Poveste despre bunici

Bunicii mei sunt veniţi din poveşti. N-au cum să nu vină de-acolo, sunt atât de blânzi şi de buni, încât sunt sigură că au fugit dintr-o carte. Mamaie e mică şi subţire şi, până acum câţiva ani, când a ajuns-o mai tare bătrâneţea şi a devenit mai fragilă, era fâşneaţă ca o adolescentă. Toată ziua alerga încolo şi-ncoace. Acum nu mai poate să alerge şi urcă cu greu treptele. Are două trepte mărişoare la intrarea în casă şi mi s-a strâns inima când am văzut că i-a făcut taică-meu o balustradă, ca să nu alunece, Doamne fereşte, şi să cadă, atunci când le urcă. Mamaie a fost iute şi blândă. Blândă mai este şi acum. Nu am văzut-o niciodată, absolut niciodată certându-se cu cineva. Şi am stat cu ea şi cu tataie de la 10 luni la 6 ani, după care în toate vacanţele, până am terminat liceul. Nu am văzut-o nici certându-se şi nici vorbind de rău pe cineva. Am şi întrebat-o, de curând, dacă s-a certat vreodată-n viaţa ei şi, după ce s-a gândit îndelung, mi-a zis că… o singură dată, când era foarte, foarte tânără, s-a certat cu o babă rea din sat. La modul că i-a zis babei că e rea sau ceva de genul ăsta, nu vă imaginaţi vreun scandal cu poalele-n cap.

Când se mai necăjea, mamaie se închidea în ea. Uneori, nu foarte des, plângea. Ţin minte că, odată, când eram eu mică, i-a murit o purcea. Aşa de tare s-a necăjit mamaie, că a plâns vreo două zile. Pe urmă, se mai necăjea pe noi, copiii, că mai făceam tâmpenii, dar n-o ţinea mult supărarea. Pe soră-mea a despăducheat-o, de vreo două ori, după ce s-a băgat în cotineaţa unor vecini şi s-a umplut de insecte parazite de la găini. O despăduchea şi o bombănea, dar după aia îi trecea, o mângâia şi-i zicea “Mânca-o-ar mamaie!”. Eu aveam obiceiul să plec prin sat fără să spun. Mă căuta cu orele, până dădea de mine pe la vreo băbuţă din vecini. A fost nevoită să-l pună pe tataie să-mi lege poarta. Aveam vreo 4 ani, l-am văzut şi m-am interesat de ce o leagă: “Eee, o leg să nu intre hoţii”, mi-a zis. “Lasă că ştiu eu, o legi ca să nu mai plec eu”, a venit replica mea. Din ziua aia, n-am mai plecat pe poarta mare, ci pe portiţa de la gâşte. Nu eram mult mai mare decât o gâscă, aşa că nu mi-era greu s-o tulesc pe acolo.

Mamaie ne făcea cozonaci, şi gogoşi, şi scovergi, şi prăjituri. Oricât de obosită ar fi fost, dacă-ncepeam să ne milogim, seara, târziu, că vrem gogoşi, îşi punea şorţul şi ne făcea. Ne învăţa să tricotăm. Ea tricota pentru noi şosete, pulovere, vestuţe, iar noi, pe lângă ea, tricotam bluziţe şi fustiţe pentru păpuşi. Când era mai tânără, întindea războiul de ţesut şi ţesea. Cuverturi, preşuri. În zilele de sărbătoare, îşi lua biblia sau o carte de rugăciuni şi citea. Mamaie nu are decât două clase, dar ştie să scrie şi să citească şi e foarte deşteaptă. Are o inteligenţă şi o deschidere la minte de te lasă cu gura căscată.

