Anglia

Dacă e să ne luăm după previziuni şi bookmakeri, Anglia face parte dintr-o categorie doar a ei, nu chiar în aceeaşi clasă cu Spania şi Brazilia, dar oricum un pic peste echipele din raftul al doilea al fotbalului mondial: Argentina, Portugalia, Olanda, Italia. Poate Anglia să câştige Cupa Mondială? Da, fără îndoială. Germania în 2002 sau Franţa, şi chiar şi Italia în 2006, n-au fost echipe colosale, ci doar organizate şi funcţionale. Va câştiga Anglia Cupa Mondială? Nu, cu un pic de îndoială. Cred că Anglia are un pic prea multe găuri că să poată spera la mai mult decât o semifinala. Iată-le pe cele mai importante:

– doar două echipe de la Mondial sunt compuse din jucători care evoluează în campionatul propriu. Una e Italia, cealaltă e Anglia. La polul opus, în ultimele două decenii, Brazilia a avut cei mai mulţi jucători răspândiţi în toată lumea. Să ştii cum să te adaptezi şi să reacţionezi la feluri diferite de a juca e un avantaj decisiv, pe care Anglia nu-l are.

– portarul -€“ e foarte greu să mergi până la capăt fără un portar de mare calitate. Iarăşi, Anglia nu-l are. Joe Hart e probabil cel mai talentat din cei trei, dar îi lipseşte experienţă la nivel înalt. Jamo e cel mai experimentat dar e la apusul unei cariere ciuruită de gafe. Rob Green e un portar bun, dar nu excepţional.

– cuplul de fundaşi centrali, Rio Ferdinand -€“ John Terry e o versiune ruginită maşinăriei defensive care era odată. Ambii au avut probleme mari sezonul asta, unul cu spatele, altul cu căsnicia, dovedindu-se vulnerabili în faţă unor vârfuri care deşi nu erau de speriat, aveau viteză, de ajuns ca să le dea coşmaruri lui Rio şi Jay T. (n.a. – textul e scris înainte de accidentarea lui Rio)

– al doilea vârf -€“ Anglia nu are un atacant pe măsura lui Rooney, aşa că încearcă să-l găsească pe cel care scoate cel mai bine la iveală calităţile lui Wazza. De-a lungul preliminariilor, acesta a fost Heskey, altruist şi inteligent, însă pe final de sezon a prins doar câteva minute la Villa, unde e abia al patrulea atacant.

– sistemul: presa britanică îl susţine până în pânzele albe pe Capello, dar se simte o oarecare undă de îndoială în privinţa conservatorismului şi rigidităţii italianului. Se spune deja de ceva timp că acest Mondial nu va putea fi câştigat cu un sistem 4-4-2, care pune mare presiune pe fundaşii centrali în faţa unei Spanii spre exemplu, care face pressing sus şi plimbă mingea excelent.

S.U.A.

Favorita grupei la poziţia a doua e o echipă coagulată, de calitate. Majoritatea jucătorilor din lot joacă în Premier League, Bundesliga, Ligue 1, Seria A. America joacă tot un 4-4-2 dar mult mai defensiv, cu doi închizători, unul din ei fiind de perspectivă, Mike Bradley, fiul selecţionerului. Departamentul portarilor e acoperit de trei goalkeeperi care joacă în Anglia, Tim Howard de la Everton fiind titularul de drept. În centrul apărării americanii au probleme cu accidentările, după ce Bocanegra a fost operat de hernie în martie iar Onyewu a ratat aproape tot sezonul la Milan după accidentarea la genunchi.

Punctul forţe al echipei vine din benzi, atât Clint Dempsey cât şi Landon Dononvan impresionând în Anglia în acest sezon. Două aripi de mare excepţie de la care S.U.A. aşteaptă majoritatea fazelor de poartă. Atacul nu e pe măsura restului echipei, după ce Charlie Davies, cel mai periculos vârf al lor, a fost implicat într-un grav accident de maşină în octombrie după care încă nu şi-a revenit complet. Asta înseamnă că atacul va fi condus de Jozy Altidore, pe care l-aţi văzut sezonul asta la Hull, unde a marcat însă doar o dată în 28 de apariţii.

S.U.A rămâne o echipă imprevizibilă, care a demonstrat la Cupa Confederaţiilor de anul trecut că poate bate pe oricine – a învins 2-0 cu Spania în grupe şi a avut 2-0 la pauză cu Brazilia. De atunci însă au pierdut cu adversari modeşti ca Slovacia (0-1) şi Danemarca (0-3) făcându-ne să ne întrebăm: care versiune a Statelor Unite o vom vedea la vară?

Algeria

„Vulpile deşertului” nu e un film prost de ProTv, ci porecla jucătorilor Algeriei, singura echipă din partea nordică a Africii calificată la Mondial. Algerienii au produs probabil cea mai mare surpriză a barajelor învingând în trei manşe Egiptul, campioană Africii din 2006 încoace.

Spre deosebire de restul echipelor din grupă, care merg pe tradiţionalul 4-4-2, Algeria joacă un sistem elaborat şi aproape abandonat în fotbalul contemporan: 3-4-2-1. Sistemul gândit de anternorul, Rabah Saadane, cere un travaliu imens din partea fundaşilor, dar dacă e executat corect, poate ţine în şah echipe mult superioare tehnic.

Algerienii au doi jucători care se desprind din banalitatea echipei: Madjid Bougherra, fundaşul central de la Rangers şi unul din cei mai buni oameni de la ultima Cupă a Africii, şi playmaker-ul Mourad Meghni de la Lazio, poreclit „Petit Zidane”. Ar mai fi Nadir Belhadj de la Pompey, care pare în anumite momente prea talentat pentru binele lui.

Una peste alta, mi-e greu să-i văd pe algerieni scoţând mai mult de un punct din grupa asta.

Slovenia

O ţară cu o populaţie de mărimea Brooklyn-ului, simpla prezenţă a Sloveniei la Mondial e remarcabilă. Ce trebuie să ştiţi despre Slovenia este că are una din cele mai bune defensive de la acest turneu, primind doar 4 goluri în preliminarii. În poartă îl au pe Samir Handanovic, foarte solid la Udinese în ultimele sezoane. În faţa apărării e căpitanul Robert Koren, care vine la Mondial fără echipă, după ce West Brom nu i-a prelungit contractul. Golgheter e Milivoje Novakovic, de la Koln, care a marcat deja de 14 ori în 37 de meciuri, o eficienţă notabilă când joci la o echipă ca Slovenia.

Cheia echipei e însă antenorul Majaz Kek, pe care l-am văzut eclipsându-l în barajul cu Rusia pe Guus Hiddink, printr-o organizare aproape perfectă şi un joc pe contraatac nemilos. Deşi îi lipsesc calităţile individuale, Slovenia e cea mai bine închegată echipă din grupa C.

Si un avertisment de încheiere: nu va faceți speranțe dincolo de meciul de deschidere, Anglia – S.U.A. de pe 12 iunie. Ar fi nevoie de un miracol ca să vedem altceva decât evoluții ultra-defensive în celelalte meciuri din grupă.

Vineri s-a stins o icoană a sportului american, antrenorul de baschet John Wooden. A murit din cauze naturale, cum se întâmplă de obicei cu cei buni, cu câteva luni înainte să împlinească 100 de ani.

John Wooden a fost cel mai de succes antrenor din istoria baschetului universitar, câştigând cu U.C.L.A. zece titluri între anii 1964 şi 1975. Între 1971 şi 1975 echipă să a câştigat 88 de meciuri consecutive, încă un record în N.C.A.A. Wooden a creat o dinastie sportivă fără pereche în istoria sportului american, pregătindu-şi elevii, printre care nume uriaşe că Bill Walton sau Kareem Abdul Jabbar, în aceeaşi măsură pentru baschetul profesionist cât şi pentru viaţă.

Asta e de fapt moştenirea lui Wooden. După ce s-a retras el a pus pe hârtie principiile care l-au făcut să fie un exemplu de integritate şi bunătate. Toate derivă dintr-o bucăţică de hârtie pe care tatăl sau i-a dat-o la sfârşitul gimnaziului, pe care a purtat-o cu dânsul toată viaţa şi pe care stăteau scrise şapte sfaturi simple:

„Be true to yourself, Make each day your masterpiece. Help others. Drink deeply from good books, especially the Bible. Make friendship a fine art. Build a shelter against a rainy day. Pray for guidance and give thanks for your blessings every day.”

Iată câteva din sfaturile antrenorului Wooden.

Despre cum să te porți cu ceilalți:

Pune drepturile altora inaintea sentimentelor tale si sentimentele altora inaintea drepturilor tale.

Despre talent irosit:

Nu te judeca după ce ai realizat, ci după ce ar fi trebuit sa realizezi cu abilitățile tale.

