Astăzi, aşa cum s-a văzut din votul dat în plenul Senatului, PSD şi PNL susţin altceva decât în 2008. Acum vor votul majoritar uninominal într-un singur tur. Sunt chiar mai duri decât era Traian Băsescu în 2007, la referendum. Ponta şi Antonescu vor uninominalul forte. De ce?

Votul majoritar uninominal,  fie că e în două tururi de scrutin ca în Franţa (Băsescu 2007), fie că este într-un singur tur de scrutin ca în Marea Britanie şi în SUA (Ponta şi Antonescu 2012), duce la majorităţi masive în Parlament, deci la guverne puternice, şi favorizează partidele mari, de regulă primele două mari partide (de circa 30% şi peste). În asemenea sisteme politice, partidele mici sau nou-veniţii sunt zdrobiţi. Iar PSD şi PNL se consideră acum partide mari, aşa cum PDL era în 2007-2008 un partid mare. Nu întâmplător, Traian Băsescu şi PDL susţineau în 2007-20008 acest tip de scrutin, iar astăzi la vot PDL, un partid de sub 20%, s-a abţinut de la vot.

Pe scurt, nici PDL-ul din 2007-2008, nici PSD şi PNL de astăzi nu sunt interesate de marea reformă a politicii româneşti, ci încearcă să modeleaze sistemul electoral în aşa fel încât să se menţină la putere şi capete şi mai multă putere. Dacă dau şi impresia că au schimbat sistemul electoral de dragul poporului, cu atât mai bine.

Marea problemă în 2007-2008 şi marea problemă în 2012 este că legea electorală este adoptată în anul alegerilor. Lumea nu e atentă la plusurile şi minusurile fiecărui tip de sistem politic, politicienii merg pe simplificări grosolane, iar oamenii asociază o propunere cu partidul sau candidatul simpatic sau antipatic aşa că rezultatele au fost şi vor fi jalnice. Nu degeaba recomandă Comisia de la Veneţia ca regulile electorale să nu se schimbe cu cel puţin un an înainte de scrutin. Ca să avem mai multă minte decât emoţii când ne croim ţara.

În 2007, anul marcat de conflictele dintre preşedinte şi partide,  Traian Băsescu a aruncat în luptă votul majoritar uninominal în două tururi de scrutin. Deşi acesta are mari dezavantaje şi nu încurajează noii veniţi, ci sporeşte puterea şefilor de partid, popularitatea lui Traian Băsescu nu putea fi neglijată aşa că partidele adverse PSD şi PNL nu au avut curaj să spună “nu” uninominalului. Au inventat un sistem electoral unic în lume: nici uninominal, nici proporţional, nici mixt.  Nici PNL, nici PSD nu au  explicat că mult blamatul vot pe listă, adică sistemul electoral proporţional are şi el avantajele lui, nu degeaba este folosit în unele dintre cele mai dezvoltate ţări din lume. Prin votul proporţional, voturile exprimate de cetăţeni pentru candidaţii din partidele înfrânte nu se pierd, ci se numără în contul partidelor lor, ceea ce face ca mai mulţi cetăţeni să fie reprezentaţi în Parlament în partidele de opoziţie. Prin votul uninominal într-un tur sau două, voturile exprimate în favoarea perdanţilor se aruncă la gunoi, iar la nivel naţional rămân nereprezentanţi foarte mulţi cetăţeni. Experţii citează des situaţia din Marea Britanie unde cu circa 30% din voturi, unul din cele două partide mari ajunge să obţină o majoritate de 60% în Parlament, dar lasă permanent pe dinafară orice partid nou, chiar dacă acesta obţine chiar şi peste 10% din voturi.

Aplicat la situaţia României din zilele noastre, PSD şi PNL vor putea obţine împreună chiar şi 65-70%, PDL abia dacă trece de 10%, UDMR va avea mari probleme, iar din UNPR nu va rămâne nimic. Dar imaginaţi-vă ce ar fi însemnat votul uninominal majoritar într-un tur sau în două în anii 90! Pe vot proporţional, favorabil partidelor mici şi schimbării politice, Ion Iliescu şi FSN-ul lui au obţinut majorităţi zdrobitoare care au ţinut România în loc. Darămite cu vot majoritar uninominal?! PNŢcd şi PNL ar fi stat în afara Parlamentului şi a guvernării până în ziua de azi!

În 2008 însă a existat un element care a cruţat România, cel puţin în teorie, de perspectiva unor majorităţi cu şenile. La Palatul Victoria se afla partidul cel mic, PNL-ul de 20%. Aflat între coloşii PSD şi PDL, Călin Popescu Tăriceanu şi ai lui au negociat un sistem electoral care să nu-i transforme în liliputani.

Noul sistem de vot a primit astfel în mod discutabil numele de vot uninominal doar pentru că ţara a fost împărţită în colegii care trimiteau în Parlament câte un senator şi câte un deputat. Dar nu întotdeauna cel care obţinut cel mai mare număr de voturi a ajuns în Parlament. În 2008 nu s-a respectat principiul esenţial în votul uninominal adică “WINNER TAKES ALL”, ci s-a încercat contabilizarea fiecărui vot ca în sistemul proporţional. Aici este cauza situaţiilor absurde care a dus la intrarea în Parlament a celor plasaţi pe locul 2 sau 3 şi surclasarea locului 1: dacă un candidat PDL care obţine cel mai mare număr de voturi într-un colegiu nu trece de 50% plus 1 ca să intre direct în Parlament, voturile obţinute de el se adună la voturile partidului de la judeţ, voturi care se reîmpart proporţional tuturor candidaţilor PDL din judeţul repectiv în ordinea numărului de voturi obţinut de fiecare; aşa că omul nostru fie are noroc ca în rândul candidaţilor PDL din judeţ, el să fie cap de listă şi atunci ajunge în Parlament, fie nu e cap de listă judeţeană şi atunci voturile sale îl ajută pe colegul său de partid, din alt colegiu, dar din acelaşi judeţ, care este cap de listă. După ce mandatele se împart judeţean, voturile PDL rămase se reîmpart naţional, ajutând diverşi candidaţi PDL care nu sunt neapărat pe primul sau al doilea loc în propriul colegiu, dar care sunt totuşi ierarhizaţi în funcţie de numărul de voturi obţinute. Deci listele de partid s-au păstrat, dar locurile eligibile sunt stabilite de alegători, nu de şefii de partid.

Dar se poate oare perfecţiona sistemul din 2008? Sau trebuie lăsaţi cei din PNL şi PSD să-şi facă propria lege electorală? Ne interesează o majoritate de 70% sau ne interesează să dăm o şansă noilor veniţi în politică?  Este înţelept să schimbăm cu totul sistemul electoral în an electoral?

Şi încă un aspect: nu vă faceţi iluzii că majoritatea maximală USL de 65 – 70% va funcţiona. Cu cele două partide mari, PNL şi PSD, obţinând majoritatea majorităţilor, oricând se poate renegocia o majoritate normală de circa 50% cu alt partid. Şi este limpede că un guvern USL nu poate funcţiona 4 ani (vorbim altă dată despre cota unică şi altele asemenea).

Uninominalul forte lui Ponta şi Antonescu va permite ruperea USL fără periclitarea stabilităţii guvernamentale: fie PSD rămâne singur la guvernare, dacă Victor Ponta reuşeşte să convingă, fie PNL se împacă cu PDL şi formează împreună guvernul cu binecuvântarea lui Traian Băsescu.  Şansele sunt de 50%-50%.  Zarurile nu au fost încă aruncate.

Legea uninominalului a trecut însă de Senat. Mai e timp până la votul din Camera Deputaţilor.

Traian Băsescu are nevoie să plece urgent de la Palatul Cotroceni. Nu îl interesează dacă pleacă prin demisie sau prin suspendare şi apoi demitere prin referendum. Mandatul său de cinci ani expiră la sfârşitul lui 2014. România se va afla atunci la jumătate legislaturii parlamentare. PDL îşi va fi tranşat problemele, partidul va fi fost câştigat de una dintre tabere, iar Traian Băsescu nu va fi participat la aceste mutări decât prin şedinţe tainice, eventual ţinute noaptea. Regimul de coabitare deja în funcţiune îl va obliga să păstreze aparenţele. Nu va putea să-şi încurajeze deschis fidelii sau să-şi scuture în văzul lumii inamicii din interior. Nu-şi va spune cu deplină putere cuvântul asupra numelor cu care PDL se va prezenta la parlamentare. Iar povestea e pusă pe tapet de cel puţin un an de zile ( http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-nu-vrea-traian-basescu-sa-si-termine-mandatul-60095.html )

Dacă însă Traian Băsescu îşi va încheia mandatul prezidenţial până la toamnă, el va putea reveni în forţă în partidul său aflat în derivă, şi în ciuda criticilor ce i se aduc, partidul îşi va regăsi suflul în jurul său. În acelaşi timp, Traian Băsescu va putea candida el însuşi pentru Parlament asigurându-şi liniştea în faţa justiţiei. Dar dacă va pleca abia în 2014 de la Cotroceni, Traian Băsescu va reveni într-un partid care nu mai este al lui şi fără imunitate parlamentară. Şi în pofida declaraţiilor sale că după ce îşi va fi încheiat mandatul se va retrage din politică,  va avea nevoie şi de partid şi de imunitate.

Atunci când Victor Ponta a rupt scrisoarea prin care Traian Băsescu se folosea de Constituţie ca să iasă cu basma curată dintr-un eşec politic total, gestul său nu a fost urmat de răspunsuri la fel de radicale din partea liderilor PNL Crin Antonescu şi PC Daniel Constantin. De ce?

Din motive personale. Liderul PNL Crin Antonescu este fel de tare interesant de reducerea mandatului prezidenţial ca şi Traian Băsescu. Crin Antonescu se teme că nu va reuşi să se menţină în postura de candidat prezidenţial al USL până în 2014. În primul rând, PSD nu s-a împăcat niciodată pe deplin cu ideea că nu are propriul candidat la preşedinţie. În al doilea rând, liberalii sunt din ce în ce mai exasperaţi de gesturile sale clientelare – vezi demiterea lui Andrei Chiliman de la filiala Bucureşti în favoarea candidaturii lui Rareş Mănescu, unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai săi, la unul dintre sectoare. Dacă prezidenţialele ar avea loc o dată cu parlamentarele, adică exact cum îşi doreşte şi Traian Băsescu, USL nu ar avea alternativă, PSD nu va avea timp să impună alt candidat, iar Crin Antonescu ar avea toate şansele să devină noul preşedinte al României. Şi, desigur, o împăcare între PDL-ul lui Traian Băsescu şi PNL-ul lui Crin Antonescu nu ar fi exclusă. În definitiv, protocolul care interzice colaborarea cu PDL e valabil până la alegeri, nu şi după alegeri.

Din motive personale din nou şi pentru că liderul fondator al PC, Dan Voiculescu este din nou vizibil. Între Traian Băsescu şi Dan Voiculescu există o competiţie veche şi un tot atât de vechi război. Dan Voiculescu vrea cu orice chip să-l vadă plecat şi umilit pe actualul preşedinte. Liderul PC a convins în 2007 o grămadă de oameni să voteze în Parlament suspendarea lui Traian Băsescu, iar momentul, prost ales, i-a conferit lui Traian Băsescu un avantaj năucitor la prezidenţialele din 2009. Sub umbrela unui mesaj simplu şi percutant – trei moguli împotriva eroului salvator – Traian Băsescu şi-a construit o strategie electorală în care momentele simbolice forte au fost: 1. Coaliţia de la Grivco 2. “Ruşine, Dinu Patriciu” în urma filmului furnizat de Dinu Patriciu cu copilul lovit 3. Vizita lui Mircea Geoană la Sorin Ovidiu Vântu. Şi într-o ţară cu o cultură politică precară şi disperată din cauza corupţiei şi sărăciei, mesajul a mers ca uns tocmai pentru că punea într-o ecuaţie simplă o situaţie mult prea complicată ca să fie rezolvată de un singur om, de un singur partid, într-o singură legislatură. De aici şi eşecul total al celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, dar asta este un subiect separat.

Necazul este că interesele economice, orgoliul şi lipsa de consiliere politică adecvată îi fac pe  adversarii lui Traian Băsescu să intre mereu şi mereu în paradigma celor trei zmei înfrânţi de eroul jucător ( http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cum-il-ajuta-vantu-si-voiculescu-pe-traian-basescu-196067.html ). Şi li se întâmplă acest lucru pentru că nu ţin niciodată seama, cum nu ţine nici Traian Băsescu, de priorităţile publicului.

În aceste zile, posturile media din grupul Intact insistă asupra sancţionării lui Traian Băsescu pentru abuzurile comise şi insistă că cetăţenii din stradă îşi doresc acest lucru. Mesajul este însă  artificial. Căderea guvernului Ungureanu şi intrarea USL la guvernare a detensionat mult situaţia şi nu există societate pe pământ care să-şi dorească revenirea la tensiuni şi probleme. Oamenii vor linişte şi bunăstare, nu ţepe şi spânzurători. Şi cum spune o vorbă din bătrâni: “schimbarea domniilor, bucuria nebunilor”.

Pe de altă parte, campania de la Antena 3 este folosită intens de veşnicii susţinători ai lui Traian Băsescu drept muniţie de război ( http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-12147735-seara-varanului-vesel.htm ). O revenire a mogulului, a “varanului”, cum bine a remarcat zilele acestea CTP, în lupta cu Traian Băsescu nu va face decât să readucă pe  scenă schema din 2009. Şi, atenţie, la guvernare se află premierul PSD, nu Emil Boc, nu Mihai Răzvan Ungureanu.

Îşi doreşte oare atât de mult Dan Voiculescu să-l ajute pe Traian Băsescu? E atât de orbit de sentimente personale sau nu e informat asupra detaliilor şi consecinţelor? Diavolul se ascunde întotdeauna în detalii.

Şi mai presus de toate acestea, este oare România o ţară atât de amărâtă încât un mandat prezidenţial să nu fie dus până la capăt? Sunt atât de slabe toate celelalte instituţii: Guvern, Parlament, Justiţie, încât să nu-i facă faţă unui preşedinte blocat în palatul prezidenţial şi aflat sub o cotă de încredere rezonabilă? Chiar nu putem să ne liniştim? Nu avem nimic altceva de făcut decât scandal, scandal şi iar scandal?

Ecuaţia politică din actualul Parlament este viciată de traseism şi trocuri. Până la alegeri, nici nu guvern nu va avea legitimitate. Căderea guvernului Ungureanu este dovada slăbiciunii extreme a partidelor în România, inclusiv a celor din USL , iar dacă Traian Băsescu se felicită pentru asta, se înşeală amarnic. Puterea sa se întinde acum deasupra haosului.

PDL nu a propus un posibil premier. Poate fi vorba despre calculul dezvăluit de  Elena Udrea la începutul lui aprilie când regreta că Victor Ponta nu a acceptat încă de la 6 februarie (ziua desemnării lui MRU ca premier) înaltul post de la Palatul Victoria. “Ne şi obişnuiserăm cu gândul că îşi vor demonstra incompetenţa foarte repede şi vom fi regretaţi în numai câteva luni de cetăţeni, astfel că am fost dezamăgiţi de refuzul domnului Ponta şi al USL de a prelua guvernarea”,  spunea ea, confirmând stenogramele citate trunchiat de Traian Băsescu la un interviu televizat. Pe scurt, Cotrocenii şi PDL lasă USL să se  dea cu capul de pragul de sus ca să-şi vadă lungul nasului. O mutare plauzibilă cu un avantaj major: acoperă jenanta lipsă de soluţii a PDL.

Traian Băsescu a căutat mult un înlocuitor pentru Emil Boc. L-a găsit sub presiunea străzii, în persoana unui şef de serviciu secret. Iar în ultimii ani, PDL a dovedit că nu are profesionişti de nivel european. Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu provine din PNL, şeful ministerului afacerilor europene, Leonard Orban este un tehnocrat promovat comisar european în vremea premierului Tăriceanu, reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu provine din PSD, comisarul european al României în acest moment, Dacian Cioloş a fost ministrul al agriculturii în cabinetul liberal. În plus, tabăra prezidenţială nu are oameni nici măcar pentru a schimba conducerea internă a PDL, darămite guvernul. Unii au ajuns atît de inventivi încât propun ca Emil Boc  să fie înlocuit de Mihai Răzvan Ungureanu când el nici nu are carnet de partid.

Aşa că insistenţa cu care liderii PSD Victor Ponta şi Crin Antonescu au încercat să preia puterea a venit exact la fix.  USL are de rezolvat imediat probleme extraordinar de dificile. Pe nimeni nu mai interesează povestea cu “greaua moştenire”.  Ai acceptat guvernarea, descurcă-te.

Iată o listă minimală:

- România riscă să piardă din iunie miliarde de euro. Şase programe operaţionale în valoare de circa 16 miliarde de euro riscă să fie suspendate şi apoi pierdute. Este vorba despre condiţiile puse de Comisia Europeană la sfârşitul anului trecut când au fost reluate plăţile după suspendarea de vara trecută, încă nerezolvate. Riscul cel mai mare priveşte Programul Resurse Umane  de circa 3 miliarde de euro şi Programul de Mediu de aproape 4 miliarde de euro şi jumătate. Dacă România pierde aceşti bani, nu  numai că pierderea va fi catastrofală, dar  efectele ei se pot prelungi în bugetul european următor 2014-2020; vom primi mai puţini bani din moment din fondurile actuale nu am izbutit să cheltuim nici 10%.

- Guvernul USL trebuie să oprească proiectul de plafonare la 15 procente a despăgubirilor către proprietarii cărora comuniştii le-au confiscat casele. Dar problema nu se rezolvă cu atât. România are termen la CEDO până la 12 iulie să găsească o soluţie rezonabilă. Cabinetul MRU anunţase că România a început demersurile de prelungire a termenului cu şase luni. Bine ar fi ca USL să continue acest demers, dar amânarea soluţiei spre CEDO nu înseamnă că nu trebuie rezolvată problema. Şase luni trec repede şi termenul cade exact în campania din toamnă. Datoriile statului se pot transforma în obligaţiuni cu scandenţe la termene îndelungate, spun juriştii. De ce nu?

- Pensionarii au blocat instanţele pentru recuperarea sumelor impozitate ilegal. Suma de circa 1 miliard de lei nu este atât de mare luând în calcul banii dosiţi prin cotloanele contabile ale guvernului – vezi Programul Naţional de Investiţiii de la Dezvoltăre Regională, 300 de milioane de euro netrecuţi în buget, cum declara în februarie Jeffrey Franks de la FMI. Dacă va trece de Parlament, cabinetul Ponta trebuie să anunţe imediat restituirea banilor.

- Acordul cu FMI lasă loc pentru majorarea salariilor bugetarilor. Traian Băsescu a repetat în discursul de la desemnarea lui Victor Ponta că acest lucru ar trebui să aibă loc cât mai repede posibil. Dar dacă noul cabinet se va mulţumi să reducă populaţia României la 1,4 milioane de bugetari nu va avea mai mult succes decât precedentele. Mai mulţi angajaţi în zona privată va aduce şi mai mulţi bani la buget, şi va mişca din loc economia. Reducerea CAS?

- Nevoia de bani a bugetului este imensă, evaziunea fiscală în floare, etc. Pe cine puneţi şef la Fisc să vă aducă 1,8 miliarde de euro nu în două luni, ci până la alegeri?

- În iulie urmează raportul de ţară cu monitorizarea pe justiţie şi combaterea corupţiei. Domeniul s-a mişcat greu, a fost şi politizat, dar progresele făcute sunt incontesgtabile. Bine ar fi ca ceea ce s-a făcut bun să nu fie întors din drum. Bruxelles-ul nu va ezita să înregistreze scăderile, vom bate pasul pe loc şi ne vom face iar de râs în faţa lumii.

Astfel de urgenţe majore nu vor putea fi rezolvate dacă USL dă administraţia peste cap ca să-şi pună oamenii de sus până jos.  Schimbarea nu trebuie să afecteze profesionştii din puncte cheie. Iar în zonele sensibile chiar unii miniştri ar trebui să rămână pe loc. De ce să fie schimbat Leonard Orban? Are conexiuni bune la Bruxelles.  Sau Cătălin Predoiu? Dacă acestor oameni li se reproşează apropierea de Cotroceni, să nu uităm că Victor Ponta însuşi a fost ministru în guvernul Boc. Să lăsăm prostiile. Traian Băsescu e pe cale să devină istorie şi repede. Important acum e să se salveze ce mai este de salvat, nu să se distrugă şi puţinele mecanisme care de bine, de rău, inclusiv sub presiunea opiniei publice, începuseră să funcţioneze. E vorba de miliarde de euro şi deci de un uriaş potenţial de bunăstare.

Sigur că toate sunt vorbe fără rost dacă oamenii de la PDL se vor întoarce în plenul Parlamentului la  votul de învestitură după ce au lipsit la moţiunea de cenzură, iar cabinetul Ponta nu va fi învestit. Mihai Răzvan Ungureanu se va întoarce la Palatul Victoria în postura de premier interimar, deci scutit de responsabilităţi majore. În acest caz, alegerile anticipate ar fi singura soluţie. Şi vom fi din nou în cu totul alt film.

Nu ştim dacă guvernul Ungureanu va cădea vineri sau  nu. Distanţa dintre Putere şi Opoziţie se îngustează de la o zi la alta, ajungînd ieri la mai puţin de 10 voturi până la cele 231 necesare pentru trecerea moţiunii. Dar nimeni nu garantează că parlamentarii USL se vor prezenta in corpore la vot ca să obţină prematur guvernarea. Lecţia lui 2009 trebuie să fi slujit totuşi la ceva, deşi una dintre întrebările cheie: “cine organizează alegerile”, rămâne deschisă în toată splendoarea ei.

Dar indiferent dacă guvernul MRU cade sau rămâne până la alegerile din noiembrie, USL a pierdut ocazia să atragă atenţia serios şi for the record asupra unuia dintre cele mai mari abuzuri din istoria postdecembristă a României. Este vorba despre proiectul de lege prin care despăgubirile acordate foştilor proprietari ar urma să fie plafonate la 15%. Pseudo-soluţia cabinetului “de dreapta” a profesorului de istorie (?!) Mihai Răzvan Ungureanu la solicitarea Curţii Europene a Drepturilor Omului ca solicitările proprietarilor să fie satisfăcute într-un timp rezonabil, cu termenul de 19 iulie pentru autorităţile de la Bucureşti.

Dacă va fi adoptat, un astfel de act normativ va fi în fapt o nouă naţionalizare. S-ar dovedi încă o dată că în România, proprietatea este un moft. Iar fragila democraţie românească va fi încă o dată lovită în moalele capului. Să nu ne facem iluzii. Proprietatea garantată de-a lungul generaţiilor este singurul vaccin eficient contra clientelismului politic şi a corupţiei sistemice. Oameni liberi sunt oamenii independenţi economic şi fără garantarea proprietăţii astfel de oameni sunt mereu prea puţini ca să facă diferenţa. 

Cei care au fost daţi afară din casele lor au dreptul să fie despăgubiţi la preţul pieţei, dacă proprietăţile nu li se pot restitui în natură. Neregulile de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocate pentru suspendarea restituirilor acum câteva luni, nu pot constitui bază legală pentru plafonarea despăgubirilor, ci argument pentru intervenţia încă mai fermă a DNA. Nici faptul că unii proprietari, forţaţi de întârzirea cu care autorităţile le tratează cazurile, şi-au vândut drepturile de proprietate (aşa-numitele drepturi litigioase), unor  rechini imobiliari cu intrare separată în birourile potentaţilor locali, nu poate fi invocat în favoarea plafonării. Tot DNA, DIICOT & comp. trebuie să trateze astfel de situaţii, şi nu să se spargă oalele din nou, în capul victimelor. În plus, şi deloc în ultimul rând, autorităţile nu au nici un motiv să invoce lipsa de bani.

România are bani şi ar avea şi mai mulţi dacă ar fi bine administraţi. Iar pentru despăgubirea integrală, cuvenită proprietarilor jegmăniţi de comunişti, există soluţia emiterii de obligaţiuni. Acestea pot avea scandenţă pe un termen îndelungat, de 10-15 ani, şi pot fi tranzacţionate pe piaţa de capital. Problema s-ar rezolva practic instantaneu şi nu ar apărea nici o discriminare între proprietarii despăgubiţi integral până acum şi cei care a căror despăgubire ar trebui plafonată.

Referindu-se la toată povestea, fostul premier Tăriceanu a comparat cabinetul Ungureanu cu regimul comunist, iar argumentele sale sunt greu de combătut. După cum greu de combătut sunt şi argumentele fostului preşedinte Ion Iliescu atunci când a criticat intenţia cabinetului MRU de a nu restitui banii reţinuţi pe nedrept pensionarilor în baza ordonanţei din 2010 care stabilea impozitarea cu 5,5% a pensiei întregi de peste 740 lei, şi nu a diferenţei, cum a stabilit recent Curtea Constituţională, repunând în exerciţiu deplin legea din 2006.

“Pensiile au fost reţinute ilegal de stat. E un drept al oamenilor, iar statul trebuie să găsească soluţii să le restituie. Sunt veniturile oamenilor care trebuie încasate”, a spus fostul preşedinte. ”Guvernul trebuie să găsească soluţii. Trebuie să o facă. E o obligaţie”. Şi are dreptate.

Dar o obligaţie este în aceeaşi măsură pentru stat şi despăgubirea integrală a proprietarilor deposedaţi de comunişti. Nu există nici o diferenţă între dreptul de proprietate asupra banilor din pensie reţinuţi abuziv şi banii pentru casa confiscată abuziv.

Nici despre plafonarea despăgubirilor cu 15%, şi nici despre impozitarea ilegală a pensiilor nu vorbeşte moţiunea de cenzură. Dar dacă aici opoziţia are o scuză (relativă) pentru că scandalul pensiilor a izbucnit după depunerea moţiunii pe 18 aprilie, scăparea USL în cazul abuzului la care sunt supuşi proprietarii de case confiscate, dă fiori.

Dacă PDL iniţiază astfel de enormităţi, iar USL nu reacţionează, ce urmează să se întâmple? Iar o luăm de la Adam şi Eva? Iar o luăm de la A-B-C? Iar o luăm de la furculiţă? Chiar nu se poate pune piatră pe piatră în România?

Cristian Preda a supărat multă lume, criticând partidul pe blog și în media, de obicei în numele directivelor de la Cotroceni, dar nu numai. Și din nefericire și pentru el și pentru PDL, nu a avut grijă să-și asigure susținerea în partid. Pus pe listă cu sprijin de sus și plasat în șirul de nume deschis de Monica Macovei pentru euroalegerile din 2009, profesorul Preda nu și-a găsit aderenți, iar lipsa a ceea ce se cheamă charismă nu l-a ajutat, el având în partid mai degrabă aerul unui tehnocrat.

Dar în confruntarea dintre Cristian Preda și Silviu Prigoană e limpede că cel de-al doilea a fost favorizat. Tot PDL-ul a sărit ca ars când Cristian Preda a anunțat că îl va sprijini pe independentul Nicușor Dan pentru Primărie. Dar lumea a uitat că în urmă cu două săptămâni, Silviu Prigoană spunea că va candida el însuși ca independent împotriva candidatului PDL dacă democrat-liberalii nu vor fi destul de înțelepți să-i accepte candidatura. Și nu găsea nimic ciudat în a-și păstra și carnetul de partid. Silviu Prigoană declara apoi că așteaptă oferte din partea USL sau UDMR, deci că trece la dușman! Dar la un moment dat realiza totuși că USL are deja candidat, așa că preciza că așteaptă exclusiv oferta Uniunii: ”Este probabil sa fiu candidatul UDMR-ului, eu vreau să câștig primăria generală, dar nu e obligatoriu să candidez din partea PDL-ului”. Cât despre atacuri la adresa conducerii partidului, pe alese. ”Nu-mi plac oamenii ca Baconschi, care se ascund în spatele blogului. El a scris că Prigoana e o copie palidă a primarului Sorin Oprescu. Baconschi e mai îmbujorat, îl las pe el sa iasă în față. E foarte simplu să ajungi ministru pe biluța lui Prigoană și nu pe votul poporului”, e numai un exemplu.

Ceva mai atent decât alții, Emil Boc a încercat să pareze în declarația sa minusurile logicii de partid. Ieșirile contra partidului sunt de condamnat numai dacă au loc în urma deciziei finale. ”În competiția electorală, nu poți să ai demnitari care să susţină adversarii. Într-o competiţie lectorală, într-un partid, după ce s-a luat decizia, trebuie să o respecţi. Până se ia decizia, fiecare are dreptul să-şi spună punctul de vedere. Dar după ce s-a stabilit şi s-a luat o decizie cu privire la un candidat, partidul îl susţine. Cine nu doreşte acest lucru, poate să susţină un alt candidat, dar din afara PDL”.

Așa o fi în PDL, partid de 18% după cum ne spune astăzi IMAS, dar în lumea reală atunci când cineva se răzgândește de la o săptămână la alta în chestiuni majore, el nu poate fi catalogat drept om serios. Că nu e om serios, știe chiar și președintele Băsescu când îl apostrofează pe Silviu Prigoană, noaptea în Modrogan cu: ”Ai negociat toată primăria cu Sorin Oprescu sau au mai rămas bucăți nenegociate?”, după cum tocmai ne spune Hotnews. Dar ce președinte serios discută în toiul nopții cu liderii vreunui partid când scrie în Constituție că el trebuie să fie arbitru imparțial… Revenind:

Își mai aduce aminte cineva modul bolșevic în care a fost exclus din PSD Mircea Geoană, el fiind invitat să-și spună punctul de vedere în fața comisiei de disciplină a dlui Șova la ora 14, iar ședința cu excluderea parafată era gata de la ora 13? Vă mai amintiți ridicolul și inutilitatea abuzului din moment ce nu exista nici un dubiu că Mircea Geoană făcea tot ce putea ca să fie dat afară, iar membrii comisiei știau exact că asta vor face? Ei bine, PDL ridică bolșevismul în aceste zile la cub. Conducerea PDL nici măcar nu și-a pus problema audierii lui Cristian Preda. A votat excluderea, cu largă majoritate, și cu asta basta.

Că totul a fost un joc de putere este evident. Degeaba a încercat Cezar Preda să adauge o doză de umor: ”Am avut mari emoţii să nu se facă confuzie între numele meu şi al domnului Cristian Preda. Am avut emoţii să nu fiu dat eu afară din partid”. Precizarea e binevenită. Emoțiile puteau avea altă cauză. D. Cezar a vorbit săptămâna trecută despre acei membri ai conducerii care dau BPN ”un aer de pictorial”, despre cei veniți în partid la bine, la 30%, când s-au dat funcții, cînd unii devin ”întâi miniștri și apoi vicepreședinți” sau ”întîi miniștri și apoi primvicepreședinți”. Bine că Elena Udrea nu și-a amintit și de asta! Cine știe cu cine mai intra în conflict exact când gurile rele umplu târgul că tocmai și-a pierdut influența la ”doi și-un sfert”.

Lăsând gluma la o parte, să fii partid de guvernământ și să ai drept candidat la Primăria Capitalei un self-made man al tranziției mioritice care declară răspicat că ”se sacrifică” coborând din postura de deputat în aceea de viitor primar și să mai și dai afară pe alții, mai cu ștaif, de dragul lui, se cheamă că ai o mare, foarte mare problemă.

În bine sau în rău, Bucureștiul dă tonul.

Când îşi va povesti Sorin Frunzăverde povestea, nu e clar.  Dar cu cât mai curând, cu atât mai bine. Interceptările telefonice sau sentimentul, justificat sau nu, că eşti ascultat sau urmărit, nu e semn bun pentru democraţia românească. Iar dacă până acum astfel de afirmaţii au fost făcute de capii opoziţiei, lucrurile se întunecă rău de tot când vin din primul cerc al partidului de guvernământ. În plus, afirmaţiile lui Sorin Frunzăverde sunt completate de  declaraţii asemănătoare ale unor lideri care nu au de gând să plece din PDL.

Intervievat la Europa FM, liderul deputaţilor PDL, Mircea Toader a declarat că este posibil să-i fie ascultat telefonul, dar că nu se teme pentru că nu are nimic de ascuns. Din filiala sa de la Galaţi provine Mihail Boldea, deputatul urmărit săptămâna trecută până în Kenya şi înapoi pentru constituire de grup infracţional şi altele asemenea. Acelaşi răspuns a venit ieri şi din partea secretarului general Ioan Oltean. El a  fost intervievat asupra implicării sale în dosarul Ioan Andreica, secretarul de stat în ministerul Elenei Udrea, care obişnuia, spun procurorii, să ceară şpăgi de peste 1 milion de euro.  Negând orice implicare, Ioan Oltean a spus că nu ştie dacă îi sunt ascultate telefoanele, dar că vorbeşte liber la telefon pentru că nu e implicat în nimic ilegal: “Nu am nici un motiv să nu vorbesc liber la telefon”.

O altă declaraţie recentă vine din partea primarului de Iaşi, Gheorghe Nichita, lider PSD. Acesta spune că e de acord cu Sorin Frunzăverde despre existenţa unui “stat poliţienesc”, dar că el este deranjat nu că îi sunt ascultate telefonele, ci că declaraţiile sunt scoase din context, că înregistrările sunt editate:  “Ce mă deranjează este altceva: că tot ceea ce se ascultă se pune în context, adică nu se ia cap-coada. A venit un om de afaceri la tine în birou, la primarul Nichita, şi vrea să facă o investiţie, sau un ambasador se interesează de investitori. Şi dacă discutăm despre lucruri concrete în care spui firmei respective , după un timp se scot din ceea ce am discutat noi anumite fraze şi se pun în context ca sa-ţi facă un dosar. Aici e problema foarte mare în Romania”.

Oricât de antipatici ne-ar fi politicienii, şi oricâte suspiciuni de corupţie ar plana asupra unora, implicaţiile unor astfel de declaraţii sunt grave şi reflectă distorsionarea profundă a ceea ce înseamnă într-o ţară civilizată dreptul la viaţă privată şi prezumţia de nevinovăţie.  Dacă cineva vorbeşte la telefon despre lista de cumpărături, despre chestiuni profesionale sau personale, conversaţia trebuie să privească numai persoana respectivă şi pe interlocutor. Iar dacă omul vrea ca acele lucruri să rămână private, atunci să rămână private şi nu înseamnă că are ceva de ascuns. De ce locuim în case separate, de ce nu luăm cu toţii autobuzul, de ce ne îmbrăcăm până la urmă, cum spunea la un moment dat un coleg? Pentru că, oameni fiind, avem nevoie de intimitate şi de viaţă privată şi nu pentru că avem ceva de ascuns, adică am fi vinovaţi de ceva.

Când lideri politici importanţi vin şi spun: “nu am nimic împotriva faptului de a-mi fi ascultate telefoanele pentru că nu am nimic de ascuns”, ei maimuţăresc pur şi simplu tranparenţa. Faptul că eşti om corect nu echivalează deloc cu permisiunea de a-ţi fi ascultate telefoanele şi de a-ţi fi violată viaţa privată. Şi atenţie, problema este extraordinar de sensibilă. Un preşedinte american şi-a dat demisia pentru că îşi asculta adversarii politici.

În loc să clameze pe toate drumurile că sunt de acord să fie ascultaţi, mai util ar fi ca politicienii să ajungă la o legislaţie coerentă în privinţa metodelor de interceptare şi urmărire admisibile. Când cineva are suspiciunea că este urmărit (interceptarea detelefonului, înregistrări ambientale, filaj), ar trebui să poată afla de ce se întâmplă acest lucru şi dacă ceea ce i se întâmplă este legal, adică se desfăşoară în baza unui mandat de la judecător. Practic, însă, acest lucru este legal imposibil.  Legislaţia nu cuprinde prevederi care să permită informarea celor vizaţi.  Sigur că e o problemă cu două tăişuri. Dar care dintre ele taie mai tare?

SRI, instituţia la care ar trebui să apeleze, teoretic, toate celelalte pentru realizarea interceptărilor spune de ani de zile că nu face decât ascultări legale, adică cu mandat de la judecător. Cu toate acestea, SRI tocmai a pierdut definitiv procesul cu Dinu Patriciu, pe care  l-a ascultat ilegal între 2003 şi 2004 şi are să-i plătească daune de 50.000 de lei. Dar Dinu Patriciu a putut să dea în judecată SRI pentru că  a avut loc un proces, iar avocaţii săi au avut acces, cum se şi cuvine, la probele acuzării. În cele mai multe cazuri, cei care sunt ascultaţi nu află niciodată despre acest lucru. Iar problema nu îi priveşte numai pe politicieni, jurnalişti, personalităţi publice, care ar putea fi ascultate la un moment dat. Ci îi priveşte pe toţi cei care au vorbit la telefon cu acele persoane publice. Aspectul privat al convorbirilor acelor oameni de cine este apărat?

Mai rău decât atât. SRI nu controlează piaţa variată a ascultărilor telefonice din România. În 2008, în urma scandalului anterior declanşat de afirmaţiile lui Claudiu Săftoiu cum că SIE ar asculta convorbiri telefonice pe teritoriul României, Parlamentul României a alcătuitm sub coordonarea lui Cristian Diaconescu, un excelent raport care enumera multe instituţii care au acces la aparatură de interceptare şi care pot face acest lucru. Între altele, s-a discutat în perioada respectivă, ca şi în 2009, cu ocazia schimbărilor succesive de miniştri de interne, despre faptul că regulamentele după care funcţionează DGIPI, serviciul secret al Ministerului de Interne, sunt secrete. Nici până azi nu au devenit publice.

