să nu fi fost până atunci nici gândit

- ca una din faimoasele posibilități probabile, improbabile – deodată intrând

în cadra aceasta atât de bine știută, nu așează

dintr-o dată lumea altfel? de pildă, vine către amiază,

afară e un soare palid – vreme de vară indiană –

și ea intră în camera noastră – și când se așează în fața

mesei, pe care nici nu avem cărți – și vorbind repede

toată vremea, stârnește deodată – cum soarele peste crestele mici

ale valurilor – licăriri, lucrătură pură de fulgerări fine,

ca într-un diamant de inel –  dacă ar avea pe deget inelul cu pecete

pe care să ni-l apese, ca în basmul vrăjitoresc, pe frunte,

și atunci să se zămislească liniștea – când se așează privindu-ne scurt

- și în chip evident absentă, fără să ne vadă adică – doar urmărindu-și

- și cu gesturi zvîcnite, mici, ale mâinilor – doar propriile răsfrângeri

precipitate ale gândurilor – lumea întreagă aici, luminată

într-un foc lent de aur, se face un peisaj cu nivelul zării diferit dintr-o parte

a chipului ei – astfel că, ajutând și arcuirea neliniștită, mereu corectată,

a sprâncenei ei drepte – pare asemenea doamnei cu surâs enigmatic

mai înaltă din stânga – o privim, surâsul ei nu e deloc enigmatic –

își surâde doar gândului ei, pentru ea limpede, și vorbindu-l

îi urmărește mișcarea imobilă de altfel – ca un obiect – obiectul gândurilor

ei – care se înalță și se lasă în jos în același loc pe apa iazului

chiar dacă cercurile stârnite se propagă tot mai spre exterior,

și pe noi ne ignoră – și această pendulare pe loc la suprafață

este bucuria ei stârnindu-ne nouă descumpănirea (cum aveam să citim ”sunt însuflețită

de exaltare știindu-vă ofensat” – dar atunci noi îi vedeam doar încântarea,

de înțeles aveam s-o înțelegem ceva mai târziu – remarcam, ca în însemnarea explicativă,

”mișcarea suprafeței apei, care face cum cea a părului –

care are două mișcări – dintre care

una ținând de greutatea părului însuși – cealaltă de lineamentul

buclelor” – când și-ar scutura deci capul râzând) – noi îi răspundem doar rar,

ea tocmai ne mărturisește – ipocrită? – că nu are de fapt nici un criteriu

sigur – și deci se lasă stăpânită de inexactitudine, și de confuzii

(pe care însă le scoate privirilor noastre în jocuri perlate de sunete,

ca ale pianului) și noi nici nu-i spunem că știm – „căci în lucrurile confuze

ingenuul se deșteaptă spre noi născociri”, și timpul se oprește,

și e ca și cum ne-am privi lumea lăuntrică deodată altfel, înțelegând

lucruri neștiute – confuze, firește – și pe urmă ea se ridică, privește

scurt pe fereastră – afară e soare, vară indiană – și pleacă.

(Din Poeme vechi, nouă, 1989)

A dispărut Inorogul fabulos al poeziei române. A luat cu el ”surâsul enigmatic”, lăsându-ne să numărăm oștile noastre de gloabe suflate cu aur.

Asemeni Giocondei, de-acum, Mircea Ivănescu își surâde doar gândului său…

Text apărut şi pe blogul lui Dorin Tudoran.

Una dintre temele acelor lungi discuții (subiect pe care l-am reactivat în urmă cu câteva zile într-un grup de prieteni și cunoscuți) era chiar numele pe care ar trebui să-l poarte un asemenea muzeu. Azi dimineață, unul dintre participanții la acest recent schimb de idei mi-a semnalat un foarte interesant articol semnat de dl Ion Vianu în revista ”22”. Vi-l recomand cu mare  căldură – aici.

Textul dlui Vianu (medic strălucit, rafinat autor de literatură și publicistică, unul dintre intelectualii ce s-au alăturat Mișcării Goma și fost membru al Colegiului de redacție al Agorei) propune o abordare mai complexă, necesar-nuanțată a unui proiect ce poate marca înțelegerea terorii comuniste în contextul unor forme complementare ale autoritarismelor sau totalitarismelor pe care le-a avut de înnfruntat România modernă.

