M-a încercat o oarecare jenă încă din momentul în care mi-a trecut prin minte să scriu aceste rânduri. În mod normal, total neinteresat de mondenităţi ieftine, aş fi ignorat “ştirea zilei”. Şi totuşi, desfăşurarea evenimentului – urmărit involuntar în titlurile publicaţiilor online – a reuşit să-mi strecoare dilema exprimată în titlu.

Lucrurile s-au întâmplat cam aşa (sublinierile îmi aparţin):

Preşedintele executiv al FC Dinamo, Cristian Borcea, şi soţia sa, Alina Vidican, s-au căsătorit religios, duminică, la biserica Adormirea Maicii Domnului din Pipera, naşii cuplului fiind finanţatorul stelist Gigi Becali şi soţia acestuia, Luminiţa. Slujba religioasă a durat aproximativ o oră fiind oficiată de un sobor de opt preoţi. Noul cuplu Borcea a fost aşteptat la ieşirea din biserică de o limuzină Rolls-Royce de culoare albă cu argintiu, cadoul din partea naşului Gigi Becali. [...] La intrarea în biserică a fost pus covorul roşu, acesta fiind încadrat de ornamente din flori: orhidee albe, hortensii albe şi trandafiri albi. Lumânările au fost din orhidee albe şi hortensii albe.

Mediafax

În prealabil, s-au mai petrecut următoarele: Cristi Borcea a fost căsătorit mulţi ani cu o altă femeie, a avut cu ea vreo 3 copii, si-a luat lumea în cap şi a început o aventură extraconjugală cu o domnişoară, a divorţat de prima soţie şi a hotărât că a doua oară, poate, o să fie mai fidel. Aşa că si-a luat amanta de mânuţă şi a mers să se cunune cu fast într-o biserică ortodoxă.

Întâmplător sau nu, Biserica Ortodoxă are nişte principii destul de clare cu privire la adulter, divorţ şi recăsătorire. Aceste principii îşi au rădăcina în îndemnurile Mântuitorului Iisus Hristos, care spunea că divorţul e permis doar în caz de adulter, şi atunci fără să existe posibilitatea recăsătoririi. Evident, la asta s-au mai adăugat câteva excepţii, legate de abuzuri şi alte pericole fizice şi morale. O căutare pe google cu termenii “biserica ortodoxa divort” sau “biserica ortodoxa adulter” ar trebui să lămurească pe oricine.

În privinţa recăsătoririi, lucrurile erau de asemenea destul de clare în doctrina Bisericii Ortodoxe. Dacă iniţial recăsătorirea era permisă doar unora dintre cei văduvi, ulterior au apărut diferite canoane care permiteau excepţii.  Totuşi, a rămas valabilă interzicerea recăsătoririi pentru cei care au comis adulter, prezenţa copiilor fiind şi ea o circumstanţă agravantă. Mergând mai departe, acolo unde există preoţi sau episcopi care, din diverse motive, permit a doua sau a treia recăsătorire, aceasta nu poate fi sub forma unei cununii obişnuite, totul trebuind să fie sobru, simplu şi fără fast.

Să fim bine înţeleşi, curvăsăria marca Borcea este problema lui, urmând ca, într-un fel sau altul, să suporte consecinţele. Deşi nu sunt de acord cu faptele mirilor de azi, ele nu au capacitatea de a afecta prea multă lume. Nu intenţionez să îmi pierd vremea condamnând în prea multe cuvinte chestiuni private, chiar dacă sunt demne de condamnat. Ceea ce afectează destul de serios imaginea şi credibilitatea creştinilor este tocmai atitudinea bisericii în asemenea cazuri.

Aşadar, ar fi interesant de aflat câţi bani a dat Borcea bisericii (ca instituţie) şi celor opt preoţi, pentru a-i consfinţi curvăsăria. Sau ce fel de credibilitate se aşteaptă reprezentanţii bisericii să aibă când condamnă public diverse păcate, odată ce au demonstrat că nu au nicio problemă cu adulterul şi recăsătorirea lui Borcea. Sau cum să ai încredere într-o instituţie care, de multe ori, pare că are la bază dragostea de bani, în timp ce Biblia numeşte această dragoste “rădăcina tuturor relelor”.

Multe dileme, puţine răspunsuri…

florinpuscas.ro

Am serioase dubii că s-ar găsi vreun consumator de presă cu adevărat interesat de caracterul exclusiv al unei ştiri. Prin urmare, mare lucru nu se câştigă prin afişarea unei asemenea etichete. Iar când o informaţie e prezentată „în exclusivitate” pe mai multe site-uri sau posturi de televiziune în acelaşi timp, putem fi siguri că a sucombat şi ultima fărâmă de interes şi dumerire în legătură cu aşa-zisele exclusivităţi.

Iniţial, mai în glumă mai în serios, propuneam interzicerea folosirii termenului „exclusiv”. Dar, de bună seamă, lege care să interzică prostia și fudulia încă nu s-a înventat, așa că am purces într-un alt demers științifico-pamfletar: realizarea unei taxonomii a exclusivităţilor din presa românească.

În urma unui studiu minuţios, din exterior şi din interior, am identificat următoarele categorii de exclusivităţi prezente în presa românească:

1. Exclusivităţi de a doua zi. Jurnalistul (sau şeful lui) îşi spune: „Toată lumea a scris ieri despre acest subiect. Eu public azi, deci am exclusivitate pe ziua de azi. Scriem mare şi lat înaintea titlului: EXCLUSIV.”

2. Exclusivităţi datorate autismului. Jurnalistul nu citeşte alte site-uri de ştiri, nu ştie dacă a mai scris şi altcineva înaintea lui, deci pentru el tot ce a scris e în exclusivitate. Adaptându-l pe Oscar Wilde, exclusivitatea e în ochii celui care citeşte.

3. Exclusivităţi din viteza tastaturii. Jurnalistul află o întâmplare care poate deveni o ştire sau primeşte un comunicat. Toată lumea a primit comunicatul sau a aflat ce s-a întâmplat, dar jurnalistul nostru scrie repede şi publică primul, cu 5 minute înaintea concurenţei. Aşadar, musai să-şi atenţioneze cititorii că au dat peste o exclusivitate.

4. Exclusivităţile din şmecherie (a se citi „prostie” în circumstanţe agravante). Jurnalistul (sau şeful lui) ştie că nu manevrează o informaţie în exclusivitate. Totuşi, pentru a păcăli publicul şi pentru a ieşi în evidenţă, se laudă că materialul lui e exclusiv. Practica e des întâlnită în cazul presei sportive.

5. Exclusivităţi exclusive. O categorie pe cale de dispariţie, care cere muncă, talent şi surse beton. Apare foarte rar pe la noi… Iar când apare, după ani de intoxicare cu alte tipuri de exclusivităţi, nu o recunoaşte nimeni. Sau, mai rău, informaţia e preluată de alţii şi prezentată ca o exclusivitate proprie.

Nu pretind că demersul meu ar fi unul exhaustiv (exclusiv nici atât), aşa că voi prezenta ca anexe, la momentul în care le voi descoperi, orice alte categorii omise în primă fază. De altfel, studiul suferă de o carenţă majoră: nu defineşte clar ce anume e exclusivitate şi ce nu. Asupra acestui aspect va trebui să revin.

În concluzie, am putea înţelege că epatarea în exclusivităţi este un simptom al lipsei de onestitate (uneori chiar şi de profesionalism) în presă. Singura circumstanţă atenuantă în această privinţă ţine tot de un defect al presei. Cum jurnaliştii uită de obicei să menţioneze sursele, iar orice ştire se propagă repede pe internet fără a se şti de unde a pornit totul, unii pot fi încercaţi de nevoia de a-şi revendica meritele.

Exclusivitatea de presă a căzut în derizoriu şi a tras după ea şi o parte a credibilităţii şi a reputaţiei noastre, a jurnaliştilor. Vorba stimabilului Chinezu: „La urma urmei, exclusivitatea în presă e ca o curvă: se oferă tuturor şi îi zice fiecăruia că doar pe el îl iubeşte”.

florinpuscas.ro

O echipă de medici din Bucureşti a efectuat cu succes cea de-a şasea operaţie de schimbare de sex realizată până acum în România. Una dintre cele peste 10 milioane de românce şi-a dat seama că, de la o vreme, “nu se mai regăsea”. Dacă unii dintre noi, în momentul în care nu ne regăsim, ne luăm un concediu, ne schimbăm coafura sau locul de muncă, românca noastră s-a gândit că i-ar prinde bine o schimbare de sex. Zis şi făcut! Povestea întreagă AICI.

De bună seamă, subiectul nu ar merita o atenţie prea mare dacă nu ar mai exista un detaliu. “În România, o astfel de operaţie de schimbare de sex este decontată de Casa de Sănătate, potrivit sistemului DRG, pentru că intră în categoria transsexualitate, aceasta din urmă fiind considerată o boală”, scriu colegii de la ProTV.

Care va să zică, dacă vrei să scapi de moarte printr-un transplant sau o operaţie mai complicată, în cele mai multe cazuri, trebuie să-ţi amanetezi familia şi să te pui pe listele de aşteptare ale unui spital din străinătate. În schimb, dacă vrei să-ţi schimbi sexul, dai o fugă la Bucureşti şi o faci pe banii statului.

Dacă nenorocitul de contribuabil nu are nimic de zis, mai ales acum, când CNAS nu mai vrea să-l primească în spital decât în momentul în care e pe jumătate mort, mă aşteptam la o reacţie din partea comunităţii LGBT. După atâţia bani investiţi în panouri publicitate şi după atâtea campanii care susţineau contrariul, iată că au rămas la statutul de “bolnavi”. O înclinaţie sexuală atât de “frumoasă şi nevinovată” ca transsexualitata e văzută oficial ca o boală fizică şi e “tratată” gratuit, pe cale chirurgicală.

Lumea defilează “cu cracii-n sus”…

De data asta, comentariile rămân pe florinpuscas.ro…

Dar de statistici şi aproximări procentuale e plin podul. Să vedem nişte cifre concrete. Am luat un număr de 10 scriitori timişoreni (chiar dacă unii sunt plecaţi de ceva timp din Banat) şi i-am întrebat câţi bani scot din drepturile de autor. I-am ales pe cei mai cunoscuţi şi apreciaţi, aşa că nu vă aşteptaţi să găsiţi alţii mai îmbogăţiţi de pe urma cărţilor.

În prima parte, care se poate citi AICI, îi avem pe Cornel Ungureanu, Robert Şerban, Radu Paraschivescu, Radu Pavel Gheo şi Mircea Mihăieş.

În partea a doua, care se găseşte AICI, urmează Şerban Foarţă, Dorin Tudoran, Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi şi Marius Ghilezan.

Vă las “plăcerea” de a trage singuri concluziile cuvenite…

Că folosirea imaginii unui bebeluş pentru a promova homosexualitatea, în Săptămâna Mare, nu a stârnit tocmai o admiraţie colectivă a timişorenilor, e de înţeles. La fel de adevărat e că există lucruri mult mai groaznice pe meleagurile noastre, lucruri pe care nimeni nu se grăbeşte să le denunţe ca abominabile. Dar, de bună seamă, nici închinarea la idolul modern, şi atât de frumos denumit, „political correctness”, nu e o treabă sănătoasă. Prin urmare, dincolo de revolta de moment a trecătorilor la vederea panoului publicitar, ar merita explorate şi motivele mai puţin emoţionale pentru care reclama poate fi condamnată.

Continuarea poveştii neromanţate a panoului publicitar poate fi citită AICI.

Din păcate, publicitatea celor trei apariţii în presă a rămas singura răsplată a lui Andrei. Chiar dacă îşi sacrifică timpul liber, are idei bune şi e pasionat de ceea ce face, povestea lui riscă să devină încă una trecută la capitolul “ce ar fi putut fi/ce ar fi fost dacă”. Scriu despre el şi aici pentru ca rezultatele muncii lui să ajungă la cei care au nevoie de ele. Dar şi în speranţa că se vor găsi oameni dispuşi să-i pună în valoare entuziasmul şi talentul, dincolo de neajunsurile sistemului de învăţământ, gata să-l scoată pe Andrei pe uşa din dos.

Puteţi citi mai multe lucruri despre Andrei Luţă şi pasiunile lui, AICI.

Trăind în Timişoara, un oraş în care te întâlneşti destul de rar cu un câine comunitar, au fost puţine ocaziile în care m-am surprins frământat de problema animalelor fără stăpân. Mai degrabă, chestiunea mi-a fost ridicată la fileu de articolele din presă şi de pe bloguri şi de experienţele diverşilor amici din Bucureşti. Cel mai recent articol, cel pe care îl voi folosi ca suport în unele afirmaţii, a fost scris de Remus Cernea chiar pe VoxPublica (Drepturile animalelor vs. cruzimea faţă de câinii comunitari şi uciderea lor abuzivă şi arbitrară).

Îi admir pe cei care luptă pentru drepturile şi protecţia animalelor. Asta chiar dacă s-ar părea că protecţia animalelor nu se poate face fără aşezarea lor pe o treaptă superioară omenirii. Poate mi-a fost dat mie să întâlnesc doar fanaticii greşiţi. Articolul scris de Remus Cernea, un discurs împotriva eutanasiei, urmează un fir al argumentelor destul de persuasiv. Câinii ca pacienţi morali, incapabili să judece aspectele morale, dar totuşi capabili să înţeleagă anumite lucruri, să simtă durerea şi chiar tristeţea. Eutanasierea unor fiinţe demne de empatia noastră este, coform autorului de text, „contrară unei etici raţionale şi civilizate”.

Această afirmaţie m-a dus cu gândul în altă parte. Am sărit peste argumentele din cometarii, cu pui, vite şi alte vietăţi sacrificate pentru bogăţia meniurilor noastre, şi am ajuns la o întrebare. Cât de conform unei etici raţionale şi civilizate este avortul?

„Animalele sunt înzestrate cu sensibilitate, aşadar au experienţa plăcerii şi a durerii. Indivizii care aparţin multor specii sunt conştienţi de sine, posedă o inteligenţă şi o voinţă remarcabile şi dezvoltă relaţii complexe cu semenii lor, cu alte animale sau cu oamenii. Suferinţa unui animal şi puterea lui de înţelegere nu trebuie ignorate iar empatia nostră trebuie să se întindă şi asupra lor”, spune Remus Cernea.

Ei bine, nici copiii nenăscuţi nu sunt mai prejos, chiar dacă unii se încăpăţânează să-i vadă ca pe o simplă aglomerare de celule. Inima copilului începe să bată din cea de-a patra săptămână a vieţii intrauterine. Studiile au arătat că fătul trece prin diverse stări emoţionale. Se mişcă şi reacţionează la stimuli. Are propria voinţă. Pe scurt, posedă toate acele calităţi care le fac pe animale demne de empatia noastră şi chiar în plus. Există filme făcute în timpul avorturilor, cu ajutorul ecografului. Filme în care se pot vedea secvenţe cu fătul care conştientizează pericolul şi încearcă să se ferească din calea chiuretelor. Şi totuşi, s-ar părea că aceşti copii nenăscuţi nu se califică pentru empatia noastră.

Eutanasierea câinilor este percepută ca un gest barbar, o crimă. Aşa o fi, deşi pare o cruzime mai mare să-i laşi pe străzi, pradă foametei şi bolilor. Între timp, avortul este dreptul femeii asupra propriului corp şi, implicit, asupra unei alte vieţi. Apropo de etică raţională şi civilizaţie…

„Nu-l poţi uita niciodată pe acela care îţi ucide câinele”, mai afirma Remus Cernea în încheierea pledoriei sale. Mă întreb cât de repede îi poate uita pe cei care îşi ucid copiii nenăscuţi.

P.S.: În final, vă mai prezint doar un exemplu de gândire pervertită. Când judecăm cu unităţi de măsură diferite şi avem un sistem de valori distorsionat, se pot întâmpla lucruri ciudate. Dacă aş crede că e un caz tipic de prostie omenească, aş sta liniştit. Dar nu poate fi doar atât. O etică defectă naşte monştri. Mai trist este când monstrii îşi găsesc şi adepţi. Şi astfel, unii au ajuns să protesteze împotriva eutanasierii câinilor şi, în acelaşi timp, să pledeze pentru sterilizarea romilor (foto).

florinpuscas.ro

“Am căutat printre ei să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate şi să stea înaintea feţei Mele, pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi nu am găsit.” Biblia (Iezechel 22:30)

Corneliu Coposu a fost un astfel de om. Un om gata să se aşeze “în spărtură” pentru ţară, pentru democraţie, pentru libertate. Crezul şi idealurile sale, cizelate în anii de colaborare cu Iuliu Maniu, nu au suferit alterări în temniţete comuniste. În comparaţie cu el, clasa politică de azi nu poate fi caracterizată decât prin decădere, corupţie, clientelism. Gândindu-ne la rezistenţa lui anticomunistă, la cei 17 ani petrecuţi în închisoare şi la  felul în care a continuat să lupte chiar şi după ce i-a fost confiscată viaţa, nu putem să nu ne întrebăm: “Oare cum ar fi arătat România azi dacă, imediat după revoluţie, puterea ar fi fost preluată de adevăraţii luptători împotriva comunismului şi nu de aceeaşi comunişti cosmetizaţi?”

Dincolo de ideile sale monarhiste, îmbrăţişate de unii şi hulite de alţii, Corneliu Coposu este şi astăzi un simbol al rezistenţei şi al speranţei. Speranţa că vor mai exista, poate, şi politicieni cărora să le pase de noi, românii de rând. Corneliu Coposu a fost un bărbat!