În schimb, după  prăbuşirea Elenei Udrea din guvern, şi sosirea lui Gabriel Berca la minister, mai apropiat de Vasile Blaga, s-a trecut şi la schimbarea şefului DGIPI.  Cristian Latcău, numit de Traian Igaş, a fost revocat. Ceilalţi secretari de stat au rămas pe loc. Şi intrăm în campania electorală.

Sorin Frunzăverde nu este un lider oarecare al PDL. Spre deosebire de ceilalţi şefi din primul cerc al partidului, el  se afla în partid de pe vremea când acesta se numea Frontul Salvării Naţionale şi era condus de Ion Iliescu, apoi de Petre Roman. Sorin Frunzăverde ţine de vechiul nucleu de administratori ai partidului, nucleu căruia i se pot reproşa multe din perioada tranziţiei, dar care s-a remarcat de-a lungul anilor prin excelenta capacitate de organizare, vitală în ani electorali.

În plus, candidatura şi victoria lui Sorin Frunzăverde  pentru funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, la Convenţia din mai 2011, au reprezentat garanţia unităţii partidului după competiţia dintre Emil Boc şi Vasile Blaga. Acesta din urmă refuzase să mai candideze la vreo funcţie în partid, după realegerea în fruntea partidului a premierului în funcţie. Iar singurul politician din echipa Blaga care a acceptat să rămână la vârful partidului, după înfrângerea lui Vasile Blaga, a fost vechiul său tovarăş de drum, Sorin Frunză Verde. Toţi ceilalţi trei prim-vicepreşedinţi, Roberta Anastase, Teodor Baconschi şi Gheorghe Flutur, nu cântăresc cât veteranul Sorin Frunză Verde.

Alături de el au plecat din PDL 42 de primari şi, se pare, trei parlamentari. Şi cum o lovitură nu vine niciodată singură, tot astăzi, şi-a anunţat demisia din PDL, şi primarul de Slatina, Darius Vâlcov. Acesta face parte din valul de primari tineri cu care PD-ul lui Traian Băsescu a încântat ţara în 2004, în speranţa unor vremuri mai bune, dar a ales acum să renunţe la mandat trei luni mai devreme. După câte lasă să se înţeleagă printre rânduri, Darius Vâlcov are de gând să candideze pentru unul nou: “În ceea ce priveşte viitorul meu politic, administrativ, încă nu am luat o hotărâre. Sper însă că după o perioadă de reflexie, în care voi asculta părerile şi sfaturile, dar şi reacţia slătinenilor mei, să iau o decizie. Un lucru vi-l pot spune cu certitudine: iubesc prea mult acest oraş pentru a renunţa să lupt pentru el”.

Se pare că aceşti oameni nu vor să poarte pe umeri în ziua alegerilor povara unei guvernări eşuate. Au înghiţit, complici sau nu, patru ani de traseism politic, de licitaţii trucate, de achiziţii publice la limita legii şi dincolo de limita legii (vezi excelentul studiu exhaustiv al Institutului de Politic Publice care arată că în anii 2009 si 2010 s-ar fi putut face economii de 2 miliarde de euro anual dacă preţurile la care cumpără statul produse şi servicii ar fi fost rezonabile şi, eventual, standardizate). Au înghiţit un regim în care şpaga pentru lucrări de infrastructură a ajuns la 1,2 milioane de euro, adică peste 50% din contract (vezi datele cazului secretarului de stat Ioan Andreica de la ministerul Elenei Udrea în dosarul în care este implicat şi secretarul,general al PDL, Ioan Oltean). Au înghiţit fără să cârtească tăierea otova a salariilor pentru medici, profesori şi pilele din instituţii şi diverse direcţii judeţene. Şi nu au vorbit.

Nu au vorbit tare. Au dat ştiri pe surse că sunt în dispută perpetuă cu Elena Udrea, că sunt sideraţi de metodele primitive, dar atât de eficiente ale Robertei Anastase de a-şi subordona Parlamentul, că s-au săturat de aerele de primadonă ale noilor-veniţi în partid, favoriţi de unică folosinţă ai lui Traian Băsescu, într-un moment sau în altul. Dar nu au reacţionat decât în cadrele înguste ale unui partid controlat la maxim. Şi s-au dus la fiecare apel al comandantului suprem, în pădurea de la Snagov, să pună ţara la cale cu preşedintele, călcând şi bunul-simţ şi Constituţia în picioare.

Iar acum că vin alegerile s-au hotărât să părăsească corabia. Să rămână comandatul suprem pe navă, dacă tot s-a dat mare, cu protejaţii/protejatele lui cu tot. Noi ne mutăm la USL. “După noi, tot noi” nu şi-a pierdut fascinaţia în 22 de ani de rotaţie la putere. Şi nici toxicitatea… Unde mai este responsabilitatea guvernării dacă cel care pierde alegerile rămâne la putere?

Pe de altă parte, cum se poate împăca preluarea lui Frunzăverde & comp. cu mesajul anti-traseism al USL e foarte greu de explicat. Să înţelegem că traseimul politic este rău numai cînd parlamentarii şi aleşii locali pleacă de la PSD şi PNL şi se duc în tabăra prezidenţială, dar că este bun atunci când, în pericol de a se scufunda, reprezentanţii PDL sar în baraca viitoarei puteri?

Unii ar spune că e bine ca cei care au ridicat traseimul şi politizarea banului public  la rang de politică de stat să piardă alegerile loviţi de exact de traseim şi politizare: cine ridică sabia, de sabie va pieri. Dar, după părerea mea, nouă ne-ar fi mai bine dacă am aplica în situaţia de faţă alt proverb cu rezonanţă biblică: fiecare pasăre pe limba ei piere.

Când Victor Ponta a negat propunerea şi a cerut desecretizarea stenogramelor de la Cotroceni, Traian Băsescu a replicat de la TVR că nu are de gând să desecretizeze nimic, dar că “domnul Ponta, în principiu, trebuie să înveţe că nu poţi trăi la nesfârşit din minciună în politică. Când vii la preşedinte, întâlnirea nu este nici pentru băşcălie, nici pentru altceva. Orice atmosferă a discuţiilor nu exclude seriozitatea şi responsabilitatea”.

Pe scurt, Victor Ponta minte, a refuzat de fapt o propunere serioasă, iar Traian Băsescu spune adevărul, a dorit venirea la guvernare a PSD înainte de alegeri. Textul trunchiat al stenogramei, singurul avut la dispoziţie (înregistrarea audio sau video ar fi mult mai relevantă) este aşa:

“Nu excludem posibilitatea ca domnul Ponta să fie desemnat prim-ministru, dacă ar dori acest lucru, ştiu că este pregătit, are program, deci totul ţine de cum reuşim să formăm majorităţile”,  a declarat preşedintele la 6 februarie la câteva ore de la demisia lui Emil Boc. Ideea a fost taxată imediat de Crin Antonescu: “Asta glumim cu varianta Ponta…”, după care Daniel Constantin a punctat: “Eu mă aşteptam ca la începutul discuţiei noastre să veniţi cu o propunere, pentru că până la urmă dumneavoastră ne-aţi invitat la discuţii şi dumneavoastră…”. “Eu v-am făcut o propunere, desemnarea domnului Ponta ca prim-ministru”, a spus atunci preşedintele. Singura intervenţie citată a lui Victor Ponta este una extrem de ironică. Preşedintele le ceruse: “Staţi numai o clipă vă rog”,  la care preşedintele a replicat acid: “Să nu ne daţi ceva decoraţii!”.

Dar ieri, la TVR, preşedintele a mai spus ceva. A spus că “a testat” desemnarea lui Victor Ponta ca premier pentru că liderii USL “nu veniseră cu o idee proprie”. E drept,  veniseră să-i ceară demisia şi anticipate. Protestele erau în desfăşurare în toată ţara, lumea cerea să vină la urne, iar opoziţia parlamentară tocmai intrase în grevă. Public, orice asociere a USL cu Traian Băsesccu ar fi fost, evident, catastrofală. Iată de ce  “propunerea” de preluare a puterii înainte de alegeri a fost receptată imediat ca o bătaie de joc.

Traian Băsescu a tatonat totuşi terenul. Liderii opoziţiei dau deseori dovadă de impulsivitate şi lipsă de strategie aşa că Traian Băsescu “a făcut un test”.  De ce să îl arunci pe singurul tău prezidenţiabil în tranşele unei economii tarate de corupţie şi copleşită de dezechilibre structurale după şase ani de “reformă a statului”? De ce să plătească PDL  poliţele guvernării sale dacă se găsesc nişte bezmetici care sigur îşi vor prinde urechile între rigorile aparteneţei la UE şi clientelismul intern? Nu a fost strălucită capcana în care a căzut Mircea Geoană împreună cu partidul său cel lacom, în anul electoral 2009? Dacă e brevetată, de ce să nu o folosim din nou?

Nu întâmplător, Elena Udrea a declarat luni că PDL  ştia că “domnul preşedinte al României îi va face o propunere lui Victor Ponta să fie prim-ministru al Guvernului. Ne-a spus cu o seară înainte, sigur, am fost destul de surprinşi, însă am fost de acord cu propunerea preşedintelui de a da funcţia de prim-ministru domnului Ponta şi Guvernul USL-ului. Ca dovadă că eram pregătiţi să plecăm din Guvern este că după aceea ne-am şi dat cu toţii demisia, nu numai primul ministru, ci şi toţi membrii PDL. Preşedintele a avut această propunere, ne-a spus-o şi nouă şi a fost agreată şi de PDL”.  Capcana, povesteşte mai departe doamna Udrea, a fost însă  dejucată: “Pentru noi a fost o surpriză că a refuzat şi ne şi obişnuiserăm cu gândul că îşi vor demonstra incompetenţa foarte repede şi vom fi regretaţi în numai câteva luni de cetăţeni, astfel că am fost dezamăgiţi de refuzul domnului Ponta şi al USL de a prelua guvernarea”.

Ca şi Traian Băsescu, Elena Udrea s-a încurcat în sforării.  E ştiut că miniştrii PDL au plecat din guvern ca să o însoţească pe uşă afară , pe ea, Elena Udrea, “o vulnerabilitate”, cum singură s-a definit. Acum aflăm că a plecat de la minister ca să facă loc echipei Ponta. Iar în seara de 6 februarie, în discursul oficial de desemnare a şefului SIE în postura de premier, Traian Băsescu declara că: “încă din luna decembrie, am avut discuţii cu premierul Emil Boc cu privire la depunerea mandatului. Decizia a fost amânată din motive de interes naţional. Odată finalizată misiunea de evaluare a FMI şi finalizată şi emisiunea de bonduri pe piaţa americană, puteam să trecem şi la această operaţiune, care este una firească pentru un guvern în timp de criză”.  Or, dacă schimbarea era planificată din decembrie, cum de partidul a aflat cu o  seară înainte despre desemnarea lui Victor Ponta? La 5 februarie nu a fost programată nici o şedinţă.

A aflat PDL numai pe sprânceană şi pe ochi frumoşi? Sau a acceptat să plece de la guvernare la telefon? Cine? Prim-vicepreşedinţii Baconschi şi Anastase? S-a consultat cineva cu UDMR?  Ce făceau dacă Victor Ponta spunea “da, imediat”? Traian Băsescu ar fi declarat solemn că USL face guvernul când nu are majoritate  parlamentară? Ar fi susţinut PDL guvernul minoritar PSD-PNL-PC? Iar dacă preşedintele a vrut să îl pună pe îndărădnicul Ponta în lumină proastă, de ce nu a anunţat public refuzul? Poate pentru că şi-ar fi aruncat partidul în aer? Dar atunci cum rămâne cu “seriozitatea” propunerii către Victor Ponta?

Aceste semne de întrebare sunt de nerezolvat. Ele sunt semnul absurdului şi al panicii ce s-a instalat şi la Cotroceni şi în PDL. Aceşti oameni au tras atât de multe sfori, au aruncat în aer reguli elementare şi au confundat atât de des oficiile statului cu proprietăţile lor personale  încât, acum, când se apropie ceasul socotelilor, au început să facă mişcări necontrolate. Pârghiile şi scripeţii cu care şi-au dirijat sforile şi perdelele de fum le joacă feste. Iar păpuşarul-şef  riscă să-i asfixieze pe  toţi cu trucurile la care sunt complici.

Premierul Ungureanu a explicat că partidele din coaliţie au ajuns ieri la un punct de vedere comun cu privire la viitorul UMF Tîrgu Mureş şi că în urma acestui punct de  vedere comun,  guvernul urmează să vină cu o soluţie tehnică. Dar, a adăugat el, “soluţia tehnică posibilă trebuie să respecte Legea învăţământului, principiul autonomiei universitare şi multiculturalitatea”. Mihai Răzvan Ungureanu ştie însă că cele trei principii, teoretic perfect îndreptăţite, nu pot fi respectate împreună în acest moment pentru că, din cauza urgenţei impuse de conflictul politic, ele au devenit contradictorii.

Legea educaţiei permite înfiinţarea de linii de învătământ în limba minorităţilor naţionale.  Legea educaţiei  spune la articolul 135 că ” Învățământul superior pentru minoritățile naționale se realizează:  1) în instituții de învățământ superior multiculturale și multilingve; în acest caz, se constituie secții/linii cu predare în limbile minorităților naționale; (2) Linia de studiu din cadrul universității multilingve și  multiculturale se organizează în departamente. Cadrele universitare aparținând liniei de studiu adoptă și elaborează un regulament de funcționare propriu, care stabilește procedurile de alegere și alte aspecte specifice structurilor organizatorice ale liniei de studiu respective în concordanță cu Carta universitară, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.  Acestea sunt prevederile pentru care UDMR ameninţa la momentul adoptării legii că în lipsa lor se va retrage de la guvernare. (Nimic nou sub soare, dar Emil Boc, acum exclusiv şef la PDL declară că partidul său nu a acceptat niciodată şantajul).

Concesia făcută UDMR cu privire la linia de studiu din universităţi multilingve şi multiculturale (pentru că secţii cu predare în limba maghiară existau deja la UF) s-a aflat chiar de la început în contradicţie cu autonomia universitară. Cum Universitatea de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş este dominată de multe decenii de profesori şi studenţi români, guvernul a întâmpinat dificultăţi în a-şi vedea adoptată la UMF Carta Universitară specifică universităţilor multiculturale. Lucrurile au mers atât de departe încât rectorul Constantin Copotoiu declara ieri că “după mai multe discuţii avute cu domnul ministru al educaţiei naţionale, Cătălin Baba, vineri seară am primit un telefon în care ne-a spus că, dacă nu rezolvăm problema liniei maghiare şi nu introducem în Cartă aceste lucruri, ne suspendă finanţarea. A spus că ne va trimite o adresă, pe care am primit-o luni dimineaţă”.  Prin urmare, rectorul UMF are mari dificultăţi în a apăra autonomia universitară chiar faţă de cabinetul Ungureanu care se pretinde apărătorul ei.

Dar ceea ce transmite pe fond rectorul Copotoiu este că şi interesele studenţilor de limbă maghiară sunt puse sub semnul întrebării de graba cu care politicienii de la Bucureşti au încercat să dea curs revendicărilor UDMR. Istoric vorbind UMF Târgu Mureş a fost înfiinţată de comunitatea maghiară, iar până la instalarea definitivă a regimului comunist a aparţinut de facto acestei comunităţi. Dar înfiinţarea liniei de studiu trebuie să respecte standardele de acreditate ale Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învătământul Superior. Nu există, cel puţin deocamdată, suficienţi profesori şi asistenţi universitari care să asigure standardele ARACIS. Cum acestea sunt corelate cu standardele europene, studenţii maghiari absolvenţi ai unei linii de studiu cu multe secţii acreditate provizoriu, cum se vede în hotărârea de guvern, vor avea neplăcuta surpriză să constate că diplomele nu le sunt recunoscute nici măcar în Ungaria vecină, darămite în state occidentale cu care nu sunt înrudiţi.

Pe scurt, în acest moment, dacă Guvernul respectă legea educaţiei care prevede standarde educative înalte, nu respectă multiculturalismul făcut cadou peste noapte UDMR, iar dacă se impune multiculturalismul fără standarde de calitate, autonomia universitară devine vorbă în vânt. Toate aceste conflicte s-ar putea însă rezolva treptat, dacă partenerii maghiari din guvern nu s-ar grăbi. De ce se grăbesc?

UDMR a admis deja că se confruntă cu cele mai grele alegeri din existenţa sa. Pentru prima dată, UDMR are de înfruntat atât concurenţa Partidului Popular din Transilvania al lui Laslo Tokes, cât şi pe cea mai veche a Partidului Civic Maghiar. Înfiinţarea liniei de studiu în limba maghiară ar fi un bun argument al Uniunii în faţa competitorilor săi radicali. Decomasarea alegerilor a mărit presiunea.

De partea cealaltă, PDL riscă enorm dacă face concesie după concesie UDMR.  Oricât de “de dreapta” se pretinde şi oricât de reformist, PDL guvernează alături de un partid de traseişti, unii cu dosare penale, care se recomandă “de stânga”, ceea ce îl lipseşte de o orientare politică limpede. Aşa că în afară de lemnoasa “reformă statului”, şi  de “măsurile de austeritate necesare”, dar neplăcute, PDL-ului nu-i mai rămâne pentru apropiata campanie electorală decât să resusciteze marile mituri naţionale. Având în MRU un port-drapel cu aură civilizată şi istoric pe deasupra, democrat-liberalii evită riscul de a fi trataţi drept naţionalişti, sunt numai “iubitori de ţară”, dar pe acest fond au mult de pierdut dacă încurajează UDMR.

Tot scandalul – cu evoluţia lui imprevizibilă – ar fi putut fi însă evitat dacă legea educaţiei adoptată în 2010 prin asumare de răspundere sub bagheta lui Daniel Funeriu ar fi fost dezbătută în Parlament. Dacă rectorul UMF ar fi fost audiat atunci în comisia parlamentară, conflictele actuale ar fi avut timp să se dilueze, apoi să se rezolve în mod civilizat. Ar fi fost timp pentru acreditarea ARACIS. Acum, in extremis, premierul Ungureanu care a ţinut să reamintească astăzi că este “independent”, nu politic, cum l-a calificat duminică preşedintele Traian Băsescu, a pus în dezbatere publică un proiect de hotărâre de guvern cu un singur articol şi cu o anexă tehnică. Aviz radicalilor de ambele părţi.

Acum nici o săptămână, Traian Băsescu declara de la tribuna Parlamentului că este de datoria sa şi a membrilor coaliţiei “să gândim şi să găsim soluţii pentru ca undeva în jurul datei de 1 iunie, să reîntregim salariile bugetarilor”.

Dar miercurea trecută starea economiei era încă precară. Preşedintele spunea atunci că măsura se va aplica “chiar dacă în luna ianuarie am avut un excedent faţă de veniturile planificate în buget, în luna februarie am avut un minus de două ori mai mare decât excedentul din ianuarie, şi, probabil, şi în martie vom avea un minus de venituri în bugetul de  stat, dar el se datorează conjunctural situaţiei meteorologice din februarie”. Pe scurt, preşedintele spunea că “avem datoria să reîntregim salariile” chiar dacă nu avem bani la buget.

De miercuri până duminică, preşedintele s-a mai gândit puţin şi a găsit şi variante tehnice de discurs. El a explicat la televizor că în 2009 în sectorul bugetar erau cu circa 200.ooo de angajaţi decît în ianuarie 2011 şi că reducerea cheltuielilor de personal de la 9,6% din PIB la 7% din PIB până în 2014 s-a încheiat mai repede decât s-a scris în acordurile cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială. Prin urmare, “Am atins 7%, de fapt, cu acurateţe 6,94%, la sfârşitul anului trecut. Deci condiţiile de revenire s-au îndeplinit la 31 decembrie. În numele prudenţei, şi guvernul Boc şi guvernul Ungureanu au zis: “discutăm după primul trimetru, să vedem ce se întâmplă”. Dar parametri conveniţi s-au atins deja”, a declarat preşedintele.

Încă nu a trecut primul trimestru, bani la buget în februarie nu prea s-au încasat, economiştii strigă că fără o creştere a productivităţii e ne-economic să creşti salariile, dar preşedintele a lăsat prudenţa la o parte, şi l-a dat la o parte şi pe primul-ministru când  s-a grăbit să anunţe el primul că salariile se vor reîntregi, nici recesiunea nu mai pluteşte în aer. Cum se explică schimbarea? Cum se explică renunţarea la austeritate?

Între adoptarea bugetului prudent de anul trecut şi anunţurile electorale din ultimele zile, România a fost presărată toată luna ianuarie de proteste. După ce a sperat vreme de două-trei săptămâni că ele se vor stinge de la sine, preşedintele a înţeles că problema e gravă şi a trecut la concesii. Raed Arafat a fost repus în funcţie, Teodor Baconschi a fost dat afară din guvern pentru că i-a făcut pe criticii regimului imbecili şi, în cele, din urmă, a fost înlocuită şi bucata PDL din guvern, cu Emil Boc şi Elena Udrea cu tot. Chiar şi povestea cu Mişcarea Populară a căzut baltă pentru că lumea s-a prins imediat că ea ar sluji drept camuflaj pentru un partid a cărui guvernare a eşuat.

Drama e că în ciuda concesiilor politice succesive, Traian Băsescu şi partidul său tot prost stau în sondaje. Iar decizia CCR care a de-comasat alegerile, tot graţie protestelor, a aruncat partidul într-o cursă contra-cronometru pentru supravieţuire.  Aşa se explică şi pledoaria hazardată şi fără justificare bugetară pentru majorarea salariilor  şi misiunea imposibilă pe care a primit-o Sorin Blejnar de la aduce la buget 1,8 miliarde de euro în 60 de zile. Traian Băsescu nu a trasat astfel de sarcini în decembrie, la adoptarea bugetului, pentru că nu avea de ce. Atunci se afla în perioada sa de lider dur şi intransigent care are totul sub control. Protestele şi sondajele în cădere libere l-au făcut solidar şi l-au umplut de umilinţă.

Aşa că în faţa reîntregirii salariilor mai stă acum un singur lucru:  legea responsabilităţii fiscale, adoptată în 2010, şi ea parte a acordului cu FMI. La articolul 9, legea spune textual: “Nu pot fi promovate acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de încetarea mandatului Guvernului sau de încetarea mandatului conducătorilor aleşi ai administraţiei publice locale care conduc la creşterea cheltuielilor de personal din sectorul bugetar”.

Chestionat asupra impedimentului, Traian Băsescu a respins gândul rău cu o glumă sarcastică: “Păi să mutăm alegerile”.  Cu alte cuvinte, scopul scuză mijloacele.  În plus, preşedintele are toate motivele să se bizuie pe complicitatea premierului. Din descrierea făcută în interviul acordat ProTV,  Mihai Răzvan Ungureanu nu are nici o gândire economică de primă mărime  şi nu este nici independent.

Astfel, preşedintele a mărturisit “foarte deschis” că atunci când căuta un înlocuitor pentru Emil Boc s-a îndreptat spre “nişte personalităţi care trec drept atotştiutori în economie”, dar că “nici unul n-a vrut”. Traian Băsescu  s-a văzut deci nevoit să recurgă “tot la o soluţie din politic” pentru că “Ungureanu, chiar dacă este independent, este totuşi un om politic”.  În ciuda acestor minusuri, soluţia MRU prezintă însă un avantaj indispensabil pentru preşedinte. Cei doi “se sfătuiesc tot timpul”.

“Regret profund dacă declaratiile mele de la postul amintit de televiziune au fost interpretate în sensul în care aş fi negat, fie şi o secundă, suferinţele poporului evreu şi vinovatiile autoritaţilor române de atunci”, a spus Dan Şova atunci când scandalul a izbucnit vâlvătaie.  “A făcut o mare gafă. Am exprimat punctul de vedefre al PSD, care este în totală contradicţie cu ceea ce a zis Dan Şova şi mi-am cerut scuze în numele PSD şi el şi-a cerut scuze”, a declarat preşedintele Victor Ponta anuntând că Dan Şova nu mai este purtătorul de cuvânt al partidului şi că va pleca de îndată ce va obţine viza de Statele Unite la Muzeul Holocaustului de la Washigton într-o vizită de documentare.  Iată, va spune lumea, o reacţie promptă, demnă de un lider european.

Această reacţie ridică totuşi unele semne de întrebare. Atunci când regina Elisabeta a II a a vrut să-i dea o lecţie nepotului său, prinţul Harry, care s-a afişat la un bal mascat în costum de ofiţer SS, nu l-a trimis la Muzeul Holocaustului de la Washington, nu l-a trimis nici măcar la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim. L-a trimis în Polonia să vadă locul numit Auschwitz. Dan Şova ar fi trebuit să plece pur şi simplu spre Iaşi, unde Institutul Elie Wiesel a descoperit recent, în apropierea oraşului, o groapă comună din vremea pogromului. Holocaustului cu toate ororile lui s-a petrecut în Europa şi, în cazul de faţă, în România, nu la Washington. Îl pedepseşti pe Dan Şova sau îi dai un premiu?

Sigur, o să întrebaţi, ce a păţit preşedintele Traian Băsescu atunci când în intervenţia sa atroce din vară împotriva regelui Mihai, a încercat să-l scutească pe mareşalul Ion Antonescu de responsabilitatea Holocaustului petrecut inclusiv în România şi cu contribuţia autorităţilor române? “Noi încă nu ne aşezăm corect valorile”, spunea Băsescu, cu acelaşi aer doct, în iunie, tot într-o emisiune de televiziune. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci. Ăsta (mareşalul Antonescu, n.red.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război – şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?”, a repus el în circulaţie vechi scheme ale Securităţii. Scandalul a izbucnit şi atunci imediat, dar şi-a asumat Traian Băsescu responsabilitatea pentru falsul agresiv pe care l-a promovat? Nici vorbă. Nici măcar nu şi-a scuze. Ba chiar a precizat, luni de zile după, că nu-şi schimbă punctul de vedere.

Standarde duble? Nici vorbă. Nu susţine USL că reprezintă o adevărată alternativă la puterea actuală? Până acum nu a prea convins. Iar cu vizita de documentare a domnului Şova cu atât mai puţin.

În primul rând, liderul de la Bucureşti a prezentat în faţa unui Parlament monocolor, o realitate distorsionată. Nu a pomenit o vorbă despre faptul că protestele din ianuarie au dus la înlocuirea guvernului Boc. Totul e bine şi frumos.

A mulţumit deci coaliţiei de gurnământ pentru măsurile de austeritate, luate cu “inima strânsă”, dar care ne-au scăpat de catastrofă. Adică acele “măsuri extrem de severe care au afectat fiecare cetăţean al României”, omitând să spună că existau alternative.  A lăudat adoptarea legilor din domeniul justiţiei şi a legii asistenţei sociale, a Codului Muncii şi a Legii Educaţiei, uitând că majoritatea, cu excepţia legii Funeriu de fapt, sunt legi condiţionate fie de Uniunea Europeană, fie de FMI. A mulţumit coaliţiei şi guvernului Boc pentru că în pofida măsurilor de austeritate, mulţumite mai sus,  “aţi accelerat procesele de reformare a statului” şi, implicit, preşedintele a fost ajutat să se ţină de cuvânt că doar asta a promis în 2009.  Ce bine am guvernat România! s-a felicitat astăzi Traian Băsescu în plenul Marii Adunări Naţionale.

În schimb, a trecut sub tăcere evaziunea fiscală ce depăşeşte chiar după spusele noului premier 7% din PIB, adică 18 miliarde de euro anual, de nouă ori mai mult decât ar fi fost necesar ca să nu se taie salariile şi să nu se impoziteze pensiile între 700 şi 1000 de lei. A trecut sub tăcere că suntem pe ultimul loc în Europa la absorţia celor 19 miliarde de euro, fonduri structurale, şi aici lucru confirmat de noul premier. A trecut sub tăcere şi “întreruperea” de la ministerul muncii, de 3,5 miliarde (parte din cele 19 miliarde), şi avertismentul că probleme pot apărea oriunde în programele europene. A tăcut şi când a fost vorba despre percepţia asupra corupţiei, 94% dintre români cred că problema e gravă, procent neatins niciodată până acum (pentru cei care dorm liniştiţi gândindu-se că Eurobarometrul e doar, aşa, o percepţie, să-şi amintească faptul că politicienii din ţările unde se trăieşte bine dorm cu astfel de sondaje sub pernă, că nemţii şi englezii n-ar finanţa niciodată ceva ce nu le foloseşte, şi bine fac, şi că Traian Băsescu & comp. citau cu aplomb astfel de sondaje când erau în opoziţie pe vremea PSD).

Nu în ultimul rând, pe tot parcursul discursului şi a modului în care el a fost prezentat, Traian Băsescu a uitat/a omis un lucru esenţial. A uitat să vorbească românilor despre încredere. Încrederea despre care vorbesc economiştii, încrederea de care vorbesc investitorii, încrederea despre care vorbesc justiţiabili. Încrederea în ziua de mâine.

E adevărat, şi e şi trist, nu îşi putea permite acest lucru. Cota de încredere a acestui preşedinte în exerciţiu a ajuns, după cum indică sondajul IMAS publicat astăzi de ziarul Adevărul, de trei ori mai mică decât avea antipaticul Adrian Năstase în 2004, când a părăsit guvernarea.

Din hăul în care se află, şi în care ţine neapărat să îl luăm în seamă, preşedintele Republicii România a transmis însă două recomandări epocale: una sub formă de reclamă, alta sub formă de avertisment. Traian Băsescu a citat fără jenă campania de publicitate la Roşia Montana Gold Corporation despre nevoia de locuri de muncă. Apoi, cu degetul pe butonul fricii tradiţionale de Rusia – cineva vezi, doamne, are interes să fim dependenţi energetic – ne-a indicat  ca alternativă energetică otrăvitoarele gaze de şist americane.  Aflăm cu stupoare, cu această ocazie, că energia eoliană nu este atât de curată pe cât vor unii, rău intenţionaţi, să credem (aştia, unii sunt Uniunea Europeană in corpore şi pe documente).

Pe scurt, am avut parte astăzi de epoca Băsescu în rezumat: după ce terminaţi cu Parlamentul, că e prea scump, inhalaţi ceva cianură şi savuraţi gazele de şist. Apoi, nu uitaţi,  mulţumiţi din inimă partidului. Pardon, coaliţiei!

Schema nu este nouă. A mai fost folosită şi de fostul ministru de externe, Teodor Baconschi la sfârşitul lui 2010, la îndemnul străveziu al preşedintelui Băsescu. Atunci, prin vocea lui Teodor Baconschi, România a ameninţat că se va opune aderării Croaţiei la Uniunea Europeană şi că va denunţa unilateral mecanismul de cooperare şi verificare, dacă statele membre nu vor permite intrarea României în spaţiul Schengen. Răceala cu care a fost primit mesajul în cancelariile occidentale l-a determinat pe Traian Băsescu să-şi amonesteze public ministrul de externe, revenind asupra anunţului războinic, cu singura urmare că Teodor Baconschi a fost acoperit de ridicol, iar România s-a făcut de râs. În plus, nu suntem în Schengen nici până în ziua de azi.

Obraz gros, Traian Băsescu & comp. nu au înţeles nimic din întâmplarea stânjenitoare din 2010 şi au repetat aplicaţia. Cu acelaşi rezultat. Şi Lituania şi Polonia au temeri cu privire la aderarea Serbiei, ele sunt legate de influenţa rusă la Belgrad, dar aceste temeri erau cunoscute, fuseseră exprimate pe linia politicii externe obişnuite a celor două state. Bucureştiul ridicând brusc şi …electoral, după cum spune Berlinul, problema respectării drepturilor aromânilor de pe Valea Timocului, a şocat pe toată lumea. Cristian Diaconescu a spus la Bucureşti că „partenerii noştrii” trebuie să se obişnuiască cu o Românie mai activă. Aşa o fi, dar deocamată nu prea ai cum să-ţi flexezi muşchii când eşti slab ca un ţâr.

„Ar fi fost corect şi adecvat să se ia astăzi (marţi n.r.) o decizie finală. S-a ajuns doar la o recomandare pentru că România nu a fost pregătită să-şi dea acordul astăzi. Regret acest lucru. Are de-a face cu raţiuni de politică internă a delegaţiei române”, a declarat ministrul german de externe Guido Westerwelle pentru Tagesspiegel. Frankfurter Allegemeine Zeitung a spus şi mai de-a dreptul că impresia la Bruxelles a fost că ministrul de externe român a respectat întocmai indicaţiile preşedintelui Băsescu. Oamenii au recunoscut stilul… Nu întâmplător ministrul suedez de externe Carl Bilt a scris ieri pe pagina sa de twitter că  e vorba de “lipsă de spirit european”: “nu este foarte demn ca statele să aducă în discuţie chestiuni în afara subiectului cînd noi se străduim să ajutăm Serbia şi  Kosovo să progreseze”.

Deşi expresia spaţiul Schengen nu a fost folosită nici o clipă, toată lumea a înţeles despre ce e vorba, după cum scrie astăzi pe larg presa europeană (un exemplu găsiţi la http://euobserver.com/15/115416 ). Dar furtuna provocată de România este una într-un pahar cu apă. Comisia Europeană a hotărât să întocmească un act adiţional la  candidatura Serbiei, ca să liniştească scrupulele brusc regăsite ale Bucureştiului în materie de minorităţi sud-dunărene. Iar amânarea provocată de ifosele comandate de la Bucureşti se va încheia chiar mâine sau poimâine, la o nouă reuniune europeană (aceasta urma să fie  dedicată exclusiv problemelor financiare, dar Bucureştiul a încurcat un pic agenda, ceea ce o să enerveze prin ricoşeu şi finanţiştii).

Preşedintele sârb Boris Tadici, artizanul unui efort pro-european uriaş bazat pe efortul de a-şi convinge propriul popor că provincia istorică Kosovo este pierdută pentru totdeauna, dar că şi tragediile pot fi depăşite, a  privit calm întorsătura dâmboviţeană a situaţiei. În demersurile lor de a reveni în Europa, aceşti oameni au rezolvat dificultăţi infinit mai importante  decât puseele de importanţă ale unor politicieni infantili, intraţi în vrie că pierd alegerile. Boris Tadici a sugerat doar că cererile României sunt surprinzătoare şi redundante. Serbia are în acest moment cele mai înalte standarde europene în materie de respectare a drepturilor minorităţilor, a spus el, iar aromânii locuiesc şi în alte state balcanice în afară de Serbia, deci problema nu priveşte neapărat Belgradul. Sârbul a  adăugat apoi şi o vagă bătaie de obraz: “Am discutat de mai multe ori acest dosar cu presedintele Traian Băsescu. Suntem prieteni istorici cu Romania, ne susţinem reciproc în problemele de interes comun. Românii au şi o vorbă care spune că au doi prieteni: sârbii si Marea Neagră”.

Vlahii de pe Valea Timocului sunt însă mai puţini diplomatici decât preşedintele Tadici. Ei au denunţat pur şi simplu auto-declaratul patronaj al României. Urâtă afacere. După ce a declanşat disputa la Bruxelles, ministrul Cristian Diaconescu  şi-a anulat conferinţa de presă şi s-a urcat repede în avion ca să evite să dea explicaţii. Din păcate, şi la Bucureşti trebuie să dea explicaţii. Şi nu neapărat preşedintelui Băsescu.

Curios lucru! Deşi din PDL fac parte mulţi distinşi intelectuali , cu toţii cunoscători ai regulilor de funcţionare ale democraţiei, şi care pe vremuri  se arătau indignaţi de minciună şi manipulare,  nimeni din partid nu pare să vadă enormitatea operaţiunii la care iau parte. Curios lucru şi pentru că din PDL fac parte şi mulţi politicieni cu experienţă care ştiu că refacerea încrederii porneşte de la un mesaj coerent, iar Mişcarea Populară se anunţă din start…o mare harababură.

Ce avem de fapt pe tabla de şah?  Avem un partid de guvernământ care scăzut în sondaje până spre 15%. PDL este partidul de guvernământ cu cea mai scăzută cotă de încredere din istoria post-decembristă.  Grea situaţie. Dar este ea una disperată, adică fără ieşire?

Nici vorbă.

În primul rând, nu s-a văzut partid de guvernământ care să-şi fi păstrat aceleaşi şanse la alegeri după derularea unui mandat dificil. Nu discut aici greşelile grave, abuzul şi cinismul care au marcat deciziile preşedintelui Băsescu şi ale premierului Boc în lupta cu efectele crizei europene (nu poţi să spui că e necesară tăierea salariilor profesorilor pentru două miliarde amărâte într-o ţară în care evaziunea fiscală e de 18 miliarde pe an). Dar chiar dacă cei doi ar fi fost mai logici şi mai exigenţi cu clienţii politici şi cu adevărat eficienţi în combaterea corupţiei, imaginea PDL tot ar fi avut de suferit.  Cu excepţia personalităţilor excepţionale,  puterea uzează repede în democraţie. Scăderea în sondaje a PDL ca partid de guvernământ era deci inevitabilă. Nu într-o astfel de măsură, dar pe fond era inevitabilă.

