Apocalipsa s-a întors

E decembrie. Să zicem că e o după amiază de marţi. Secretara primarului capitalei se scobeşte în unghii la birou, aşteptând să se facă ora de plecare. Din când în când, se mai uită la ceasul mare de perete, după care îşi dă ochii peste cap exasperată: Mamă, ce greu trece timpul, tot nu s-a făcut ora, futu-i mama mă-sii! Ăla micu’ o fi venit de la şcoală? O fi mâncat? Şi-o fi făcut lecţiile? Îl sună, îl pune să mănânce şi să-şi facă lecţiile, după care se uită iar la ceas. A mai trecut un minut. Ia să bage un Solitaire, poate trece mai repede. Bagă un Solitaire, varianta pentru avansaţi. Pierde. Mai bagă unul, varianta pentru începători. Câştigă. Cu self-esteemul revigorat, se mai uită o dată la ceas. Greu! Băi, dar nu cumva ăsta a stat? Ce naiba, au mai trecut doar 10 minute? Se ridică, se duce aproape, îşi îndreaptă urechea spre el şi ascultă cu atenţie. N-a stat, merge. Mai sunt două ore până i se termină programul. Deschide un site de femei şi-şi citeşte horoscopul. Hmm, cică un eveniment neprevăzut îi va da viaţa peste cap. Poate chiar o catastrofă. Ce dracu’ de catastrofă? O să-i cadă un meteorit în cap? O să i se ducă firul de la ciorap? Îşi verifică firul de la ciorap. Nu s-a dus. Se şi descalţă un pic să-şi mai dezmorţească degetele. Cască. Mai e un pic şi se înserează. Iarna se înserează repede. Chiar, s-o fi înserat deja? Aruncă o privire pe geam. Înlemneşte. Cu mâna tremurândă, îşi caută ochelarii. Poate n-a văzut bine. Doamne, Dumnezeule, ajut-o să nu fi văzut bine. Nu se poate să fie adevărat. Poate e doar în mintea ei. Poate doarme şi are un coşmar. Se ciupeşte puţin de un obraz, iar pe celălalt îşi arde o pălmuţă. Ustură. Deci nu doarme. A văzut bine. O, Doamne!! O, Doamne! E adevărat! Se întâmplă din nou! Nenorocirea se întâmplă din nou. Se întâmplă ca şi anul trecut! Ca şi acum doi ani, ca şi acum trei! Ca în toţi anii, de fapt, deşi nimeni nu se mai aştepta la asta! De-aia zicea de rău la horoscop! Îşi duce o mână la gură, îngrozită. Picioarele îi sunt moi, de-abia o mai ţin. S-a ridicat în picioare, se sprijină cu mâinile de birou, ca să nu cadă şi priveşte ca hipnotizată pe geam. Deja nu mai are nici un dubiu. Ninge! Câţiva fulgi de nea se preling timizi pe lângă sticla ferestrei. O podidesc lacrimile. Trebuie să facă ceva, trebuie să-şi învingă spaima, nu poate sta cu mâinile-n sân privind catastrofa. E datoria ei de cetăţean şi de angajat al primăriei să facă ceva. Clătinându-se, cu lacrimile şiroind pe obraz, porneşte spre biroul primarului. E desculţă, n-a mai apucat să se încalţe. Un fir de la ciorap i se agaţă de o aşchie a parchetului şi se deşiră. Începe să plângă în hohote. Cu ultimele puteri, dă de perete uşa de la biroul primarului. Rămâne în cadrul ei, ca o statuie, cu ochii bulbucaţi de groază şi cu pieptul zguduit de suspine. Încearcă să spună ceva, dar nu poate vorbi. Primarul, care se uita la un filmuleţ haios de pe YouTube, o aude horcăind şi-şi ridică ochii spre ea. Îşi dă seama că e grav. Se ridică, neliniştit:

- Ce s-a întâmplat, Mariana?

Mariana bâiguie, sufocându-se:

- Domnule primar… domnule primar…

Îi arată spre fereastră. Primarul se repede şi dă draperia la o parte. Încremeneşte cu ea în mână, livid. De-abia atunci, urletul de fiară rănită al Marianei, gâtuit de hohote, sparge tăcerea de sfârşit de lume:

- Niiiingeeeee, domnule primaaar, niiingeeee!