Nu e exagerat să spunem “Timişoara – oraşul premierelor”. Sunt lucruri care definesc urbea de pe Bega, realizări care i-au marcat istoria. Am pornit într-un soi de călătorie de descoperire a acestor repere peste veacuri, în urmă cu vreo 3 luni. N-aş putea să rezum într-un singur text virtual tot ce am descoperit. În schimb, dacă vreţi să cunoaşteţi Timişoara, să o vizitaţi şi să-i aflaţi povestea, va trebui să poftiţi lângă mine în maşina timpului. Fie criza cât de grea, o scurtă călătorie în timp tot ne permitem. Locurile sunt limitate, plecarea e în câteva minute. Nu avem timp să mergem prea departe, să o luăm de la început, aşa că vom face un salt până în anul 1716, de unde o vom lua înapoi spre prezent. Gata, toată lumea e pregătită? Decolăm!

Iată-ne în 1716. Vă recomand să nu părăsiţi grupul nici măcar pentru poze de colecţie. Zona e destul de periculoasă. Principelui Eugeniu de Savoya se pregăteşte să ia în stăpânire oraşul, din mâna ocupanţilor turci. N-am venit aici să cădem victime colaterale, doar observăm. Priviţi vă rog străzile pavate cu scânduri, moscheile, sistemul de canalizare. Timişoara e un oraş important în secolul 18. Nu vă faceţi griji, toată treaba asta cu războiul se va sfârşi bine. 200 de ani de ocupaţie austro-ungară din care nu vor lipsi părţile bune. Dar, să ne întoarcem în maşina timpului! Ne aşteaptă un salt de doi ani.

Anul 1718. Suntem în cartierul central Fabric, unde, la ordinul principelui Eugeniu de Savoya, s-a contruit o fabrică de bere. În oraş se înregistrează un deficit de apă potabilă, iar soldaţii duc dorul berii austriece, aşa că oamenii nu au stat prea mult pe gânduri şi au construit prima fabrică de bere de pe teritoriul României de azi. Fabrica există şi în 2010. E pe strada Ştefan cel Mare, în caz că aveţi drum pe acolo. Între timp, legaţi-vă centurile de siguranţă. Mai facem un salt de 10 ani!

V-aţi imaginat vreodată „urbea de pe Bega” fără Bega? Acum aveţi ocazia să vedeţi începutul lucrărilor de canalizare a Begăi. O fi o chestie obişnuită în prezent, dar, în 1728, era primul canal navigabil de pe plaiurile noastre româneşti.

Vă rog domnilor, fiţi atenţi! Tocmai am ajuns în 1745, pe actuala stradă Mărăşti. Aici, în clădirea fostul harem al guvernatorului otoman, tocmai s-au pus bazele primului spital administrat de municipalitate. Priviţi-l cu atenţie. A apărut cu 24 de ani înaintea Spitalului Universal din Viena şi cu 35 de ani înaintea Spitalului din Budapesta.

Timp nu avem stimabililor, aşa că va trebui să ne deplasăm spre anul 1760. Ajungem noaptea pentru a vedea lămpile cu petrol şi seu. Timişoara e primul oraş cu iluminat stradal din imperiul Habsburgic. V-aş recomanda să mergeţi şi la toaletă. Ne aşteaptă un drum lung de 55 de ani, cu o singură oprire scurtă, în 1771, pentru a citi primul ziar de pe teritoriul de azi al României, Temeswarer Nachrichten. Mă rog, vor citi doar cei care cunosc limba germană.

Iată-ne ajunşi în 1815, unde vizităm prima bibliotecă publică de împrumut din România, pe actuala stradă Augustin Pacha, nr. 8. Când ne întoarcem în 2010 veţi putea să mai vizitaţi încă o dată biblioteca, devenită, între timp, sediul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Timiş.

Ne grăbim să mergem mai departe. Vedem din mers secvenţe de la primul concert al lui Johann Strauss fiul în afara Vienei, în anul 1847. Da, aşa este, după cum puteţi vedea pe geamul navei, concertul are loc în curtea fabricii de bere. Ne oprim puţin în 1855 pentru a admira străzile ilumnate cu gaz, o premieră în Imperiu. Apoi, ne plimbăm cu primul tramvai tras de cai de pe teritoriul României de azi, în anul 1869.

Ne-a prins şi noaptea pe drum, dar, din fericire, am ajuns în 1884, la timp pentru a prinde inaugurarea reţelei de iluminat public stradal electric. Timişoara e primul oraş din Europa continentală care beneficiază de un asemenea sistem. O lumină alb-gălbuie inundă instantaneu străzile din urbea bănăţeană şi colorează clădirile elegant decorate cu arabescuri şi motive ale barocului târziu. Lumea rămâne surprinsă de absenţa lampagiilor care, cu suliţa, aprindeau felinar după felinar. Dacă aveţi suficientă răbdare, puteţi vedea cum, pentru prima dată, lumina electrică se întinde în lungul străzilor şi sparge misterele nopţii. Îmi puteţi mulţumi mai târziu pentru că v-am luat la bordul maşinii timpului. Acum trebuie să pornim spre următoarea destinaţie.

Stimaţi călători, vă rog să staţi calmi la locurile dumneavoastră. Am reuşit să parcurgem 2 ani, însă, maşina timpului are o mică defecţiune. Sperăm să putem rezolva problema cât mai repede şi să ne întoarcem în 2010. Nu vă faceţi griji, vă vom duce în siguranţă la familiile dumneavoastră. Dacă vi se face rău, trebuie doar să spuneţi. Norocul nostru este că maşina s-a stricat fix în anul 1886. La Timişoara, tocmai s-au pus bazele societăţii Salvarea. Este primul serviciu de asistenţă medicală de urgenţă din România. Situaţia este sub control!

- va urma -

Odată ajunşi la putere, comuniştii au început epurările. Să impui o idee neagreată de mulţime şi, aş îndrăzni să spun, total împotriva firii, nu e treabă uşoară, de făcut de azi pe mâine. Treptat, prin procese groteşti, sau pur şi simplu, a fost eliminată toată elita românească rezistentă la schimbare, de la ingineri şi avocaţi, la profesori şi scriitori. În locul lor, au fost aduşi bravi muncitori, cu puţine clase în plus faţă de un tren accelerat. Lucruri cunoscute de altfel, care explică, în proporţie de 90%, retardul nostru cultural de azi.

Exemple: În 1875, la Timişoara se înfiinţa prima Cameră a Avocaţilor din Impresiul Austro-Ungar. În 1918, Camera îşi schimbă denumirea în Barou. Odată cu instalarea comuniştilor la putere, avocaţii şi magistraţii cu vechime sunt înlocuiţi, peste noapte, cu simpli muncitori. Mai jos aveţi un fişier audio în care decanul Baroului Timiş, avocatul Lazăr Gruneanţu, cel care a scris cartea “Istoria Baroului Timiş”, povesteşte câteva întâmplări aproape comice acum, dar deosebit de stupide la vremea lor. Merită ascultat (sau, dacă nu aveţi răbdare, măcar din minutul 4)!

La fel s-a întâmplat cu profesorii universitari. Cu scriitorii la fel. Oare la întâmplare cei care erau pe placul regimului nu se ridicau la nivelul celor daţi la o parte? Sugestivă epigrama lui Păstorel Teodoreanu. După transformarea palatului Pelişor în casă de creaţie pentru scriitorii obedienţi, Păstorel scria: “Voi, creatori ai artei pure,/Ce staţi acuma la pădure,/Să fiţi atenţi când vă plimbaţi,/Să nu călcaţi în ce creaţi.”

Unde voiam să ajung

“Ăştia trebuie stârpiţi de mici”, îmi spunea un prieten când vorbeam despre “hipsterii” îndrăgostiţi de ideile egalitariste de stânga. Nu ei, aş zice eu, doar convingerile lor ar merita, în cel mai bun caz, puse în muzeul ideilor testate şi dovedite utopice. Presupunând că un asemenea muzeul ar exista. O idee utopică rămâne o idee utopică, indiferent din ce unghi o abordezi şi după câţi ani vrei să-i faci o cosmetizare, crezând că poţi să elimini părţile negative şi să le păstrezi pe cele care ţi se par pozitive.

Să nu lungim vorba, o incursiune în măreţele fapte ale comunismului nu strică din când în când. Nu o fi stânga politică tot una cu marxismul, însă, potenţial există. Mai ales acum, în vreme de criză, când extremele au culoar favorabil, ca sămânţa de lobodă care cade în rahat şi încolţeşte. Când regimul comunist pare că “nu a fost chiar aşa de rău”. Când până şi cei de la care ar trebui să avem oarecare aşteptări mai înalte încep să macine făină proastă şi, de exemplu, să o descrie pe Herta Müller ca o pe o adeptă a neo-maxismului, care îl critica pe Ceauşescu pentru ideile naţionaliste şi tradiţionaliste. Aşa că e mai bine să fim vigilenţi, să facem demersurile necesare pentru a nu cădea sub vraja unor băieţi care savurează caviarul cu aromă de marxism şi se visează salvatorii patriei “de la stânga”. Să nu cumva să înceapă să prindă ideile lor la prostime. Din nou…

Nu la întâmplare am menţionat că scriam un text despre Timişoara. Din păcate, mizeria care m-a scos de pe orbită nu face decât să-mi dovedească adevărul zicalei cu pădurea şi uscăturile. Sunt şi timişoreni care fac de ruşine oraşul şi spiritul lui. Unul dintre ei se numeşte Dan Ungureanu şi, culmea neşansei care face aşchia să sară mult prea departe de trunchi, este fiul lui Cornel Ungureanu, distinsul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara.

Dan Ungureanu este stângist. Probabil s-a îmbibat de ideologie neo-marxistă pe vremea când studia în Franţa, unde intelectualii sunt, în majoritate, de stânga. Presupun pentru că nu ştiu sigur, nu i-am urmărit prestaţia publică. Rogozanu şi Ernu l-au invitat să scrie pe site-ul lor de revoltă intelectuală, care, din păcate, se află în pericol de a deveni o latrină a nostalgiilor comuniste, a lamenatărilor şi a lozincilor fără conţinut. Dar, în fine, nu e treaba noastră ce fac băieţii cu jucăria lor  virtuală. Cert e că Dan Ungureanu, în ciuda pregătirii de care a beneficiat, sfidează orice aşteptări logice şi debitează mizerii pe bandă.

Domnul Ungureanu a făcut un bilanţ a două decenii de la revoluţie. Datele concrete ale unei realităţi triste sunt înecate în nostalgia comunismului şi lovite în moalele capului cu “leuca” unei judecăţi rostite încă de la început: regimul comunist a fost mai bun pentru că, în statistici, stă mai bine. Să nu mai pomenim de paralele stupide de genul ăsta:

“Era Elena Ceauşescu proastă, ţîfnoasă şi urîtă ? S-o aplaudăm pe Elena Băsescu, prima păpuşă Barbie gonflabilă din Parlamentul European. Cenzura comunistă şi obsesia secretului de stat s-au eclipsat ; a început hărmălaia asurzitoare a scandalurilor de presă succesive.”

Am trecut mai departe, crezând că, studiind lingvistica istorică, autorul a uitat să arunce un ochi şi peste istoria reală.

Ei bine, nu. Autorul nu a uitat să consulte istoria, doar că a citit printre rânduri şi a selectat ce i-a convenit. Aşa a ajuns să debiteze o mizerie chiar mai mare decât prima. Reacţionând la un articol al lui Vladimir Tismăneanu, în care acesta îşi manifesta revolta faţă de vandalizarea plăcii memoriale de pe casa în care a trăit Corneliu Coposu, Ungureanu se lansează într-un dezgustător efort de întinare a memoriei fostului lider ţărănist şi de desfiinţare a meritelor istorice ale PNŢ.

Dan Ungureanu îl numeşte pe Coposu “un tânăr mardeiaş” care a parvenit graţie nepotismului, după care defineşte PNŢ-ul ca o afacere de familie. Autorul enumără o serie de greşeli comise de ţărănişti în perioada interbelică, îndreptăţeşte crimele regimului comunist şi ajunge la afirmaţii monstruoase, de genul acesta:

“Hagiografiile curente ale lui Mihai Popovici, închis şapte ani la Sighet, nu pomenesc nici una scandaloasa sa corupţie. Cîtă puşcărie a făcut a meritat-o din plin.”

Pe scurt, PNŢ-ul interbelic descris de domnul Ungureanu seamănă cu actualul PDL. Să presupunem că ar avea dreptate (deşi se înşeală). Să zicem că partidul nu a mai avut merite deosebite după ce a fost principalul motor intern al înfăptuirii Marii Uniri. Ceea ce trece autorul de text virtual, pe nedrept, cu vederea este perioada de după război. Partidul acesta “corupt” şi lipsit de popularitate a câştigat alegerile, chiar dacă, oficial, comuniştii au reuşit să le falsifice. “Coruptul” Iuliu Maniu şi “bătăuşul” Corneliu Copusu puteau să se reorinteze sau, cel puţin, să părăsească ţara, însă ei au ales să lupte împotriva unui regim criminal atât de drag domnului Ungureanu. Pentru un nostalgic al comunismului, acesta sunt, cu siguranţă, lucruri de condamnat.

Ilustrul personaj Dan Ungureanu nu îi vede niciun merit  insignifiantului Corneliu Coposu. Probabil, este dezamăgit şi de trecerea PNŢ de la centru-sânga la dreapta, după 1989. În ura lui oarbă împotriva unui personaj care îi tulbură nostalgiile marxiste, el scrie un text mizarabil, subiectiv şi fără noimă, care nu poate decât să îi determine pe cititorii de bun-simţ să caute explicaţii în sfera patologicului.

“Să-l lăsăm pe Coposu să se întoarcă acolo unde s-a dus şi partidul ţărănesc, creştin şi democrat : în nimic.”

Nu domnule Ungureanu. Coposu stă frumos în istorie. Dumneavoastră însă aveţi toate şansele să sfârşiţi în acest “nimic” despre care vorbiţi.

Episodul pe care mă pornisem să vi-l povestesc s-a petrecut când aveam vreo 5 ani. Aveam în bucătărie un dulap vechi cu rafturi, din două bucăți, cum erau toate dulapurile de bucătărie cândva.  Îmi intrase mie în cap ideea că mama a ascuns o ciocolată fix în spatele farfuriilor de porțelan de pe ultimul raft de sus. Așa că mi-am mutat un scaun de bucătărie lângă dulap și m-am cățărat raft cu raft până sus. Acum aș ajunge la înălțimea respectivă doar stând în picioare, dar, la 5 ani, înălțimea nu era tocmai un lucru care să mă caracterizeze. Încet și cu grijă, am ajuns, în cele din urmă, printr-un exercițiu de echilibristică, la farfuriile de pe ultimul raft. Cu o mână mă țineam de dulap și cu o mână căutam ciocolata. Dar, înainte să dau eu de ciocolată, dulapul s-a înclinat câteva grade înspre mine și, culmea ghinionului care strică pofta copilului, toate farfuriile de porțelan (aproximativ 25) mi-au venit în cap și, din cap de la mine, țăndări pe jos.

Cam asta mi s-a întâmplat când aveam 5 ani. Mirarea și mai mare e că am scăpat de certuri prea zdravene, dar asta e altă poveste. Vă gândiți cumva că eram un mic hoțoman, că vina îmi aparține în totalitate și că mi-am meritat soarta? Credeți că am vrut să șterpelesc dulciurile fără să suport nicio consecință? Să știți că vă înșelați! Eu am fost nevinovat. Vina îi aparține mamei mele care a pus dulciurile prea sus, într-un loc prea riscant pentru un pofticios ca mine. Ar fi trebuit „ascunse” mai la vedere. Eventual, putea pune și niște indicatoare: „Ciocolata e ascunsă în dulap, în spatele rochiilor.” Vă place gândirea mea, nu? Aș fi bun de ministru. Exact la fel gândește și Adriean Videanu. Cine e vinovat pentru eșecul guvernului, în viziunea fostului Ministru al Economiei? De la Videanu citire: „N-am văzut niciun fel de soluţie de la partidele de opoziţie. Numai intenţii”. Deci tu opoziție, care ești tu fără soluții, numai tu ești vinovată pentru rahatul în care înotăm cu grație. Păi de ce nu ai venit tu opoziție, dragă opoziție, cu niște propuneri, că pe noi nu ne duce mintea să ne facem treaba?

Cine o fi zis prima dată că „prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul”? Mai bine își ținea gura. De când a scos perla, parcă toți se chinuie să-i dea dreptate. Cine de la cine s-o fi molipsit, sau așa sunt din născare unii oameni? Cert e că în rândurile puterii e consens deplin când vine vorba de asumarea responsabilității. Citez dintr-un alt clasic în viață, Băsescu pe numele lui: „Nu accept ideea că Guvernul nu a făcut ce trebuie în perioadă de criză.” Ce noroc pe noi că trăim într-o țară în care guvernul gestionează perfect criza! Ah, mai era și moștenirea cea grea a guvernelor incompetente, inclusiv de după 2004. Dar chestiunea e valabilă doar uneori. În opinia lui Videanu, programul de guvernare de după 2004, realizat în parte de PDL, a dat rezultate extraordinare. Păcat că a reușit guvernul Boc să le strice, aș adăuga eu. Și, în final, că deja am obosit de atâtea truisme pedeliste, să mai notăm o declarație a președintelui Băsescu: „Avem nevoie de încă un an de austeritate”. Simțiți această nevoie în voi? O simțiți cum crește? Eu simt, chiar prea mult ceva… simt că-mi vine să vomit. La timp, că tocmai terminasem.

