…de ce nu am participat la Loteria Vizelor; si cum am castigat-o, totusi

…vestea ca Loteria americana a vizelor pentru 2012 a fost anulata (pentru prima oara in istoria ei), m-a facut usurel nostalgic. Amanunte puteti gasi aici:

http://www.romanialibera.ro

Pentru necunoscatori, “Loteria Vizelor” e un program prin care guvernul SUA incearca sa reduca fenomenul imigratiei ilegale, oferind, anual si aleatoriu, 50,000 de permise de rezidenta aplicantilor din intreaga lume. Multi oameni, de-a lungul si de-a latul planetei isi agata sperantele de aceasta loterie, aplicand an dupa an.

E aproape un ritual – un ritual pe care il inteleg, dar la care nu am luat niciodata parte.

(Nota: Ceea ce urmeaza e o istorie adevarata, pe care cunoscutii o stiu, dar nostalgia ma indeamna s-o impartasesc.)

Nu am intentionat niciodata sa parasesc definitiv Romania, dupa cum nu intentionez nici acum. N-ai cum fugi de-acasa. N-ai cum sari peste propria ta umbra. Am fost, insa, revoltat (si, banuiesc, nu sunt singurul) de umilitoarele cozi de asteptare la fiecare ambasada pentru o amarata de viza, de intoarcerile de pe aeroport (am avut parte si din astea – dar asta ar fi o alta poveste), s.a.m.d. Am copilarit citind carti in care eroii mergeau dintr-o tara in alta, in cautarea iubirii sau aventurii, fara ca vreodata – o singura data – problema vizelor de intrare sau iesire sa fie ridicata. Era, pentru mine, o lume de basm, o lume incredibila. De aceea, primul meu gand dupa vestea fugii lui Ceausescu a venit firesc: “De acum, vom putea calatori oriunde!“. Basmul devenise realitate. N-a fost sa fie. Nu atunci, oricum. Cum nu stiam asta, nici nu m-am grabit sa “ies”. Primele mele iesiri au fost in Ungaria, Ucraina (pe atunci inca parte a URSS) si … Polonia.

In ‘94 am ajuns in Franta, la un masterat. La intoarcere, am gasit in cutia postala un plic urias pentru dimensiunile acelor cutii postale de bloc, facute doar pentru scrisori standard si felicitari, atarnand pe jumatate afara. Era stampilat cu un vultur, plin de hartii, iar pe prima scria: :”Felicitari! Ati castigat Loteria Vizelor! Iata ce trebuie sa faceti:” Cum stiam ca nu aplicasem la asa ceva, n-am citit mai departe si nu am facut nimic. Mi s-a parut o schema dupa modelul Caritas, asa ca am ignorat-o. Cateva saptamani mai tarziu, am readus subiectul in conversatia cu un prieten, la capitolul “fapt divers”. Prietenului nu i-a venit sa creada. “Mai, eu ti-am pus numele intr-un plic, cand am aplicat si pentru mine!” Prietenul cu pricina n-a castigat niciodata Loteria Vizelor, ceea ce nu-l impiedica sa traiasca fericit in Romania. Eu, insa, nu mai aveam incotro. Cand ti se fac “semne”, e clar ca nu poti ramane cu mainile-n san. Asa ca am trimis hartiile necesare si am primit green-card-ul.

Vreme de cativa ani, am facut, cu toata familia, naveta Romania-SUA, incapabili sa ne decidem. Era greu, obositor si, la un moment dat, a devenit limpede ca nu se poate si-si (ceea ce nu ma impiedica sa sper in continuare). Si uite-asa am ajuns in State, la un doctorat. De atunci a inceput un alt sir de peripetii, un sir in care, inca o data, socoteala de-acasa nu s-a potrivit mai niciodata cu cea din targ.

Morala? Eliade spunea ca, privind in urma, realizeaza ca viata lui n-a fost decat un sir de intamplari extraordinare. O succesiune accidente. Ii dau dreptate. Toate cotiturile majore din viata mea au fost nu rezultatul “planificarii” ci a ceea ce se poate numi “intamplare”: o intalnire accidentala, un schimb de replici banal ca oricare altul, o intalnire neprevazuta datorata unei intarzieri. Nu, nu sunt catusi de putin fatalist. Recunosc, insa, ca setea noastra de a ne controla vietile (ba, mai nou, chiar si mortile) are limite ce se cuvin acceptate cu umilinta.

Planurile au rostul lor, limitat. Cromwell, parca, spunea, “domnilor, rugati-va, dar tineti praful de pusca uscat“. Ideea poate fi reformulata: “Tineti praful de pusca uscat, dar mai lasati-l si pe Doamne-Doamne sa faca una, alta“. Planificati, pregatiti-va, dar tineti-va mainile departate de trup si purtati caftane cat se poate de largi! Oferiti-i si destinului sansa de a va trage de maneca!

PS Poate suna a Coehlo, dar nu e