În al doilea rând,  ceea ce a dus PDL atât de jos, nu a fost austeritatea, ci aroganţa, indecenţa şi hoţia. Dovada cea mai relevantă, deseori invocată inclusiv de comentariile presei străine, este că oamenii n-au ieşit în stradă când li s-au tăiat salariile, ci când a fost alungat din guvern un profesionist. Românii sunt obişnuiţi cu austeritatea din vremuri imemoriale, dar alungarea lui Arafat prea a sunat a bătaie de joc. Şi era o culme a batjocorii după numărătoarea 80= 170 a Robertei Anastase, după bugetul exorbitant acordat pe sub mână ministerului condus de Elena Udrea, după împărţirea fără ruşine a banilor publici pe criterii politice, etc. Dacă liderii PDL, sunt şi oameni responsabili printre ei, ar înţelege cât de mult ar câştiga partidul prin renunţarea la figurile care au jignit bunul simţ în ultimii ani,  problema credibilităţii ar fi pe jumătate rezolvată.

În al treilea rând, adversarii PDL nu sunt atât de puternici precum par. După cum s-a văzut din nou în ultimele săptămâni, USL capitalizează greu sau deloc dezamăgirea alegătorilor faţă de PDL şi liderii lui. Cu un PNL captiv sub autoritatea unui lider neglijent, USL se sprijină în acest moment pe un singur pilon, PSD, care are şi el destul defecte de exploatat. Sigur că USL are circa 50% în sondaje, dar nu are mai mult decât suma procentelor din 2008 ale celor trei partide adunate, ceea ce este foarte puţin. Având în vedere prostiile comise de PDL în ultimii ani, dacă USL era cât de cât coerent ar fi trebuit să aibă deja 60%. Dar USL se îndeletniceşte cu greva parlamentară din care nu ştie cum să iasă, grevă care loveşte în mod toxic în Parlament, instituţia terfelită deja chiar de adversarul Băsescu. Straşnică afacere, urât moment!

Dar în loc să  analizeze cu luare-aminte toate aceste aspecte,  la PDL cineva a intrat în panică şi i-a aruncat şi pe ceilalţi în vrie.  Înregistrez Mişcarea Populară, că nu se ştie niciodată, şi-a spus Traian Băsescu în vară, trimiţând-o pe fiica, Ioana, la OSIM. Traian Băsescu cel care are sub 10% în sondaje şi trage partidul în jos, cu Vasile Blaga, Monica Macovei  şi cu Mihai Răzvan Ungureanu cu tot.  Nu cumva cel care are nevoie de Mişcarea Populară este de fapt Traian Băsescu, şi nicidecum, PDL?

Dar oricum ar fi, Mişcarea Populară este gestul de supremă laşitate la care se poate deda un lider politic şi un partid. Este fuga de responsabilitate faţă de rezultatele guvernării,  scurtcircuitarea democraţiei şi o ofensă adusă inteligenţiei publicului. Îmi pun mască, mă dau drept altul şi lumea o să  mă voteze din nou, o să mă ia de nou, o să uite cum i-am călcat pe toţi în picioare când toată puterea era a mea. Aşa că PDL vrea să adune acum în jurul său partiduleţe şi ONG-uri şi să facă la alegeri 30%, cât a avut şi în 2008. Care partiduleţe? PNŢ-cd, partidul care nu mai ştie în ce buzunar îşi ţine ştampila? Ecologiştii,  verzii care o să-şi dea acordul la un proiect anti-civilizaţie precum Gabriel Resources? ONG-urile civice? Unde erau când PDL-ul a împărţit oficiile ţării acoliţilor politici sau a pus la cale oroarea cu comasarea alegerilor? O să răsară ca ciupercile după ploaie? Să fim serioşi. Mişcarea Populară e un banc prost.

PDL să  facă bine să-şi asume responsabilitatea guvernării 2009-2013. Să nu se ascundă după piersic. Să vină la alegeri sub numele real, nu camuflat. Să spună lumii bărbăteşte ce crede că a fost bine şi ce crede că a fost rău în aceşti ani. Să spună ce are de gând să facă de acum înainte. Să înlăture din conducerea partidului persoanele pătate şi să convingă persoane cu bună reputaţie  şi profesioniste să i se alăture oferindu-le garanţii.  Răspunderea şi respectarea cuvântului dat este adevărata schimbare a politicii în România.

Oamenii s-au săturat de perdele de fum şi de manevre securistice, de vorbe meşteşugite şi pline de miere, numai bune de ascuns imense goluri  şi dispreţ major.  Toate sunt fumate, tovarăşi, iar fumatul dăunează grav sănătăţii.  Încercaţi ceva nou. Descrieţi realitatea aşa cum e şi spuneţi simplu ce e de făcut. Când nimic altceva nu mai merge, o să fiţi uimiţi cât de mult bine poate face adevărul. Chiar şi în doze mici.

Dar Mugur Isărescu a atacat numai tangenţial modul în care îşi face treaba Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Din păcate, nici premierul Mihai Răzvan Ungureanu nu a atacat  problema direct, deşi Sorin Blejnar, şeful ANAF,  se află în ograda sa. Mihai Răzvan Ungureanu a luat-o pe ocolite şi l-a pus pe şeful Fiscului, Sorin Blejnar într-o mare dilemă.

Pe scurt, aşa cum se ştie, i-a dat subordonatului termen 60 de zile să aducă la bugetul de stat 1,5%  din PIB, adică 1,8 miliarde de euro. Suma este colosală. Sebastian Vlădescu declara în vara tăierii pensiilor şi salariilor că în câteva luni nu se pot strânge din evaziune decât câteva sute de milioane, deci insuficient ca să nu mai fie nevoie de tăieri. Sorin Blejnar are,  prin urmare, de ales.

Fie demisionează pentru că strânge banii, fie demisionează pentru că nu strânge banii. Dacă se apucă de treabă și adună banii din evaziunea cu cereale și alcool, domeniile indicate de premier, și reușește performanța demnă de Hercule în 60 de zile, atunci se pune întrebarea de ce nu a făcut asta până acum. Va demonstra că se putea, dar că până recnet a tăiat frunză la câini sau, mă rog, l-a însoțit pe onorabilul domn Franks la petreceri județene cu grătare și lăutari. Dacă Sorin Blejnar nu adună banii, atunci se cheamă că nu e tocmai demn de postul pe care îl ocupă, deci iarăși va trebui să plece. 

Cum toate drumurile duc la azvârlirea lui Sorin Blejnar în … drum, premierul a fost întrebat dacă misiunea – 1,5% din PIB/1,8 miliarde de euro în 60 de zile –  nu e de fapt o capcană. Mihai Răzvan Ungureanu a răspuns în două fraze. Ceva mai sibilinic nici că de putea: ”Nu este nicio capcană, este o dorinţă şi un plan al Guvernului. Ridicând ştacheta, vedem cine este bun şi cine nu”, a spus Mihai Răzvan Ungureanu.

Cât de bun este Sorin Blejnar în slujba sa se vede cu ochiul liber, nu era nevoie de două luni pentru confirmare. E limpede că nici combaterea evaziunii fiscale, nici o mai bună administrare a Fiscului așa încât contribuabililor cinstiți să nu le mai fie groază să se apropie de ghișee, nu au fost și nici nu sunt printre prioritățile actualului șef. O strigă acum însuși guvernatorul Băncii Naționale, și a spus-o răspicat și public în toamnă reprezentantul Comisiei Europene, Istvan Szekely. Colegul de delegație al lui Jeffrey Franks a explicat atunci că Fiscul a primit sume consistente în euro pentru reorganizare și că prioritățile sale trebuie să fie marii contribuabili, cei cu datorii de milioane de euro către Fisc, nu persoanele fizice, apoi respectarea regulilor de către toate companiile, pentru că altfel cei care își plătesc impozitele rămân cu mai puține resurse decât cei care le eludează, și nu în ultimul rând, Fiscul să reducă la minim în timp și bani costurile plății impozitelor de  către persoane fizice și juridice. Nu s-ar fi apucat acești oameni să explice ABC-ul sistemului fiscal dacă ANAF-ul ar avea o performanță rezonabilă. Iar Mihai Răzvan Ungureanu știe cu cine are de-a face, dar îi oferă lui Sorin Blejnar timp. Timp și șansa nemeritată a  standardelor duble.

Acum aproape două săptămâni şefa programului de resurse umane de la Ministerul Muncii, Carmen Ionel şi-a scris demisia. Proaspătul premier i-a cerut să plece. Programul de 3,5 miliarde de euro urma să fie întrerupt pentru că responsabilii români nu au ținut seama nici de atenţionările româneşt, nici de cele europene. Primul raport de audit care semnala problemele la primirea şi evaluarea proiectelor data din 2009 şi că de atunci au mai fost două astfel de rapoarte, spune ministrul Afacerilor Europene, Leonard Orban. Dar că nimeni până acum nu a reacţionat pe linie politică. A reacţionat iată, Mihai Răzvan Ungureanu, şi bine a făcut.

Dar de ce foloseşte măsuri diferite și Sorin Blejnar a rămas pe loc? Carmen Ionel se afla în funcţie de mai puţin de un an, ea preluând postul imediat după scandalul Botiş, iar programul european în cauză prevede cheltuirea celor 3,5 miliarde de euro vreme de şapte ani (din 2007 până acum cheltuiți numai 5%) . Sorin Blejnar este şef la Fisc de trei ani, mandatul său este presărat de nenumărate scandaluri, numele său este menţionat în rechizitoriul din cazul vameşilor arestaţi anul trecut, iar evaziunea fiscală din România este de circa 10% din PIB, adică de cel puţin 18 miliarde de euro anual (după cum a explicat chiar premierul (în România se strâng la buget numai 33% din PIB faţă de media europeană de  40%).

Cum se face că mai puţin de un an de mandat şi 3,5 miliarde de euro în 7 ani au cântărit în ochii lui Mihai Răzvan Ungureanu mai greu decât trei ani de mandat şi 18 miliarde de euro bani lipsă la buget anual? E clar că Sorin Blejnar e un om mai greu în sistem decât Carmen Ionel.

Dacă Mihai Răzvan Ungureanu nu se hotărăște să taie de la rădăcină problema Blejnar, și repede, șansele sale de a juca rolul unui prim-ministru adevărat vor scădea pe zi ce trece. Deocamdată șeful Fiscului s-a apucat să se plângă cât de dificil e de luptat cu evaziunea fiscală din domeniul cerealelor și alcoolului. Dar inclusiv FMI și UE știu că și evaziunea fiscală cu țigări și cu produse petroliere aduc pagube de miliarde de euro statului român. De ce nu sunt și aceste domenii prioritare pentru Fisc și pentru premierul Mihai Răzvan Ungureanu?  Omisiunea are vreo legătură cu faptul că DNA a redeschis recent pe numele lui Sorin Blejnar un dosar de instigare la evaziune fiscală într-un caz ramificat de contrabandă cu combustibil?

A spus-o duminică chiar ministrul Leonard Orban. Şi a mai spus ceva. Că reluarea deconturilor în decembrie 2011 s-a făcut cu eforturi deosebit de mari şi promisiuni extraordinar de stricte. Toate cele şapte programe structurale, în valoarea totală de 19 miliarde de  euro, fuseseră oprite din iulie, începând cu programul pentru dezvoltare regională de la ministerul Elenei Udrea. Situaţia este atât de dificilă, a explicat Leonard Orban, încât oricând pot apărea defecţiuni. Şi nu este sigur dacă sancţiunile aplicate de Bruxelles se vor rezuma la o simplă întrerupere, adică fluxul banilor va putea fi reluat oricând, sau un program sau mai multe vor fi suspendate, adică oprirea banilor va depinde de evaluări amănunţite care pot dura şi jumătate de an.

Miza întârzierilor? Pierderea a miliarde de euro de către statul român. Până acum, în 2012, doar am întârziat cheltuirea banilor. Am întârziat atât de mult încât rata de cheltuire la fondurile structurale este de 5,5% în cinci ani. De la anul începem să şi pierdem bani. De ce? Banii nu pot fi cheltuiţi pe ultima sută de metri, adică  restul de 17-18 miliarde, în 2013. Proiectele se derulează pe 2-3 ani, iar regula europeană este că bani alocaţi în exerciţiul bugetar 2007-2013 pot fi cheltuiţi până în 2015. Dar nu pot fi cheltuiţi şi în 2016.  Ce nu e deja în plată la anul, va fi pierdut. Miliarde de euro.

Fostul şef al Departamentului Afacerilor Europene, Adrian Ciocănea, cel care a dus lupte monumentale pentru întocmirea ghidurilor solicitantului în 2007 şi care cunoaşte în detaliu păienjenişul de interese locale şi legislaţie naţională pe cale în 2008 să scurtcircuiteze cheltuierea imenselor sume de la Bruxelles, a avertizat la începutul mandatului lui Emil Boc că România riscă să cheltuiască numai jumătate din cele 19 miliarde. Era încă nevoie de multe eforturi de dezlegare a problemelor şi ca să se pună piatră pe piatră. În 2009, gradul de cheltuire a banilor de către România era similar celor din celelalte state membre. Nimeni nu a ascultat cu adevărat avertismentul. “E de la opoziţie, de asta face previziuni sumbre”, a fost reacţia oarbă.

De atunci încoace însă, guvernul Boc,  din exces de haiducie şi politizare, a încetat să mai plătească sporurile acordate experţilor în fonduri europene, aşa că aceştia, creierele sistemului adică, au plecat în zona privată, s-au reprofilat sau chiar au plecat din ţară, de regulă, chiar la Comisia Europeană. Locul lor a fost luat  de  pile şi acoliţi politici, iar discuţiile tehnice au fost înlocuite de penibilele comitete interministeriale de la care răzbăteau îndemnurile de utecist ale premierului. Aşa că gunoiul s-a adunat sub preş până s-a făcut un munte. Există proiecte care nu sunt aprobate pentru că iniţiatorul e din opoziţie. Există proiecte umflate din cifre pentru ca din diferenţă să i se poată plăti responsabilului guvernamental şpaga de rigoare. Există liste de efectuare a decontărilor care nu au nici o legătură nici cu importanţa proiectelor, nici cu ordinea în care au fost făcute cererile derambursare, ghiciţi cu ce au legătură…

În 2009 în faţa sediului ACIS (Agenţia pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale) de la Bucureşti a avut loc o manifestaţie a beneficiarilor de bani europeni care se confruntau cu întârzieri de peste 60 de zile. Acum întârzierile la plată au depăşit cu mult acest prag, dar nimeni nu mai are curaj să se  plângă deschis. Pentru mulţi a durat şi jumătate de an până şi-au încasat banii. Unii au trecut la concedieri, au sistat proiecte, au micşorat anvergura iniţială a proiectelor, ceea ce necesită alte hârtii şi alte eforturi în van. Anul trecut apăreau frînturi de informaţii că banii de la Bruxelles intrau în ţară, dar erau opriţi timp îndelungat în hăţişurile politice româneşti. Experţii – şi cei de la agenţiile de consultanţă  şi cei care au mai rămas la stat, se tem să vorbească. Unii cred că dacă protestează  nu-şi vor mai primi banii niciodată, ceilalţi că îşi vor pierde slujbele, că şefii  le vor face mizerii, etc. Pe aceşti oameni nu i-a încălzit cu nimic că oficialii europeni au realizat că în România se întâmplă ceva suspect şi anul trecut au blocat cele 19 miliarde pentru şase luni. Deşi acum banii sunt în cea mai mare parte deblocaţi, ei au rămas la mâna aceloraşi indivizi cu titluri oficiale.

Tăcerea şi frica autorilor de proiecte şi a experţilor din sistem e direct proporţională cu incompetenţa, corupţia, dar mai ales cu răutatea şi orbirea şefilor de la stat.  Un vechi proverb evreiesc spune “să nu legi gura boului care treieră”. Este justificat ca cei care lucrează cu sume mari să fie plătiţi bine.  În plus, şi în ţări mai aşezate ca noi plăţile informale ajung, vorbeşte lumea, la 5% din proiect. La noi însă, stăpânii au vrut să aibă totul şi s-au trezit că blochează totul. Obsedaţi de control, ignoranţi şi fără milă, bătuţi în cuie în fotolii, eminenţele cenuşii şi stăpânii lor îşi imaginează şi acum în al doisprezecelea ceas că pot să taie şi să spânzure şi că nimeni nu le va cere socoteală vreodată.

Prin târg au început să umble şi aberante teorii ale conspiraţiei despre cum Bruxelles-ul ar găsi mereu nod în papură ca să nu ne dea banii cuveniţi. Cu alte cuvinte, dacă alţii sunt de vină, ce să mai căutăm noi, aici la Bucureşti, vinovaţii? De ce să trimitem DNA-ul peste ei dacă problema e la Bruxelles?! Seamănă cu ticăloşia de după 89: “Toţi suntem vinovaţi de comunism”, cu urmarea “nimeni nu e vinovat de comunism”…

Statul de dinainte de 89 a fost declarat “ilegitim şi criminal”. Statul român actual impozitează pensiile bătrânilor, aduce profesorii la sapă de lemn, alungă doctorii din ţară, pentru 2,2 miliarde de euro anual, dar nu lasă  să vină în ţară 19 miliarde decât prin sită deasă.  Îşi merită o astfel de organizaţie numele de stat? Cum se cheamă sistemul în care singura taxă care aduce “beneficii” este taxa de protecţie?

Cabinetul Ungureanu a fost învestit cu 237 de voturi “pentru” şi 2 voturi “împotrivă”.  Pentru învestitură erau necesare 232 de voturi, iar puterea dispunea, în teorie, de 240.  Opoziţia nu a participat la vot. Dar s-a înregistrat o surpriză. Liderul PSD, Victor Ponta a participat la şedinţă. Preşedintele PNL, Crin Antonescu,  nu.

Mai mult decât atât, Victor Ponta a ţinut un discurs de 40 de minute în care nu a spus că Traian Băsescu îşi împinge regimul în etapa militarizată, nu a spus că membrii cabinetului Ungureanu sunt bieţi slujbaşi cu simbrie în beneficiul puternicilor foşti din PDL, şi nici nu a accentuat că UNPR este rezultatul corupţiei politice.

A spus, dimpotrivă, că el, Victor Ponta crede că foştii directori de servicii sunt îndreptăţiţi să aibă o carieră în politică, i-a recomandat lui Mihai Răzvan Ungureanu să fie premier, nu ajutorul preşedintelui, ba chiar i-a promis că îl va scuti de epitete neplăcute gen “cârpă”, “preş”, etc. Şi a mai promis şi sprijin pentru 15 proiecte europene şi sociale în derulare. Ei, drăcia dracului…

Din toată tărăşenia, liderul PNL ieşea incredibil de prost. Dar Crin Antonescu nu s-a mulţumit cu atât. Nu s-a lăsat până când lucrurile nu i-au ieşit şi mai prost. A adunat conducerea PNL ca să afle toată lumea cât este de furios.

E drept că a desemna şi a învesti un premier, director de serviciu secret, în postul de premier, explică pe înţelesul tuturor ce a vrut să spună USL la Bruxelles când a vorbit despre deficitul de democraţie din România. Doar un personaj suspicios şi singur ca Traian Băsescu, lipsit de orice conexiuni reale cu elita autentică a  societăţii, putea apela la servicii în plină criză ECONOMICĂ şi să se mai şi felicite pe deasupra. E drept că povestea despre cariera politică a foştilor şefi de servicii secrete, spusă de Ponta la Bucureşti, sună a film horror. E şi mai drept că amiciţia veche între Victor Ponta şi Mihai Răzvan Ungureanu presupune şi mari riscuri, pe lângă avantajul net al unor saluturi civilizate.

Dar dincolo de aceste temeri, ce a făcut de fapt Victor Ponta? Nu a făcut decât să mai lipească oalele sparte de onor, domnia sa, Crin Antonescu. Opoziţia trebuie să găsească cât mai repede o cale de a se întoarce onorabil în Parlament, în băncile de plen, iar liderul PSD tocmai a deschis uşa unei posibile soluţii.  E nevoie de prezenţa USL acolo pentru a avea o lege electorală, dacă nu corectă, măcar echilibrată. Altfel cum ţinem alegeri? După harta desenată de Roberta Anastase?

E fapt cunoscut că domnului Antonescu îi place să se audă vorbind. Pe drept cuvânt. Construieşte fraze percutante, raţionamente surprinzătoare, metafore memorabile. Dar din prea mult elan, discursurile sale cuprind şi anunţuri concrete, concrete şi la aceeaşi scară cu metaforele. Adică majore. Sigur că oamenii l-au privit cu nesaţ pe Crin Antonescu când a descris incompetenţa cabinetului Boc, pentru că-i mai scăpa de năduf, dar să  anunţi peste noapte că tot PNL-ul demisionează din Parlament, nu mai e acelaşi lucru. Nu întâmplător, Crin Antonescu scade în sondaje, câte puţin, dar sigur. Seamănă din ce în ce mai bine cu oglinda lui Traian Băsescu.

Din cauza vitezei, a impulsivităţii, şi a faptului că nu are grijă să se înconjoare de sfătuitori buni, Crin Antonescu merge mereu pe marginea prăpastiei şi e mereu pe cale să provoace catastrofe. A anunţat în toamnă că vrea suspendarea lui Traian Băsescu, târând tot USL-ul în această afacere, deşi în actuala aritmetică parlamentară o astfel de întreprindere, chiar sprijinită de proteste, nu are şanse de succes. Anunţul cu demisia USL din Parlament a fost un episod la fel de nefericit. Nu exista o analiză înainte de anunţ. PNL nu l-a urmat, iar PSD i-a explicat consecinţele negative, dar nu era cazul să-i consulte înainte să anunţe o acţiune atât de radicală?

E posibil ca o manevră completă  de renunţare la fotolii şi funcţii ar fi generat alegeri anticipate. Dar dacă mecanismul nu poate fi pus la punct, dacă nu ai utilajul cu care să dărâmi zidul, găseşti alte soluţii să cucereşti cetatea, nu te prefaci că zidul o să cadă de la sine. Aşa că acum opoziţia, cu a sa jumătate de măsură, cu a sa grevă parlamentară răsuflată, nu a făcut decât să rămână blocată sub ploaia de sudălmi a PDL: “lipsesc, dar îşi iau banii”, “nu înţelegem de ce nu pot veni la serviciu”, etc… . Totul sub privirile pline de lehamite ale oamenilor, care să ne amintim, au votat odată împotriva Parlamentului, profund toxic, e adevărat, dar e o realitate.

Crin Antonescu vine şi spune astăzi că PNL este decis să-i apere pe cei care înţeleg că desemnarea cabinetului Ungureanu nu este decât un surogat de democraţie, pe cei care nu acceptă jumătăţile de măsură (sic!) şi înţeleg că adversarul este regimul Băsescu în integralitatea sa. Spune că cei din PNL nu se potrivesc stilistic cu “suflul nou” al discursului împăciuitor al lui Victor Ponta.  Liderii PNL, care  de vreo trei ani tot înghit ghiulele, ar fi bine să se gândească dacă mai acceptă astfel de mesaje eşuate şi dacă nu cumva stilul Antonescu expiră pe zi ce trece.

Oamenii vor schimbări radicale, e adevărat.  Dar ce nu a înţeles d. Crin Antonescu este că schimbarea de substanţă a politicii româneşti ţine tocmai de nevoia strigentă a oamenilor de a NU a mai avea de face cu politici radicale, cu gesturi radicale, cu întorsături radicale. Oamenii vor să fie lăsaţi în pace să muncească, vor să nu mai fie furaţi şi umiliţi, ca să poată ocupa în linişte de familiile lor. Vor un viitor bun, adică previzibil, şi de aceea au nevoie de politicieni previzibili. Nu de alba- negra, uite popa, nu e popa, a la Băsescu & Antonescu. Românii vor ca politicienii lor să gândească înainte să vorbească. Unde  nu e cap, vai de picioare! De asta a ieşit lumea în stradă, până la talpa ţării, forţând chiar şi arogantul PDL să înceapă să gândească.

Nu şi-o dori nimeni anticipate, dar varianta “dacă-i musai cu plăcere” e încă pe masă. Şi asta pentru că în povestea cu anticipatele, nu mai e vorba de “Jos Băsescu”, “Jos Boc!”, ci tare a început să fie vorba de UDMR. Ba chiar de PDL şi UNPR.

Când domnul Frunză Verde a spus astăzi  “nu” anticipatelor, el s-a adresat celor din stradă, care cer demisia preşedintelui şi a premierului, şi  s-a adresat opoziţiei care a anunţat “grevă parlamentară accentuată” în aceeaşi idee. Declaraţia liderului de la PDL a fost urmată însă de o extrem de importantă precizare a liderului UDMR, Kelemen Hunor. El a spus apăsat că la şedinţa coaliţiei s-a luat “o singură decizie”: “Până când primim motivarea Curţii Constituţionale nu luăm nici o decizie pentru că trebuie să cunoaştem exact ce cuprinde motivarea. Nu ştim încă dacă toată legea a fost declarată neconstituţională sau doar anumite puncte. În momentul când vom vedea motivarea, vom şti ce este de făcut”.

Pe scurt, Kelemen Honor & comp. confirmă că nu îi interesează principiul democratic care spune că nu poţi ţine alegeri pe mai multe teme în acelaşi timp, nu îi interesează că oamenii au dreptul să fie bine informaţi asupra activităţii unui candidat sau a altuia şi că acest lucru este imposibil când amesteci Parlamentul cu adunarea consiliului local şi cu preşedintele Consiliului Judeţean. UDMR a votat inepţia alături de PDL şi UNPR , la asumarea răspunderii, pe 15 decembrie.  Iar acum când oamenii strigă în stradă “fără comasate”, UDMR, la fel de autist ca PDL,  se face că… n-are traducere.

PDL, UDMR şi UNPR sunt în egală măsură interesaţi în mod corupt ca alegerile parlamentare să aibă loc în acelaşi timp cu alegerile locale. Anunţul CCR de săptămîna trecută a fost primit cu fiori.  Comasarea ajută aceste partide să se folosească de notorietatea politicienilor din adminstraţia locală, sprijiniţi preferenţial de fonduri guvernamentale, pentru a spori şansele candidaţilor lor pentru Parlament. Dar anunţul Curţii Constituţionale cum că legea privind comasarea alegerilor nu e în regulă a lăsat să se întrevadă contra-argumentul, ce va fi probabil extins în motivaţie – că de fapt nu poţi prelungi cu şase luni mandatele aleşilor locali. Dar dacă scurtezi mandatele parlamentarilor? a apărut ideea salvatoare în coaliţie. Dacă înlocuieşti localele în prelungiri din noiembrie cu parlamentarele anticipate în iunie? Nu cumva CCR permite de fapt comasatele în iunie?

Faţă de celelalte două formaţiuni, UDMR are chiar o problemă  în plus. Anul trecut a fost înfiinţat Partidul Popular Maghiar din Transilvania, condus de Laslo Tokes. Iar mulţi lideri UDMR se tem că trebuie să-şi negocieze candidaturile cu partidul lui Laslo Tokes aşa încât în fiecare colegiu comunitatea maghiară să aibă un singur candidat. Prea multe neînţelegeri înseamnă risc maxim pentru că ar putea lăsa UDMR în afara Parlamentului, cele mai recent sondaj IMAS plasând-o la 5,8%. Or, separarea alegerilor ar da timp PPMT să se organizeze şi deci să devină un negociator mult mai dur. “UDMR este o structura destul de bine consolidata, adversarii politici ai UDMR-ului din sânul comunitatii maghiare, partidul girat de domnul europarlamentar Laszlo Tokes, de exemplu, ei acum îşi  fac organizaţii in tara. Deci cu cât mai repede intram in alegeri, noi suntem mai bine pregatiţi decât adversarii noştri”, a explicat pentru Hotnews, fostul consilier prezidenţial, Peter Eckstein Kovaci.

Nu întâmplător, primul care a remarcat după decizia de neconstituţionalitate a CCR că e o diferenţă între interzicerea comasării în totalitate, din motive democratice, şi interzicerea prelungirii mandatelor la nivel local până în noiembrie, a fost vicepremierul Bela Marko. “Aş putea să accept să le programăm mai devreme”,  a spus el săptămâna trecută, dând speranţe şi nefericitului PDL pe care gafele preşedintelui l-au adus la 15,8% (IMAS pentru Adevărul, 11-17 ianuarie).

UDMR a dat vreme de 15 ani impresia că este alcătuită din oameni educaţi, buni negociatori, marcaţi uneori de radicalisme, dar, în general, oameni rezonabili. Iar când au început protestele, liderii UDMR comentau critic şi cu bun simţ că în politică trebuie să ştii că există lucruri peste care nu se poate trece şi că trebuie să păstrezi măsura. Se refereau la gafele preşedintelui Băsescu. Dar din nefericire şi pentru români, şi pentru maghiari, liderii UDMR cei pierduţi în calcule au pierdut la rândul lor măsura.

“Problema anticipatelor nu se închide, nu se închide nici comasarea până nu vedem motivarea de joi a Curţii Constituţionale. Orice variantă rămâne în discuţie până atunci”, a spus Kelemen.

Jalnic, domnule Kelemen, că hidoşenia numită comasate rămâne încă în discuţie. Graţie protestelor ce au acoperit România, liderii  maghiari aveau şansa de a mai arunca din povara complicităţilor cu un regim corupt şi ieşit demult din ţâţâni. Se pare însă că  se străduiesc să-i semene leit.

În fața acestei ”părți din națiune”,  înstrăinată de Președinte, a stat preţ de câteva minute guvernul Boc și coaliția de guvernare, cea care a adoptat legi complicate pentru reforma statului și în același timp a ținut piept crizei. La aproximativ minutul 7  al discursului, președintele nu era încă singur. Dar peste câteva rânduri, ireparabilul s-aprodus. Comandantul suprem era la fel de lipsit de sprijin ca în campania electorală din 2009. Nici un partid și nici un politician nu este de încredere, nici măcar cei care, cu două paragrafe mai sus, tocmai au salvat țara de la înapoiere, au modernizat-o și au stabilizat-o economic. ”Nu pot fi credibili spunând că reformează România când ele, partidele, toate partidele, nu s-au putut reforma ele însele”, ne spune Traian Băsescu. Și ca să nu mai fie nici o umbră de îndoială, președintele a punctat că nu conduce nici guvernul, că e guvern de coaliție și în coaliție e UDMR,  și, nu conduce nici PDL, cum greșit cred unii. ”Dacă l-aş fi condus eu, partidul ar fi fost mult mai bine condus”, spune el.

Trecînd peste contradicția ridicolă că reformele invocate în prima parte a discursului au fost făcute de politicienii lipsiți de credibilitate și prost conduși din a doua parte, ajungem la final, unde președintele este de-a dreptul izolat. ”Descurajată de criză, descurajată de unele măsuri guvernamentale, descurajată de unele poziții de ale mele”, ”societatea civilă de bună calitate s-a retras în cochilie” și ar fi cazul să revină pentru că altfel locul ei va fi luat de ”mulți neaveniți”.

Cine sunt “neaveniţii” nu e prea clar. Dar cei care au ieșit în stradă, zile la rând, să-l sprijine pe Raed Arafat, să strige: ”Nu comasate!” când opoziția pierduse se părea iremediabil bătălia, cei care l-au pus la locul lui cu umor pe Teodor Baconschi, toți acești oameni curajoși  sunt semnele unei adevărate “societăţi civile de calitate”.  Dar Traian Băsescu nu sesizează acest lucru. După cum nu a sesizat că finalul textului său, pe care l-a vrut eroic, a fost telenovelă pură. România nu e navă maritimă, iar cetăţenii ei nu sunt subordonaţii comandantului suprem, sunt cenzorii lui, după cum se vede în aceste zile.

Traian Băsescu şi-a început deci mesajul spunând că are obligaţia de a restabili încrederea între el şi acea  ”parte de națiune” care s-a rupt de președinte.  Dar l-a încheiat, demonstrând el însuşi, punct cu punct, că nu se mai înţelege cu nimeni.  Încrederea pe care îşi bazează fărâma de autoritate e subţire ca o pânză de păianjen.  Se pare că nici Emil Boc nu-i mai răspunde la comenzi.

Vă aduceţi aminte de cântecelul cu elefanţii şi pânza de păianjen? Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen, etc, etc. Dar acum a venit viscolul… şi la propriu şi la figurat.

Traian Băsescu şi Emil Boc au preferat însă varianta scurtă, cea care trece peste capul Parlamentului, aşa că l-au chemat pe fostul (2009) şi viitorul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, la Cotroceni, ca să depună  jurământul astăzi la şapte seara.

Faptul e surprinzător. Să-ţi asumi încă un gest ofensator faţă de Parlament când lumea te acuză de tot felul de abuzuri şi de comportament dictatorial, ţine de sfidare. Şi  nu neapărat faţă de parlamentari, care nu sunt oricum prea iubiţi, din vina lor şi spre neşansa tuturor. Cristian Diaconescu are în spate o întreagă carieră de diplomat şi probabil că mulţi dintre colegii săi din centrala MAE îl apreciază încă, în ciuda traiectoriei politice incomode în partidul lui Gabriel Oprea. Este evident pentru mulţi că d. Diaconescu s-a lăsat folosit şi a slujit drept ştampilă de respectabilitate singurului partid din Europa care se află în Parlament fără să fi fost vreodată votat. Plecat din PSD după alegerea lui Victor Ponta, Cristian Diaconescu ar fi putut rămâne în Parlament ca independent, dar a alcătuit împreună cu alţii, cu mai puţin ştaif, un partid de traseişti. Iar traseismul este unul din ingredientele principale ale otrăvii “toţi politicienii sunt la fel” care a intoxicat opinia publică din România. Aşa că vorba lui Toader Paleologu, care se dovedeşte a fi încă o dată rezerva de bun simţ a PDL: “Promovarea UNPR este singurul nostru răspuns la ce se întîmplă în stradă?”

Să fie adevărat că PDL nu avea pur şi simplu pe cine să pună în locul lui Teodor Baconschi? Să fi fost respinsă ideea înlocuiri lui cu  Bogdan Aurescu, diplomatul care a reprezentat România la Haga în procesul cu Insula Şerpilor? Sau a găsit Traian Băsescu un bun moment ca să dea curs gesturilor de simpatie făcute de unii oficiali de la Washington faţă de Cristian Diaconescu, anul trecut, în toamnă, imediat după ce Teodor Baconschi fusese acolo cu preşedintele, pentru semnarea acordului privind scutul anti-rachetă?

Oricum ar fi, este sigur că jurământul din această seară de la Cotroceni este o demonstraţie de uz intern şi extern că singura sursă a puterii în România este titularul de la Palatul Cotroceni.

Un vot de încredere în Parlament ar fi fost, desigur, spectaculos. Nemulţumiţi de  pierderea unui portofoliu, sau poate chiar la ordin, chiar şi parlamentari ai PDL ar fi putut vota contra noii formule guvernamentale. Emil Boc ar fi plecat în sfârşit de la Palatul Victoria, trimitând în sfârşit oamenii din stradă acasă. Iar guvernul de tehnocraţi ar fi organizat alegerile la termen. Sau poate că un lider al opoziţiei s-ar fi dat de ceasul morţii să-şi alcătuiască  echipa, ceea ce i-ar fi adus iaraşi PDL-ului şanse suplimentare de supravieţuire în viitorul Parlament. Timp în care interimatul ar fi fost asigurat de acelaşi veşnic available Emil Boc. Doar i s-a mai întâmplat asta şi în 2009. Are experienţă.

Dar fie că s-a grăbit să  dea curs unor solicitări de tip Înalta Poartă,  fie că nu i-a păsat defel de Parlament sau nu a avut alt om, fie că riscul ca alegerilor organizate de opoziţie i se pare mult prea mare, Traian Băsescu şi-a jucat aici cărţile mult prea simplist.  Pierde teren.

Din păcate pentru Emil Boc, situaţia nu poate fi remediată. Lumea nu se va mulţumi cu firmituri, cu înlocuirea unor miniştri oarecare. Lucrurile au ajuns mult prea departe ca să se rezolve cu o aspirină. Dar cine să plece? Emil Boc, Elena Udrea, Traian Băsescu însuşi?  Şi dacă pleacă ei, ce se întâmplă după?

Problema e grea şi are mai multe capete. Manifestanţii cer demisia lui Traian Băsescu și a premierului Boc, cer anticipate, dar aceste cereri nu sunt structurate. Cum ar putea fi dacă protestele sunt spontane? Iar încercările absolut vizibile de compromitere a lor fac şi mai dificilă sedimentarea unor idei clare., a unui calendar pentru anticipate, spre exemplu. În aparenţă, prin tergiversare, PDL câştigă timp.  Dar greșește. Greșește și dacă oamenii se vor duce acasă, greșește și dacă protestele se vor ascuți. Cum își imaginează ei că vor guverna țara dacă lumea se întoarce frustrată acasă? Cine și ce va mai putea construi în România, fără un răspuns politic de maximă amploare?

De partea cealaltă, și cei de la USL par să aibă nevoie de timp. Sunt cam dezorientați. Cererile așezate exact în aceste momente în fața lui Emil Boc la întâlnirea de la Palatul Parlamentului: alegeri anticipate, guvern de tehnocrați, etc, sunt foarte generale, fără termene. Clarificări imediate cu privire la violențele de duminică, mai multă libertatea de mișcare pentru manifestanți, și anularea comasării alegerilor  ar fi trebuit să fie condițiile PREALABILE ale întâlnirii. În plus, reacția sarcastică a lui Victor Ponta atunci când a fost întrebat de o jurnalistă dacă mai merge sâmbătă la raliul programat la Monte Carlo,  nu-i slujește deloc. În loc să răspundă răspicat, către CEI CARE SE UITĂ LA TELEVIZOR, că situația din țară necesită maximă atenție și preocupare și că și-a anulat orice întâlniri și activități care nu au legătură cu evenimentele de la București, liderul PSD i s-a adresat REPORTEREI, întrebând-o ironic: ”Nu vedeți că sunt și acum la Monte Carlo?”. Ce gafă!