Aparent, nimic ieşit din comun. Şi totuşi, am avea motive întemeiate să credem că în avionul expulzaţilor vulgari se afla şi cunoscutul Ilie Năstase. Nu de alta, dar comportamentul nu îi diferă foarte mult de cel al concetăţenilor noştri repatriaţi. De altfel, şi Ilie Năstase, asemenea romilor, reprezintă imaginea României în lume, ba chiar e şi plătit pentru asta.

Fostul sportiv a înjurat ca la uşa cortului (deşi cortul are, cel mult, fermoar) o jurnalistă, pe o stradă din Timişoara. Scena se poate vedea în filmuleţul de mai jos:

“Cam asta e tot ce poate spune fosta glorie a tenisului românesc, rafinatul și sportivul-intelectual Ilie Năstase. Cui? Unei femei, întâmplător ziaristă. Unde? Pe strada Alba Iulia din Timișoara, adică în centrul pietonal cu pretenții al orașului de unde și-a tras noua iubită, în persoana fostului manechin Brigitte Sfăt, fostă vedetă Playboy și fostă rezidentă la Penitenciarul Popa Șapcă, într-o chestiune delicată și cu multe controverse. Dar să revenim la Don Ilie, fostă glorie a tenisului, locul 55 în Topul 100 mari români, întocmit de  către TVR.“

Pe blogul “Mafia din Timişoara” găsiţi continuarea poveştii.

„De 45 de ani lucrez pe scaunul ăla”, zice Marcov Radivoi, arătând către un fotoliu vechi de frizerie. Într-o vreme în care rutina îi face pe mulți angajați să-și urască locul de muncă, domnul Rada, așa cum îi spun colegii, se poate lăuda cu o performanță greu de egalat. Lucrează la frizeria de pe Bulevardul Regele Carol I din 1965. Frizerul sârb din Iosefin este vedetă în cartier. La ora 7, pe drumul de pe strada Ciprian Porumbescu până la frizerie, doar turiștii nu îl salută. Nu e de mirare, dacă ne gândim că foarfecile lui au trecut prin părul a zeci, poate sute de mii de clienți, de la muncitori la doctori, politicieni și chiar fotbaliști.

Marcov Radivoi s-a născut și a crescut în satul Diniaș, comuna Peciu Nou. La 14 ani, după absolvirea celor 7 clase elementare, a învățat meseria de frizer, meserie pe care o practică și în prezent. După 6 ani de muncă la frizerie, în zona Sinaia, au urmat doi ani de stagiu militar în capitală. La întoarcerea în Timișoara, în anul 1965, s-a angajat la frizeria din Iosefin, loc în care îl mai puteaţi găsi doar până la sfârșitul lunii iulie.

Cum este să lucrezi 45 de ani în același loc? „Când îți place munca pe care o faci, anii trec repede”, ne răspunde domnul Rada, stând pe un taburet. Cu o privire ștrengărească, de om căruia îi place viața, frizerul deapănă amintiri. Microbist incurabil, polist înfocat, nu a ratat niciun meci al echipei de suflet. Pasiunea lui pentru fotbal e cunoscută în cartier încă dinainte de revoluție, când era vizitat deseori de jucători deveniți legendari, ca Anghel sau Șerbănoiu. A refuzat chiar și carnetul de membru PCR, spunând senin și, totodată, riscant: „Mie îmi place Poli, nu politica”. De altfel, nici acum nu ai șanse să îl ispitești cu subiecte politice. La cei 67 de ani ai săi, domnul Rada a văzut multe. A lucrat în fiecare duminică, de la ora 7 la ora 13, pe vremea comunismului, a participat la concursuri de frizerie, s-a căsătorit și a crescut o fiică, a asistat la Revoluția din ’89 și, mai apoi, la declinul Cooperativei Igiena. Cu toate acestea, a rămas același frizer carismatic care, de multe ori, vede lumea prin ochii clienților ce poposesc pe vechiul lui scaun de frizerie.

Marcov Radivoi nu știe exact ce va însemna următoarea etapă din viața sa. După 50 de ani de muncă, din care 45 în același loc, îi vine greu să-și imagineze că nu va mai practica meseria pe care a slujit-o cu devotament în tot acest timp. Și-a găsit deja o urmașă căreia să-i lase scaunul cel vechi și se gândește la casa de la țară, dar și la un nou sezon în care speră ca Poli să ia campionatul. E drept că frizeriile private au apărut la fiecare colț, dar, după ce domnul Rada se va fi pensionat, timișorenii din Iosefin vor putea spune pe bună dreptate: „Nici frizeri nu mai sunt ca pe vremuri!”…

Aceasta o fi reformarea statului promisă de omul care, înainte de 2004, se lăuda că nu a citit nicio carte. Președintele care și-a petrecut cinci ani din viață citind Levantul lui Cărtărescu (nu se știe dacă l-a terminat). În statele normale, reconstrucțiile au la bază învățământul și cultura. La noi sunt protejate agențiile și serviciile secrete, adevăratele consumatoare de fonduri publice. Instituțiile de cultură urmează să fie ciuntite chiar dacă funcționează subdimensionat. Arogantul „Dați-i afară!” rostit pe ton de poruncă de ministrul Vasile Blaga spune totul despre viziunea pe termen lung a puterii disperate să se scoată basma curată în fața creditorilor.

O să vă dau exemplul Timișoarei pentru că îmi este cel mai apropiat. După ce urbea de pe Bega a devenit, în 1953, singurul oraș din Europa cu trei teatre de stat în limbi diferite, autorităților locale li se sugerează fie închiderea lor, fie comasarea într-o singură instituție cultural-talmeș-balmică. Din cei 400 de angajați, 100 urmează să fie dați afară. Cine va pleca? 25% din personalul administrativ sau 25% dintre artiști? O să avem artiști contabili sau contabilii o să țină spectacole după program? Primarul Ciuhandu îndrăznește să susțină cultura locală cu riscul de a fi acuzat de nepotism chiar de către campionii nepotismului. Alții tac și înghit. Oricum românii nu sunt capabili să se unească pentru o cauză bună. După ce guvernul Boc va da lovitura de grație culturii, vom rămâne doar un punct pe hartă, fără indentitate culturală și fără viitor. Nu un popor, ci doar o populație, cum spunea cineva nu demult…

“Apropo de rezultatele de la Bacalaureat, de ce credeţi că s-a ajuns la o rată scăzută de promovabilitate şi la note mult mai mici, nu că asta nu ar reprezenta normalitatea? Să fie de vină brambureala organizatorică şi schimbările intempestive ale examenului, s-a copiat mai puţin, profesorii au fost mai sictiriţi după tăierea salariilor?”

Mai lipsea doar întrebarea mea: Sunt liceenii de azi mai proşti? Probabil că răspunsul este nu. Nici elevii nu sunt mai proşti, nici sistemul nu s-a deteriorat de la un an la altul. Un procent de promovare de 64,4%, cu 12,5% mai mic decât anul trecut, reflectă, poate, mai bine adevărata pregătire a elevilor. Să vedem cum s-a ajuns aici.

1. Subiectele au fost la prima vedere. În anii precedenţi se publicau variantele de subiecte cu mult timp înaintea examenului. Cu puţină muncă, nu era foarte greu să le parcurgi şi să ai aşteptări realiste. Se putea chiar şi fără muncă, numeroase broşuri cu rezolvări circulând libere pe piaţă. Anul acesta, neştiind la ce să se aştepte, elevilor le-a fost mai greu să acopere toată materia sau să îşi pregătească arsenalul de fiţuiuci. Aşa se explică şi numărul mare de contestaţii. Fără termen de comparaţie şi fără un simţ critic dezvoltat, nici autoevaluarea realistă nu e la îndemâna oricui.

2. Profesorii nu au fost mai sictiriţi. Din contră! În condiţiile în care s-au făcut şi se vor mai face disponibilizări (nu de dragul restructurărilor, ci din cauza numărului mic de elevi), mai puţini profesori şi-au riscat posturile permiţându-le elevilor să copieze. Un profesor prins asupra faptului va fi primul pe listă când se vor discuta concedierile. Oricât de dragi le-ar fi elevii sau oricât de dragă le-ar fi şpaga, postul e mai important. Excepţii există, evident.

Mai departe problemele au rămas aceleaşi ca în anii trecuţi. Mulţi elevi nu învaţă nici pentru un minim necesar, programa e de pe vremea lui Stalin, cu mici îmbunătăţiri, iar unii profesori şi-au greşit meseria. Una peste alta, rezultatele proaste la examenul de Bacalaureat sunt de bun augur. Se mai trezesc elevii, se mai trezesc profesorii, se mai trezeşte Ministerul şi poate, cu timpul, procentul de semianalfabeţi cu diplomă de BAC va scădea.

P.S.: După o noapte mai puţin dormită (deh, copil mic etc.), scrisul e mai greu. Corectez din mers greşelile. Sper că nu mi-au mai scăpat.

- Când zic “militanţi împotriva familiilor homosexuale” nu mă refer la bezmetici fanatici gata să dea în cap persoanelor cu orientări sexuale diferite. Nu mă refer nicidecum la cei care ar fi bucuroşi să îi vadă pe homosexuali închişi în lagăre sau exterminaţi. Pe respectivii îi încadrez la categoria boli psihice. Nu am în vedere nici persoanele care îşi dispreţuiesc semenii în loc să dispreţuiască unele acţiuni ale acestora. În textul de faţă, prin militanţi anti familii homosexuale se înţelege orice persoană raţională, preocupată de binele societăţii, care respectă dreptul altora la viaţă privată şi care afirmă că homosexalitatea este un lucru greşit.  Oameni care nu urăsc homosexualii şi nu susţin constrângeri în viaţa privată dar care văd ca o necesitate socială păstrarea familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie.

- La descrierea de mai sus mă încadrez şi eu. Respect dreptul oamenilor de a întreţine relaţii sexuale liber consimţite. Respect viaţa privată (cu un accent pe “privată” tocmai pentru că nu e publică). Nu dispreţuiesc homosexualii, cel puţin nu mai mult decât pe mine însumi în momentele în care fac lucruri de care îmi pare rău. Totuşi, creştin fiind, am convingerea că homosexualitatea este un lucru greşit. Cum nu mi-a trecut prin cap că ar trebui interzise prin lege invidia, trufia sau alte păcate, aşa nu mă gândesc nici la interzicerea homosexualităţii. Cred doar că familia, pentru sănătatea şi viitorul societăţii, ar trebui păstrată în formula “un bărbat+o femeie”.

- Prin atei militanţi mă refer la acei atei care nu se mulţumesc la a nu crede, ci încearcă să îi convingă şi pe alţii că au dreptate în ceea ce cred (scuzaţi jocul de cuvinte, dar, neexistând argumete împotriva existenţei Divinităţii, şi ateii sunt tot un fel de credincioşi). Vorbesc despre persoanele care îşi doresc ca bisericile de orice fel să dispară doar pentru că îşi imaginează că o societate fără credinţe religioase ar fi o societate mai bună. Aceia cărora nu le impune nimeni să creadă ceva, dar care îi dispreţuiesc pe credincioşi şi ar fi gata să le îngrădească drepturile.

Să presupunem că a fi corect politic este un lucru bun. Nu ştiu de când o fi bine ca oamenii să gândească şi să se exprime uniform până acolo încât să nu mai spună niciun lucru care ar putea ofensa mofturile cuiva, dar fie. Nu ştiu nici de când “o ideologie contemporană de orientare neo-marxistă, numită si marxism cultural”  e cea mai bună alternativă, dar o acceptăm şi pe asta.

Să vedem, aşadar, de ce militanţii anti-gay sunt mai corecţi politic decât ateii militanţi. Mă tem că explicaţia e mai scurtă ca introducerea şi se bazează pe legislaţia aflată în vigoare în Uniunea Europeană. Avem, pe de-o parte, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Articolul 18:

“Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă si religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât si privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.”

Articolul 16, alineatul 1:

“Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fară nicio restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei.”

Iată, aşadar, cum este garantat dreptul la convingere şi manifestate religioasă, nu şi “dreptul” la căsătorii homosexuale. Veţi spune că Declaraţia Drepturilor Omului e deja veche. Dar să vedem ce spune Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în 2000 şi intrată în vigoare în 2009.

Articolul 10, alineatul 1:

“Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor.”

Articolul 9:

“Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.”

Şi uite aşa, e mai corect politic să fii împotriva căsătoriilor homosexuale decât împotriva religiei. Nu e nicio mirare că CEDO a dat dreptate statului Austriac în procesul intentat de un cuplu de homosexuali cărora nu li s-a permis să se căsătorească. În schimb, total împotriva legislaţiei internaţionale şi incorect politic a fost gestul unui poliţist britanic de a aresta un predicator care argumenta paşnic şi civilizat de ce homosexualitate este un păcat.

Cine respectă legea şi manifestă corectitudine politică? Conservatorii care militează pentru menţinerea legislaţiei actuale în privinţa căsătoriilor sau ateii care visează extincţia religiei? Poate ar fi bine să mai vedem şi legislaţia din adoratul Occident înainte de a ne manifesta ca nişte progresişti isterici şi de a plonja orbeşte într-un viitor libertin.

P.S.: Homofobia nu are nicio legătură cu dorinţa de a avea doar familii hetero. Doar lipsa de inteligenţă poate deduce homofobie dintr-un asemenea context ancorat 100% în legislaţie. În schimb, aşa cum poate concluziona  logic oricine, să militezi împotriva religiei presupune o ignorare voită a drepturilor omului.

P.P.S.: Urmează şi partea a doua a textului despre umanismul secular. Nu am uitat.

Mi-a părut rău într-un fel pentru ratarea unei asemenea dezbateri. Pe de altă parte, m-am bucurat să văd că, până la urmă, textul contra umanismului secular (sau, mai bine zis, pro-creştinism) a fost semnat de Mihnea Măruţă. Un text frumos, nu atât prin prisma argumentelor aduse, cât mai ales prin conturarea unei poziţii în care orice creştin se poate regăsi şi prin denunţarea unor erori în gândirea de tipul “creştinism=iraţional, umanism=raţiune”.

Dezamăgirea a venit de la textul pro-umanism. Sau, cel puţin, de la prima jumătate a lui. Da, era de aşteptat să-mi displacă o poziţie anti-creştinism, dar, în cazul despre care vorbim, e de-a dreptul regretabil stilul pueril de apărare a unei opţiuni. Să pledezi pentru umanism secular şi să îţi bazezi opţiunea pe dezamăgirea de a afla pe propria piele că nu există Moş Crăciun, să mă scuzaţi, dar mi se pare nedrept. E doar o joacă de-a “jucăria mea e mai tare ca a ta”. Autorul afirmă, totuşi, şi lucruri ceva mai demne de citit: “am aflat că nu toţi oamenii religioşi sunt smeriţi, că religia nu deţine monopol asupra moralităţii“. Asta aşa e… păcat că nu îi fortifică în vreun fel cauza. De altfel, nu mică mi-a fost mirarea să constat că reprezentantul umaniştilor la dezbatere nu e tocmai un model de raţiune şi toleranţă, ci, din contră, un alt taliban ideologic. Chiar dacă susţine sus şi tare că nu s-ar putea bucura de raiul promis de creştinism ştiind că alţi oameni se chinuie în iad, umanistul Daniel Gabriel Secară nu are nicio problemă să trimită mesaje cum ar fi cel din imaginea de mai jos. Un “model” de toleranţă şi compasiune.

În fine, oamenii tot oameni, chiar dacă menţionata mea corespondeţă s-a consumat în condiţii de amabilitate desăvârşită. Ceea ce doream să vă spun era altceva. Un alt “ceva” care să justifice titlul propus. În mail mi s-a indicat şi o mică bibliografie. Un document pdf cu un soi de declaraţie de credinţă a umaniştilor. Ce e, cum se asortează, ce vrea de la noi. Îl puteţi parcurge şi voi cu un click aici. O lectură interesantă, dar – vai – atât de plină de inadvertenţe. Despre aceste nepotriviri vom vorbi în episodul 2 al acestei postări. Pentru moment, vă dau doar două exemple, că tot le place unora să desfiinţeze creştinismul pornind de la citate din Biblie:

- “Umanismul a intrat într-un con de umbră în Evul Mediu Întunecat, când credinţa a dominat cultura occidentală, iar fiinţele umane au căutat în zadar, în afara lor, o zeitate care să le izbăvească.“

Serios? E amuzantă încăpăţânarea de a adăuga acel “Întunecos” după Evul Mediu, deşi întunecimea nu a fost atât de mare. Da, s-au făcut multe greşeli şi s-au luat multe decizii aberante în numele creştinismului, dar s-au făcut şi o mulţime de lucruri bune. Un exemplu ar fi universităţile şi alte tipuri de şcoli care au fost înfiinţare de… călugări! Partea legată de izbăvire e chiar mai absurdă. Doar pentru că unii au căutat-o şi un au găsit-o, nu înseamnă că ea nu a existat sau nu există. Avem suficiente exemple de oameni care şi-au trăit pe deplin izbăvirea şi au murit ca nişte oameni izbăviţi.