Se prăbuşeşte pe podea. Se chirceşte ca un copil şi continuă să plângă isteric.

Pe uşă năvălesc încă vreo 20 de funcţionari îngroziţi. Au văzut şi ei. Au aflat şi ei. Ştiu şi ei. Se adună în jurul primarului şi îl privesc cu ochi neajutoraţi şi plini de speranţă. Primarul se aşază. Tace, o vreme, cu capul în mâini. Apoi întreabă:

- Cum e posibil? Cum de s-a întâmplat din nou?

Funcţionarii încep să se agite.

- Nu ştim, domnule primar. Nimeni nu se aştepta.

- Nimeni nu se mai aştepta să ningă.

- Ne pedepseşte Dumnezeu, domnule primar!

Primarul începe să urle:

- Cum e posibiiiil? De ce nu mi-aţi spus că se va întâmpla iar?

- Nimeni nu a bănuit că va ninge din nou! Nu aveam de unde să ştim. Noi am făcut tot ce era omeneşte posibil să prevenim această nenorocire. Dar ne-a luat prin surprindere, domnule primar. Ca şi acum un an, ca şi acum doi ani!, îi răspunde un şef de departament mai curajos.

- Trebuia să luăm măsuri! Cum e posibil să vină iar peste noi această nenorocire şi să ne prindă nepregătiţi? Cum? Cuuuuum?

- Am luat măsuri, domnule primar. Am luat toate măsurile stabilite.

- Am verificat pe Google şi am aflat că e încălzire globală. Dacă e încălzire globală, nu are cum să mai ningă, domnule primar, scrie clar pe Google, am verificat de mai multe ori.

- Am făcut şi rugăciuni, domnule primar. Ne-am rugat cu toţii, conform fişei postului, să nu mai ningă şi anul acesta.

- Am ţinut toate posturile. Şi de mâncare şi de tot, şefu’. De când a început postul Crăciunului n-am mai mâncat de dulce şi nici nu m-am mai atins de nevastă-mea.

- Am făcut tot posibilul să nu mai ningă, domnule primar, credeţi-ne! Am luat toate măsurile.

- Şi totuşi s-a întâmplat.

- Daaa, s-a întâmplat din noooou, se aude, de undeva de jos, de pe parchet, hohotul Marianei.

- Ce facem acum?, întreabă primarul cu un nod vizibil de groază în gât.

- Nu avem ce să facem. Ne rugăm la Dumnezeu şi aşteptăm să treacă, i se răspunde.

- Avem… utilaje… utilaje de deszăpezire avem?, întreabă primarul, din ce în ce mai înspăimântat.

- Avem ceva, adică cred că avem, dar nici nu ştim unde sunt, nici nu ştim câte sunt, nici nu ştiu dacă avem combustibil, nu ştiu cine ştie să le conducă… Ne-a luat pe nepregătite. Până scoatem utilajele, nenorocirea va fi deja atât de mare încât… încât … domnule primar, iertaţi-ne, am făcut tot posibilul să nu se întâmple.

- Şi totuuuuşi s-a întââmplaaaat!, se aude iar jelania Marianei. Copilaşul meeeu, unde-o fi copilaşuuul meeeu?

Ca loviţi de un trăznet, toţi funcţionarii îşi aduc aminte de copilaşii lor. Se năpustesc afară, călcându-se în picioare şi călcând aproape toţi peste Mariana. E deja pe viaţă şi pe moarte. Fiecare trebuie să se salveze pe el şi să-şi salveze copilaşii.

Primarul rămâne singur. Sau, mă rog, cu Mariana. O priveşte cum se târăşte încet, ca o râmă, afară din biroul lui. Trebuie să ajungă la copilaş. Când i se mai vede doar călcâiul stâng, primarul izbucneşte în lacrimi. Îi strigă:

- Mariana, dacă murim, să ştii că ai fost o secretară bună!

Afară, primii fulgi de nea se năpustesc ca nişte fiare furibunde la jugulara Bucureştiului şi i-o sfâşie fără milă.

Pentru comentarii, vă invit aici.