Despre generozitatea dezinteresata:

Nu poți sa trăiești o zi perfectă fără sa faci ceva pentru cineva care n-o să poată să se revanșeze niciodată fată de tine.

Despre modestie:

Talentul e dat de Domnul. Fii umil. Celebritatea e data de om. Fii recunoscător. Păcălirea e data de sine. Fii atent.

Despre diferența intre reputație și caracter:

Fii preocupat în legătură cu caracterul tău, nu cu reputația, adică de ceea ce ești cu adevărat nu de cum cred alții că ești. Posesiile materiale, scorurile câștigătoarea și reputațiile mărețe sunt neînsemnate în ochii Domnului, pentru ca el știe cine suntem cu adevărat și asta e tot ce contează.

Si cea mai pertinentă definiție a succesului pe care am citit-o:

Success is peace of mind attained only through self-satisfaction in knowing that you made the effort to do the best of which you are capable.

Dumnezeu să-l odihnească!

Argentina

Albiceleste au început preliminariile sub comanda lui Coco Basile, care a fost concediat după ce a reuşit doar o singură victorie în primele şapte partide. Să reţinem acest detaliu esenţial, înainte să ne grăbim să dăm vina pe Maradona pentru umilinţa de a pune Argentina în poziţia de a se califica la mustaţă, după acea scenă aproape apocaliptică, cu San Martin Palermo marcând în prelungiri cu Peru. Maradona a preluat o echipă în derivă şi i-a dat o direcţie, deşi a făcut-o oarecum haotic, convocând peste 100 de jucători şi neutralizându-l involuntar pe Messi.

Lotul de 23 ales de Maradona i-a şocat pe europeni prin absentele lui Zanetti şi Cambiasso, campioni ai Europei cu Inter în acest sezon. Maradona a compus un lot inegal şi vulnerabil, fără fundaşi de bandă (!) dar cu un exces de numere 9. Deşi mandatul lui Maradona pare un balamuc tactic, Diego are un plan (nu râdeți!) pe care dacă ai răbdare să îl asculţi constaţi că nu e atât de ridicol pe cât îţi inchipuiai. O fi el un dement care calcă jurnalişti cu maşina, dar dacă-l rogi să îţi explice cum gândeşte el fotbalul, nu mai scapi de el. Săptămâna asta a dat un interviu unui post de radio argentinian în care a lămurit câteva aspecte. Să le luăm pe rând:

Zanetti -€“ sezonul asta a fost în primii trei fundaşi stânga din Europa. Cum să nu-l chemi? Pare un sacrilegiu vorba lui MM. În paranteză fie spus, amintiţi-vă că nici Pekerman nu l-a chemat în 2006. Abia întreaga strategie a lui Maradona de a chema doar apărători care joacă în centru la cluburile lor pare sinucigaşă. În interviu însă, el a explicat că nu aşteaptă de la Otamendi şi Heinze, fundaşii laterali, să urce şi să centreze – pentru asta are extremele, Jonas Gutierrez şi Di Maria. Asta e varianta oficială.

Cea neoficială spune că Zanetti a căzut în dizgraţia lui Diego după meciul din septembrie cu Brazilia. Conduşi cu 2-0 la pauză la Rosario, argentinienii erau înghesuiţi de o echipă mult mai organizată. Diego intră în vestiar la pauză şi le ţine un discurs gen Braveheart, mergând de la unul la altul şi urlând: „Hai băieţii! Pentru ţara noastră! Putem s-o facem!” Realizând că e nevoie instrucţiuni tactice, Zanetti a rămas cu echipa în vestiar după plecarea lui Maradona şi i-a spus fiecăruia ce trebuie să facă. Argentina a jucat cu totul altceva după pauză, deşi a pierdut până la urmă cu 3-1. Diego a aflat şi a făcut o criză de nervi după meci.

Cambiasso - aici e mai simplu. Esteban nu joacă pentru Maradona îl apreciază foarte mult pe Mascherano, care acoperă perfect terenul pe orizontală şi urcă foarte rar.

Unde greşim noi în schimb, e că îi judecăm după prestaţiile de la Inter. Vă aduceţi aminte de caricatura lui Messi, Superman în Europa, Clark Kent la naţională. Aşa e şi cu Cambiasso, Zanetti şi Milito în ultimii ani la naţională. La primul a renunţat de cum a fost instalat. La al doilea abia după finalul preliminariilor. Într-o ţara care adoră să cârcotească, nimeni nu l-a criticat pe Maradona, suporterii l-au susţinut aproape unanim. Aceeaşi poveste şi cu Milito, care la Inter e vârful de lance al unui sistem construit să-l servească. Acum trei ani în Copa America, Milito a intrat în locul lui Crespo, accidentat, şi a fost atât de şters încât Alfio Basile a renunţat să mai joace cu atacant central. Milito a mai avut câteva apariţii în preliminarii, unde a fost la fel de invizibil.

Nu încerc să spun că Maradona nu e absurd, pentru că e. Doar că nu chiar atât de absurd pe cât ne închipuim noi, privind mecanismul asta uns perfect care e Inter-ul lui Mourinho.

Marea hibă a Argentinei e lipsa unei variante de rezervă pentru Veron, „Xavi al meu” cum îi spune Maradona. Un Xavi mai bătrân şi mai încet, care pasează mai prost, şi care nu prea deposedează fără fault. Chiar şi aşa, dacă Veron păţeşte ceva, Mondialul Argentinei s-a terminat. Iată de ce, adevăratul sacrilegiu e absenţa lui Ever Banega de la Valencia, un mijlocaş central care distribuie excelent mingea şi care e capabil să şi coboare la marcaj. Postura de rezervă l-a costat şi pe Fernando Gago locul în avion, astfel că Argentina suferă cel mai mult în zonă centrală a liniei mediene.

Cum poate o echipă care va alinia un portar mediocru, patru fundaşi centrali şi un playmaker consumat, să fie totuşi cotată printre favorite? Răspunsul vine citind lista atacanţilor: Messi, Tevez, Milito, Aguero, Higuain (şi Martin Palermo). Cel mai letal atac de la acest Mondial. Un pic cam aglomerat acest departament, dacă ne gândim că Argentina joacă (doar) cu doi atacanţi. Îmi amintesc de regula lui Capello, cu doi oameni pe fiecare post, şi mă uit peste lotul Argentinei, care are 7 mijlocaşi care se bat pe 4 locuri şi 6 atacanţi care se bat pe 2.

Văd Argentina chiar în semifinale, pentru că are un culoar oarecum uşor – cum ar fi o întâlnire cu Uruguay-ul după grupe? Mai departe însă, întâlneşti echipe care te pun să plăteşti pentru nesăbuinţa de nu acoperi fiecare post cum trebuie.

Nigeria

„Supervulturii” s-au calificat greu de tot la Mondial dintr-o grupă în care plecau favoriţi detaşat, cu Tunisia, Mozambic şi Kenya, ceea nu e tocmai un compliment pentru ei. Probabil că mulţi dintre noi păstrăm amintirea acelei echipe flamboaiante din ‘€™94, cu Amunike, Amokachi şi Okocha. Din păcate, Nigeria de azi e antiteza acelei echipe. Nigerienii au o defensivă semi-decentă dar cam atât. Au un stil foarte pasiv de joc şi păcătuiesc prin lipsa de creativitate de la mijloc în sus. În mai puţin de un an, între februarie 2009 şi ianuarie 2010 au făcut cinci meciuri nule, şi lăsaţi-mă să va spun că nu-s cea mai spectaculoasă echipă de privit.

Antrenor e suedezul Lars Lagerback, adus după Cupa Africii în locul lui Shaibu Amodu. Jucătorii de bază îi ştiţi din Anglia: Joseph Yobo şi Aiyegbeni Yakubu de la Everton, Seyi Olofinjana de la Hull, Obi Mikel de la Chelsea, Danny Shittu care nu prea prinde echipa la Bolton, Dickson Etuhu de la Fulham, şi evident căpitanul de 179 de ani, Kanu. O echipă cam plictisitoare una peste alta, pe care n-o văd trecând de grupe nicidecum.

Coreea de Sud

Coreenii sunt la a şaptea Cupă Mondială consecutivă şi eu îi văd printre revelaţiile turneului. „Tigrii Asiei” au impresionat în amicale, bătând echipe solide la Japonia sau Coasta de Fildeş. O echipă tehnică şi organizată, care joacă un fotbal pozitiv, bazat pe posesie. Coreea joacă un 4-4-2 tradiţional, cu două aripi care din Premier League, Park Ji-Sung de la Man Utd şi Lee Chung-Yong de la Bolton Wanderers. Alţi doi „europeni” remarcabili sunt Ki Sung-Yong de la Celtic, supranumit Gerrard-ul corean, şi mai ales un vârf foarte interesant de la Monaco, Park Chu-Young, extrem de iute şi un excelent executant de lovituri libere. Deşi pornesc ca outsideri, eu cred că asiaticii vor reuşi să-şi impună jocul în faţa a două echipe destul de plate şi uni-dimensionale, ca Grecia şi Nigeria.