- “Scriitorii au insistat asupra faptului că viaţa bună şi fericirea sunt posibile şi că plăcerile pământeşti trebuie cultivate, nu condamnate.“

Da, viaţa bună şi fericirea există, doar că nu ştiu nicio persoană care să fi ajuns la o stare de împlinire şi fericire deplină prin ceea ce este, prin valoarea ei intrinsecă şi nu prin vreun mijloc exterior. O să vă miraţi, dar şi creştinismul susţine că plăcerile trebuie cultivate, ele fiind un dar de la Dumnezeu. Doar că există cadre bine stabilite pentru cultivarea plăcerilor. Cadre cum ar căsătoria (pentru cultivarea plăcerilor sexuale şi eliminarea imoralităţii), dărnicia (pentru cultivarea bucuriei de a avea şi respingerea lăcomiei), slujirea aproapelui (pentru cultivarea spiritului de lider şi suprimarea dorinţei egoiste şi egocentriste de putere) etc. Oare de ce toţi cei care au dat frâu liber cultivării plăcerilor, fără a ţine cont de morală, au ajuns în situaţii nu tocmai de invidiat, în excese, depresii şi tendinţe autodistructive?

Va urma…

*sursa

Chestiunea e cât se poate de serioasă şi demnă de luat în seamă de toţi vestitorii apocalipsei cărţilor tipărite. Viitorul cărţilor nu stă la mâna nostalgicilor cărora le place să simtă foile tipărite când citesc. Computerele nu au cum să omoare cărţile tipărite, aşa cum nici fotografia nu a omorât pictura. Asta chiar dacă vine din urmă o generaţie de tineri cu ochii bulbucaţi în faţa monitoarelor. Totul depinde de perspectivă, de locul în care te afli (intelectual) în momentul în care priveşti situaţia. Cam aşa ca în prezentarea de mai jos, pe care v-o ofer ca bonus, dacă tot am găsit-o pe acelaşi blog.

*sursa

Citeşte povestea primei străzi asfaltate din România cu un click aici.

De la Timişoara, tehnologia asfaltării s-a extins pe întreg teritoriul României de azi, punând punct încercărilor de îmbunătăţire a infrastructurii prin diverse mijloace, unele mai eficiente (pavări cu piatră cubică), altele mai nefericite (placarea străzilor cu scânduri). În cei 115 ani scurşi de la prima asfaltare, lungimea străzilor astfel modernizate din Timişoara a depăşit 500 de km. Între timp, tehnologia preparării, turnării şi întreţinerii asfaltului a fost îmbunătăţită. La Timişoara, străzile se încăpăţânează, totuşi, să se umple de gropi în fiecare iarnă, semn că, deşi istoria nu a consemnat-o, după prima stradă asfaltată din România, tot aici s-a format şi prima groapă în asfalt.

“Ştirea” de mai sus este, evident, o glumă. Din fericire, încă nu am ajuns într-o asemenea situaţie, deşi vestitorii apocalipsei economice vorbesc demult despre o raţionalizare a consumului de energie electrică. Mă gândeam doar să vă dau ocazia să vedeţi câteva imagini de la “Ziua Transportatorului Public Urban din România”, aşa cum a fost ea sărbătorită la Timişoara. Adică printr-o plimbare a presei şi a curioşilor cu un tramvai tras de cai. Weekend plăcut în continuare! Pentru subiecte de maximă importanţă naţională reveniţi luni.

Arădenii vor primi acasă plicuri care vor conţine fotografia senatorului sau a deputatului PD-L sau UDMR ales din colegiul lor, cu textul „Şi eu v-am ciuruit”.

O asemenea acţiune e şi mai greu de înţeles în contextul în care peneliştii de la centru au început să prindă curaj şi să propună liste de măsuri anticriză. Mai mult sau mai puţin realiste, dar e un început. Au idei şi asta e bine. Domnii de la Arad ar fi putut opta pentru trimiterea unor scrisori cu promisiuni electorale. Da, chiar şi aşa ceva ar fi fost mai puţin penibil. Ar fi putut să le scrie oamenilor şi să le explice unde a greşit PDL-ul şi cum anume s-ar putea acoperi din mers găurile din buget.  Ar fi momentul să-şi pună ograda în ordine pentru a oferi o alternativă de dreapta fiabilă şi viabilă. Dar nu, ei continuă să tragă şuturi în coastele monstrului portocaliu tolănit sub greutatea propriei incompetenţe şi întrat deja în putrefacţie. Ce speranţe să mai ai cu o asemenea opoziţie croită parcă după modelul lui Don Quijote?

„Avem şi timp şi bani. Nu suntem în criză la partid”, a declarat Florin Galiş, preşedinte al organizaţiei municipale a PNL Arad. Chiar aşa, oare nenea Crin ce părere are despre acţiunea colegilor arădeni?

Unul dintre documentele solicitate la înregistrarea nașterii este certificatul medical constatator. Un document din care nu lipsesc rubrici precum ocupația părinților și religia. În lipsa acestora, ofițerul stării civile refuză eliberarea certificatului de naștere. Toate ar fi bune și frumoase dacă nu ar exista Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Mai precis, articolul 5:

”(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la  culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de  recensământ  naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.

(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.”

Cu alte cuvinte, autorii formularului tipizat al certificatului medical constatator se află într-o contradicție evidentă cu autorii legii cultelor. Mai trist este faptul că, din inconsecvența statului cu el însuși, tot drepturile cetățeanului ies cele mai șifonate. Contactați telefonic, atât reprezentanții primăriei (în cazul meu Primăria Timișoara), cât și cei a spitalelor, își declină responsabilitatea. Lucru de înțeles, având în vedere că domniile lor doar urmează indicațiile de la centru. Totuși, avem de-a face cu un paradox: funcționarii procedează corect, în vreme ce legea se încalcă singură. Firesc rezultat al unui stat defect.

Și acesta este doar un exemplu minor. Statul își baga singur bețe în roate și în alte chestiuni mult mai grave. Am putea face un serial cu asemenea gogonele administrative, unele dintre ele cu repercusiuni directe asupra banului public. Un motiv în plus să ne amintim un discurs celebru pentru pasionații spectacolelor oferite de Ada Milea: ”Statul e problema fundamentală. El emite legile statului. Legile statului sunt bine cunoscute de toți cetățenii învățați cu statul. Statul înseamna odihnă.”

Că românul are de la o vreme o gândire bipolară pro-Băsescu/anti-Băsescu nu mai e un secret pentru nimeni. (Nu comentez aici situaţia regretabilă în care am ajuns, de a ne consuma pasiunile în jurul personajului menţionat). Nimeni nu pare să fi rămas neafectat, chiar dacă motivele “afectării” sunt diferite. Contrar unui oarecare normal rarisim, lucrurile nu stau altfel nici în presă, fie ea tipărită, online, tv sau radio. Consumatorul aplică (de cele mai multe ori pe bună dreptate) eticheta de pro sau anti-Băsescu şi, în lumina – sau întunericul – acestei catalogări, procesează informaţia.

Dar să trec la subiectul anunţat, deşi nu sunt cel mai în măsură să comentaz “orientarea” acestei platforme pe care am aterizat ca un outsider şi care mi-a oferit oportunitatea unei expuneri mai largi. Nu mi-a păsat niciodată de orientări, mai ales că libertatea totală de opinie, mult vehiculată de la început, este o realitate pe meleagurile voxpubliciene. Dacă mie nu mi-a cerut nimeni să scriu într-un anumit fel, presupun că acest lucru a fost valabil şi pentru restul autorilor.

Românul vede totuşi orientări şi politici editoriale acolo unde nu e cazul (sau este rareori, că de garantat, garantez doar pentru mine). Şi nu mă refer aici doar la fanaticii  care te consideră de-al adversarului dacă nu faci spume şi nu înjuri cot la cot cu ei. Am avut parte de o mulţime de reacţii din partea prietenilor. “Realiatea? Vântu? Ăştia-s anti-Băsescu!” sau din contră: “VoxPublica? Ăştia-s cu Băsescu!”. Până şi la noul meu loc de muncă am fost întrebat: “Ăştia-s dintre ăia care-l pupă-n fund pe Băsescu?”

Paradoxal, Voxpublica este într-o situaţie îngrată. Nici călare, nici pe jos, suspectată şi de unii şi de alţii că ar fraterniza cu inamicul. Băsescienii sunt nemulţumiţi de criticile la adresa preşedintelui şi văd peste tot conspiraţii şi instigări (a se vedea cazul blogary.ro, fieful portocaliilor, un fel de Antena3 pe invers). Pe de altă parte, anti-băsescienii nu sunt mulţimiţi până când nu există o unanimitate în opinii anti. Când va fi dispărea şi ultimul simpatizant PDL, abia atunci vor înceta să vadă în acest loc o platformă a băsescienilor. E drept că etichetarea se datorează şi obişnuinţei din perioada de campanie, când autorii anti-Geoană erau ceva mai mulţi decât cei pro-Geoană.

Până la urmă pe ce se bazează judecata orientării? Pe o politică editorială? Nu există! Pe opţiunile personale ale autorilor? Suntem aici de toate culorile, într-un spectru simetric. Nu e de mirare nici faptul că unii îşi mai schimbă din mers părerile. Până şi o parte a legionarilor au fost convertiţi la comunism (“Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte prin Partidul Comunist” P.T.). Cine şi cum hotărăşte aşadar orientarea VoxPublica? Nu ar fi mai bine să să judecăm fiecare autor în parte? Cât despre mine, eu am conştiinţa împăcată pentru că nu am lăsat opţiunile electorale să se reverse în texte. Ar fi fost destul de greu, din moment ce monarhia şi creştin-democraţia nu au încă şanse reale în România.

P.S.: Şi dacă tot (sper) că ne-am lămurit că nu avem orientări, ci doar unitate în diversitate, să vedem cum stau lucrurile de cealaltă parte a baricadei, în tabără cititorilor. Am creat un sondaj cu cinci răspunsuri. Opţiunile 3 şi 4 le-am adăugat ca urmare a unor informaţii (pe surse cică ) conform cărora o parte din “greii” PDL sunt din ce în ce tot mai nemulţumiţi de felul în care partidul e dirijat de tandemul Băsescu-Udrea. S-ar putea să iasă cu scandal. Spor la votat!

“În urmă cu vreo 7-8 ani am avut la cursurile de la master un student care era angajat la SRI. Avea faţă de mine o atitudine deschisă şi prietenoasă şi mă informa deseori despre activităţile neobişnuite pe care le realiza el sau colegii lui. Într-o zi, mi-a spus foarte surescitat că a doua zi urma să aibă loc în România prima tornadă. Mi-a spus să mă uit cu atenţie la ştiri, căci evenimentul va fi unul organizat de SRI cu participarea premierului Năstase şi a altor oficialităţi. Mi s-a părut o aberaţie şi n-am dat atenţie vorbelor lui. A doua zi am văzut la ştiri că, într-adevăr, într-o comună din sudul ţării a avut loc o tornadă, un fenomen meteorologic nemaiîntalnit pe teritoriul României, care a luat pe sus acoperişul câtorva case, a ridicat în aer diverse obiecte şi a lăsat în urma lui pagube în mai toate gospodăriile comunei. Premierul Adrian Năstase, prezent la faţa locului, a declarat că guvernul va despăgubi imediat pe toţi locuitorii afectaţi, iar ministrul agriculturii Ilie Sârbu a declarat că toate culturile distruse vor fi refăcute cu bani din bugetul de stat.
La scurt timp studentul meu de la SRI m-a anunţat că vor urma şi alte tornade – şi mi-a înşirat mai multe localităţi în care ele urmau a se produce cu sprijinul serviciilor secrete. Îmi aduc aminte doar de o comună Făcăoari sau Făcăoani, căci ştirile transmise din acea comună abundau cu descrierile sinistrului eveniment. În pauzele de la cursuri, studentul meu îmi explica despre armele climatronice intrate acum în posesia serviciilor secrete româneşti şi îmi povestea cu mândrie despre dezastrele pe care şefii lui le-au provocat ca probe ale stăpânirii acelor arme.
Joi m-am întâlnit întâmplător cu fostul meu student. Cu aceiaşi jovialitate mi-a spus că pentru greva generală de luni instituţia lui a pregătit una din cele mai mari vijelii din istorie. Afară erau călduri de 35 grade Celsius şi mi s-a părut deplasată vorba lui.
- Nu m-aţi crezut nici în trecut, dar sper ca v-aţi convins că am avut dreptate şi toate informaţiile pe care vi le-am spus s-au adeverit – mi-a zis ofiţerul SRI. Credeţi-mă ce va spun: pentru luni instituţia noastră a primit ordinul sa folosească armele climaterice împotriva greviştilor. Veţi vedea cea mai mare furtună şi vijelie din Bucureşti, aşa cum n-a mai fost niciodată una până acum. Vor fugi demonstranţii ca potârnichile. Vor cădea asupra lor crengile copacilor din apropiere, le vor zbura pancartele din mână şi şepcile de pe cap, iar ploaia îi va uda până la piele. Vom goli Piaţa Victoriei în câteva minute.
În după-amiaza asta o furtună (sâmbătă 29 mai 2010) s-a pornit din senin în Capitală. În Cişmigiu crengile copacilor cădeau peste trecătorii care se îmbulzeau spre ieşire uzi leoarcă, deşi cu 2 minute înainte cerul era senin şi vântul abia adia. Şi mi-am adus aminte de vorbele ofiţerului SRI, care mi-a spus că asta e doar pregătirea pentru ziua de luni. Deşi nu înţeleg cum oamenii pot crea furtuni şi cataclisme naturale, încep deja să-l cred şi bănuiesc că siguranţa guvernanţilor faţă de ziua de luni se bazează şi pe utilizarea armelor climatronice împotriva populaţiei.”

*Sursa

Scrisoarea a stârnit mai multe reacţii batjocoritoare şi zâmbete condescendente. Să fie oare o ameninţare reală sau doar un alt caz clar de paranoia? Presupun că vom afla în curând. Între timp, ar fi de aşteptat dezbateri intense la OTV despre existenţa armelor climatronice. Poate chiar şi o răscoală a locuitorilor din satele afectate în ultimii ani de furtuni puternice. Cum era aia cu topoarele şi pumnalele?

La 50 de zile după Paşti, poporul român serbează, timp de trei zile sau o săptămână (diferenţieri zonale), Rusaliile. Acestea sunt personaje feminine cvasimalefice a căror existenţă se petrece mai ales în văzduh, vara şi în pădure. Similare Ielelor, cu care uneori sunt confundate, una dintre calităţile lor principale este dansul deosebit de frumos. Dansează în aer sau pe pământ, noaptea, aşezate în cerc, dar, dacă sunt zărite de un muritor sau dacă, din greşeală, cineva calcă pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsă), acesta se îmbolnăveşte foarte grav de o boală numită, în limbaj popular, “luat de Rusalii”.

Cam aceasta este explicaţia sărbătorii Rusaliilor. Există aşadar o diferenţă enormă între Rusalii (sărbătoare religioasă păgână izvorâtă din superstiţiile strămoşilor noştri) şi sărbătoarea Cincizecimii (care este o celebrare a coborârii Sfântului Duh peste apostolii adunaţi să se roage pe ascuns în Ierusalim, la 50 de zile de la Înviere). Prefer să o sărbătoresc pe cea de-a doua.

Este adevărat că, în multe locuri, sărbătorile creştine au fost suprapuse peste cele păgâne pentru a fi mai uşor asimilate. Cu toate acestea, adoptarea denumirilor şi a semnificaţiilor nu poate duce decât la o diluare a mesajului iniţial şi o încăracare inutilă a memoriei colective cu superstiţii şi basme total nefolositoare pentru creştini. Poate părea un detaliu nesemnificativ pe care mulţi nici nu îl cunosc. Nu ştiu care e poziţia oficială a cultelor creştine referitoare la denumirea de Rusalii, însă mie îmi displace profund acest ghiveci de datini păgâne şi semnificaţie creştină.

O sărbătoare cu folos să aveţi!

Nu ratez, aşadar, ocazia de a include la rubrica recomandărilor literare şi volumul “Amintiri în alb şi negru”. Din povestirile lui Dan Negru nu lipsesc personajele celebre în ipostaze amuzante sau lacrimogene şi oamenii simpli din viaţa autorului. Textele, adaptate vremurilor actuale în care înclusiv cititul se face pe fugă, depăşesc rareori 2000 de caractere. O capacitate rară de a spune lucruri multe în cuvinte puţine. Mai jos puteţi citi una dintre povestirile incluse în volum, povestire intitulată “Primul revelion”. O descriere mai amplă a volumului, împreună cu o altă povestire, găsiţi aici.

De prin 1999 prezint, an după an, revelioane la televizor. Habar n-am cum de am ajuns un specialist al revelioanelor, dar mai ales habar n-am cum de am avut şansa ca revelioanele mele să fie cele mai urmărite în toţi anii ăştia. An după an. Am deschis sticle de şampanie cu preşedinţi de ţări, cu manelişti, cu sportivi faimoşi în toată lumea, cu cântăreţi de muzică populară sau cu actori celebri. Nu cred să fi fost „faţă cunoscută” care să nu fi trecut pe lângă sticlele mele cu şampanie în ultimii unsprezece ani. Unii vor rămâne în istorie, ca Piersic, Băsescu, Angela Similea, Dan Spătaru; despre alţii nu mai ştiu mare lucru. Un revelion în schimb mi-a rămas în minte. Primul…

Partenera mea de prezentare, îmi amintesc, a fost o tânără actriţă cu care, mai apoi, în vară, aveam să prezint o ediţie a Festivalului Callatis. Revelionul era însă prima mea colaborare cu… Lavinia Şandru. Totul era în direct, artificii, muzică, umor… La miezul nopţii am reuşit să ieşim în curte, ca să transmitem în direct un foc de artificii.