Asemeni mai oricărei abordări și celei a dlui Ion Vianu i se pot găsi puncte slabe, i se poate căuta nod în papură. Importantă rămâne însă nevoia unei dezbateri – cât de cât publice – înainte de a decide numele unui așezământ pe care îl investim cu atâta semnificație.

Eu, unul, după citirea textului dlui Vianu am revenit la una dintre întrebările ce mă frământă de peste două decenii: Muzeul Comunismului sau Muzeul Victimelor Comunismului? Muzeul Holocaustului sau Muzeul Victimelor Holocaustului? Ș.a.m.d.

Știu, cu cât este mai sintetic, cu atât mai percutant poate fi un titlu sau numele unei instituții. Mă tem însă că Muzeul Comunismului ar putea să mute, evident fără voia întemeietorilor instituției, accentul de pe victime pe călăi.

Dacă cercetarea trebuie să rămână focalizată pe articulațiile unui sistem bestial, atenția trebuie atent distribuită pentru ca milioanele de victime să nu devină “elemente de decor”. Altfel riscăm să părem, încă o dată, preocupați mai mult de călăi, decât de victimele lor.

Poate mă înșel, poate dezbaterea pe care o propun este superfluă. Dar m-am simțit dator să o fac.

Text apărut pe blogul lui Dorin Tudoran.

“Agenţia  de  ştiri <Ni  vu  ni  conu> continuă să  transmită de pe frontul de vest al unei ţări din est. Statul respectiv este cunoscut în cercuri iredentiste de ambele sexe şi sub numele de România profundă. Iată ultima depeşă de presă:

‘Senatorul român de origine săptămânală Corneliu Vadim Tudor şi senatorul săptămânal de origine neîntrerupt europeană Gogu Frunda au luat prin surprindere comunitatea serviciilor de informaţii post-sovietice depunând împreună jurământul de sărăcie, credinţă şi supunere. Ei au jurat în acelaşi timp, în aceeaşi limbă – esperanto – cu mâna dreaptă pe aceeaşi fotocopie a Paliei de la Orăştie şi cu mâna stângă pe aceleaşi graniţe, bătute la un cap în cuie Trianon şi la celălalt cap în pioneze vieneze Diktat.

Pe tot parcursul jurămintelor, Vadim a ţinut arătătorul pe Geneză (Facerea), Frunda – indexul pe Exod (Ieşirea).  Cele peste 22 de milioane de suflete comunitare aflate în tribune au izbucnit în plâns, când cei doi tribuni au intonat solemnul ‘Trei culori cunosc pe lume,/ Roşu, galben şi căprui.’

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

La mititeii serviţi cu multă boia s-a adăugat doar confuzia unor participanţi, care, din cauza unor ezitări ale sistemului de amplificare, n-au înţeles dacă România rămâne o aluniţă cultural-autonomă a statului naţional Harghita sau a fost acordat dreptul de a trece prin România, între orele 07:00 şi 18:00, tuturor harghitanilor ce au asupra lor o sticlă de Borsec cu apă de Balaton.

Tribunii au promis celor din tribună că vor clarifica situaţia în avionul de Miercurea Ciuc-Strasbourg, via Butimanu.

Asigurat că Troia rămâne cu capitala la Udrea, Băsescu s-a declarat aproape satisfăcut de  patriotismul celor doi tribuni şi de dezinteresul tribunelor faţă de orice grup de interese naţionale.’ “

“Florența, 3-5-1967. Dragă Dorin, iată Interul al cărui atât de mare microbist ești. Îți voi trimite și o fotografie a lui Corso. Oricum, cred că îi poți scrie. El sau secretara lui îți va răspunde și îți va trimite o fotografie cu autograf. Îți voi scrie săptămâna viitoare. Între timp, te salut cordial și îți mulțumesc pentru scrisoare. Sunt foarte ocupat cu studiile. Ciao, Leone. P.S. Culorile acestei cartoline mi se par oribile.”

Leone s-a ținut de cuvânt. Mi-a trimis o cartolină cu fotografia idolului meu. I-am scris lui Mario Corso, și, spre uluirea mea, peste câteva luni, am primit o fotografie cu autograful lui. Când mi-a fost furată, am suferit ca un câine.