Grecia

Una din cele mai defensive echipe de la Mondial, Grecia nu s-a schimbat prea mult din 2004, când şoca lumea luând titlul european. De 9 ani sub comandă lui Otto Rehhagel, Grecia are acelaşi joc bazat pe o apărare ermetică şi contraatacuri cu mingi trimise pe atacanţii înalţi, Charisteas şi Gekas. Katsouranis rămâne un închizător pe care poţi conta şi Karagounis, căpitanul care orchestrează jocul. Dezavantajul Greciei e că ştie să joace doar pe contraatac, însă nu are jucători rapizi care să scape uşor din marcaj. Una peste alta, eu n-aş avea încredere într-o echipă în care Kyrgiakos e liderul apărării.

Africa de Sud

După Coreea de Nord e cea mai slab cotată echipă în clasamentul FIFA. Chiar şi aşa, Bafana Bafana are trei avantaje însemnate:

– tradiţia: din 1930 încoace, toate echipele gazdă au trecut de grupe
– antrenorul: Carlos Alberto Parreira e un meseriaş aflat la a şasea Cupă Mondială, care ştie să scoată la iveală calităţile echipelor limitate.
– forma de moment: de la Cupă Confederaţiilor de anul trecut, unde au făcut un turneu remarcabil (Spania i-a bătut greu în prelungiri în finală mică), Africa de Sud a legat un şir de meciuri foarte bune, doar două înfrângeri în ultimele 10 partide.

Scheletul echipei joacă în Anglia: Aaron Mokoena, fundaşul central al lui Pompey, e căpitanul şi jucătorul cel mai experimentat, Steven Pienaar, dinamul de la mijloc al lui Everton, şi Benni Mccarthy, omul cu golul. Mai ţineţi-i minte şi pe Teko Modise, aripă stânga care e urmărit de Milan, Inter şi City, colegul lui Mokoena din centrul apărării,singurul jucător alb din lot, Matthew Booth of Mamelodi Sundowns care are doi metri, şi mijlocaşul cu nume Shakespearian de la Rubin Kazan, Macbeth Sibaya.

Mexic

De când a venit Javier Aguirre, El Tri e o echipă mult mai coerentă şi mai stabilă. De la mijloc în sus sunt explozivi de-a dreptul, însă rămân vulnerabili pe contraatac şi la mingile pe sus. Deşi Torrado şi Cuauhtemoc Blanco au peste 100 de selecţii fiecare, schimbul de generaţii s-a cam făcut, băieţii ăştia care vin din urmă având talent cu carul. Portarul Memo Ochoa e la primul Mondial şi va încerca să impresioneze (în Germania a fost rezervă), Carlitos Vela, de la Arsenal, tocmai a declarat ieri că speră ca Mondialul să-i deschidă nişte uşi, Chicarito Henandez, noua achiziţie a lui Man U, a marcat deja de patru ori pentru Mexic anul asta. Şi apoi mai sunt aripile, Gio dos Santos crescut la Barcelona şi Guardado de la Deportivo la Coruna, doi puşti extrem de rapizi care n-au rupt gura târgului până acum în Europa, aşa că asta s-ar putea să fie şansa lor. Să nu uităm că mexicanii sunt printre puţinii jucători obişnuiţi cu altitudinea.

Uruguay

Una din echipele mele preferate, Los Charruas au câştigat multă subtilitate în joc de la venirea lui Oscar Tabarez. De când a preluat echipa acum 4 ani, a pus la punct o strategie conform căreia toate echipele naţionale, de la juniori până la echipă mare, să fie croite pe sistemul 4-3-3. Astfel, Uruguay-ul a impresionat la Mondialele U-17 şi mai ales U-20 de anul trecut, câţiva dintre puşti făcând pasul către echipa mare.

Unul ar fi fundaşul central Sebastian Coates, care s-a integrat perfect lângă căpitanul foarte apreciat, Diego Lugano de la Fenerbahce. Altul, şi ţineţi minte numele ăsta, e playmakerul Nicolas Lodeiro, despre care se spune c-ar fi cel mai talentat jucător uruguayan de la Enzo Francescoli încoace. Are un stâng extraordinar cu care face absolut tot ce vrea şi probabil va exploda la Ajax sezonul viitor.

Căpitanul lui Ajax este, evident, Luis Suarez care a marcat de 74 de ori în 97 de meciuri pentru olandezi, care nu văd cum ar putea să-l păstreze dincolo de vara asta. Suarez se complementează excelent cu Diego Forlan, care la 31 de ani pare să fie în cea mai bună forma a carierei. Şi cum nici o echipă sud-americană nu e completă fără un El Loco, Sebastian Abreu de la Botafogo mai are câteva goluri şi dărâmă un record vechi de 78 de ani in Uruguay. Să nu-l uit nici pe Alvaro Perreira, fostul fundaș stânga al Clujului, devenit titular incontestabil la naționala de când a venit Tabarez. După mine, e cel mai bun străin care a jucat vreodată în Liga 1.

Ofensivi din cale afară, uruguayenii au două probleme: defensiva – rar vezi un meci în care să nu primească gol, şi evoluţiile din deplasare, iarna sud-africană nefiind anotimpul lor preferat cu siguranţă.

Franţa

Pe francezi îi ştiţi, aşa că n-am să insist asupra lor. E greu de înţeles cum de Domenech e încă antrenorul lor, ţinând cont de parcursul mediocru din ultimii ani. Înaintea meciului decisiv cu Serbia de anul trecut, Henry s-a plâns presei franceze că „echipa nu funcţionează, nu ştim ce să jucăm, unde să stăm, cum să ne organizăm. Nu se mai poate.” Din vară va veni Blanc dar până atunci francezii trebuie să se descurce cu cititorul în stele pe care-l au.

În ultimii ani, Franţa s-a chinuit cam cu toate echipele pe care le-a întâlnit, inclusiv Insulele Feroe, locul 125 mondial, de care au trecut greu. Cineva spunea că n-a mai văzut niciodată Franţa surclasata atât de categoric pe teren prorpiu cum a făcut-o Spania pe Parc de Princes. De la retragerea lui Zidane, Franţa joacă acelaşi 4-2-3-1, care funcţiona relativ bine cu Malouda şi Ribery pe post de aripi, dar n-a mers deloc în barajul cu Irlanda, când Domenech a pus doi atacanţi, Anelka şi Henry să joacă ca extreme. Bottom line, Franţa nu merita să fie la Mondial de la bun inceput şi înclin să cred că nu vor ieşi din grupe de data asta.

Meciul în sine n-a fost tocmai de povestit la nepoţi. Poate doar eficienta all’italiana a „Principelui” Milito – suturi: 2, pe poarta: 2, goluri: 2. Inter a jucat adânc, la fel ca în returul cu Barça, preferând să controleze spaţiul şi nu posesia. Astfel italienii devin prima echipă care cucereşte trofeul având o posesie mai mică de 35% în ultimele trei meciuri ale competiţiei. Se prea poate să fie una din cele mai importante inovaţii tactice ale deceniului.

Ca mai peste tot pe unde a trecut, Mourinho a venit, a cucerit, şi a plecat. „Vreau să devin primul antrenor care cucereşte Liga Campionilor cu trei cluburi diferite. Nu părăsesc Interul, părăsesc Italia.” Spuneţi ce vreţi despre portughez, dar când se trage linie el e omul pe mâna căruia aţi vrea să vă lăsaţi clubul. El e cel care face lucrurile să se întâmple. Fără scuze, fără sezoane de tranziţie, fără fotbal dantelat dar cu multe cupe şi medalii.

Zicea cinvea revoltat într-un comentariu pe Guardian: „Dom’€™le e bun Mourinho asta, nu zic, dar şi voi, presa, îi ridicaţi statuie. You all think the sun shines out of his arse.” Daţi-mi voie să anticipez că Marca va demola orice barieră în privinţa osanalelor mouriniene. Mutarea lui la Madrid şi metanarativele care derivă din asta -€“ ce sezon ne așteaptă în Spania! Mourinho are tendinţa asta de a-şi face din echipă un trib, de a porni nişte scântei că să-şi motiveze jucătorii, noi-împotriva-lor… Ei bine, la Madrid s-ar putea să nu fie nevoie să spună nici măcar un cuvânt pentru că adversitatea catalano-castelană îi oferă deja cadrul perfect. Abia aştept!