Aveam pe atunci o Dacie nouă, căreia îi căutam în coarne toată ziua, o spălam, o şamponam, îi rezervam cele mai bune locuri de parcare. Înainte de a începe transmisia în direct, am ochit un loc de parcare liber, bine poziţionat, aproape de scena pe care urma să ieşim la miezul nopţii. Adică o aveam mereu sub ochi. Ba chiar mă felicitam în gând că am găsit un loc atât de bun. La 12 noaptea au pornit artificiile şi abia atunci mi-am dat seama de ce locurile alea de parcare rămăseseră goale. Acolo erau plasate artificiile şi toate scânteile cădeau din cer fix pe capota mea, a Daciei pe care o răsfăţam zilnic. N-aveam cum pleca de pe scenă, eram în direct, cheile rămăseseră în paltonul din redacţie, aşa că mimam bucuria, beam şampanie, uram „La mulţi ani!” în direct şi mă uitam cum artificiile îmi ciuruiesc maşina…

Spre dimineaţă, mi-am dat seama că nu am făcut nicio fotografie toată noaptea, că nu am nicio amintire de la primul meu revelion. Eram sigur că nu voi mai avea vreodată şansa asta, să mai prezint aşa un eveniment. Aveam un aparat foto Toshiba şi tocmai cumpărasem un film întreg special pentru noaptea aia. Ieşeam din emisie pe la 5 dimineaţa şi era vreo 4 jumătate, lumea se pregătea de Periniţă. Disperat, am început să caut pe cineva care să mă ajute cu fotografia.

Atunci l-am văzut în culise. Înalt, deşirat, ţinea într-o mână o farfurie din care ciugulea ceva. Gil Dobrică se pregătea să cânte. M-am dus glonţ la el. „Gil, fă-mi o poză, mâine plec la Timişoara şi n-am nicio amintire de aici.” „Sigur, bătrâne, se rezolvă.” M-am întors pe scenă să prezint un alt moment, convins fiind că Gil mă va fotografia din culise. Când colo, deodată, îl vad intrând pe scenă, cu aparatul în mână, în plină transmisie în direct. Toţi au înnebunit pe loc. Gil Dobrică, cu spatele la camere, în direct la televizor; din doi paşi de-ai lui a ajuns în mijlocul scenei şi mă fotografia, poză după poză. „Lasă, bătrâne, să ai şi tu o amintire de aici…”, îmi spune, făcându-mi cu ochiul, în timp ce toată regia de emisie explodase. La televizor, în direct, se vedea spatele unui munte de om care făcea poze pe scenă.

Au trecut unsprezece ani… Dacia gri-şobolan n-o mai am de multă vreme, vechiul meu aparat cu film e rătăcit de mult… Am prezentat încă unsprezece revelioane de atunci, an după an, am zeci de memory-stick-uri pline cu fotografii de la revelioane, făcute profesionist, de stafful de PR. Niciuna parcă nu se compară însă cu cea făcută atunci de Gil.

„Lasă, bătrâne, să ai şi tu o amintire…”

Sorin Adam Matei este, după unii, un impertinent care fluieră în biserică sau, după alţii, un lucid care atrage atenţia asupra lucrurilor ce ţin lumea culturală românească ancorată în trecut. Faima de blasfemator (sau de curajos) şi-a atras-o prin Boierii minţii, o carte despre “grupurile de prestigiu” din cultura română, în care SAM arăta că lumea culturală de la noi e dominată de clici ai căror membri se promovează reciproc. Mulţi au văzut în Boierii minţii un atac direct la Horia Roman Patapievici, pe care Sorin Adam Matei îl indica drept un produs al grupului din jurul lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Urmează să apară în librării “Idolii forului”, volum colectiv coordonat de Sorin Adam Matei. Din câte se vorbeşte, s-ar părea că volumul este o radiografie a comportamentului intelectualilor publici din România. Până să pot citi opiniile celor 15 autori, atenţia mi-a fost atrasă de un scurt interviu în care Sorin Adam Matei vorbeşte despre aceşti “idoli ai forului”. Câteva fragmente:

IC: Ce sunt idolii forului?

Sorin Adam Matei: Idolii forului sunt obsesiile și fetișurile culturale ale lumii paramoderne în care trăiesc intelectualii de ”elită” din România. Autorii cărții se preocupă în principal de unul dintre acești idoli: aspirația intelectualilor publici de a fi proclamați genii și de a dirija viața publică în virtutea unei culturi generale encilopedice, de multe ori amatoare. Adularea acestor idoli asunde adevărata problemă a României contemporane: nevoia de intelectuali specialiști, care să propună programe concrete pentru multele probleme sociale post-comuniste. Între acestea s-ar număra reforma educației, eliminarea distanței sociale și culturale dintre sate și orașe, reducerea rasismului și xenofobiei, reducerea privilegiilor sociale, modernizarea culturii, etc.

I.C.: De când cu venirea lui Băsescu la putere, au dispărut intelectualii publici români?

SAM: Prefațatorul volumului, dl. Michael Shafir, o spune mai bine ca oricine. Funcția publică, mai ales de natură politică, este incompatibilă cu statutul de intelectual public, critic, liber. De fapt, România se află într-o penurie semnificativă de intelectuali publici recunoscuți, care se pot pronunța cu echidistanță asupra unora din problemele grave ale României. Din fericire, există destui intelectuali specializați care și-au făcut un nume muncind în domeniile lor, care ar putea oricând să umple golul. E atât datoria lor de a face un pas înainte, cât și a societății de a-i încuraja în această direcție.

Întregul interviu îl puteţi citi la sursă.

Doar două observaţii aş avea de făcut pe marginea ideilor expuse de Sorin Adam Matei.

1. SAM spune: “Din fericire, există destui intelectuali specializați care și-au făcut un nume muncind în domeniile lor, care ar putea oricând să umple golul. E atât datoria lor de a face un pas înainte, cât și a societății de a-i încuraja în această direcție.“

Avem o problemă. Pentru a avea o şansă de afirmare în viaţa publică din România, este obligatoriu să faci parte dintr-o gaşcă. Asta nu se întâmplă numai în lumea culturală. În găşti, ca şi în ansamblul societăţii, meritocraţia suferă cumplit. În condiţiile acestea, nu poţi cere specialiştilor să facă un pas în faţă pentru că, oricum ai da-o, tot hulitele găşti deţin controlul. Iar societatea, ah, societatea încurajează ceea ce vor găştile să încurajeze.

2. Pare-mi-se că “geniile” culturale îşi cam pierd strălucirea în această eră în care informaţia e la un click distanţă. Cazul Dan Puric poate mă contrazice la faza asta, însă el s-a manifestat pe fondul scăderii adoraţiei publice îndreptate către grupul Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Românii au din ce în ce mai puţine “lucruri sfinte” şi subiecte tabu. Da, poate fi o tendinţă bună, doar că alternativa propusă de SAM, “intelectuali specialiști, care să propună programe concrete pentru multele probleme sociale post-comuniste“, nu pare să umple de la sine golul autosuficienţei. Acum suntem cu toţii specialişti, mai ales pe net. Ni se potriveşte de minune vorba lui Harold Coffin: “Cei care cred că ştiu totul, ne calcă pe nervi pe noi, cei care ştim într-adevăr totul“.

În fine, ar fi multe de zis şi volumul nici nu a apărut încă. Sunt convins că va stârni opinii mai complexe şi mai detaliate decât cea de faţă şi va provoca numeroase dezbateri. Să vedem… poate ne mai trezim şi noi la realitate.

Oare? În încercarea de a sacrifica doar prezentul, bravii noştri guvernanţi împing cuţitul parcă prea mult, până în măruntaiele viitorului. Cel puţin aşa se vede din locul de unde privesc eu, în timp ce parcurg ştirea despre posibila reducere a indemnizaţiei pentru creşterea copilului. În condiţiile în care bilanţul natural al populaţiei este negativ şi populaţia ar putea ajunge la 20 de milioane de locuitori în 2030 (sau, mai rău, după alte surse, 13 milioane în 2050), nu numai că nu se iau măsuri concrete pentru stimularea natalităţii, dar se mai şi reduc indemnizaţiile? Seamănă cu un atentat la viitorul ţării.

Pornim astfel hotărâţi  pe drumul care duce la imposibilitatea susţinerii sistemelor de pensii. Cu o populaţie activă în scădere numerică, pentru a putea asigura un venit suficient la pensie salariaţilor de acum, va fi necesară creşterea contribuţiilor sau majorarea vârstei de pensionare. Şi aceasta e doar una dintre consecinţele dezastruoase ale declinului natalităţii. Da, ne-am făcut-o cu mâna noastră dacă ne gândim că, la începutul anilor ‘90, 3 din 4 sarcini erau întrerupte prin avort. Cu măsuri de criză, fără măsuri de criză, nu e deloc momentul potrivit pentru a amputa principalul stimulent al natalităţii.

Un calcul simplu: o femeie cu un salariu brut de 2000 de lei/lună, primeşte acum o indemnizaţie de 1700 de lei/lună, la care se adaugă 200 de lei, alocaţia lunară a copilului în primii 2 ani. Dacă se aplică reducerea vehiculată, ar primi 600 de lei indemnizaţie + 200 de lei alocaţie. V-aţi mai gândi să faceţi un copil în aceste condiţii? Aţi renunţa în aceste vremuri la 1100 lei pe lună sau aţi amâna conceperea unui copil? Să nu mai vorbim de faptul că statul nu încurajează familiile prea numeroase, din moment ce indemnizaţia se acordă doar pentru primii 3 copii, chipurile pentru a descuraja conceperea doar de dragul indemnizaţiilor.

Ar fi interesantă o manifestare de protest a mămicilor. Nu ţin minte să mai fi văzut aşa ceva. Gestul ar fi pe deplin justificat. Să sperăm totuşi că măsura reducerii indemnizaţiilor este o fantezie tâmpită şi de moment. Altfel, aşa cum am afirmat în titlu, viitorul nostru se va număra în şirul victimelor. O victimă colaterală, neplanificată şi, am putea crede, neintenţionată. Dar tot victimă…

sursa imagine: media-ro.com

Am ratat startul şi am apucat pe un drum greşit. De neconceput cum poporul român a acceptat umilinţa impusă Regelui Mihai în primii ani după revoluţie. După 1996, una dintre variante era reprezentată de reinstaurarea monarhiei. Preşedintele Emil Constantinescu urma să-i cede locul Majestăţii Sale Mihai I, Rege al României. Din diverse motive legate de contextul social-economic şi de anumiţi membri ai coaliţiei de guvernare, manevra nu s-a mai realizat.

În ultimii 10 ani, şansele revenirii la o monarhie constituţională s-au diminuat. Varianta şi-a pierdut într-o oarecare măsură popularitatea. Jocurile politice şi interesele sunt prea mari pentru ca această opţiune, una dintre cele mai bune pentru România, să se poată materializa. Domnul preşedinte Băsescu, intenţionat sau nu, calcă în străchini încă o dată botezându-l pe strănepotul lui Carol al II-lea. Un descendent al unei părţi a familiei regale excluse de la succesiune. O asociere cel puţin nefericită.

Altfel stând lucrurile, nu e de mirare că românii nu îşi mai doresc o monarhie constituţională. Un popor care face alegeri bazate pe sentimente, pe impresii şi promisiuni are nevoie să fie informat, să vadă clar alternativele, nu prin ochelarii demagogiei şi ai populismului. Azi e 10 mai, ziua Regelui, ziua Monarhiei, ziua României în anii ei de glorie. Poate ar fi momentul să dăm uitării toate balivernele care ne-au fost băgate pe gât de comunişti şi îi să ignorăm pe aşa-zişii neo-legionari care îl acuză pe Regele Mihai de trădare. Să ne venim în fire şi să vedem, mai bine mai târziu decât niciodată, că monarhia constituţională este şansa noastră firească. Şansa de a spăla minciunile şi mentalităţile greşit formate şi să ne recuperăm istoria. Abia atunci vom porni din nou pe drumul cel bun, având în fruntea ţării un adevărat garant al democraţiei.

Trăiască Regele! (Imnul României 1866-1948)

Trăiască Regele

În pace şi onor

De ţară iubitor

Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios

Fie peste noi,

Fie-n veci norocos

În război, război.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc părinte,

Susţine cu a Ta mână

Coroana Română!

Trăiască Patria

Cât soarele ceresc,

Rai vesel pământesc

Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit

De nevoi,

Fie-n veci locuit

De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,

Ceresc Părinte,

Întinde a Ta mână

Pe Ţara Română!

P.S.: Am adăugat şi un sondaj deşi, în limitele  unui articol, nu am putut aduce mai multe argumente pentru monarhia constituţională. Mizez pe capacitatea dumneavoastră de a vă informa şi de a vota în cunoştinţă de cauză. Aştept argumente pro şi contra şi în comentarii.

Ziua Mondială a Crucii Roşii

Ziua Partidului Comunist Român

8 mai 1886: A fost lansată pe piaţă băutura răcoritoare cea mai cunoscută din lume: Coca–Cola

____________________

Când eram mic şi nu înţelegem prea multe lucruri din lumea oamenilor mari, participam din când în când la un fel de ritual pus la cale de tatăl meu. Eu trebuia să bag cartofi într-un sac sau doi, să mai adaug mere, morcovi, ceapă şi alte bunuri care, slavă Domnului, umpleau în fiecare an pivniţa de sub casă. Între timp, tata burduşea portbagajul vechii noastre Dacii Break cu sticle de ulei, lapte, sirop, pungi cu făină, zahăr, orez, borcane cu gem, compot. Munca nu-mi plăcea din cale-afară de mult, dar ştiam că partea bună venea abia pe urmă.

Ne urcam amândoi în maşină şi mergeam în vizită la diverse persoane. Întotdeauna speram că mergem cât mai departe pentru că îmi plăcea drumul. Ne opream la câte o poartă, din spatele căreia, de obicei, ieşea câte o femeie înconjurată de copii. Tata schimba câteva vorbe cu ea în timp ce descărca sacii, pungile şi borcanele. Rareori ieşeam din maşină. Priveam mirat prin geam cum lacrimile curgeau pe feţele oamenilor în timp ce întrebau: “Vai, nea Mihai, da’ de unde ai ştiut că nu mai am ce să le dau la copii să mânânce?”.

Nu ştiu de unde ştia tata – sau dacă ştia – că la câteva sate distanţă există câte o văduvă care nu are mâncare pentru copii. Cert e că, după ce am crescut şi am înţeles ce se întâmpla, am învăţat să apreciez gestul părinţilor mei şi să fiu recunoscător pentru un asemenea exemplu. De ce v-am povestit aceste lucruri? Pentru că am observat toată isteria şi grija pentru bugetari şi pensionari din ultimele două zile, de la anunţul preşedintelui. De la plângeri de milă la jigniri pentru votanţii portocalii şi instigări la ură şi ieşiri în stradă. Curios lucru cum majoritatea acestor gesturi vin din partea unor oameni prea puţin afectaţi de reducerile anunţate. M-am întrebat în ce măsură vorbim despre preocupări sincere, de compasiune, şi în ce măsură avem de-a face doar cu o ipocrizie izvorâtă din ura faţă de Băsescu.

“Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.” Vorba îi aparţine lui Nicolae Steindhardt şi, stând aşa strâmb şi judecând drept, zău că are dreptate. Tot aşteptând schimbări de sus în jos, poate n-ar strica să încercăm o schimbare de jos în sus. Reconcilierea, solidaritatea, compasiunea şi grija faţă de aproape, acestea sunt lucrurile care mai pot îndrepta ceva când toate merg strâmb. Un litru de ulei, un kilogram de făină, întreţinerea pe o lună, reprezintă un minim pe care îl putem oferi. Dacă ne pasă. Dacă nu, mai bine să nu ne mai pretindem răniţii luminaţi ai societăţii.

____________________

Şi, în fine, a treia parte a acestei postări, o melodie care mi se pare potrivită pentru momentul în care aflăm. Pentru cine are chef să înţeleagă.

Ultima lovitură a hoţilor inteligenţi a avut loc noaptea trecută la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Mă rog, o umbră de îndoială planează asupra inteligenţei autentice din moment ce hoţii au dat nas în nas cu poliţiştii la nici 100 de metri de locul faptei. Ce s-a întâmplat de fapt? Patru prahoveni au furat de la mănăstire moaştele Sfântului Nectarie. Explicaţii ar fi două. Una mai spirituală şi una mai lumească.

1. Se poate ca hoţii să se fi săturat de aşa-zişii credincioşi care dau din coate şi înjură în timp ce îşi aşteaptă rândul să atingă moaştele. Ispita de a proceda la fel e mare, într-adevăr, aşa că prahovenii au preferat să îşi asigure exclusivitatea şi liniştea în timpul actului de închinare. Evident, am putea şi noi, la rândul nostru, să comitem păcatul judecării aproapelui şi să vedem doar egoismul din gestul hoţilor. Nu trebuie însă să pierdem din vedere şi posibilitatea ca hoţii să-şi fi planificat şi returnarea moaştelor după ce Sfântul Nectarie le-ar fi rezolvat doleanţele.

