Ce am învăţat din povestea asta? Cât timp nu propietarul este cel care întreabă hoţul „ce faci acolo?”, omul n-are niciun motiv să ezite. Ce a învăţat hoţul din treaba asta? Cât timp propietarul nu e acolo, el poate să-şi vadă liniştit de bomfaier. Din câte văd, ciclistul a încurcat-o în ambele variante, şi asta mă face să mă întreb dacă experimentul îi ajută. Bineînţeles că nu. Scopul a fost să ne arate pasivitatea oamenilor de pe stradă. A românilor, ne bate un gând masochist, deşi acelaşi experiment s-a făcut cu la fel de mare succes şi la NY.

Concluzie: deplasaţi-vă cu bicicleta numai de acasă până …acasă, să fiţi siguri.

Start entuziasmant la Anim’est 2010. Ieri, la ora 19:00, sala cinematografului Patria era arhiplină, semn că cel mai important festival de film bucureștean are deja mușteriii lui fideli, în mare parte tineri pe genul civilizat/cool. Am găsit cu greu un scaun în marginea extremă a cinematografului, dar a meritat din plin Iluzionistul lui Sylvain Chomet, plus un număr de iluzionism real înaintea proiecției, foarte amuzant.

Anim’est-ul este foarte primitor și anul acesta. Cinematografele te întâmpină cu plasme pe care rulează în heavy rotation secvențe din filmele festivalului, iar oaia cu cinci picioare și promoționalele roz arată demențial.

Vor fi foarte multe filme anul acesta, 478 de scurtmetraje și 33 de lungmetraje – un record pentru festival. Nu știu cum au reușit să aducă atâtea, pentru că Anim’est este un fel de afacere de familie, care se face cu mult entuziasm și bani foarte puțini. CNC-ul n-a fost niciodată capabil să înțeleagă adevărata dimensiune a acestui festival, subfinanțându-l de fiecare dată. De pildă, festivalul Dakino a primit anul acesta 167 000 de lei, iar Festival de Film Digital al Efectelor Vizuale a primit 136 000 lei, în timp ce Anim’est-ul doar 138 000 lei. Poate că sumele nu vi se par foarte diferite, însă trebuie să țineți cont de calitatea și amplitudinea celor trei festivaluri.

Dacă Anim’est-ul deține recordurile de public în București, are invitați de marcă, workshop-uri și așa mai departe, obscurul festival cu vizualuri de la Galați este o joacă. De altfel, Dakino s-a rablagit și el de când organizatorii au devenit tot mai preocupați să stea singuri sub duș. Nu intru în detalii, dar vă spun că pilele și cumetriile funcționează perfect și aici, ca în toate domeniile de la noi.

Astăzi este programat Fantastic Mr. Fox, nominalizat la Oscar și încă două filme interesante, Metropia și Boogie Gangsterul. Nu voi rata Metropia, care îl are ca protagonist principal pe Vincent Gallo, la voce și începe de la 20:30, așa că am timp să prind și meciul de după .

P.S. Nicio problemă dacă ați ratat filmul lui Chomet, îl puteți vedea și joi, 14 octombrie. De fapt, consultați programul aici.

Bălănescu şi Mulloy nu se află la prima colaborare: animatorul britanic se numără printre regizorii importanţi cu care a lucrat Alexander Bălănescu, alături de realizatori precum Peter Greenaway, Michael Winterbottom sau Jean-Luc Godard. Dacă printre melomanii din lumea întreagă, muzicianul britanic de origine română nu mai are nevoie de nicio prezentare, cinefilii români îl cunosc mai ales datorită contribuţiei sale semnificative, din postura de compozitor, la succesul lungmetrajului regizat de Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.

Filmografia plină de personalitate a lui Phil Mulloy cuprinde peste 30 de titluri premiate la festivaluri internaţionale. Seria The Ten Commandments (Cele zece porunci), creată între 1994 şi 1996, în care cele 10 porunci sunt satirizate, a câştigat Premiul Juriului la Festivalul Internaţional de Scurt Metraj Vila do Conde şi Premiul Special la Festivalul de la Hiroshima. The Chain, produs în 1998, a făcut parte dintre cele 30 de filme de animaţie de scurt metraj realizate pentru a susţine cele 30 de articole ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, câştigând Premiul Juriului la Festivalul Internaţional de Scurt Metraj Vila do Conde şi premiul criticii la Festivalul Internaţional de Film de Animaţie de la Zagreb. Publicul Anim’est se va putea familiariza cu stilul regizorului britanic luni, 11 octombrie, de la ora 14:30 la Cinema Patria, respectiv marţi, 12 octombrie, de la 18:30, şi va putea sta de vorbă cu Mulloy în cadrul masterclass-ului susţinut de acesta la Cinema Union, marţi, 12 octombrie, de la ora 12:00.

Alexander Bălănescu s-a născut în 1955 şi a început să studieze vioara la vârsta de şapte ani, la Şcoala de Muzică din Bucureşti. În 1969, emigrează în Israel, continuă să studieze la Academia Rubin din Ierusalim, de unde pleacă la celebrul Trinity College din Londra, precum şi la una dintre cele mai importante universităţi dedicate muzicii: Julliard School din New York. Colaborează în formule importante, dedicate avangardei: Capricorn, Music Projects, Gemini, iar din 1979 devine conducătorul prestigiosului grup de muzică Michael Nyman Band cu care, timp de 15 ani, realizează numeroase turnee şi inregistrări. Compune muzică de balet, teatru, film live action şi de animaţie, precum şi diverse colaborări cu London Contemporary Dance Theatre.

Din dorinţa de a se adresa unei categorii mai largi de public, înfiinţează, în 1987, Bălănescu Quartet. Cvartetul colaborează cu muzicienii principali ai avangardei britanice, precum Michael Nyman, Gavin Bryars sau Philip Glass. Datorită succesului la public şi a manierei neconvenţionale de prezentare a muzicii, Bălănescu Quartet este ales pentru a cânta în deschiderea turneului Pet Shop Boys din 1989. Pe Stadionul Wembley cântă în faţa a 10 000 de persoane. După semnarea cu cel mai important label indie, Mute Records – în al cărui portofoliu se regăsesc artişti precum Depeche Mode sau Einsturzende Neubauten, Bălănescu Quartet înregistrează aranjamente clasice ale hiturilor Kraftwerk, prezente pe discul Possessed.
Albumul Luminitza (1994) aduce un tribut muzicii balcanice şi româneşti, în special. În 1995, Alexander Bălănescu înregistrează coloana sonoră a filmului Angels and insects al lui Philip Haas, cu o orchestră de 15 muzicieni şi producţia asigurată de Claire Connors. Colaborează cu artişti importanţi din sfera pop-rock-electro, precum Dagmar Krause, David Byrne, Kate Bush, Spiritualized, Goldfrapp.

Repertoriul lui Alexander Bălănescu include lucrări moderne aparţinând lui Bela Bartok, contemporane semnate de Steve Reich, Philip Glass, dar şi creatii ale lui Duke Ellington. În ultimii ani, violonistul a studiat sonatele şi partitele lui Bach. Unul dintre cele mai cunoscute albume ale lui Alexander Bălănescu, dedicate spiritului Mariei Tănase, a fost lansat în 2005 şi prezentat live alături de artistul multimedia Klaus Obermaier. În 2006, Alexander Bălănescu a compus muzica apreciatului film de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.

Din retrospectiva dedicată importantului studio japonez fac parte Amintiri / Memories (1995), filmul care a revoluţionat tehnicile de animaţie şi a devenit instantaneu cult printre fanii genului; cel mai scump anime realizat vreodată, Micul inventator / Steamboy, marele câştigător al Festivalului Internaţional de Film de la Sitges 2004, filmul care a adus consacrarea definitivă a importantului studio; multi-premiatul Mind Game; Oraşul comorilor / Tekkonkinkreet, câştigător al Premiului pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul Fantasia, al Premiului Academiei Japoneze de Film la aceeaşi categorie şi a reprezentat Japonia în cursa pentru nominalizările la Premiul Oscar 2007; în fine, Genius Party Beyond, filmul-omnibus realizat de cinci creatori importanţi de animaţie, benzi desenate şi grafică având ca temă generală creativitatea, este un alt titlu binecunoscut de către realizatorii şi fanii filmului de animaţie din întreaga lume, marcând o nouă etapă în dezvoltarea limbajului filmului de animaţie.

Programat la Cinema Union marţi, 12 octombrie, de la ora 20:00, respectiv duminică, 17 octombrie, de la ora 18:00, Amintiri / Memories (r. Kôji Morimoto, Tensai Okamura, Katsuhiro Otomo, Japonia, 1995) este un lungmetraj compus din episoade independente narativ, dar cu o legătură tematică puternică: în prima poveste, Trandafirul Magnetic, doi astronauţi sunt atrasi de un semnal SOS către un asteroid; în Bomba murdarã, un tânăr asistent chimist se transformă accidental într-o bombă biologică umană, iar în Carne de tun publicul Anim’est va putea urmări o zi din viaţa unui oraş al cărui unic scop este să tragă cu tunurile către un duşman necunoscut.

Superproducţia Micul inventator / Steamboy (r. Katshuhiro Ôtomo, Japonia, 2004) aduce pe marele ecran o poveste plasată într-un viitor neclar: cu puţin timp înainte de prima Expoziţie Internaţională, o invenţie extraordinară numită Balonul de Abur, în spatele căreia e ascunsă o putere ameninţătoare, ajunge la uşa inventatorului Rei, din partea bunicului din Statele Unite. Malefica Fundaţie Ohara a trimis deja oameni pentru a obţine “Balonul de Abur”. Spectatorii bucureşteni vor putea vedea cine are câştig de cauză într-o confruntare esenţială pentru viitorul omenirii vineri, 15 octombrie, respectiv duminică, 17 octombrie, de la ora 20:00 la Cinema Union.

Luni, 11 octombrie, de la ora 19:00, la Cinema Scala şi duminică, 17 octombrie, de la ora 16:30, la Cinema Patria soseşte provocatorul Mind Game (r. Masaaki Yuasa, Japonia, 2004), povestea lui Nishi, un ratat îndrăgostit de prietena din copilărie. După o întâlnire neprevăzută şi nefastă cu mafia japoneză, Nishi pleacă într-o călătorie către rai şi se întoarce într-un loc ce depăşeşte limitele imaginaţiei.
Filmul emblematic pentru palmaresul Studio 4°C, Oraşul comorilor / Tekkonkinkreet (r. Michael Arias, Japonia, 2006), propune o distopie electrizantă: în Oraşul Comorilor, Roşu şi Negru, doi fraţi, copii ai străzii, străbat oraşul în lung şi lat ca şi când le-ar aparţine în totalitate. Un rău îi forţează să intre într-o luptă crâncenă cu mafioţi şi asasini, ale cărei urmări se vor dovedi decisive pentru oraşul lor. Tekkonkinkreet rulează în programul Anim’est marţi, 12 octombrie 2010, de la ora 21:00, la Cinema Scala şi sâmbătă, 16 octombrie, de la 20:00, la Cinema Union.

Genius Party Beyond (2008), alcătuit din scurtmetraje regizate de cinci dintre cinci dintre cei mai importanţi creatori de animaţie, ilustraţie sau benzi desenate din Japonia – Mahiro Maeda, Kôji Morimoto, Kazuto Nakazawa, Shinya Ohara şi Tatsuyuki Tanaka – este un colaj de stiluri şi tehnici de animaţie, realizat pornind de la deviza creativitate. Rezultatul: un alt film revoluţionar marca Studio 4°C, proiectat la Anim’est miercuri, 13 octombrie, de la ora 22:30, la Cinema Patria, respectiv sâmbătă, 16 octombrie 2010, de la ora 18:00 la Cinema Union.

Creepy Animation Night 2 – noaptea de filme de animaţie bizare, visuals şi muzică live din cadrul Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est, inaugurată cu succes la ediţia din 2009, revine în programul celui mai important festival de film de animaţie din România: vineri, 15 octombrie 2010, începând de la ora 23:00 şi până în zori de zi, Cinema Patria va fi zguduit de filmele atent selecţionate de directorul Anim’est, Mihai Mitrică, de muzica lui Matze şi de desenele realizate live de Andrei Fantana şi proiectate pe ecranul celui mai mare cinematograf din Bucureşti.

Un eveniment unic în peisajul festivalier românesc, Creepy Animation Night 2 va pune din nou la încercare inimile şi minţile spectatorilor 23 de scurtmetraje provocatoare provenind din 17 ţări care vor „umple” noaptea la Cinema Patria, împărţite în trei programe „încadrate” de prestaţiile live ale lui Matze şi Andrei Fantana.

Scurtmetraje-şoc precum apocalipticul The Origin of Creatures (r. Floris Kaayk, Olanda, 2010), o distopie şocantă a cărei acţiune este plasată într-un viitor incert, în care viaţa unei colonii este tulburată de un fenomen supranatural ce seamănă panică printre locuitori; întunecata cronică a proceselor lui Sliceman, MRDRCHAIN (r. Ondrej Svadlena, Cehia-Franţa, 2010), selecţionat în cadrul celui mai important festival de scurtmetraj din lume, cel de la Clermont-Ferrand; sau Les bessones del carrer de Ponent / The Twins from Sunset Street (r. Marc Riba, Anna Solanas, Spania, 2010), câştigătorul competiţiei Umbre Scurtmetraj / Shadows Shorts din cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania sunt doar câteva dintre titlurile care vor da fiori spectatorilor Creepy Animation Night 2.

Programele de scurtmetraj vor fi despărţite de un performance cu totul ieşit din comun, o premieră absolută pentru un cinematograf din România: cunoscutul DJ român Matze va mixa live pe scena Cinema Patria, iar artistul vizual Andrei Fantana va ilustra orchestraţia sonoră desenând pe loc, de asemenea live, pe ecranul de la Cinema Patria, în cadrul a două „intervenţii” a câte 45 de minute – între primul şi al doilea, respectiv al doilea şi al treilea program de filme scurte.

Publicul Anim’est va avea ocazia să urmărească, în premieră în România, hituri de lung metraj precum Metropia, Panică în sat / Panique au village, Castelul cu ghimpi / King of Thorn, Boogie Gangsterul / Boogie el aceitoso sau Iluzionistul / L’illusionniste, titlul care deschide cea de-a cincea ediţie Anim’est, vineri, 8 octombrie 2010, de la ora 19:00, la Cinema Patria. În plus, spectatorii bucureşteni vor avea ocazia să urmărească pentru prima dată într-o sală de cinema din România Fantasticul domn Fox / Fantastic Mr. Fox, filmul regizat de Wes Anderson care îi are în distribuţie, printre alţii, pe George Clooney, Meryl Streep, Jason Schwartzman sau Bill Murray. Nici selecţia de scurt metraje a secţiunii destinate filmelor-vedetă de la Anim’est nu se lasă mai prejos: câştigătoarele Premiului Oscar pentru Cel mai bun scurt metraj de animaţie în 2009, respectiv 2010, The House of Small Cubes (r. Kunio Katô, Japonia, 2008) şi Logorama (r. François Alaux, Hervé de Crécy, Ludovic Houplain, Franţa, 2009); nominalizatul la aceeaşi categorie din 2010 şi câştigător al Premiului pentru Cel mai bun scurt metraj la Festivalul de la Stockholm, La dama y la muerte (r. Javier Recio Gracia, Spania, 2009); Please say something (r. David O’Reilly, Germania – Ireland, 2009), laureatul Ursului de Aur pentru Cel mai bun scurt metraj la ediţia din 2009 a prestigiosului Festival de Film de la Berlin; unul dintre cele mai de succes filme de animaţie franceze ale anului 2009, L’homme à la Gordini (r. Jean-Christophe Lie, Franţa, 2009), selecţionat în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes, câştigător al Premiului pentru Cel mai bun debut la Festivalul de la Annecy şi câştigător al Premiului Publicului la importantul Festival de Film de Animaţie Animadrid, cele mai noi filme ale unor animatori recunoscuţi precum Bill Plympton sau Juan Pablo Zaramella, invitaţi speciali ai ediţiilor precedente Anim’est, sunt doar câteva dintre cele 48 de scurt metraje multi premiate, care vor fi proiectate în acest an în cadrul secţiunii Mozaic şi care concurează la cucerirea Premiului Publicului Anim’est, oferit de Cinemagia.ro.
Cele şapte lung metraje Mozaic sunt filme cu succes de public şi un palmares impresionant.

Boogie Gangsterul / Boogie el aceitoso (r. Gustavo Cova, Argentina, 2009), selecţionat în Competiţia oficială a Festivalului de la Annecy, spune povestea personajului cu acelaşi nume, este cel mai de temut asasin plătit din oraş, un om cu sânge rece, ce se supune doar propriilor reguli. Femei, alcool, împuşcături… nu lipseşte nimic! Filmul combină umorul negru, incredibile decoruri 2D şi grafica 3D într-un scenariu inspirat, oferind o doză mortală de ironie şi violenţă extremă, cu un umor irezistibil.