Prietenului meu Leone culorile cartolinei cu INTER i se păreau oribile din două motive.

Primul – student la Belle Arte, suporta cu greu kitschul cartolinelor.

Al doilea – era mare “tifoso” al Fiorentinei. După o vreme, vărul său mai mic, Giancarlo Antognoni, a devenit marele mijlocaș al Fiorentinei și al naționalei Italiei, unul dintre cei mai eleganți jucători pe care i-am văzut pe un teren de fotbal. Comparat cu Beckenbauer, fiindcă juca totdeauna cu “capul sus”, Giancarlo avea să devină campion mondial în 1982. Doi dintre fotbaliștii români care jucau cu “capul sus” au fost Petru Emil și Alexandru Boc.

Peste câteva ore Statele Unite vs. Japonia!

Deși echipa americană de azi nu este, nici pe departe, ce era echipa în care jucau Mia Hamm, Brandi Chastain, Joulie Foudy și Kristine Lilly, iar Abby Wambach este Abby Wambach doar din când în când, sper ca extraordinara “curea de transmisie” între marea echipă din 1999 și cea de azi, Christie Rampone (36 de ani), să iasă de pe teren plângând de bucurie!

Așa că, a fost lansată etapa a doua a monopolizării. (Amintiri din prima etapă aici). Spun că a început, fiindcă oamenii aceștia când pomenesc ceva public, trebuie să înțelegi că fapta lor se află deja cu doi pași înaintea gavarelii. Când înaintașii lor spirituali declarau că “Blaga, Goga, analoga”, cei doi poeți erau deja puși la index.

Prima generație ne-a adus — în furgoane, pe tancuri și prin șantaj armat – monopolul comunismului. Desantul a fost bine pregătit prin lecțiile de internaționalism proletar predate de echipa de limbă română de la Radio Moscova. Care să fie instituția ce ne poate pune la dispoziție lista acelor ”comuniști romantici”, dar cu mâinile ușurel pătate de sânge?

Generația de acum ne aduce monopolul pe anticomunism. Cum, cu excepția ciracilor băștinași ai “eliberatorilor”, românii s-au dovedit incapabili să priceapă virtuțile comunismului, e limpede că nu sunt în stare să înțeleagă nici mecanismul anticomunismului. Așa că, e nevoie de un monitor. Ba chiar de doi/două: Monitorul Oficial și monitorul clasei de “analfabeți”; politologically speaking, binențeles.

Până să aflăm din Monitorul Oficial ce s-a hotărât pe sub masă, aflăm de la sub-monitori iscusiți ce și de ce trebuie să se întâmple. Așa că, “nefrecventabilul” (apud Șerban Foarță) care o ajută pe șefa Camerei Deputaților să numere voturile în Parlament cu un abac foarte original (asemeni democrației în vigoare) ne informează că există un ”stăpân deplin al subiectului”.

Or, limpede ca lumina care vine mereu de la răsărit, chiar de face un ocol occidentalizat, cine este stăpânul deplin al subiectului ”Comunism” trebuie să fie înscăunat și drept țar al subiectului ”Anticomunism”. Așa că, un țarevici oranj, care în timpul liber se joacă de-a șeful diplomației, ne informează că a venit timpul.

Păi, dacă a venit, e musai!

“Sunt mai multe astfel de instituţii publice care au fiecare câte un program propriu de cercetare, nu au o dimensiune publică şi nici pedagogică, lucrează în circuit închis şi în acelaşi timp consumă bani publici având acelaşi obiect de activitate.” spune externistul cu aspirații prezidențiale.

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

Recunosc, ideea unui “program propriu de cercetare” este cu totul inacceptabilă, mai ales când există la îndemână programe de gândire și cercetare prêt-à-porter ca și abonamente cu preț redus la cantine cu meniu strict, de fast food doctrinar cu geometrie variabilă.

În plus, aflăm de la acest autentic Arnotean al anticomunismului că proiectul i-a fost sugerat chiar de către cercetători: “Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare.“ Dacă dl ministru oferea și numele cercetătorilor cu pricina și afilierile lor politice & instituționale, ar fi fost perfect.