2. Cea de-a doua explicaţie, din păcate, nu are nimic nobil în ea. Există posibilitatea, oricât de absurdă ar putea părea, ca hoţii să fi intenţionat să valorifice moaştele pe piaţa neagră. Trebuie să există o piaţă neagră a moaştelor, în ţară sau în străinătate (caz în care am putea vorbi de contrabandă cu moaşte)! Dovadă stă chiar întâmplarea în discuţie. Sau, o altă variantă necurată, hoţii aveau de gând să ceară o sumă uriaşă pentru răscumpărarea preţioaselor rămăşiţe pământeşti ale celui care a fost Sfântul Nectarie.

Oricare dintre cele două variante ar fi cea corectă, se pare că pierzarea prahovenilor a venit de la un păcat foarte răspândit în zilele noastre: lăcomia, închinarea la idolul banului. Al banului din cutia milei de data asta, pentru că hoţii au lăcomit tocmai la mărunţişul din numita cutie.

La întâlnirea cu oamenii legii, unul dintre cei patru prahoveni a reuşit să fugă. Ceilalţi trei au încercat să invoce tot felul de scuze, fiecăruia cum i-a venit pe limbă. Iniţial, au susţinut că sunt ţiganii din Craiova care au bătut medicii şi şi-au luat acasă ruda cu pat cu tot, sperând că vor scăpa doar cu o amendă pentru tulburarea linistii publice. Dar cum racla sfântă nu prea aduce a pat de spital, scuza nu a ţinut. Apoi s-au dat drept ajutoarele comediantului Jeff Dunham cărând cutia cu “Ahmed the dead terrorist“. O scuză fantezistă, aşa că, după ce au mai pretins şi că sunt militanţi împotriva încălzirii globale, s-au văzut nevoiţi să se înghesuie în duba poliţiei.

Multe învăţăminte s-ar putea trage din păţania hoţilor prahoveni contrabandişti de moaşte. Nu e de ajuns să vrei să fii hoţ inteligent. Trebuie să-ţi mai şi iasă. Totuşi, nu m-aş grăbi să remarc tupeul de a fura de la Dumnezeu. Nu de alta, dar au făcut-o şi unii care erau mai “de-ai casei”, Lord have mercy!

UPDATE: La sugestia lui tx2, am adăugat şi o melodie. Nu e clasică, e tot vecinul Goran.

Mâine, în Parlamentul European, se va supune la vot o rezoluţie privind interzicerea exploatărilor miniere pe bază de cianuri. Ca orice lege, rezoluţia nu poate avea un efect retroactiv, deci se referă doar la exploatările viitoare. Care este singura exploatare aflată în proiect? Da, aţi ghicit, cea de la Roşia Montană. Aşadar, rezoluţia este concepută special pentru împiedicarea exploatării aurului din Apuseni şi nu afectează cu nimic numeroasele exploatări aflate în derulare pe întreg continentul european. Manevra a fost iniţiată de Kartika Tamara Liotard (Olanda), Sabine Wils (Germania), João Ferreira (Portugalia), Jiří Maštálka (Cehia), cărora li s-au alăturat europarlamentarii români Daciana Sârbu, László Tőkés şi Renate Weber.

Cine sunt aceşti iniţiatori ai rezoluţiei şi ce urmăresc? Nişte informaţii despre apartenenţa lor politică găsiţi aici. Interesant cazul Dacianei Sârbu care, deşi e membră a grupului socialist, se opune înfiinţării a peste 2500 de locuri de muncă. Restul europarlamentarilor străini fac parte din blocul comunist, fapt care poate genera curioase aduceri aminte legate de finanţarea de la Moscova a organizaţiei Greenpeace în anii titaniei comuniste.

Renate Weber, fostă consilieră a preşedintelui Băsescu, şi-a pierdut locul de muncă şi s-a aciuat de voie de nevoie în tabără liberală. Mai nou, aflând că e la modă, a devenit şi ecologistă. “Am fost la Roşia Montană şi am văzut toată zona aceea şi astfel opoziţia mea faţă de proiectul RMGC a devenit şi emoţională. Ţi se taie răsuflarea de cât e de frumos acolo şi gândul dispariţiei acelui spaţiu e terifiant.” Aceasta a fost declaraţia patetică a doamnei Weber pentru Academia Caţavencu. Fără nicio acţiune remarcabilă în activitatea de europarlamentar, pe Renate Weber o îngrijorează esteticul patriei mai mult decât şomajul şi datoria externă. Nu contează că proiectul RMGC ar aduce României 4 miliarde de dolari. Noi vrem să rămânem în Evul Mediu conservându-ne potenţialul, că doar avem tot ce ne trebuie şi ne permitem.

Despre László Tőkés ce ar mai fi de zis? Omul vorbeşte în maghiară în PE, militează pentru interesele Ungariei, dar ignoră comunitatea maghiară din zona Abrud, care sprijină proiectul. De fapt ce se poate aştepta de la un om care le-a cerut revoluţionarilor, la a doua venire a acestora, în decembrie 1989, să se retragă acasă? Sau care, pentru a putea candida, a semnat că nu a colaborat cu securitatea şi, totuşi, arhivele spun altceva. Sau care a semnat un acord de colaborare cu “Forumul Uigur”, organizaţie aflată pe lista internaţională a mişcărilor teroriste.

“Noi nu ne vindem ţara” revine. De data asta e “noi nu ne vindem ţara canadienilor”. Dar oare cine are interesul ca România să-şi conserve zăcămintele? În niciun caz nu poate fi vorba aici despre interes naţional. Nici măcar despre interes local, cu părere de rău trebuie să zic acest lucru, chiar dacă pe unii împotrivitori îi respect şi îi suspectez de sinceritate în demersurile lor. Nu văd însă cum ar putea ajuta conservarea. Nu ne-am săturat de eternul “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”?

Ne permitem să dăm cu piciorul celor 4 miliarde de dolari (România are o datorie externă de 40 de miliarde), să refuzăm 2500 de locuri de muncă (80% din locuitorii zonei sunt şomeri) şi să lăsăm zona în paragină sperând că o să se găsească nişte investitori pentru turismul local? De ce, de dragul ecologiei? Apele din zonă sunt poluate de metale grele. Guvernul vrea să investească 700000 de euro pentru ecologizarea zonei, proiectul RMGC are prevăzute câteva zeci de milioane pentru conservare şi ecologizare. Care variantă e mai ecologică? Deplângem soarta localnicilor? Ei sunt pentru exploatare, mai ales că 40 de milioane de euro sunt alocate doar pentru casele lor.

În politica lumii nimic nu este întâmplător. Jocurile din Parlamentul European trebuie să fie cu un scop. Al cui interes este urmărit? Dă bine în Europa să fii ecologist, să gâdili preferinţele nostalgicilor comunişti şi să protestezi, dar România are nevoie de investiţii şi locuri de muncă. Altfel rămânem din nou proştii Europei şi murim de foame cu steagul ecologismului în mână.

Să mă ierte militanţii anti-RMGC, dar, punând în balanţă riscurile şi beneficiile, la concluzia asta am ajuns: exploatarea aurului de la Roşia Montană este o necesitate.

UPDATE: Constat că am o mulţime de comentatori experţi în amenajări teritoriale şi environmentale. Pentru ei, o scurtă lămurire. Canadienii ăştia afurisiţi (mama lor cum îndrăznesc să vină să exploateze aurul de la noi!) exploatează în minele lăsate în paragină de statul român. Pe urmă fac puţină curăţenie la locul de muncă. Acolo unde vedeţi, în prima poză, cariera urâtă şi imensă, o să se mai sape cât o să se mai sape şi se umple cu apă. Iar sterilul se aranjează frumos şi se îmbracă niţel cu vegetaţie. Aşa că, stimabili comentatori inteligenţi, nu este vorba de nicio distrugere definitivă a zonei. Îndrăznesc să afirm chiar că esteticul zonei nu va avea nimic de suferit. Doar de câştigat prin acoperirea carierelor.

Evident, e uşor să comentezi fără să te informezi, fără să scrii un email sau să dai un telefon pentru a obţine informaţii de la sursă şi fără să fi fost în viaţa ta în Apuseni. Puţină decenţă nu ar strica totuşi, dincolo de părerile contrare. Chiar aşa, o întrebare de cultură generală: ştiţi de ce se numeşte Roşia Montană? Un indiciu e fotografia numărul 2.

Articolul 26, alineatul (2): “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” (Articol referitor la viaţa intimă, familială şi privată)

Articolul 30, alineatul (7): “Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (Articol referitor la libertarea de exprimare)

Dar ce or fi vrând să fie aceste “bune moravuri“? Ce specie de lighioană exotică nemaiîntâlnită pe tărâmurile Valahiei? Umblă vorba prin popor că bunele moravuri ar fi tot una cu decenţa în comportare. Care decenţă înseamnă, zice iubitul nostru DEX, bună-cuviinţă, pudoare!

Acum, după ce ne-am lămurit cum e cu bunele moravuri, putem citi şi rândurile de la jos (dacă nu ştiţi deja despre ce este vorba):

“Pe 30 aprilie, la Universitate o tinara va face proba curajului ei. Se va spala intr-o cabina de dus suspendata deasupra Bucurestiului. La ora 9 dimineata.

E un concurs Tabu, sustinut de Radio Zu si realizat cu participarea exceptionala Dove [...].”

Cel mai tare concurs al verii “cite priviri ai vrea sa atraga pielea ta” si-a ales marea protagonista: Romina Agapi, 24 de ani, Masteranda in Dreptul Afacerilor.

Romina se afla acum la citiva pasi de marele premiu: un pictorial in revista Tabu si o excursie de 5 stele la un spa de lux din Barcelona, oferita de Dove.

Să recapitulăm:

Culmea prostituţiei: În urma unui concurs organizat de Tabu, o tânără va face duş în public, mâine dimineaţă la ora 9, în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Ce o determină să se prostitueze, pardon, să facă acest “act de curaj”? O excursie în Barcelona, un pictorial în Tabu şi, probabil, un viitor în cadrul emisiunilor de genul “Un show păcătos”, “Acces direct” sau “Happy Hour”, cu rol de iniţiere a puberilor în tehnica masturbării. Nu condamn neaparat organizatorii. Se ştie că mulţi ar mânca şi rahat numai să-şi promoveze afacerea. Dar despre protagonista îmbăierii publice ce ar mai fi de zis? Brusc îmi vine să apreciez decenţa fetelor de pe centură care mai au totuşi câte ceva pe ele. Dar da, e criză şi renunţarea la decenţă pentru o excursie nu mai miră pe nimeni.

Culmea prostiei: Mă întreb cum s-a aprobat un asemenea eveniment? O fi înjurat primarul de supărare că e însurat şi nu poate merge la spectacol? Ce-o fi zis: “măcar să se bucure onaniştii oraşului”? Sau alţi funcţionari prin mânile cărora o fi trecut cererea de aprobare. Câţi şi-au propus oare să-şi ia copiii de mânuţă, să-i învoiască de la şcoală şi să îi ducă să o vadă pe tanti care face duş în centru? Păi ce, dacă tot e o idee atât de bună şi o reprezentaţie de mare rafinament menită să motiveze femeile la îngrijire personală…

Titlul de campioni ai prostiei merge aşadar către cei care au aprobat duşul public uitând că pentru aşa ceva există locuri special amenajate. Se numesc cluburi de striptease, cluburi de noapte, case de producţie a filmelor porno etc. Ce ne-ar mai putea împiedica acum să ieşim în miezul verii dezbrăcaţi pe străzi? Precedentul există, lumea apreciază, poftiţi la nudism!

Aş mai adăuga un premiu, undeva la limita dintre culmea prostiei şi cea a ignoranţei. Aici sunt cuprinşi cei care, neimplicaţi fiind în toată tărăşenia asta, văd în duşul public un lucru frumos, un gest de fineţe şi curaj, o avansare a societăţii înspre noi culmi ale civilizaţiei şi ale libertăţii de exprimare. Nu-i de mirare că în România, cu mult mai mult decât în Europa occidentală, este din ce în ce mai greu să deosebeşti pe stradă curvele de femeile serioase.

Ce ziceţi? Sunt eu depăşit de tendinţe şi mă înşel sau lumea asta chiar defilează “cu cracii în sus”?

Varianta scurtă a poveştii: Un misionar american a hotărât să meargă la un trib din Papua Noua Guinee, împreună cu soţia sa, pentru a duce mesajul Evangheliei în locuri în care niciun creştin nu mai trăise. Cei doi şi-au încropit o casă în apropierea tribului şi au început munca. Au interacţionat cu localnicii, i-au învăţat diverse lucruri, au construit o clinică şi le-au acordat asistenţă medicală, au început să înveţe limba şi s-au familiarizat cu obiceiurile. În timp ce făceau toate aceste lucruri, misionarii încercau să le vorbească băştinaşilor despre Dumnezeu.

Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă nu ar fi apărut o problemă. Populaţia tribală suferea de cleptomanie cronică. Respectul pentru proprietatea privată nu exista în trib şi furtul era un mod de viaţă. Curând, misionarii au început să îşi vadă hainele purtate de băştinaşi, deşi aceştia nu purtaseră haine niciodată. Au rămas treptat fără periuţele de dinţi – pe care le-au recunoscut pe post de podoabe înfipte în nasurile oamenilor -, ochelari, vase, tacâmuri şi alte obiecte casnice. Nu puteau face nimic împotriva maniei generale, iar localnicii refuzau să se lase convinşi de vorbă bună.

Prin multe momente neplăcute au trecut misionarii care erau pândiţi la tot pasul de hoţii băştinaşi. Grădina de ananas, plantată şi îngrijită cu greu, era prădată de hoţi încă înainte ca fructele să se coacă. Au încercat să îi convingă să se lase de furat prin toate mijloacele care le erau la îndemână, de la  argumente logice la ameninţări. Nimic nu funcţiona. Până într-o zi când misionarii şi-au dat seama că nu au sorţi de izbândă. Aşa că au decis să se roage şi să lase situaţia “în mâna” lui Dumnezeu. Se aflau acolo pentru Dumnezeu, iar dacă El nu avea de gând să rezolve problema, misiunea lor era în zadar.

Băştinaşii au continuat să fure. Obiectele din casă dispăreau, ananasul la fel. Doar că misionarii se detaşaseră emoţional şi nu mai umblau cât era ziua de lungă supăraţi pe cleptomania generală. Schimbarea stării de spirit a fost atât de radicală încât bărbaţii şi femeile din trib s-au strâns la clinică şi i-au întrebat:

- De ce nu mai sunteţi supăraţi?

- Pentru că am vândut grădina, au răspuns misionarii.

- Cui i-aţi vândut-o? au întrebat din nou băştinaşii.

- I-am vândut-o lui Dumnezeu, au răspuns misionarii ca şi cum ar fi zis un lucru banal.

- Nu se poate! Trebuie să i-o cereţi înapoi! au replicat băştinaşii disperaţi.

- Nu putem. E grădina lui Dumnezeu acum.

A doua zi, misionarii au descoperit în faţa casei tot ananasul furat împreună cu lucrurile personale dispărute. Băştinaşilor le era frică să fure de la Dumnezeu şi au înapoiat tot ceea ce furaseră. Din ziua aceea, nu numai că nu s-a mai furat în trib, dar mesajul misionarilor a început să prindă rădăcini în inimile localnicilor.

Nu susţin că Biserica ar trebui să renunţe la proprietăţile ei. Pentru a fi un bun creştin nu trebuie să fii bleg. Probabil că majoritatea oamenilor “civilizaţi” nu manifestă aceeaşi teamă de a fura de la Dumnezeu ca indigenii din Papua Noua Guinee. Acţiunea în justiţie e justificată în cazul menţionat. Totuşi, mă întreb dacă reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-au gândit că sunt la mijloc proprietăţile lui Dumnezeu, nu ale oamenilor. Biserica este a lui Dumnezeu, deci şi proprietăţile Bisericii sunt ale Lui, nu? Dar ce împlicare mai poate avea Dumnezeu şi cât de creştineşte poate fi să-i doreşti duşmanului tău să “poarte mustrarea lui Dumnezeu din neam în neam”? Oare astfel nu le dăm apă la moară celor care ne contestă credinţa şi ne vorbesc de rău doar pentru că suntem creştini? Până la urmă, e aşa cum zice şi apostolul Pavel: “Nu vă amăgiţi, [...] căci ce va seamăna omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7)

M-am trezit azi cu un cântecel în minte. Ştiţi şi voi, genul acela de linie melodică pe care ţi-o aminteşti în cine ştie ce împrejurări şi care nu îţi mai iese din minte vreo două zile. Ei bine, eu, chiar în timp ce scriu aceste rânduri, mă bâţâi în scaun şi fredonez printre dinţi: “Why can’t we be friends? Why can’t we be friends?” Şi nu am în cap varianta originală a trupei War, ci o alta, cântată de un extraterestru.

Probabil aţi văzut deja cel puţin o dată scurt-metrajul “The Chub Chubs” realizat de studiourile de animaţie Pixar. Având în vedere că e duminică şi nu avem altceva mai bun de făcut (deşi am avea) decât să scriem (eu) şi să citim bloguri (voi), nu cred că ne-ar strica un scurt moment amuzant. Mai ales dacă trăiţi vremuri deprimante, aşa ca mine, şi aveţi nevoie să auziţi un “Everybody remain calm! This is no time to panic!“. Doamnelor şi domnilor, ta-ta-tu-tum, vizionare plăcută!