Un cuvânt şi despre Cristi Chivu, care iese călit şi fericit dintr-un sezon la mijlocul căruia nu ştia dacă va mai putea juca fotbal. El devine astfel primul câştigător al Ligii Campionilor sub noul format. Înaintea lui a fost Belodedici. Amândoi s-au încăpăţânat să creadă în muncă, respect şi discreţie, când atâţia alţii din generaţia lor erau convinşi că talentul e de ajuns. Privindu-l pe Cristi cum îşi azvârle bonetă în Big Old Ears au înţeles probabil că nu e.

Publicul e de vină

Când jurnalismul e întâi o afacere şi abia apoi un serviciu public, el devine un joc al majorităţilor, o ecuaţie a celor mulţi. Iar în România, cei mulţi formează acel tip nou de lumpen de care vorbeşte Ruxandra Cesereanu, un hibrid între ţăranii alungaţi de la sate în timpul comunismului şi masă deja periurbană de muncitori din marile cartiere de la marginea oraşului. Asta e publicul ţintă şi are gulere de un albastru întunecat. Iată de ce, presa sportivă, la fel ca televiziunile, flatează straturile sociale joase, ca să împrumut o expresie a lui Mircea Cărtărescu.

Dacă privim tirajele sau cifrele de audienţa, începem să înţelegem că obiceiurile de consum ale românului mediu gravitează în jurul aceleiaşi zone: mahalaua. Manelele, presa bulevardieră și otv-ul au trezit aplecarea românului pentru mahala. Treptat, acest model de entertainment a fost emulat şi perpetuat în majoritatea zonelor media. Presa sportivă s-a adaptat pieței, adoptând „modelul de business tabloidizat”. O decizie logică, ţinând cont că primele patru cele mai bine vândute ziare din România sunt tabloide. Să ne înţelegem, şi în Anglia „The Sun” e de departe cel mai bine vândut ziar. Ar fi absurd să aşteptăm să se întâmple altceva la noi, un popor în creierul căruia s-a stricat ceva în ultimii 50 de ani, vorba lui Neagu Djuvara.

Jurnaliştii sunt de vină

Lumea pare să creadă că a existat la un moment dat o răspântie, un moment în care presa sportivă a avut de ales şi a mers pe calea jurnalismului de rigolă, direcţie dictată de ratinguri şi tiraje. E un adevăr parţial. De fapt, această alegere nu a fost la îndemâna lor. Realitatea deprimantă e că majoritatea gazetarilor sportivi de la noi operează cu mult în afară sferei lor de competenţă, oricare o fi aia. Nu au şcoală, nu respectă meseria pe care o practică şi dacă n-ar fi în redacţii i-am găsi în shaormerii sau pe taxiuri. Hazardul postcomunist şi nu vocaţia sau talentul sunt responsabile pentru că ei stau în faţă unei tastaturi pe care o siluiesc zilnic.

Mircea Mihăieş a zis-o cel mai bine:

Multă vreme am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplat în primii ani post-comunişti. [...] Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioţi că şi cititorul căruia I se adresează. [...] Presa română arată aşa cum o ştim: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac.

Luaţi orice meserie din lume. Ce faci ca să devii profesionist? Urmezi o şcoală de specialitate şi încerci să înveţi de la cei mai buni din domeniu. Câţi jurnalişti sportivi care să fi terminat Jurnalism ştiţi? Ok. Atunci câţi care să aibă modele din presa vestică de specialitate? Aşa mă gândeam şi eu. S-a tradus teribil de puţin din literatură sportivă de limbă străină, şi chiar dacă s-a tradus, cine i-o fi citit pe Hornby sau pe Galeno?

Nu e totul pierdut

În virtutea tabloidizării, presa sportivă aderă la narative facile si la acel raport sinistru, 20% sport – restul vedete, cancanuri, femei, maşini, lux căruia i s-a spus infotainment. Amusing ourselves to death, asta facem și nici măcar.. E un model de afacere care va da greş pe termen lung, din trei motive simple, prezentate în „Elements of Journalism”:

1. Dacă le serveşti oamenilor doar „mondenităţuri inutile”, vorba Guerillei, le vei dizolva apetitul pentru orice altceva în afară de asta.

2. Strategia infotainment-ului distruge autoritatea organizaţiei jurnalistice de a prezenta ştiri serioase şi astfel îi îndepărtează pe cei care caută aşa ceva.

3. Când transformi ştirile în entertainment, amplifici avantajele altor canale media decât al tău. Cum pot ştirile să concureze cu entertainment-ul, în termenii entertainment-ului? De ce ar vrea să facă asta? Valoarea ştirilor ţine de altceva. Ţine de relevanţă. Strategia de infotainment, deși atrage un public pe termen scurt şi producţia e ieftină, va dezvolta un public superficial, pentru că se bazează pe forme, nu pe fond.

Nu sugerez că se apropie disoluţia acestul model de a face presă, ci doar că el îndepărtează o bună parte a publicului, la care nu ştiu dacă cotidianele şi televiziunile de sport îşi permit să renunţe. Vânzările GSP aproape s-au injumatatit din martie pana in decembrie 2009. GspTV-ul se pregătește să dea oameni afară, se aude pe surse. A fost un an de încercare pentru presă.

Gsp.ro – studiu de caz

Pagina web a celui mai bine vândut cotidian de sport de la noi, e una din cele mai acceesate, făcută sandviş între versiunile online ale Cancan şi Libertatea. Pe gsp.ro, poţi să te înscrii la turnee de poker, să-ţi cauţi un apartament sau un job, să-ţi planifici vacanţă în Cancun, sau chiar să vezi numere de striptease, via Antena 3. Poţi să faci cam orice vasăzică, mai puţin lucrul pentru care ai intrat de la bun început: să citeşti ştiri şi comentarii bune despre sport. GSP a coborât atât de jos nivelul scriiturii încât redactorii nici măcar nu mai urmăresc meciurile despre care scriu. În pseudo-cronica de meci de după Fulham -€“ Hamburg, aflăm că şutul lui Gera din careul mic a fost de fapt „specialitatea casei -€“ lovitură de cap”; articolul se încheia anunţând jenant că avem o finală „second-hand”, catalogată astfel din cauza că nu era transmisă de postul care trebuie probabil.

Desigur, Catalin Tolontan încă își ia în serios rolul de câine de paza al democrației. Anchetele GSP au dat jos miniștrii și au adus statului sute de mii de euro înapoi, ne este amintit constant. Astfel de materiale sunt însă subminate de fojgăiala tabloidă cu care e umplută pagina în mod curent. Câtă greutate poate să aibă un text de opinie încadrat de un clip porno şi un titlu scabros ca „Sfâșiat de câinii pe care îi violase”?

‘The press becomes boy who cried wolf. It is squandering its ability to demand public’s attention because it has done so too many times about trivial matters. It is turning watchdogism into a form of amusement’. (Elements of Journalism, Kovach & Rosenstiel)

Întrebarea e unde vor ajunge aceşti cititori, care nu se mai regăsesc în presa sportivă actuală. După mine, e responsabilitatea cotidianelor quality să aspire acest public, printr-un supliment de sport solid, cu interviuri şi reportaje scrise cum trebuie. Asa se întâmplă în presa occidentală, însă paginile de sport din presa noastră de calitate sunt mult sub nivelul celorlalte secțiuni. Îngrijorător acest fel condescendent-elitist de trata sportul drept o zonă care nu merită atenția jurnaliștilor care se ocupă cu lucruri serioase.

Sialkot e oraşul pakistanez care de aproape un secol dă lumii majoritatea mingilor de fotbal. În timpul Primului Război Mondial, de aici plecau mingile pentru trupele britanice din toată lumea. După câştigarea independenţei, oraşul a devenit treptat capitala mondială a producţiei de mingi de fotbal. Recunoaşterea a venit o dată cu celebra minge Tango a Campionatului Mondial din 1982. Mingile Nike cu care se joacă în Premier League sunt făcute tot aici. De fapt, dacă aţi tras vreodată un şut la poartă, aţi făcut-o probabil cu o minge cusută în Sialkot.

Treptat însă, tehnologia subminează meşteşugul cusătorilor de mingi pakistanezi. Previzibil, China vine din urmă. Asiaticii au deja un deceniu de când produc mingi cusute şi lipite la maşină, de o calitate inferioară dar mult mai ieftine. O maşină de cusut produce 36 de mingi pe zi faţă 6 ale unui cusător priceput, care câştigă 4$ pe zi. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Mondialul din Africa de sud va fi primul în care mingile oficiale nu vor fi produse în Pakistan. „Jabulani” mingea brevetată de Adidas, va fi produsă tot în China printr-un proces elaborat de lipire la temperaturi ridicate. Va costa însă 150$ faţă de 25$ cât costă o minge pakistaneză.