Castelul cu ghimpi / King of Thorn (r. Kazuyoshi Katayama, Japonia, 2009) este un SF pur japonez, care porneşte de la o premisă apocaliptică: Medousa este un virus mortal ce afecteaza întreaga planetă. In speranţa că în viitor se va găsi un tratament, 160 de oameni sunt duşi într-o capsulă, într-un vechi castel, unde vor fi supuşi criogeniei. Când se trezesc, cei sapte supravieţuitori vor trebui să se lupte cu monştrii. Lung metrajul japonez este un adevărat hit al festivalurilor de film fantastic importante: a câştigat Premiul Publicului la Festivalul de Film Fantasia de la Montreal 2009 şi a fost selecţionat în competiţia Festivalului Internaţional de Film Fantastic de la Sitges 2009.

Fantasticul domn Fox / Fantastic Mr. Fox (SUA – Marea Britanie 2009), excentricul film de animaţie marca Wes Anderson, nominalizat la Premiile Oscar, BAFTA, Globurile de Aur şi câştigător al Premiul Annie pentru Cel mai bun scenariu de lung metraj, aduce laolaltă vocile unor super-vedete de la Hollywood precum George Clooney, Meryl Streep, Jason Schwartzman sau Bill Murray într-o parabolă plină de umor şi de ironie. Dl si dna Fox trăiesc într-o casă liniştită, cu fiul lor Ash şi nepotul Kristofferson. După doisprezece ani de viaţa tihnită, existenţa lor bucolică devine prea apăsătoare pentru instinctul de animal sălbatic al dlui Fox. Curând el revine la vechiul obicei, acela de a fura găini.

Vincent Gallo, Udo Kier, Stellan şi Alexander Skarsgård fac parte din distribuţia super-producţiei nordice Metropia (r. Tarik Saleh, Suedia-Danemarca-Norvegia, 2009), marele câştigător al Festivalului Internaţional de Film Fantastic de la Sitges 2009 şi laureat al Premiului pentru Cea mai bună muzică de film, Festivalul Internaţional de Film de la Stockholm. Intr-o Europă în viitorul apropiat, întreaga rezervă de petrol a lumii a fost epuizată, iar societăţile s-au unit, creând o adevărată reţea subterană. Roger vine din suburbia Stockholmului şi de fiecare dată aude în cap o voce necunoscută. Pentru a evada, el îi cere ajutorul Ninei.

Un alt titlu de neratat în cadrul secţiunii Mozaic este Panică în sat / Panique au village (r. Stéphane Aubier, Vincent Patar, Belgia-Franţa-Luxemburg 2009), lung metrajul de animaţie care a făcut senzaţie la marile festivaluri de film din întreaga lume în 2009, selecţionat la Cannes, Sarajevo, Toronto, premiat la Festivalul de Film Fantastic de la Austin şi la importantul Festival de Film de Animaţie Cinanima (Portugalia). Două personaje absurde sunt protagonistele poveştii, un adevărat regal de umor: cowboy-ul şi Indianul sunt maeştri într-ale catastrofelor, chiar şi atunci când sunt jucării din plastic. Ei vor să-i facă o aniversare pe cinste prietenului lor, Cheval (Calul), dar, în loc de cadou, îi distrug casa. Cei trei pornesc spre Centrul Pământului şi aşa începe seria aventurilor incredibile.

Sunt un mic ticălos / Despicable me (r. Chris Renaud, Pierre Coffin, SUA, 2010), unul dintre filmele de animaţie pe val ale momentului, din a cărui distribuţie nu lipsesc Steve Carell, Jason Segel, Miranda Cosgrove sau Julie Andrews, este unul dintre favoriţii pentru nominalizarea la Premiul Oscar şi Globul de Aur pentru Cel mai bun lung metraj de animaţie. Irezistibila peliculă spune povestea unei tâlhării improbabile: într-o suburbie fericită înconjurată de gărduleţe albe şi tufe de trandafiri, se află o casă neagră ce zace în mijlocul unei peluze părăginite. Această casă ascunde un secret teribil, neştiut şi nebănuit de nimeni din vecini. Înconjurat de o armată de minioni, maleficul Gru pune la cale jaful secolului, de proporţii astronomice. Ei vor fura luna!
Iluzionistul / L’illusionniste (r. Sylvain Chomet, Marea Britanie – Franţa, 2010), filmul care deschide Anim’est 2010, completează line-up-ul secţiunii-vedetă Anim’est. Scenariul lui Jacques Tati şi Sylvain Chomet îl are în prim-plan pe un bătrân scamator, care se împrieteneşte cu o fetiţă convinsă de puterile supranaturale ale acestuia. Forţat de perimarea meşteşugului său să ducă o existenţă itinerantă, iluzionistul Eisenheim o întâlneşte pe micuţa Alice în timpul unei reprezentaţii, într.o cârciumă dintr-un sat izolat din vestul Scoţiei. Alice este atât de impresionată de trucurile bătrânului, încât îl urmează pe acesta la Edinburgh, în ceea ce pare o aventură magică, în sine. Filmul promite să cucerească şi publicul autohton, după ce a fost extrem de bine primit la toate festivalurile în care a apărut până în prezent: Berlin, Karlowy Vary, Edinburgh, Toronto 2010.

„Tricourile inspiră subiecte de conversație, și cînd adaugi o poveste în spatele lor, pui oamenii pe gânduri.”

Los extraños presagios de León Prozak / The Mysterious Presages of León Prozak (r. Carlos Eduardo Santa, Columbia, 2009), selecţionat la cel mai prestigios festival de film de animaţie din lume – Annecy, este primul film sud-american selecţionat în Competiţia de Lung metraj Anim’est. Cel mai provocator şi mai îndrăzneţ dintre cele cinci lung metraje, acesta spune, într-o manieră şocantă şi îndrăzneaţă, povestea lui León Prozak, cel care ajunge să îi împrumute propriul cap lui Mefistofel, pentru nişte numere de acrobaţii de circ. Secvenţele filmului reprezintă animaţii ale diferiţilor artişti plastici şi un omagiu adus plăcerii de a picta. Picturile animate abordează subiecte diverse, de la politică la erotism, exprimând viziuni-şoc asupra lumii.

O altă prezenţă inedită în competiţia Anim’est este cea a filmului sârbesc Edit and I / Technotise – Edit i ja (r. Aleksa Gajić, 2009), primul film de animaţie – lung metraj produs într-o ţară balcanică în ultimii ani şi, bineînţeles, prima peliculă care reprezintă Serbia între cele cinci lung metraje concurente la Premiul pentru Cel mai bun lung metraj. Un Sci-Fi – action movie, Edit and I poartă spectatorii în Belgradul anului 2074, în care Edit, studentă la psihologie, apelează la un dealer care îi implantează un chip ce o va ajuta să reţină tot ce vede, pentru a putea lua un examen pe care îl picase de mai multe ori. Edit începe, însă, să piardă controlul asupra a ceea ce i se întâmplă. În corpul ei apare o entitate paralelă. Regizorul Aleksa Gajić este unul dintre invitaţii-cheie ai Anim’est în acest an, el urmând să explice regizorilor români, precum şi celor provenind din ţări balcanice, prezenţi la Bucureşti, cum a reuşit să realizeze un lung metraj de animaţie într-un climat economic şi legislativ nu tocmai favorabil.

Japonia revine în Competiţia Anim’est, după ce, în 2009, mult-discutatul Piano Forrest şi-a adjudecat Premiul pentru Cel mai bun Lung Metraj. Câştigătorul Premiului Academiei Japoneze de Film pentru Cel mai bun film de Animaţie şi al aceluiaşi premiu la prestigiosul Festival de Film de la Sitges, Summer Wars / Samâ wôzu (r. Mamoru Hosoda, 2009) reprezintă ţara cu cea mai mare producţie de film de animaţie din Asia pe ecranele de la Anim’est. Un film delicat şi sincer despre puterea legăturilor de familie, supuse unor ameninţări grave, Summer Wars porneşte de la povestea lui Keiji Koiso, elev în clasa a unsprezecea şi un geniu al matematicii. El acceptă o slujbă de vară în familia lui Natsuki, pe care o place în secret. La sosire, află că se pregăteşte o reuniune de familie cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a capului familiei, Sakae, în faţa căreia Keiji trebuie să joace rolul de logodnic al lui Natsuki. Între timp, încercarea lui de a rezolva o ecuaţie de matematică produce coliziunea dintre Pământ şi o lume paralelă, care va avea repercusiuni neaşteptate asupra familiei sale „adoptive”.

Filmul franco-italian Eleonore’s Secret / Kerity, la maison des contes (r. Dominique Monféry, 2009) completează mix-ul Competiţiei de Lung metraj de la Anim’est 2010 cu o doză de epic animat clasic, înfăţişând povestea lui Natanaël, care are şapte ani şi încă nu ştie să citească. Familia lui primeşte moştenire de la o mătuşă excentrică o casă şi o colecţie de cărţi. Nal descoperă cum cărţile sunt adăpostul tuturor eroilor din literatura pentru copii, iar el trebuie să le apere, pentru că, dacă părăsesc biblioteca, odată cu ele dispar şi poveştile lor.

Un alt titlu ce are la activ multe selecţii la festivaluri importante de film, precum cele de la Annecy sau Stuttgart, este Kurt Turns Evil / Kurt blir grusom (r. Rasmus A. Sivertsen, Norvegia, 2008), lung metrajul care spune, cu un umor irezistibil, povestea emoţionantă a lui Kurt, un tip inteligent şi unul dintre cei mai buni şoferi de motostivuitor din port. Acesta îşi face meseria foarte bine, dar nu toată lumea îl apreciază aşa cum s-ar cuveni. Într-o zi, cineva îi spune că doctorii sunt mai importanţi decât şoferii de motostivuitor, ceea ce-i zdruncină încrederea de sine şi-l face să-şi dorească să devină cineva. Cu timpul, însă, Kurt se înrăieşte tot mai mult iar ambiţia lui are consecinţe dintre cele mai imprevizibile şi mai absurde pentru cei din jur.

Lung metrajele proiectate în cadrul programului maghiar sunt, cu siguranţă, un must see al Anim’est 2010, putând fi urmărite în premieră în România si reprezentand pelicule rare, din patrimoniul cultural maghiar: controversatul şi experimentalul Foam Bath / Habfurdo (r. György Kovásznai, 1980), surprinzătorul lung metraj al legendarului regizor şi filozof maghiar Marcell Jankovics Son of The White Mare / Fehérlófia (1982),o reprezentare pop-art, plină de umor, a unei legende din folclorul maghiar; şi Song of the Miraculous Hind / Ének a csodaszarvasról (2002), în regia aceluiaşi Marcell Jankovics – câştigător al Palme d’Or, nominalizat la Premiul Oscar şi laureat al Premiului Mondial pentru Artă Leonardo da Vinci, acordat de Consiliul Cultural Mondial – un lung metraj inspirat, de asemenea, din folclorul maghiar, selectat de criticii de film între cele mai importante 50 de filme de animaţie realizate în lume până în anul 2005.

Cele patru scurt metraje regizate de Géza M. Tóth: Ergo (2008), Ikarosz (1996), Maestro (2005) şi Mama (2009) – se numără printre cele mai premiate scurt metraje de animaţie europene realizate în ultimii 15 ani: nominalizate la Premiul Oscar, selecţionate şi premiate în competiţiile prestigioaselor Festivaluri de Film de la Berlin, Sarajevo, Dresda, Zlin – acestea propun formule de animaţie dintre cele mai inovatoare şi variate: de la amestecul de acţiune live şi animaţie, până la pastişe ale unor poveşti şi tehnici bine-cunoscute.

În afara celor trei lung metraje şi a filmelor lui Géza M. Tóth, alte două programe de scurt metraje de neratat vor rula în cadrul secţiunii Ţară Invitată: unul – alcătuit din cele mai reuşite animaţii recente produse în Ungaria, iar celălalt – dedicate scurt metrajelor care aparţin istoriei filmului de animaţie din ţara vecină.

Decanul Universităţii de Artă şi Design Moholy-Nagy MOME, József Fülöp, va prezenta, în cadrul secţiunii Şcoală Invitată, o cuprinzătoare selecţie Best Of din producţia prestigioasei universităţi de artă din Budapesta. 20 dintre cele mai bune scurt metraje şi videoclipuri realizate de-a lungul istoriei de trei decenii a secţiei de animaţie din cadrul universităţii, premiate la cele mai importante festivaluri de film de animaţie din Europa (Annecy, Zlin, Anima – Bruxelles, Animafest – Zagreb), vor rula la Anim’est 2010. Înfiinţată în 1880, MOME este una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior vocaţional din Europa Centrală şi de Est, fiind specializată în Arhitectură şi Design Interior, Design (de bijuterii, ceramică, produse diverse, textile şi vestimentaţie) şi Media Art (film de animaţie, fotografie, design media, grafică).

Trupa Beat Dis – “Just like” – parte a selecţiei din secţiunea Şcoala Invitată :

De la Zodiac-ul lui Fincher n-am văzut un mystery thriller atât de intens şi de antrenant precum acest amplu „Bărbaţi care urăsc femeile”, ecranizarea primei părţi a trilogiei Milenium, o senzaţie literară în toată lume şi, se spune, cel mai important fenomen cult suedez de la ABBA încoace.

Acum 40 de ani, adolescenta Harriet Vanger a dispărut de la întrunirea anuală a familie, care a avut loc pe insula stăpânită şi locuită de puternicul clan Vanger. Cadavrul fetei nu a fost găsit niciodată, iar unicul pod care face legătura cu insula era închis în acea zi. Prin urmare, unchiul Henrik Vanger (Sven-Bertil Taube) presupune că fata a fost ucisă de un membru al odioasei sale familii, unită de avere, dar dezbinată emoţional. Henrik vrea adevărul şi pentru asta îl angajează pe jurnalistul economic Mikael Blomkvist, căzut în dizgraţie în urma unei înscenări. Blomkvist (Michael Nyqvist – cel mai în vogă actor suedez al momentului) se mută provizoriu pe insulă şi începe căutările.

Partenera lui Blomkvist este Lisbeth (Noomi Rapace), o tânără orfană (geniu în computere), antisocială şi cu un trecut atât de întunecat, de abuzat şi de misterios, încât înclin – deşi n-am s-o fac – să comentez filmul din persepectiva ei. Lisbeth a trăit într-o lume brutală, în care bărbaţii au, aparent, ultimul cuvânt. Este puternică şi rănită deopotrivă, poartă blugi skinny şi cizme platformă. Fumează ca un furnal, vorbeşte puţin şi ripostează violent dacă este provocată.

Cei doi preiau clasicul rol al detectivilor şi încep o anchetă în care analizează (în maniera Blow- Up) fotografii vechi, ziare de arhivă, informaţii de pe internet şi dosare prăfuite de acum 40 de ani. Ancheta se desfăşoară în atmosfera glaciară şi tăcută a insulei, care ar putea fi întreruptă în orice moment de pericol. Totodată, insula este un spaţiu izolat de lume, în genul camerei închise, care oferă nu doar avantaj tenebroaselor gazde, ci şi un anonimat desăvârşit.

Misterele se dezvăluie gradual, în suspans, aşa că dacă aţi devorat cartea şi vă închipuiţi că ecranizărea ar fi superficială, vă promit că filmul lui Niels Arden Oplev e atât de bine construit – cu aristocraţi, criminali în serie, politicieni corupţi, fanatism religios şi doi protagonişti principali ataşanţi – încât o să vă captiveze şi surprindă în acelaşi timp.

Niels Arden Oplev păstrează mesajul puternic feminist al cărţii, de aceea titlul „Bărbaţi care urăsc femeile” este mult mai reuşit decât forţatul “The Girl With the Dragon Tattoo” ales de americani. Filmul vibrează în prezenţa lui Lisbeth, (despre care am înţeles că este eroină principală şi în roman) şi răcoreşte atmosfera cu o răzbunare feministă cum nu prea s-au mai văzut până acum.

Circulă zvonul că la Hollywood s-ar pregăti deja un remake, al cărui regizor va fi chiar David Fincher. Problema nu ar fi ca un remake în limba engleză este neapărat sforăitor – sunt convins ca Fincher poate face un film foarte bun – doar că partitura lui Noomi Rapace este atât de bine jucată, încât orice altă interpretare ar putea fi caraghioasă sau cel puţin imitativă.

Premiera: 10 septembrie

Conceput ca urmare a necesităţii de promovare constantă a filmului românesc şi inspirat de succesul pe care l-au avut proiecte similare precum, “Noaptea Albă a Bucureştiului”, “Noaptea Albă a Muzeelor sau “Noaptea Albă a Galeriilor”, evenimentul îşi propune să ofere publicului larg ocazia de a petrece o noapte în compania unor filme româneşti de toate genurile, realizate de cineaşti din toate generaţiile, acoperind astfel o paletă cât mai largă de gusturi.

Bucureştenii vor putea urmări în 9 locaţii de proiecţie (Piaţa George Enescu, Uranus 144, Terasa Clubului Fabrica, Noul Cinematograf al Regizorului Roman (MTR), MTR Open Air, Cinema Patria, Cinema Studio, Sala Elvira Popescu, Cinema Eforie) peste 30 de producţii autohtone.