Când ne-am făcut mai mari, ne lăsa la discotecă. Ne întorceam acasă pe la 3-4 dimineaţa şi ne trezeam că ne ieşea înainte pe stradă. Nu putea să doarmă de grijă, dar ne lăsa să ne bucurăm de adolescenţă, cu preţul somnului ei. Ţin minte că, odată, era şi maică-mea acolo, când am cerut voie la disco. Maică-mea a zis “Nu!”, dar mamaie a intervenit prompt: “Uite ce e, acuma sunt la mine şi eu le dau voie să se ducă, când or fi acasă, decizi tu, dar acuma eu hotărăsc. Hai, duceţi-vă!”. Şi ne-am dus.

Tataie e mare, cât un munte, morocănos şi blând. Vorbeşte puţin, foarte puţin, şi poate să pară aspru, dacă nu-l cunoşti. Nouă, nepoţilor, ne zice “‘tu-ţi grijania mă-tii”, dar ca pe-un fel de alint. Cu mamaie s-a purtat toată viaţa ca un domn. Cât e el de mare, n-a bătut un cui şi n-a pus un gard fără s-o consulte. O chema mereu s-o întrebe: “Ia zi, mă, Anicuţo, e bine?”. N-a băut decât pe la câte-o paranghelie, un pahar-două de vin, n-a fumat şi, într-o cultură rurală în care bărbatul e Gigi durul, n-a atins-o niciodată pe mamaie nici măcar c-o vorbă, darămite c-un pai. Niciodată, jur. La ţară, femeile sunt înjurate la greu, bătute şi înşelate, mamaie a fost tratată toată viaţa cu o blândeţe şi o gentileţe extraordinare. Da’ nici ea nu i-a vorbit vreodată urât lui tataie. Îl ceartă doar când se aşează la masă, fiindcă îşi pune mereu ciorbă pe el: “Hai, mă, Niculae, iar ai pus pe tine?!”. Tataie râde ruşinat, iar data viitoare pune din nou pe cămaşă măcar nişte sos, dacă nu ciorbă. Tataie e supergospodar. Şi acum, când are deja peste 80 de ani, se scoală la 4 dimineaţa şi aleargă non-stop. Mă ia cu leşin când dau telefon şi aflu de la mamaie că el e plecat cu măgăruşul la câmp. Când eram eu mică, era încasator la IREB. Mergea prin sate şi aduna banii de lumină. Când venea, seara, ne aducea mereu câte ceva. Ba mere, ba nuci, ba ce mai găsea el de cumpărat pe unde umbla. Apoi, se apuca de socoteli. Făcea tabele cu banii încasaţi şi îi tot aduna. Plăcerea socotelilor i-a rămas şi acum. Dacă-l întrebi câţi ani are, îţi spune în zile: 29.224 zile. Sau câte zile a adunat el la momentul la care-l întrebi. De când a mai îmbătrânit, a devenit şi el bisericos. Îl căra mamaie la slujbe şi-l punea să mănânce de post, ceea ce, pentru mâncăul care a fost dintotdeauna tataie, nu era chiar uşor. Acum, ea nu mai poate merge până la biserică şi se duce doar el.

Acum mai mulţi ani, am întrebat-o pe mamaie despre povestea lor de dragoste. Mi-a zis că a furat-o de-acasă, că, pe vremea aia, aşa se făcea. Puneai ochii pe fată şi apoi o furai cu acordul ei. A furat-o, apoi şi-au făcut cu mâna lor casă. Ei doi, singuri, au ridicat-o. Au făcut doi copii, iar copiii le-au făcut nepoţi.

Când e ziua lui mamaie, tot timpul îi zic lui tataie să aibă grijă de ea. La un moment dat, de curând, Niculae cel morocănos şi blând, care vorbeşte puţin, mi-a zis ceva ce m-a lăsat mască: “Am grijă de ea, cum să n-am grijă!? Ca de-o prinţesă am grijă, că o iubesc şi acum, ce dacă suntem bătrâni? O iubesc de nu mai pot! E lumina ochilor mei”.

Pentru comentarii, vă invit aici.