Sialkot-ul încearcă astăzi să găsească un echilibru între tradiţie şi tehnologie. Fabricile pakistaneze au început să automatizeze treptat multe din procese pentru a tăia din costuri. Ele păstrează o cotă de piaţă de 40% prin mingile de calitate cusute de mână, dar în acelaşi timp încearcă să devină din nou furnizorul marilor turnee de fotbal. Forward Group, una din fabricile importante, a convins Adidas să-i permită să producă mingile pentru finala Ligii Campionilor de la Madrid, folosind aceeași tehnică de lipire la temperaturi ridicate. E primul pas pentru a câștiga înapoi dreptul de furniza mingile Campionatului Mondial din Brazilia.

Surse: Wall Street Journal, Der Spiegel

1. Samir Nasri, un gol de care Georgie Best ar fi mandru.

2. Clint Dempsey, un lob de o delicatețe desăvârșită.

3. Pasă sublimă a lui Xavi.

4. Unul din cele 47 de goluri ale lui Messi.

5. O anomalie balistică a lui Maccarone. Sau a lui Torres cu Sunderland.

6. Trasorul lui Danny Rose cu Arsenal.

7. Exterior pus cu mâna la vinclu de Chris Cohen.

8. Maicon înscrie ca pe plajă.

9. Călcâiul neașteptat al lui Guti.

10. Playstation stuff tocmai de la FC Basel.

Mare scandal în Anglia pe marginea candidaturii pentru a găzdui Mondialul din 2018. Ediţia de duminică a Daily Mail a publicat stenograma unei conversaţii în care şeful Football Association, lordul Triesman spune că „Spania caută ajutor de la Rusia pentru mituirea unor arbitrii”.

Scandalul vine la doar două zile dupe ce Beckham depusese la Zurich cartea de 1752 de pagini care conţinea proiectul Angliei. Evident, în urma dezvăluirilor, lordul Triesman a fost obligat să demisioneze, în timp ce şansele Angliei de a mai găzdui Campionatul Mondial din 2018 sunt compromise.

Cum a pus mâna tabloidul pe înregistrare? Ei bine, Triesman a luat masa cu amanta sa, o anume Melissa Jenkins, care purta un microfon de tipul celui pe care-l poartă agenţii sub acoperire, şi care l-a tras de limbă pentru bani. În schimbul deranjului, femeia de 37 de ani a primit de la Daily Mail o sumă între 75 şi 100 de mii de lire sterline, conform BBC.

Dacă poliţia ar fi făcut asta, ar fi comis o ilegalitate care se cheamă „entrapment”, adică provocarea cuiva să facă ceva ce în mod normal nu ar fi făcut. Dacă o face un tabloid, e în regulă. E moral să publici ce spune un om într-o conversaţie privată în care nu ştie că e înregistrat? Evident că nu, dar mai contează deontologia în junglă tabloidă? O să vedeţi că da.

Toată povestea ridică o întrebare cu sâmbure etic: la ce bun aceste dezvăluiri obţinute în cel mai scârnav mod cu putinţă? Cui servesc ele? În urma acestui scandal Anglia pierde practic orice şansa de a găzdui un Mondial care ar fi generat mii de locuri de muncă şi invetitii de miliarde de lire sterline. Şi cu ce scop? Ca să vinzi câteva ziare în plus.

Ei bine, povestea s-a întors că un bumerang asupra cotidianului, care şi-a atras dispreţul englezilor. Deja s-a pornit o campanie naţională de boicotare a DM-ului care a ales să pună tirajul propriul înaintea interesului public. Dacă vi se pare un demers superfluu, gândiţi-va că Sun-ul se vinde şi acum teribil de prost în Liverpool din cauza măgăriilor pe care le-au scris acum 21 de ani despre tragedia de la Hillsbrough.

Daily Mail-ul va plăti cu vârf şi îndesat pentru meschinăria de care a dat dovadă. Mail-ul a preluat subiectul după ce alte câteva ziare l-au refuzat, se pare, înţelegând că e o miză măruntă faţă de binele comun. Culmea e că subiectul a fost preluat de un ziar cu pretenţii de păstrare a valorilor tradiţionale britanice, chipurile, care de ani de zile publică articole xenofobe de tipul „strainii ăştia vin să ne fure slujbele”. Ce uşor jonglează presa de canal cu principiile!

Ca să închei într-o notă mai puţin gravă, vă recomand un comentariu pur şi simplu genial la un articol pe această temă din Guardian. Nu-l rataţi, vă promit că o să râdeţi convulsiv!

S-a terminat şi campionatul nostru şi o dată cu el şi psihoza blaturilor alimentate de presa sportivă. Întrebările cu răspunsul conținut au dominat site-ul Gazetei: „Vi s-a părut suspectă a doua repriză a meciului Craiova a€“ CFR?”, „Va ceda Steaua meciul Craiovei?”. La noi, totul e suspect, toate echipele pleacă cu prezumţia de vinovăţie. Cum? N-a trântit Steaua meciul? Detalii mundane. Pe de altă parte avem un campionat atât de puternic încât nici un jucător nu-şi permite să facă un meci prost. Dacă îl face, e blatist. Asta i s-a întâmplat bietului Viera care, nu-i aşa, „a făcut tot posibilul a Interul să nu strice sărbătoarea gazdelor”. Adică s-a dat la o parte, asta spuneţi? „Noi nu spunem nimic, dar e suspect.” ar răspunde probabil redactorii Gazetei.

Urmărind vag tot caraghioslâcul asta căruia ne încăpăţânăm să-i spunem în continuare fotbal mi-am amintit de cartea „In spatele cortinei”, scrisă de Jonathan Wilson, corespondentul Guardian-ului pe fotbal est-european. La capitolul României, e un paragraf care prinde perfect demenţa suspiciunilor care e atât de bine gravată în ADN-ul nostru:

„Sunt părţi din fotbalul românesc care n-au fost scrise de Edgar Allen Poe, cât mai degrabă visate de Thomas Pynchon: paranoia e universală. Într-un bar înaintea derby-ului Steaua-Dinamo de pe Ghencea în martie 2002, toată lumea se întreba dacă victoria lui Chelsea, 3-2 cu Fulham cu câteva zile înainte a fost blat. Pentru români, un gol venit târziu, în special când echipa adversă tocmai egalase, e mereu suspicios. Am fost oarecum surprins că totuşi cineva a adus în discuţie probitatea jocului englez, dar s-a dovedit că era interesant doar de cotele la casele de pariuri. Recunosc că majoritatea românilor pe care îi cunosc se pricep la fotbal, dar obişnuinţa de a căuta blaturi rămâne extrem de populară. De fiecare dată când eram în birourile Gazetei Sporturilor, nu prea se vorbea de altceva în afară de asta, şi încă mai primesc mail-uri vinerea, în care sunt întrebat spre exemplu dacă Kevin Kyle are probleme cu spatele, ca să ştie oamenii dacă Sunderland bate acasă pe Gillingham.”

Şi o notă nefotbalistică în aceeaşi carte, în caz că va întrebaţi cum se vede Bucureştiul din afară:

„Romania nu e o ţară care să-ţi placă uşor, un amestec incomod de atrăgător şi respingător. Noaptea, Bucureştiul e împânzit de turme de câini maidanezi, urmaşii câinilor rămaşi în stradă după ce Ceauşescu a forţat familiile să se mute la bloc, şi sunt momente când, plimbându-te pe aleile mirosind a urină, inonjurat de blocuri hidoase de beton, te întrebi dacă asta n-o fi cea mai deprimantă capitală din Europa. Apoi faci colţul, şi vezi în faţa ta o biserică de o frumuseţe excepţională.”

Sursa: Behind the Curtain: Travels in Eastern European Football, Jonathan Wilson, 2006

Pentru Fulham scenariul a fost acelaşi ca în mai toate meciurile de după grupe: aveau de anulat handicapul tehnic printr-o organizare defensivă impecabilă. Şi aşa s-a şi întâmplat -€“ efortul colectiv şi devotamentul cu care au respectat planul tactic i-a ţinut în joc vreme de 116 minute. Nu e puţin când te gândeşti că Aguero o va costa pe Chelsea mai mult decât tot lotul lui Fulham la un loc. Până la urmă însă, a câştigat echipa care a căutat mai mult golul, care a încercat să joace mai ofensiv şi care i-a avut pe singurii doi jucători de clasă mondială de pe teren, perechea sclipitoare Aguero – Forlan.

„Nu credeam c-o să ne facă să suferim atât!” declara Forlan la conferinţa de presă de după meci. Ce cuvânt potrivit! Atletico s-a văzut anulată aproape un meci întreg de o echipă ermetică, organizată impecabil tactic şi defensiv. Până la urmă, diferenţa a făcut-o calitatea excepţională a vârfurilor sud-americane a lui Atletico, care au expus limitele cuplului de fundaşi centrali ai englezilor. Şi în dubla cu Wolfsburg, Dzeko a dansat pe lângă Hangelaand, a cărui înălţime îl face vulnerabil în faţa atacanţilor agili.