Unică a fost instaurarea comunismului, unică trebuie să rămână și cercetarea lui. Și, la mintea cocoșului, unicitatea cere centralizare, așa că…

Așa că “se impune” o mega-structură anticomunistă, cu un conducător unic. Cum este necesară și economisirea de fonduri, ”se impun” comasări substanţiale: institute de toate felurile, CNSAS, Muzeul Satului, SIE, Muzeul Țăranului Român, DIE, vilele de la Snagov, Muzeul Antipa, câteva vilişoare la munte, câteva vilişoare la Neptun, Ștrandul Bordei, Tămâioasa Românească, Hala Filaret, Coniacul de Segarcea, başca Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), căci gândirea nu poate fi cu adevărat liberă, decât dacă știe de frica monopolului. Și, tot ce “se impune”, este ca și impus.

La intrarea în mega-structura Institut-Muzeu-Serviciu-Direcție-Parc-Minister-Agenție de voiaj se va pune unul dintre sloganurile luptei de clasă: “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase.”

La ieșirea din Complexul-Complexelor, adică cu spatele la dictatura abia vizitată și cu fața spre democrația monopolistă ce ne zâmbeşte îmbietor, se va instala un slogan pe măsură evoluției istorice, adică a luptei inter-clanuri: “Trece ziua, trece anu’,/Iar m-am pus bine cu clanu’./Poa’ să ningă, poa’să plouă,/ C’am canadiană nouă.”

Păi, cum altfel? Nouă, vezi bine.

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

Ce fac în vremea aceasta cei mai mulți dintre tinerii cercetători români?

Se plâng unii altora. Își plâng de milă de unii singuri. Practică un fel de indignare cu mâinile în sân şi protestează cu vocea în batistă. Cum am văzut cândva modelul rezistenței (doar) prin cultură şi cum ne bucurăm încă de efectele eroismului respectiv, mă bate gândul că rezistența prin datul (doar) din lacrimă se va solda cam cu aceleași rezultate. Așa că…

Așa că, n-aș vrea să-i văd mâine-poimâine pe acești sincer indignați mirându-se că sunt bătuți cu joarda peste degete de monitori intransigenţi și că li se bagă pe gât ghidurile de gândire, cercetare și interpretare unică a anticomunismului, amintind de cărticica roșie a lui Mao sau de cea verde a lui Gaddafi .

Comunismul – o afacere. Anticomunismul – alta. Foarte rentabile pentru câţiva. Uneori - cam pentru aceiaşi.

Ce-i iese României din afacerile acestea?

Cum, ce?

Diversitate prin continuitate şi faima de mare putere democratică.

*

P.S. Este adevărat că Institutul Revoluţiei Române nu a produs nimic semnificativ până acum, dar este o minciună că  motivul pentru care se doreşte înghiţirea sa ar fi seria contra-performanţelor ştiinţifice ale IRR.  Mutarea IRR de sub “jurisdicţia” unuia dintre autorii unui super-cordial dialog  (Marele șoc din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democrație; Editura Enciclopedică, București, 2004) pentru a-l împropietări pe celălalt autor al istoricului dialog-fluviu  nu ar fi decât o răzbunare politică.

Fondatorul IRR şi acaparatorul institutelor gândite şi create de deţinutul politic Dinu Zamfirescu şi istoricul  Marius Oprea au avut vreme, preţ de 500 de pagini, să ne arate ce pot. Ne-au arătat. Acum îşi arată, unul celuilalt, spatele. Din motive care-i privesc și pe care fiecare dintre noi are dreptul să le cântărească cum găseşte de cuviinţă.

”Protestul” îi cere președintelui să facă un simplu gest de bun-simț, un gest la îndemâna oricărui om de bună-credință. Am sperat că președintele poate face un gest reparator – al imaginii sale și al nedreptății făcute fostului suveran.

”Apelul” îi solicită președintelui să facă un gest de bun-simț istoric. Este o diferență substanțială pe care nu cred că Traian Băsescu este capabil să o anuleze. Președintele ne-a lăsat să înțelegem că, de s-ar fi aflat în situația ce l-a făcut pe rege să abdice, nu ar fi abdicat, de dragul poporului. De aceea, ar fi absurd să-l cred dispus pe Traian Băsescu să cedeze în fața unui ”Apel” care-i cere demisia într-un mod foarte pașnic.