Dacă vrea să nu ajungă la fel de huiduită ca PDL, USL trebuie să se diferențieze prin acțiuni și atitudine de oamenii lui Traian Băsescu. Dar Victor Ponta tocmai a oferit o monstră de mimetism care nu face decât să îndreptățească strigătele din stradă că toți politicienii sunt la fel. Disprețul și calculele, socotelile strâmte, sforăriile  și corupția de toate felurile și culorile, i-au adus pe români la disperare. Dacă toți ne tratează de ”ciumpalaci”, ce e de făcut?

Nu există democrație fără partide politice. Nu există partide politice fără politicieni. Dar românii nu sunt azi reprezentați. Crin Antonescu – cel mai bine cotat în încrederea publicului avea în urmă cu circa o lună în jur de 30%, iar președintele și premierul sub 10%. Într-o asemenea ecuație nu se poate respira. Când ai de parcurs un drum periculos, te asiguri că ai la volan un șofer experimentat și serios. Oricât de mult ai întârzia, nu te urci într-un autobuz cu un șofer despre care ai văzut deja că încalcă toate regulile, când ai în față un drum în serpentine, pe marginea prăpastiei, sub ploaie torențială. Mai bine nu te miști din loc. Sau o iei pe jos.

Să o luăm așadar pe jos, adică de la punctul zero. Oamenii din stradă nu sunt ciumpalaci, nu sunt capete de locuitor, nu sunt un număr abstract de voturi, bun de transformat în vile și vacanțe exotice din contracte cu statul, nu sunt cantitatea neglijabilă căreia îi arunci trei pâini și două sticle de ulei la fiecare patru ani, nu sunt masă amorfă de manevră. Oamenii din stradă sunt pentru anul 2012 ceea ce au fost golanii lui Ion Iliescu în 1990 și huliganii și Ceaușescu în 1989. Sunt oamenii liberi și înțelepți ai României pentru că  înțeleg și ce li se întâmplă azi, și cum va arăta ziua de mâine.

Dacă este adevărat că istoria se repetă, atunci ea se repetă ca să facem bine ceea ce inițial am ratat. Nu l-am  înlocuit pe Nicolae Ceaușescu cu un adevărat democrat, nu l-am înlocuit pe Ion Iliescu cu un democrat eficient.  Am schimbat de fiecare dată omul, dar nu am răsturnat niciodată sistemul.

La înlocuirea lui Traian Băsescu, să gândim înainte. Să nu fim ciumpalaci. Înainte de anticipate, avem nevoie de garanții. Legea electorală trebuie să nu favorizeze nici unul din partidele actuale, ci trebuie să permită reprezentarea cât mai exactă a națiunii. Organizarea alegerilor trebuie să reteze orice tip de fraudă. Apoi, asumarea răspunderii pe legi organice, ordonanțele de urgență zilnice, părtinirea politică a șefului statului, traseismul politic, politizarea mai jos de nivel de secretari de stat a administrației,  toate acestea trebuie eliminate.

Până când nu va exista la Palatul Victoria un guvern care să asigure alegeri corecte, până când partidele actuale nu își vor asuma solemn toate acestea, oamenii nu trebuie să renunțe la proteste. Dacă renunță, atunci să plece afară, nu acasă, că aici nu se va mai putea trăi.

Cât despre Traian Băsescu, și el are de ales. Sau demisionează, rămâne președinte în exercițiu până la anticipate, și oferă numelui său o ultimă șansă de reabilitare în cărțile de istorie. Sau rămâne pe loc, scrâșnește din dinți, și vom înregistra mandatele sale, ca și pe cele ale lui Ion Iliescu: câte 10-12 ani pierduți de fiecare.

PS: Mulțumesc Lilianei Simionescu, jurnalistă RFI,  și lui Mircea Struțeanu, freelancer, pentru cele două imagini, postate inițial pe facebook.

1. Prima și marea întrebare este unde se află președintele Traian Băsescu. Când își va aduna curajul să răspundă protestelor pașnice din toată țara? Românii nu au ieșit pe străzi, spontan, când li s-au tăiat salariile. Neamul nostru amărât și blând e obișnuit cu nedreptatea și cu lipsurile. Românii au ieșit însă pe străzi când au fost batjocoriți. Și au fost batjocoriți toată săptămâna trecută de la cel mai înalt nivel, chiar de președintele lor. Ei erau îngrijorați, iar Traian Băsescu râdea printre dinți și făcea spirite ieftine la televizor. Dar, formal sau nu, Traian Băsescu este încă președintele României. Să vină și să întoarcă obrazul în fața celor pe care până acum i-a sfidat, imaginându-și că puterea îi e de neclintit.

2. A doua chestiune este absolut urgentă și privește Ministerul de Interne. Ministrul Traian Igaș trebuie să demisioneze imediat. Premierul Boc spune că partidele din coaliție au cerut hotărât ca forțele de ordine să intervină și să nu mai permită violențe. Dar dacă Jandarmeria va primi ordine de la cei care le-au dat și aseară sau azi-noapte, sunt puține șanse ca manifestațiile, ce este posibil să urmeze și de acum încolo, să se desfășoare normal. Autoritățile trebuie să răspundă de urgență și de la cel mai înalt nivel cum a fost posibil ca o mână de huligani să nu poată fi anihilați în zece minute pe bulevardul Brătianu și cum de nimeni din înaltul comandament nu s-a gândit să le țină calea dinspre Piața Unirii ca ei să nu poată distruge preț de 6 km. Au fost lăsați special să devasteze ca să fie compromis mesajul manifestațiilor pașnice din toată țara?

3. A treia problemă este prestația  lamentabilă a politicienilor. În primul rând a celor de la putere. Bine a spus Cristian Preda că în PDL s-a așternut o tăcere nefirească și că partidul se comportă ca și cum ar fi unul neparlamentar. Lașitatea e la ordinea zilei. Dar nici primarul Capitalei nu s-a comportat mai bine. În loc să dea un mesaj puternic bucureștenilor, șocați de halul în care arată acum orașul lor, Sorin Oprescu s-a mulțumit să numere semafoarele lipsă, geamurile sparte și gardurile răsturnate. Cineva trebuie să  facă și asta, e adevărat. Problema este că România și românii nu au în acest moment conducători. De nici un fel.

Premierul Emil Boc spune că cei din coaliție au cerut intensificarea dialogului așa că a cerut Comisiilor de Dialog Social de la centru și din județe ”să intensifice dialogul”. Ceva mai ridicol rar s-a mai auzit! Iar când un jurnalist i-a atras atenția că oamenii care au ieșit în stradă nu fac parte din CES-uri, care sunt niște instituții fantomă, dovadă eficiența de până acum, Emil Boc a  răspuns filozofic că ”dialogul este nelimitat”.

Îi dau parțial dreptate. Când transformi Parlamentul în teatrul tău de marionete, când tot ce e mai important în țară adopți prin dictat (citește asumare a răspunderii), când lucrurile care contează în actul guvernării le hotărăști doar între două-trei perechi de ochi și din când în când te aduni în pădure la Snagov ca să împarți ordine complicilor întru captura banilor statului, e limpede că oamenii obișnuiți găsesc alte căi de exprimare. Non-comunicarea nu există.

PS: Urmărind tinerii mascați din centrul Bucureștiului, lăsați ore în șir, sub privirile jandarmilor, să arunce cu pietre și sticle incendiare, am trăit un puternic sentiment de deja-vu. Acum aproape trei ani, la Chișinău, când mii de oameni pașnici au ieșit să protesteze împotriva falsificării alegerilor de către acoliții comunistului Vladimir Voronin, forțele de ordine au asistat impasibile cum o mână de derbedei au devastat clădiri oficiale. Am fost acolo, am văzut cu ochii mei și am asistat la un război informațional tipic. Rezultatul a fost descurajarea TEMPORARĂ a protestelor. Dar Voronin nu mai e demult președintele Moldovei. Aviz amatorilor.

Elena Vijulie: Domnule Boia, 2011 a fost un an bun pentru dvs. Ultima dvs. carte, “Capcanele Istoriei”, pare deja un succes, deşi a fost lansată în noiembrie. “Capcanele istoriei” este o carte despre elita intelectuală dintre anii 1930- 1950. Ce v-a îndemnat să studiați în mod deosebit această perioadă?

Lucian Boia: Mă ocup de elita intelectuală de ceva vreme– am publicat în urmă cu 2-3 ani o carte despre intelectualii germanofili din timpul primului război mondial – am continuat cercetarea. De ce m-am oprit asupra anilor 1930- 1950? E o perioadă fascinantă pentru un istoric. S-au succedat atunci în România rapid mai multe regimuri politice.

EV: Aţi numărat în introducere nu mai puţin şapte formule de guvernământ.

LB: Nici n-aș spune că 20 de ani, eu am privit ceva mai larg, dar pe parcursul a numai 10 ani  – din 1937 până în 1947.  E mai întâi regimul democratic – cu aproximații și limite– apoi este dictatura lui Carol al- II- lea  din 38 până în 40… Apoi sunt cele câteva luni de dominație legionară – al treilea. Al patrulea, regimul lui Antonescu rămas fără legionari, din ianuarie ‘41 pana in ‘44. Al cincilea, începând din 23 august ‘44, o restaurare a democraţiei cu foarte multe limite – fiindcă astea erau condițiile războiului și ocupației sovietice – o încercare de reinstaurare a democrației, guvernele Sănătescu, Rădescu – ultimele luni ale lui 44 începutul lui 45. Apoi al șaselea – regimul comunizant instaurat o dată cu guvernul Petru Groza din martie ‘45 până la sfârșitul lui 1947. Şi în sfârşit regimul comunist pur și simplu, o dată cu abdicarea Regelui la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române. S-au succedat în 10 ani, nu mai mult de șapte regimuri politice.

EV: Ne miram astăzi de fluctuațiile politice foarte intense.

LB: Da, sunt cu totul modeste în raport cu schimbările radicale ale acelor timpuri. S-a trecut dintr-o extremă în alta. Pentru un istoric este foarte interesant să urmărească cum intelectualii s-au adaptat acestor schimbări. Noi suntem deștepți astăzi, fiindcă ştim ce s-a întâmplat, dar oamenii nu știau atunci ce o să se-ntâmple.

EV: Regimul lui Carol al II lea era anticipat ca durabil…

LB: Părea făcut să reziste, iar la 8 iunie 1940 au fost marile serbări ale Restaurației și toți îi înaltă imnuri de slavă lui Carol al II lea. Nimeni nu se gândea ca regimul va mai avea doar trei luni de viață. Apoi au venit legionarii pentru a stăpâni România și pentru a o schimba, a o transfigura. Și ce-au reusit să facă…niște lucruri nu prea lăudabile în cele câteva luni. Au dispărut foarte repede.

EV: Totuși toate aceste fluctuații în vreme de război până la urmă, veneau pe o bază socială destul de solida. Elitele intelectuale avuseseră un parcurs firesc.

LB: Erau totuși mari discrepanțe sociale între elite și masa țării – foarte numeroasă încă. Însă într-adevăr, elitele se consolidaseră, aveau deja o tradiție – de câteva generații erau foarte mulți oameni formați în Occident – Franța, Germania – așa încât în anii 30 avem de-a face cu o elită intelectuală de nivel european. Erau mai conectați decât suntem noi astăzi la marea cultură europeană.  Și noi ne conectăm încetul cu încetul până la urmă  – acum nu suntem chiar deconectați. Elita anilor 30 era sigur mai europeană decât elita de astăzi.

EV: Insistaţi în cartea dvs. asupra efervescenţei intelectuale de pe scena publică de atunci.

LB: Da, fiindcă este o perioadă polarizată. Unii înclină spre dreapta până la extrema dreaptă, alții spre stânga până la extrema stângă, conflictul e puternic și se ascute tot mai mult spre aceste tendinţe,  iar intelectualii sunt și ei de o parte și de alta. Și nu e doar cazul intelectualilor români; asta se întâmpla în întreaga Europă – acest exces ideologic și intelectual cu tendință spre extreme.

EV: După Marea Unire, care a fost un proiect puternic al elitelor intelectuale și politice, se contura din această efervescență culturală un alt proiect de țară? Cum ar fi nevoie şi acum după aderare.

LB:  Simplificând, existau atunci două proiecte divergente. Pentru unii, România nu era suficient de românească – se făcuse Marea Unire, dar iată o ţară unde românii, majoritari în toate provinciile, erau încă minoritari în mediul citadin – dincolo de munţi, în Transilvania, Banat, Bucovina, ponderea populației urbane românești nu era considerată suficientă şi în genere se considera că România trebuie să devină mai românească, mai autentic românească. Iar de partea cealaltă, erau cei care considerau că România nu este suficient de democratică şi proiectul acesta se prezenta în divergenţă cu celălalt. Mergeam spre o Românie care să se tot românizeze și atunci democraţia îşi avea mai puțin locul într-un asemenea traseu ..

EV:  E relevant acel episod al alegerilor pentru Academia Româna în care s-au confruntat Eugen Lovinescu și  A.C. Cuza.

LB: La Academie, marea majoritate sunt persoane de înalta ținută intelectuală. Însă tendința este destul de conservatoare, cum este și în Universitatea românească dacă privim corpul profesoral în anii 30. Și atunci îl vedem intrând într-adevar în Academie, în 1936, pe AC Cuza, care este un exponent al extremei drepte, tradiționaliste și foarte marcat cu antisemitismul său. În timp ce Lovinescu, cu o atitudine democratică putem spune și foarte deschisă spre cultura modernă, spre literatura modernă nu reușește să intre în Academie.

EV: Cât de implicaţi erau intelectualii, profesorii din universităţi în politică?

LB: Destul de implicaţi – curios lucru. S-au făcut studii statistice din care rezultă – şi mă refer la profesorii titulari şi conferențiari – că aproximativ jumătate dintre ei erau afiliaţi unor partide politice, ceea ce este foarte mult. Dintre aceşia majoritatea erau liberali, iar pe locul doi se plaseazăcei care făceau parte sau erau apropiați de Partidul Național Țărănesc, În fond cele două partide care au guvernat România în perioada interbelică. Ei căutau o anume protecție politică, un anume sprijin, se simțeau mai siguri având legături politice decât stând în afară.

EV: Dacă am căuta să facem comparații între rolul Academiei, de pildă, în anii 30 – 40 şi ceea ce se întâmplă în prezent în România, care ar fi asemănările?

LB: Întrebarea este destul de complicată şi nu priveşte doar Academia. Trăim în altă epocă. Nu cred că putem face prea multe comparații între epoca noastră și anii 30.

EV: Adică deosebirile sunt fundamentale?

LB: Da, şi nu doar în plan românesc. Anii 30 sunt ani de mare polarizare ideologică si politică, de tendință şi de-o parte și de alta spre extreme, şi asta a condus atât la fascism, nazism, cât şi la comunism. Or, între timp ideologiile s-au mai moderat, s-au mai adunat spre centru. Dacă în anii ‘30 tendința este spre extreme, în epoca noastră este mai mult spre centru – tendința dominantă.

EV: Fundamental vorbind. Dar publicul de azi este șocat să constate un grad mare de agresivitate pe scena publică. E aici un sâmbure de comparație?

LB: Asta ține şi de gradul de educație. În elita politică, gradul de educaţie era cu siguranță superior în perioada interbelică față de cel de astăzi. Societatea românească de astăzi este o societate destul de dezechilibrată, cu un grad de educație aproximativ. Fără să generalizez, elitele de astăzi sunt mai amestecate şi uneori cu un deficit de educație rar întâlnit în perioada interbelică.

EV: Totuși în anii 30, criticile din publicaţiile vremii erau percutante, foarte acide pe alocuri, mai ales generația tânără față de cea veche.

LB: Da. Fiindcă în anii 30 confruntarea politică și ideologică este foarte ascuțită. Insă tonul ramâne unul intelectual, care poate fi violent, agresiv, însă nu este vulgar. Intâlnim mai puţină vulgaritate în perioada interbelică – în presă, în luările de poziție în Parlament – decât întâlnim astăzi.

EV: Ce reproşa generația tânără din anii 30, din care făceau parte Eliade, Noica, Cioran şi nu numai, era atașamentul faţă de anumite tipare. Ei se vedeau fără complexe, liberi total , vroiau să reinventeze România.

LB: Da, este în anii 30 o explozie tinerească, o ofensivă a tinerilor. Elita intelectuală românească creşte foarte mult, mai ales cantitativ, mai ales în generaţia tânără, este urmare a dezvoltării culturale, dezvoltării învățământului în deceniile precedente din  România şi-n felul ăsta sunt o mulțime de tineri care intră în arena culturala publică, tineri de mare valoare, conştienți de valoarea lor, care se simt frustrați că nu sunt suficient de apreciați, că nu-şi găsesc locul.

EV: Putem face un comentariu, apropos de titlul Huliganii, romanul lui Mircea Eliade. Pare să fie o sintagmă care face istorie in România, la propriu. Mă gândesc la huliganii, golanii din 1989.

LB: Eliade foloşeşte termenul acesta în sens propriu – huligani sunt cei care ies în afara regulilor, decişi să spargă cadrele. Sunt oameni tineri care vor să experimenteze, să găsească ceva nou – şi asta se leagă şi de schimbarea la fața a României, de transfigurarea României, cum o vedea Cioran. Și unii și alții vor o altă Românie.

EV: Dar toate aceste proiecte, idei, România în delir despre care vorbea Cioran, o Românie care sparge tiparele n-au mai apucat să se decanteze; s-a prăvălit peste toți războiul, dictatura… Aţi întâlnit în studiile dvs. figuri exemplare, care și-au păstrat verticalitatea în acest vârtej?

LB: Sunt, dar destul de puțini. Sigur sunt apoi toți cei care au intrat în închisorile comuniste după 47 si care au plătit pentru atitudinea lor anticomunistă. Insă cei mai mulți intelectuali, trebuie spus, au încercat să se adapteze, să treacă dintr-un regim într-altul.

EV: Ce a însemnat această adaptare?

LB: Ma gândesc la ceea ce a scris, a teoretizat această atitudine Rădulescu Motru, care a trecut prin mai multe partide. El explica în jurnalul său. Dacă am intrat într-un partid apoi în altul a fost fiindcă am înteles să mă asigur oarecum, să nu fiu la dispoziția politicienilor, să fiu respectat, să am cuvântul meu de spus în societate – și scrie el, după 1944 – acum dacă aș fi mai tânăr m-aș face comunist – deci spune direct acest lucru – intelectualul, ca să-și salveze situația, este bine să se asorteze cu regimul politic dominant. Și mulți s-au gândit în felul ăsta.

EV:  Ceea ce a facut mai târziu Sadoveanu, care a devenit chiar șeful Marii Adunări Naționale, comuniste.

LB: Doctorul Parhon. Care a devenit primul președinte al României comuniste. Și George Călinescu, care după 1944 are o importantă contribuție intelectuală, prezentă în foarte multe articole de gazetă, în susținerea noii ideologii și drumului României spre comunism.

EV: Interesant acel episod cu promovarea poetului comunist A.Toma în rândul membrilor Academiei.  G Călinescu care uitase să-l treacă in Istoria Literaturii Române, l-a reabilitat.

LB: Şi râdea în particular, pe seama lui A. Toma. Da, regimul comunist vrea cu câte o personalitate dominantă în fiecare domeniu, dar toate deformările comuniste de după 1948 sunt strigătoare la cer. Autonomia academică, a artelor, universitară  a dispărut peste tot, chiar şi în ştiințe ce sunt în realitate complet dezlipite de contextul social, s-a intervenit pe linia aceasta a partidului comunist și a ideologiei comuniste. A se vedea cazul matematicii – am dat exemplu în carte – prin 1953 Grigore Moisil şi alți academicieni sunt aspru combatuți fiindcă nu leagă destul de mult matematica de realitățile sociale din România – cum ar fi putut să o facă? Nu mai spun de biologie – anii 40 – 50 sunt marele moment al afirmării biologiei sovietice, tot felul de erezii biologice ridicate la rangul de știință în timp ce e desființată biologia burgheză. Şi biologii români, în frunte cu Traian Săvulescu, care fusese de partea lui Carol Al II lea, a lui Antonescu acum este primul președinte al Academiei Republicii Populare Române, în 1948. M-am uitat şi pe dosarul de Securitate al lui Traian Săvulescu, şi nu sunt convins că era nici atunci sincer.

EV: S-au mai refăcut lucrurile din 1989 până astăzi?

LB: Sigur că s-au mai refăcut însă este mai ușor să strici decât să refaci. E ușor să dai cu un vas de pământ – după aceea să-l faci la loc, nu știu cum mai procedezi. S-au petrecut foarte multe dereglări în comunism. Nu vreau să idealizez nici Universitatea, nici Academia, nici elita intelectuală de până la comunism. Ele își aveau totuşi valoarea, exista un filtru. Putem să nu fim de acord astăzi cu pozițiile ideologice ale unor intelectuali, însă ei sunt oameni de valoare. Este greu să găsești în Universitatea anilor 30 sau în Academie oameni care chiar să nu aibă nici o valoare.

EV: Ce înseamnă valoare?

LB: Valoarea înseamnă o cultură, un mod de viață, să fii branșat la nivelul cultural al epocii tale, să nu te autoizolezi mergând pe niște căi rupte de marea cultură a lumii. Nu spun că în comunism nu s-a creat o intelectualitate într-o anumită măsura valabilă, dar nu pot să spun nici că este extrem de valoroasă. Sunt şi oameni care au o valoare incontestabilă.

EV: Se vorbește azi despre lipsa unui proiect de dezvoltare a României. După integrarea europeană, se pare că țara a rămas cumva fără direcţie.

LB: Nu știu dacă aici e vorba doar de România. Există în prezent o dezorientare în Europa. Situația României este cea care este – multă aproximație, mult amatorism în conducerea politicii României. Putem să discutăm și să criticăm oricât. Pe mine nu mă îngrijorează atât de tare România, cât Europa.

EV: De ce ?

LB: Noi suntem de bine, de rău integrați în Uniunea Europeană, și dacă Europa merge bine și România, cu întârzierile ei, va merge în direcția cea bună. Insă eu mă întreb în ce direcție merge Europa. Trăim din plin aceste momente de criză europeană. Dar Europa, este de fapt Occidentul, fiindcă Uniunea Europeană s-a construit în jurul Occidentului. Şi tehnologia modernă şi tipul modern de civilizație și ideologiile moderne, bune şi rele, şi democrația şi sistemul reprezentativ și națiunea, ideologia națională, drepturile omului, sunt creația Occidentului și a Europei. Dar noi nu știm ce se întâmplă acum. Occidentul bate pasul pe loc, chiar face pași înapoi, inclusiv demografic, restul lumii se dezvoltă tot mai repede. Uitați-vă la China și la toate țările emergente – din ce în ce mai multe şi dinamice. Aşa că mă întreb… într-o lume care nu va mai fi condusă de Occident, care vor fi valorile? Nu știm. Dar se poate constanta o schimbare istorică pe cale să se petreacă sub ochii noștri, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

EV: Ce are de făcut o țara ca România, marginală ca economie, cu o cultură care abia începe să-și revină…

LB: N-are altceva de făcut decât să se integreze și mai bine în lumea occidentală. În mare măsură prin educaţie. Prin cultură, economie, şi toate celelalte. Nu avem ce să facem. Poate sunt puțin în contradicție cu ceea ce am spus mai devreme, cu declinul relativ al Occidentului, dar suntem legați de lumea occidentală, europeană – aparţinem acestei lumi.

EV: Politicienii momentului cred că electoratul românesc este educat, Vom alegeri cu șase sau chiar șapte buletine de vot.

LB: Da, e foarte educat, numai bun să fie manipulat… Nu vedeți ce ușor e manipulat elecoratul românesc?!

EV: Am citit recent statistici ale OECD cu privire la performanța în materie de citit, scris, științe și din păcate România se află pe ultimul loc în rândul tărilor europene, un fel de analfabetism funcţional.

LB: Să nu ne închipuim acum că în anii 30 situația era excelentă. Elita era de foarte bună calitate. Dar baza societății încă era de foarte jos.

EV: Exista însă și o preocupare pentru educație, cultura, în rândurile celor de jos și pentru sprijinul intelectualilor.

LB: Da. Carol al II lea a vrut să fie rege în multe direcții.. să modernizeze România, dar două sunt punctele esențiale asupra cărora insista – el vrea să fie un rege al culturii, vrea să fie un rege al tăranilor. Cele două aspecte se leagă: ridicarea satului, prin economie și prin cultură şi atenția deosebită acordată culturii la toate nivelurile. N-am auzit acum nici un președinte sau un prim-ministru al României după 89 că ar vrea să fie un președinte sau un şef de guvern al culturii. Acum avem un deficit de cultură. Nu avem o politică culturală gândită şi sistematic condusă aşa cum o vedem în anii 30, si datorită lui Carol al II lea și a unor oameni care-l înconjurau. Al. Rosetti, marele editor de la fundații – a publicat foarte multe cărti fundamentale si foarte multi autori tineri încurajând literatura modernă. Nu văd coerența anilor 30 în cultura românească de astăzi.

EV: Ce lipseşte elitei intelectuale politice actuale pentru ca pe scena publică să apară un proiect coerent? Şi nu mă refer numai la zona culturală. Curajul?

LB: Probabil că ne lipsește elita corespunzatoare. N-am o rețetă, nu sunt capabil să propun un tratament… Dar educația este clar că foloseşte foarte tare.

Oricine a trecut printr-un spital obişnuit din România are de povestit ore în şir experienţe strigătoare la cer. Mizeria neagră, lipsurile de tot felul, jegmăneala cvasi-generalizată şi cinismul devenit regulă transformă actele de profesionalism şi omenia în adevărate acte de eroism. Când vine vorba de cauze? Sistemul e de vină.

De când Emil Boc are biroul la  Palatul Victoria, lumea a constatat iniţial, cu uimire, apoi cu stupoare, şi mai nou, cu plictis, că premierul României are biroul la Cotroceni şi se numeşte Traian Băsescu. El este omul cel mai bine informat din ţară aşa că nimeni nu îndrăzneşte să cârtească. Cum e posibil ca legea fundamentală să fie călcată în picioare cu atâta nonşalanţă? De ce nu avem premier? Evident că sistemul e de vină.

Guvernul Năstase cel autoritar şi corupt a apelat la asumarea răspunderii asupra unor legi în două rânduri, guvernul Tăriceanu cel indisciplinat şi risipitor de patru ori, Emil Boc reformatorul buzunarelor subţiri şi păzitorul buzunarelor largi i-a depăşit pe cei doi la un loc şi s-a pus chiar şi în situaţia ridicolă de a-şi asuma răspunderea chiar şi de două ori pe aceeaşi lege (legea salarizării unice). De atâta răspundere nu răspunde însă nimeni. E clar că sistemul e de vină.

În 2010, lumea a privit consternată cum Parlamentul basculează spre tabăra prezidenţială şi opoziţia a fost măcelărită pentru ca din resturi să fie alcătuit un partid fără precedent în statele democratice: un partid aflat în Parlament fără să-l fi votat nimeni. Cine este vinovat de  înflorirea fără precedent a traseismului politic? Sigur că sistemul e de vină.

Nu suntem o naţiune din cale-afară de educată (stăm prost până şi la citit, cum spun statisticile OECD ) şi nici nu ne dă spiritul civic afară din casă (sunt aici cauze istorice pe care nu are rost să le detaliez aici). În plus, oamenii au obosit în ultimii ani de atâta incompetenţă, de atâta lăcomie, de atâta eşec politic. Prea puţini mai au răbdarea şi nervii să se  mai preocupe de chestiuni de fond când e vorba de conducători. “Nu sunt toţi o apă ş-un pământ”, “la ce bun?”, etc.

Dar scandalul Arafat cuprinde toate acestea şi multe altele în doză concetrată. Şi personalizată pe deasupra. În sfârşit, nu sistemul e de vină, ci responsabilităţile sunt clare. Traian Băsescu nu avea dreptul să intervină, aşa cum a făcut-o, în discuţia asupra legii sănătăţii. Nu aceasta este misiunea constituţională a preşedintelui (cine nu e convins, să citească Constituţia, ceva Montesquieu, Tocqueville, Sartori, Fisichella, Popper, Furet, Revel, unul-două studii constituţionale, câteva clasamente Freedom House, o mînă de studii ale Comisiei de la Veneţia, şi neapărat cronologia instalării regimului comunist în România, după care să mai lectureze o dată discursul prezidenţial de  ieri).  În plus, preşedintele a lovit (a câta mia oară) în autoritatea premierului şi a trecut cu bocancii peste Ministerul Sănătăţii. Vizita lui Tudor Ciuhodaru la Palatul Cotroceni a fost de un penibil şi de un abuz absolut. Ştampilat de şeful cel mare,  traseistul Tudor Ciuhodaru s-a prezentat la Ministerul Sănătăţii ca înlocuitor al lui Raed Arafat. Dar nu a fost numit subsecretar de stat, ca acesta, ci consilier onorific; funcţia de subsecretar de stat e incompatibilă cu cea de deputat, dar Tudor Ciuhodaru, oportunist, dorea să fie şi la Parlament şi la minister. I s-a făcut pe plac, ceea ce a dus la o absurditate în plus – cel care l-a înlocuit formal pe Raed Arafat, ca subsecretar de stat, medicul Andrei Georgescu, urma să fie o marionetă. Intervenţia UDMR a adus o umbră de bun-simţ la minister, iar Tudor Ciuhodaru s-a întors de unde a plecat.

Fiecare dintre noi, mai norocoşi sau mai ghinionişti, ne uităm în jur, în profesia noastră, şi în general ne plângem de milă. Că şefii sunt incompetenţi sau rău-intenţionaţi, că nu sunt bani, că oricum nu poţi să-ţi pui lumea în cap vorbind deschis când toţi vorbesc pe ocolite sau tac, etc. Puţini sunt cei care îşi asumă riscul demisiei în contul păstrării neştirbite a profesiei. Iar motivele, să nu fim ipocriţi, sunt deseori de înţeles. Dar nu înseamnă asta “lasă-mă să te las” şi la nivel social, o lamentaţie cosmică de tip Mioriţa , un fel de instrucţiuni generalizate de înmormântare colectivă pentru că, nu-i aşa, “cu ţara asta nu mai e nimic de făcut”, “degeaba te lupţi cu morile de vânt”, “n-ai ce-i face”?

Arafat “a făcut ceva” de-adevăratelea, adică SMURD, i-a răspuns preşedintelui cu demnitate, după care şi-a dat demisia. Traian Băsescu s-a întâlnit cu traseistul Tudor Ciuhodaru, colecţionarul de funcţii, după care a folosit fundalul istoric al Palatului Cotroceni ca să insinueze că cel care i-a ţinut piept e un parvenit şi un mincinos. Zic să luăm aminte la Arafat  al nostru şi să-l facem uitat pe Traian Băsescu & comp. cu Ciuhodarii lor.

PS: Cât despre discuţia pe fond asupra legii sănătăţii, Alina Mungiu nu este numai profesor la Bertie School of Governance de la Berlin, şi preşedintele Societăţii Academice Române, este şi medic: http://www.contributors.ro/dezbatere/guvernul-ar-trebui-sa-retraga-proiectul-legii-sanatatii-in-forma-actuala/

Aceasta cu atât mai mult cu cât nu toți membrii cabinetului Boc sunt, din perspectiva cancelariilor occidentale,  prezențe frecventabile. Cazurile Igaș și Udrea sunt cele mai flagrante: ministrul de Interne nu știe bine nici limba română, deci practic nu vorbește, iar Elena Udrea apare în pictoriale; prin urmare probleme maxime de articulare cu marea politică în ambele situații.

Cătălin Predoiu este deci o rara avis, o perlă a coroanei în cabinetul Boc. Problema este că mlaștina care colcăie sub piedestalul bun de prezentat la Bruxelles, este din ce în ce mai agresivă. Iar semnalele că insistențele neortodoxe din sistem sunt pe cale să copleșească principiile statului de drept prea s-au înmulțit în ultima vreme.

În primul rând, mulți am constatat cu stupoare că inițiativa lui Cezar Preda ca ofițerii de informații să participe la anchete penale, cu toate problemele grave ce decurg de aici, își are corespondentul în noul Cod de Procedură Penală, de intrat în vigoare la sfârșitul lui 2012. Dacă în actualul Cod, supravegherea tehnică se face în mod nemijlocit de către procuror, adică de către magistrat, în viitorul Cod se va putea face și de ”alte organe specializate ale statului”, adică exact de către acei ”ofiţeri anume desemnaţi ai SRI” care ”pot fi numiţi în calitate de organe de cercetare penală speciale” din proiectul Preda. Textul adoptat tacit de Camera Deputaților spre satisfacțiea SRI, face trimitere expres la prevederile noului Cod Penal.

Ei bine, dacă ministerul de Justiție nu clarifică rapid amestecul serviciilor în anchetele penale, domnul ministru Predoiu nu se va mai putea prezenta la Bruxelles cu cele patru Coduri moderne, recent adoptate, ci cu un mixt inept de soluții și găuri negre. Chiar e cazul să ne prăbușim în scheme toxice permitând ofițerilor de informații să se ocupe de anchete penale? Cu asta se ocupa Direcția de Cercetări Penale a fostei Securități. În plus, dacă în prezent se întâmplă ceea ce spune purtătorul de cuvânt al SRI că se întâmplă – ”proiectul Preda permite o mai bună organizare a unei activităţi care se desfăşoară şi în prezent” – e clar că Ministerul de Justiție și CSM deopotrivă urmează să se sesizeze, nu?

Ceea ce ne duce la altă îngrijorare. Un proiect de lege al Guvernului spune că ministrul Justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție vor avea dreptul să sesizeze Inspecția Judiciară împotriva magistraților. Dar, potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii, conducerea sistemului de justiție independent, este singurul în măsură să ia măsuri disciplinare împotriva magistraților cu probleme de conduită sau de altă natură. Ca și în cazul interferențelor ofițerilor de informații în treburile procurorilor din proiectul Preda/SRI, Guvernul vrea să hotărască și el cum merg lucrurile în sistemul judiciar. Cuiva i se pare că procurorii și/sau judecătorii nu se mișcă suficient de repede. Așa că mai bine să facă ofițerii de informații ascultările, mai bine să facă ministrul Justiției sesizările către Inspecția Judiciară…

Nu, nu e mai bine. Legislativ vorbind, există acum toate pârghiile ca CSM să devină un arbitru aspru al carierei magistraților. Dar dacă nu este încă,  nu trebuie înlocuit de alte puteri ale statului, ci trebuie pus mecanismul în mișcare. Dacă nu-mi pornește mașina, nu îi conectez motorul de la centrala termică, ci repar motorul de la mașină. Nu interferențele serviciilor secrete și ale Guvernului, nu discursurile agresive ale lui Traian Băsescu, ci exigența opiniei publice față de lipsurile, reaua-credință sau chiar corupția manifestată în anchete sau în sălile de judecată va face diferența. Și nu magistraților, buni sau răi, ci politicienilor cu apucături cinice și vorbe ipocrite le revine responsabilitatea apatiei românilor.

Nu mai e timp de proceduri și principii? O, ba da. Și în definitiv ce avem de pierdut? Oricum suntem la coada Europei, cu reputația făcută praf, ce-ar fi să nu mai intrăm în vrie? De vreo șaizeci de ani, facem totul cu sufletul la gură, uitând că graba strică treaba.

Cum, de pildă, s-au stricat treburile prin numirea recentă a procurorului Cătălin Ceort în fruntea Institutului Național de Expertize Criminalistice, fără ca acesta să fie expert criminalist așa cum sunt prevederile legale. Iată art.89 din legea 156/2011: ”directorul si directorul adjunct ai institutului sunt numiți si eliberați din functie prin ordin al ministrului justitiei dintre expertii cu grad profesional maxim si cu studii juridice care functioneaza in cadrul institutului.” Miza? Unii spun că ar fi vorba despre dosarul de colaborator al Securității care o privește pe Rodica Stănoiu. Procurorul Ceort a dat NUP la un moment dat în acest dosar, iar acum devine șeful experților care vor stabili dacă scrisul de pe notele informative este sau nu al Rodicăi Stănoiu, termen în decembrie. Alții ridică ștacheta și atrag atenția că INEC este cel care expertizează ascultările telefonice pe care se bazează mai toate dosarele de corupție din România. Interesant, nu?

Numirea lui ne-expertului Cătălin Ceort s-a făcut de către Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, și cu avizul secției de procurori a CSM. Șeful procurorilor CSM, George Bălan mi-a spus că CSM încurajează detașarea magistraților la alte instituții pentru că este normal ca Ministerul Public să-i ajute pe cei care îi solicită ajutorul, dar că nu ar avea nici o legătură cu numirea lui Cătălin Ceort la INEC. Iar de la ministerul de Justiție am primit comunicatul de presă care invocă Statutul Magistraților ce permite detașările. Nu a dat însă nimeni, nici un răspuns cu privire la numirea fără respectarea legii a lui Cătălin Ceort într-o funcție cheie.

Probabil însă că mai bun decât un răspuns mediei, ar fi mai potrivit un respiro și un moment de gândire. Scopul nu scuză mijloacele, iar în fața presiunilor există întotdeauna o alternativă. Regimul Băsescu nu se poate lipsi de Cătălin Predoiu.