Dacă e să ne luăm după clasamentul șuturilor la poartă, Fulham a fost una din cele defensive echipe ale acestei ediţii de Europa League. Atu-ul lor a fost de-a lungul sezonului o posesie prelungită, dublată de o eficienţă remarcabilă în puţinele situaţii de gol. Ieri au gestionat posesia un pic cam neglijent astfel că singurele şanse au venit la cele două şuturi ale lui Simon Davies, unul din ele aducând egalarea. Mai ales în ultima jumătate de oră, Fulham ar fi putut să pună mai serios la încercare defensiva spaniolilor, care a încasat 58 de goluri în 37 de meciuri în Primera. Englezii sunt însă la capătul unui sezon care a început în iulie 2009 şi au cam scos limbă pe-afară din minutul 70 încolo.

O finală nu atât spectaculoasă cât cinstită, cu două echipe jucând în spiritul fotbalului curat. A lipsit cinismul tragerilor de timp sau al simulărilor, poate şi datorită arbitrului Rizzoli care, după mine, a condus superb meciul. Ne-am obişnuit să punem arbitrii la zid, dar aseară am văzut unul din cele mai bune arbitraje ale sezonului. Fluierul final i-a găsit pe Lilly Allen şi Hugh Grant sfâşiaţi de şansa ratată, şi pe fanii lui Atletico sărbătorind ruperea blestemului în piaţa Neptuno, pe care după 14 ani, de la dubla din 1996, au făcut-o pentru din nou a lor.

„Papá, ¿por qué somos del Atleti?” îşi întreabă un puşti tatăl în drum spre stadion. Răspunsul e un oftat prelungit. Scena e dintr-o reclamă ceva mai veche, însă prinde perfect loialitatea inefabilă a fanilor lui Atlético. Aproape că n-are sens să ţii cu o echipă care pierde tot timpul. Şi cum justifici asta în faţă băiatului tău? Răspunsul vine tot într-o altă reclamă a clubului madrilen: „El corazon tiene rezones que la razon no entiende.”

Întreabă un fan al lui Real de ce ţine cu „galacticii” şi răspunsul vine imediat: pentru Di Stefano şi Puşkaş, pentru Zidane şi Raul, pentru ambii Ronaldo, pentru cele 31 de campionate şi 9 cupe europene. Pentru glorie. Să acceptăm aceste argumente, deşi autorul cărţii „Alb şi rosu”, istoria lui Atletico Madrid, ne avertizează: „Camera trofeelor de pe Bernabeu e că peştera lui Alladin: totul a fost furat.”

Prizonierii unui sentiment

La Atlético, e altfel. Loialitatea fanilor săi pare inexplicabilă – ţine mai mult de sentiment, devotament, pasiune. Fernando Torres explică cel mai bine ce înseamnă să fii crescut în spiritul conchoneros, al „saltelarilor” cum sunt porecliti: „Suporterii lui Atlético sunt prizonierii unui sentiment, ai culorilor clubului. Fanii lui Real sunt prizonierii rezultatelor şi dacă ele nu vin, nu mai vin nici fanii.” În peluza de pe Vicente Calderon umblă o vorba: Atlético hasta la muerte; Madrid hasta la próxima derrota. Atletico până la moarte, Madrid până la următoarea înfrângere.

Vârful lui Liverpool îşi continuă explicaţia: „Atlético reprezintă o bătălie continuă cu şansele, să fii un atletico înseamnă să nu te predai niciodată. Copiii spun uneori: ‚De ce să ţinem cu Atletico când ei pierd întotdeauna şi fanii Madrid-ului sunt mereu fericiţi? Dar nu sunt fericiţi. Dacă ţii cu Atletico suferi, dar devii mai puternic.’€™ De asta bunicul meu e un atletico adevărat, şi de asta sunt şi eu.”

Caviar vs tocăniţă

Rivalitatea dintre Real Madrid şi Atlético Madrid e însă mult mai adâncă. E o luptă permanentă între două ideologii contrastante: artostocratia împotriva proletariatului, dreapta împotriva stângii, aroganţa împotriva modestiei, favoriţii împotriva persecutatilor, învingătorii eterni împotriva pierzătorilor romantici. Vorba unui fan madrilen: diferenţa între Real şi Atletico e ca cea dintre caviar şi cocido, tocăniţa spaniolă preparată din măruntaie de porc şi pui.

Nimic n-a expus mai clar antagonismele de mai sus decât fiestele centenare ale cluburilor. Realul a sărbătorit printr-un banchet la care a fost invitat preşedintele şi familia regală, iar câteva săptămâni mai târziu au primit o audienţă la Papa Ioan Paul al II-lea. Atletico a gătit o paella uriaşă pentru zecile de mii de oameni care s-au strâns pentru meciul cu Osasuna, pe care evident l-au pierdut. Imnul Real-ului a fost cântat de Placido Domingo, cel al lui Atletico, de folkistul Joaqui­n Sabina, care cânta despre „un sentiment care nu poate fi explicat, ca să-l înţelegi ar trebui să fi plâns pe Calderon”. Refrenul era bineînţeles în aceeaşi notă melancolică: „Ce fel de a câştiga/Ce fel de a pierde/Ce fel de a retrograda/Ce fel de a promova/Ce fel de a remiza/Ce fel de a suferi!” Tipic pentru Atletico, acest imn n-a mai putut fi cântat din cauza unei dispute meschine pe drepturile de autor. În loc, au venit Rolling Stones care au cântat „You can’€™t always get what you want”.

Suferința ca binecuvântare

De-a lungul istoriei, Atletico a dezvoltat un cult al eşecului, înfrângerea a devenit parte din identitatea lor. Preşedintele care dă numele actual al stadionului, Vicente Calderon, i-a poreclit El Pupas, blestemaţii. Unul din cluburile suporterilor se cheamă „Suferința”. E mult fatalism la mijloc, şi cu toate astea, pe cel mai bine vândut tricou la magazinul clubului scrie cu litere de-o şchioapă: Bendita afició. Fani binecuvântaţi.

Atlético retrograda pentru prima dată din anii ‘€™30 încoace în sezonul 99-00. Patronul Jesus Gil, un fel de Becali la pătrat, declară că nu e decât „un scurt an în iad”, dar următorul sezon i-a găsit tot în Segunda. Culmea, vânzările de abonamente au crescut, stadionul de 55.000 de locuri fiind plin la fiecare meci. Suporterii veneau să-i cânte patronului: „Gil, cabron, fuera del Calderon!” Şi poţi să-i condamni când te gândeşti că ăsta e omul care a desfiinţat grupele de juniori ale clubului pentru că nu le vedea rostul? Printre băieţii ăia era şi un anume Raul Gonzalez de care poate aţi auzit.

Cu aşa un devotament pentru martiriu, e uşor să uiţi că Atletico Madrid, cu cele nouă titluri de campioană şi nouă cupe, e totuşi al treilea club spaniol, după Real şi Barcelona. Fondat de trei studenţi basci ca o filială madrilenă a lui Athletic Bilbao, Atletico e unul din cele mai paradoxale şi complexe cluburi de fotbal din Spania. Nici măcar nu s-au numit Atlético până în 1947, când şi-au adaptat numele complet, Atletic Club de Madrid y Atlético Aviacion, directivei lui Franco care interzicea numele străine. În acelaşi an au bifat cea mai categorică victorie în faţa rivalilor de la Real, un 5-0 istoric pe Metropolitano, în singurul sezon din istorie când Realul a fost aproape să retrogradeze.

Un pic de istorie

Atletico avea să ia titlul din nou în 1950 şi 1951 sub comanda lui Helenio Herrera, care transferase unul din primii jucători de culoare din Spania, marocanul Ben Barek, „Perla neagră”. După plecarea lui Herrera s-a ridicat marea echipă a Realului din anii ‘50, care între 1951 şi 1966 şi-a strivit concitadina. Atlético s-a apropiat cel mai mult de gloria europeană în 1974, când a ajuns până în finala Cupei Campionilor Europeni, unde a întâlnit Bayern-ul lui Beckenbauer, Gerd Muller şi Sepp Meier. Luis Aragones a descis scorul în prelungiri însă nemţii au egalat cu 30 de secunde până la final. La rejucare, Bayern a câştigat confortabil cu 4-0. „Aproape am câştigat Cupa. Da, aproape, dar ca să câştigi o finală trebuie mai întâi să ajungi acolo!” e răspunsul unui alt tătic la aceeaşi intebare din titlu.

