RSS Feed

Mulţumesc Şefu’ şi despre oamenii fără dinți dar, mai ales, despre conducătorii fără sânge în instalaţie de peste tot

vezi toate articolele de
06 Mar la 10:29 comenteaza acum 1497 vizualizari.

În urmă cu doar o săptămână, Merci Patron! – realizat de François Ruffin a primit un premiu Cesar pentru cel mai bun film documentar. La noi știrea n-a prea ajuns sau oricum, a fost rapid trecută cu vederea în favoarea bling-bling-ului hollywoodian de la Oscar. Filmul lui Ruffin a avut premiera anul trecut, pe 24 februarie și a avut un succes foarte mare luând în considerare faptul că nu a fost promovat de marile rețele de cinema. A fost difuzat și la noi, la Macaz, şi în spaţiile Tranzit din Cluj şi din Iaşi. Și cred că doar acolo, doar n-o să vedem la mall un film despre ce se petrece cu adevărat cu angajații disponibilizați ai unei fabrici – fie ei chiar și francezi.

În discursul său de la festivitatea de premiere Cesar Ruffin vorbește și despre România, apropo de delocalizările fabricilor din Europa de vest spre Europa second-hand: “Filmul meu vorbește despre o fabrică desființată în Franța pentru a pleca spre Polonia și care în urma ei a lăsat un pachet de mizerie și deznădejde. Și în acest moment în care vă vorbesc, o altă fabrică, din Amiens, care se numește Whirlpool, urmează aceeași cale căci acum se mută și ea în Polonia. Sunt 15 ani de când am fost la Amiens, de unde mai plecase atunci o fabrică în Slovacia, am cunoscut situația firmei Continental care a plecat în România, Goodyear a plecat și ea în Polonia…se împlinesc deja 30 de ani de când acest dans crud continuă în industria textilă, chimică, metalurgică. De ce durează de 30 de ani? Pentru că cei atinși sunt muncitorii, așa că ni se rupe. Dacă aceștia ar fi fost actori care ar fi trebuit să concureze cu actorii români, asta ar fi devenit o problemă în secunda doi. Dacă am fi vorbit despre jurnaliști care să concureze ar fi fost dezbateri, editoriale tranșante în toate ziarele. Dar să ne imaginăm că vorbim despre deputați, să zicem că deputații nu sunt destul de competitivi. Un deputat francez costă 7610 euro pe lună, un deputat polonez costă doar 2000. Și repet, eu sunt chiar un om moderat, aș putea să spun că, spre exemplu, la Bangladesh un deputat costă doar 164 de euro. Dar să ne imaginăm că spunem că mâine mutăm Parlamentul la Varșovia. Imediat s-ar face dezbateri în Marea Adunare Națională, s-ar face un proiect de lege. Delocalizarea se face în cazul muncitorilor de aproape 40 de ani și nu există niciun proiect de lege pe tema asta. Deci în această țară se poate să fie mulți oameni fără dinți, dar cu siguranță sunt mai ales conducători fără c****. Deci François Hollande, acum, există ocazia de a le arăta că există mijloace prin care aceste lucruri pot fi penalizate, că se pot da ordonanțe, că se pot interzice produsele Whirlpool pe teritoriul francez. Că poate ieși din această stare de impotență și să-și miște curul.” (scuzați, acesta a fost discursul, cuvintele sunt tari precum declarația, n-am să încerc să le estetizez și îndulcesc eu)

În Merci Patron! – filmul premiat cu Cesar Ruffin îl ridiculizează pe patronul LVMH, Bernard Arnault și scoate la lumină toate practicile lui scandaloase. Filmul arată cum Arnault împreună cu un responsabil cu securitatea de la firma sa și cu secretarul general al companiei, M. Jamet, încearcă să cumpere tăcerea unui cuplu de foști angajați ai fabricii ECCE, subcontractor al firmei mamă LVMH, care realizează costume Kenzo (linie de producție desființată între timp) și care cuplu supraviețuiește cu 400 de euro pe lună.

Jocelyne și Serge Klur și-au pierdut locurile de muncă în 2007 odată cu închiderea fabricii care fusese subcontractată de LVMH pentru a face costume iar producția a fost mutată în Europa de Est, mai exact în Polonia. Cei doi n-au mai reușit niciodată să se angajeze, de altfel, majoritatea foștilor angajați ai fabricii rămânând pe drumuri după închiderea acesteia. Între timp, din cauza unui accident de mașină, sunt obligați să plătească 30 de mii de euro sau să renunțe la casă și viața lor pare să alunece pe o pantă din ce în ce mai abruptă spre mizerie. Pretinzând că este fiul celor doi, Ruffin cere 30 de mii de euro plus un loc de muncă plătit cu salariu minim pentru domnul Klur de la firma LVMH și de la Arnault. Ruffin folosește o strategie destul de simplă,    scrie o scrisoare din partea cuplului Klur în care spune că dacă cei doi nu vor primi suma de 30.000 de euro vor merge să saboteze zilele porților deschise ale grupului LVMH și vor spune presei de starea material îngrozitoare în care se află după ce au fost concediați.

În acel moment Arnault este deja implicat într-un scandal în Franța pentru că ceruse naționalitate belgiană pentru a plăti cât mai puține impozite. Temându-se că afacerea Klur va lua amploare, LVMH trimite un reprezentant al firmei care să negocieze cu familia. Ruffin montează camera ascunse și filmează scena, se preface că este fiul cuplului Klur, Jérémy – și se deghizează pentru a nu fi recunoscut. Negociatorul  acceptă să vireze banii și să obțină pentru tată un loc de muncă pe salariu minim la Carrefour în schimbul semnării unei clause de confidențialitate prin care familia acceptă să nu vorbească despre acest aranjament cu nimeni  din presă și în special cu ziarul Fakir. Pentru a-și putea difuza filmul, Ruffin se preface că nu știe nimic de aranjamentele dintre familia Klur și LVMH și pune o presiune imensă asupra grupului LVMH prin intermediul ziarului său – Fakir unde explică în amănunt situația nefericită în care se află cuplul și promite că va merge să saboteze întâlnirile generale ale grupului alături de mulți alți militanți în cazul în care nu se găsește o soluție. Crezând că aceste acțiuni ar putea să-i dăuneze și mai mult imaginii deja șifonate a lui Bernard Arnault, grupul nu are altă variantă decât să îi spună lui Ruffin adevărul:  au găsit deja o soluție, negociază direct cu familia căreia îi dă bani. Astfel grupul însuși încalcă clauza de confidențialitate așa că Ruffin poate să difuzeze filmul fără problem J Genial! Totul se termină cu un grătar în curtea casei celor doi Klur alături de prietenii lor, victorioși în urma obținerii banilor și locului de muncă de la Carrefour. Și toată lumea spune în cor: Merci patron! (Mulțumesc șefu’!)

Filmul a fost sabotat de nenumărate ori de presa franceză controlată în unele cazuri de același Bernard Arnault care deține ziarele Echos și Parisien și al cărui concern este principal furnizor de publicitate în majoritatea revistelor și ziarelor deținute de Arnaud Lagardere, proprietar al televiziunii Europe 1.

și o dedicație

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!