Între timp însă, s-a întâmplat ceva care a spulberat orice îndoială cu privire la direcţia politică agreată de capii pământeşti ai Bisericii Ortodoxe Române. Ceva care a spulberat orice îndoială şi în privinţa formei pe care o va lua îndelung predicata Mişcare Populară, camuflajul de vreme rea al PDL-ului cel căzut în sondaje.

La slujba de canonizare a lui Andrei Şaguna de la Sibiu, Traian Băsescu a ţinut un discurs în biserică. Gestul, cu totul şi cu totul neobişnuit, încalcă flagrant ritualul ortodox. Iar faptul s-a întâmplat în prezenţa patriarhului Daniel şi a membrilor Sinodului, fără ca nimeni să protesteze. Cu alte cuvinte, ierarhia BOR a blagoslovit sâmbătă, prin speech-ul lui Traian Băsescu, tentativa PDL-ului de a se da de trei ori peste cap ca să se piardă urma eşecului de la guvernare şi de a înşela publicul că a devenit altceva. Pe scurt, noua republică va mirosi a tămâie sau nu va fi deloc.

Necazul este că totul a început, continuă şi probabil se va finaliza cu o impostură. Regele Mihai a fost uns monarh în 1927, iar această taină a Bisericii îi conferă prerogative religioase pe care nici abdicarea forţată, nici originala noastră republică nu le poate şterge. Aşa cum explica teologul Dan Ciachir, regele Mihai este episcop al treburilor din afară şi membru de onoare al Sinodului. El are dreptul să intre prin uşile împărăteşti, să se împărtăşească precum preoţii, fără linguriţă, şi el este cel care trebuie să înmâneze episcopilor nou-instalaţi cârja episcopală. Fostul patriarh Teoctist, după o perioadă de ezitare, când l-a lăsat pe Pimen să se ocupe de vizitele regelui în ţară, a ţinut în 1997 o slujbă la Patriarhie, în care l-a tratat pe regele Mihai potrivit vechilor sale prerogative monarhice, recunoscându-le astfel ca actuale.

Dar acum marea nevoie de credibilitate în care se află Traian Băsescu, l-a făcut să-şi îndrepte atenţia spre Biserică – cea mai populară instituţie din România. Impostor, preşedintele republicii falimentare râvneşte la scaunul regelui din drepta altarului. Numai că “aiasta nu se poate”.

Mulţi dintre ortodocşi au îndurat vreme de douăzeci de ani oprobiul celor care reproşau, pe bună dreptate, colaboraţionismul înaltei ierarhii ortodoxe cu regimul comunist. Mulţi dintre ortodocşi au simţit cum li se urcă sângele în cap de ruşine pentru refuzul BOR de a retroceda proprietăţile greco-catolice, însuşite prin politica de învrăjbire a regimului comunist. Mulţi dintre noi au înghiţit în sec când ierarhii BOR şi-au negociat cu politicienii cei mai blamaţi ai neamului secretizarea dosarelor lor de Securitate, sub cuvânt că trădarea celui pe care îl spovedeşti este o problemă internă a Bisericii.

Privim cu toţii sideraţi, cum în fiecare an, minunatul cult al sfinţilor se transformă în incantaţie magică şi păgână la marile pelerinaje legate de moaşte. Privim unii dintre noi, şocaţi, programele proaste ale Trinitas care transformă ortodoxia într-o poamă acră şi desuetă deşi Patriarhia aruncă bani pentru ea cu duiumul, iar învăţăturile Sfinţilor Părinţi ghidează mari şcoli occidentale de psihologie. Ne întrebăm mulţi dintre noi, indignaţi, cum se poate ca statul să scutească de impozite o instituţie care vrea să construiască replica religioasă a Casei Poporului cea ordonată de Ceauşescu. Aşteptăm cu toţii o reacţie, cât de diplomată, cât de subţire faţă de imigraţia îngrijorătoare a semenilor noştri, care fug în patru zări, numai să scape din văgăuna care a devenit România declarată “majoritar ortodoxă”.

Iar acest comportament nu este nou pentru ierarhia formală a Bisericii Ortodoxe Române. Vreme de jumătate de secol, românii s-au obişnuit că Biserica Ortodoxă Română nu se va ridica pentru ei, s-au obişnuit că dacă statul ateu şi/sau corupt se pregăteşte să le facă rău, nu Biserica Ortodoxă Română va fi cea care va protesta, ci o vor face, dacă vor putea şi cum vor putea, cei de la posturile de radio occidentale, Europa Liberă, BBC sau Vocea Americii. “Capul plecat, sabia nu-l taie”, acesta a fost sloganul BOR vreme de multe decenii, iar credincioşii roagă acum în zadar înalta ierarhie să-i canonizeze pe sfinţii închisorii de la Aiud.

Românii şi principala lor Biserică au trecut prin “iadul cel mai de jos” în vremea comuniştilor. Compromisurile de atunci ale ierarhiei puteau fi explicate de riscurile enorme pe care şi le asuma orice oponent: martiraj imediat în anii 50, izolare şi control absolut mai târziu.

Dar acum nu există nici o scuză. Discursul lui Traian Băsescu în catedrala de la Sibiu, ţinut cu încălcarea canoanelor în prezenţa Sinodului, spune limpede că marele om de afaceri, fost mitropolit al Moldovei, actual patriarh, a vândut biserica Cezarului. A vândut-o fără să fie obligat să o facă şi a vândut-o ieftin.  Traian Băsescu nu mai are nimic de poruncit şi nimic de oferit.

Ca întotdeauna însă, pentru orice situaţie limită există o soluţie. BOR are vreme până la 8 noiembrie să-şi spele obrazul şi să audă cocoşul Sfîntului Petru.

EV: Care este natura legăturii dintre Casa Regală şi Biserica Ortodoxă?

DC: Această legătura este indelebilă. Regele – monarhul – este unsul lui Dumnezeu. Puterea regelui emană de la Dumnezeu. În perioada Vechiului Testament au fost judecătorii care conduceau, dar oamenii nu i-au agreat şi atunci Dumnezeu a spus: “ veţi avea regi”. Şi şi-au asumat regi. De altfel, Dumnezeu însuşi când îşi asumă firea omenească, prin Iisus Hristos – cum este perceput? Ca profet, arhiereu si rege. Sigur, El spune – “Impărăţia mea nu este din lumea asta”. Este o împărăţie spirituală, o regalitate spirituală, dar este regalitate.

EV: Lumea s-ar putea întreba ce rost mai au toate acestea în sec XXI şi mai ales într-un stat secular.

DC: Gânditi-vă că în acest secol XXI există multe monarhii. Marea Britanie, Luxemburg, Belgia si Olanda, etc. Sigur că sunt monarhi constituţionali – dar puterea lor emană în continuare de la Dumnezeu, sunt unşii lui Dumnezeu. Iată, Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii – care este vara primară a Regelui Mihai – este capul Bisericii Anglicane. In 1966, când patriarhul Iustinian a făcut o vizită in Anglia, regina a ţinut să discute cu el în calitate de cap al Bisericii Anglicane. Deci este foarte actual. Nu mai vorbesc de regele Spaniei, care a fost aşezat în anii 70 ca monarh. Nu vorbim de nişte lucruri trecute, ci prezente. În Biserica Ortodoxă, Regele Mihai este episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară – în virtutea unei legături ce durează din tocmai din preajma Sinodului IV Calceton din 451 d.C .  Acest titlu de Preafericit pe care îl are Patriarhul BOR –este acelaşi cu  titlul impăratului. Noi vorbim de o moştenire bizantină, împărătească, pe care au avut-o ţarii Rusiei, monarhii greci, şi pe care acum nu o mai are decât Regele Mihai.

EV: Ne aflăm în interiorul acestei doctrine, acestei concepţii ortodoxe despre Stat si Biserică. În linia acestei doctrine – care este titlul şi rolul Regelui Mihai?

DC:  Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă. Dar singurul şi între cei patru regi ai României. Primii doi regi unşi de Biserica noastră erau catolici – Carol I si Ferdinand. Carol al II lea era ortodox, aşa cum spunea Constituţia din 1923, dar nu a fost uns rege niciodată în biserică. Mă veti întreba când a fost uns de Biserică Regele Mihai: când avea 5 ani, în 1926, iar tatăl său a renunţat la titlul de Principe Moştenitor.

EV: Care este deci locul simbolic al Regelui Mihai în Biserica Ortodoxă, în relaţia cu Patriarhia Ecumenică?

DC: La noi monarhia are aproape 700 de ani. Un principe – Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul tot monarhi sunt, dar de rang inferior. Dar să  revenim la regalitatea Regelui Mihai. În Bizanţ , când exista o vacanţă imperială sau împăratul era plecat, Patriarhul juca rolul pe îl joacă astăzi preşedintele Senatului – de locţiitor al şefului Statului. In linie dreaptă – Regele Mihai este ceea ce se cheamă episcop al treburilor din afară. Nu este episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu e simbolică, ci reală, concretă. Şi este ultimul om în viaţă de pe planetă care are acest drept.

EV: Adică moştenitor al Bizanţului – pe linia deschisă după căderea Constantinopolui în 1453.

DC: Da, întrucât Ţarul Nicolae al II lea al Rusiei nu a avut un urmaş. Regele Greciei – Constantin abdică în 1967  – mama sa a vrut să-şi păstreze religia catolică – şi deci pierde aceste prerogative. După asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei în 1934 la Marsilia şi a ministrului francez de externe Louis Barthou şi decăderea din drepturi a lui Boris, în Europa mai rămâne doar Regele Mihai.

EV: Vorbim de fapt de o putere bicefală. O putere a Bisericii şi o putere a domnitorului, a regelui, a împăratului.

DC: Da. Şi să ştiţi că ce s-a facut bun în istoria românească a fost în momentul în care cele două instituţii fundamentale, Biserica şi Domnia s-au înţeles bine. Iar respectul cu totul aparte pe care l-au avut românii pentru Regele Mihai nu era pentru că era ultimul rege - ei nu vroiau să fie ultimul rege pentru că nu vroiau să plece – acest respect era un respect lung de şapte secole, început de la voievozii Basarabi şi de la inaintaşii lui Alexandru cel Bun. Prin 1962, unul din mitropoliţii nostri era la Atena cu un mare teolog, şi întâlnindu-se cu Regele Mihai, teologul a luat poziţia de drepţi şi a spus: “Să trăiţi, Majestate!” Cred că şi eu aş fi făcut la fel. Copil fiind, mergeam la bunici, în Oltenia, şi auzeam: “Vine Vodă la Sfântul de la Maglavit cu airoplanul – sigur că n-avea cum să vină. Vine îmbrăcat în haine ţărăneşti să nu-l cunoască ăştia, ăştia erau comuniştii, vine să ne dea nădejde!”. Vedeţi dar ce puternică era ideea de Vodă, de rege care trăieşte şi e printre noi…Vine să ne dea nădejde.

EV:  Există prerogative speciale ale regelui în ceremonialul bisericesc?

DC: Sunt trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează – nu are cum să le transmita direct. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Impărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul  2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa. Dar regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie – n-a uzat însă niciodată de această prerogativă. Din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. După abdicarea silită a regelui, în iunie 1948, este ales noul patriarh – Iustinian, după moartea lui Nicodim. Şi a făcut pe regentul profesorul Parhon, care era formal şeful Statului şi îi înmânează în plin regim comunist cârja.

EV: Gestica tradiţională a depăşit chiar şi ateismul noului regim.

DC:  Sub acest aspect, la întronizarea unui episcop sau a unui mitropolit, trebuiau să fie de faţă in biserică si autorităţile locale. Şi se întâmpla asta şi în vremea comuniştilor. Am fost la câteva astfel de hirotoniri. Sigur că nu-şi făceau cruce, dar veneau în biserică să asigure prezenţa. Şi la urcarea pe tron a lui Carol al II lea, tot Regenţa învestea un ierarh al Bisericii. In pofida canoanelor bisericeşti, într-un fel încălcându-le, patriarhul Miron Cristea a devenit şi prim–ministru. Într-o situatie critică în care ajunge Carol al II lea când dă acea lovitură de stat de la 10 – 11 Februarie 1938, pune premier un patriarh tocmai pentru a arăta coeziunea dintre cele două instituţii: Statul şi Biserica.

EV: Revin la acest rol al Regelui Mihai, de episcop al treburilor din afară. Regele Mihai este membru al Sinodului, adică al conducerii Bisericii Ortodoxe?

DC: Aşa cum Academia are membri de onoare, putem spune că şi Sfântul Sinod are asemenea membri de onoare. De fapt are unul singur – pe rege – şi-l va avea cât va trăi regale, pentru că lucrul acesta nu se transmite.

EV: Pentru că are numai moştenitori femei?

DC: Da, pentru că a transmis prerogativele Alteţei Sale Regale Principesa Margareta. Ori Biserica Ortodoxă nu poate accepta. Chiar dacă au existat impărătese. Este vorba de această masculinitate din biserică…Cum ştiţi, o femeie nu poate intra in Sfântul Altar decât în momentul în care este sfinţită o biserică – se face acea trecere în jurul altarului. De asta spun că este ultimul monarh investit cu aceste prerogative de care s-au bucurat numai ţarii si monarhii de religie ortodoxă. Numai în cazul in care acest episcop auxiliar s-ar fi făcut vinovat de ceva in raport cu Biserica – ar fi trecut la catolicism… Atunci, da, ar fi fost îndepărtat din această funcţie. Dar să nu uitam – chiar după abdicare, căsătorindu-se la Atena cu Principesa Ana, catolică, regele Mihai s-a căsătorit tot în Biserica Ortodoxă.

Aşa că toţi cei care facem parte din această Biserică pe care o mărturisim datorează respect monarhului care a mărturisit-o prin atitudinea sa. Însăşi Biserica l-a recunoscut ca atare – să ne-amintim de vizita pe care o face în 1992 Mihai I impreună cu doamna sa Ana, a fost primit de un episcop, după canoane. Iar în 1997, mi-aduc foarte bine aminte, când Regele a luat parte împreună cu doamna sa, în Catedrala Patriarhală, la o slujbă slujită chiar de patriarhul Teoctist, a fost pomenit în cântare imediat după Patriarhi: “Ne rugăm pentru Majestăţile lor…”. Imediat a fost pomenit. Iată că Biserica îl recunoaşte pe Rege şi l-a tratat ca atare.

EV: Care să fie atunci explicaţia că actualul patriarh, Preafericitul Daniel, nu a dat curs nici unui eveniment care să faca parte din această celebrare, cea de la 25 octombrie?

DC: Vă aduc aminte că Biserica noastră nu este condusă de Patriarh, ci de Sinod. El este doar “primus inter pares”, primul între egali. Este adevărat că în 1992 are o initiaţivă nespus de frumoasă, în linia canoanelor bisericeşti Arhiepiscopul Pimen al Sucevei si Rădăutilor, dar şi-o asumă şi Sinodul. Am fost de fată in Catedrala din Curtea de Argeş şi l-am văzut pe Majestatea sa Regele Mihai I intrând prin uşile împărăteşti. Iar Patriarhia trimisese special acolo un episcop, să fie de faţă şi să fie respectate canoanele. Şi mai e un moment foarte interesant. In Februarie 1997 – profesorul Emil Constantinescu era şeful statului de 3- 4 luni – merge şi ia parte la un Sinod. Îl prezidează aşa cum altă dată împăraţii bizantini prezidau sinoadele. El aduce aminte de acea legatură lungă şi indestructibilă a Bisericii cu instituţiile laice.

EV: Sinodul din 1992 îl avea in calitate de “primul între egali “ pe patriarhul Teoctist. Acum în acest rol este patriarhul Daniel. Să întelegem că se înregistrează o oarecare răceală între Casa Regală şi capii Bisericii Ortodoxe?

DC:  Nu din partea Casei Regale. Nu am notat niciodată această răceală pentru că Regele Mihai, familia regală întotdeauna au mărturisit ortodoxia. Nu e vinovat numai el, Patriarhul, ci intregul Sinod.

EV: Înteleg că responsabilitatea în Biserica Ortodoxă Română este una colectivă. Şi dacă întrebăm, trebuie să întrebăm întreaga înaltă ierarhie a Bisericii…

DC: Exact.

EV: Toate aceste evenimente care premerg şi care vor urma zilei de 25 Octombrie sunt mai degrabă laice. Credeţi că ar fi fost firesc şi un eveniment care să aibă în centru Biserica? De exemplu un Te Deum în duminica de dinainte sau după.

DC: De ce n-am aştepta şi din partea puterii laice un impuls?

EV: În ce sens?

DC: În sensul în care o mare personalitate a neamului românesc, Regele Mihai – şi să-i multumim lui Dumnezeu că trăieşte şi împlineste vârsta de 90 de ani –  ar trebui onorat pe ambele laturi. Latura politică  – să nu uitam că datorită acestui rege noi n-am fost nişte “eliberaţi” de armata sovietică precum vecinii noştri unguri – şi pe latura bisericească. A fost şi este un monarh firesc, pe linia tradiţiei ortodoxe şi a aspiraţiilor poporului român.

EV: Patriarhul Daniel se află pe lista înalţilor invitaţi de la Parlament pentru 25 Octombrie – la ora la care difuzăm emisiunea nu ştim încă dacă au fost acceptate aceste invitaţii, dar oricum, formal, până luni este timp. De asemenea, neputând lua legătura cu reprezentanţii Patriarhiei, nu cunoaştem dacă există şi întâlniri de acest nivel care nu au ajuns la cunoştinţa publicului. Dar în definitiv, ce contează: ce se întâmplă în spatele unor uşi mai mult sau mai puţin închise sau ceea ce este dat şi marelui public să vadă?

DC: Vedeţi sinodul se întâlneşte de patru ori pe an. Sinodul de toamnă are loc de obicei în luna octombrie. Era normal să fie convocată această sesiune şi, în cele 3 zile, la un moment dat să fie invitată majestatea sa într-un moment omagial foarte frumos. Adică episcopul treburilor din afară, unsul lui Dumnezeu, să vină între episcopii cu slujire harică, de care niciodată n-a fost desparţită monarhia – fie sub forma principatului fie sub forma regalităţii – din 1881 până in zilele noastre, pentru că o legătură este indelebilă. Ungerea Bisericii ca rege nu se şterge, aici nu intră abdicarea care este o chestiune politică. Ar trebui să i se explice acestui public de care vorbiţi – dacă nu o face Biserica, având şi ea posturi de radio si de televiziune – să o facă presa laică – să înteleagă lumea ce înseamnă această personalitate cu mare încărcătura deopotrivă simbolică şi reală.

EV: Spuneţi deci că Sinodul ar fi trebuit să ia ţină seama de evenimentul pe care îl ia în considerare şi Parlamentul la 25 Octombrie. Care credeţi că este motivul acestei atitudini?

DC: Sinodul vrea să fie mai bine cu actuala putere, care este cam ostilă Majestatii Sale, decât cu omul care într-un fel emană din această Biserică, “coleg” al ierarhilor care întrunesc Sinodul. Sinodalii noştri de astăzi sunt mai aproape de Miron Cristea decât de acel mare teolog care a strigat la Atena în 1961 “Să trăiţi, Majestate!”

EV: Spuneţi că Sinodul a evitat să-l supere pe preşedintele Traian Băsescu şi din acest motiv ignoră, cel puţin la nivel public, 25 octombrie de anul acesta?

DC: Sentimentul meu este acesta. Nu mai avem în Sinod un echivalent al Inalt-Preasfinţitului Pimen de acum aproape 20 de ani.

EV: Nu putem să punem această răceală şi pe un sentiment al secularizării puterii Statului?

DC: Dar era în interesul Bisericii să amintească faptul că puterea monarhului sărbatorit în aceste zile de la ea derivă, de la Biserică, şi implicit de la Dumnezeu. Dar iată că Sinodul este mai aproape de actuala putere a statului decât de aceea unsă, învestită de Dumnezeu, pe cale divină.

“Multe servicii de informaţii europene au competenţe şi mai largi, inclusiv de aplicare a legii. Spania,  ţările nordice, Polonia, Franţa au aceste competenţe”, a declarat el. Frumoasă declaraţie, păcat că inexactă. Competenţe de aplicare a legii, sigur că au, are şi SRI competenţe de aplicare a legii. Competenţe de urmărire penală? Nici vorbă. Dar aici la gurile Dunării suntem experţi în mânuirea cuvintelor cheie.

Într-un mecanism firesc, serviciile de informaţii semnalează procurorului - magistrat, independent, cu subordonare exclusivă în ierarhia sistemului judiciar - suspiciunile şi informaţiile ce ţin de domeniul siguranţei naţionale (vezi legea http://www.sri.ro/upload/Legea51.pdf ). Procurorul - prin propria investigaţie transformă informaţiile în probatoriu şi îl transmite instanţei.  Acesta este demersul judiciar recunoscut de CEDO, acesta şi nu altul.

SRI vine acum îşi modifică legea de organizare din 1992, lege care spune că SRI nu poate efectua acte de cercetare penală  (http://www.sri.ro/upload/Legea14.pdf ), şi declară prin vocea lui Cezar Preda că “ofiţeri anume desemnaţi ai SRI pot fi numiţi în calitate de organe de cercetare penală speciale (…) competente să efectueze urmărirea penală în condiţiile şi pentru infracţiunile date în competenţa acestora de Codul de Procedură Penală” ( http://www.cdep.ro/proiecte/2011/400/90/9/pl652.pdf ).

Sigur că proiectul ia toate măsurile formale ca “organele de cercetare penală speciale ale SRI” să nu înceapă să semene cu Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii comuniste, cea organizată în anii 50 după model KGB. Potrivit textului, totul se va desfăşura “sub conducerea şi supravegherea procurorului”, iar “organele SRI nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest”. Dar nimeni nu poate garanta că ofiţerul de informaţii nu va deveni coordonatorul de facto al anchetei.

SRI vrea să pună piciorul în uşă. Dar nu există garanţii că nu va intra la un moment dat cu totul pe teritoriul sistemului judiciar. De ce are însă nevoie SRI de o astfel de iniţiativă?

În teorie şi declaraţii oficiale,  desigur, pentru combaterea mai eficientă a “ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor” la adresa siguranţei naţionale. Practic, ofiţerii SRI par din cale-afară de nemulţumiţi. Iniţiativele lor, şi cele bune şi cele mai puţin bune, sunt obstrucţionate. Serviciul vrea o mai mare libertate de acţiune, haina democraţiei te obligă să-ţi ţii spatele drept, e cam rigidă…

SRI, principalul serviciu de informaţii al ţării, este singurul care este obligat de legi, regulamente şi… istoria  recentă (NATO, UE) să respecte strict principiile statului de drept. SRI poate fi pus cu succes în vitrina democratizării României, iar George Maior poate declara, probabil cu îndreptăţire, că toate cele peste 2200 de ascultări de telefoane pe siguranţa naţională au mandat de la judecător.

Dar peisajul serviciilor secrete româneşti este mult mai variat. Direcţia de Informaţii şi Protecţie Internă, serviciul secret al  Ministerului de Interne, niciodată reformat, se poate mişca nestingherit în umbra regulilor sale de funcţionare secrete…

Pe de altă parte, în virtutea faptului că SRI este autoritatea naţională în materie de ascultări, ofiţerii săi execută “supravegherea tehnică” solicitată  de procurori, inclusiv cei de la DNA şi DIICOT. Teoretic, ei trebuie să predea procurorilor înregistrările fără să le fi ascultat. Practic, cine poate să ştie…Şi după ce ai ascultat zeci de ore un caz, nu ai vrea  să participi la anchetarea lui? Nu tu, ofiţer de informaţii, ştii cel mai bine care sunt punctele sensibile ale înregistrării?

În baza Codului de Procedură Penală în vigoare, există principiul strângerii probelor în mod NEMIJLOCIT de către procuror şi, premergător de către poliţişti. Cutumiar, se pare că se întâmplă altceva. Din noul Cod de Procedură Penală reiese că “supravegherea tehnică” poate fi făcută nu numai de  probele pot fi strânse şi ”alte organe specializate ale statului”. Adică, de exemplu, exact de serviciile secrete.

Purtătorul de cuvânt al SRI, Sorin Sava a produs aici o frază memorabilă, asemănătoare celebrei “SIE face interceptări inclusiv pe teritoriul României” a lui Claudiu Săftoiu. Salutând iniţiativa promovată de binevoitorul Cezar Preda, Sorin Sava spune negru pe alb că “acest proiect permite o mai bună organizare a unei activităţi care se desfăşoară şi în prezent”. E nevoie de o confirmare legală a cutumei, nu? Deci acum ofiţerii de informaţii iau parte la anchete penale în mod ilegal? Au nevoie de modificări legislative ca să scape de presiunea ideii că lucrează în afara legii?

Cred că e de înţeles obida mult ofiţeri SRI oneşti care adună informaţii despre demnitari, oficiali şi angajaţi de frunte ai statului ce săvârşesc grave acte de corupţie, iar procurorii amână, amână, amână… poate fi de înţeleasă până la un punct şi invidia stârnită de numărul mai mic de constrângeri democratice pe care  le întâmpină membrii altor servicii secrete din ţară. Poate fi invocată aici şi întârzierea enormă, de peste două legislaturi în adoptarea noilor legi ale siguranţei naţionale.

Dar există şi reversul medaliei: poliţia politică. Directorul SRI este numit politic, este desemnat de preşedintele ţării. Actualul preşedinte este un campion al părtinirii politice. Iar anumite evoluţii de tip electoral, ce vizează inclusiv destructurarea administrativă a ţării, nu par să primească răspunsul cuvenit din partea protectorilor siguranţei naţionale. Îl putem măcar bănui pe George Maior de complicitate cu regimul.

În plus, a intra pe uşa din dos, a justifica post-factum modificările cum că îi privesc numai pe militari, când textul proiectului spune cu totul altceva şi când există Parchete Militare, este sub demnitatea unui serviciu de informaţii dintr-o ţară democratică. E de preferat ca Serviciul Român de Informaţii să mai aibă răbdare.

Până acum însă lăcomia a fost ţinută în frâu de un obicei esenţial într-o societate cu valori măcar şi relativ stabile: salvarea aparenţelor. Guvernele provenite din FSN ale anilor 90 ţineau lista la secret şi se mergeau pe ideea că dacă se vorbeşte despre asta cât mai puţin sau deloc, problema e ca şi rezolvată. Oficialii CDR nu-şi puteau permite să se atingă de casele RAAPPS din moment ce strigaseră ani de zile împotriva foştilor lideri comunişti care le populau cum că ocupă proprietăţile altora. Guvernul Năstase controla tot ce mişcă, dar prea eram aproape de integrarea europeană ca să se facă ceva la vedere. Pentru ca în sfârşit în 2005, sub guvernul Tăriceanu să fie publicată în sfârşit în Monitorul Oficial lista imobilelor RAAPPS. O găsiţi la http://www.legestart.ro/Hotararea-60-2005-organizarea-functionarea-Regiei-Autonome-Administratia-Patrimoniului-Protocolului-Stat-(MTM3MTA4).htm.  Sigur că prin 2008 şi unii oficiali liberali şi-ar fi dorit să rămână în casele construite cu gust, de arhitecţi cultivaţi şi minuţioşi, dar ar fi fost din cale-afară să le scoţi la vânzare pentru apropiaţi. Mai ales că ultimul secretar general al guvernului Tăriceanu, Ilie Bolojan demarase campania de scoatere din aceste case a celor care le ocupau abuziv.

Încercarea de a salva măcar aparenţele nu este însă una din calităţile guvernării PDL. Nelu-Ioan Botiş, fost ministru al muncii, cercetat de DNA pentru grav conflict de interese în derularea fondurilor europene, a fost recent ales în fruntea comisiei de muncă a partidului, iar primar Gheorghe Falcă, cercetat de DNA pentru un prejudiciu de 2 milioane de euro în operaţiuni imobiliare a ajuns tot prin vot şeful comisiei de Administraţie, iar astfel de exemple mai noi sau mai vechi pot continua.

Aşa că ceea ce nu au îndrăznit să facă nici feseniştii, nici CDR-iştii, nici Năstase, nici Tăriceanu se pregăteşte să facă acum guvernul Boc. O ordonanţă de urgenţă, discutată miercuri la Guvern, urmează să reglementeze condiţiile de vânzare şi care anume dintre imobilele RAPPS urmează să fie vândute.

“Guvernul îşi doreşte să promoveze actul normativ plecând de la un principiu de bază şi anume acela că vânzarea se va face  prin licitaţie deschisă cu strigare, iar preţul nu va fi mai mic decât preţul pieţei stabilit de evaluator”, a anunţat Ioana Muntean, purtătorul de cuvânt al Guvernului. Ea a accentuat că “premierul îşi doreşte transparenţă maximă în acest demers. Tocmai de aceea a solicitat Regiei să prezinte atât guvernului, dar şi public lista cu aceste imobile care urmează să fie vândute”. Aşa o fi, dar probabil numai în teorie pentru că  la o săptămână de când ordonanţa cu pricina s-a aflat pe masa guvernul nu a dată încă publicităţii nici o listă.

Probabil că sunt şi alţii interesaţi de aceste imobile, nu numai actualii locatari, dornici probabil de prevederi preferenţiale în caietele de sarcini ale licitaţiilor… Iar de atâta transparenţă, o lume întreagă  o să dea năvală să cumpere vile şi piscine!

Iniţiativa ridică însă o mare problemă de fond. De ce să fie vândute imobilele protocolului de stat?  Ele au un rol limpede: să găzduiască oficialii şi invitaţii de mare calibru ai statului român. Dacă sunt vândute, vor fi cazaţi oficialii viitoarelor guvernări? Li se vor deconta chirii exorbitante? Nu sporesc în felul  acesta costurile statului?

Cât despre intervenţia Elenei Udrea din septembrie, cum că multe hoteluri şi case de vacanţă ale RAAPPS ar trebui vândute pentru că au căzut demult în paragină, cred că problema e prost pusă. Statul a păstrat casele RAAPPS şi nu le-a restituit familiilor vechii aristrocraţii şi burghezii ante-belice sub cuvânt că are nevoie de ele pentru oficialii în funcţie. Dacă statului nu-i mai trebuiesc, ce-ar fi ca hotelurile cu pricina să fie restituite foştilor proprietari, iar în cazul celor construite în vremea comunismului, să fie despăgubiţi măcar pentru terenuri?

O astfel de abordare ar schimba măcar în parte impresia de “ne pregătim de plecare, luăm ce mai putem lua”  pe care o lasă cu gust amar recenta ordonanţă a guvernului.

Am recitit azi-noapte după anunțul public al morții sale povestea celor 17 ani de închisoare. A fost arestat după procesul Tămădău; atunci, în iulie 1947, importanți lideri țărăniști au fost prinși în capcana întinsă de Securitate în încercarea lor de a fugi în lumea liberă. Comuniștii din guvernul lui Petru Groza au folosit pretextul pentru a-i aresta pe capii partidului, începând cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, morți ulterior în închisoare. Sentința a fost dată la 11 noiembrie 1947.

În 1957, Ion Diaconescu avea 40 de ani și era de 10 ani deținut politic. Pușcăria era instrumentul menit să-i supună pe toți trup și suflet. Dar după un deceniu de temniță grea, Ion Diaconescu ia parte la un protest – o grevă a foamei la Aiud, grevă care a durat 23 de zile. Conștienți că mulți dintre colegii lor de generație fuseseră deja uciși, acești oameni chinuiți, aflați deja pe muchia dintre viață și moarte, au ales să protesteze. Cereau să-și poată vedea familiile la vorbitor, să poată primi pachete de acasă, să înceteze ceea ce numim astăzi, politically correct, relele tratamente. În țara în care singura forță era dată de tancurile URSS, iar guvernul Republicii solicita an de an Moscovei, consilieri sovietici pentru succesul comunizării, acești oameni, mulți dintre ei politicieni, au ales să protesteze. Nu dădeau mari șanse demersului lor.  Dar ca să nu creadă comuniștii că au cedat, au ales să protesteze.

Din nefericire pentru acești oameni de fier și pentru România, schimbările din 1989 au venit prea târziu. Cât au trecut ei prin pușcării și domicilii forțate, construcția omului nou a înaintat cu pași mari. Propaganda și controlul total al resurselor și al coerciției a făcut ravagii în conștiințe și a zdrobit legăturile dintre generații. În anii 80, până și cei șapte ani de acasă se  transformaseră în România în educație pentru frică și descurcăreală. Nu pentru inițiativă și demnitate, ci pentru lingușirea stăpânului/șefului considerat atotputernic, și pentru arta ițelor încurcate, a cotloanelor, a spațiilor închise unde coloana vertebrală stă tot timpul îndoită și unde se vorbește în șoaptă.

Acesta este motivul pentru care acei oamenii de fier și România au trecut după 1989 printr-o a doua dramă: ruptura dintre generații și izolarea vechilor valori. O spune chiar Ion Diaconescu în ultimul său interviu (Evenimentul Zilei, 29 august 2011): ”Toți sunt din generații mai tinere. Deci eu nu mai am nici o putere. Nici credibilitate nu mai poți avea…Oamenii nu te cunosc…”

”Oamenii nu te cunosc…”. Nu cred că există în România postdecembristă cuvinte mai tragice.

Știm de fapt azi care este esența acestor oameni? Ce era de cunoscut și nu a fost încă recunoscut? E vorba de fețele ridate, de respirația sacadată, de speech-urile copleșite de bătrânețe și boală? E vorba de preocuparea pentru o anumită revanșă istorică ce a îndepărtat Convenția Democratică de prioritățile arzătoare ale zilei, fapt care a dus la o guvernare ratată?  Sau esența ține mai degrabă de momente precum cele 23 de zile de grevă a foamei din închisoarea de la Aiud, într-un parcurs de 17 ani de închisoare politică?

Or, se vede acum că politica noastră plină de coloane vertebrale flexate de atâta descurcat, a încurcat grav ițele. Ne-cunoscuții oameni de fier se sting uitați, iar când lumea își aduce aminte de ei li se numără cu minuțiozitate greșelile și stângăciile. Am devenit unii pentru alții contabili cum numai dracul e contabil. Nu se mai vede pădurea de mulțimea copacilor. Nu se mai vede muntele de mulțimea uscăturilor.

”Oamenii nu te cunosc…”.  Cred că rar se pot citi în România cuvinte mai limpezi.

Astăzi, în libertate, cu acces la media, la Justiție, la Comisia Europeană și la Parlamentul European, toată lumea politică se plânge de presiuni. Primarii se plâng că nu au bani și trec în barca Guvernului, parlamentarii și foștii miniștrii se plâng că partidele pentru care au candidat la alegeri nu le oferă suficient spațiu de desfășurare și suficiente resurse ca să-și aplice proiectele și trec la adversar, opoziția se plânge pe toate gardurile că Guvernul este abuziv.

Mai mult: în România 2011 chiar și Guvernul este o victimă.  În lipsa unor bune rezultate practice, Executivul se plânge pe toate vocile că este atacat. Este atacat de Opoziție, și este călcat în picioare de mass-media. Ca să nu mai vorbim de grupurile de interese care stau la pândă la fiecare colț de buget, ca să nu lase Guvernul să ridice țara pe înalte culmi de civilizație și progres.

Câtă smiorcăială, câtă lene, câtă pierdere de timp…

Vă imaginați ce s-ar întâmpla în România dacă în politică ar exista o mână de oameni de 40 de ani la fel de puternici interior ca cei care au făcut greva foamei la Aiud în 1957?

Astfel la nici şase luni de când a fost nevoit să demisioneze din cauza unui grav conflict de interese care privea fonduri europene, Nelu Ioan Botiş se reafirmă în politica de partid de la Bucureşti. Secretarul general Ioan Oltean a considerat probabil că nu e suficient ca protejatul său să rămână în continuare parlamentar şi în pole position pentru candidatura PDL la primăria oraşului Bistriţa şi i-a găsit un loc de frunte în conducerea partidului (şefii comisiilor pe domenii intră în Biroul Permanent în calitate de secretari executivi). Nelu Ioan Botiş este cercetat de DNA la cererea ANI din luna aprilie pentru că soţia sa a obţinut bani prin programul POSDRU pe un proiect desfăşurat într-un imobil închiriat de la familia Botiş, proiect prin care era plătită ca expert. Că lucrurile nu erau ortodoxe nici măcar în ochii domnului Botiş stă dovadă ordinul de ministru din 4 aprilie şi anulat de Emil Boc după izbucnirea scandalului, prin care erau secretizate exact informaţiile legate de beneficiarii  liniei de finanţare (axei) în care se încadra proiectul soţiei.

O altă figură problematică este senatorul Mircea Andrei, şeful PDL Argeş, ales în fruntea comisiei pentru justiţie, drepturi cetăţeneşti şi afaceri externe. În timp ce Monica Macovei se războieşte prin tribunale cu senatorul PSD Dan Şova pe care l-a acuzat public că şi-a făcut averea prin contracte de consultanţă pentru Complexul Energetic de la Rovinari, şi cel de la Turceni, colegii săi de partid, experţi în declaraţii despre reforma statului, promovează în fruntea comisiei juridice (!) un parlamentar care a câştigat sute de mii de euro din contracte cu Electrica şi Consiliul Judeţean Giurgiu. Potrivit declaraţiei de avere, acesta deţine circa patru milioane de euro în conturi din Elveţia, un milion în ţara şi a dat cu împrumut 3,5 milioane de euro. Tot respectul pentru oamenii care reuşesc să facă avere prin forţa minţii lor. Iar PDL se afişează pretutindeni cu apelativul de “partid de dreapta” şi apologia capitalismului. Dar chiar şi cel mai înverşunat ideolog trebuie să admită că profitul uriaş din afacerile cu statul ţine de un tip de capitalism cu totul şi cu totul special, unul de republică bananieră.

