De ce ne uităm la fotbal? De ce se pupă fotbaliştii? Altfel despre fotbal

Ca să nu arunc televizorul pe geam de plictiseală, după Olanda-Japonia (acum e Ghana-Australia), citesc lucruri interesante despre fotbal. Mai întîi asta. Voi reveni cu note dintr-un număr special al revistei Idea.

E foarte bine că undeva într-un colţ de net sînt arhivate numere din revista Secolul XX. Aşa am găsit numărul dedicat fotbalului din 1998. Sînt acolo nişte texte simpatice, memorabile, haioase, de istorie. Iată varianta mea de răsfoială.

Solomon Marcus face cîteva observaţii memorabile despre hermeneutica fotbalului. La cursul de teoria literaturii al lui Paul Cornea mi-am făcut lucrarea studiind din acelaşi punct de vedere “Procesul etapei”, o emisiune de mare succes la sfîrşitul anilor 90. E o coincidenţă că taclalele despre fotbal au un mult mai mic succes decit taclalele despre iubitele fotbaliştilor?

Regăsim deci în fotbal toate componentele teoriei conflictelor. Principala deosebire faţă de conflictele internaţionale se referă la criza de arbitraj pe care o resimt de multe ori acestea din urmă, dar care este de neconceput în fotbal (actele de contestare a deciziilor arbitrului sunt sancţionate fără ezitare) în timpul desfăşurării meciului.

Cu alte cuvinte, în fotbal, ca în orice sport, se menţine o distincţie netă între jocul propriu-zis, pe de o parte, şi observarea şi diagnosticarea acestuia, pe de altă parte (tot aşa cum convenţia artistică menţine o separaţie casantă între planul ficţiunii artistice şi planul realităţii). În viaţa internaţională (şi, de multe ori, şi în viaţa unor grupuri sociale mai restrânse), dimpotrivă, această funcţie terapeutică este de multe ori în criză şi am putut constata (alături de unele succese) eşecul repetat al unor organizaţii internaţionale de tipul O.N.U. în încercarea de a pune capăt unor conflicte foarte grave. În psihoterapie, însănătoşirea bolnavului este obţinută prin colaborarea acestuia cu medicul; acesta din urmă se menţine în afara universului patologic al bolnavului, dar, într-o anumită măsură, se insinuează în acest univers, pentru a-l ajuta pe bolnav să transgreseze frontiera bolii.

În multe conflicte ale lumii contemporane, cel care trebuie să asigure această funcţie terapeutică nu poate fi găsit şi atunci bolnavul care suntem trebuie să devină propriul său terapeut; autoreferinţa, autoorganizarea rămân singura soluţie. Trăim o criză de încredere, instituţiile care ar trebui să arbitreze situaţiile delicate nu mai sunt totdeauna în stare s-o facă. Orfani de arbitru, de terapeut, ne refugiem în teritorii aparent mai sigure; fotbalul este unul dintre acestea.

Nişte elemente istorice aboslut delicioase găsim în studiul lui Derek Birley:

Unii învăţaţi romanţioşi vedeau în joc farmecul rustic. În 1514, Andrew Barcaly, scoţian benedictin de la mănăstirea Ely, l-a omagiat:

Plugarul cel vârtos, frumos, vânjos şi îndrăzneţ

Învinge iarna prin mânuirea mingii de futbal

Uitând de trudă şi multe-amare decăderi.

Simplu, nesofisticat, el a dat un ton plăcut versurilor:

Iarna, când bărbaţii omoară purceaua grasă,

Îi scot băşica şi-o umflă până peste poate,

Şi vâră într-însa boabe de mazăre şi de fasole.

Ea sună, zăngăne şi fără cusur străluce.

Când o aruncă şi o slobod în aer,

Sunt mulţumiţi cu toţii şi copios se-amuză

Când dau cu mâna şi piciorul în băşica mare.

Şi nu se poate să nu citim versurile lui Walter Scott despre fotbal, un sport multă vreme dispreţuit, ba chiar interzis, văztu ca extrem de violent.

Flăcăi, dezbrăcaţi-vă şi daţi-i bătaie, chiar de-i gerul cu dinţi

De fi-va ghinionul să cădeţi într-un hal fără hal,

Sunt lucruri mari rele în viaţă decât rostogolitu-ntre spini

Şi viaţa, ea însăşi, nu-i decât un joc de fotbal.

Un studiu documentat şi amuzant al lui Desmond Morris despre superstiţiile eroilor tribali fotbalişti. Avem şi un campion teribil al paşilor superstiţioşi. Mi-a amintit de Hornby (el descrie în Febra stadioanelor la un moment dat superstiţia supremă: dacă fanii se duc la meciurile unei echipe din divizia secundă, atunci cîştigă şi multiubita Arsenal…). Aşadar Alan Rough avea următoarele obligaţiuni:

1 – Trebuia să nu se radă în dimineaţa meciului.