• Dimineaţa, în timp ce aleşii locali vizitau două comune Timişene cu primari PNŢCD la primul mandat, Comitetul Naţional de Conducere al partidului ţinea o şedinţă. Discuţia despre reconciliere şi întregirea partidului a aprins spiritele, practic rămânând puţin timp pentru alte discuţii. Se pare că unii aleşi locali se temeau că Miluţ va afla de prezenţa lor acolo şi că vor fi nevoiţi să suporte consecinţe neplăcute.

• Din păcate, fiind vorba despre aripa fără Miluţ (adevăraţii ţărănişti, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă), mulţi aleşi locali au lipsit de la constituirea Forumului. Ameninţările cu retragerea sprijinului politic, venite din partea fostului preşedinte al partidului, se pare că au dat roade într-o oarecare măsură. Totuşi, absenteismul s-a datorat şi distanţei.

• S-a propus şi votat o rezoluţie prin care ţărăniştii se declară “Partidul Autonomiei Regionale”. Au vorbit despre autonomie regională Gheorghe Ciuhandu (Primar Timişoara), Toader Corado (consilier local Timişoara) şi preşedintele partidului, domnul Radu Sârbu. Totuşi, cei care au votat nu păreau să fi înţeles pe deplin ce presupune descentralizarea.

• Gheorghe Ciuhandu: “Până acum, descentralizarea a însemnat doar transferul de responsabilităţi către comunităţile locale, fără a se asigura şi descentralizarea resursele financiare necesare. Aceasta a condus la acţiuni care se abat de la principiile Cartei Europene a Autonomiei Locale. [...] Puterea în mâna comunităţilor locale este singura care ar putea să scoată eficient ţara din criză.” Revendicarea autonomiei regionale de către ţinutul secuiesc a fost dat ca exemplu de abatere gravă.

• O chestiune pe care nu am înţeles-o încă! Dacă se doreşte autonomia regională şi din punct de vedere financiar, cum ar urma să fie gestionate decalajele dintre regiuni? Fără redistribuirea fondurilor de la centru s-ar putea adânci diferenţele de dezvoltare dintre diferitele părţi ale ţării. Probabil există o strategie şi din acest punct de vedere, deşi nu a fost prezentată.

• Preşedintele Radu Sârbu a vorbit despre principii şi principalele obiective ale partidului. Nu au lipsit reîntregirea naţională, reconcilierea naţională şi  fundamentarea deciziilor pe morala creştină. Alte observaţii din discursul domnului Sârbu: PDL, prin noua orientare către doctrina creştin-democrată, are interesul ca PNŢCD să dispară; în problema descentralizării, PNŢCD nu doreşte desfiinţarea judeţelor (concept susţinut de PDL), ci respectarea principiului subsidiarităţii în adminitraţie; PNŢCD susţine desfiinţarea Curţii Constituţionale; în România, nu există o separare reală a puterilor în stat, altfel încât politicienii corupţi pot să scape de pedeapsă prin decizia colegilor parlamentari (vezi cazul Adrian Năstase); PNŢCD, deşi susţine monarhia constituţională, preferă momentan republica parlamentară (şi nu cea semi-prezidenţială) din cauza respingerii ideii de monarhie de către majoritatea românilor; PNŢCD susţine Parlamentul bicameral, cu o cameră formată din reprezentanţii regiunilor.

• În momentul de faţă, se derulează 8 procese între Miluţ şi restul partidului. Un prim proces a fost pierdut de fostul preşedinte, instanţa hotărând că ambele tabere au deocamdată dreptul să folosească denumirea şi însemnele partidului. Ţărăniştii speră că nu va avea loc o tergiversare a proceselor, un asemenea fapt fiind o piedică în calea realizării obiectivelor pe termen scurt şi mediu. În cazul în care procesele s-ar finaliza favorabil, PNŢCD ar forma o alinţă cu PNL în vederea viitoarelor alegeri locale şi parlamentare. Se speră astfel la atingerea pragului electoral de 30%.

• Un lucru care s-a menţionat şi care cred că este adevărat: electoratul PNŢCD există şi este mai numeros de 2%, însă structurile din teritoriu nu sunt suficient de dezvoltate ca în cazul altor partide. Practic, Alianţa cu PNL ar oferi o alternativă de dreapta în condiţiile în care partidele istorice PNL şi PNŢCD sunt percepute ca fiind mai morale şi mai corecte decât continuatorii FSN. Există teama că procesele s-ar putea lungi la influenţa PDL care şi-ar vedea o parte din electoral migrând către noua alianţă.

• PNŢCD se află încă într-o degradare continuă, proces început “în 1998, odată cu retragerea prostească a susţinerii pentru Victor Ciorbea”. Este un partid cu structuri subdezvoltate faţă de potenţialul pe care îl are. Am fost bucuros să constat că există ţărănişti care îşi bazează activitatea pe principii sănătoase, care îşi fac treaba într-un mod exemplar pe la primării şi consilii locale chiar dacă nu fac parte dintr-un partid parlamentar. În ciuda percepţiei generale, PNŢCD nu este un partid mort sau fără viitor. Eu zic să fim cu ochii pe ei. S-ar putea să ne surpindă plăcut.

Mă opresc aici deşi aş mai avea multe lucruri de menţionat în legătură cu evenimentul de sâmbătă. Nu mi-a părut rău că mi-am petrecut ziua de sâmbătă în acest fel. Experienţa este constructivă şi merită încercată. Am apreciat deschiderea partidului faţă de bloggeri. De altfel, fiind singurul blogger prezent, am avut parte de o atenţie sporită şi o primire călduroasă din partea liderilor de partid.

Fără să văd textul proiectului de lege, aş avea câteva umile observaţii. Care ar fi problemele? În primul rând, mă gândesc la capacitatea românilor de a face praf sărbătorile religioase. Nu că nu ne-ar prinde bine încă o zi liberă pe an, însă mă întreb câţi români ar folosi o asemenea zi pentru rugăciune şi câţi s-ar îngrămădi la grătare, la înjurat şi dat din coate prin curţile bisericilor şi la golit paharele cu băuturi alcoolice. Decât o sărbătoare precum cea în care românii obişnuiesc să consume 40 de pahare de vin, chipurile pentru a comemora nişte sfinţi, mai bine o zi sănătoasă de muncă. Oricum, în unele culte există deja o asemenea zi de rugăciune pentru naţiune.

Proiectul de lege nu mi se pare total nejustificat din moment ce românii, într-o majoritate covârşitoare, se declară creştini. De asemenea, legea nici nu contravine principiului separaţiei dintre Stat şi Biserică, principiu promovat de legislaţia ţării şi de majoritatea cultelor creştine. Să susţii altceva e ca şi cum te-ai apuca să conteşti Crăciunul pe motiv de implicare a Bisericii în treburile statului. Nu văd de ce ar fi mai justificată sărbătorirea datei de 1 mai. Evident că au apărut şi contestaţiile, unele de-a dreptul ilare, prin care se cere înfiinţarea zilei naţionale fără Dumnezeu, a “zilei dezmăţului” şi altele asemenea.

De menţionat şi declaraţia unuia dintre iniţiatori: “Ziua Naţională a Rugăciunii, ca sărbătoare ecumenică, are menirea de a celebra puterea rugăciunii ce-i uneşte deopotrivă pe toţi adepţii religiilor monoteiste, dar în special pe creştinii români şi pe cei răspândiţi pe mapamond, precum şi de a reaminti că poporul român s-a născut creştin“. Asta aşa, ca un fel de a mângâia corectitudinea politică şi a te răzgândi în ultimul moment. Dar oare ce e mai corect politic? Să scoţi din conştiinţa colectivă noţiunile creştine sau să respecţi dreptul populaţiei (în cazul de faţă majoritare) la a-şi manifesta credinţa?

La urma urmei, lăsând pasiunile şi înverşunările, consider chestiunea sărbătorii mai puţin importantă. Mă interesează foarte puţin dacă se adaugă sau se scade o zi liberă.  Îndemnurile biblice sunt clare: “Rugaţi-vă neîncetat” şi “Căutaţi binele ţării [...] şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră”. Dacă avem nevoie de o chestiune legală pentru a o face, nu e tocmai în regulă. Pe de altă parte, un cadru legal ar fi un stimulent pozitiv, o utilă aducere aminte.

Cum rămâne? Sunteţi pro sau contra Zilei Naţionale de Rugăciune ca sărbătoare naţională şi zi liberă?

De bună seamă, autenticitatea este un lucru destul de rar în opiniile de pe bloguri şi în textele de presă care depăşesc sfera informaţiei pure. Pentru a fi autentic nu e de ajuns să repeţi lucrurile şi să le pui într-o lumină uşor diferită sau să recapitulezi faptele cu o concluzie la final. Cele mai multe texte, cu părere de rău vorbesc şi despre mine, se califică doar la categoria ciorbă reîncălzită. Eventual cu un condiment în plus. Pentru a ilustra mai bine conceptul de autenticitate, o să redau un fragment din “Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa. Cu ocazia asta bifez şi recomandarea literară a săptămânii.

Romancier autentic este acela care ascultă docil de comandamentele pe care i le impune viaţa, scriind despre aceste teme şi evitîndu-le pe cele care nu se nasc intim din propria-i experienţă şi nu-i parvin la conştiinţă cu caracter de necesitate. În asta constă autenticitatea sau sinceritatea romancierului: în a-şi accepta demonii proprii şi în a-i sluji pe măsura puterilor.

Ştiu şi eu că bloggerul/ziaristul nu e romancier. Însă principiul formulat de Llosa se poate extinde şi la blogging şi jurnalism de opinie. În lumina fragmentului citat, blogger/jurnalist bun nu este cel care scrie despre chestiunile în vogă, ci acela care scrie “din inimă” despre lucrurile care îl preocupă cu adevărat, pe care le consideră esenţiale şi, un amănunt important, la care se pricepe. Colegul Paul Vîrvea este, un astfel de exemplu de blogger care scrie despre ceea ce îl preocupă, deşi, de cele mai multe ori, nu sunt de acord cu felul în care adresează problemele. (Da, VoxPublica a devenit autoreferinţă:)

Tot Llosa continuă:

Romancierul care nu scrie despre ceea ce în forul lui intim i se impune şi îl stimulează, ci îşi alege raţional subiectele ori temele la modul detaşat şi rece, gîndind că astfel va dobîndi mai uşor succes şi recunoaştere, e lipsit de autenticitate şi, de aceea, cel mai probabil e şi un romancier prost (chiar dacă va avea succes: listele de bestsellers sînt pline de romancieri de duzină [...]).

Iată, aşadar, legătura dintre autenticitate şi calitate. Trebuie menţionat totuşi că autenticitatea nu generează automat calitate. Să te laşi măcinat de patimi şi obsesii nu ajută la nimic în lipsa documentării şi a decenţei. În ultimă instanţă, experienţa personală e relevantă. Iar experienţa mea persoanală îmi spune că textele apărute dintr-o preocupare sinceră şi din acumulările empirice au fost mai de calitate decât cele compuse în speranţa unui succes facil. Asta chiar dacă nu întotdeauna calitatea se reflectă şi în numărul de accesări.

Acestea fiind zise, mai rămâne o singură întrebare esenţială: Se mai caută condeieri buni sau sunt de ajuns tonomatele?

Text publicat pe VoxPublica şi blogul personal

E musai să consumi, zi şi noapte, chestii haioase, să te hâhâi, să te zbengui, să faci (şi să ţi se facă) poante, să nu fii trist, să nu cazi pe gânduri, să nu fii singur. Trebuie să fii cool! Băşcălios, „de gaşcă”, gata de şotii. Cine nu e în stare să se amuze pe cont propriu e ajutat să o facă de echipe întregi de experţi: redactori de tabloide, moderatori de show-uri televizate, administratori de site-uri şmechere, amici de firmă, videocasete, compact-discuri, săli de joc, cluburi. Veselia e de rigoare. Mai bine să râzi ca prostul, decât să cazi în sobrietate cronică. Mai bine să adormi, în fiecare seară, cu un zâmbet nătâng pe faţă, decât să te laşi hărţuit de vreo nelinişte, de vreo melancolie, de vreo idee.

Televiziunile, cu deosebire cele autohtone, se chinuie până la nevroză să-şi distreze, prin orice mijloace, clienţii. N-ar fi nici prea neobişnuit, nici prea grav, dacă soluţiile n-ar fi căutate mereu la nivelul cel mai de jos. Se cultivă, pe toată linia, spectacolul ieftin, gluma groasă, inventivitatea şuie. Dincolo de prost gust, această mentalitate a ajuns să fabrice proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi (dar influenţi prin grotesca lor popularitate).

Restul comentariului îl puteţi citi de la sursă. Chiar dacă este vorba despre politicile de media şi efectele lor, atenţia mi-a fost atrasă în special de primul fragment. “Mai bine să adormi, în fiecare seară, cu un zâmbet nătâng pe faţă, decât să te laşi hărţuit de vreo nelinişte, de vreo melancolie, de vreo idee.“ Teama de solitudine, de meditaţie, de sobru este un subiect care mi s-a părut întotdeauna interesant şi demn de dezbătut. Dacă domnul Pleşu pune un diagnostic şi enumeră simptomele, pe mine m-ar interesa mai mult cauzele “bolii”.

De ce avem nevoie de hăhăieli continue şi distracţie forţată? Poate pentru că imediat ce hohotele se opresc şi reflectoarele se sting ne pomenim singuri, faţă în faţă cu noi înşine. Solitudinea te obligă la autoanaliză şi introspecţie. Neplăcută activitate! Nu-i vorbă, nici eu nu sunt mai breaz doar pentru că nu urmăresc emisiuni de divertisment ieftin. Fug de mine însumi cu picioarele în spinare. Jocuri pe calculator, bloguri, filme, cam acestea compun entertainment-ul pentru mine. Şi nu că entertainment-ul ar fi un rău în sine, dar în lipsa sobrietăţii se ajunge exact acolo unde zice şi domnul Pleşu: “se fabrică proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi” şi, aş plusa eu, caractere imature şi defecte.

Text publicat pe VoxPublica şi florinpuscas.ro

Preşedintele Senatului vine cu un proiect menit să stimuleze voluntariatul, “să readucă respectul şi solidaritatea umană în centrul societăţii”. Omul pare serios şi bine intenţionat în demersul său, mai ales că azi a organizat o dezbatere pe tema voluntariatului. La eveniment au participat reprezentanţi ai societăţii civile, ai marilor corporaţii şi parlamentari din partea PDL şi PSD.

Propunerea legislativa, elaborata de Mircea Geoana, deputatul independent Carmen Moldovan si de deputatul PSD Florentin Gust, isi propune in principal sa stimuleze activitatea de voluntariat. Masurile prin care noua lege propune stimularea voluntariatului include introducerea unor noi reglementari privind contractul de voluntariat, introducerea unor reglementari cu privire la managementul voluntarilor, introducerea concediului pentru voluntariat, instituirea unui registru al voluntarilor, si nu in ultimul rang stimularea activitatii de voluntariat prin recunoasterea implicarii organizatiilor private in actiuni de voluntariat in cadrul programelor de responsabiliate sociala corporativa. De asemenea, legea isi propune statuarea faptului conform caruia activitatea de voluntariat poate fi desfasurata indiferent de varsta. Propunerea legislativa defineste riguros termenul de voluntar, precum si voluntariatul si se precizeaza clar drepturile si obligatiile voluntarului, precum si cele ale organizatiilor gazda.

Rămâne de văzut dacă se face sau nu primăvară cu o floare. Deocamdată, se pare că Mircea Geoană a gestionat bine înfrângerea şi nu se lasă cu una cu două. Dacă exemplul ar fi luat şi de alţii, poate am vedea mai puţini oameni care doar îşi rod pumnii în opoziţie şi scot bale în platourile televiziunilor şi mai multe proiecte legislative de modernizare a societăţii.

Şi dacă tot veni vorba, se mai implică cineva în activităţi de voluntariat? Aştept comentarii de “autodenunţ”. Într-un sens bun, evident.

În cadrul studiului intitulat “Produsele verzi ne fac oameni mai buni?“, psihologii Nina Mazar şi Chen-Bo Zhong au supus unor teste mai mulţi subiecţi, atât ecologişti cât şi oameni obişnuiţi (scuzaţi catalogarea forţată). Aceştia au constatat că persoanele care acordă o atenţie deosebită produselor ecologice manifestă înclinaţii spre furt şi înşelăciuni. De asemenea, subiecţii ecologişti s-au dovedit a fi mai puţin dispuşi să renunţe la propriile plăceri în folosul altora.