La fel de prost dă şi alegerea lui Marin Anton în fruntea comisiei pentru infrastructură, energie şi mediu.Actualmente secretar de stat la ministerul mediului,  fost secretar de stat la ministerul Transporturilor în mandatul lui Radu Berceanu,  Marin Anton are de asemenea o avere impresionantă: nu mai puţin de 200 de hectare de teren în Ilfov, Giurgiu, Călăraşi şi Buzău,  patru apartamente şi opere de artă de peste 150.000 de euro. Contractele cu statul au fost, se pare, o soluţie indirectă pentru Marin Anton. Nu firmele sale au astfel de contracte, dar a lucrat la Tofan Group, unde l-a cunoscut pe Teodor Stolojan (cu care a şi plecat din PNL), şi a fost de asemenea administrator la Rafo Oneşti, unul din sponsorii fruntaşi ai PDL, companie abonată la contractele cu statul.

În paralel cu numirile de mai sus, comisia de evaluare internă  a PDL condusă de Gheorghe Flutur, audiază secretari de stat, şefi de agenţii, şefi de companii de stat, până  acum 60 de persoane. Nu este limpede câţi oficiali ar trebui să treacă prin aceste furci caudine, dar Monica Macovei spune că audierile, care urmăresc profesionalismul şi integritatea oficialilor numiţi politic, se vor încheia în câteva săptămâni şi că în circa o lună vor fi trase concluziile. Adică fiecare dintre membrii comisiei îşi va prezenta evaluările în faţa preşedintelui premier, Emil Boc, iar acesta va hotărî dacă cei care nu îndeplinesc standardele, vor pleca, îşi vor lua angajamente de mai bine, sau vor rămâne nederanjaţi pe loc. În interviul  de la Europa FM, Monica Macovei vorbeşte despre 10 persoane care riscă să nu treacă testele.

Întrebarea este ce şanse de reuşită are un demers precum cel început de comisia de evaluare dacă partidul promovează în conducerea sa oameni cu CV_ul celor de mai sus?

Şi Traian Băsescu vorbea de o evaluare a miniştrilor în privinţa fondurilor europene care să fie finalizată la 30 iunie. “Dacă aţi avut proasta inspiraţie să nu staţi cu ochii pe structurile din ministerele dvs. care trebuiau să aprobe proiectele şi să dea drumul la bani, după 30 iunie, când se trage linia şi vedem cum am realizat investiţiile pe semestrul I, să vă gândiţi dacă mai puteţi face parte din Cabinet”,  declara Traian Băsescu la şedinţa de guvern din 8 iunie. Cheltuirea banilor europeni este în continuare dezastruoasă, dar miniştrii respectivi s-au gândit ce s-au gândit, au şi depăţit şi termenul gândindu-se, iar la capătul gânditului au ales să rămână. Răspunderea în Guvern şi în partid a rămas în aer, iar sancţiunile premierului au întârziat cu cel puţin trei luni. Îndelung pomeninta remaniere a fost acoperită până la urmă de nou înfiinţatul Minister al Fondurilor Europene.

Cu ce se va acoperi lipsa de profesionalism şi onestitate a eşaloanelor inferioare? Cu o campanie electorală  furibundă?

PS. Şi cu noi, plătitorii de taxe, cum rămâne? Să reclamăm Guvernul la OPC?

Cum de e posibilă o astfel scenetă? “Avertismentul” lui Daniel Constantin de luni era de fapt culmea unei demonstraţii de forţă a liderului Dan Voiculescu. Partidul Conservator tocmai reuşise să croiască la Iaşi o ecuaţie de excepţie la propriu. Tudor Ciuhodaru de la PC urma să candideze contra lui Gheorghe Nechita de la PSD pentru primăria oraşului, contrar regulilor USL. PC ar fi vrut să repete tiparul şi la Bucureşti, promovându-l pe Cristian Popescu Piedone drept contracandidat al lui Sorin Oprescu. Dar cum Victor Ponta şi Crin Antonescu înţeleg ceva mai bine decât Dan Voiculescu socotelile electorale elementare, negocierile pentru fragmentarea voturilor de la Bucureşti au eşuat.

Sfătuit însă constant de Dan Voiculescu, cum a şi declarat duminică la Europa FM, Daniel Constantin a hotărât să boicoteze lansarea din 19 septembrie a candidaturii lui Sorin Oprescu. Dar anunţul lui Cristian Popescu Piedone, convins în ultimul moment să renunţe, că este interesat numai de sectorul 4, a dizolvat fără drept de apel excepţia în faşă de la Bucureşti. Aşa că Daniel Constantin declară în interviul citat că acceptarea candidaturii lui Sorin Oprescu în şedinţa USL de a doua zi nu este decât o formalitate. Formalitate, formalitate, dar ce te faci cu absenţa de la anunţul iniţial al candidaturii? Rezolv eu, şi-a spus probabil Dan Voiculescu, şi s-a prezentat la şedinţă in personae. Mare greşală!

În primul rând, Dan Voiculescu nu înţelege că scăderea în sondaje a regimului Băsescu-Boc nu înseamnă că românii şi-au uitat vechile ranchiune sau rezerve. Chiar dacă multora nu le mai place Traian Băsescu,  Dan Voiculescu nu a încetat să fie pentru ei “mogul” şi “colaborator al fostei Securităţi”. Faptul că partidul/”mişcarea” lui Traian Băsescu urmează să piardă alegerile nu se datorează admiraţiei pentru partidele de opoziţie, ci este cauzat de exasperarea şi sărăcia provocată de incompetenţa guvernanţilor actuali. Aşa că atunci când lumea îşi întoarce faţa de la Băsescu, Udrea &comp. şi dă de figura gri a lui Dan Voiculescu, concluzia nu este: “Mă duc să votez USL”, ci “Sunt toţi o apă şi un pământ. Nu mă duc la vot”.

Vă amintiţi sintagma “coaliţia Grivco” folosită cu succes de oamenii lui Traian Băsescu la prezidenţialele trecute? Dan Voiculescu ţinea neapărat să o reediteze acum două zile, când a năvălit peste liderii USL, ca să le arate el cine e şeful. De ce nu se ocupă Dan Voiculescu de nepoţi? De ce nu se duce mai des la Senat să-şi promoveze iniţiativele legislative? Şi ce-ar fi dacă Dan Voiculescu ar deveni mai discret? Cât poate fi de greu pentru un om ca el?

În al doilea rând, solicitarea de luni a Partidului Conservator ca liderii USL să pretindă că lansarea candidaturii lui Sorin Oprescu n-a avut loc, aşa încât să fie organizat un nou eveniment la care să ia parte şi liderul PC, Daniel Constantin, era şi absurdă şi inutilă. Crin Antonescu şi Victor Ponta sunt copreşedinţii USL şi au anunţat sprijinul Uniunii pentru Sorin Oprescu; punct. Iar până la alegeri, o să mai fie zeci de ocazii ca cei patru să apară împreună. În mod firesc, nu sub formă de faze în reluare.

În al treilea rând, era în interesul Partidului Conservator ca ratarea lansării lui Sorin Oprescu să dispară cât mai repede de pe agenda mediei. Prezenţa lui Dan Voiculescu la şedinţa USL de luni a agravat scandalul. Oricât ar fi fost de tensionat, schimbul  de replici între Crin Antonescu şi Daniel Constantin nu ar fi putut avea amplitudinea celui dintre Crin Antonescu şi Dan Voiculescu. Iar rotaţia de 180 de grade de azi ar fi putut fi evitată.

Enumerarea poate continua, dar cauza profundă a bancului prost legat de PC este una singură: lipsa de reguli şi neasumarea deciziei. Infecţia nu a apărut la Bucureşti când Dan Voiculescu a ţinut să facă pe interesantul în USL, ci în momentul în care liderii USL au acceptat două candidaturi la Iaşi. Dacă sondajele de opinie stabiliseră că Tudor Ciuhodaru este candidatul preferat de ieşeni, de ce nu i-a sprijinit USL candidatura? Doar pentru că Gheorghe Nechita ar fi ameninţat că trece cu arme şi bagaje la UNPR? Dacă Dan Voiculescu ar fi fost un adevărat negociator ar fi bătut cu pumnul în masă la Iaşi, nu la Bucureşti, iar liderii USL ar fi trebuit să accepte argumentul etapei respective: number one în sondaje. Dar poate că PC nu era interesat de fapt de Ciuhodaru de la Iaşi, ci de precedentul pentru Piedone la Bucureşti, nu?

Intervenţia tranşantă a lui Victor Ponta – USL va avea candidaţi unici, a venit cu întârziere, dar a oprit totuşi hemoragia la Bucureşti. În schimb, prin excluderea lui Tudor Ciuhodaru din Partidul Conservator şi trecerea la UNPR, USL nu a făcut decât să piardă candidatul din pole position de la Iaşi, să rateze lansarea de la Bucureşti, şi să mai defileze o dată cu numele lui Dan Voiculescu la ştiri.

Ce vă închipuiţi că se întâmplă dacă se supără Dan Voiculescu? O să înceapă Mircea Badea să îl vorbească de bine pe Traian Băsescu? O să îl laude Mihai Gâdea pe Emil Boc? O să devină Adrian Ursu guvernamental? Aiurea. Drobul de sare.

Prin acceptarea unei ședințe solemne de ziua regelui, parlamentarii care au votat ”pentru”, 203 la număr, au făcut un gest care depășește cu mult și granițele partinice, și limitele mandatelor lor de membri ai Legislativului. În momentul în care au decis să se poarte cu ”obraz”, cei 203 au permis statului român să-și vină în fire. Sau cel puțin, să înceapă să-și vină în fire.

O ședință solemnă a Parlamentului de ziua regelui înseamnă că statul român recunoaște în sfârșit noblețea, sacrificiul și măreția celui mai important lider român în viață. Omul care i-a înfruntat deopotrivă pe Hitler și Stalin, suveranul care a rezistat cel mai mult în Europa de Est în fața invaziei sovietice, omul care a avertizat Occidentul asupra ororilor ce se petreceau în România comunistă, acesta este omul care se va adresa la 25 octombrie Parlamentului. 

Omul care spunea românilor de fiecare An Nou, la radio, că speranțele se și împlinesc pe pământ, omul dat afară din țară de fricile staliniste care îl bântuiau pe Ion Iliescu pe vremea mineriadelor, omul care a fost trecut pe sub Arcul de Triumf în ziua de Paști 1992, acesta este omul. 

De când n-am mai avut parte de ceva atât de… firesc?  Când au stat ultima dată valorile la mare cinste în Parlament? De când nu a mai fost celebrată decența?

Începutul  a fost însă prost. Metehne de birocrat îngust și/sau de politician oportunist erau cât pe-aci să anuleze o zi cel puțin la fel de importantă în istoria României precum cea în care președintele Băsescu a condamnat comunismul ca ”regim ilegitim și criminal” și a cerut iertare în numele statului român, victimelor , ziua de 18 decembrie 2006. În mare lipsă de carte și bun-simț, unii au crezut că e bine să se ralieze poziției mai recente a lui Traian Băsescu, cea din iunie 2011, cea cu ”actul de trădare” încorporat, plină de minciuni și calomnii. Prin urmare, votul de luni din Birourile Permanente reunite a fost unul jenant. Declarația Robertei Anastase – ”Parlamentului i se adresează numai șefi de stat în funcție” sau comentariul lui Radu Berceanu cum că mesajul regelui ridică probleme constituționale - au stârnit zâmbete amare prin cinismul și stângăcia lor. Regulamentele și legile au și spirit, nu numai literă.

Iar primul democrat-liberal care a sesizat aceste lucruri a fost Toader Paleologu. ”Este o chestiune de obraz, este o chestiune de întâlnire cu istoria”, le-a spus el colegilor, unii vechi membrii FSN, atunci când inițiatorii au insistat ca hotărârea să fie rediscutată de plenul celor două Camere. Au votat alături de Toader Paleologu câțiva parlamentari PDL, UDMR-ul, minoritățile,  voturi esențiale pentru ca decizia să treacă. Voturile liberalilor erau deja asigurate devreme ce ideea le-a aparținut prin șefii de grup Călin Popescu Tăriceanu și Puiu Hașotti, iar social-democrații se alăturaseră deja partenerilor din USL.  Așa că 203 parlamentari au făcut astăzi României un mare cadou.

Dar declick-ul din tabăra coaliției îi aparține indiscutabil deputatului democrat-liberal cu obraz subțire. Felicitări pentru rege, domnule Paleologu!

Sebastian Lăzăroiu, campionul publicităţii pentru “Mişcarea Populară” şi-a pierdut funcţia din Guvern pentru că a vorbit prea mult, prea apăsat şi prea devreme pe acelaşi subiect. Partidul, cu nenumăratele lui ramuri, multe rămase ne-numărate la congresul din mai, nu este încă pregătit să se supună ordinului că trebuie să se dizolve într-o formaţiune cu nume şi şefi noi.

Dar stratagema din spatele proiectului a supravieţuit revocării lui Sebastian Lăzăroiu de la Ministerul Muncii.

“Noi vorbim în acest moment de o mişcare pe care PDL o poate iniţia, dar această decizie încă nu a fost luată. Eu, personal, susţin această idee, nu ştiu însă dacă această idee este împărtăţită de o majoritate din Partidul Democrat Liberal”, a insistat Roberta Anastase în interviul de la Europa FM. “Ar fi poate foarte bine” dacă în partid s-ar discuta despre “oportunitatea sau nu a unui astfel de proiect”, a recomandat ea colegilor.

La rândul său, europarlamentarul Cristian Preda deplânge logica guvernamentală “rigidă” care l-ar fi obligat pe Emil Boc să-l sancţioneze atât de drastic pe Sebastian Lăzăroiu,  “el părea să fie strategul, ceea ce i-a deranjat şi pe alţii din partid”.

Ministrul Teodor Baconski, cel care a devenit prim-vicepreşedinte al PDL în acelaşi timp cu Roberta Anastase,  îi ia însă apărarea lui Sebastian Lăzăroiu mult mai direct. În viziunea sa, acest “tata Omida” al politicii româneşti, cum îl batjocorise într-o declaraţie post-factum Radu Berceanu, este  de fapt “un om de valoare” . “Nu sunt de acord cu declaraţiile prea tranşante ale domnului Radu Berceanu (…). Cred că unitatea de monolit aparţine altor epoci şi socotesc că domnul Sebastian Lăzăroiu este un om de valoare, că avem nevoie de aliaţi de dreapta şi în afara PDL şi că proiectul la care domnia sa se angajase este cât se poate de util”, a declarat Teodor Baconschi într-un interviu la RFI.

Dar de ce este proiectul “Mişcarea Populară” atât de important pentru PDL? De ce este atât de “util”? Pentru că e menit să trateze toate cele trei mari probleme cu care se confruntă PDL, şi anume:

1. PDL va pierde alegerile. O ştie şi PDL, o ştie şi opoziţia (spre paguba ei). Această evoluţie ţine atât de logica politică, dar şi de logica democratică. Prin definiţie, guvernarea erodează, iar scăderea încrederii publicului este cu atât mai abruptă atunci când ţara, oricare ar fi ea, traversează o perioadă de criză economică. Şi ţine de logica pluralismului şi a societăţii democratice ca în momentul în care alegătorii sunt nemulţumiţi, ei să poată instala prin vot un alt Guvern.

2. PDL este un partid izolat. Că va obţine 10% din voturi, 20% din voturi, sau graţie diverselor manevre, se va plasa aproape de scorul din 2008, adică 32%, PDL tot va avea nevoie de aliaţi ca să rămână la guvernare. Iar UNPR şi UDMR nu vor mai fi de ajuns. Oricâtă publicitate şi-ar face, Gabriel Oprea nu va ajunge niciodată o personalitate carismatică, iar UDMR este ameninţat de concurenţa Partidului Popular Maghiar al lui Laslo Tokes.

3. Reducerea numărului de parlamentari va strâmtora şi mai tare marja de manevră a liderilor PDL. Deputaţii şi senatorii PDL vor fi mai puţini şi ca urmare a aplicării noilor reguli. Ecuaţia tensionează la maxim partidul, partid dominat în prezent la nivel formal de o serie de nou-veniţi extrem de ambiţioşi, pentru care opoziţia nu este o alternativă.

Dacă pe buletinul de vot nu va mai exista numele de PDL, sau numele de UNPR, şansele pentru politicienii marcanţi din aceste partide, de a se regăsi măcar în Parlament, dacă nu şi în Guvern, cresc. Sub numele de “Mişcarea Populară” alegătorii nu îl vor vota pe antipaticul de Boc, ci vor vota reformatori şi politicieni tineri şi eficienţi precum Elena Udrea, Roberta Anastase, Daniel Funeriu sau intelectuali fini precum Teodor Baconschi şi Cristian Preda. Iar la adăpostul unor astfel e nume “proaspete” vor câştiga voturi şi alţii.

Dacă pe buletinul de vot nu va mai exista numele de PDL, eventualii transfugi din PSD sau PNL vor avea o sarcină mai uşoară în a-şi explica gestul. Un fost reprezentant al USL poate explica mai uşor că s-a alăturat Mişcării Populare decât că s-a alăturat “partidului portocaliu” al lui Traian Băsescu. Or, după vestea că Dinu Patriciu s-a împăcat cu Traian Băsescu, fapt confirmat pe deplin de politica editorială a ziarului Adevărul din ultima vreme, vin veşti pe cele mai diverse canale despre tentativele de apropiere faţă de liberali. Unele sunt publice, precum expresia “adevăraţii liberali trebuie să facă parte din mişcarea de coagulare a dreptei”, altele subterane.

Cea de-a treia problemă – cea a concurenţei din interiorul PDL pentru posturile puţine din guvernarea viitoare – a creat însă cele mai mari bătăi de cap. Interesele pragmatice ale gărzii vechi, care s-a văzut înlocuită de noile vedete ale partidului,  sunt cele l-au debarcat pe Sebastian Lăzăroiu din Guvern, “tata Omida” al Mişcării Populare.Iar episoade cu scântei precum cel cu ministrul Muncii s-ar putea să mai apară.

Deocamdată însă Traian Băsescu aşteaptă ca doza de “Mişcare Populară” deja administrată să îşi facă efectul. Nu a protestat la revocarea pupilului Lăzăroiu. Iar rezultatele sunt deja vizibile. Radu Berceanu însuşi a început să vorbească despre nevoia unei alianţe. În plus,  şi Palatul Cotroceni are nevoie de o alianţă. Nu s-a deranjat degeaba Ioana Băsescu atunci când a înregistrat “Mişcarea Populară” la OSIM. Fapt confirmat de Hotnews.

“Mulţi speculează că sunt bolnav, mulţi speculează că sunt alcoolic, mulţi speculează că sunt nu ştiu cum. Sunt speculaţii”,  a spus preşedintele referindu-se la felul în care a fost întâmpinat la Washington de vicepreşedintele american Joe Biden.

“Arătaţi bine, arătaţi sănătos!”, spusese Joe Biden politicos la începutul întrevederii.  “Sunt sănătos!” a venit răspunsul prompt de la  Traian Băsescu, marcat după cum se vede de zvonurile răutăcioase care circulă prin Bucureşti.

“N-ar fi prima dată când mă întâlnesc cu un şef de stat, un omolog, şi spre exemplu se aruncă o informaţie din presă. Am avut nevoia de a explica. A dus cineva o campanie cu implicarea mea şi a familiei mele în traficul de armament şi a trebuit să explic că nu e adevărat”, a precizat preşedintele pentru Adevărul.

La ce face referire președintele? Vicepreşedintele american Joe Biden s-a întâlnit cu Traian Băsescu şi în toamna lui 2009. Oficialul american a venit atunci la Bucureşti ca să se asigure că SUA au aici, la gurile Dunării, un interlocutor.  Buni cunoscători ai moravurilor şi experţi în informaţii, responsabilii americani ştiu demult că în România singurele alegeri care contează sunt cele prezidenţiale.

 Numai că la data la care diplomații pregăteau vizita lui Joe Biden în România, la Bucureşti izbucnea un scandal imens legat de presupusa implicare a fratelui preşedintelui, Mircea Băsescu, în contrabandă cu armament. Sorin Roşca Stănescu susţinea că are dovezi; iar la 27 august,  Preşedinţia a dat publicităţii un comunicat în care promitea că, ”la momentul oportun”, va explica ”ce se află în spatele manipulării politico-mediatice care vizează discreditarea statului ( http://www.presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date&id=11370&_PRID=search ).

 E greu de crezut însă că Joe Biden a abordat subiectul traficului de armament cu preşedintele Băsescu în octombrie 2009 doar pentru că Sorin Roşca Stănescu deschisese gura în august. Dacă afirmaţiile acestuia ar fi fost complet lipsite de conţinut şi dacă nu ar fi fost dublate de alte informaţii, subiectul ar fi fost trecut sub tăcere ca nesemnificativ.  Scandalurile țin puțin la București și se uită repede. Dar Traian Băsescu declară acum că la 22 octombrie 2009 a fost nevoit să dea explicaţii: “A dus cineva o campanie cu implicarea mea şi a familiei mele în traficul de armament şi a trebuit să explic că nu e adevărat”.

În plus, președintele compară acuzaţiile de atunci, cu zvonurile de acum legate de sănătatea sa. Şi crede că întrebările de sănătate ale lui Joe Biden cereau de fapt explicaţii.

Au trecut aproape doi ani şi opinia publică din România nu a primit nici o lămurire de la Cotroceni în legătură  cu traficul de armament în care ar fi implicat fratele preşedintelui. Nu s-a auzit nici de vreo înfăţişare a lui Sorin Roşca Stănescu în faţa judecătorilor sub acuzaţia de calomnie formulată de Mircea Băsescu, de Traian Băsescu sau… de ce nu? de Administraţia Prezidenţială.

De ce insistă preşedintele, după doi ani, că acuzaţiile lui Sorin Roşca Stănescu sunt nefondate? De ce insistă că e sănătos? Adevărul n-o să-l ştim prea curând în nici unul din cazuri. Dar este sigur că Traian Băsescu nu poate spune mai mult de două fraze fără să-şi taxeze criticii.

Până una-alta, ar fi bine să fie mai relaxat. Abia încrâncenarea prelungită împotriva adversarilor şi a presei o să-l îmbolnăvească.

“Sebastian Lazaroiu recidivează într-un mod nepermis, molipsindu-se de boala aceasta a unora care ajung pe funcţii înalte pe seama PDL şi, pe urmă, într-un mod totalmente condamnabil, îsi cultivă propria imagine. Este un gest reprobabil pe care eu îl condamn şi de care mă delimitez. Întotdeauna m-am delimitat de acei oameni lipsiti de orientare, acei oameni carora le face placere sa fie beneficiarii unor avantaje, ale unor demnitaţi publice, dar în acelaşi timp se delimitează de cei care i-au propulsat”, a declarat Ioan Oltean.

Sebastian Lăzăroiu declarase într-un interviu pentru Gândul că n-ar putea să se înscrie în PDL, “aşa cum este el acum” şi că PDL va pierde alegerile prezidenţiale din 2014. Şi de la Cotroceni, Sebastian Lăzăroiu a plecat în urma unei declaraţii ofensatoare pentru partenerii de coaliţie, afirmând că UDMR este o formaţiune politică ce urmează să dispară.

Cert este că Ioan Oltean anunţase iniţial că abia şedinţa Biroului Permanent de luni a partidului va lua în discuţie cazul, dar premierul Emil Boc a hotărât să tranşeze problema mai repede. L-a înlocuit pe Sebastian Lăzăroiu cu Sulfina Barbu, al cărei nume fusese vehiculat cu mai multă îndreptăţire în vară când postul devenise vacant.

Reacţiile colegilor de partid urmează însă o linie de demarcaţie clară.  Veteranii PD vorbesc despre demnitatea partidului şi un act de dreptate. “Este o reacție firească a PDL, este o reacție demnă a noastră în legătură cu această afirmație”, a declarat pentru NewsIn, Sorin Frunză Verde, prim-vicepreşedintele partidului.

La antipozi, tabăra prezidenţială invocă surpriza şi dă de înţeles că regretă. Cristian Preda declară că revocarea lui Sebastian Lăzăroiu este surprinzătoare. “Când Sebastian Lăzăroiu a fost numit ministru, am remarcat faptul că numirea dovedeşte influenţa pe care preşedintele asupra Guvernului. E surprinzătoare decizia de revocare în acest moment pentru că au trecut doar câteva săptămâni de la numirea dlui Lăzăroiu şi nu apucase să <scrie> nimic”, spune europarlamentarul.

Raluca Turcan, cea care cerea recent cu multă insistenţă remanierea Guvernului, este încă mai directă. În pofida faptului că “ceea ce a spus Sebastian Lăzăroiu este dur şi critic”,  doamna Turcan ar fi preferat “demersuri pentru remedierea unor scăderi de comunicare sau de imagine ale partidului” în locul revocării.

Împăciuitor, cum sta bine unui purtător de cuvânt, Sever Voinescu vorbeşte despre traiectoria reformistă pe care Sebastian Lăzăroiu ar fi menţinut-o la Ministerul Muncii, dar adaugă că “poziţiile politice ale domnului Lăzăriu au ofensat PDL, ne-au creat o serioasă problemă de imagine şi de poziţionare”.

Traian Băsescu nu a transmis până acum nimic, dar jurământul Sulfinei Barbu va fi depus abia luni. Cu alte ocazii, noul ministru ajungea mult mai repede la Cotroceni. Mai ales că pe agenda ministerului muncii se află acum legi importante, cu termene urgente. Fără doar şi poate, preşedintele vrea să câştige timp. O fi fost luat şi el prin surprindere?

În urma acuzaţiilor grave lansate de preşedinte, PSD a anunţat azi că va trimite două scrisori.Una spre ambasadorul american la Bucureşti, Mark Gitenstein pentru a-i cere să solicite procurorului general al Statelor Unite să investigheze contractul Bechtel (actele de corupţie săvârşite de cetăţenii americani sunt pedepsite chiar dacă sunt săvârşite în alte state). Cealaltă va ajunge la reprezentanţii companiei Bechtel în România cu avertismentul că ”dacă nu reacţionează la astfel de declaraţii înseamnă că le acceptă tacit şi au furat statul român”, drept care PSD se va adresa DNA.

Tardive declaraţii şi de o  parte şi de cealaltă!

După şapte ani de aruncat bani de pomană, Ministerul Transporturilor a reuşit să se scape în sfârşit de un contract extrem de păgubos. Subordonaţii Ancăi Boagiu de la CNADR informează că din 2004 până astăzi statul român a cheltuit pentru 52 de km de autostradă 1,2 miliarde de euro. Că Bechtel a fost de acord să renunţe la monopolul celorlalte tronsoane şi că va mai finaliza numai o mică porţiune, cu 6,9 milioane de euro pe km, nu cu peste 15 milioane pe km ca până acum.

Dar dacă îşi imaginează cineva că România a pierdut doar 15 milioane de euro (cât s-a plătit pe un km) minus 5 milioane de euro (cât e preţul decent în Europa pentru un km) înmulţit cu 52 de km realizaţi, adică 520 de milioane de euro, se înşeală.

Potrivit angajamentului iniţial, Bechtel ar fi trebuit să construiască între 2004 şi 2012, 415 km de autostradă pentru suma de 2,2 miliarde  de euro. Am aflăm că statul român a plătit 1,2 miliarde de euro pentru 52 de km. Când pentru 1,2 miliarde de euro, jumătate din sumă ar fi trebuit să fie gata jumătate din autostradă, adică 208 km! Pentru cei 52 de km finalizaţi ar fi trebuit să plătim doar 300 de milioane de euro. Deci din cele 1.2 miliarde livraţi Bechtel, 900 de milioane de euro sunt bani pe apa sâmbetei!

Dacă adăugăm aici timpul pierdut, adică faptul că dacă se renunţa mai curând la Bechtel, autostrada ar fi putut fi construită de altcineva, atunci pagubele sunt incalculabile.

Cum de a fost posibil aşa ceva? Clauze contractuale defavorabile statului român, se spune; plus complicitatea responsabililor de la Compania Naţionale de Autostrăzi, s-ar putea adăuga.

Dar îşi imaginează cineva că preşedintele Traian Băsescu a aflat aceste cifre şi numele celor responsabili abia acum când la Ministerul Transporturilor a revenit vechea sa prietenă, Anca Boagiu? Nu se cunoştea ecuaţia aberantă a contractului şi autorii ei din prima clipă când Traian Băsescu a venit la putere? Ba da. Dar logica dâmboviţeană spune că e mult mai bine să-ţi ţii în şah adversarii politici aşteptând momentul potrivit să loveşti decât să trimiţi actele la Parchetul General de îndată ce iei cunoştinţă de catastrofa financiară pe care o ascund, ca să mai salvezi ce se poate salva.

Cine era ministrul transporturilor când s-a semnat contractul Bechtel? Miron Mitrea, acest politician influent, una din vocile cele mai puternice când a fost vorba ca PSD să intre la guvernare în 2009, alături de PDL, adică exact când Traian Băsescu se certase cumplit cu liberalii şi nu avea majoritate în Parlament.

Cine era ministrul transporturilor în 2009, când Bechtel a primit bonus, după ce nu terminase complet nici măcar un kilometru de autostradă, 440 de milioane de euro? Radu Berceanu. Radu Berceanu, una din vocile cele mai puternice din PDL, dar care s-a lăsat tras deoparte toamna trecută, fără să crăcnească.

Traian Băsescu vine acum, la jumătatea celui de-al doilea mandat, să spună că “ambii parteneri au vrut fure!”. Dacă spune asta înseamnă că are dovezi. Şi dacă are dovezi, de ce nu se află acestea la Parchetul General?

Cât despre PSD & comp., mă întreb dacă tânara senator Olguţa Vasilescu s-a consultat cu mai vechile eminenţe cenuşii ale partidului înainte să facă cereri atât de imprudente sau…de ce nu? atât de curajoase.

Nu de alta, dar la momentul semnării contractului premier era Adrian Năstase.

DNA se chinuie de mii de ani cu termopane şi o mătuşă. Să înţelegem că rechizitoriul la Bechtel e păstrat pentru campania electorală?

În ajun, când “şeful diplomaţiei de la Bucureşti” punea piciorul pe scara avionului, purtătorul de cuvânt al ministerului nu îmi putea confirma oficial informaţia elementară că Teodor Baconschi îl însoţeşte pe Traian Băsescu în vizita sa de lucru în Statele Unite: “Sunaţi la Preşedinţie, Palatul Cotroceni a organizat totul”.

Aşa o fi. Numai că şi Palatul Cotroceni tace. Singura informaţie oficială cu privire la semnarea acordului, astăzi, la ora 19.15 (ora României) vine de la Departamentul de Stat, adică de la ministerul  afacerilor externe al Statelor Unite. De acolo aflăm că semnatarii vor fi Hillary Clinton şi Teodor Baconschi. Care va fi rolul preşedintelui Traian Băsescu la ceremonia semnării sau dacă va fi de faţă, nu se ştie. În lipsa omologului american, Barack Obama, plecat în Ohio să-şi promoveze legislaţia pentru locuri de muncă, prezenţa unui singur şef de stat în spatele celor doi miniştri de externe va fi cel puţin… nepotrivită. Vicepreşedintele Biden ar putea salva situaţia, dar comunicatul oficial al Departamentului de Stat nu spune nimic în această privinţă. ( http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2011/09/172188.htm) Să  sperăm că Traian Băsescu nu va pune România într-o situaţie atât de stânjenitoare şi la ora semnării acordului se va afla în altă parte…sau că unul dintre cei doi – Obama sau Biden – îşi va face totuşi apariţia la ceremonie.

Ce final neaşteptat! Pentru semnarea acordului privind desfăşurarea unor elemente ale scutului american anti-rachetă în România s-au purtat şapte runde de negocieri. Vizitele subsecretarului de stat Ellen Tausher la Bucureşti au fost mediatizate intens de Palatul Cotroceni; Traian Băsescu nu a pierdut nici o ocazie să-şi asocieze mandatul cu acest acord strategic. Ba chiar a exagerat legăturile sale cu Washingtonul, despre care i-a făcut pe mulţi să creadă că ar fi exclusive. Într-un interviu la România liberă, de exemplu, (http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-presedintele-traian-basescu-geoana-spune-ca-va-aduce-liniste-eu-spun-ca-voi-reforma-statul-171317.html ), între cele două tururi de scrutin, Traian Băsescu spunea, că în contextul în care Mircea Geoană ar juca partida rusească, ar exista riscul retragerii bazelor SUA de pe teritoriul României.

Ce s-a întâmplat între timp? S-a întâmplat că cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu a scos România din lumea bună. Teodor Baconski, Cristian Diaconescu şi alţii ca ei îşi  fac iluzii dacă îşi imaginează  că asocierea partidului şi coaliţiei lor cu marea corupţie politică, cu nepotismul dus la extrem şi politizarea fără precedent, nu se vede dinafară. Ba se vede. Şi se vede foarte limpede. Mă întreb cum arată mesajele diplomatice nemţeşti sau britanice care pleacă de la Bucureşti, în condiţiile în care ambasadorii însişi au început să lase rezervele deoparte şi să transmită îndemnuri precum “Încetaţi să vă mai taxaţi unii pe alţii” sau “Arestaţi-vă politicienii”.

Dar dincolo de orice, cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu se remarcă prin pasiunea de a încălca regulile. De la eroarea fundamentală de a instala un guvern fără majoritate parlamentară legitimă, încălcarea flagrantă a neutralităţii funcţiei prezidenţiale şi deci a Constituţiei, până la limbajul suburban folosit în raport cu liderii opoziţiei şi politica pumnului în gură în locul negocierii, totul denotă încăpăţânare, impulsivitate şi incapacitate de a urma recomandările profesioniştilor. Absenţa lui Traian Băsescu de la summitul de la Varşovia din luna mai a fost cauzată cel mai probabil tot de aceste metehne, iar Barack Obama s-a văzut atunci nu numai cu gazdele poloneze, ci şi cu bulgarii, cu maghiarii. Dar preşedintele României dă impresia că vrea tot timpul să joace renghiuri cuiva…

Or, marea politică în general şi diplomaţia în special, reclamă tocmai cunoaşterea regulilor, aplicarea de expertize profesioniste şi arta negocierii. În lipsa lor, iată că Traian Băsescu va fi într-o situaţie diplomatic vorbind imposibilă chiar în momentul semnării mult iubitului său acord privind scutul antirachetă. La Washington, şmecheriile, umorul grosier şi fanteziile  de tip Lăzăroiu nu-l ajută deloc. Mai bine tace.

Iată lista recomandărilor Eastern Approaches/The Economist pentru Libia:

1. Păstraţi cu grijă şi la loc sigur dosarele poliţiei politice: multe lucruri din ele nu sunt adevărate şi multe lucruri adevărate nu se vor regăsi în ele. Dar aceste dosare vor avea un efect extrem de toxic dacă vor cădea în mâinile cui nu trebuie. Capacitatea fostelor servicii secrete de tip sovietic/comunist de a şantaja o întreagă generaţie de est-europeni cu aceste dosare a îmbolnăvit politica în aceste țări pentru două decenii.

2. Încurajaţi dezvăluirea adevărului cu privire la crimele trecutului: lumina zilei este cel mai bun dezinfectat. Întunericul hrăneşte ranchiuna. Ţările est-europene au procedat diferit, dar reţeta care a dat cele mai bune rezultate a fost următoarea: mai întâi s-a făcut amnistierea celor care mărturisesc abuzurile făcute în serviciul poliţiei politice sau a regimului, a urmat eliminarea lor din posturile publice pentru o perioadă limitată de timp, dar apoi principiul aplicat a fost ”iertaţi şi uitaţi!”. Cei care îşi ascund însă faptele rele, odată descoperiţi, să fie puşi sub acuzare şi pedepsiţi.  Această abordare ajută cel mai mult o adevărată reconcilere naţională.

3. Urmăriţi circuitul banilor: după prăbuşirea regimurilor din Europa Centrală şi de Est, fonduri imense ale partidelor comuniste şi ale poliţiilor secrete s-au făcut nevăzute. Situaţia este negativă din două motive. Banii respectivi aparţin naţiunilor respective, nu comuniştilor şi securiştilor. În al doilea rând, aceşti bani asigură culcuş cald unora dintre cele mai diabolice personaje din lume.

4. Atenţie la dinozaurii străini sau autohtoni: sunt cei care vor încerca să acapareze resursele naturale, averile statului, să obţină monopolurile, iar în cazul vostru, al libienilor, să pună mâna pe petrol.  Odată cu prăbuşirea fostului regim , o grămadă de ticăloşi, de neisprăviţi şi de cinici vor avea parte de şansa vieţii lor. Aşa că aveţi grijă ce semnaţi, nu semnaţi nimic fără să aveţi sfatul unor independenţi, şi negociaţi dur, fără complexe. În anii 90, est-europenii erau disperaţi după bani, după lichidități, aşa că au semnat multe acorduri proaste. N-are nici un rost să faceți și voi la fel.