2 – Trebuia să poarte un inel pentru chei cu un motiv naţional scoţian.

3 – Trebuia să ia cu el în teren o minge de tenis veche.

4 – Trebuia să îşi pună în buzunar o gheată de fotbal în miniatură pe care o găsise în plasa porţii într-o după-amiază.

5 – Trebuia să poarte un medalion micuţ sub formă de stea.

6 – Trebuia să folosească întotdeauna cârligul cu numărul 13 în vestiar.

7 – Trebuia să îmbrace tricoul său original cu numărul 11, din zilele primului său club de fotbal, pe sub tricoul de portar.

8 – În timp ce trecea prin tunel, trebuia să bată de trei ori mingea în perete.

9 – Când se apropia de poartă, trebuia să şuteze mingea în plasa goală.

10 – În timpul meciului trebuia să îşi sufle nasul de câte ori era posibil, folosind batiste îndesate special în şapcă în scopul acesta.

O întrebare cheie? De ce se pupă fotbaliştii?

La începuturi exista clar un război rece între manifestarea latină şi cea nordică. Primii se pupau. Ceilalţi priveau scîrbiţi asemenea explozii de slăbiciune. Acelaşi Morris:

În zilele de început ale fotbalului, momentul triumfului era de regulă celebrat cu puţin mai mult decât o strângere de mână şi un zâmbet. Cum spunea un fost jucător mai în vârstă: «Nimic din acest nonsens nu exista pe vremuri. Când marcam, toată lumea se comporta ca şi cum nimic extraordinar nu se întâmplase. În calitate de căpitan de echipă, cel mult îl băteam pe umăr pe cel care a înscria şi îi spuneam „Bună treabă, bătrâne!“».

Pe această bază este uşor de înţeles neîncrederea lor în gesturi ostentative ca îmbrăţişările şi sărutările şi valurile, care trebuie că pentru ei aduc mai mult cu teatrul decât cu terenul de sport. În aceste gesturi ei văd, fără nici un dubiu, primele semne ale alunecării de la o competiţie serioasă la ipocrizia din industria spectacolului. Mai întâi, tendinţa nu este chiar recentă. A început la puţin timp după al Doilea Război Mondial, când fotbalul suferea o masivă expansiune, pentru a deveni o obsesie internaţională, susţinută de dezvoltarea televiziunii.

Iniţial se râdea de latini din cauza şortului lor prea scurt şi a îmbrăţişărilor sălbatice, dar după o vreme ei au făcut ca stoica Britanie să se arate neprietenoasă într-un mod constructiv. Vechea tradiţie a strângerii de mână şi bătaia pe umăr au început să lase falsa impresie că britanicii nu sunt atât de preocupaţi de înscrierea golurilor, şi inhibaţii nordici au fost forţaţi să abandoneze reţinerea lor şi să îngăduie câteva îmbrăţişări conciliante.

Nu pot să nu amintesc că întreaga campanie publicitară Coca Cola de la acest campionat s-a bazat pe dansul lui Milla de acum 20 de ani. E momentul în care de la îmbrăţişările latine s-a trecut la adevărate mici roluri interpretate de fotbalişti după victorie. Să mai amintesc că acest campionat a adus şi primul caz de investigare a unor fete îmbrăcat în portocaliu de către un soi de poliţie a marketingului care le bănuia că vor să promoveze altă bere decît aia care trebuie! Deci are şi bucuria de după gol o legătură cu o comercializare excesivă.

Huo, fotbal

Llosa cu un fragment (atenţie, ficţional) despre ura pentru fotbal. În realitate, autorul e înnebunit de sprtul cu pricina.

Trebuie să vă spun că singurele sporturi pe care le absolv de stâlpul infamiei sunt cele aşa-numite «de masă» (cu excepţia ping-pongului) şi cele de pat (incluzând, bineînţeles, masturbaţia). Pe celelalte, cultura contemporană le-a transformat în piedici în calea dezvoltării spiritului, a sensibilităţii şi a imaginaţiei (şi, deci, şi a plăcerii). Însă mai cu seamă, a conştiinţei şi a libertăţii individuale.

Nimic nu a contribuit în asemenea măsură, în vremea noastră, chiar mai mult decât ideologiile şi religiile, la promovarea omului-masă vrednic de dispreţ, robot al reflexelor condiţionate, la învierea culturii primatelor cu tatuaje pe piele şi cu şorţul ascuns după faţada modernităţii, cum a făcut-o divinizarea exerciţiilor şi a jocurilor.