”Protestul” este un text care încearcă să puncteze cu precizie o ieșire inacceptabilă și să mențină dezbaterea în zona efectelor pe care le-a declanșat. ”Apelul” este un text mult prea frenetic, din care acuzațiile ”curg râuri”. Se trage în Traian Băsescu din toate pozițiile, din motive de toate felurile. Printre țintași, oameni care strângeau semnături pe alt ”Apel” – cel de realegere a președintelui, de diabolizare a oricăror posibili concurenți electorali ai lui Traian Băsescu și de condamnare a celor ce se îndoiau de înțelepciunea acelui demers pro-Băsescu; unul la fel de frenetic ca ”Apelul” care îi cere azi lui Traian Băsescu să demisioneze.

“Protestul”, deși tăios în literă, mi se pare cu mult mai aproape de o temperatură normală pentru corpul de idei  luat în discuție. ”Apelul” se înscrie într-o lungă serie retorică ale cărei puncte de fierbere și de îngheț se află la atât de multe grade diferență, încât corpului de idei i se aplică un soi de paralizant duș scoțian. Între fierbintele partizanat pro-Băsescu și dezavuarea exterminatoare a aceluiași Traian Băsescu temperatura normalității în care trebuie purtate asemenea dezbateri nu mai este îngăduită. Retorica bombastică ia locul demersului eficient.

Încercarea de a sugerea unui om ca Traian Băsescu să prezinte scuze pentru niște vorbe nedrept aruncate în obrazul Regelui Mihai I poate fi un act de naivitate. Gândul că îl poți determina pe același Traian Băsescu să recunoască șuvoiul de vinovății de care îl face responsabil ”Apelul” și a demisiona mi se pare cu totul o utopie. Și cu utopii nu se poate rezolva nimic. Încercările de a forța demisia lui Traian Băsescu din varii motive și pe toate căile mi se pare un spectacol halucinant. Cu atât mai mult, cu cât există o pârghie naturală, caracteristică unui stat de drept, prin care prezența lui Traian Băsescu în fruntea statului să fie evitată – alegerile.

Îmi veți spune că Traian Băsescu nu mai poate candida.

Mulțumesc. Știam. Dar clonele, suporterii săi necondiționați și membrii camarilei prezidențiale pot. Și se pregătesc în draci să o facă.

Aici ajung la un motiv fundamental pentru care nu am semnat ”Apelul”: mi s-a părut minat de o anumită duplicitate. Când un document atât de clocotior nu include nici un cuvânt, nici o umbră de reproș, nici o cerere expresă adresată camarilei ce l-a ajutat pe Traian Băsescu să se înfunde în erori, iar în cazul acuzațiilor nedrepte aduse Regelui Mihai I această camarilă tace sau încearcă să dreagă busuiocul cu lecții despre “stilistică nefericită”, furia demolatoare a “Apelului” mi se pare neconvingătoare.

Pe de-o parte se face afirmația: “Orice intelectual adevărat se descalifică dacă nu își exprimă dezgustul față de acțiunile și afirmațiile scandaloase ale dumneavoastră.” Pe de altă parte, nu se observă nici în ”Apel”, nici în alte demersuri inițiate de Sorin Ilieșiu dezgustul față de intelectualii din camarila prezidențială care continuă să tacă, să ne vorbească de o ”stilistică nefericită” sau chiar să îl apere pe Traian Băsescu. Se descalifică prin neexprimarea dezgustului și gașca de intelectuli care a fost pusă în fruntea IICMR după desființarea și apoi comasarea(?) institutelor conduse de Dinu Zamfirescu și Marius Oprea?

“Apelul” face afirmații pe care susținătorii celuilalt “Apel” – cel pro-Băsescu, de dinaintea alegerilor din 2004 și 2009 – când le auzeau de la susținătorii altor candidați sau de la oameni încă indeciși cui și, mai ales, de ce să-i dea votul, ștergeau dușumeaua discuțiilor cu ei, acuzându-i de tot felul de orori. Un exemplu, dar nu singurul ce poate fi oferit: “neantizarea flotei”, cum spune “Apelul” de acum. Foștii susținători ai fostului ministru al transporturilor știau de cazul “Flota” și atunci când îi acordau candidatului Traian Băsescu sprijinul lor necondiționat. Și-au adus aminte de el însă abia acum. De ce?