Cenuşăresele

Iată de ce, finala de azi e atât pentru Fulham cât şi pentru Atlético, o şansă cu care nu ştiu dacă or să se mai întâlnească decenii bune de-acum încolo. Ele împărtăşesc durerea echipelor marginalizate mai bine de un secol de cluburi mult mai la modă. Fulham şi Atlético sunt două cenuşărese care pentru o noapte îşi pun cele mai frumoase rochii şi vin să danseze pe scena europeană.

Surse:

Phill Ball, Morbo: The Story of Spanish Football
Sid Lowe, The Observer, Atlético Madrid can put end to glory of suffering in Liverpool semi

Ce scump a plătit Wigan pentru tupeul de a-i încurca pe campioni în septembrie! Chelsea a încheiat sezonul cu o demonstraţie emfatică de fotbal-şampanie, Moët-ul şi golurile curgând în valuri aseară în vestul Londrei. „Albaștrii” au terminat doar cu un punct în faţă lui United dar statisticile nu lasă loc de cârcoteală: a câştigat echipa care a păstrat cele mai multe clean sheet-uri, care a stabilit recordul Premier League de goluri marcate într-un sezon şi care a dat golgheterul campionatului, Didier Drogba, cu 29 de goluri.

După ce i s-a refuzat executarea primului penalty, ivorianul s-a supărat pe Lampard ca un nepot căruia bunicul nu vrea să-i cumpere jucăria preferată, dar avea să recunoască după meci că a greşit. Oricum Drogba a reuşit un hat-trick în ultima jumătate de oră a sezonului, cu care i-a luat faţa lui Rooney în clasamentul golgheterilor, având totodată 7 assist-uri în plus faţă de rivalul său. O performanţă remarcabilă în condiţiile în care a lipsit o lună întreagă în mijlocul sezonului.

The king is dead, long live the king! Ancelotti câştigă titlul la primul său sezon în Anglia, la fel ca Mourinho, şi dizolvă încet amintirea portughezului, de la plecarea căruia părea să nu îi mai iasă nimic lui Chelsea. Dar mandatul lui Ancelotti e în multe feluri antiteza regimului lui Mourinho. În timp ce The Special One era un furnizor permanent de citate pentru presă, Carletto gestionează cu multă discreţie această relaţie, preferând adesea să se retragă în cabinetul său pentru un pahar de vin roşu după meciuri.

Tactic, avem iarăşi două viziuni antagonice. Dacă Mourinho a instituit ceea ce englezii numesc „cut-throat mentality”, care pornea de la o disciplină tactică militară şi o organizare defensivă perfectă, Ancelotti a introdus o specie nouă de fotbal pe Stamford Bridge, unul fluid şi ofensiv, care a dus la 103 goluri, faţă de 72 în sezoanele în care Mourinho a luat titlul.

Ancelotti are marele merit de a fi inspirat echipei calmul şi încrederea sa, în momente în care sezonul ar fi putut foarte uşor să se destrame: în timpul Cupei Africii, după telenovela cu Terry, şi mai ales după eşecul cu Inter şi remiza cu Blackburn, care a fost probabil punctul cheie al sezonului. Pe lângă asta, italianul a reuşit să-l ţină pe Drogba fericit, a corectat neglijenţele defensive lăsate de Scolari, şi a dat mijlocului mai multă creativitate, exploatând mai bine talentul lui Malouda decât predecesorii săi. Dacă ne gândim şi că Chelsea joacă din decembrie fără cel mai influent jucător al său, Essien, atunci înţelegem cât de grea a fost misiunea lui Ancelotti.

Italianul mărturiseşte în autobiografia sa că atunci când a venit la Chelsea, Abramovic i-a cerut mai mult decât trofee, i-a cerut să-i dea echipei o identitate. Visul rusului de a avea o „Barcelona în tricouri albastre” e departe de a fi împlinit, dar prin aducerea lui Carletto, temelia e acolo. Lipseşte acea calitate pe care Barçei i-o dau jucătorii crescuţi în academia La Masia, dar Ancelotti a anunţat deja că sezonul viitor va promova câţiva jucători de la echipa care a câştigat FA Youth Cup. Se pare că sunt câţiva jucători de mare talent în acea echipă, printre care vârful italian Fabio Borini, fundaşul olandez Jeffrey Bruma, francezul Gael Kakuta, cel care le-a adus suspendarea, şi un playmaker foarte tehnic, Joshua McEachran.

Nu, n-am ajuns cu toţii într-un univers paralel, Fulham chiar e echipa engleză care ajunge cel mai departe în cupele europene.Ca să avem măsura întreagă a miracolului de pe Craven Cottage trebuie întâi să aruncăm o privire peste cazierul fotbalistic al clubului din SW6. Fulham e o echipă care n-a câştigat nimic în 131 de ani de istorie. Dar absolut nimic! Cel mai aproape au fost în 1975 când au pierdut în faţa lui West Ham finala cupei.

Cineva povestea că, având doar 12 ani atunci, s-a simţit strivit plecând de la stadion alături de maică-sa. Încercând să-l consoleze, dânsa i-a arătat un moşulică de 80 de ani care plângea: „Vezi tu, omul ăsta a aşteptat toată viaţa ca s-o vadă pe Fulham într-o finală.” Povestea lui Fulham e povestea unei echipe remarcabile prin desăvârşirea cu care a reuşit să fie mediocră mai bine de un secol. Fulham a ajuns la fundul sacului în sezonul 95-96 când a terminat pe locul 17 din 24 în a patra divizie a fotbalului englez.

Un club special

Fiind la un sfert de oră de Cottage, Fulham e echipa pe care am văzut-o cel mai des cât eram la Londra. Fără să înţeleg exact de ce, simţeam că e un club special. Explicaţiile au venit pe parcurs şi ţin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului englez, în sensul că e greu să le percepi din afară. Fulham e o echipă… cumsecade, cu un aer „community friendly”, pe care e greu să-l găseşti în altă parte. Da, fără îndoială că sunt galerii mai vocale prin alte părţi, dar dacă vrei să ieşi la „a pie and a pint” fără să vezi degete în V în stânga şi în dreapta, nu există loc mai bun decât Craven Cottage. Acest stadion romantic aşezat pe malul Tamisei, cu duşumele de lemn şi acel pavilion anacronic, te poartă în anii fotbalului interbelic când jucătorii veneau la meci direct din oţelării. Şi atunci te mai miri că Fulham-ul e „everyone’€™s favourite second team”? Cum spunea cineva, dacă nu-ţi place Fulham ar trebui să-ţi faci un control psihologic!

Unchiul Roy Hodgson, un antrenor erudit

Pentru un club cu aşa o tradiţie, lui Fulham cu siguranţă i-a luat ceva timp până să îşi găsească un antrenor care să o complementeze. Roy Hodgson e un gentleman de modă veche, căruia i-au trebuit 30 de ani de antrenorat până să ajungă profet în ţara lui. Hodgson a debutat ca antrenor în Suedia la Halmstads în anii ‘70 şi de atunci a antrenat din Italia până în Emiratele Arabe Unite. Unii din voi poate vi-l amintiţi ca selecţioner al singurei echipe care ne-a făcut de râs în ‘94, Elveţia. Hodgson a preluat-o pe Fulham în iarna lui 2007 şi după începutul mandatului nimeni nu le mai dădea nici o şansă să evite retrogradarea. Cu un sfert de ceas înainte de finalul sezonului, Fulham erau ca şi picaţi în Championship, când a venit capul salvator al lui Danny Murphy împotriva lui Pompey.

Asta e Roy Hodgson, un domn conservator şi discret, care n-are vehemenţa lui SAF împotriva arbitrilor şi nici abilitatea lui Wenger de a găsi scuze. „Nu cred în inovaţie, majoritatea antrenamentelor pe care le fac sunt jocuri 11 la 11” declara el pentru Independent. Ţineţi-vă bine, mai urmează:

Multe din activităţi îţi fac gândurile să alunece din nou către fotbal, dar literatura îţi poate ocupa mintea. Am citit majoritatea cărţilor lui Milan Kundera, John Updike, Philip Roth, unele din ele de mai multe ori.

Cu un ochi pentru chilipiruri demn de un bijutier, Hodgson a compus o echipă glorioasă cu un carnet de cecuri care avea doar câteva file. Iată cât au costat eroii de aseară: Schwarzer – gratis, Konchesky – £2m, Pantsil -€“ £1.5m, Hangeland – £2.5m, Hughes – £1m, Murhy -€“ neconfirmat, Gera -€“ gratis, Duff – £2.5m, Etuhu -€“ £1.5m, Davies -€“ £2.5m, Zamora -€“ £4.8m. Ăştia-s oamenii cu care a plecat la drum Hodgson la sfârşitul lui iulie anul trecut, într-o campanie care debuta la Vilnius cu Vetra. Au urmat pe rând Roma, Sahtior, Juventus, Wolfsburg şi Hamburg.