“Cei doi cercetători au descoperit că persoanele din cadrul studiului care au cumpărat produse organice sunt mai puţin dispuse să împartă cu alţii o anumită sumă de bani decât cei care au cumpărat produse convenţionale. Când consumatorilor verzi li s-a dat şansa de a-şi spori suma de bani prin trişarea la un joc pe calculator şi apoi de a minţi în legătură cu acest lucru – cu alte cuvinte, să fure – aceştia au făcut-o, în timp ce consumatorii convenţionali nu. Mai târziu, într-un sistem de onoare, în care participanţilor li se cerea să ia bani dintr-un plic pentru a-şi plăti răsfăţurile, verzii au fost de şase ori mai dispuşi să fure decât restul subiecţilor.” (traducere aproximativă)

În urma unui asemenea studiu am putea crede că ecologismul şi obsesia pentru produsele organice ne transformă în persoane mai rele. Adevărul este, totuşi, puţin diferit. Nu preocuparea pentru natură şi natural este cea care induce înclinaţii spre furt şi înşelăciune. Problema este reprezentată de “aura cosumatorului verde” care se vede pe sine mai bun decât alţii, mai moral şi mai virtuos. Iată cum explică Julian Baggini problema în The Guardian:

“Să fii vituos  un lucru minunat, dar să te simţi vituos e o scurtătură către viciu. [...] Totuşi, ar fi greşit să credem că toate preocupările oamenilor pentru mediu au ceva ipocrit în ele. Adevărul universal care stă ascuns în spatele acestor descoperiri este acela că impresia de puritate este un pericol moral. În termeni de etică, cei mai buni nu se gândesc niciodată la ei înşişi ca la cei mai buni. Cei care se cred în tabăra îngerilor sunt adesea cei mai răi demoni.” (traducere aproximativă)

Aşadar, dacă ne considerăm singuri buni, s-ar putea să nu mai fim atenţi la răul pe care îl putem comite. Acesta este pericolul care ne pândeşte pe toţi şi, în cazul de faţă, pe ecologişti.

P.S.: Studiul cercetătorilor canadieni a fost contestat de alţi cercetători de la Departamentul de psihologie de la London School of Economics, Institute of Ecological Economy Research din Berlin şi Institute for Perspective Technological Studies din Sevilla. Nemulţumiţi fiind de  modul în care presa a prezentat situaţia, aceştia au redactat o contra-analiză care poate fi citită aici.

Supravieţuitori ai lagărelor de concentrare:

Între cele două instantanee, milioane de victime:

Imagini: www.holocaustresearchproject.org

Nu la întâmplare am început cu aceste imagini. Azi, 11 aprilie, este ziua internaţională a celor scăpaţi din lagărele de concentrare fasciste. Zeci de mii de supravieţuitori din milioane de evrei deportaţi. Oameni care şi-au pierdut familiile, avuţiile, demnitatea şi care, totuşi, au avut puterea să o ia de la capăt după experienţa lagărului. Mulţi dintre aceştia, nu numai că au supravieţuit, ci au avut şi o contribuţie importantă în domenii precum literatura, politica, cinematografia, muzica şi ştiinţa. Câteva nume de supravieţuitori celebri găsiţi aici.

Cum pot oamenii să comită masacre precum cele din lagărele fasciste? Ce fel de oameni trebuie să fi fost cei care au omorât milioane de evrei? Cum au trăit ofiţerii SS după război cu o asemenea faptă pe conştiinţă? Ce gândesc urmaşii lor când îi privesc în poze? Şi mai ales, cât de mult am pierdut prin uciderea a milioane de potenţiali artişti, oameni de ştiinţă, lideri politici şi oameni de afaceri? Sunt întrebări grele care se propun singure.

Rămâne totuşi şi bucuria supravieţuitorilor, fie ea umbrită de pierderea celor dragi. Aproape toate poveştile acestor supravieţuitori vorbesc despre oameni dezinteresaţi care i-au ajutat şi le-au dat şansa de a-şi reîncepe viaţa. Astfel de gesturi parcă mai aduc o umbră de speranţă şi reamintesc vorba lui Thomas Keneally din Lista lui Schindler: “Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”.

M-am tot gândit ce să scriu despre “No Băsescu Day”. Dacă scriu de bine, că aş avea ce, sunt etichetat ciutac. Dacă scriu de rău, că iarăşi ar fi destule, mi se confecţionează rapid o etichetă de băsescianist sau, dacă vreţi, chiar un epitaf. În asemenea momente regret cel mai mult că nu am flerul unui Constantin Tănase sau al unui Păstorel Teodoreanu. Tare ar fi mers un pamflet, să mai râdem niţel cu “Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!/E sloganul cunoscut;/Iarăşi am votat ca proştii,/Şi cu asta ce-am făcut?” sau “Din Banat până la Iaşi/Se resimte lipsa sării,/Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/Au ajuns la cârma ţării“. Deşi – nu-i aşa? – tot noi rămânem cu gustul amar când hazul de necaz se termină.

Aşa că n-am mai scris nimic despre ziua în care amicii mei anti-băsescieni l-au luat pe “NU” în braţe şi s-au costumat în violet. În schimb, o să vă povestesc o întâmplare petrecută în ziua în care bunicul meu se întorcea din armată. Avantajul ei e că, pe lângă caracterul comic, poate fi interpretată după plac şi chiar proiectată asupra situaţiei actuale sau a celei care va să vie pe scena politică românească. Întâmplarea cică ar fi adevărată şi o redau aşa cum a ajuns la mine. Dacă o fi inventată sau culeasă de undeva, asta deja mă depăşeşte.

În zilele care au urmat morţii lui Stalin, s-a întâmplat ca pe bunicul meu să-l ajungă mult dorita liberare. Şi cum oraşul în care a făcut armata era la o oarecare depărtare de casă, a fost nevoit să ia trenul într-o dimineaţă de martie. În oraş se pregăteau festivităţi în cinstea lui Stalin şi poza conducătorului sovietic stătea la loc de cinste în instituţii şi spaţii publice. Ajuns în gară, bunicul meu a fost acostat de o bătrânică de la ţară:

- Nu te supăra măi fecior, da’ a cui îi chipu’ ăsta acolo sus pe perete?

- E al marelui Stalin! i-a răspuns bunicul meu, aşa cum fusese învăţat în armată.

- Da? l-a întrebat bătrânica mirată. Şi ce o făcut de l-or pus acolo pe perete?

- Stalin ne-a scăpat de nemţi! a recitat bunicul  meu poezia repetată în cazarmă.

La care bătrânica, cuprinsă de admiraţie şi speranţă, a adăugat:

- No, aşa deci! Înseamnă că-i om bun. Doamne ajută-i să ne scape şi de ruşi!

Cine are minte de priceput, să facă liber paralele. Decât analiza urii şi-a durerii în ajunul învierii, mai bine o povestioară scurtă. Măcar avem un răspuns la întrebarea “şi cu asta ce-am făcut?”. Ce să facem? “Ne-am râs” o ţâră.

O fi sunând a titlu de tabloid, însă este exact ceea ce lumea creştină sărbătoreşte azi. Cu rectificările de rigoare, din respect pentru Divinitate: “Un Tată a ales să-şi sacrifice Fiul pentru a salva nişte necunoscuţi”.

Situaţia existentă între oameni şi Divinitate e oarecum asemănătore celei din scurt-metrajul de mai sus. Suntem pasageri în acelaşi tren, fiecare în vagonul lui, împărţiţi pe compartimente şi aştezaţi mai mult sau mai puţin confortabil în fotolii. “Azi ne pregătim pentru Paşte, facem cumpărături, vopsea de ouă, făină pentru cozonaci, mama lui de trafic, tot aglomerat, aaa uite că a murit şi Iisus, n-am timp acum, am chef să mă uit la un film, sunt obosit, mă culc, s-a dus şi ziua de vineri, mâine e o altă zi“. Tu-tu-tu-tum, tu-tu-tu-tum, trenul merge mai departe.

Mă enervează pioşenia şi bunătatea afişate ostentativ la sărbători. “De Crăciun fii mai bun”, “de Paşte iepuraşul va duce un ou vopsit şi celor lipsiţi”, “să ne bucurăm de lumina învierii”, etc. Ei nu, zău? Toţi sunt buni creştini de două ori pe an, de parcă nu am putea fi filantropi tot anul.

Uităm esenţialul. Creştinismul are la bază o chestiune cât se poate de simplă: omul este din fire păcătos –> Dumnezeu nu stă în prezenţa păcatului –> pentru a rezolva problema, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Lui Fiu să trăiască o viaţă de om, să propovăduiască dragostea şi împăcarea cu Dumnezeu, să moară pe cruce pentru păcatele întregii omeniri şi să învie pentru eternitate astfel încât şi noi să avem viaţă veşnică. Şi ce trebuie să facă oamenii? Să creadă în Iisus, în jerta Lui salvatoare şi să îl onoreze ca Domn şi Mântuitor în vieţile lor. Ce facem noi în schimb? Ne contaminăm cu puţină bunătate de sezon şi pioşenie ediţie limitată. Halal consolare pentru un Tată care îşi vede Fiul ignorat, în ciuda unui imens sacrificiu.

Mi-ar plăcea să cred că mă înşel. Că măcar creştinii ştiu că nu sărbătorim (doar) iepuraşul de Paşte şi ouăle încondeiate. Altfel, ar fi destul de caraghioasă scena. Ca şi cum am sărbători în fiecare an un câştig imens la loterie, uitând mereu să mergem să-l ridicăm de la casierie. Poate pentru mulţi o asemenea discuţie este tabu. “Credinţa e o chestiune intimă”. Da, la fel ca sexul, cel expus pe toate gardurile şi dezbătut în show-uri televizate. Am îndrăznit să abordez subiectul nu pentru că aş fi cel mai potrivit luptător împotriva ipocriziei, ci doar să vă amintesc adevăratul motiv de sărbătoare: “Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui [...]“. (Efeseni 1:7)

Iar de vor fi printre voi unii care vor găsi supărătoare o asemenea postare, nu vă cer ca semn de respect (pentru Dumnezeu şi sărbătoare, nu pentru mine) decât o ignorare desăvârşită. Ştiu că e greu. Văd asta chiar şi la unii autori de pe voxpublica, care şi-au găsit săptămâna mare ca moment prielnic să epateze jignitor la adresa credinţei semenilor. Permiteţi-mi ca pentru ei, în spiritul creştinesc, să mai adaug doar câteva cuvinte care aparţin scriitorului român tradus în cele mai multe limbi (Richard Wurmbrand): “Uşa nu s-a închis şi lumina nu s-a stins“… încă.

Credeaţi că aţi scăpat de recomandările literare săptămânale? Ei bine, nu. Chiar dacă am sărit peste vreo două miercuri, nu am dispărut de tot. Literatura, în ciuda popularităţii scăzute de care se bucură p’acilea pe platformă, rămâne una dintre cele mai importante preocupări lumeşti. Plănuisem demult să vă vorbesc despre stimabilul Mario Vargas Llosa, însă nu mă puteam hotărî asupra unui titlu. Acum, când condeierul şi mătuşa Julia nu mai joacă în aceeaşi ligă, titlul s-a propus singur.

Ce v-aş putea spune despre “Mătuşa Julia şi condeierul” de Mario Vargas Llosa? Recenzii se găsesc peste tot şi, slavă Domnului, sunt mai bune decât orice v-aş putea spune eu despre romanul scriitorului peruan. Pot în schimb să vă garantez că romanul e şi fascinant şi enervant. Cam aşa cum sunt toate lucrurile prin partea asta de univers. Îţi ia ceva timp să te obişnuieşti cu noul, să îţi dai seama că nu e chiar atât de urât şi plicitisitor şi, exact când începe să-ţi placă mai mult, se termină lăsând locul altui “nou”. Stilul lui Llosa, de a amesteca povestea tânărului condeier amorezat de o mătuşă cu piese de teatru radiofonic, mi s-a părut la început neinspirat. Partea bună e că doar rezistând tentaţiei de a sări peste capitolele în plus, ajungi să fii răsplătit cu un roman de excepţie, nu doar cu o poveste de dragoste excentrică.

Mătuşa Julia s-a mutat la cer, condeierul mai scrie, spune un prieten. Să-i trăiască năravul, adaug eu. Iar voi, dacă v-aţi săturat de lecturi sterile cu alde Cătălin Voicu & co., nu trebuie decât să faceţi o vizită la o librărie. Fie că vă opriţi asupra amintirilor condeierului cu răposata mătuşă Julia, fie că alegeţi alt titlu, sunt aproape sigur că Mario Vargas Llosa nu o să vă dezamăgească. Hai gata, că m-am lungit. Mă aşteaptă un alt sud-american pe noptieră. Lecturi plăcute vă doresc!

“Doctrina creştin-democrată doreşte să umple golul dintre liberalism şi socialism, caracterizate una de individualism şi cealaltă de colectivism. Valorile fundamentale promovate de creştin-democraţie sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi participarea.” (sursa: metapedia.org)

Haideţi să ignorăm pentru câteva momente naivitatea întrebării din titlu. Ştiu că la fel de bine aş fi putut întreba de ce nu ţine nicio alianţă politică în România, de ce nu se fac lucrări de calitate şi alte asemenea întrebări eterne, specifice propriului nostru trai balcanic.

Trec peste convingerea colectivă că partidele din România nu respectă nicio doctrină, în afară de doctrina celui mai ieftin populism, fapt care face orice discuţie de acest gen să pară lovită de irelevanţă. Ignor şi ideea răzleaţă conform căreia politica şi credinţa creştină nu pot convieţui. Nu e niciun secret că interesul meu pentru subiect rezidă dintr-o chestiune cât se poate de personală. Dacă ar fi să mă implic vreodată într-o mişcare politică, doctrina creştin-democrată ar fi condiţie obligatorie.

Aşadar, m-a preocupat întotdeauna situaţia celor care se bazează pe morala creştină în activitatea politică. Astăzi, atenţia asupra subiectului mi-a fost atrasă de o postare de pe blogul lui Paul-Sorin Tiţa, secretar executiv al PNŢCD pe Regiunea Nord-Vest. Se vorbeşte acolo despre reunificarea partidului care duce în spate frumoasa şi îndatoritoarea amintire a unor lideri precum Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Dar nu despre PNŢCD este vorba aici, ci despre creştin-democraţii de pe toate coclaurile politice ale României.

O Românie în care orice politician suferă, o dată la patru ani sau chiar mai des, de înclinaţii către doctrina populară. Însă ce se întâmplă acolo unde creştin-democraţia nu este doar o perlină de campanie? Cred că există şi oameni care aderă din convingere la această doctrină. Totuşi, de ce sunt atât de izolaţi şi divizaţi? Să fie doar problematica pro-Băsescu/anti-Băsescu de vină? Mai reprezintă PNŢCD ceva sau e doar un partid măcinat de scandaluri care încape în două Dacii vechi? Există în amalgamul de doctrine schimbătoare ale PD-L şi reprezentanţi ai creştin-democraţiei autentice sau sunt doar o mână de oameni afectaţi de fascinaţia băsescianismului? Mai are rost să îi menţionez şi pe alţii?

Sunt o mulţime de întrebări care par retorice în acest moment. Ele pot însă deveni relevante într-un viitor nu foarte îndepărtat. Era PD-L, cu bune şi cu rele, va apune odată cu plecarea domnului Băsescu de la Cotroceni. Toate cioburile lipite într-un singur vas datorită puterii vor deveni din nou cioburi. Nimic nu îi va mai ţine împreună în opoziţie pe nişte oameni proveniţi din sfere atât de diferite. Dacă se vorbeşte despre un nou partid de stânga, de ce nu s-ar vorbi şi de un nou partid de dreapta? Sau despre concentrarea creştin-democraţilor acolo unde, după părerea mea de diletant, le este locul: în PNŢCD.

Când o să avem un asemenea partid al creştin-democraţilor supuşi lustraţiei, să îmi trimită şi mie cineva o invitaţie.

P.S.: Am rezistat cu greu tentaţiei de a face o listă cu posibile personalităţi marcante ale unui partid puternic bazat pe doctrina creştin-democrată, fie el PNŢCD sau altul. Vă las vouă plăcerea. Cine începe?

Două idei despre cazul Cătălin Voicu:

1. Ca de obicei, când o muscă naufragiază în farfurie, o babă trage un pârţ în biserică sau un senator îşi trage un clan mafiot, vina e a lui Băsescu. Nu contează că vorbim despre înmulţirea asexuată la nevertebrate. E musai să băgăm şi o frază cu întâiul timonier al ţării. Regula e valabilă pentru susţinătorii preşedintelui şi pentru opozanţi deopotrivă. Un exemplu e textul lui Victor Ciutacu despre cazul senatorului Voicu. S-ar putea crede că este vorba despre o conspiraţie a puterii, nu despre o încrengătură mafiotă. E de apreciat totuşi că subiectul nu a fost ignorat total în curtea anteniştilor.

Tot de pe blogul domnului Ciutacu, cu referire la stenograme:

“Cu excepţia lu’ Badea, nimeni nu scoate o vorbă că s-au postat, la momentul oportun, fix în locul unde îşi depunde tradiţional DNA icrele“.

Aşa o fi, însă de ce ne-ar interesa chestiunea aceasta? Dacă e vorba despre demascarea mafioţilor, nu contează dacă învie Ceauşescu şi publică anchete în Ziarul Nostalgicilor Comunişti. Să scăpăm măcar de o partea a putregaiului.

2. Am citit un comentariu la o postare a lui Teodor Tiţă. Liana Alexandru spunea că din stenograme ne putem da seama cum ar fi arătat România lui Geoană. Iniţial mi s-a părut o afirmaţie corectă. Dar vai, raţionamentul conţine o eroare fundamentală. Nici România lui Băsescu nu arată mai bine. Nu e Voicu, e altul la fel de şmecher care nu a fost încă demascat. Metodele de parvenire coincid şi afacerile urmează acelaşi traseu mafiot indiferent de partid. În concluzie, România lui Geoană ar fi fost o copie a României lui Băsescu, însă cu alţi protagonişti.

Şi uite aşa le-am dat din nou prilej prietenilor mei să mă acuze că nu mă pricep la politică. I-am băgat în aceeaşi oală pe toţi, însă se poate să am dreptate. E o atitudine păguboasă care nu-mi aduce niciun profit, dar mai bine să fii prostul satului decât… (completaţi voi).