Muzeul Ţăranului Român (MTR) va găzdui un program special de proiecţii intitulat Maeştrii, ce cuprinde titluri intrate în patrimoniul de aur al cinematografiei româneşti precum Valurile Dunarii (R. Liviu Ciulei), Secvenţe (R. Alexandru Tatos), O vară de neuitat (R. Lucian Pintilie) sau Nunta de Piatră (R. Mircea Veroiu, Dan Pita).
Cinematograful Patria va deveni în seara zilei de 17 septembrie locul în care va putea fi vizionată o selecţie a primelor filme de lung metraj ale unor regizori români recunoscuţi pe plan internaţional, precum Marfa şi banii (R. Cristi Puiu), A fost sau n-a fost? (R. Corneliu Porumboiu). De asemenea, publicul va putea viziona la MTR şi Patria cea mai recentă premieră de film românesc, Marţi, după Crăciun (R. Radu Muntean).
La Club Fabrica, pasionaţii de filme se vor putea bucura de un program maraton de scurt-metraje originale şi recompensate la prestigioase festivaluri internaţionale de film precum Colivia (R. Adrian Sitaru), Nunta lui Oli (R. Tudor Cristian Jurgiu), sau

Oxigen (R. Adina Pintilie).
În noua locaţie open air din Piaţa George Enescu, amplasată în inima capitalei, iubitorii genului comedie vor petrece seara în compania unei producţii de top precum Nuntă în Basarabia (R. Napoleon Helmis), prezentată în avanpremieră.

Nu în ultimul rând, în cadrul evenimentului Noaptea Albă a Filmului Românesc, regizorul Radu Gabrea îşi va prezenta în premieră absolută în Bucureşti cea mai recentă producţie a sa, filmul Mănuşile roşii.

Intrarea la filme va fi liberă, în limita locurilor disponibile.

Videoclipuri realizate pentru nume importante ale scenei muzicale internaţionale concurează anul acesta la câştigarea Premiului Anim’est pentru Cel mai bun videoclip, oferit de MTV. Alte 12 clipuri se află în competiţia pentru Menţiunea Specială acordată Celui mai bun Clip Publicitar. Din juriul secţiunii Videoclip & Advertising fac parte, în acest an, designerul Cristian „Canu” Banu, senior copywriter-ul Ogilvy Corina Bompa şi compozitorul, producătorul şi artistul vizual Cristian Stanciu „Matze”.

Videoclipuri de animaţie hit, precum gotic-futuristul Splitting the Atom al celor de la Massive Attack, realizat de francezul Edouard Salier; ludicul Eat Raw Meat = Blood Drool de la The Editors, regizat de The Lemnox Brothers, sau electrizantul My Turn al Basement Jaxx şi The Lightspeed Champions, semnat Tomek Ducki, se numără printre cele 28 de titluri provenind din 13 ţări selecţionate în competiţia pentru Cel mai bun Videoclip.

România este reprezentată de Anton Octavian, unul dintre obişnuiţii competiţiilor Anim’est, realizatorul videoclipului Septembers al britanicilor de la The Mantra ATSMM şi de Life Buoy al cunoscutei trupe autohtone indie rock The Pixels, regizat de Dragoş Bardac.

15 clipuri publicitare de succes, provenind din 8 ţări, au fost selecţionate în competiţia de Advertising. Printre ele – Ora Aqua, al cunoscutului animator român Matei Branea, fost membru al juriului Anim’est în 2008; trilogia-cult Scrabble (Scrabble Hula, Scrabble Sumo, Scrabble Yoga) a francezilor Irina Dakeva şi Clement Dozier sau surprinzătorul Moits al Andreei Dobrota (România, 2009).

La fel ca în fiecare an, scurt metrajele selecţionate în competiţia Videoclip & Advertising vor fi jurizate de trei personalităţi din lumea publicităţii şi a muzicii underground autohtone.
Cristian “Canu” Banu este partener fondator şi Lead Designer al studioului de design no noise. Înainte de înfiinţarea studioului din 2004, a lucrat timp de 8 ani ca Senior Art Director pentru agenţii de advertising din Bucureşti, locale şi multinaţionale. Este alături de Anim’est încă de la ediţia întâi (2006), el fiind creatorul logo-ului care avea să consacre cel mai important festival de animaţie din Romania, simpatica oaie.

Corina Bompa face parte din echipa Ogilvy şi este deţinătoarea a numeroase premii acordate de festivaluri importante de publicitate precum Portoroz, Golden Hammer sau Adprint. Din 2008, ea semnează spotul oficial Anim’est şi campaniile de promovare ale festivalului.

Cristian Stanciu „Matze” a intrat pe piaţa muzicală electronică din România încă din 1992, continuând, în 1996, în calitate de co-fondator al Yama Studios, o casă de producţie alături de care a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale cu piesele muzicale produse.

NSK este formaţia pe care a înfiinţat-o în 1998, alături de Electric Brother şi DJ Vasile. Cei trei au concertat alături de nume importante ale scenei electro mondiale – Faithless, Slacker, Weird Beats Collective, DJ Matt. În noiembrie 2003, împreună cu Dan Handrabur, DJVasile,Vlaicu Golcea, Mitos Micleusanu, Matesan, a pus bazele Shukar Collective, un proiect revoluţionar care explorează ritmurile tradiţionale ale ursarilor prin tehnici moderne de sampling digital.

Chienne-d`histoire

Câştigătorul Palme d’Or 2010 pentru Cel mai bun scurt metraj, Chienne d’histoire (r. Serge Avedikian, Franţa); cel mai recent film al regizorului polonez nominalizat la Oscar şi distins cu Premiul BAFTA, Tomek Bagińsky – Kinematograf (Polonia, 2009); precum şi noile producţii ale lui Gil Alkabetz şi Matthias Bruhn, câştigători ai Premiului Publicului la Anim’est în 2008, respectiv 2009 se numără printre titlurile selecţionate în acest an în competiţia de scurt metraj internaţional.

La doar câteva luni de la triumful de pe covorul roşu de la Cannes, filmul lui Serge Avedikian, Chienne d’histoire / Barking Island (Franţa, 2009), produs de studioul Sacrebleu, invitat anul trecut cu un program special în cadrul Anim’est, vine la Bucureşti pentru a încerca să cucerească juriul şi publicul festivalului cu povestea emoţionantă şi puţin cunoscută a câinilor vagabonzi deportaţi din Istanbul în 1910 şi trimişi pe o insulă pustie, departe de oraşul pe care autorităţile de atunci doreau să îl transforme într-o metropolă europeană. Kinematograf / The Cinematograph (Polonia, 2009) este un alt titlu-highlight din competiţia Anim’est 2010, un omagiu epic adus istoriei celei de-a şaptea arte de Tomek Bagińsky, regizorul nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun scurt metraj de animaţie în 2003 pentru The Cathedral şi câştigător al Premiului BAFTA la aceeaşi categorie cu Fallen Art în 2006. Doi cineaşti binecunoscuţi de publicul festivalului se mai află printre concurenţii la Trofeul Anim’est şi la Premiul pentru Cel mai bun scurt metraj: Matthias Bruhn, regizorul îndrăgitului Poşta, revine la Anim’est cu Ente, Tod und Tulpe / Duck, Death and the Tulip (Germania, 2010), o fermecătoare animaţie poetică despre prietenie, iubire şi moarte adaptată după povestea clasică a lui Wolf Erlbruch; respectiv Gil Alkabetz, premiat la Anim’est 2008 pentru A Sunny Day, care aduce pe ecranele Anim’est o reinterpretare inedită şi plină de umor a uneia dintre controversele cele mai în vogă ale deceniului în Der Da Vinci Timecode / The Da Vinci Timecode (Germania, 2010).

Mihai Mitrică, directorul Anim’est, declară: „Competiţia Anim’est de anul acesta este pasul înainte de care festivalul avea nevoie la a cincea ediţie pentru a-şi confirma statutul pe plan naţional şi internaţional. Ţinând cont că am primit peste 800 de scurt metraje pentru toate cele 6 competiţii, dintre care merită subliniată înscrierea în competiţia de scurt metraj a proaspătului deţinător al Palme d’Or, putem spune că Anim’est a trecut la următorul nivel al festivalurilor.”

Titlurile-hit nu lipsesc nici din competiţia Anim’est rezervată filmelor studenţeşti. Mobile (r. Verena Fels, Germania, 2010), povestea neobişnuită a unei vaci rebele, care alege să îşi ia viaţa în propriile mâini; scurt metrajul de animaţie selecţionat în cadrul secţiunii Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes – The Boy Who Wanted to Be a Lion (r. Alois Di Leo, Marea Britanie, 2010), o poveste psihologică despre puterea imaginaţiei unui copil; sau electrizantul scurt metraj cu accente gotice VillaOlvidada (r. Miguel Lopez, Elena Najar, Spania, 2008) sunt numai câteva dintre producţiile pe care cinefilii nu trebuie să le rateze la ediţia din acest an a Anim’est, şi care vor concura pentru Premiul pentru Cel mai bun film studenţesc.

„Ca de obicei, selecţia prezintă o varietate de stiluri de animaţie alese nu doar după caracterul narativ dar mai ales prin impactul vizual pe care îl au. Aşa cum au dovedit-o deja rezultatele câştigătorilor din primii patru ani de festival, Anim’est promoveaza tinerele talente internaţionale, şi sunt sigur că filmele din competiţie vor lua multe alte premii internaţionale si, sper să confirmăm ceea ce a devenit deja o tradiţie pentru festival – câteva dintre ele se vor afla şi pe lista de nominalizări la Oscar”, mai spune Mihai Mitrică

Personalităţi marcante în Juriile anim’est 2010

Filmele selecţionate în competiţiile de lung metraj şi scurt metraj internaţional, film studenţesc, film românesc şi film balcanic – Balkanimation vor fi judecate anul acesta de două jurii alcătuite din personalităţi de prestigiu ale filmului european, invitate la Bucureşti special pentru a hotărî destinatarii premiilor celei de-a cincea ediţii a celui mai important festival de film de animaţie din România – anim’est, care va avea loc în perioada 8-17 octombrie 2010 la Bucureşti.

Criticul de film român Mihai Chirilov – directorul artistic al Festivalului Internaţional de film Transilvania şi curatorul Festivalului de Film Românesc de la New York; italianul Simone Massi – regizorul filmului Memories of Dogs, câştigător al Premiului pentru Cel mai bun Scurt Metraj la ediţia din 2007 a anim’est; Phil Mulloy – unul dintre cei mai de succes regizori britanici de animaţie independentă ai ultimelor decenii; portugheza Regina Pessoa – cea care a consacrat o tehnică de animaţie cu totul specială, răsplătită cu numeroase premii pentru filmele sale prezentate în festivalurile importante din întreaga lume; şi olandezul Erik van Schaaik, regizorul Fantomei de la Cinema, scurt metrajul premiat cu Trofeul anim’est în 2009 vor alege câştigătorii Premiilor pentru Cel mai bun Scurt Metraj, Cel mai bun Lung Metraj, precum şi pe cel al Trofeului anim’est, oferit unui film din secţiunea Scurt Metraj Internaţional.

Profesorul, fotograful şi operatorul Sorin Botoşeneanu, producătorul olandez, co-fondator al celui mai important studio de animaţie din Olanda, ilLuster Productions, Michiel Snijders şi Géza M. Tóth, regizorul maghiar nominalizat la Premiul Oscar în 2005, alcătuiesc juriul care va decide câştigătorii Premiilor pentru Cel mai bun Film Studenţesc, Cel mai bun Film Românesc şi Cel mai bun film din secţiunea Balkanimation – rezervată scurt metrajelor din ţările balcanice.

Cea de-a cincea ediţie a Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est va avea loc în perioada 8-17 octombrie 2010 la Cinema Patria, Cinema Scala şi Cinema Union din Bucureşti, şi va fi urmată de un follow-up la Cinema Victoria din Cluj-Napoca, în perioada 22-24 octombrie 2010. Anim’est este organizat de Asociaţia Estenest, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi Ogilvy.

Christopher Nolan a fost întotdeauna fascinat de vise şi de relaţia lor cu starea de veghe, precum şi de potenţialul extraordinar al minţii omeneşti în timpul somnului. Nolan visează la INCEPTION (Începutul) de aproape zece ani, încă de pe vremea când lucra la Memento, acel film în care eroul îşi pierde memoria de scurtă durată şi are permanent nevoie post-it-uri să-şi planifice viitorul apropiat. Regizorul britanic nu e fascinat doar de vise, ci şi de filme de amploare, labirintice, care nu-ţi permit deloc să visezi, ci te solicită şi fac din tine un spectator suspicios, în permanentă alertă.

Inception pleacă de la premisa că este posibil să pătrunzi în visul cuiva şi astfel să ai acces la subconştientul acelei persoane. Accesul la subconştient nu presupune doar extracţia informaţiilor, ci şi posibilitatea de a inocula idei noi, astfel încât persoana respectivă să creadă că ideile îi aparţin. Dacă premisa vi se pare mult prea fantezistă, Inception tot merită efortul pentru excelenta tensiune specifică filmelor heist, a situaţiilor limită şi pentru câteva vizualuri suprarealiste în slow motion, absolut amuţitoare.

Dom Cobb (Leonardo DiCaprio) este cel mai bine cotat invadator de subconştiente de pe piaţă. Cobb este angajat de diverse corporaţii pentru a fura secrete imposibil de aflat altfel. „Totul se bazează pe ideea că orice informaţie avută vreodată persistă în subconştientul uman, iar indivizi dotaţi precum Cobb sunt capabili să extragă gândurile”, spune DiCaprio despre personajul său.

Cobb este angajat de Saito (Ken Watanabe), un magnat japonez din industria energetică care vrea să afle secretele lui Robert Fisher Jr.(Cillian Murphy), moştenitorul dezorientat al unui imperiu economic rival. Saito nu îi promite lui Cobb doar bani, ci şi posibilitatea de a reveni la o viaţă normală, desprinsă (sau nu) de oniricul în care este acum ancorată.

În clasica tradiţie heist, Cobb îşi regrupează echipa din care fac parte organizatorul Arthur (Joseph Gordon-Levitt ), arhitectul Ariane (Ellen Page), o strălucită studentă care poate imagina proiecte şi locuri care nu există în realitate; falsificatorul Eames (Tom Hardy), cel care poate prelua identitatea fizică a oricui şi chimistul avangardist Yusuf (Dileep Rao), personajul exotic care deţine substanţa cababilă să te scufunde într-un labirint oniric altfel imposibil de atins.

Adriane este singura noutate în echipă şi, totodată, legătura spectatorului cu complicatul modus operandi şi planul neobişnuit pus la cale Cobb. Scurta perioadă a iniţierii ei este şi un prilej de efecte speciale spectaculoase.

Însă Nolan nu face doar un film inteligent, înţesat de efecte, ci are grijă să ne capteze emoţional prin intermediul fermecătoarei Mal (Marion Cotillard), un fel de soţie perfectă îngropată adânc în subconştientul plin de regrete al lui Cobb.

Oniricul în Inception nu e niciodată haotic, psihedelic, dar se întrepătrunde întotdeauna cu un altul, astfel încât legăturile narative se împrăştie, pentru a se reface mai târziu şi a se pierde iar. Deşi pare foarte complicat, filmul de peste două ore capătă sens concomitent cu desfăşurarea ostilităţilor, iar spectacolul vizual deosebit de seducător, la care se adaugă acţiunea electrizantă şi distribuţia beton, fac din Inception filmul acestei veri, pe care ar fi păcat să îl ignoraţi.

Conform sondajului, 87% dintre români au urmărit la TV spectacolul deshumării, deși numai 27% aveau dubii că soții Ceaușescu sunt inhumați în Cimitirul Ghencea. Întrebarea unde sunt îngropați Ceaușeștii? mi se pare la fel de interesantă precum i se pare pisicii mele, care acum privește gânditoare pe fereastră. Dar asta-i treaba mea și a pisicii.

Oamenii sunt nostalgici, tânjesc după stabilitate, spune cineva din studioul Realității.

Tinerii au dat un gest de frondă actualei guvernări, zice și doamna Andronescu, veșnic invitată pe la câte o emisiune, indiferent de care.

Dar partea tare acum urmează. 63% dintre respondenți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989! și 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri în termeni pozitivi. Ceva mai liniștitor, 57% amestecă bunele cu relele. Ceaușescu ar putea intra în turul al doilea și ar câștiga alegerile, asta pentru că 49% au convingerea că nea Nicu a fost băiat bun, și doar 15% cred că a fost băiat rău. Cum era de așteptat, distinsa academiciană stă mult mai prost, nici nu mai contează cât de prost.

Ceea ce contează este cât de proști sunt românii. Pe cei trecuți de 60 de ani i-aș putea crede, căci pe vreme lui Ceaușescu erau mai tineri și mai frumoși, însă pe ceilalți mi-e imposibil să-i înțeleg. România a avut cea mai cruntă dictatură din Europa de Est, iar Ceaușescu nu era un patriot deștept care a facut multe lucruri bune și câteva greșeli, ci un țărănoi sinistru care a ruinat un întreg spațiu, cu oameni, cu blocuri, cu râuri, ramuri și cu instituții otrăvitoare, de neschimbat.

Dar de ce l-aș prefera pe Ceaușescu? Pentru că mi-ar asigura un loc de muncă în care aș putea să vegetez tot anul, și două săptămâni pe vara m-aș duce la munte sau la mare, la hotel. Aș primi un apartament la bloc și în câteva luni aș avea și o dacie. În fine, aș fi egal cu vecinul și nu l-aș mai invidia .

