Cum ţi-ar plăcea să fii sparing partner?

Nu sînt multe opţiuni. În “ring” sau în afara lui. Cei care-şi imaginează că-s luptători cu drepturi egale – nu interesează. Interesează sacii de box sau, o a doua categorie, cei care au ca scop principal antrenarea partenerului. Sparing partner, pe englezeşte.  Şi care, la noi, se aplică mai degrabă with a twist:  sparing partner-ul antrenează un luptător care nu înţelege nimic din regulile jocului, care profită cu mare prost gust de lipsa unor parteneri alternativi reducînd calitatea partidei la un subnivel impresionant şi care confundă răbdarea şi inteligenţa, jignind-o pe aceasta din urmă, cu ceva asemănător prostiei, masochismului, parvenitismului, după chipul şi asemănarea lui.

Rolul de sp e unul dificil şi cam singurul disponibil pentru românii nepoliticieni (o plajă largă, de la observatori/comentatori/afectaţi, pînă la cetăţeni vizaţi/afectaţi şi cam atît). Asta dacă vor să rămînă lucizi şi conectaţi.  Cei care aleg deconectarea sînt altă poveste. Iar superbele exemplare cu care se luptă jucătorul nostru reflexiv sînt desigur, politicienii români.

Nici vorbă de construirea credibilităţii pentru ca apoi să se abuzeze eventual de ea, nici vorbă de manipulare briliantă care să flateze cît de puţin persoana manipulatului, adică o eventuală luptă între parteneri “egali”.

Nu, tot ce-i rămîne românului nepracticant (de politică) şi care nu s-a decis încă să emigreze sau să abandoneze credibilizarea cît de puţintică la trup a politicii româneşti, ar fi următoarele: “să fie el cel care lasă de la el”, să gîndească pentru amîndoi, să detecteze erorile flagrante, nerafinate, desconsideratoare, dar să n-o ia personal, să nu se simtă jignit, să nu atace, ci să încerce să vadă ce se poate face mai departe, dozîndu-şi energia.

Asta din respect pentru sine şi în speranţa că printre cei cîţiva, nu mulţi, parteneri, e măcar unul care îi înţelege şi respectă rolul. Care pricepe că nu i se rabdă toate cele (răbdare critică, răbdare de nevoie, răbdare orişicum) din prostie, neputinţă sau idealism aiurea, ci pentru că se încearcă creşterea lui şi, cu timpul, if ever, creşterea calităţii jocului, pe măsura aşteptărilor care se încăpăţînează să nu dispară definitiv. (Traian Băsescu era într-o vreme un astfel de partener. Domnule Crin Antonescu, oare sunteţi dintre cei care pricep acest lucru?)

Toată admiraţia pentru colegii (sau cunoscuţii ) jucători pasiv-reflexivi. Care n-au cedat . Şi care nu vor ceda nici de-acum înainte (pentru că dacă Evenimentele mai erau cum erau, cu adrenalina şi aparenta claritate inerentă, bălăceala de după, călduţă şi aparent inepuizabilă, e cel mai greu de dus).

Personal, am descoperit un detaliu (de bucătărie/laborator) care era pe cale să mă transforme din sparing partner wannabe în încasatorul de serviciu. Descoperirea mea nu e uşor de mărturisit, poate fi instant etichetată drept slăbiciune , de sorginte feminină sau, mai rău, creştină . Îmi asum acest risc . Îmi e atît de străin apelul la etichete pentru aprofundarea şi ordonarea lumii, că devine aproape amuzant.

Descoperirea, deci

Am descoperit că empatizez spontan cu victima. Înainte de orice mişto sau ironie sănătoase, mi se face o milă şi silă destul de greu de dus faţă de victimă (de cele mai multe ori din pricina informaţiilor marginale care tot transpiră). Nu contează cauza, nu contează că şi-a făcut-o singur, că e meritată, că e de rîsul lumii, că e cel mai tare spectacol, eu nu mă pot uita. (Singura victimă pentru care am reuşit să fiu sp pînă la capăt a fost domnul Klaus Johannis şi asta pentru că nu era victimă, ci “victimă”, într-un joc care era un joc, fără alte transpiraţii).

Dar cum, în restul jocului de pe la noi, victima se schimbă de două ori pe zi, total gratuit, şi fără pic de cea mai vagă aluzie la stil, călăul devine victimă, victima călău, victima practică suicid nejaponez ş.a.m.d., devine aşa de obositor, încît, pentru a nu pica în capcana uscăciunii şi a tocirii oricărei simţiri , mi-am propus ca, în timp ce voi lucra la ascuţirea calităţilor de sparing partner (ipostază la care nu vreau să renunţ), să iau o pauză de la victimizare , apelînd la activităţi în domenii în care e firesc, şi e o plăcere, şi e chiar obligatoriu :) să fii tot felul de „partneri” – sparing, equal, u name it.