5. Dacă toleraţi corupţia şi nedreptatea creaţi cel mai mare pericol dintre toate – răspândirea cinismului: nimic nu erodează mai repede şi mai adânc încrederea publică decât sentimentul că noii politicieni nu sunt mai buni decât cei vechi, că promisiunile sunt făcute pentru a fi încălcate şi că dezbaterile sunt doar spectacol. S-ar putea să fiţi nevoiţi să angajaţi o grămadă din vechii politicieni, administratori, judecători. Aveţi mare grijă.

6. Evitaţi triumfalismul: nimeni nu iese perfect dintr-un trecut dictatorial. Nici un grup,  nici o etnie, nici un cult religios nu poate proclama că a ieșit curat și că este deasupra celorlalți. Încercați să fiți generoși în privința drepturilor legate de limbă și cetățenie, de exemplu pentru imigranți sau minorități. E mai bine să aveți în rândurile noului sistem membrii entuziaști decât să aveți în afara sistemului niște oameni plini de resentimente.

7. Rezolvați cu stabilitatea macroeconomică, prin reforme, cât mai repede posibil: poate fi dureros, dar astfel se crează atmosfera în care oamenii își pot plănui cu chibzuință existența. Reduceți cât mai mult influența politică în împărțirea banului public și în dirijarea monedei și legați-vă repede dinarul de o monedă puternică.

Citind lista, mi-am spus cu tristețe că România nu a ratat nici una dintre aceste greșeli. Ba chiar le-a experimentat la maximul în ultimii 20 de ani. Unele mi se par însă mai de actualitate decât altele. Eu cred de pildă că punctele 4, 5 și 7, mai ales partea care se referă la politizare, sunt dominante în aceste zile la București. Dumneavoastră ce credeți?

“Eu vreau Roşia Montană şi viaţa mea să nu fie deranjată de această companie. Nu încercaţi, că nu voi pleca! Mă veţi scoate cu armata de aici. Deci, dacă vreţi să faceţi ca Ceauşescu, să mă scoateţi cu armata, chiar dacă veţi scrie că proprietatea lui Eugen e expropriată conform legii, cu armata mă veţi scoate de aici!” i-a spus preşedintelui Eugen David, proprietar la Roşia Montana, şeful asociaţiei Alburnus Maior. “Mai mare bolşevism decât vezi unul care spune că… ai văzut vreun jandarm, vreun militar care a venit să te scoată din casă? Ăsta-i bolşevism, domnule!”, a replicat nervos Traian Băsescu.

Calificativul azvârlit de preşedintele Băsescu, acela de “bolşevism” este într-adevăr unul potrivit pentru situaţia de la Roşia Montana. Numai că el nu trebuie aşezat în dreptul oamenilor care îşi apără cu perseverenţă şi curaj proprietăţile, ci în dreptul cozilor de topor cu care Gabriel Resources încearcă să-şi impună interesele.

Preşedintele Traian Băsescu nu este singurul susţinător fervent al distrugerii zonei minelor romane din masivele Cârnic şi Orlea. Discuţia interminabilă asupra proiectului Gabriel Resources nu ar fi fost reluată o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, în pofida opoziţiei Academiei Române şi a comisiei prezidenţiale pentru patrimoniu, dacă nu s-ar fi găsit în toate instituţiile şi partidele personaje cu coloană vertebrală fragilă.

Prelungirea absurdă a discuţiei, când un NU categoric ar fi trebuit să o încheie demult, nu ar fi fost posibilă fără contribuţia parlamentarilor PDL şi PSD care au respins în toamna lui 2006 în Parlament o lege prin care se interzicea folosirea de cianuri în extracţia minieră pe teritoriul României. Fără votul negativ al unui europarlamentar PNL precum Adina Vălean, soţia liderului liberal Crin Antonescu, în mai 2010, exprimat  împotriva rezoluţiei anti-cianuri a Parlamentului European. Un om politic influent precum Adina Vălean a trecut atunci  peste hotărârea Delegaţiei Permanente a partidului său, care se opune proiectului Gabriel Resources, a trecut şi peste zecile de contraargumente arheologice, istorice, ecologice, sociologice, etc, a trecut şi peste punctul de vedere a grupului liberal din Parlamentul European doar pentru că strategia de PR a Gabriel Resources este extraordinar de eficientă. Ea s-a aflat astfel alături de europarlamentarii PDL. Aceştia, în frunte cu obrazul subţire al profesorului Cristian Preda, s-au dovedit la fel de permeabili la PR-ul canadian. Iar în cazul lor, s-a adăugat probabil şi obedienţa faţă de Palatul Cotroceni.

Toamna aceasta va supune însă conştiinţele parlamentarilor unui test nou. Deputaţii vor fi puşi în situaţia de a hotărî dacă sunt cozi de topor sau apărători ai statului de drept şi ai puţinelor valori naţionale care mai stau în picioare. La Camera Deputaţilor, se află pregătit pentru a intra în dezbaterea plenului, un proiect de lege care o dată aprobat, va pune locuitorii de la Roşia Montana în aceeaşi situaţie ca pe ţăranii expropiaţi din anii 50. Proiectul de lege pentru modificarea legii minelor este pentru Roşia Montana, echivalentul unei năvale a bolşevicilor. Numai că în varianta de secol XXI, nu mai e vorba despre expropiere în folosul colectivului, şi deci a nomenklaturii, ci în folosul unei companii private.

Iată ce spune textul:
“Se declară de utilitate publică lucrările miniere pentru exploatarea substanţelor minerale utile, care se execută în baza unei licenţe de exploatare”. De asemenea, “Pentru lucrările declarate de utilitate publică în condiţiile art.10 (cel citat anterior), expropriator este statul român, prin titularii licenţelor de exploatare, operatori economici”.

Proiectul este iniţiat de un senator PSD, Toni Greblă şi unul de la PDL, Ion Ruşeţ în 2009; iar la Cameră a primit pe parcursul anului 2010 avizul comisiei economice conduse de Viorel Ştefan de la PSD, al comisiei de cultură conduse de Raluca Turcan de la PDL şi al comisiei de administraţie publică şi probleme ecologice, conduse de Sulfina Barbu de la PDL.(Găsiţi întreg parcursul legislativ la http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=10585 )

Cum vor vota parlamentarii puterii, cum vor vota parlamentarii opoziţiei când proiectul va intra în dezbaterea plenului? Cum se pot numi cei care şi-au dat sau îşi vor da concursul la o astfel de atrocitate?

Cât despre preşedintele Băsescu, dacă va promulga sau nu un asemenea proiect, nu cred că mai este cazul să ne mai întrebăm. Doar că în momentul în care îşi va pune semnătura pe un asemenea text, el îşi va merita din plin numele de “bolşevic”, metehnă de care nu încetează să îi acuze pe alţii.

PDL a explicat pe diverse voci că e mult mai bine să fie toate alegerile în acelaşi timp şi că există soluţii constituţionale ca lucrurile să se petreacă întocmai. Nici Emil Boc, nici Roberta Anastase şi nici Cristian Preda nu au avut însă dezlegare de la Cotroceni să anunţe că şi prezidenţialele vor avea loc în toamna lui 2012. Nu şi-ar da preşedintele Băsescu un an de mandat pentru încă o economie, încă o tăiere, spre gloria deficitului bugetar?

PSD a spus că este de acord cu ţinerea alegerilor în acelaşi timp, dar cu condiţia ca ele să se ţină mai devreme, şi nu mai târziu. Adică la data la care erau programate localele, în iunie 2012, şi nu în noiembrie, luna parlamentarelor.

PNL a ezitat. Crin Antonescu a spus iniţial că dublarea alegerilor nu va fi o drama pentru USL, dar nici o mare afacere pentru PDL, dar că ar fi bine ca alegerile, de orice fel ar fi ele, să aibă loc când mai repede. După ce s-a adunat toată conducerea PNL la malul mării, liderul liberal a mai respirat o dată şi a declarat că partidul său nu e de acord cu amestecarea alegerilor nici în ruptul capului.

Episodul este extraordinar de relevant pentru oportunismul de care suferă marii lideri politici ai momentului. Deşi invocă permanent binele public, nici unul dintre liderii politici nu îşi gândesc declaraţiile având în minte şi altceva decât interese pasagere. Culmea e că aşa-zisele soluţii pe care le propun nu folosesc pe termen lung nici măcar partidelor lor, darămite societăţii în ansamblu.Partidele din România uită mereu că cine sapă groapa altuia cade singur în ea.

Astfel, de cel puţin câteva luni, PDL nu face decât să arate că este dispus să arunce orice în joc, orice lege, orice regulă, chiar şi Constituţia, ca să-şi maximizeze marja de negociere după 2012. Contabilizarea problematică a voturilor prin corespondenţă, alegerea primarilor într-un singur tur, desfiinţarea judeţelor, negocierea propusă de Cotroceni asupra Constituţiei, toate sunt menite să asigure PDL o ieşire din scenă cât mai puţin problematică. Domnul Lăzăroiu a spus ieri la Hotnews, cu francheţea, cinismul şi relaxarea caracteristice, că amestecarea alegerilor ajută PDL să câştige timp. Nucleul dur al partidului trebuie salvat şi pentru asta se folosesc toate mijloacele.

În tabăra cealaltă, peisajul este complet diferit. Dacă PDL se poate asemăna cu un buldog care a înhăţat puterea cu dinţii şi nu mai vrea să-i dea drumul, la USL se poate sesiza o sumedenie de acţiuni contradictorii. Şi USL vrea puterea, dar pentru că sondajele indică o mare neîncredere în Traian Băsescu şi Emil Boc, liderii PSD şi PNL se şi văd stăpâni la Palatul Victoria şi la Parlament. Aşa că îşi permit să facă tot felul de afirmaţii dezarticulate.

Victor Ponta spune, de exemplu, că partidul său ar fi de acord cu votul majoritar uninominal într-un singur tur. Un partid care a susţinut multă vreme sistemul proporţional şi a impus sistemul mixt la alegerile din 2008, se dă acum de trei ori peste cap, şi susţine un vot chiar mai radical decît cel promovat de Traian Băsescu la referendumul din 2007. PSD pare că susţine acum exact acel tip de vot impus de PDL în primăvară pentru alegerea primarilor, acel tip de vot extrem de criticabil din cauza lipsei de reprezentare pe care o presupune. Dacă în fiecare colegiu câştigă primul clasat, indiferent de numărul de voturi obţinut, atunci candidaţii ajunşi în Parlament vor reprezenta o proporţie foarte mică din numărul total de alegători, iar mare parte dintre alegători va rămâne nereprezentată.

Orbiţi de sondaje şi sete de putere, şi puterea şi opoziţia se luptă cu regulile şi cu bunul simţ doar, doar vor mai câştiga ceva în plus. Dar nu fac decât să sporească abuzurile care se vor întoarce mai devreme sau mai târziu chiar și împotriva lor. În loc să bată ţara în lung şi în lat şi să-i vadă nevoile şi necazurile, politicienii încearcă a nu ştiu câta oară să câştige alegerile din pix şi trăgând sfori. Numai că oricât s-ar pregăti pentru spectacolul de marionete din 2012, ar fi bine să nu uite că România e o ţară din care lumea fuge mâncând pământul.

Nu se întâmplă asta oare pentru că aşa-zişii oameni de stat ar fi în stare să schimbe şi data Anului Nou dacă asta le-ar asigura accesul mai îndelungat/mai rapid la banul public? Nu se întâmplă asta pentru că în România nimic nu e sigur, nimic nu clar?

Ce-ar fi să avem alegeri la termen? Ce-ar fi să nu mai inventăm roata? Ce-ar fi să devenim oameni serioşi?

De ce ar fi de negândit o astfel de “discuţie” într-o ţară civilizată? În definitiv, exploatări miniere pe bază  de cianuri există şi în Suedia şi în Finlanda şi în Noua Zeelandă. Pentru că în povestea cu masivul Cârnic şi Roşia Montana din Apuseni nu e vorba de bani vs. ecologie. Este vorba de valoarea istorică şi culturală excepţională a acestor locuri. Ele ar urma să fie măcinate fir cu fir, boabă cu boabă…

Imaginaţi-vă că s-ar descoperi petrol sub oraşul italian Florenţa sau în împrejurimile sale. Sau aur în cantităţi uriaşe şi de o puritate mare în muntele Athos. Sau în parcul Yellowstone din Statele Unite. Sau un zăcământ de metale rare sub pietrele celtice de la Stonehenge din Marea Britanie. Imaginaţi-vă cum ar reacţiona autorităţile acestor ţări  în faţa unei cereri de exploatare. Imaginaţi-vă cum ar reacţiona opinia publică.

Imaginaţi-vă. Credeţi că alegătorii de acolo se vor lăsa ameţiţi de bancuri cinice precum o să câştigaţi 4 miliarde de euro, BNR îşi va completa rezerva de aur, etc. Pierdem miliarde de euro din fondurile europene (13% absorţie în acest moment), tocmai am pierdut 1,2 miliarde numai din certificate de poluare, am pierdut recent o investiţie în energie eoliană de 5 miliarde de euro şi câte şi mai câte. Când sunt atâtea afaceri normale şi profitabile  de făcut, chiar trebuie să dăm foc la casă şi la biblia părinţilor ca să ne dăm capitalişti veroşi în folosul altora?

După ce muntele va fi făcut pulbere, minele romane de aproape 2000 de ani nu vor mai exista. Nu va mai exista nici minunatul sistem de lemn pentru evacuarea apei din mină, păstrat intact tot din epoca romană. În toată Europa nu se găsesc decât şase astfel de sisteme, iar proiectul pe care îl laudă preşedintele Băsescu presupune scoaterea lui din subteran şi distrugerea galeriilor. Gabriel Resources crede că românii se pot mulţumi cu o clonă de sec. XXI, crede şi că tehnologia medievală şi premodernă a mineritului, vizibilă încă în zonă, nu se bucură de atenţia românilor, că bisericile de secol XVIII, de toate confesiunile, martorele unei comunităţi pestriţe şi originale, nu trebuie să mai existe, că locuinţele -monument istoric din cele 16 sate trebuie să dispară. Iar până acum “canadienii” nu s-au înşelat prea tare.

Există un studiu al Academiei Române din 2002 care spune NU, negru pe alb, dar insistenţa Gabriel Resources a continuat. Există un NU, tot negru pe alb, în raportul comisiei prezidenţiale pentru patrimoniu din 2009, iar Parlamentul European a votat în mai 2010 o rezoluţie anti-cianuri. Insistenţele “canadienielor” persistă. De ce? Autorii documentelor sunt istorici, arheologi, naturalişti, politicieni europeni, elite. Dar în România, elitele vertebrale nu au acces la marele public. Iar dacă mult prea oportuniştii noştri politicieni, nu au reacţionat categoric până acum, este pentru că reacţia opiniei publice, lipsită de lideri educaţi şi responsabili, a fost din cale afară de slabă.

Nu e de mirare aşadar că Traian Băsescu s-a comportat ieri la Roşia Montana ca un angajat al Gold Corporation. ”Este esenţial ca Guvernul să hotărască ce trebuie, iar ce trebuie este în primul rând să scăpăm de dezastrul ecologic care e ACUM la Roşia Montana”, a indicat el sărăcia şi degradarea din jur. “În al doilea rând”, a continuat preşedintele cu un discurs tipic reclamelor TV ale Gold Corporation, “orice ţară care are resurse trebuie să le folosească pentru cetăţenii ei şi, în al treilea rînd, o astfel de exploatare crează locuri de muncă”.  Ca şi aceşti nemaipomenit de perseverenţi “canadieni”, şi preşedintele “uită” că zona a fost declarată acum 10 ani monoindustrială, ceea ce a împiedicat orice altă investiţie în zonă, inclusiv în turism, şi a închis orice alternativă serioasă în materie de locuri de muncă.

Propaganda prezidenţială nu a ajutat însă prea mult Gabriel Resources la bursa din Toronto.   La 14 iulie, când autorităţile din Alba au dat aprobarea pentru descărcarea de sarcină arheologică, acţiunile companiei crescuseră vertiginos. Ieri au scăzut. Probabil pentru că preşedintele executiv al companiei a spus că va începe renegocierea contractului cu statul român; sau din cauza zvonurilor legate de finanţarea unor campanii electorale sau mituirea unor oficiali; sau pentru că ministrul mediului, Laslo Borbely a prins curaj şi a spus ieri că nu va da avizul de mediu dacă există riscuri de poluare. Sau pentru că s-or fi aflat şi vorbele ministrului culturii, Kelemen Hunor care a declarat că  nu va accepta lipsirea de protecţia legii a unor monumente istorice de clasă A.

“Dacă acest proiect stă îngropat din 1997 încoace până acum să ştiţi că unul dintre motive este laşitatea oamenilor politici care nu au vrut să-i doară capul”, a comentat tot ieri preşedintele Traian Băsescu. Iată în sfârşit o frază cu care nu poţi decât să fii de acord. În 1997, fostul ministrul al economiei Călin Popescu Tăriceanu a dat aprobarea pentru înfiinţarea Gold Corporation cu 80% acţiuni deţinute de Gabriel Resources, iar circa 19% de compania de stat MinInvest Deva. Următorul ministru al economiei Radu Berceanu a oferit Gabriel Resources şi licenţa de exploatare, sub un contract păgubos pentru statul român. Dar de atunci încoace, nimeni nu a avut curajul să taie răul din rădăcini și să-i trimită pe “canadieni” acasă. Sau mult mai la sud, la sud, să caute minereuri în deşerturile Africii, nu în inima unei civilizaţii milenare.

Cât despre investiţii şi locuri de muncă, n-ar fi rău ca Elena Udrea, actualul ministru dezvoltării regionale şi turismului, să redeschidă dosarul Roşia Montana. S-ar putea să aibă mari surprize. Dar până termină de citit, bine că avem unguri în Guvern. Ei au mai puţine probleme de identitate.

http://patr.presidency.ro/upload/Raport%20Patrimoniu%2021%20septembrie%202009.pdf

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/08/070823_fan_fest.shtml

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/07/050726_descoperire_rosia.shtml

De ce?

1. Pentru că e din cale-afară de şocant

2. Pentru că plauzibil

Fostul consilier prezidenţial Cristian Preda crede că este vorba despre un scenariu spectaculos menit să debaraseze PNL-ul de povara miliardarului Dinu Patriciu, “prost văzut în opinia publică”. El caută să încredinţeze lumea că între Dinu Patriciu şi Crin Antonescu nu ar exista nici un conflict şi că zvonurile şi bârfele în acest sens ar fi alimentate de liberali, prin diverşi experţi în comunicare. Iar printre comunicatori, ar fi şi “unul sofisticat”, Stelian Tănase.

Scenaristica politică este într-adevăr inepuizabilă la Bucureşti devreme ce aici politica se confundă cu trasul de sfori şi ducem mare lipsă de oameni de stat, adică de gândire politică pe termen mediu şi lung. Dar lectura domnului Cristian Preda este în cel mai bun caz … naivă (sic!). Liberalii sunt într-adevăr disperaţi de “prestaţia” de lider a lui Crin Antonescu, iar imaginea de mogul a lui Dinu Patriciu este spălată de la lună la lună din toamna lui 2010 încoace. Din cei trei zmei ai campaniei din 2009, au rămas în rol doar doi: Vântu şi Voiculescu. Unul, cu marele său ziarul său cu tot, s-a topit demult în fum, acum începe să se vadă şi de ce…

Afişând rezerve ironice, Crin Antonescu declară că scenariul Patriciu-premier nu poate fi unul serios, dar admite că Dinu Patriciu “ar fi un premier mai bun decât Emil Boc” pentru că “măcar ar fi nou, ar fi lumea curioasă, poate ar avea încredere”.  Mai mult, liderul liberal ne spune şi cum ar reacţiona dacă Dinu Patriciu ar accepta eventualul deal dinspre Cotroceni:  ”probabil că dacă Băsescu ajunge la concluzia că e o variantă, nu poate fi vorba decât despre un nou premier PDL, sau doar în calitate de tehnocrat”. Adică încă o sfâşie politico/financiară ruptă din PNL, veche meteahnă de care sunt bolnavi şi Dinu Patriciu şi Traian Băsescu…

Evident că a-l trece categoric pe Dinu Patriciu din categoria “mogulilor răi” în cea a personalităţilor de dorit în postura de premier e cale lungă. Să-l treci de la “ruşine, Dinu Patriciu!” la Palatul Victoria înseamnă să întorci lumea cu susul în jos. Dar de ce să fim ipocriţi?!  De ce ar fi cazul să fim şocaţi? Ar fi pentru prima dată când Traian Băsescu şi Dinu Patriciu schimbă taberele politice ca pe nişte haine demodate? Sau când joacă la două capete?

La prezidenţialele din 2009, într-unul dintre cele mai neinspirate pusee de autoritate din viaţa sa publică, Dinu Patriciu şi-a asumat responsabilitatea pentru difuzarea celebrei casete cu Traian Băsescu lovind un copil. Filmuleţul de 18 secunde difuzat în loop, la nesfârşit, a avut efect de bumerag. A fost o gafă cel puţin la fel de mare ca vizita candidatului Geoană la Sorin Ovidiu Vântu. Dar atenţie: caseta cu care Dinu Patriciu încerca să-l dărâme pe Traian Băsescu în 2009 şi să-i facă pârtie “liberalului” din fruntea PSD, Mircea Geoană, fusese înregistrată în ajunul prezidenţialelor din 2004, când Dinu Patriciu îl susţinea pe Traian Băsescu contra PSD. Cum se învârte roata înainte! Şi ce roată nu se învârte şi înapoi?

Roţile de care e responsabil Traian Băsescu încă şi mai interesante. Am putea începe cu transformarea PD în 2004 din partid de stânga, candidat la internaţionala socialistă, în partid de dreapta. Dar mult mai important este alt episod: după parlamentarele din 2008, Traian Băsescu a adus la putere PSD şi jumătate dintre miniştrii lui Adrian Năstase. Marian Sârbu, Ecaterina Andronescu, Dan Nica sunt numai câteva nume din “cel mai corupt partid din România” (cum declara candidatul Băsescu în 2004), partid adus la Palatul Victoria de preşedintele Băsescu pentru “modernizarea României” (cum spunea în discursul de la depunerea jurămintelor ministeriale în decembrie 2008). Doar nu credea cineva că în cei câţiva ani de opoziţie, PSD se curăţise până în măduva oaselor! Nu l-a acuzat apoi chiar Traian Băsescu pe Victor Ponta, în 2009, că ar fi pupilul (la rele, desigur) lui Adrian Năstase, dar asta după ce îi contrasemnase numirea de ministru pentru relaţia cu Parlamentul în primul guvern Boc, în decembrie 2008?

Asocierea PDL-PSD a fost o lovitură grea pentru echilibrarea vieţii politice din România. Aflăm mai nou că ar fi fost o lovitură grea şi pentru unii democrat-liberali.  Sever Voinescu a mărturisit într-o emisiune B1TV din 27 iulie a.c., discutând ideea lui Mircea Cărtărescu privind refacerea Alianţei DA, că “în 2009 când am intrat în Parlament şi am văzut că partidul meu decisese să facă alianţă cu PSD, mi-a venit să plâng, aproape am înnebunit!”. Sentimente similare au avut şi alţii. Dar dacă răspundem la întrebarea de ce reacţii atât de puternice precum “mi-a venit să plâng” nu au ajuns la cunoştinţa publicului în 2009, ci s-au transformat în tăcere vreme de doi ani, răspundem şi la întrebarea dacă scenariul cu Dinu Patriciu premier este plauzibil sau nu.

Au plecat din PDL, indignaţi de alianţa cu PSD din 2008-2009, Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu şi alţii ca ei? Câţi democrat-liberali marcanţi, activişti feroce în campania anti-PSD, aţi auzit protestând că PDL s-a făcut frate cu demonii socialismului întruchipaţi de partidul comunistului Ion Iliescu ca să reformeze statul? Pe nici unul. Cu toţii au dat vina pe liberali, şi-au pus în funcţiune amortizoarele anti-şoc şi, mai ales, au ţinut discursuri publice de acomodare.

Discursuri de acomodare se ţin şi astăzi. Prim-vicepreşedintele PDL Roberta Anastase este atât de transparentă… Întrebată la Realitatea TV dacă scenariul cu Dinu Patriciu premier e luat în calcul la partid, ea a răspuns că:

a. “Victor Ponta nu va fi prim-ministru”,  adică USL nu va face Guvernul în mandatul Băsescu

b. Dinu Patriciu este “singurul om politic care a ieşit cu analize analize economice şi cu analize politice în ultima perioadă”

c. ”Trebuie să înţelegem că, din păcate, contextul despre care vorbim este un context care permite o adaptare permanentă a oricărei gândiri strategice”

d. PDL are dreptul să ia în calcul orice fel de scenarii, inclusiv retragerea de la guvernare “ca să lăsăm USL să arate ce poate”

Acestea fiind zise, să ne gândim mai bine că “e vară”, cum ne-a declarat Vasile Blaga, întrebat dacă este “plauzibil” scenariul “şocant” de mai sus.  Sau că ar trebui să fim demult în vacanţă, ca Dinu Patriciu, care a spus că “acestea sunt poveşti”.

Sigur că sunt poveşti. Cu o poveste au fost câştigate şi prezidenţialele din 2009: povestea cu cei trei moguli şi un salvator. Rămâne doar de aflat care va fi povestea câştigătoare la alegerile următoare. Deocamdată, cum sugerează Roberta Anastase, poveştile se scriu. Nu degeaba sunt unii scriitori şi alţii jucători.

E premierul spaniol un laș care își lasă țara pradă dușmanilor politici? Nici vorbă. Jose Luis Rodriguez Zapatero se comportă ca un om de stat. Ştie că o țară în dificultate are nevoie de încredere în interior şi spre exterior. “Vreau ca frâiele economiei spaniole să fie preluate de un guvern înnoit prin alegeri chiar de la 1 ianuarie” pentru că “Spania trebuie să dea rapid semnale că este stabilă politic şi economic”, a explicat el. Răspunzând la numele de politician european, domnul Zapatero mai ştie şi altele: că partidul său nu trebuie uzat mai mult decât e cazul în actuala criză, că pluralismul nu se termină cu actualul său mandat şi că şansele socialiştilor de peste patru ani depind şi de maniera corectă în care se comportă azi.

La capătul de aici al Europei, calculele la nivel înalt arată cu totul altfel. Cu un partid care a coborât sub 15% în sondaje şi o cotă de încredere de numai 11%, Traian Băsescu insistă că “ai lui” trebuie să rămână la putere orice s-ar întâmpla. Nu contează că în fiecare săptămână apar informaţii despre mari investiţii străine care părăsesc ţara din cauza corupţiei, că ambasadorii aflaţi la Bucureşti au lăsat subtilităţile la o parte şi au început să vorbească deschis despre asta, nu contează că România pierde pe zi ce trece credibilitate și că lipsiți de lideri în care să aibă încredere, românii sunt tot mai descurajați. Nu. Contează doar că PDL “trebuie” să rămână la Palatul Victoria.

“Aş prefera o alianţă PDL-PNL-UDMR”, anunţă autist Traian Băsescu, trecând sub tăcere că:

a.     PDL este pe cale să piardă alegerile

b.    A vrut să radă PNL de pe faţa pământului pe vremea când Călin Popescu Tăriceanu era premier şi că în parte a şi reuşit prin contribuţia unor piese de colecţie precum Teodor Stolojan sau Valeriu Stoica şi a unor stilişti cu marcă proprie precum Gheorghe Flutur.

c.     Îl gratifică frecvent pe  actualul lider liberal Crin Antonescu cu o cascadă de epitete ofensatoare (deşi nu e clar de ce, Crin Antonescu îi seamănă din ce în ce mai tare).

d.    Liberalii nu mai prididesc să repete că nu vor să audă de PDL sub Traian Băsescu.

Contorsionând deci realitatea, Traian Băsescu îşi completează sofismul anunţând că în 2012 partidele din USL nu vor putea alcătui Guvernul nici dacă o să câștige 51% dintre mandate. „Să fie atenţi că în Constituţia României se vorbeşte de partidul care obţine 51% şi nu de alianţă. Se înregistrează la tribunal (USL-ul, n.r.) ca alianţă, dacă fuzionează e altceva, PNL-ul cu PSD-ul. Dacă fuzionează şi obţin 51%, sunt pe articolul 103. Ca alianţă însă au o mare problemă”, a punctat el stăpânindu-şi cu greu râsul.

În logica cinismului său, Traian Băsescu are într-adevăr de ce râde. USL se înregistrează la tribunal ca alianţă politică pentru că aşa a vrut el. Traian Băsescu a determinat alegerea primarilor printr-un singur tur de scrutin ceea ce a dus la necesitatea candidaţilor unici din partea USL. Şi tot Traian Băsescu a impus propria interpretare a Constituţiei în privinţa formării Guvernului. În 2009, Traian Băsescu a ţinut România două luni fără guvern pretinzând că majoritatea Iohannis de 60% din Parlament nu ar fi valabilă pentru că PSD-PNL-PC-UDMR nu fuseseră înregistrate la tribunal ca alianţă, deci ar fi fost numai „o alianţă conjuncturală”. Evident că şi-a uitat apoi vorbele şi nu a mai cerut PDL – UNPR – UDMR şi minorităţilor să se facă alianţă la tribunal sub numele lui Boc. E drept că ar fi fost şi greu, nu numai absurd, traseiştii din UNPR nu sunt partid legitim, UDMR nu e partid, minorităţile idem. Absurditatea nu i-a împiedicat însă pe liderii social-democraţi şi pe cei liberali să intre în jocul băşcăliei toxice de la Cotroceni. Iar acum Traian Băsescu s-a răzgândit şi interpretează art. 103 din Constituţie fix pe dos. Urmărind însă exact acelaşi lucru: să rămână la putere.

Deşi scandaloase prin cauze şi consecinţe, pretextele folosite de Traian Băsescu ca să-şi justifice guvernarea abuzivă sunt secundare. Important şi grav este un singur fapt: el foloseşte articolul 103 din Constituţie, care este temelia legitimităţii guvernământului din România, ca formă de presiune asupra opoziţiei. Iată articolul:

“Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”.

Art.103 defineşte aşadar modul în care rezultatele alegerilor, adică culorile politice din Parlament, sunt exprimate prin Guvern. Este principiul clasic al modernităţii desemnat prin conceptul de guvern reprezentativ: poporul îşi alege conducătorii, iar cei care sunt aleşi (direct şi apoi în Parlament), şi nu alţii, ajung în înaltele funcţii din Executiv. Dar Traian Băsescu spune altceva: nu contează ce iese de la urne, se va face guvernul pe care îl va dori el. “Statul sunt eu”, iată ce transmite anacronic şi agresiv liderul autoritar de la Bucureşti Occidentului, interesat de pieţe stabile şi de calm.

Într-o replică neinspirată către Victor Ponta, fostul consilier prezidenţial Cristian Preda spune că mesajul lui Traian Băsescu ar fi de fapt o invitaţie voalată pentru negocierea revizuirii Constituţiei:  ”A sărit ca ars când a aflat că Traian Băsescu nu e dispus să-i facă, în toamna lui 2012, cadou puterea”, când de fapt “Victor Ponta nu a înţeles că e vorba despre o invitaţie la negociere”. Pentru profesorul de ştiinţe politice de pe lista de Bruxelles, puterea nu aparţine deci alegătorilor şi nu se exprimă prin alegeri; Traian Băsescu poate fi dispus sau nu “să dea” puterea unora sau altora. Mai mult, fostului consilier prezidenţial i se pare firesc ca un preşedinte atât de lipsit de credibilitate ca Traian Băsescu să deschidă revizuirea Constituţiei, legea cea mai stabilă a unei democraţii.

Premierul spaniol de care vorbeam nu a îndrăznit să pornească nici măcar un program economic, care e o măsură de context, temporară, fără să lase Guvernul să-şi ia “puterea” împrospătată de la sursă, adică de la alegători. Preşedintele român şi sfătuitorii lui de hârtie ar modifica şi Constituţia şi culorile curcubeului, dacă asta i-ar ajuta să rămână la putere.

Nu ştim ce se va întâmpla în 2012. Nu ştim dacă USL va rezista sau nu. Nu ştim nici măcar dacă USL este cu adevărat o alianţă. Dar este sigur că sub conducerea lui Traian Băsescu, democraţia din România a intrat de ceva vreme în hăţişuri şi mlaştini. Şi că sfătuitori precum Cristian Preda o ajută să se ducă…să se tot ducă pe apa sâmbetei.

Ne vom duce, vom sărăci şi ne vom sălbătici până când nu o să ne mai recunoască nimeni. Europa cu atât mai puţin.

Sigur că raportul scris al acestei a doua misiuni de evaluare a acordului 2011-2013 va cuprinde pasaje complet pe dos decât frazele garnisite de complimente pe care domnul  Franks le recită de când a învăţat limba română, la Cotroceni şi Victoria, mai nou şi la Comisia de Buget/Finanţe de la Cameră. (Aici deputaţii s-au sfiit să-şi expună incompetenţa discutând problemele de fond ale acordului aşa că au preferat să-l întrebe pe înaltul reprezentant al FMI cum îl cheamă).

Dar până la hârtia scrisă, putere şi opoziţie deopotrivă se agaţă ca de ultimul colac de salvare de una dintre cele mai enigmatice fraze pronunţate vreodată de onorabilul domn Franks. Eforturile guvernului, a spus el,  “ar putea crea spaţiu pentru o modestă recuperare a salariilor din sectorul public în lunile care urmează”.

De la şedinţa Coaliţiei răzbat deja informaţii cum că de la 1 octombrie se vor majora salariile bugetarilor. Liderii USL salută şi ei măreaţa victorie. “Revenirea salariilor bugetarilor în sectorul public, învăţământ, ordine publică, sănătate, este un lucru posibil și un lucru care trebuia să se facă demult”, a spus pe nerăsuflate Crin Antonescu la Realitatea TV.  Victor Ponta îşi declarase deja încântarea faţă de intenţia Guvernului Boc de a readuce pensiile şi salariile “la nivelul anterior tăierilor”.

Felicitări, domnilor! Dacă ne permite domnul Franks cel impresionabil şi emotiv, vom majora cu 5% salariile bugetarilor. Că e octombrie 2011 sau ianuarie 2012,  n-are importanţă, ce contează trei luni la o viaţă de om, fie ea şi cu cea mai scăzută speranţă de viaţă din Europa!? Iar dacă vor fi daţi afară încă 10.000 de oameni sau 50.000 de oameni, poate chiar 100.000 de oameni, dacă se vor mai închide alte câteva spitale şi dacă se mai taie câteva antibiotice din cele pentru bolnavii cronici, o să se majoreze salariile bugetarilor, chiar şi cu 7%!! Genial!

Suntem o ţară cu 22 de milioane de locuitori. A şaptea ca mărime din Uniunea Europeană.  Avem produs intern brut de trei ori mai mic decât al Poloniei,ţară cu o populaţie de două ori mai mare decât România, şi aproximativ egal cu cel al Ungariei, ţară de trei ori mai mică decât România.

Oriunde te uiţi, în orice domeniu, e muncă de făcut pentru o mie de ani. Nu avem nimic sau aproape nimic. De la educaţie la autostrăzi, de la patrimoniu şi protecţia mediului, la industria IT şi energie, e de luat de la capăt, de reaşezat, de înmulţit, de “făcut să stea”, să dureze adică. 10 ani de creştere economică de 8% pe an n-ar fi de ajuns să recuperăm ce e de recuperat şi să ajungem să trăim ca oameni civilizaţi.

Iar politicienii români stau şi se uită ca hipnotizaţi la una şi aceeaşi problemă a “bugetarilor”.  Parcă ar fi nişte  goange preistorice, un tip aparte de vampiri mitici lăsaţi pe pământ să încurce lumea şi să frământe somnul demnitarilor.  Nişte balauri care îşi cer tainul de alegeri şi cărora, vrei nu vrei, trebuie să le sacrifici periodic “deficitul bugetar”!

Prea puţini caută însă rădăcinile relelor care ne macină. Cum se face că din cele 18 milioane de cetăţeni cu drept de vot, numai 4,5 milioane sunt cei care alimentează sistemul de pensii? Evident că din cele 18 milioane trebuie să scădem pensionarii (circa 6 milioane) şi pe cei plecaţi în străinătate (circa 3 milioane), dar tot rămân 9 milioane de oameni – contribuabili potenţiali, nu 4,5 milioane câţi contribuie de fapt. Unde sunt ceilalţi? Unde este jumătate din populaţia activă a ţării? Levitează?

Cum faci ca românii ca cei mai activi dintre români să nu mai fugă din ţara lor ca din faţa hoardelor de tătari? Cum faci ca măcar o parte din cei care au plecat să se întoarcă? Cum convingi ţăranii să cotizeze pentru sistemul de pensii şi pentru cel de sănătate? Cum faci ca milioanele de agricultori de subsistenţă să plătească impozite? Din răspunsurile la aceste întrebări pot veni sume importante, bani adevăraţi, nu măruţişul filtrat de FMI pentru un iaurt şi o aspirină în plus.

Dar lista orbirii oficiale e lungă. Acordul cu FMI semnat în martie şi prima evaluare, cea făcută în iunie, spun negru pe alb că datoriile întreprinderilor de stat ajung la 4% din PIB, adică peste 4 miliarde de euro. Aceleaşi documente spun că plăţile restante din bugetul de sănătate sunt de aproximativ 0,1% din PIB, adică circa 110 milioane de euro.  Unde credeţi că a apăsat mai tare guvernul capitalisto (PDL) – socialisto (UNPR) – liberschimbist (UDMR), opera politică a vizionarului strateg Traian Băsescu?  Aţi ghicit. S-au închis 67 de spitale şi se reduc de la 70% la 50% deconturile pentru medicii plătiţi în funcţie de numărul de pacienţi.