Ei, voi ce spuneți, în care procente vă încadrați? E util un astfel de sondaj, e inutil. Contează unde e îngropat Ceușescu? De ce?

Problema nu se rezolvă renunțând la niște “mofturi”, așa că vă cer câteva sfaturi. Ce ar trebui să mănânc, cât de puțin ar trebui să țin lumina aprinsă și cât de rece să fac dușul? Unde e cea mai ieftină piață din București? Oare n-ar fi simplu să mă apuc de yoga și să vegetez vreo 30 de zile? Oare n-ar fi mai simplu să mă duc undeva la țară? Două secunde să închid radioul…consumă.

Nu-mi plang de milă și nici nu fac apel la pomana socială. Cred că de vină sunt filmele neorealiste italiene pe care le-am văzut în ultima perioadă. Oamenii aia trăiau în Italia postbelică, într-o sărăcie devastatoare, cu șomaj cât casa și străzi în ruină. Noi trăim în România postcomunistă, consumistă și debilă. Diferența este că filmele neorealiste anunță reconstrucția Italiei, în câteva dintre ele se întrezărește viitorul, primăvara, cum spune Pina în Roma, citta aperta. Situația noastră de azi e diferită și nu anunță nimic.

Nu cred în soluții salvatoare pentru economia românească și nici măcar pentru aia globală. Cred că Băsescu, Boc și oricine ar veni după ei pur și simplu nu au ce să facă, chiar dacă ar lua cele mai bune măsuri din toate timpurile. Economia de pretutindeni se contracta constant, pe măsură ce populația omenirii crește. Și nu cred în creștere economică la infinit, pentru că pur și simplu nu avem resurse în plus. Cum să produci mai mult dacă gazul, benzina și celelalte se scumpesc permanent? Și cum să reziste economia românească dacă la noi se “produc” numai servicii?

Momentan mai am ceva bani, cam o pensie muncitorească după 40 de ani de activitate. Salariul unui profesor cu jumătate de normă, înțelegeți voi. Ei se descurcă, așa că ar trebui să mă descurc și eu. Voi ce ați face în locul meu? Aștept cu interes variante multiple .

P.S. Uneori întâlnesc oameni care îmi spun, cu o inexplicabilă mândrie, că sunt șomeri de doi ani sau că n-au muncit niciodată. În general nu au bani, dar fumează, merg la mare și nu scapă niciun concert. Cum se descurcă oamenii aia? Cum de încă respiră?

Ce a urmat la noi știm bine: show-uri cu pițipoance și cocalari, fotbal din liga lu` mitică, emisiuni despre oamenii din fotbal, sinteze inutile ale zilei, politică și prost gust cât cuprinde, pe toate canalele, pentru toată lumea.

Nu cred în conspirații puse la cale de politicienii și mogulii noștri, pentru un brainwash complet, interesat și bine țintit. (Știu, campaniile electorale sunt altă poveste). Dar cred în lipsa de imaginație, în lipsa de creier și, mai ales, în lipsa de clasă a celor care au condus și conduc televiziunile din România. Și mai cred în ambiția maniacală a unora de a face tone de bani vânzând NIMIC.

Gata, n-am energie, timp și chef să vorbesc despre toate astea, ci de fapt am vrut să vă invit la un film care se anunță foarte interesant. Filmul este documentar, se numește Videocraţia (Videocracy) și vine duminică la Elvira Popescu, de la ora 20:00, direct de la TIFF. Iata cum se prezintă el la catalog:

În Italia un singur om a dominat imaginea timp de mai bine de trei decenii. Mai întâi ca magnat TV, apoi ca premier, Silvio Berlusconi a creat un sistem perfect bazat pe entertainment TV şi politică. A influenţat ca nimeni altul conţinutul televiziunilor comerciale din Italia. Posturile sale, faimoase pentru excesul de fete aproape goale, sunt privite de mulţi ca o oglindă a propriilor sale gusturi. În Videocraţia, regizorul Erik Gandini se reîntoarce în ţara natală pentru a dezvălui din interior consecinţele experimentului TV la care au fost supuşi italienii timp de 30 de ani.

Din declarațiile oficiale ale Israelului, activiștii de la bordul navei turcești aveau o atitudine ostilă și au atacat armata cu bâte și cuțite. Prin urmare, armata s-a enervat și a pus elicoperele să tragă. Ca să-i potolească. De tot

Dar nu vreau să vă spun ce deja știți mai bine decât mine (nu am vazut nimic la TV pentru că nu mai am), ci vreau să pun câteva întrebări. Cine știe, poate un expert în drept inernațional ne poate lumina.

În primul rând, nu înțeleg cum armata israeliană poate ataca un vas în ape teritoriale internaționale? Mai ales unul umanitar. În al doilea rând, de ce nu au oprit pur și simplu nava Navi Marmara? Îi puteau bloca drumul cu un vas militar, nu?  Aici ne-ar trebui un comandat de navă. Știți vreunul? De ce au urcat soldații la bordul navei, precum pirații somalezi? Să fi avut nevoie de ajutoare umanitare, sau doar au fost suficient de netoți să intre într-un incident care deja le-a atras critici din toate colțurile lumii?

P.S. Nu vreau și răspunsul la întrebarea din titlu. Îl știu deja.

Săptămâna asta paradisul actorilor a fost luat cu asalt. După minunatul nostru Ismail, răpus de un atac de cord, a murit și monumentalul Dennis Hopper. Dennis  avea cancer la prostată în fază terminală. A făcut parte dintr-o nouă generație de rebeli de la Hollywood și a jucat în foarte multe filme memorabile, “Rebel Without a Cause“, “Blue Velvet“, “Apocalypse Now“, “Easy Rider“, “Speed“, însă cel mai bine mi-a rămas în minte cu replica pe care i-o dă lui Christopher Walken în “True Romance“.

În epoca de aur a Flintului, numai GM avea în jur de 79 000 de angajați. Acum au rămas 8000 și șomajul se apropie de 20%, la o populație care s-a înjumătățit, adica 110 000 de suflete în prezent.

Radicalul experiment a fost ideea unui politician local pe nume pe nume Dan Kildee, trazorier în Genesee County și apropiat a lui Barack Obama. Se pare că domnul Kildee nu se va opri aici, ci va mai demola încă 50 de orășele disfuncționale din Mid-West și North East, marea lor majoritate foste localități industriale. Adică și zone din Detroit, Philadelphia, Pittsburgh, Baltimore și Memphis. Detroit, spulberat de colapsul industriei auto, va fi împărțit în mai multe suburbii conectate între ele prin… countryside. Deja mi-i imaginez pe Eminem și Dr. Dre într-o Toyota Yaris, străbătând lanurile de rapiță (pentru biodiesel) dintr-o parte în alta a orașului. Oare Detroit Pistons își vor schimba numele în Detroit Shrinkstons?

Karina Pallagst, director al Shrinking Cities (un program Global Perspective în cadrul Universității din California) spune că recunoașterea declinului Americii a fost până acum un “tabu cultural și politic”.

„Obsesia de creștere este, din pacate, un lucru foarte american”, declară demolation man Kildee, care în mod cert n-a trecut la noi prin Corbeanca sau Băneasa. Desigur, îl așteptăm cu nerăbdare.

Ok, Flint e departe și dacă SUA își demolează orașele, pe noi nu ne interesează, că n-are treabă cu Băsescu, pensionarii și Ponta, nu? Atunci cine m-a întrebat cât e ceasul?

Păi, am vrut să vă recomand un film documentar foarte interesant, numit “The End of Suburbia”, care anunță încă din 2004 transformarea zonelor rezidențiale americane în mahalale. Motivele sunt mai multe și o să le aflați dacă vedeți filmul. Și o să mai aflați niște chestii. Hai, vizionare plăcută!

ALTIPLANO

Astfel, utilizatorii din România care vor accesa pagina dedicată festivalului, la adresa mubi.com/festivals/transilvania, vor putea urmări filmele Altiplano (Germania, Belgia, Olanda, 2009), regia Peter Brosens şi Jessica Hope Woodworth, Ultima conversaţie / Last Conversation (Olanda, 2009), regia Noud Heerkens, Nimic personal / Nothing Personal (Irlanda, Olanda, 2009), regia Urszula Antoniak, Oraşul Diavolului / Devil’s Town (Serbia, 2010), regia Vladimir Paskaljevic, Felicia, înainte de toate (România, 2009), regia Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, Invers / Rewers (Polonia, 2009), regia Borys Lankosz. Filmele pot fi urmărite gratuit, în limita a 300 de vizitatori pentru fiecare dintre pelicule.

Din acest an, TIFF se alătură altor festivaluri prestigioase, prezente deja în “reţeaua” video on demand Mubi.com: Cannes, Berlin, Veneţia, Rotterdam, Telluride, San Sebastian, Locarno, Toronto, Tribeca sau Sundance.
Programarea filmelor în regim Video On Demand (VOD), în funcţie de prima proiecţie a acestora în cadrul festivalului este următoarea:
NOTHING PERSONAL
Proiecţie in festival: 29 Mai, 19:30
VOD: 30 Mai, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)
REVERSE
Proiecţie in festival: 30 Mai, 22:00
VOD: 31 Mai, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)
FIRST OF ALL, FELICIA
Proiecţie in festival: 1 iunie, 19:15
VOD: 2 Iunie, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)
DEVIL’S TOWN
Proiecţie in festival: 1 Iunie, 22:00
VOD: 2 Iunie, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)
ALTIPLANO
Proiecţie in festival: 2 Iunie, 19:15
VOD: 3 Iunie, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)
LAST CONVERSATION
Proiecţie in festival: 3 Iunie, 22:00
VOD: 4 Iunie, 12:00 (până pe 7 Iunie, 12:00)

Nas și Damian Marley (cel mai tânăr fiu a lui Bob) au scos recent albumul Distant Relatives, pe care au mai multe colaborări. Nas are flow, mesaj și se ia la fel de în serios ca întotdeauna. Damian cântă despre prieteni, despre voință, rase, geopolitică, Africa Must Wake Up etc. Nas are arme și talent cu caru, Damian are ganja și seamănă la voce cu Bob. Primul e din New York, celălalt din Kingston, și asta se aude și de la vecinu de vis a vis. O să aflați mai multe (și voi, și el) dacă ascultați albumul. Cei doi au colaborat și la emoționanta Road to Zion. Sper c-o știți, dacă nu, aici. Distant Relatives îmi pare o odă dedicată Africii. Are melodii variate, cor de copii, chitări și chestii tribale dispuse pe 13 piese bune. Îmi face poftă de Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud, văzut la terasă. Îmi face poftă să plec departe. E clar, Africa e continentul la modă vara asta. Se anunță toridă, nu?

Competiția TIFF, care dă profilul principal al festivalului, este rezervată regizorilor debutanți sau aflați la al doilea lungmetraj. Există și două filme românești în competiție, „Medalia de onoare”, în regia lui Călin Netzer și „Felicia înainte de toate”, de Răzvan Rădulescu&Melissa de Raaf. Nu intru în detalii cu programul și cu toate secțiunile festivalului, pentru că ar însemna că am înebunit.

Țin totuși să precizez că, pe lângă tradiționalele secțiuni SUPERNOVA (filme premiate), UMBRE (scurtmetraje horror și SF) și NO LIMITE (filme “șoc”), festivalul va avea și câteva elemente noi.

Primul dintre ele se numește TERAPII EXTREME. Aici au fost incluse filme neobișnuite, în care tema principală este „cât de departe poate merge un om pentru a se vindeca de o adicție, o boală, o problemă,” conform lui Mihai Chirilov.

A doua secțiune nouă se numește PROFESIUNEA: ACTRIȚĂ. S-a pornit de la ideea că astăzi, în cinematografia mondială, se scriu tot mai puține roluri solide pentru actrițe. Vor fi proiectate câteva filme noi, dar și câteva mai vechi, toate cu rolul principal interpretat de o actriță.

O altă noutate este secțiunea LESS IS MORE, cu filme din categoria omnibus. Adică acele filme care strâng la un loc mai mulți regizori, în genul “Paris je t`aime” sau “Amintiri din Epoca de Aur”.

Festivalul va debuta vineri, în Piața Unirii, cu proiecția filmului “Bodega Soul Kitchen”, în regia lui Fatih Akin, și se va încheia pe șase iunie, în același loc, cu filmul eveniment “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, de Andrei Ujică.

„TIFF-ul se deschide și mai mult publicului. Au existat întotdeauna voci care au spus că selecția la TIFF este ușor elitistă. Anul acesta am încercat să ne deschidem mai mult publicului, dar păstrând standardul de calitate cu care ne-am obișnuit la festival,” a spus la conferința de presă Mihai Chirilov, a cărui vestimentație mi-a amintit de Nicolae Ceaușescu.

Pentru program și detalii consultați siteul lor, despre care am înțeles că a fost reorganizat recent și umplut cu informații și recomadări interesante. O parte din competiția TIFF se va putea vedea online, pe siteul the auteurs; o veste bună, sper, pentru cei care nu vor putea ajunge la Cluj în perioada festivalului.

Al doilea film de lungmetraj al lui Titus Muntean după debutul său de succes Examen, Caravana Cinematografica este realizat după romanul cu acelaşi nume al lui Ioan Groşan şi spune povestea lui Tavi, un tânăr activist de partid, care soseşte cu o caravană cinematografică într-un sat izolat din Transilvania, pentru a rula filme propagandistice ruseşti. Este prima sarcină de partid pentru Tavi, iar el face tot ce-i stă în putinţă s-o îndeplinească cu succes, deşi se loveşte de lipsa de entuziasm a sătenilor.

Filmul va fi proiectat la Cinema Republica, la ora 18.00, în prezenţa regizorului Titus Muntean, a actorilor Dorian Boguţă şi Iulia Lumânare şi a echipei.
După proiecţia de gală a filmului lui Titus Muntean, de la ora 20.00, cinema Republica devine gazda unui alt eveniment extraordinar: filmul mut Metropolis (R. Fritz Lang) va rula în varianta sa restaurată şi completă, cu un soundtrack live, compus special pentru versiunea integrală a filmului de muzicianul şi artistul media Antonio Bras. Soundtrack-ul filmului realizat de Bras include muzică clasică, efecte sonore, pasaje de muzică rock şi sunete ambientale şi meditative, care împreună cu numeroase sample-uri de chitară, pian, elemente percusive şi alte sunete live, realizează un câmp sonor electro-digital fascinant. O proiecţie co-organizată de TIFF şi Centrul Cultural German Cluj.

Data de 30 mai anunţă o zi plină pentru cinefili. Astfel, de la ora 17.00, clujenii îşi dau întâlnire la Cinema Republica pentru a participa la proiecţia specială a unui documentar pe cât de original, pe atât de interesant: La Danse / Dansul de Frederick Wiseman. Nominalizat la premiile César pentru Cel mai bun documentar, filmul prezintă una dintre cele mai mari companii de balet ale lumii, Baletul Operei din Paris, într-un mod cu totul inedit pentru publicul român. O proiecţie prezentată de JTI.

De la ora 21:30, publicul este aşteptat la cunoscuta locaţie open-air, Cinema Echinox, pentru a viziona un film care a influenţat generaţii de cineaşti, artişti şi balerine, The Red Shoes / Pantofiorii roşii, în regia lui Michael Powell si a lui Emeric Pressburger. Un film epic din generaţia Technicolor, premiat la Oscar în 1949 pentru Cea mai bună scenografie şi Cea mai bună muzică, ce prezintă atât viaţa unei balerine din culise, cât şi entuziasmul interpretărilor de pe scenă. O poveste fascinantă a unei tinere balerine care este sfâşiată între două forţe: compozitorul care o iubeşte şi impresarul hotărât să o transforme cu orice preţ într-o balerină faimoasă. O proiecţie prezentată de JTI şi British Council.

La TIFF 2010, Dracula dă tonul a două evenimente de senzaţie:
Astfel, duminică, 30 mai, ora 21.30, la Castelul Bánffy de la Bonţida publicul festivalier se va putea bucura de coloana sonoră compusă de chitaristul Gary Lucas pentru varianta mai puţin cunoscută a filmului Dracula (R. George Melford, 1931), prima ecranizare în limba spaniolă a celei mai cunoscute legende legate de spaţiul transilvănean. Filmat după acelaşi scenariu, în aceleaşi decoruri şi în aceeaşi perioadă de timp cu filmul regizat de Tod Browning, avându-l în rolul principal pe Bela Lugosi, filmul lui Melford propune o viziune inovatoare asupra poveştii clasice, adunând în distribuţie staruri ale vremii, din America Centrală şi de Sud.

Miercuri, 2 iunie, ora 18.30, la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca va avea loc proiecţia-eveniment a filmului cult Dracula, de data aceasta în regia lui Tod Browning, cu un acompaniament live al cvartetului Arcadia (Ana Bogăţilă – vioară, Răsvan Ionuţ Dumitru – vioară, Traian Boală – violă, Török Zsolt – violoncel), care va interpreta muzica special compusă pentru film de compozitorul Philipp Glass.