Stand up if you still believe!

In returul semifinalei, Hamburg a marcat prima și și-a ținut adversarul la respect timp de o oră. Zamora fusese schimbat şi Fulham nu dădea nici un semn că ar avea de gând să întoarcă rezultatul. Nici că ar fi fost un moment mai potrivit pentru fani să se resemneze cu ce era deja o performanţă unică în istoria clubului. Dar ce au făcut suporterii ăştia admirabili? S-au ridicat toţi în picioare şi au început să cânte: „Stand up if you still believe!” Cum putea fotbalul să le refuze fericirea unor fani cu un asemenea spirit?

Urmează Atletico, în ceea ce GSP-ul numeşte obscen „o finală second-hand”. I-as contrazice spunând că avem o finală de prima mână sub toate aspectele, cu Fulham întâlnind una din echipele cu cei mai loiali fani din Europa, în ciuda faptului că au suferit atât de-a lungul istoriei. Finala de miercuri va fi al 63-lea meci al sezonului pentru Fulham!

Două chestii m-au uimit la scriitura lui Fănuş. Primul, că e aproape neverosimil succesul pe care îl avea în acea vreme ţinând cont de cât de subtil şi inteligent scria. Textele lui mizează pe capacitatea de decodare a cititorului iar aprecierea largă de care se bucura în acei ani vorbeşte mult despre nivelul de cultură al cititorului de presă sportivă de atunci. Ca să vă faceţi o idee despre popularitatea cronicilor lui Fănuş Neagu, iată ce povesteşte Alex Ştefănescu:

Acum douăzeci-treizeci de ani, în subsolurile întunecoase ale Casei Scânteii, tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu şi o citeau pe măsură ce era culeasă. Nici un scriitor român nu se mai bucură de o asemenea popularitate. Nichita Stănescu era iubit, Marin Preda – respectat, Mircea Dinescu – simpatizat, dar numai de către cunoscătorii de literatură. Fănuş Neagu avea mii de cititori şi în rândul celor care ignorau literatura în viaţa lor de fiecare zi.

Al doilea aspect uimitor e actualitatea unora dintre fragmente. Uneori ai zice că fotbalul românesc a stat în loc:

În Bucureşti nu mai avem echipe mari de fotbal, în schimb la federaţia de specialitate s-a ţinut o şedinţă de consiliu care dealtfel n-a mai avut loc.

Fotbalul nostru, orb şi fără muguri, dacă-şi mai atârnă de gât şi gloria de-a trimite arbitrii pe pat de spital a€“ indiferent că aceștia sunt uneori de o rea-credinţă strigătoare la cer a€“ riscă să-şi piardă şi puţinii spectatori pe care-i mai are.

Ca soldat neinstruit şi fără cal de defilare, trebuie să spun că Dinamo şi Steaua au evoluat la nivelul marilor echipe europene. Deci ştim să jucăm şi foarte bine. Şi dacă ştim, vin şi-ntreb: de ce naiba jucăm atât de balaoacheş şi cu mielul sub tricou aproape trei sferturi din an?! Nu-i nici o şmecherie s-o faci pe prostul când poţi să fii deştept.

Campionatul diviziei A s-a scrântit la minte. Aceasta e concluzia spectatorilor şi ziariştilor care au asistat, săptămâna trecută, la înfrângerea, pe teren propriu, a echipelor Steaua şi Dinamo Bucureşti. Nu ideea că cele două formaţii au fost bătute măr şi tocate cu meliţa în ograda lor, căptuşită cu puf şi mâţişori de salcie stropiţi cu lapte, a enervat lumea, ci faptul că atât Steaua cât şi Dinamo au făcut cele mai proaste meciuri din istoria lor.

La radio am prins penultima etapă a campionatului nostru şi am rămas bujbe. Atât Politehnica Iaşi, cât şi C.F.R. Cluj, echipe ce mergeau braţ la braţ spre fundul baltii, au reuşit să câştige în deplasare că prin minune. Vorba lui Nea Iancu: „Curat murdar!” Pe colacul de salvare al clujenilor trebuie scris cuvântul: furat şi apoi adăugat: ca-n codru.

Multă sănătate maestre!

Fănuş Neagu – Cronici afurisite, 1977, Editura Sport-Turism

În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.

E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.

Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de trei miliarde de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.

Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ‘36 şi va apropiaţi de adevăr.

Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argumente de catedră. Masterul pe care l-am făcut la Londra şi care se ocupa cu sociologia sportului mi-a plăcut de la început pentru că îmi confirma o bănuială pe care înainte îmi era ruşine s-o recunosc în public: că fotbalul contează, că a devenit atât de important în vieţile noastre încât merită atenţie academică.

Teoriile despre rolul fotbalului în societate sunt fascinante. Functionalistii credeau că muncitorii, de obicei bărbaţi, plătesc profesionişti care să joace în locul lor, riscandu-şi sănătatea, pentru că aveau nevoie de ceva care să compenseze monotonia vieţii în uzină. Altă teorie spune că fotbalul serveşte echilibrării tensiunilor într-o societate, o supapă pentru eliberarea relativ paşnică a agresiunii. Postmodernistul Baudrillard judeca fotbalul în relaţie cu pariurile: fascinaţia acestui sport stă în incertitudinea rezultatului, în faptul ca surprizele par mai dergaba predestinate decât imposibile din punct de vedere ştiinţific.

Sincer să fiu, n-aveam nevoie de atâtea şcoli de gândire care să-mi spună că fotbalul e mai mult decât un joc. Am înţeles asta cu vreo 10 ani în urmă, când îngenuncheam alături de toţi prietenii pe care-i aveam la vârsta aia în faţă televizorului scos afară de unul din vecini. Ganea îl executa pe Nigel Martyn şi România era în sferturi. O bucurie atât de acută nu poate fi pricinuită de un simplu joc. N-are cum!

Fotbalul e doar un joc la fel cum dragostea e doar un sentiment sau The Wire doar un serial. Ce mod cinic de a privi lucrurile! Fotbalul, sau mai degrabă acea fotbalitate metafizică de care vorbea Noica, e mai mult decât un joc. Dacă nu mă credeţi pe mine, ascultaţi-l măcar pe Arthur Hopcraft, care-şi deschidea volmul „The Football Man”, apărut în 1968, astfel:

„Football is inherent in the people. It is built into the urban psyche, as much a common experience to our children as are uncles and schools. It is not a phenomenon, it is an everyday matter. There is more eccentricity in deliberately disregarding it than in devoting a life to it. It has more significance in the national character than theatre has. Its sudden withdrawal from the people would bring deeper disconsolation than to deprive them of television. The way we play the game, organise it and reward it reflects the kind of community we are.”

E un volum care nu se găseşte în marile lanţuri de librării, el a fost publicat independent de soţia „Magului”, Fiora Gandolfi, cea care a avut generozitatea să imi trimită cartea pe cheltuiala dânsei, o favoare făcuta unui conațional al lui Cioran, al cărui fan mi-a mărturisit că e. Grazie mille signora! Ea a strâns caietele soţului din care a selectat cu migală ideile care reflectă concepţia lui HH despre fotbal.

Răsfoind cartea, ţi se dezvăluie una din cele mai sclipitoare minţi ale fotbalului, un om cu adevărat ahead of his time. Inter-ul lui Herrera e considerat prima echipă modernă din istoria fotbalului, pentru că argentinianul a fost primul antrenor care a pus accentul pe fitness şi psihologie. Le explica jucătorilor importanţa somnului şi a oxigenului pentru creier. Această înclinaţie de a controla totul, de la dietă până la programul de somn, l-a făcut pe Herrera să apeleze la ritiro, sau conzentrazione, ceea azi se cheamă cantonament.

Cartea e de fapt o colecţie de gânduri aforistice, scrise în italiană, spaniolă şi franceză, limbi pe care HH le stăpânea perfect.Printre curiozităţile din carte e şi o diagrama foarte frumos desenată a sistemului W-M, datată 1925, ceea ce sugerează că Herrera aflase de el chiar în timpul în care acesta era dezvoltat de Herbert Chapman în Anglia.

„Cel care joacă pentru el însuşi, joacă pentru adversar, cel care joacă pentru echipă, joacă pentru el însuşi.”

„Cel mai rău lucru pe care poţi să-l faci e să greşeşti cu ideile altuia.”

„Atingerea mingii face bine pentru minte.”

„Nimic nu e greu. Tot ce trebuie să faci e să începi.”

„Tăcerea înseamnă putere.”

„In zece se câştigă mai ușor” (asta apropo de semifinala de săptămâna trecuta)

Şi preferata mea, o replică înaintea unei deplasări a Barcelonei la Betis în sezonul €™58-€™59: „¡Ganaremos sin bajar del autocar! Câştigăm fără să coborâm din autocar!”