Ce s-a întâmplat însă cu datoriile de circa 4, 4  miliarde de euro ale celor 154 de întreprinderi problematice? Nimic.  S-a amânat termenul. Citiţi pe www.fmi.ro.  Guvernul ar fi trebuit să contabilizeze datoriile acestor companii până la 30 aprilie. Deci nu să înceapă să încaseze, ci  doar să numere datoriile acestor companii. Dar nu numai că Guvernul nu a făcut asta, dar a obţinut şi o amânare substanţială (până la 30 decembrie). Şi felicitări pe deasupra!

Afurisit deficit bugetar! Pentru 4,4%, campionii cinismului european şi-ar vinde şi fraţii şi părinţii! Dar nu s-ar atinge de clienţii politici din energie, de cei care se înfruptă sistematic de la Compania Naţională de Autostrăzi, de cei care declară la graniţă că transportă bunuri în tranzit şi le descarcă apoi în Ilfov la doi paşi de Bucureşti. Nu s-ar atinge nici de cei care întocmesc proiecte europene supra-evaluate, imposibil de decontat la Bruxelles. Nu. Dar se angajează solemn să îngheţe punctul de pensie într-un an în care inflaţia prognozată la mijlocul anului este de 9%!

Domnii Ponta şi Antonescu salută însă “potenţiala” majorare a salariilor. Ba liderul PSD se declară mulţumit şi de economatele lui Boc. Ce banc prost! Nici un alegător informat nu îşi doreşte să se treacă de la cinismul de tip Băsescu -  “trebuie să tăiem în carne vie”, la pomeni electorale şi lacrimi de crocodil. Nu găsiţi totuşi ceva mai inteligent? Mai e timp. Suntem încă în viaţă.

România are nevoie de lideri adevăraţi, adică de oameni cu minte luminată şi coloană vertebrală, nu de figuranţi încântaţi să-i ţină companie vreunui oarecare domn Franks, angajat de serie al FMI.

Când a vorbit despre opoziţia UDMR faţă de regionalizare, preşedintele Băsescu a spus iniţial că ideea “nu poate fi sacrificată pentru interesele minorităţii (…). Ţara asta are 22 de milioane, iar unguri doar 1,5 milioane. Nu pot fi sacrificate interesele majoritarilor, dar şi ale minoritarilor unguri, pentru interesele unor politicieni”. Confruntat însă cu lipsa de susţinere inclusiv în zona propriului partid, Traian Băsescu a admis că singura susţinătoare a regionalizării este UNPR – formaţiunea de traseişti a ministrului Apărării – adică a unui partid aflat ilegitim în Parlament şi oricum sub 10%.  “Vă pot spune că nu mai puţin rezistenţi sunt şi preşedinţii de consilii judeţene români. Ştiu foarte bine că PDL-ul în faţă îmi spune ‘da’ şi în spate au o liotă care spune ‘nu’. Tot din interes”, s-a plâns contrariat preşedintele. El ştie mai bine decât toţi şi chiar în pofida tuturor ce e mai bine pentru fiecare şi pentru toţi împreună.

De aceea şi adaugă, ca să fie clar:  “Dacă aş tolera tăcerea partidelor şi primatul interesului de partid în defavoarea interesului naţional aş putea să am sentimentul şi dvs să aveţi sentimentul că nu mi-am făcut datoria de preşedinte. Ori eu le spun partidelor parlamentare că este o urgenţă reorganizarea administrativă”. Mesajul? Partidele sunt rele pentru că reprezintă interese partinice, preşedintele e bun pentru că reprezintă interesul naţional. Serios?

Unde şi când am mai auzit asta? Tare mă tem că în multe contexte, dar contexte tare nefericite. Când este interesul naţional dintr-o ţară sau alta reprezentat de voinţa unui singur om? Când sunt ignorate opiniile majorităţii şi aplicate directivele unui singur mare “înţelept”? Când sunt partidele blamate şi dispreţuite de la cele mai înalte tribune ale statului?

Păcat că la atâţia ani de la încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană asupra criteriilor politice – pluralism, libertate de asociere, libertate de exprimare, primele criterii discutate şi esenţiale în demersul aderării – România defilează cu un preşedinte care pare să fi uitat că într-o democraţie veritabilă, partidele sunt de bine, nu de rău. Păcat că versaţii intelectuali de dreapta din jurul preşedintelui eşuează sistematic în a-l face să înţeleagă că partidele sunt vehicule ale intereselor diferite ce se contrează în mod natural în societate şi că majorităţile parlamentare se adună firesc din jocul acestor interese. Păcat că nu se găseşte nimeni între apropiaţii preşedintelui care să-l avertizeze că atacurile sale sistematice contra Parlamentului şi contra partidelor îl aşează într-un şir prea puţin măgulitor de autocraţi şi dictatori. Sau trebuie să credem că nu mai admite pe nimeni în jur?

Dacă Parlamentul şi partidele sunt aşadar din cale-afară de enervante în ochii preşedintelui, Guvernul îi oferă totuşi câteva satisfacţii. Aflăm astfel că Ministerul Transporturilor condus de vechea cunoştinţă Anca Boagiu şi Ministerul Dezvoltării Regionale al Elenei Udrea, o apariţie mai nouă pe băncile guvernamentale, stau bine la investiţii. Mai aflăm şi că în privinţa actualului ministru de Interne, Traian Igaş, nu e totul pierdut: el nu a devenit (încă?) o voce similară generalilor din minister interesaţi în boicotarea reformelor. “Îmi mai pun oarecare speranţe în Igaş”, declară liniştitor preşedintele, peste capul premierului care ar trebui să găsească în această perioadă … remaniabili şi înlocuitori de remaniaţi pentru la toamnă. În plus, Traian Băsescu pare să ştie dinainte în ce  constă rectificarea bugetară ce urmează să aibă loc în curând, deşi nu scrie nicăieri în Constituţie, că preşedintele se ocupă de buget: “nimeni nu le va da nici un leu la rectificare, ei (politiştii) trebuie să  ştie lucrul ăsta”, spune Traian Băsescu. După cum ştie mai bine decât Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul de Finanţe, şi premierul însuşi, când şi dacă trebuie plătite datoriile statului din domeniul medical.

Avem sau nu avem Guvern? Avem miniştri, avem premier sau avem numai slujbaşi în serviciul preşedintelui? Şi ce caută oare mister Jeffrey Franks la Cotroceni? A băgat cumva de seamă şeful delegaţiei FMI că România e o ţară de lumea a treia unde trebuie să vii să discuţi cu singurul “factor decizional” dacă vrei să te asiguri că se va mişca ceva într-o direcţie sau alta?

Dacă de bine, de rău, cu miniştrii cabinetului Boc o mai scoate la capăt, preşedintele Băsescu e certat în schimb groaznic cu Justiţia. Afurisitul de Consiliu Superior al Magistraturii, condus de tânărul magistrat Horaţiu Dumbravă, nu demult unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Monicăi Macovei, îndrăzneşte să aibă  reacţii la raportul de ţară şi la criticile ce îi sunt adresate. Îndrăzneşte să aibă un punct de vedere. Ce tupeu! Reprezentanţii constituţionali ai magistraturii – judecători şi procurori la un loc – se comportă ca şi cum Justiţia ar fi independentă. “Birocraţi prăfuiţi” ce sunt! Se ţin de hârtii! “M-am cam săturat de sensibilităţile lor excesive!”, declară preşedintele, ignorând cu desăvârşire faptul că o reformă negociată în interiorul sistemului, oricare ar fi el, este implicit şi o reformă ASUMATĂ de sistemul cu pricina, deci mai temeinică decât una pretins radicală, de tipul “să tai în carne vie”, dar niciodată aplicată. Or, bietul Horaţiu Dumbravă exact cu asumarea reformei în interiorul CSM se ocupă! Iar strategia de reformă a fost cerută Guvernului chiar în raportul CE din 20 iulie, dar…mai uită şi preşedintele câte ceva, nu e şi el om?

Ceea ce este însă în afară de orice dubiu e că preşedintele Republicii ştie mai bine decât toţi când, cât şi ce trebuie să vorbească fiecare! Cum se explică performanţa? Simplu. A explicat chiar el, preşedintele Republicii, în direct, la Televiziunea Română Liberă, exact ca în anii ‘90. Nu vă imaginaţi, spune Traian Băsescu, că dacă există separarea puterilor în stat, fiecare putere rămâne aşa, de capul ei, fără stăpân. “Cele trei puteri au în vârf pe unul care se numeşte şeful statului”, adică eu. Pe scurt, eu sunt şeful, pe mine trebuie să mă ascultaţi. “Axioma” rimează perfect cu îndemnul absolut incredibil transmis Consiliului Superior al Magistraturii.  “Chiar sper să înceteze să mai aibe reacţii!”, a spus fără să clipească preşedintele Republicii.

Vai şi amar! Actualul social-democrat Ion Iliescu are toate argumentele să-şi toarne cenuşă în cap pentru Constituţia din 1991 care a evitat cu obstinaţie să definească limpede separarea puterilor în stat în Legislativă, Executivă şi Judecătorească. Marcat de doctrina partidului unic şi a unicului conducător, textul a copiat aproape integral atribuţiile preşedintelui Republicii Socialiste România din Constituţia RSR, refăcută şi adăugită în 1974, spre satisfacţia lui Nicolae Ceauşescu (el a primit în 1974 nou înfiinţata funcţie de preşedinte al Republicii; până atunci fusese “doar” şeful Consiliului Stat şi secretarul general al PCR). Modificările din 2003 aduse Constituţiei din 1991 au îndreptat prea puţin lucrurile, iar mentalitatea lui “Să trăiţi, şefu’! Am înţeles, şefu’!” e bine-merci, la ea acasă, de sus până jos, de la servicii secrete la consilieri comunali. Aşa că iată ce înţelege actualul preşedinte din principiul modern al separării puterilor în stat, la 20 de ani de la ieşirea din comunism.  Că poate spune orice, despre oricine, că este şeful tuturor şi că în virtutea acestui fapt  poate azvârli public dictonul: “tu când vorbeşti cu mine să taci!”

Curat Republică! Curat bananieră!

Guvernul s-a grăbit deci să întreacă opoziţia declarând iniţiativa USL un proiect al jumătăţilor de măsură. Acesta nu prevede confiscarea averilor ilicite rezultate din acte de corupţie, ci numai pe cele care sunt rezultatul traficului de droguri, de arme, de persoane, etc.  Juristul PSD, senatorul Dan Şova argumentează că pentru acestea există deja legi şi că USL a vrut să acopere în legislatia internă ceea ce lipsea României din aplicarea directivei europene adoptate încă din 2005. Spune chiar că proiectul guvernamental complică lucrurile: condiţionează confiscarea averii a cărei proveninţă nu poate fi dovedită de o pedeapsă de peste cinci ani de închisoare. Dacă pedeapsa cu închisoarea nu există, sau este mai mică, averea cu bucluc nu poate fi confiscată.

Sigur că toate acestea vor fi tranşate în sesiunea de toamnă din Parlament, când spre paguba tuturor, partidele se vor întrece pe rând în cinism şi populisme.

Curios însă cum de ministerul de justiţie vine cu acest proiect de lege, de modificare a Codului Penal, după ce ani de zile şi ministru după ministru, s-a tot buchisit exact la noile Coduri – Penal şi de Procedură Penală. Deci nici n-au intrat bine în vigoare şi trebuie modificate (deşi după cum spuneam, directiva cu pricina datează din 2005).  Nu cumva textul vine să dubleze prevederi din mai vechea lege anti-corupţie, legea ANI sau chiar Codul Penal, din motive politicianiste?

Curios şi răspunsul lui Victor Ponta, atunci când a fost confruntat cu proiectul Guvernului. “Nu avem nici o problemă, le votăm legea, dacă e o chestie de orgoliu să nu fie legea noastră, să fie legea lor, nici o problemă, votăm legea lor (…) A doua zi dupa ce am facut-o noi, au facut si ei o lege mai buna decat a noastra. E în regula, le votam legea lor”. Cu alte cuvinte, nici nu contează argumentele, dacă se dublează şi se încurcă legile între ele, important este să demonstrăm “populaţiei” că vrem să confiscăm averi.  E la modă.

Mai bine s-ar aplica eficient legile în vigoare. Pentru că oricare ar fi argumentele pro şi contra, e limpede că cele două tabere se bat să-şi câştige renumele de prinţi ai dreptăţii într-o ţară a nedreptăţilor. Într-o Românie polarizată şi sărăcită, cel care arată primul cu degetul spre noii îmbogăţiţi şi spre hoţi nu poate avea decât de câştigat. În mintea majorităţii românilor, cele două categorii - noii îmbogăţiţi şi hoţii - se confundă. De unde şi succesul electoral sigur pe această temă.

Politicienii se folosesc încă o dată de frustrările şi necazurile românilor ca să le captureze voturile. Dar nici Emil Boc, nici Victor Ponta nu s-au întrebat ce se întâmplă cu prezumţia de nevinovăţie din Constituţie – aceea care vine din “caracterul licit al averii se prezumă”.  Adică ce se întîmplă cu principiul esenţial într-un stat de drept că procurorul trebuie să demonstreze că averea este furată (ilicită) şi nu persoana cercetată trebuie să justifice că averea este acumulată corect.

În expunerea de motive a proiectului de lege trecut de Guvern găsim totuşi precizarea că “această prezumţie (de nevinovăţie n.r.) este una relativă, aşa încât ea va fi răsturnată, de la caz la caz, prin administrarea probelor care vor crea convingerea instanţei că bunurile deţinute de persoana condamnată sunt obţinute din săvârşirea de infracţiuni”. Documentul conchide: “condiţiile prevăzute prin prezentul proiect, şi care trebuie dovedite în prealabil, sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia fără a se încălca totuşi principiul constituţional amintit“. Din punctul de vedere al cabinetului Boc, ne aflăm prin urmare pe un teren foarte delicat şi instabil exact acolo unde ar trebui să se afle miezul tare al drepturilor fundamentale: proprietatea şi prezumţia de nevinovăţie.

Evident că într-o ţară în care s-au comis atâtea şi atâtea furturi în văzul lumii, iar oamenii sunt atât de săraci, a ridica problema prezumţiei de nevinovăţie înseamnă a intra de bună voie sub bătaia pietrelor. Amintesc însă că aserţiuni care în 1990 păreau absolut corecte pentru majoritatea populaţiei, s-au dovedit în timp dezastruoase. Şi că cei care se temeau în acei ani, de proprietatea privată, de investitorii străini, de regele Mihai, de partidele istorice, au avut până la urmă cel mai mult de suferit din cauza ritmului lent al tranziţiei.

S-au încălcat atunci principii elementare ale statului de drept şi ale pluralismului - Constitutia din 1991 nu garanta nici proprietatea, nici nu prevedea separarea puterilor in stat – sub cuvânt că aceste încălcări folosesc intereselor celor mulţi. În acelaşi fel, acum în 2011, suntem pe cale să renunţăm la prezumţia de nevinovăţie în privinţa averilor. Şi asta doar pentru că, din motive de incompetenţă a leadership-ului, egalitarismul comunist nu avut cum să piară din conştiinţa publică, iar democraţia nu a avut cum să-şi producă efectele aducând bunăstare.

În ultimii 20 de ani s-a văzut însă că orice concesie făcută fricii şi prejudecăţilor, în dauna dreptului şi legitimităţii, se plăteşte. Şi se plăteşte scump şi timp îndelungat. Aşa că aviz oportuniştilor de la putere şi din opoziţie.  În loc de soluţii eficiente pentru nevoi concrete – învăţământ, sănătate şi drumuri, ei se pregătesc din nou să transforme campania electorală într-un concurs naţional de încurajare a metehnelor şi spaimelor colective. Parcă ar urma alegerile din 1992!

Afirmaţiile lui Traian Băsescu potrivit cărora abdicarea forţată a regelui Mihai ar fi fost “un act de trădare al interesului naţional” sunt periculoase şi stânjenitoare pentru orice român. Traian Băsescu a făcut un calcul greşit. A mizat pe republicanismul majoritar în România. Dar românii înţeleg bine că discuţia declanşată de spusele preşedintelui nu ţine de alegerea monarhie-republică, ci de (i)responsabilite şi (in)decenţă.

“Pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce… Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, şeful de stat şi primul ministru doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lipsat ţara prin abdicare îi iertăm toate păcatele?” – iată cea mai halucinantă declaraţie făcută de un şef de stat de la chemarea minerilor la Bucureşti,  în iunie 1990, încoace.

În aceste trei fraze de brutalitate inimaginabilă, Traian Băsescu a murdărit irevocabil demnitatea instituţiei prezidenţiale.

În primul rând, afirmaţia că regele Mihai a fost “slugă la ruşi” este o minciună. Stau dovadă greva regală din 1946-1947,  întoarcerea regelui de la Londra (fusese la nunta verişoarei sale, actuala regină Elisabeta a II a) în decembrie 1947, deşi bolşevicii sperau să-l vadă bun plecat, pistolul cu care Petru Groza l-a ameninţat pe rege, şantajându-l că dacă nu semnează abdicarea vor fi ucişi 2000 de tineri, aflaţi deja în închisorile comuniste, denunţul regelui de-îndată ce a ajuns în Occident, că actul de la 30 decembrie 1947 nu reprezintă nici voinţa sa, nici pe cea a poporului român.

Mii de mărturii din diverse unghiuri şi sute de analize istorice confirmă că afirmaţia lui Traian Băsescu este un fals grosolan. Regele Mihai s-a opus succesiv nazismului, prin decizia de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, americanilor şi englezilor, nu bolşevicilor; după cum s-a opus sistematic comunizării ţării, fiind FORŢAT să abdice. Acest fapt este confirmat inclusiv de raportul Comisiei Prezidenţiale privind declararea regimului comunist drept ILEGITIM şi CRIMINAL. Potrivit declaraţiei citite chiar de preşedintele Traian Băsescu în faţa Parlamentului la 18 decembrie 2006, comuniştii se fac vinovaţi de întreruperea continuităţii constituţionale a statului român, de suprimarea partidelor şi de “abdicarea forţată” a regelui Mihai.

Partea a doua a declaraţiei “prezidenţiale” este cel puţin la fel de urâtă. În încercarea nefericită de a-l ataca şi mai abitir pe rege, Traian Băsescu lansează un alt şir de minciuni. Imaginându-şi probabil că Ion Antonescu era un premier-marionetă, cam de felul lui Emil Boc, actualul titular al Palatului Cotroceni spune că regele s-ar face vinovat de Holocaust în aceeaşi măsură cu mareşalul. Se face că nu ştie că regimul CONDUS de Ion Antonescu era unul de dictatură, că regele avea un rol formal. Regele a devenit lider de facto abia după 23 august 1944, iar această situaţie s-a menţinut numai până la instalarea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza prin presiunea forţelor sovietice care ocupaseră ţara. Iar pentru 23 august 1944 ne-am recăpătat Ardealul, luat în 1940 de Horthy cu sprijinul lui Hitler.

Faptul că ulterior mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului, ilegitim şi presărat cu comunişti, face parte din drama de jumătate de veac a poporului român. Dar responsabilitatea pentru măsurile anti-evreieşti din timpul războiului este limpede şi ea nu se află în dreptul familiei regale, ci în dreptul mareşalului Antonescu. Cea mai bună dovadă în acest sens este că la memorialul Yad Vashem de la Ierusalim, pe unul din blocurile de piatră în memoria “drepţilor în rândurile popoarelor” – a celor care i-au ajutat pe evrei în vremea Holocaustului, se află şi numele reginei-mame Elena. Ea era cel mai apropiat sfătuitor al regelui Mihai. Iar evreii ştiu bine cine i-a ajutat şi cine i-a hăituit.

Cât despre aluzia la averile ce trebuie restituite, ea se plasează în registrul cel mai abject al propagandei comuniste. Ziarul Scânteia al anilor 45-50 ar fi fost încântat de prestaţia prezidenţială de la B1TV. Dacă respectarea proprietăţii în România ţine de coşmarul preşedintelui ţării, după cum reiese din citatul de mai sus, atunci… bine aţi venit în Republica Populară Română.

Faptul de a restitui regelui Mihai castelul Peleş, ridicat din BANII PERSONALI ai străbunicului său, regele Carol I, nu este numai un act de reparaţie pentru familia regală, ci un act de reaşezare a ţării pe temeliile ei fireşti. Proprietatea, familia, istoria, dreptatea – toate au fost întărite prin gestul făcut de statul român acum câţiva ani. De ce ne întoarcem mereu la rău?

A pune în discuţie principiul fundamental al proprietăţii, a reveni asupra declaraţiei de condamnare a comunismului, a deschide cu inconştienţă cutia Pandorei, vorbind cu uşurătate despre Holocaust, toate acestea sunt motive SERIOASE pentru ca liderii şi parlamentarii PDL să analizeze cu gravitate situaţia. Ei trebuie să hotărască rapid dacă mai cauţionează actele iresponsabile ale preşedintelui, sau dacă vor corecta comportamentul lui Traian Băsescu, aducându-l în limite constituţionale, cu picioarele pe pământ.

Nimic nu justifică murdărirea puţinelor simboluri naţionale de care ne putem bucura. Cu istoria nu te poţi juca.  (Aproape că) nu ne-a mai rămas nimic. Nu ne uneşte nimic. Nu ne respectăm între noi. Lumea fuge din ţară unde vede cu ochii. Şi nu fuge numai de sărăcie. Nu suntem mai săraci ca în 1990, lumea fuge pentru că binele e declarat rău, şi răul bine. Pentru că nimeni nu mai ştie în ce direcţie i se îndreaptă viaţa, ce i se va întâmpla mâine. Şi nu ştim pentru că nu avem conducători.

Iar într-o asemenea situaţie, “şeful statului” – cel care a răvăşit până la sânge şi ultima vertebră constituţională a ţării – îndrăzneşte să arunce cu noroi în regele Mihai.

Regele Mihai – cel care împlineşte la 25 octombrie 90 de ani – este îndreptăţit să primească toată consideraţia noastră şi frunţile noastre plecate. Nu pentru că am fi toţi monarhişti. Ci pentru că existenţa dramatică a regelui Mihai întruchipează cel mai exact tragedia României din ultimii 60-70 de ani. Respectându-l pe omul Mihai ne respectăm propriile suferinţe şi propria viaţă. Ca oameni şi ca naţiune.

Mi-e ruşine că Traian Băsescu este preşedintele României.  Şi îmi cer iertare regelui că în România în care am ales să trăiesc se poate întâmpla o asemenea atrocitate.

De ce?

1. Organizarea administrativ-teritorială este prevăzută de Constituție. Traian Băsescu şi PDL nu au cum să modifice Constituţia.

Articolul 3 al legii fundamentale spune expres că “teritoriul (ţării) este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe”. Prin urmare, noua hartă administrativ-teritorială a României poate fi desenată numai în contextul revizuirii Constituţiei. PDL ştie că nu are  majoritate parlamentară pentru un astfel de demers (sunt necesare două treimi în fiecare din cele două Camere ale Parlamentului şi în caz de divergenţă trei pătrimi din total), aşa că a inventat un artificiu: a numit cele opt regiuni – “judeţe”. 

Trucul nu ţine însă la lumina zilei. Reîmpărţirea în sine rămâne o problemă cu miză constituţională, indiferent de etichetă. Organizarea teritoriului este un element fundamental al contractului dintre stat şi societate, în orice sistem politic. Nu există nici stat, nici societate fără teritoriu. Având şi o componentă identitară puternică, organizarea administrativ-teritorială este suportul, temelia fizică a instituţiilor fundamentale, fie ele de natură politică, juridică, economică sau culturală. De aceea organizarea teritorială nu trebuie să facă obiectul legilor obişnuite, care pot fi schimbate uşor, ci trebuie păzită de fluctuaţiile politicii pe termen scurt, prin aşezarea ei între bariere constituţionale. Din aceleaşi  motive, într-o democrație, cetăţenii sunt consultați când este vorba de o schimbare cu implicaţii atât de profunde. Problema nu este că ies ungurii pe străzi la Covasna, ci că nu ies românii la Vâlcea sau la Suceava. Este deci firesc să avem regiuni drept unităţi administrativ- teritoriale atunci când vom avea o nouă constituţie, adoptată prin referendum.

2. Proiectul PDL de re-împărţire teritorială are grave probleme de consistenţă. Discuţiile din ultimele zile au scos la iveală:

a) lipsa proiectului propriu-zis.

Hărţile publicate de ziare sau prezentate de televiziuni nu sunt parte dintr-un proiect legislativ, ci sunt construite pe baza unor informaţii disparate. Nu sunt decât nişte desene, completate din mers cu PIB-ul şi populaţia.  Senatorul Gyorgy Frunda a spus că discuţiile din coaliţie nu s-au purtat asupra vreunui proiect închegat, lucru confirmat şi de liderul Kelemen Hunor.  

b) lipsa unei analize cost-beneficiu.

Singurul calcul făcut cunoscut până acum este cel al UDMR: reorganizarea ar spori deficitul cu 3-4% din PIB; spre comparaţie, tăiarea salariilor cu 25% din 2010 a fost necesară pentru o economie de 2% din PIB. Eonomiile la buget sugerate de preşedintele Băsescu prin declaraţia “acum avem 41 de direcţii de sănătate, 41 de inspectorate şcolare, 41 de…” sunt anihilate de afirmaţiile ulterioare ale unor lideri PDL, inclusiv ale premierului Boc, care susţin că serviciile pentru public vor rămâne la nivelul fostelor judeţe, sub numele de oficii, sau trec la primării; deci au nevoie de aceiași bani.

c) argumentul privind o mai bună cheltuire a banilor europeni prin regiuni este exagerat/fals.

Potrivit regulamentului 1059/2003 al Comisiei Europene, UE recunoaşte unităţile administrativ-teritoriale actuale. Stabilitatea organizării administrativ-teritoriale cel puţin până la finalul actualului exerciţiu bugetar 2007-2013 a fost asumata de România chiar prin tratatul de aderare. Un comunicat al Bruxelles-ului a spus textual că nu există nici o condiţionare administrativ-teritorială pentru banii europeni. Deschiderea liniilor de finanţare pe fondurile structurale, începând cu 2007, s-a făcut numai după clarificarea până la detaliu a traseelor banilor comunitari, de la aprobarea proiectului până la ultima decontare. Punctele nodale nu sunt consiliile judeţene, nici viitoarele administraţii regionale, ci unităţile de management din subordinea ministerelor. Prin urmare, problema banilor UE nu are legătură cu (in)existenţa  judeţelor, ci cu obturarea conductelor financiare pe traseul dintre centru și beneficiari (gradul actual de absorţie este de o cincime din disponibil). Regiunile europeane, nu neapărat administrative, sunt menite să aducă un plus de coerenţă listelor de priorităţi, dar înfiinţarea lor nu obligă la desfiinţarea judeţelor.

d) eliminarea judeţelor nu reduce corupţia, aşa cum susţin preşedintele Băsescu şi premierul Boc, ci o hrănește. 

În primul rând, problema corupţiei este, în esenţă, o problemă a justiţiei, nu a organizării administrativ-teritoriale  (Apropos, desființăm și DNA-urile de la județ Și direcțiile SRI?). În al doilea rând, dacă se păstrează “oficiile”, ”baronii” nu dispar cu totul.  Lipsiţi de puterea de decizie de până acum, liderii (foşti) judeţeni vor continua sa depinda de criteriilor neclare ale Bucureştiului de împărţire a banilor. Proiectul prezidenţial de regionalizare nu tratează rădăcina răului, ci adaugă un cerc mai larg sistemului clientelar de distribuire a banului public: cei opt super-baroni regionali.

3. Iniţiativa lui Traian Basescu de regionalizare nu are nici acordul coaliţiei, în speţă al UDMR, dar nici al propriului partid.

Într-un interviu la Europa FM, liderul UDMR, Kelemen Hunor a declarat că UDMR nu va vota asumarea răspunderii Guvernului asupra nici unui proiect de reformă administrativ-teritorială, nici măcar asupra propriului proiect de regionalizare, şi că este normal ca o astfel de lege să străbată traseul necesar al negocierilor din Parlament. UDMR nu va face din statutul minorităţilor monedă de schimb pentru împărţirea administrativ-teritorială a  PDL, a adăugat el.  În plus, atât Vasile Blaga, cât şi Cezar Preda au criticat ideea asumării de răspundere exprimată iniţial atât de Traian Băsescu, cât şi de Emil Boc.

Prin urmare, dacă regionalizarea trebuie facută prin Constituție, proiect coerent nu avem, coaliție unită nu există, iar Emil Boc nu a reuşit noaptea trecută să convingă în mod miraculos recalcitranţii că e necesară o lovitură de stat, singura variantă rămâne totuși depunerea unui proiect de lege la Camera Deputaţilor.

Demersul este însă nul. Nici măcar parlamentarii coaliţiei nu vor vota în fața lumii desfiinţarea judeţelor din care provin, iar în chestiunile administrativ-teritoriale, cameră decizională este Senatul. Acolo majoritatea depinde de un vot.  Probabil însă că prima constatare a comisiilor juridice, dacă nu, a Curţii Constituţionale de mai târziu, va fi că organizarea țării se schimbă numai la revizuirea Constituţiei, adică … altădată.

Deci?

Ce a vrut Traian Băsescu să verifice aruncându-şi premierul şi partidul într-un scenariu atât de riscant? A căutat ca şi la prezidenţialele din 2009 o scenă conflictuală? În loc de “moguli” și “ruși”, pregătește pentru cazanul cu smoală al campaniilor din 2012 “baronii” luptei de clasă și “secuii” revendicărilor etnice?

Nimic altceva nu rezistă logicii. Oricât ar fi de stânjenitor pentru sistemul politic și perspectivele economice ale României, nu avem decât să admitem cu tristețe că, din lipsă de expertiză și în disperare de cauză, președintele țării noastre a ajuns să se preteze în aceste zile la cele mai jalnice scenarii naționalist-comuniste.

Regretabil că printre creierele de la Cotroceni nu s-a găsit nimeni care să-l convingă pe Traian Băsescu că Parlamentul României nu are nevoie un  înlocuitor pentru PRM. Cât de seacă la minte și la inimă trebuie să fie mâna de oameni din jurul președintelui dacă nu a găsit nimic altceva de făcut decât să resusciteze cu citate din România Mare debitul verbal al veșnic-discriminatului şi îndelung-aşezatului-la-guvernare Laslo Tokes. Cât de mare trebuie să fie spaima, ura, fuga de viitor a preşedintelui dacă este dispus să îmbrace orice haină, oricât de murdară, ca să mai persiste puţin…

Teoretic, spre deosebire de Senat, majoritatea guvernamentală este destul de confortabilă în camera inferioară.  Are 176 de deputaţi. Prin urmare, coaliţia PDL-UNPR-UDMR-minorităţi deţine în scripte inclusiv majoritatea de două treimi pentru legi organice – 167 de voturi. Cu toate acestea, în favoarea proiectului guvernamental privind Ministerul de Interne, au votat numai 150 deputaţi. Între “dezertori” şi parlamentari ai PDL. În mod limpede, cabinetul Boc a pierdut majoritatea pentru legi organice în Parlament.

Mulţi ar spune că aceasta este o schimbare majoră. Iată că guvernul nu-şi mai poate trece legile de reformă prin Legislativ. Din nefericire pentru noi toţi, ce s-a întâmplat astăzi la Parlament nu este o noutate.  Guvernul Boc nu a avut de fapt niciodată o majoritate legitimă în Parlament.

Emil Boc şi-a adunat majoritatea fragilă pentru învestitura de la 23 decembrie 2009 pe fondul unei crize guvernamentale fără precedent în anii 2000. În toamnă, preşedintele refuzase majoritatea de 60% a PSD+PNL+UDMR ca să poată păstra Ministerul de Interne – esenţial pentru câştigarea alegerilor.  Să fi intrat în 2010 fără guvern stabil după aproape trei luni de provizorat guvernamental ar fi fost şi mai rău decât învestirea lui  Boc-reloaded sub presiune.

Ulterior, aritmetica parlamentară s-a dovedit mai stabilă, dar cu preţul unor derapaje principiale enorme. Prin magnetismul exercitat de împărţirea cvasi-politizată a fondurilor şi a funcţiilor publice sau prin diverse tipuri de presiuni, aproape 40 de parlamentari şi-au schimbat culoarea politică.

Cu ajutorul migraţiei politice, guvernul Boc a reuşit să-şi asigure în Parlament majoritatea simplă de 236 de voturi din cele 471, adică de 50%+1 din numărul total de parlamentari. Premierul a putut astfel să-şi vadă trecute “măsurile de austeritate” şi “legile de reformă” prin asumare de răspundere. Cabinetul Boc nu şi-a permis însă niciodată să discute legile pe care le-a iniţiat în Parlament; ştia că pe fond nu are majoritate. Dovadă că astăzi o serie de legi, puţin discutate public,  au fost adoptate cu 170-175 de voturi, dar când a venit vorba de concedierile de la Ministerul de Interne, îndelung comentate şi extrem de concrete ca impact, coaliţia a clacat.

Aşa s-ar fi întâmplat cu orice altă lege de impact aşa că premierul a evitat până acum cu grijă orice dezbatere deschisă şi orice vot final după un traseu normal în Parlament. Una este să le spui parlamentarilor tăi că dacă nu votează o lege cum vrea Guvernul, se amână legea/decizia şi sporeşte deficitul bugetar, alta e să le spui, cum se întâmplă la asumarea răspunderii,  că dacă nu votează cum vrea premierul, o să cadă Guvernul şi ei, parlamentarii, s-ar putea trezi brusc în incertitudine, cu perspectiva opoziţiei. Nu degeaba preşedintele Băsescu ameninţă din timp în timp cu o nouă majoritate, deşi relaţiile cu PSD şi PNL sunt catastrofale…

Cum se face însă că, spre deosebire de toate celelalte categorii profesionale, angajaţii Ministerului de Interne au avut şansa de a vedea o lege care îi priveşte atât de direct, dezbătută în Parlament? De ce a renunţat guvernul Boc la politica sa consacrată de asumare a răspunderii tocmai acum?

În primul rând, angajaţii MAI de toate felurile sunt puternic conectaţi cu liderii politici. În al doilea rând, sindicatele din diversele ramuri de la MAI sunt mult mai conectate cu membrii lor decât…sindicatele din învăţământ, să zicem…, şi mult mai hotărâte. Peste profesori, medici şi companii s-a putut trece, peste poliţişti, nu. Nu înseamnă că Ministerul de Interne nu trebuie restructurat; dar dacă păstrezi birocraţi în birouri şi finanţezi generos serviciul secret DGIPI, dar în acelaşi timp dai afară poliţişti operativi, adică pe cei care au grijă de siguranţa publică, nu avem o mare problemă? Obiecţii similare au avut şi alte categorii profesionale, dar nu i-a auzit nimeni…Poliţiştii au ştiu însă cum să folosească mecanismele parlamentare – au vorbit cu parlamentarii puterii direct, la ei acasă în colegiile uninominale şi în comisiile parlamentare. Aviz amatorilor.

Ministerul de Interne se dovedeşte astfel încă o dată piatra de încercare a guvernul Boc. A fost prilej de imens scandal în ianuarie 2009, când acolo au fost schimbaţi succesiv trei miniştri (Gabriel Oprea, Liviu Dragnea până la Dan Nica). A fost pretextul pentru înlăturarea lui Vasile Blaga din guvern în toamna lui 2010. După ce a îmbrăcat forma scandalului de corupţi şi poliţie politică ( în 2009 întrebarea era “cine controlează doi şi un sfert?”, după ce s-a camuflat în scandal legat de norme şi comportament etic  (remanierea lui Vasile Blaga a fost legată formal de sloganul “Ieşi afară, javră ordinară”, adresat preşedintelui şi gestul fără precedent al acestuia de a renunţa la a mai fi escortat de poliţie), iată că Ministerul de Interne devine vehicolul perfect pentru un scandal pe tema reformă/antireformă. Tare mă tem că proiectul Igaş/Mironescu nu e cel mai potrivit model de reorganizare a banului public…

Post-factum şi după o discuţie cu preşedintele Băsescu dimineaţă, premierul Boc spune: “mergem mai departe”. Şeful grupului PDL de la Cameră Mircea Toader se întreabă şi el retoric la Europa FM cum de au ajuns disponibilizările de la Ministerul de Interne în dezbaterea Parlamentului şi de ce nu s-a rezolvat totul, simplu, fără bătăi de cap, printr-o hotărîre de Guvern. Probabil că de acum încolo echipa lui Boc va cântări şi mai atent “riscurile” pe care le presupune întrebuinţarea corectă a Legislativului şi va elimina posibilitatea oricărui “accident”.

Cât despre demisia/plecarea premierului Boc, chiar nu e cazul să discutăm…oricâte discuţii ar răzbate în presă…pe surse. Preşedintele Băsescu nu are încă un înlocuitor pentru Emil Boc, iar momentul este oricum jenant de apropiat de congres: proaspătul reales nu poate fi schimbat imediat. În plus, având în vedere prestaţia deplorabilă a ministrului de interne Igaş în scandalul Banias-Mironescu, nu se profilează şi un post vacant chiar în fruntea ministerului de Interne? Dacă Emil Boc este atât de performant ca ministru al Muncii, de ce nu ar prelua şi Ministerul de Interne? Am mai reduce din costuri…Expertiza oricum nu contează.