Seria de proiecţii eveniment continuă marţi, 1 iunie, la sala UBB Auditorium, de la ora 20:30 cu un film ce marchează deschiderea secţiunii Focus Israel: Lebanon, în regia lui Samuel Maoz. Distins cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia în 2009, filmul spune povestea a patru tineri prinşi în plasa războiului absurd şi incorect, care îşi pierd înocenţa într-un mod brutal. Proiecţia filmului va avea loc în prezenţa regizorului Samuel Maoz, Ambasadorului Statului Israel la Bucureşti, Excelenţa Sa, domnul Oren David, directorului executiv al Israel Film Fund, Katriel Schory, directorului Cinematecii de la Ierusalim, Costel Safirman, curatorului secţiunii Focus Israel din cadrul TIFF, reputatul critic de film de la Variety, Jay Weissberg si regizorului unui alt film din secţiunea My Father My Lord, David Volach.

Space Sailors / Navigatori în Cosmos, în regia lui Marian Kiss, este un alt titlu hit ce completează oferta de proiecţii eveniment pregătite de TIFF pentru iubitorii de filme. Prezent în secţiunea Ce se întâmplă, documentarule?, filmul face o incursiune în vieţile prezente ale unor foşti cosmonauţi, printre primii europeni care au păşit pe lună. Proiecţia va avea loc miercuri, 2 iunie, de la ora 20.00, la Cinema City, în prezenţa extraordinară a cosmonautului Dumitru Prunariu, primul şi singurul român care a zburat în spaţiul cosmic.

Vineri, 4 iunie, de la ora 19:00, în sala UBB Auditorium, va avea loc proiecţia specială a filmului The Aviatrix Of Kazbek / Aviatoarea din Kazbek, în regia lui Ineke Smits. Un film despre un batalion de georgieni care este încartiruit pe o insulă olandeză, iar obiceiurile lor nefamiliare aduc culoare în viaţa unei tinere localnice. În mijlocul luptei georgienilor împotriva trupelor germane, aceasta evadează din sufocanta realitate învăţând să aibă încredere în propria fantezie. Proiecţia va beneficia de prezenţa regizoarei Ineke Smits, care este în acest an membru în Juriul TIFF, precum şi de prezenţa actriţei principale din film, Anamaria Marinca.

De la ora 21.15, sala UBB Auditorium va găzdui o proiecţie aniversară cu totul şi cu totul specială: se împlinesc 40 de ani de la lansarea unui film românesc care şi-a pus amprenta asupra cinematografiei autohtone: Reconstituirea, în regia lui Lucian Pintilie. Publicul TIFF va avea plăcerea să urmărească filmul în prezenţa câtorva membrii ai echipei prezenţi la TIFF 2010.

Cea mai nouă locaţie open-air de la TIFF 2010, Ursus Open-Air din Piaţa Unirii, va fi şi ea gazda unei proiecţii eveniment aninversare: vineri, 4 iunie, de la ora 21.45, publicul va celebra 25 de ani de la lansarea filmului Declaraţie de dragoste, de Nicolae Corjos. Un love story de neuitat ce îi are ca protagonişti pe Adrian Păduraru şi Teodora Mareş. Ion Caramitru şi Tamara Buciuceanu – Botez fac două roluri de neuitat in ipostaza faimoşilor profesori Socrate, respectiv Isoscel, iar publicul îi va putea întâlni la Cluj pe cei doi mari actori români, în seara acestei proiecţii .

sursa: biroul de presă TIFF

Din păcat pentru mine, Orlando a luat bătaie cu 88 la 92 şi a pierdut primul meci în acest playoff. Din ce relatează AP, pivotul celor din Orlando, Dwight Howard (Superman, pentru prieteni) a fost apărat foarte agresiv de Boston, şi a reuşit să marcheze numai 3 din 10 aruncări din acţiune, dintr-un total de 13 puncte până la final. Foarte puţin pentru un pivot de talia lui. Despre el spuneam că a fost lovit, bruscat şi provocat de grăsanii din apărarea echipei din Boston.

De la Orlando au strălucit doar Vice Carter, cu 23 de puncte şi incisivul conducător de joc Jameer Nelson, cu 20. O altă sursă de frustrare a fost baschetbalistul meu preferat all time, Jason Williams, care a marcat numai cinci puncte şi nicio pasă decisivă, deşi a stat peste 10 minute pe teren.
La Boston au jucat foarte bine  Paul Pierce şi Ray Allen în atac, care au înscris împreună 47 de puncte. În apărate a jucat bine toată echipa, din moment ce magicienii au reuşit doar patru coşuri din primele 22 de încercări. Trei dintre titularii echipei din Boston sunt aproape de pensie (Paul Pirce 32 de ani, Ray Allan 36 şi Kevin Garnett 33), însă joacă incredibil de bine.

Gata, nu comentez un meci doar după secvenţele pe care le-am văzut pe internet. Postarea este un pretext pentru a vă aduce aminte că au început finalele în NBA. În această noapte se va disputa şi primul meci din finala Vestului, Phoenix Suns vs. L.A. Lakers, dar, din păcate, nu va fi transmis nici de Digisport, nici de Boom Sport. Pentru a vedea ceva în direct va trebui să aşteptam meciurile cu numărul doi din cele două finale. În principiu, Boom TV va transmite finala Vestului, iar Digisport pe cea a Estului.

Pardon, se pare că meciul a fost transmis, dar nu am fost eu pe receptie ora potrivita. Așa că ar fi de bun simț din partea mea să le cer scuze celor de la Digisport.

O animaţie spectuloasă, Fantastic Mr. Fox, cel mai recent film semnat Wes Anderson, va închide cea de-a patra ediţie a TIFF Sibiu. Filmul va fi proiectat în premieră absolută în România, pe 13 iunie, în Piaţa Mică din Sibiu. Nominalizat la Oscar 2010 şi Premiile BAFTA 2010 pentru Cel mai film de animaţie şi Cea mai bună muzică, Fantastic Mr. Fox este filmul care a cucerit atât publicul, cât şi critica de film, care l-a nominalizat şi premiat la un număr impresionant de Premii ale criticilor, precum New York Film Critics Circle Awards, National Society of Film Critics Awards (USA), Online Film Critics Society Awards, San Francisco Film Critics Circle şi multe altele. George Clooney, Meryl Streep, Bill Murray şi Jason Schwartzman sunt doar câţiva din actorii celebri ale căror voci dau viaţă personajelor lui Anderson. Publicul sibian va fi fără îndoială cucerit de povestea absolut fantastică a amuzantului Mr. Fox şi a prietenilor săi.

Două filme româneşti întregesc programul TIFF din Piaţa Mică. Marţi, după Crăciun, în regia lui Radu Muntean şi Eu când vreau să fluier, fluier, în regia lui Florin Şerban vor fi proiectate la Sibiu în prezenţa echipelor realizatoare.
Cel de-al patrulea lung metraj semnat Radu Muntean ajunge la Sibiu în data de 12 iunie, imediat după premiera sa mondială în cadrul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes 2010. Avându-i în rolurile principale pe Mimi Brănescu, Maria Popistaşu şi Mirela Oprişor, Marţi, după Crăciun spune povestea lui Paul Hanganu care ajunge în punctul în care trebuie să aleagă între a rămâne cu soţia sa şi fetiţa lor în vârsta de opt ani, sau a continua relaţia cu amanta de care este îndrăgostit.
Sibienii vor putea să vizioneze sub clar de lună, în seara zilei de 11 iunie, Eu când vreau să fluier, fluier – unul dintre cele mai discutate şi apreciate filme româneşti ale începutului de an, câştigător al Ursului de Argint – Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Berlin.

Mai multe detalii despre Programul TIFF Sibiu în curand pe www.tiff.ro.

ZFR debutează în forţă joi, 3 iunie, cu un film selecţionat în secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de Film de la Cannes: Aurora, în regia lui Cristi Puiu. O dramă impresionantă care gravitează în jurul lui Viorel, un bărbat de 42 de ani, divorţat, fără serviciu, care decide într-o zi să pună capăt nesiguranţei care a pus stăpânire pe viaţa lui. Personajul principal este interpretat chiar de regizorul filmului, Cristi Puiu, care revine la TIFF după participarea în Competiţia festivalului din 2005 cu Moartea Domnului Lăzarescu, film recompensat cu Premiul de Regie şi Premiul de Interpretare la TIFF 2005.

Aurora

Marţi, după Crăciun, de Radu Muntean, este un alt titlu hit al secţiunii ZFR. Un alt film autohton care ajunge la TIFF direct de la Cannes, unde este prezentat în premieră mondială, în cadrul aceleiaşi secţiuni Un Certain Regard.
Avându-l ca protagonist pe Mimi Brănescu, Marţi, după Crăciun spune povestea lui Paul, un bărbat aflat în dificila situaţie de a alege între soţie şi amantă. Din distribuţia acestei pelicule mai fac parte actorii Maria Popistaşu, Mirela Oprişor, Dragoş Bucur şi Victor Rebengiuc.

Lista de lung-metraje a secţiunii ZFR continuă cu titlurile: Medalia de onoare (R. Peter Călin Netzer) şi Felicia, înainte de toate (R. Răzvan Rădulescu & Melissa de Raaf), ambele aflate în competiţia TIFF 2010, Portretul luptătorului la tinereţe, debutul în lung metraj al lui Constantin Popescu, prezentat în secţiunea Forum a Festivalului de Film de la Berlin 2010, Mănuşile roşii (R. Radu Gabrea), bazat pe romanul cu acelaşi nume scris de Eginald Schlattner, povestea unui deţinut politic sas supus la o anchetă prin mijloace de tortură fizică şi psihică şi Caravana Cinematografică (R. Titus Muntean), o comedie neagră plasată în România anilor ‘60, cu Dorian Boguţă în rolul principal.

O serie de documentare spectaculoase vor completa lista filmelor din ZFR: Dacia, dragostea mea (R. Ştefan Constantinescu, Julio Soto), Kapitalism, reţeta noastră secretă (R. Alexandru Solomon), Lumea văzută de Ion B (R. Alexander Nanău), The Shukar Collective Project (R. Matei Alexandru Mocanu) sau Circul vesel (R. Claudiu Mitcu).
În cadrul celei de-a noua ediţii a festivalului, Zilele Filmului Românesc cuprind o selecţie impresionantă de scurt metraje originale, apreciate la festivaluri internaţionale de prestigiu sau în premieră absolută în România.
TIFF aduce la Cluj cele mai recente filme ale lui Adrian Sitaru: Colivia, premiat în cadrul competiţiei oficiale a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin precum şi Lord, un alt scurt metraj mult aşteptat de public.

Adina Pintilie îşi va prezenta Oxigen, un film inspirat dintr-o poveste reală, selecţionat în competiţia de scurtmetraje Tiger Awards de la Rotterdam, iar regizoarea Iulia Rugină vine la TIFF cu mediu metrajul Captivi de Crăciun, o poveste captivantă despre patru oameni nevoiţi să îşi petreacă Ajunul Crăciunului într-o gară mică de provincie în aşteptarea unui tren înzăpezit la mulţi kilometri distanţă.

marti-dupa-craciun

De asemenea, pentru prima oară în istoria TIFF, în competiţia ZFR se va afla un scurt metraj realizat de două foste participante ale atelierului de film, marca TIFF, Let’s Go Digital: Aniversarea, regizat de Luiza Pârvu şi montat de Letiţia Ştefănescu.
Succesul celor două tinere constituie o recunoaştere a eforturilor organizatorilor LGD de a forma o generaţie talentată de cineaşti şi vine într-un moment important pentru workshop: aniversarea a cinci ani de la prima ediţie Let’s Go Digital!

sursa: Biroul de presa TIFF

Cei optimişti spun că vom traversa cel puţin 10 ani dificili, apoi omenirea îşi va relua cursul obişnuit, odată cu trecerea industriei transporturilor la resursele alternative. Pile de combustie, biodiesel şi aşa mai departe. Transportul cu avionul va deveni un lux şi numai cei bogaţi şi-l vor permite, iar trenurile vor fi la mare căutare. Se vor construi tot mai multe autoturisme pe bază de hidrogen, mici şi uşoare, vom deveni ciclişti înfocaţi etc. De ce atâţia ani de tranziţie? Pentru că nu avem infrastructura necesară alimentării pilelor de combustie. Vor trece ani buni până când se va face tranziţia de la pompa de benzină la cea cu hidrogen. Problema va fi atunci generarea energiei electrice de care vom avea nevoie şi cum vom menţine poluarea termocentralelor în limite acceptabile.

Cei pesimişti spun că va fi mult mai rău. Civilizaţia, aşa cum o ştim, se va prăbuşi în câţiva ani, iar economia globală va deveni locală. Ne vom retrage la ţară şi vom trăi din roadele pământului, iar populaţia planetei va descreşte foarte mult.

Teoria conspiraţiei, baliverne inventate de oameni care ne vor răul sau am exagerat eu cu alcoolul? Vă rog să urmăriţi filmul de mai jos. Durează numai 8 minute.

Şi lista completă a filmelor:

Altiplano
(Belgia, 2009)
R. Peter Brosens, Jessica Hope Woodworth
Cu: Magaly Solier, Jasmin Tabatabai, Olivier Gourmet
Premii si festivaluri: Premiul Golden Kinnaree si Premiul special Golden Kinnaree Environmental Awareness la Festivalul International de Film de la Bangkok 2009

Bel age
(Franta, 2009)
R. Laurent Perreau
Cu: Michel Piccoli, Pauline Etienne, Eric Caravaca

Detenda rationella / A Rational Solution
(Suedia, 2009)
R. Jorgen Bergmark
Cu: Pernilla August, Stina Ekblad, Magnus Eriksson
Premii si festivaluri: Premiul “Georges Delerue” la Festivalul International de Film Ghent 2009, Premiul NDR Promotion la Zilele Filmului Nordic Lübeck 2009.

Djavolja varos / Devil’s Town
(Serbia, 2009)
R. Vladimir Paskaljevic
Cu: Lazar Ristovski, Aron Balazs, Mira Banjac

Felicia inainte de toate
(Romania, 2009)
R: Razvan Radulescu, Melissa de Raaf
Cu: Ozana Oancea, Vasile Mentzel, Ileana Cernat
Premii si festivaluri: Competitia Festivalului International de Film de la Sarajevo 2009, Festivalul de Film de la Goteborg

Gordos / Fat People
(Spania, 2009)
R. Daniel Sanchez Arevalo
Cu: Antonio de la Torre, Roberto Enríquez Verónica Sánchez
Premii si festivaluri: Raúl Arévalo – cel mai bun actor in secundar in cadrul Premiilor Goya 2010, Premiul Juriului la Festivalul Filmului de Comedie de la Monte Carlo 2009, nominalizat pentru Bronze Horse la Festivalul de Film de la Stockholm 2009

Last Conversation
(Olanda, 2009)
R. Noud Heerkens
Cu: Johanna ter Steege
Premii si festivaluri: nominalizare la categoria Golden Calf (cea mai buna actrita – Johanna ter Steege) la Festivalul Filmului Olandez

Medalia de onoare
(Romania, 2009)
R. Calin Peter Netzer
Cu: Mimi Branescu, Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu
Premii si festivaluri: premiul Cineuropa si Mentiune Speciala la Festivalul de Film Miami 2010; Mentiune Speciala, Premiul Holden pentru Cel mai bun scenariu si Premiul Publicului la Torino International Festival of Young Cinema; Cel mai bun actor – Victor Rebenciuc, Cel mai bun scenariu, Premiul FIPRESCI, Greek Union of Film and Television Technicians Award si Silver Alexander la Festivalul de Film Thessaloniki 2009

Mundane History
(Tailanda, 2009)
R. Anocha Suwichakornpong)
Cu: Arkanae Cherkam, Paramej Noiam, Anchana Ponpitakthepkij

Nothing Personal
(Irlanda-Olanda, 2009)
R. Urszula Antoniak
Cu: Tom Charlfa, Fintan Halpenny, Ann Marie Horan
Premii si festivaluri: Best First Film, premiul C.I.C.A.E., premiul FIPRESCI, Silver Leopard si Youth Jury Award la Festivalul International De Film Locarno 2009; Golden Calf la Festivalul Filmului Olandez 2009, nominalizat pentru Bronze Horse la Festivalul de Film de la Stockholm 2009, Lotte Verbeek cea mai buna actrita la Festivalul de Film Marrakech

R
(Danemarca, 2010)
R. Tobias Lindholm, Michael Noer
Cu: Johan Philip Asbæk, Dulfi Al-Jabouri, Roland Møller

Rewers / Reverse
(Polonia, 2009)
R. Borys Lankosz
Cu: Agata Buzek, Krystyna Janda, Anna Polony
Premii si festivaluri: Bronze Frog la Camerimage 2009, Premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Varsovia 2009; Agata Buzek cea mai buna actrita, Cel mai bun machiaj, Marcin Dorocinski cel mai bun actor in rol secundar, Premiul Criticilor si Golden Lion la Festivalul Filmului Polonez 2009

Lazarus Taxon

La cea de-a noua ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), 12 filme de lung metraj se vor afla în Competiţia pentru câştigarea Trofeului Transilvania. Competiţia TIFF din acest an promite să fie una extrem de spectaculoasă şi diversă, fiind alcătuită preponderent din debuturi regizorale, premiate sau selecţionate la festivaluri internaţionale de prestigiu precum Cannes, Veneţia, Locarno, Rotterdam, Salonic, Sarajevo sau Varşovia.