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

Dacă un personaj istoric dispare, dar locul său este luat de un produs al spiritului și literei camarilei sale, sloganul național devine “Să dăm mere, pe pere”.

În urmă cu câteva săptămâni, am urmărit discursuile ținute la New Orleans de câțiva dintre republicanii ce s-au hotărât să candideze la prezidențialele de anul viitor împotriva democratului Barack Obama. Mai nimic demn de reținut, cu excepția câtorva idei enunțate de Newt Gingrich, din păcate pentru republicani, un Gingrich gândindu-se prea târziu să candideze la o asemenea funcție.

Chiar dacă aș avea șansa să câștig, le spunea Gingrich suporterilor săi, asta nu va însemna nimic, dacă nu vom câștiga și atâtea locuri în Senat, atâtea locuri în Cameră și atâtea locuri de Guvernator. Aceste alegeri, explica el, vor fi alegeri de echipă, nu alegeri pentru un singur loc – cel de la Casa Albă. Singur, chiar și din Casa Albă, nu voi putea mișca lucrurile din loc nici măcar cu un inch.

O ieșire din scenă a unui om politic de energia lui Traian Băsescu fără ca ea să includă ieșirea din scenă a cercurilor concentrice care formează azi camarila sa nu va constitui decât o victorie superficială a celor ce nu îl mai doresc pe Traian Băsescu. Când toate tunurile nemulțumirii sunt îndreptate doar  spre Traian Băsescu, România se poate trezi după viitoarele alegeri parlamentare și prezidențiale fără Traian Băsescu în vreun rol politic, dar cu sute, poate chiar mii de mini-Traian Băsescu peste tot, în articulațiile instituționale ale țării.

Respect decizia celor peste 25.000 de oameni care au semnat până acum ”Apelul” lui Sorin Ilieșiu așa cum voi respecta și decizia celor care se vor alătura acestui demers. Cunosc măcar câțiva dintre semnatarii de până acum și înțeleg foarte bine de ce această picătură a făcut ca paharul nemulțumirii lor să dea pe dinafară. Cred însă că “Apelul” lui Sorin Ilieșiu nu dovedește înțelegerea unui lucru important: Traian Băsescu nu este doar un om, a devenit o mentalitate. Omul poate să iasă din scenă, mentalitatea are toate șansele să rămână. Camarila unui om este sinistră. Camarila unei mentalități este devastatoare. Aceasta din urmă se înmulțește prin sciziparitate – îi tai un tentacul, în locul lui îi cresc două.

Dincolo de lipsa oricărei “declarații de dezgust” față de membrii camarilei prezidențiale, “Apelul” lui Sorin Ilieșiu poartă multe accente prea personale.

Autorul “Apelului”  îi reproșează șefului statului că nu a făcut anumite lucruri “așa cum v-am cerut”; îi spune printre altele “Nu ați făcut nimic bun, cu excepția condamnării comunismului. Dar nici aceasta nu ați fi făcut-o dacă timp de un an nu v-aș fi încolțit cu apeluri argumentate și documentate, astfel încât să nu aveți încotro și să răspundeți favorabil.“

Sunt sigur că unele dintre lucrurile pe care i le-a cerut activistul civic Sorin Ilieșiu președintelui Traian Băsescu ar fi trebuit făcute dar nu sunt sigur că singurul lucru bun făcut de Traian Băsescu a fost condamnarea comunismului.

Cu tot respectul pentru cele multe și bune făcute de Sorin Ilieșiu în toți acești ani de după 1989, somarea unui șef de stat de a-și prezenta demisia nu poate fi articulată (și) pe asemenea pârghii, fără a da de gândit nu doar în legătură cu motivele pentru care președintele este somat să-și prezinte demisia. Dă de gândit și în legătură cu grandomania de care pot fi loviți unii dintre cei ce nu mai suportă grandomania “președintelui jucător”. Asta poate submina definitiv și puținele șanse de succes ale unui demers de acest fel.

Vorba lui Sorin Ilieșiu (Karl Marx, Critica Programului de la Gotha, 1875) – “Dixi et salvavi animam meam”.