Asa cum ma asteptam reforma cheltuielilor bugetare a sucombat si FMI-ul a trimis o echipa de interventie pentru a se asigura ca banii sunt folositi cum trebuie. Din pacate pentru politicieni acesti bani sunt sub cheie, la BNR, si chiar daca au numit un consiliu de administratie puternic politizat este putin probabil sa se poata atinge de acesti bani.

Intarzierea reformelor bugetare (vezi si decizia solomonica a Curtii Constitutionale) ne afunda intr-o situatie fara iesire, marind astfel costurile (si durerile) aferente crizei economice. Inca odata se dovedeste ca politica romaneasca este irationala si dominata de interese marunte…

Asa cum evolueaza situatia este din ce in ce mai probabil ca toate impozitele vor creste, fara ca vreo masura de reducere a cheltuielilor sau de reforma sa fie puse in aplicare. Nu se va reduce numarul de salariati cu venituri mari din ministere si agentii, nu se vor recalcula pensiile nesimtite si nici nu se va reduce numarul de parlamentari (asta daca mai avea cineva vreo indoiala). Dar vom plati cu totii pentru deciziile unui grup relativ redus de oameni…

a) se va mentine impozitul forfetar si in 2010?

b) se va introduce sistemul de plati anticipate pentru toti contribuabilii?

c) declaratia de impozit pe profit pentru anul 2009 trebuie certificata de catre consultantii fiscali/auditorii societatilor comerciale? (aceasta prevedere legala a fost suspendata pana la 1 ianuarie 2010!)

Legislatia existenta ne da raspunsul “DA” la toate aceste intrebari.

Sa vedem ce se intampla mai departe intrucat esecul reformei cheltuielilor statului ne conduce catre o certitudine: cel putin una dintre taxele principale se va modifica (TVA sau cota unica). Intrebarea nu mai este daca, ci cand se va intampla: in decembrie 2009 sau la inceputul anului 2010.

“Poţi recunoaşte un OM DE EXCEPTIE dupa un singur indiciu: TOTI IMBECILII SE UNESC IMPOTRIVA LUI”.

Desigur ca un om poate fi de exceptie in sens pozitiv sau  negativ, insa imbecilii nu se pot exprima la reala lor valoare decat impotriva oamenilor de valoare.

Pentru oamenii de afaceri aceasta stire are un inteles clar: cota unica este in mare pericol.

Din pacate in “Romanica”, asa cum ne place sa o alintam, tehnocratii sunt de fapt politicieni (numiti in functii pe criterii politice) iar profesionistii nu acced in functii de conducere. In realitate profesionalismul multor primari consta in “maiestria” de a atrage fonduri de la bugetul de stat si mai putin in gospodarirea cu cap a putinilor bani pe care ii au la dispozitie.

Sa nu ne lasam imbatati cu apa rece, pentru ca daca ne uitam cu atentie mai sunt si alti tehnocrati sau candidati independenti in spatele carora zambeste “bunicuta”. Prietenii stiu de ce! Sa mai auzim si de bine!

Acordul cu FMI este în aer, iar parlamentarii caută soluţii să amâne măsurile nepopulare agreate cu Fondul. Până la 1 ianuarie trebuie să modificăm Codul fiscal, iar cota unică este în mare pericol.

Problema este ca orice minut de intarziere ne va costa foarte mult in viitor (pe modelul deja consacrat al formelor fara fond). Renumita noastra “temporizare” poate da roade in fotbal dar nu in economie unde deciziile rapide si ferme fac diferenta.

Avem un status-quo convenabil candidatilor la presedintie dar distrugator pentru economie. In conditiile actuale, prevad ca anul 2010 va fi un an compromis in care criza va produce efecte devastatoare, insa, ca de obicei, numai in mediul privat.

In concluzie, sistemul a invins din nou economia privata. Poate ca in al douasprezecelea ceas sindicatele si antreprenorii ar trebui sa vada dincolo de micile lor aranjamente pentru ca ei vor fi cei care vor plati cu varf si indesat. Marii pesti vor rupe navodul ca si pana acum….

În primul rând trebuie remarcat că modelul nostru economic se bazează pe exporturi şi investiţii străine (“outsourcing”). Investiţiile străine au fost motorul creşterii economice in ultimii ani, iar criza a lovit tocmai în sectoarele economice care au beneficiat de cele mai mari investiţii (auto, imobiliare, materiale de construcţii).

În al doilea rând, criza a modificat comportamentul consumatorilor români ca urmare a diminuării nivelului veniturilor şi a semnalelor alarmante privind evoluţia economiei. Astfel, veniturile au fost orientate spre satisfacerea nevoilor primare (sănătate, alimente şi băuturi) în paralel cu amânarea şi/sau reducerea unor cheltuieli considerate de lux.

Fără a intra în prea multe detalii, putem concluziona că principalul efect al crizei a constat în reducerea cererii solvabile (internă şi externă), astfel că modelul  nostru economic  nu mai este capabil să susţină creşterea economică.

Pe plan internaţional, măsurile economice ale guvernelor ţărilor dezvoltate au fost de sorginte keynesiană, respectiv de susţinere a cererii interne agregate şi sprijinirea instituţiilor financiare în dificultate. Aceste măsuri au presupus injecţia de resurse financiare în economie, bani pe care aceste state îi pot asigura din resurse interne, dar pe care România nu îi poate decât împrumuta.

Problema resurselor financiare este una extrem de delicată nu numai din cauza deciziilor politicienilor care au administrat ţara în ultimii ani, dar şi datorită lipsei de perspectivă a măsurilor economice, explicată în bună măsură de orientarea pe termen scurt a politicilor economice (a se citi politici electorale).

În acest context, pot fi reţinute două măsuri importante, raţionale din punct de vedere economic, care se află în pericol din cauza abordărilor excesiv populiste ale momentului:

a) creşterea ponderii investiţiilor cu efect de antrenare (în infrastructură), în cheltuielile bugetare, în contrapondere cu cheltuielile cu personalul bugetar (în condiţiile în care creşterea salariilor bugetarilor este puternic susţinută de către sindicate);

b) stabilitatea legislaţiei comerciale şi fiscale, în care decizia politică joacă un rol determinant. Eventualele măsuri de creştere a fiscalităţii ar trebui să fie predictibile şi fundamentate economic, cu remarca amară că reforma legislaţiei fiscale şi cvasi-fiscale (contribuţii sociale) s-a blocat înainte de a începe.

Aceste măsuri sunt de fapt “inacţiuni” solicitate guvernanţilor, fundamentate pe o îndelungată experienţă a “schimbărilor” intempestive şi, de cele mai multe ori, iraţionale. Aş vrea să subliniez că sistemele mari (cum sunt cele din administraţie şi economie) au o inerţie foarte mare la schimbări, iar schimbările frecvente pot conduce la reacţii imprevizibile. Nu trebuie să ne mai mire, deci, lipsa crasă de eficienţă a administraţiei publice care este sistematic “răvăşită” la fiecare schimbare de guvern. Q.E.D.