„Selecţia competitivă din acest an, alcătuită exclusiv din filme de ficţiune, este, poate, cea mai sinuoasă din istoria festivalului: între două extreme cum sînt, pe de-o parte, spaniolul Gordos, un film coral excelent condus, comic, melo şi cu cîrlig la public, şi pe de-altă parte tailandezul Mundane History, film non-linear, meditativ şi radical-experimental, există alte 10 “escale” pe cît de diferite între ele, pe-atît de captivante, sper, pentru un public aflat în căutarea originalului, emoţiei şi a diversităţii.”, declară directorului artistic TIFF, Mihai Chirilov.

Pentru cea de-a doua oară în istoria festivalului, România este prezentă în Competiţia TIFF cu două producţii: mult-aşteptatele Felicia, înainte de toate (R. Răzvan Rădulescu & Melissa de Raaf, 2009), lansat în competiţia Festivalului de Film de la Sarajevo 2009 şi Medalia de onoare (R. Călin Peter Netzer, 2009), premiat cu cinci trofee la Festivalul de Film de la Salonic 2009.
Din Competitia TIFF 2010 mai fac parte comediile Reverse (R. Borys Lankosz, 2009), câştigător al Premiului FIPRESCI la Festivalul de la Varşovia, un film noir cu acţiunea plasată la începuturile regimului comunist în Polonia, filmul sârbesc Devil’s Town (R. Vladimir Paskaljevic, 2009), premiat la Palm Springs şi Trieste, precum şi A Rational Solution (R. Jorgen Bergmark, Suedia, 2009), o tragicomedie despre relaţii de cuplu.

La polul opus se află filme incitante şi polemice, care aduc noi viziuni asupra cinematografului, precum Mundane History (R. Anocha Suwichakornpong), primul film tailandez din istoria Competiţiei TIFF şi singurul selecţionat din afara Europei, Last Conversation (R. Noud Heerkens, Olanda, 2009) un film cu acţiune continuă, filmat cu 24 de camere simultan, Altiplano (R. Peter Brosens şi Jessica Hope Woodworth, Belgia, 2009), un manifest anti-globalizare prezentat în secţiunea Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes sau Nothing Personal (R. Urszula Antoniak, Irlanda-Olanda, 2009), câştigător a şase premii la ediţia de anul trecut a Festivalului de la Locarno.

Spaniolul Daniel Sanchez Arevalo, prezent în competiţia TIFF 2007 cu unul dintre filmele preferate ale publicului de la Cluj – Albastruînchisaproapenegru / Azuloscurocasinegro, revine la TIFF 2010 cu Gordos (Spania, 2009), spectaculoasa comedie neagră prezentată la Festivalul de la Veneţia şi distinsă cu Premiul Goya pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar (Raul Arevalo).

Remarcabilul studiu de personaj Bel Age (R. Laurent Perreau, 2009) şi drama selecţionată în competiţia Festivalului de la Rotterdam R (R. Tobias Lindholm, Michael Noer, Danemarca, 2010), având în prim plan destinul unui proaspăt condamnat la închisoare, sunt alte două producţii care se luptă pentru Trofeul Transilvania.

Din distribuţiile filmelor selecţionate pentru această ediţie a Competiţiei TIFF fac parte actori importanţi, precum olandeza Johanna ter Steege (câştigătoare a Premiului Academiei Europene de Film pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar în 1988), autoarea impresionantei interpretări din Last Conversation, prezentă şi cu un rol secundar în Bel age; suedeza Pernilla August protagonistă în A Rational Solution şi poloneza Krystyna Janda, prezentă în Reverse – ambele câştigătoare ale Premiului pentru Cea mai bună interpretare la Festivalul de la Cannes în 1992, respectiv 1990; Stephen Rea (nominalizat de-a lungul carierei la Premiile Oscar, Globurile de Aur şi BAFTA) – unul dintre protagoniştii din Nothing Personal; sau celebrul actor român, Victor Rebengiuc (protagonistul filmului Medalia de onoare).
Johanna ter Steege şi Victor Rebengiuc vor fi doi dintre invitaţii speciali ai TIFF-ului, publicul clujean având posibilitatea să îi întâlnească atât la proiecţii, cât şi la diferite alte evenimente din perioada festivalului.

La TIFF 2010, secţiunea Umbre – Scurt Metraj / Shadows Shorts promite publicului cinefil o ofertă extrem de tentantă de 12 scurt metraje dark, atent selecţionate de directorul îndrăgitului festival Anim’est, Mihai Mitrică.

„Anul acesta am ridicat standardele, am căutat filme de atmosferă, realizate profesionist din punct de vedere al imaginii şi al muzicii. Conceptul Shadows Shorts nu se referă doar la filme cu violenţă şi mult sânge: avem şi drame, filme care vorbesc despre relaţiile interumane, sau filme despre apocalipsă. În selecţia Shadows Shorts 2010 avem chiar şi un film clasic cu zombies, Zombies and

Cigarettes al lui Rafa Martinez, dar şi un scurt metraj care iese din tiparele selecţiei prin faptul că e un film experimental, Dusk, al celebrului fotograf olandez Erwin Olaf. Invit publicul de la TIFF să vizioneze toate filmele de scurt metraj din Competiţia Shadows. Consider că au toate motivele să o facă: sunt filme care vorbesc de la sine despre stiluri de cinema ambiţioase şi viziuni cinematografice pe cât de imaginative, pe atât de provocatoare”, a declarat selecţionerul Competiţiei Umbre – Scurt Metraj, Mihai Mitrică.

Astfel, spectatorii se vor putea bucura de producţiile: Lazarus Taxon (R. Denis Rovira), un horror SF captivant despre supravieţuire într-o lume distrusă de încălzirea globală, prezent în selecţia oficială a celui mai mare festival de film horror din America, Scream Fest, Alle Fugler (R. Sara Eliassen), o producţie norvegiană selecţionată la Festivalul de film de la Veneţia, care prezintă un univers în care singurele fiinţe umane existente sunt copii care şi-au pierdut abilitatea de a comunica, sau Flour Town (R. William Slichter), singurul film american din Shadows Shorts, selecţionat în 2009 la Festivalul de Film Fantastic şi Horror de la San Sebastian.

La Casa Brown al spaniolului Isaac Berrokal este în mod cert cel mai hardcore scurt metraj al secţiunii, cu o poveste sângeroasă inspirată din celebrul film The Texas Chainsaw Massacre.

Lista de filme din Competiţia Umbre – Scurt Metraj continuă cu titluri precum Precut Girl (R. Eric Dinkian), Bak lukkede dører (R. Aleksander Nordaas), Harmsaga (R. Valdimarr Jóhannsson), Le tonneau des Danaïdes, (R. David Guiraud), Vigilancia (R. Gonzalo Zona) şi Les bessones del Carrer de Ponent, (R. Marc Riba şi Anna Solanas).
Continuând modelul ediţiei precedente TIFF, fiecare din cele 12 scurt metraje incluse în Competiţia Umbre va fi proiectat înaintea unui lung-metraj din Competiţia TIFF de-a lungul celei de-a noua ediţii a Festivalului.

Pe 30 aprilie 1975, trupele nord vietnameze, conduse de generalul Văn Tiến Dũng, ocupau Saigonul, iar evenimentul marca finalul războiului din Vietnam, denumit şi al doilea război al Indochinei. Se apreciază că acest conflict absurd s-a soldat cu câteva milioane de morţi, marea lor majoritate civili, dar şi 58 000 de soldaţi americani.

• Primul episod, cunoscut şi ca “razboiul din Indochina”, a durat din 1946 până în 1954 şi a marcat sfârşitul dominaţiei franceze în Vietnam (divizat în Vietnamul de Sud şi Vietnamul de Nord);
• Al doilea episod, din 1957 pâna în 1975, a însemnat înfrangerea regimului anticomunist din Vietnamul de Sud (sprijinit de interventia directa a SUA) de către luptatorii din Frontul Naţional de Eliberare şi din Vietnamul de Nord.

Nu dau copy/paste cu tot felul de informaţii, se găsesc o groază pe net şi sunt cam acelaşi, însă vreau să vă arat un pictorial uluitor pe care l-am descoperit pe MSNBS. Aniversarea ar merita şi un top 10 al filmelor care au ca subiect războiul din Vietnam, în cazul în care aveţi timp şi chef să vedeţi/revedeţi vreunul.
1. We Were Soldiers
2. Full Metal Jacket
3. Deer Hunter
4. Good Morning, Vietnam
5. Fog of War
6. Path To War
7. Hamburger Hill
8. Platoon
9. Hanoi Hilton
10. Born on The Fourth of July

Economie
Spain hit as Greek ‘illness’ spreads over Europe

Portugal may avoid Greek contagion with austerity plan

Greek debt crisis: Europe feels shockwaves as bailout falters

Putting electric motors into the wheels of cars is the way forward

Energie
Oil hovers near $83 on weak US demand, Europe debt

Global oil demand to increase by five million bpd: Kuwait

Shell, Total Step Up Reliance on Gas as Access to Oil Declines

Servicii Secrete/Conflicte

Iraq secret jail inmates tortured

North Korea Makes Major Troop Shift, Postures For Direct Attack

Israeli troops kill Gaza protester

Iran, Egypt ready for battle at U.N. nuclear meeting

Pentagon: Boost Training With Computer-Troop Mind Meld

Why Israel Has Cut Off Turkish Arms Supplies

Mediu
Gulf of Mexico oil slick spilling at five times the previously estimated rate

Germany’s First Offshore Wind Farm Goes Online

Transparenţă totală în dreptul averilor oamenilor din muzică. The Sunday Times a făcut topul, dar eu l-am găsit pe NME. Ce contează. Ăl mai sărac dintre cei 50 de bogătani este pălărierul Jay Kay de la Jamiroquai, pasionat de maşini sport, grădinărit şi, uneori, de muzică. Jay Kay împarte locul cu superbissima Kylie Minogue. Pe 49 se clasează nesuferitul Mick Hucknall (roşcatul) de la Simply Red, iar acum îmi dau seama că tipul nu a apărut în filmul lui Romain Gavras, deşi merita din plin s-o păţească pe bune. Locul 40 este ocupat de minunaţii fraţi Gallagher de la Oasis, însă pun pariu că nu aţi auzit în viaţa voastră de Judy Craymer, tipa de pe poziţia 29, care a produs insuportabilul “Mama Mia!”, un film cu Meryl Streep la voce şi pe care sper, pentru binele vostru, că nu l-aţi văzut. Pe 26 este băiatul ăla gras care pe vremuri cânta la Take That; dat afară pentru păr pe piept şi tatuaje. Pe 20 sunt The Bee Gees brothers şi pe 18 este Eric Clapton, care o să ne încânte şi pe noi pe data de 11 iunie, aşa că nu-l rataţi. Averea de 175 de milioane de lire sterline l-a clasat pe Keith Richards pe locul 10, însă la ce stil de viaţă are e posibil s-o cheltuie până la sfârşitul zilelor. Nu vă spun cine este pe locul 1, dar vă mărturisesc că nu am auzit în viaţa mea de el.

Dar lucrurile astea le  ştiam deja, nu?

L-am văzut şi pe Dan Diaconescu cum bate câmpii. DD crede că dacă Ceauşescu ar fi făcut emisiuni ca el, în care să-l poate vedea lumea cum se ceartă, cum intră în polemică şi face circ, atunci nici n-am fi avut revoluţie. Aici da, în mod sigur îl credeam ceva mai deştept pe Dan Diaconescu. E o noutate.

Particiu a făcut foarte greu primul milion, dar şi foarte repede, că n-a durat decât până în 1990. Voiculescu şi Niculaie erau experţi în comerţ extern cu ani buni înainte de revoluţie, şi da, au avut activităţi în securitate, însă asta nu are nicio legătură cu faptul că s-au îmbogăţit peste noapte. Copos era şef de promoţie la UTC – un loc cu studenţi deştepţi, şefi de promoţie şi aşa mai departe – când a avut revelaţia că România are nevoie de produse de patiserie de calitate.

Niculae spune că a fost omul potrivit la locul potrivit, şi ce e rău în asta, domnule? Pădure a rămas doar un piranha  pentru că rechinii de la Constanţa (Mazăre, Nicuşor) vroiau cotă parte, iar el n-a vrut să le dea.

Vedeţi câte lucruri noi am aflat? Ştiu, nici eu nu prea văd, pentru că întrebările domnului Solomon au fost indulgente, de şuetă. Poate era greu să obţină mai mult, însă de ce n-a cerut părerea experţilor, de ce nu s-a interesat de versiunea celor care au pierdut în dauna ăstora? După Copos, poate nu strica să vedem un interviu cu Taher, să înţelegem mai bine cum s-au desfăşurat evenimentele la Rapid, de exemplu. Aşa vedeam tabloul în întregime sau o bucată mai mare din el.

Şi logica lui Patriciu se frânge la un moment dat, însă pentru unul nepriceput în economie ca mine, nu înseamnă prea mult. Am râs, recunosc, că era ceva necurat acolo. Dar ce?

Prin urmare, “Kapitalism” este un film util pentru că vedem rechinii în apele lor, în toată splendoarea. Însă nu-i aşa că rechinii sunt, în fond, fiinţe admirabile, prădători respectabili, fascinanţi, care ucid pentru că asta e natura lor?

Ideea acestei dezbateri nu-mi aparţine. Ea s-a răspântit la Washington de când administraţia Obama a autorizat uciderea (fără judecată) lui Anwar al-Awlaki, un cetăţean american care s-a mutat din Virginia în Yemen după 9/11 și este acum suspectat de terorism.

Asasinarea lui Anwar al-Awlaki ar putea fi realizată cu ajutorul unei rachete, însă acest lucru ridică încă o problemă. Din câte se pare, Anwar al-Awlaki se află în Pakistan, țară cu care SUA nu sunt în război. Situația este similară și dacă al-Awlaki s-ar afla în Yemen.

Aici ia naștere o altă întrebare: au SUA dreptul să lanseze rachete pe teritoriul unor state cu care nu sunt în conflict?

Jurnalistul Robert Wright, de la The New York Times, compară decapitarea liderilor terorişti cu dispariţia neaşteptată a unor executivi din industria IT, şi exemplifică cu Dell şi Apple, spunând că afacerile ar continua şi fără aceştia. Mai mult, Wright crede că, fiind vorba de grupări religioase, ca al Queda sau talibanii din Afganistan, rata atacurilor ar putea creşte.

„Şansele ca un grup terorist religios să se prăbuşească în urma unei decapitări sunt de 17%. Desigur, tot e mai bine decât nici una, însă se pare că şansele prăbuşirii unui astfel de grup, atunci când nu există nicio decapitare, sunt de 33 la sută. Cu alte cuvinte, asasinarea unui lider terorist pare să crească şansele de rezistenţă ale grupului de la 67%, la 83 %.”

Procentele au la bază studiul detaliat și puțin cunoscut făcut de Jenna Jordan, de la Universitatea din Chicago. Jordan a studiat 289 de atentate, care au avut loc între anii 1945 și 2004, și  își propune să răspundă dacă “leadership decapitation” presupune automat slăbirea și/sau destrămarea grupului terorist.

Rezultatele arată că eliminarea conducătorului unui grup terorist nu reduce șansele de supraviețuire, ba chiar le poate intensifica.

Ar fi interesant să se facă mai multe studii, pe eșantioane mai largi, crede expertul în contrainsurgenţă Andrew Exum, care susține că studiile lui Jordan coincid cu ideile unui alt analist important, Matt Frankel.

Jurnalistul Juan Cole consideră că mişcările sociale (spre deosebire de organizaţii) sunt deosebit de dificil de decapitat. Organizatiile sunt caracterizate de un grad ridicat de integrare şi sunt sisteme bine închise. Mişcările sociale sunt dispuse mult mai informal decât organizaţiile, iar flexibilitatea şi caracterul vag le poate ajuta să reziste la atacuri asupra liderilor. Cole spune că cei care alcătuiesc o mișcare socială nu sunt foarte atașați de liderii mișcării, și dă ca exemplu Hamas, care, spune el, nu este o grupare, ci o mișcare.

Cole crede totuși că Al-Qaida este mai mult ca o organizaţie, liderii săi au rareori sprijin puternic din partea localnicilor, iar uciderea lor ar putea fi eficientă.

Cu toate astea, uciderea liderului insurgenților Talibani din Pakistan și Afganistan, Pashtun, nu ar fi la fel de eficientă, deoarece talibanii sunt sprijiniți de localnici. În plus, talibanii fac parte dintr-o mișcare socială religioasă, nu dintr-o organizație.

Coca Colla distribuită în La Paz, în această săptămână. Băutura a fost denumită după populatia boliviană Colla. Fotografie: Dado Galdieri / AP

Nu cred că i-a picat deloc bine gigantului american atunci când Bolivia a venit cu o nouă băutură acidulată despre care se spune că este “the real thing” şi care se numeşte Coca Colla, cu doi l.

Botezată după indigenii Colla, locuitorii unei zone muntoase din Bolivia, noua băutura este făcută din frunze de coca (un stimulent natural pentru oboseală şi foame), şi a fost pusă în vânzare săptămână aceasta peste tot în statul sud american, informează The Guardian.

Primul lot de 12.000 de sticle, la preţul de aproximativ 1.50 dolari pentru o jumătate de litru, a fost distribuit în capitala La Paz, dar şi în Santa Cruz şi Cochabamba.

Coca Colla este de culoare neagră, dulce şi îmbuteliată într-o sticlă cu  etichetă roşie – dar asemănările cu Coca-Cola se sfârşesc aici. Una este un simbol al globalizării condusă de SUA şi o confirmare a succesului lumii corporatiste, iar cealaltă ar putea fi un afront adus imperialismului occidental într-o nuanţă socialistă.

Asemănarea de nume dintre cele două branduri ar putea scoate din sărite compania fondată în Atlanta, dar ar putea da naştere unor nemulţumiri şi la Washington. Este cunoscut faptul că Bolivia a încercat să scoată în ilegalitate frunzele de coca la presiunile administraţiei americane, însă acest lucru s-a întâmplat înainte ca Evo Morales, un indian Aymara cultivator de coca, să fie ales preşedinte.

Guvernul socialist al lui Morales a promis toleranţă zero pentru consumul de cocaină, dar a expulzat agenţii antidrog de pe teritoriul Boliviei, suspectându-i de spionaj, şi a încurajat companiile boliviene să folosească coca pentru ceaiuri, siropuri, pastă de dinţi, lichioruri, dulciuri şi prăjituri.

Prosusul Coca Colla a fost sprijinit de guvernul bolivian de la început. „Încercăm să găsim impulsul de care avem nevoie, deoarece industrializarea frunzelor de coca ne interesează”, a declarat agenţiei Efe, ministrul dezvoltării rurale Victor Hugo Vázquez.

De cealaltă parte, Statele Unite au avertizat că majoritatea culturilor de coca ar fi utilizate pentru producerea cocainei şi a acuzat Bolivia de necooperare în lupta împotriva drogurilor.

Nu este prima dată când gigantul Coca Cola se confruntă cu un rival nou din America de Sud. În 2005, indienii Paez din sud-vestul Columbiei au lansat Coca SEK, un produs care avea şi el la bază extracte de coca. Şi atunci s-a dorit promovarea culturii de coca şi consumul zilnic al acesteia, inclusiv în ceai. Dar băutura a fost interzisă în anul următor pe fondul presiunii bordului internaţional de control al drogurilor, organism responsabil de punerea în aplicare a convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la narcotice.

Oare va deveni Coca Colla un produs popular în statele antiamericane, afectând totodată producătorul american? Oare va deveni Coca Colla un produs gen Che Guevara, dar mai discret şi în acelaşi timp mai puternic?

„Aşteptarea minimă de la Excelenţa Voastră este să creaţi un organism independent şi de încredere, un grup de constatare care să investigheze exhaustiv factorii reali care se află în spatele evenimentelor de la 11 septembrie”, a declarat în textul scrisorii Ahmadinejad, potrivit AFP.

Conform agenţie franceze, Ahmadinejad a calificat atacurile de la 11 septembrie ca „o mare minciună” şi un pretext pentru invazia NATO în Afganistan şi Irak. El a pus la îndoială de câteva ori versiunea oficială acceptată cum că gruparea teroristă Al-Qaeda este în spatele atacurilor de la New York.

„După atacurile din 11 septembrie, şi sub pretextul luptei împotriva unui număr de grupări teroriste, mai mult de un milion de persoane din regiunea noastră au căzut victime şi câteva milioane au fost strămutate”, a spus el.

Liderul iranian a adăugat că cele două ţări, care fac parte din ONU, au fost ocupate de SUA şi forţele NATO, dar şi că „o a treia ţară este susceptibilă de agresiune militară”.

Potrivit BBC News, în scrisoare, Ahmadinejad a menţionat şi faptul că metodele de combatere a terorismului de până acum au eşuat, iar rezultatele au cauzat doar milioane de victime şi de persoane strămutate.

Aceste ultime ştiri vin înaintea summitului de la Washington, acolo unde sunt aşteptaţi toţi liderii marilor puteri, cum ar fi Nicolas Sarkozy, cel care a cerut de curând ONU să aplice mai multe sancţiuni împotriva Iranului.

Judecaţi dumneavoastră atitudinea preşedintele Nicolas Sarkozy, care a declarat recent la Washington  că ţara sa nu va renunţa la armele nucleare datorită pericolelor şi ameninţărilor care ar putea veni de oriunde în lume.

Doi jurnalişti inspiraţi şi-au pus o problemă simplă, de care ne dăm seama cu toţii (noi, românii) abia când mergem la Pompidou. Ei se întreabă de ce nu avem un muzeu Brâncuşi în România, de ce casa memorială de la Hobiţa este în paragină şi, în principiu şi foarte pe scurt, de ce suntem întotdeauna ori ghinionişti, ori proşti? Articolul este şi startul unui demers pentru înfiinţarea unui muzeu dedicat artistului, ceea ce mi se pare admirabil şi necesar. Din text aflăm câteva informaţii amuţitoare despre relaţia lui Brâncuşi cu nocivul regim comunist, cum au refuzat cei de la Ministerul Culturii o variantă a Domnişoarei Pogany în primii ani de după `89, pe motiv că ar fi fost falsă, cum ne-am trezit târziu când a trebuit să achiziţionăm lucrări ale artistului în diverse momente, precum şi alte lucruri la fel de triste sau chiar mai triste.

Eu nu vreu doar un muzeu dedicat lui Brâncuşi. Vreau o campanie care să-l ratifice pe artist în mentalul cultural internaţional ca român, nu ca francez. Vreau să-i văd poza în spoturile alea care costă enorm, difuzate în câteva secunde pe canale gen Eurosport. Vreau să văd turişti veniţi de departe, special pentru ansamblul de la Târgu Jiu. Şi, dacă mă duc a doua oară la Pompidou, vreau ca angajatele de la muzeul lui să nu ridice contrariate din umeri când le întreb de Brâncuşi, după care să mă corecteze cu un brutal şi tardiv Branchiuzi. Le-am corectat la rândul meu, spunându-le că este român şi nu se pronunţă aşa, dar şi-au văzut nepoliticoase de viaţa lor.

La Paris se profită din plin de Brâncuşi, la Muzeul Metropolitan de Artă din New York lucrările lui sunt cele mai căutate, iar la galeriile de arta internaţionale se clasează mereu pe primele locuri. Amicul Dumbravă facea acum ceva timp lobby pentru Brâncuşi într-un clasament al galeriei de artă Saatchi. Atunci se clasa pe poziţia a doua. Azi văd că este pe locul 16.

A, şi ştiţi ce răspuns au dat cei de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului la problema Brâncuşi, atunci când au fost contactaţi de către cei doi jurnalişti inspiraţi? Niciun răspuns.

Citiţi şi textul lor în Romania liberă.

Din nefericire, nenorocita asta de scrisoarea vine prea târziu. După cum am aflat de la prietenii noştri comuni, sâmbătă seara ai decis să-ţi închei socotelile cu viaţă. Ne-ai lăsat în stare de şoc şi foarte supăraţi. Nu înţeleg ce te-a deteminat să faci un asemenea gest, tocmai tu, un om absolut însetat de viaţă; însă nu despre asta vreau să vorbim. Să ştii că n-am terminat de citit ultimul tău roman, Viseptol. Îl am şi acum în calculator sub formă de manuscris necorectat. Promit că-l citesc curând şi, când ajung acasă, vin pe la tine şi-mi dau cu părerea. Şi să ştii că am fost în Constanţa recent, dar n-am avut timp să-ţi dau de veste şi să ne vedem, aşa cum stabilisem. Am avut ceva probleme şi oricum am stat puţin.
Sunt luni bune de când n-am mai vorbit, aşa că nu ştiu multe despre preocupările tale recente. Am auzit că n-ai mai trecut pe la redacţia revistei Tomis de ceva vreme. Dar, presupun, ăsta nu e chiar un lucru neobişnuit pentru tine. De la prieteni ştiu că nu mai puteai să scrii. Asta să fi fost? De la tine ştiam că mai nou te interesează animaţiile şi că vrei să faci un film. În toamnă te-am aşteptat la Animest. Ţi-am spus că vom avea ocazia să stăm de vorbă cu oameni din branşă, ţi-am spus că putem petrece câteva seri împreună şi ţi-am spus că vreau să-ţi prezint mulţi prieteni dragi mie. Dar n-ai venit nici acolo. Probabil aveai probleme cu banii, cu timpul şi cu tine însuţi. De fapt, ştii bine că mi-ar fi plăcut să te muţi în Bucureşti definitiv. Să găseşti ceva de lucru pe la vreun ziar şi să continui să scrii aici. Numai că tu, spre deosebire de mine, nu-ai putut sta depărta de Constanţa pentru mult timp. Am auzit că tragedia s-a petrecut în confortabilul tău apartament de pe strada Traian, aproape de locul în care Eminescu priveşte către mare. Mă întreb dacă în momentul ală nu şi-a întors privirea către tine? Regret foarte tare că nu ţi-am dat un telefon să te întreb ce faci şi nu m-am interesat de soarta ta. Din păcate e cam târziu şi pentru asta. Să ştii că îţi şterg numărul din memoria telefonului. Sper să nu te superi, dar o sa te şterg şi din lista de messenger. Oricum erai foarte rar online. Ştii, nu ţi-am spus niciodată că te-am invidiat mereu pentru că citisei mai mult decât mine, pentru că scriai mai uşor şi, probabil, pentru că tu aveai talent şi eu nu. Îţi aminteşti când ai lucrat la Fish? Pun pariu că puştii aia cool pe care-i serveai cu bere şi Cuba Libre habar nu aveau că eşti o bibliotecă pe două picioare. Îmi e foarte greu să continui, dragă George, mai ales că voi face publică scrisoarea. Salută-i din partea mea pe Vlad, pe Tudor şi pe ceilalţi. Nu ştiu cum să pun punct, aşa că la final o să te las pe tine să vorbeşti, prin intermediul Viseptolului.

Cu drag,
Dragoş

- Mă duc acasă, spun exact în mijlocul conversaţiei despre Templele Industriale, Fabricile de Biblii, lumina electrică, droguri electronice şi adaptarea morţii la noile condiţii de viaţă pe Pământ.

- Gata, am plecat! Mă ridic de la masă. Îmi înfăşor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările şi mă năpustesc în stradă ca un puşcăriaş eliberat în sfârşit după mulţi ani.

Nu, veștile nu sunt  bune deloc.  Se pare că toți cei 96 de pasageri am murit.

Malcolm McLaren, omul care a schimbat ireversibil faţa muzicii britanice a murit ieri, la vârsta de 64 de ani, informează The Guardian. Suferea de cancer de mai mult timp şi, în ciuda unei perioade recente în care starea lui de sănătate se îmbunătăţise, Malcolm s-a simţit tot mai rău în ultimele zile, potrivit purtătorului său de cuvânt. A murit ieri dimineaţă într-un spital din Elveţia, iar trupul său va fi adus în Marea Britanie cu avionul şi va fi îngropat în cimitirul Highgate, din nordul Londrei.

Malcolm McLaren a fost impresar, producător şi designer vestimentar, însă cel mai important status al său a fost acela de manager al legendarilor Sex Pistols şi, implicit, de artizan al mişcării punk britanice.

Dl. McLaren a studiat artele şi a găsit un debuşeu ideilor sale despre modă, muzică şi provocare socială, în incipienta scena rock ‘n’ roll de la Londra, la începutul anilor 1970.

Pe vremea când era copropietarul unui boutique de haine denumit Sex, alături Vivienne Westwood, McLaren a adus împreună patru muzicieni obscuri, i-a numit Sex Pistols şi le-a impus o atitudine despre care se credea că ar fi potrivită pentru Marea Britanie aflată în declin: furie/nihilism etc, exprimată sonor prin piese precum “Anarchy in UK” şi vitriolantul anti-imn “God Save the Queen”.

McLaren a fost pasionat de curentul French Situationists, convins fiind că punerea în scenă a unor situaţii absurde şi provocatoare ar putea fi un impuls de schimbare socială. A organizat semnarea contractului dintre Sex Pistols şi A & M Records în faţa Palatului Buckingham, apoi a aranjat un spectacol intitulat “God Save the Queen” pe Tamisa, în apropierea Parlamentului, pe vasul Queen Elizabeth. Poliţia a intervenit rapid, ratificând reputaţia incendiară a grupului.

Până la destrămarea trupei, în ianuarie 1978, Sex Pistols a optimizat look-ul, sunetul şi atitudinea punk britanică. Toate cele trei au venit, în mare măsură, din mintea neliniştită a domnului McLaren.

După un zbor nocturn Washington-Praga, Barack Obama şi-a început astăzi vizita în Republica Cehă. Obama se întâlneşte cu omologul său rus, Dmitry Medvedev, pentru semnarea unui tratat de reducere a arsenalului nuclear. Conform agenţiei AP, acordul dintre cele două state prevede reducerea arsenalelor nucleare (focoase, submarine şi bombardiere) de la 2200, autorizate în prezent, la 1550. Apoi, tratatul trebuie să fie ratificat de către Senatul SUA şi Legislativul Rusiei.

SUA şi Rusia deţin împreună 90% din arsenalul nuclear al planetei. Chiar şi după semnarea acordului, care oficializează reducerea focoaselor într-un răstimp de şapte ani de acum încolo, ambele state vor deţine suficient armament nuclear pentru a se distruge reciproc de vreo câteva ori. Aşa că actul este mai degrabă simbolic. Cele două state vor doar să transmită un mesaj.

„Pentru prima dată, prevenirea proliferării nucleare şi a terorismului nuclear este acum în partea de sus a agendei de zi a Americii”, a declarat Obama marţi, când a detaliat componentele-cheie ale reexaminării strategiei nucleare.

Dar cui se adresează mesajul?

Intenţionează SUA să îşi intensifice presiunile asupra Iranului? Desigur. De fapt, speră că Rusia va susţine mai puternic sancţiunile impuse de Naţiunile Unite statului persan. Americanii visează să atragă în aceeaşi barcă şi China, lucru care nu se va întâmpla pentru simplul motiv că naţiunea chineză a investit bani grei în sistemul energetic iranian şi are nevoie disperată de petrol. China vrea Iranul o ţară sigură pe ea şi dispusă să-i vândă petrol ei.

Vrea Rusia să îşi îmbunătăţească imaginea de stat corupt, hrăpăreţ şi demodat? Probabil că da. Dar urmăreşte să îşi dezmembreze şi o parte a armamentului nuclear despre care se spune că este la fel de distructiv, dar mult mai imprecis, şi să îl înlocuiască cu altul mai eficient.
„Acest tratat este în interesul Rusiei”, a declarat Serghei Rogov, şeful Institutului SUA & Canada, un influent think tank care consiliază Kremlinul în politica externă.

Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a declarat că acordul ar putea “deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea parteneriatului americano-rus”, dar a avertizat că Moscova îşi rezervă dreptul de a se retrage în cazul în care sistemul american de apărare antirachetă din Europa de Est degenerează într-o ameninţare.

Dincolo de reducerea arsenalelor nucleare, SUA vede tratatul ca pe un început (START) în resetarea relaţiilor cu Rusia, care deveniseră tensionate în timpul administraţiei Bush.

În timp ce Obama se luptă pentru neproliferarea armelor nucleare în lume, Pentagonul se luptă să construiască rachete „convenţionale” capabile să lovească oriunde pe planetă în mai puţin de o oră, după cum informează The Washington Post. Oficialii militari americani spun că rachetele balistice intercontinentale, cunoscute sub numele de Strike Prompt Global, sunt necesare pentru descurajarea reţelelor teroriste şi a altor adversari.

„Cu aceste capacităţi moderne, chiar şi după o reducere masivă a arsenalului nuclear, vom rămâne în mod incontestabil puternici”, a afirmat vicepreşedintele Biden, în februarie.

Angajatul

Scurt metrajele premiate la ediţiile din 2008 şi 2009 ale Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est vin duminică, 11 aprilie, începând cu ora 19:30, într-o proiecţie specială cu intrare liberă la Băneasa Drive-In Cinema, singurul cinematograf unde cinefilii din Bucureşti pot urmări filme din autoturismele personale.

Festivalul care a adus 15.000 de spectatori în cele patru locaţii bucureştene şi 1.500 de clujeni în trei zile de proiecţii în sala Cinema Victoria în 2009 oferă una dintre primele proiecţii ale sezonului într-unul dintre cinematografele inedite ale Capitalei.

Cele 26 de filme scurte premiate la cele mai recente ediţii ale celui mai mare festival de film din Bucureşti alcătuiesc un program de neratat în primul weekend al sezonului la Băneasa Drive In. Printre ele se numără filme foarte îndrăgite de publicul Anim’est precum Fantoma de la Cinema (r. Eric van Schaaik, Olanda, 2009) şi Angajatul / El Empleo (r. Santiago “Bou” Grasso, Spania, 2008) – câştigătoarele Trofeului Anim’est în 2009, respectiv 2008; scurt metrajele germane Poşta! / Post! (r. Matthias Bruhn, Christian Asmussen, 2008) şi A Sunny Day (r. Gil Alkabetz, 2008) – răsplătite de spectatori cu Premiul Publicului sau spectaculoasele videoclipuri Heart’s a Mess (r. Brendan Cook, Belgia, 2008), The Parachute Ending (r. Steve Scott, 2009) şi Mexican Standoff (Falling into You), regizat de celebrul Bill Plympton, dublu nominalizat la Oscar.

Din programul best of-ului Anim’est nu puteau lipsi titlurile premiate în competiţia destinată animatorilor români. Printre premiatele din 2009 se găsesc primul film de animaţie nominalizat la Premiul Gopo pentru Cel mai bun scurt metraj, Zgomot Alb (r. Marius Pandele, 2009) – câştigător al unei Menţiuni Speciale la Anim’est în 2009; Copacul Urban (r. Vali Chincişan, 2009) – ales de juriul festivalului Cel mai bun film din competiţia românească; Firul Ariadnei (r. Bertoti Attila, România-Ungaria, 2009) – distins cu Menţiune specială în competiţia Balkanimation sau ingeniosul clip realizat de Dan Panaitescu şi Fabrica de Desene – Căţelul negru pişăcios – câştigătorul Premiului pentru Cel mai bun clip publicitar. Autoportretul Andreei Bogdan (r. Andreea Bogdan, Rareş Kovesdi) – premiat cu trofeul secţiunii de film românesc în 2008; Marile Speranţe, scurt metrajul lui Alexei Gubenco premiat de portalul Cinemagia la aceeaşi ediţie a festivalului şi For (the same) Lucia and One Minute Stories (r. Cecilia Felméri) – răsplătit cu o Menţiune Specială – sunt celelalte filme româneşti pe care spectatorii de la Băneasa Drive-In Cinema le vor putea urmări duminică seară în cadrul proiecţiei speciale Anim’est.

Cea de-a cincea ediţie a Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim’est va avea loc în perioada 8-17 octombrie 2010 la Bucureşti, şi va fi urmată, conform tradiţiei, de un weekend follow-up la Cluj Napoca.

Lipsisem 25 de minute.

Incredibil! Roţile Alloy hubs au dispărut. Nu se poate! Doar e Vinerea Mare, urla disonanţa din creierul meu. Oamenii sunt mai buni azi, mai generoşi, mai cu frică de Dumnezeu, ce naiba. Eram la primul stadiu dintre cele cinci ale supărarii.

Am zbughit-o înapoi pe Polonă, spre direcţia tipului cu bluză roşie şi roţi în măna dreaptă. Eram deja la al doilea stadiu. Il uram pe individ, vroiam să-l prind şi să-mi fac dreptate. Imi imaginan cum îl apuc de bluza aia roşie şi îi smulg roţile din mână, pentru simplul fapt că sunt ale mele. Dacă are tupeu să comenteze, îl şi pocnesc, mi-am spus, deşi n-am pocnit pe nimeni din copilărie.

În câteva minute am fost la intersecţia dintre Polonă şi Dacia.

Nu se poate din nou. L-aş fi ajuns până acum, n-avea cum să meargă aşa repede. Era momentul să-mi reproşez că nu luasem bicicleta cu mine. Ce-o fi fost în capul meu? Cu ea mă duc la serviciu, în vizite, la piaţă şi cam peste tot, timp de 10 luni pe an.

Fir-ar să fie, tipul sigur a făcut stânga sau dreapta pe una din strazile de care eu trecusem gâfâind.
M-am lamentat câtorva prieteni faţă în faţă, şi altora la telefon. Nu mai era nimic de făcut, cu excepţia instalării depresiei. Mersul pe jos, taxiul şi transportul în comun nu sunt pe placul meu, dar sunt singurele soluţii până la salariu şi roţi noi, pe care sper să le obţin la un preţ decent.

Am ajuns acasă resemnat şi hotărât să vizionez consolatorul “Ladri di biciclette” (1948), în regia lui Vittorio De Sica. Ceea ce am şi făcut.

„Hoţi de biciclete” (adaptat de Cesare Zavattini după un romanul omonim scris de Luigi Bartolini) este unul din cele mai emoţionante filme neorealiste italiene. Cum probabil ştiţi, neorealismul italian s-a născut în peisajul dezolant al Italiei distruse de război, în acelaşi timp cu startul reconstrucţiei ţării. Este o abordare artistică amară, dar plină de speranţă, emoţionantă şi uneori amuzantă.

“Ladri di biciclette” spune povestea a doi protagonişti principali excepţionali (tată şi fiu), interpretaţi de actori amatori, cum se obişnuia în nou sositul curent estetic.

În atmosfera sărăcăcioasă a Romei scăpată de Mussolini, cu doi copii de crescut şi o soţie casnică, Lamberto Maggiorani (Antonio Ricci) are cu disperare nevoie de o slujbă. S-ar putea angaja să lipească afişe de film prin oraş, dar pentru asta îi trebuie o bicicletă. “N-ai bicicletă, nu primeşti postul.”

Îşi cumpără una cu banii obţinuţi de Maria, soţia lui, care vinde din casă cea mai bună lenjerie de pat pe care o avea.
Destul de repede, un bun creştin îl lasă pe Lamberto fără bicicletă în miezul zilei, pe când lipea un afiş, cocoţat pe scară.

Lamberto porneşte pe străzile Romei în căutarea bicicletei, alături de băiatul lui, un puşti simpatic foc, de 8 sau 9 ani.

Cum bine spune Andre Bazin într-un eseu, “Ladri di biciclette” este cinema pur. Este o poveste simplă, despre oameni “reali”, în locuri “reale”. Fără evenimente extraordinare, fără crime, violenţă sau vreo pasională poveste de dragoste. Este un film populist, născut dintr-o dramă aparent minoră, dar cu mari consecinţe. Şi, în acelaşi tip, o reflectare splendidă a relaţiei (fluctuante) dintre un tată învins de ghinion şi fiul său adorabil, matur pentru vârsta lui, care îşi determină părintele să continue. Este şi un film al diferenţelor de clasă, dar nu comunist, cum l-au numit unii.

Ce mai, este unul din cele 1001 de filme de văzut  într-o viaţă.

“Ladri di biciclette” a primite mai multe premii, printre care şi premiul Festivalului de Film Bucureşti, un festival care s-a desfăşurat între 1948 şi 1968 şi a fost fondat de Nicolae Barbu.

Nici în acest an nu puteau lipsi scurt metrajele multipremiate: fie că este vorba despre Diploma (r. Yaelle Kayam, Israel, 2009), premiat în secţiunea Cinéfondation a Festivalului de la Cannes; How I Met Your Father (r. Alex Montoya, Spania, 2008), câştigător al trofeului pentru scurt metraj la Sundance sau Derby (România, 2010), scurt metrajul lui Paul Negoescu selecţionat în competiţia Festivalului de la Berlin şi proiectat în premieră în România la NexT.

„Îmi place să cred că selecţia asta provoacă şi stimulează spectatorul” declară Andrei Gorzo, mulţumit de diversitatea filmelor selecţionate. „Sunt unele filme care vor fi mai mult sau mai puţin irezistibile. Sunt unele filme care vor plăcea cam tuturor.” continuă criticul de film, oferind ca exemplu scurt metrajul nominalizat la Premiul Goya, The One in Charge (r. Sergio Barrejon, Spania, 2008). Printre cele 26 de titluri se numără, însă, şi filme radicale, provocatoare atât prin subiectele lor, cât şi prin maniera în care sunt realizate, scurt şi mediu metraje dintre cele care au ţinut în fiecare an în corzi publicul NexT. Andrei Gorzo spune că acestea sunt Run.Out. (r. Nadia Migdal, Elveţia, 2009), Français (r. Nawapol Thamrongrattanarit, Thailanda, 2009), Elephant Skin (r. Severin Fiala, Ulrike Putzer, Austria, 2009), With a Little Patience (r. Laszlo Nemes, Ungaria, 2007).

Favoritele lui Andrei Gorzo din acest an sunt Weaknesses (r. Nicolas Giraud, Franţa, 2009), film pe care i-ar plăcea să îl vadă în palmaresul festivalului. „Filmul prezintă un moment, nici măcar o poveste, o conversaţie dintre doi oameni, urmată de un preludiu şi de o scenă de sex. Totul în 30 de minute. Un film foarte frumos”, declară Andrei despre scurt metrajul francez. Un alt film pe care directorul artistic l-ar vedea într-un palmares personal al festivalului este Way Up North (r. Levi A. Taylor, SUA, 2008), despre care declară că „e spectaculos vizual, e regizat într-un stil exhibiţionist, fiecare imagine e o hiperbolă”. Filmul maghiar The History of Aviation (r. Balint Kenyeres, Ungaria, 2009), o peliculă ”belle époque, plasată undeva la început de secol 20, cu grupuri de oameni eleganţi, cu umbreluţe şi bastoane, adunaţi pentru un picnic pe o plajă, ca în tablourile impresioniste”, reprezintă un tip de film foarte rar întâlnit în scurt metraj – un film de epocă în cadre lungi, fluide, în care camera alunecă uşor printre personaje şi elemente din natură – şi, totodată, o altă recomandare a directorului artistic Andrei Gorzo.

Juriul care va stabili câştigătorii celei de-a patra ediţii a Fesitvalului Internaţional de Film NexT este alcătuit din producătorul, scenaristul şi actorul american Jim Stark (printre altele, colaborator apropiat al lui Jim Jarmusch, pe care l-a ajutat să producă pelicule-cult precum Stranger than Paradise, Down by Law sau Coffee and Cigarettes); programmer-ul german Bettina Schwarz (responsabilă cu secţiunea de scurt metraj şi cu programele de training ale Academiei Europene de Film); criticul francez Matthieu Darras (fondator al reţelei europene de tineri entuziaşti ai cinema-ului, NISI MASA, fost selecţioner al secţiunii Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes şi actualmente director artistic al Festivalului Internaţional de Film de la Bratislava); regizorul israelian Elad Keidan (câştigător cu Imn / Anthem al trofeului NexT în 2009, precum şi al multor altor premii importante în lumea întreagă); operatorul şi producătorul român Liviu Mărghidan (directorul de imagine al filmelor lui Cristian Nemescu şi Andrei Toncu – California Dreamin’, Marilena de la P7, Poveste la Scara C).

Textul mi-a amintit de un reportaj făcut de Realitatea TV într-un sat din Maramureş, dacă îmi amintesc bine, unde am văzut ţărani români care au optat pentru muncă în strainătate, apoi şi-au facut vile mari şi viu colorate, care nu aveau nicio legătură cu arhitectura locală. Tragic era că nici măcar nu locuiau în ele, ci în garsoniere, în Franţa, ca să adune bani în continuare. Fapt deloc condamnabil, desigur. Ideea este că toţi vroiau să-şi facă o casă mai înaltă decât a vecinului, cu camere mai multe, ca să fie ei cei mai gospodari. Şi aşa satul s-a transformat într-o localitate pestriţă cu specificul maramureşan lăsat de izbelişte.

În concluzie, înţeleg că autenticitatea ţăranului român s-a păstrat sute de ani tocmai pentru că oamenii nu au avut până atunci acces la alte mijloace? Cum a dat peste beton, a renunţat la lemn şi a construit un etaj în plus sau două, ieşind din standardul obişnuit. Cum a dat peste vopsea roz bombon, şi-a vopsit casa roz bombon, pentru că aşa a crezut el că este mai bine. Cum a dat peste manele…

O fi bine, o fi rău? Nu-i păcat că, încet, dar sigur, frumuseţea satului românesc se pierde? Oare n-ar fi bune căteva reglementări care să interzică manelele, betonul şi culorile ridicole la ţară? Dar n-ar fi ridicol să impunem noi, cei de la oraş, simţul nostru estetic? În fond, ei trăiesc acolo, noi suntem doar vizitatori. De ce satul trebuie să aibă aspectul dorit de noi, care mergem câteva zile pe an la ţară? Şi, în fond, de ce să nu se asculte manele la discoteca din sat, dacă asta le face mai multă plăcere?

Filosoful Gabriel Liiceanu spune că manelizarea românului este tragică. Alţii, cum ar fi etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, susţin că nu e chiar aşa. Cine are dreptate?

La Cluj, din câte înţeleg, primarul vrea să treacă prin Consiliul Local o lege care să îi lase pe taximetriştii manelişti fără licenţă, dacă insistă să-şi asculte preferaţii la locul de muncă. Şi măsura asta mi se pare discutabilă.

Acum vreo 2 ani nu credeam că sunt în stare să stau în faţa unui articol timp de câteva ore, dar în scurt timp m-am trezit aproape dependent. Se spune că oricine poate scrie at large, cum spun cei de la The New Yorker, însă e nevoie de multă muncă de documentare, interviuri, notiţe, fotografii şi aşa mai departe. Şi se mai spune că nu trebuie să ai talent pentru asta. Americanii nu prea cred în acel condei despre care se vorbeşte în presa românească. Ci numai de răbdarea de a construi şi documenta minuţios un subiect. Există multe cărţi despre cum se face treaba asta, dar găsiţi foarte multe informaţii şi direcţii direct pe blogul menţionat mai sus. Aşa s-au scris minunăţii precum Death of an Innocent, care mai apoi s-a transformat în cartea de succes Into The Wilde, ecranizată mai târziu de Sean Penn. Şi multe altele, unele uluitor de bine scrise. Dacă vreţi recomandări, pot da câteva.

Gata, n-o mai lungesc şi fac linişte ca la sala de lectură.

Într-un slow motion alb-negru, pe muzică de Handel, El (Willem Dafoe) şi Ea (Charlotte Gainsbourg) fac dragoste cu frămantări pasionale, într-o acurateţe vizualǎ de neînchipuit. O scurtǎ secvenţă hardcore anunţǎ şocul ce va să vie. Şi vine! La fereastră, băieţelul celor doi – un copil blond, angelic-, este absorbit de planarea lentă a fulgilor de zăpadă. Copilul le urmează traiectoria, într-o cădere fatală, simbolică, echivalentă cu cea în păcat a părinţilor.

Aşa începe prologul din “Antichrist”, anunţat în stil “Dogma”, scris de mană, cu creion de colorat, pe o bucată de carton.

Mama plonjează într-o depresie paroxistică şi rǎmane pe patul de spital o lună. El (terapeut de meserie) îşi asumă rolul de a o vindeca, cu metode psihanalitice profunde şi aspre, lipsite de compromisuri. Cheia vindecării, decide El, stă în stingera celei mai acute frici, nu în medicaţie. Urmează momente de hipnozǎ şi psihanaliză. Vocea lui Dafoe este atotputernică, protectoare şi poruncitoare în acelaşi timp.

Cei doi pleacă la cabana din pădurea Edenului, un spaţiu natural nepămantean de frumos, fermecător şi tenebrous totodată.

Numai că “Edenul” le este ostil, iar ei pierd controlul asupra propriilor minţi. Sunt prinşi în capcană şi sunt singuri. Filmul se afundă într-un delir absurd şi violent, în timp ce relaţia dintre El şi Ea mistuie repede mai multe etape de agresivitate şi împacare, pentru ca apoi ciclul să revinǎ cu mai multă violenţă, de cele mai multe ori explicită.

“Antichrist” are momente în care oroarea este transgresivă. von Trier ne răneşte cu automutilǎri şocante şi, mai spre final, cu o tortură medievală trasă de păr. Este una din explicaţiile pe care o am pentru criticile maliţioase, date cu emfaza de câţiva jurnalişti de pe la cotidienele noastre naţionale în perioada lansării filmului, la Cannes.

Segmentat în patru capitole: “Pain”,”Grief”, “Despair” şi “The Three Beggars”, plus prolog şi epilog, filmul este dominat de semnificaţii religioase, numai că toate sunt forţate, pe dos. Grădina edenului este “Satan’s church”, El este Dumnezeul Ei (de ce or fi scris cu majusculă?!?), iar realitatea de coşmar este dominată de elemente supranaturale, născocite de mintea unor oameni torturaţi şi debusolati. Sau născocite de mintea histrionicului von Trier, care s-a confesat jurnaliştilor că filmul vine după o perioadă nefastă din viaţa lui.

“Cei trei cerşetori”, preluaţi din poemul lui William Butler Yeats, sunt simbolul cheie al filmului, o constelaţie doar în mintea celor doi, care li se arata atunci când cineva moare. În film, “The Three Beggars” apar sub forma unor animale sălbatice (un corb, o căprioară în travaliu şi o vulpe sfâşiată, care ne anunţǎ cu voce cavrenoasǎ, umanǎ “chaos reigns”).

„Anticrist” are momente de spaimă cumplite, dar şi cateva groteşti – absurde, venite ca momente de respiro, şi care, de câteva ori, stârnesc râsete în sală.von Trier lasă baltă logica, lăsă nesigure concluziile, verdictele şi, de ce nu, alege calea uşoară.

Aş vrea să subliniez capacitatea actorilor Dafoe şi Gainsbourg, care şi-au interpretat rolurile credibil şi au ieşit sănătoşi după un astfel de film.

P.S. este un text mai vechi, pe care îl redau acum, când, în fine, “Antichrist” intră în mall-urile din România. Filmul este interzis minorilor şi, aş adăuga, nerecomandat celor care se îngrozesc uşor sau nu neaparat uşor. Titulatura de “cel mai mare regizor din lume” îi aparţine lui Lars von Trier. Eu aş spune că este cel mai snob.