Viața merge mai departe. Nu aștept să se întâmple ceva. De ce scriu pe VoxPublica

Iar atunci când vrei cu adevărat ceva, am  învățat să nu stau cu mâna întinsă. Poate pică. Poate cade. Am învățat să iau. Să lupt. Să mă zbat. Să greșesc. Să învăț din greșelile făcute. Iar când am făcut ceva bine, să nu mă opresc. Să merg mai departe. Să irit. Să deconstruiesc mituri. Să am dreptate. Să nu am dreptate. Să primesc felicitări. Să primesc pumni în gură. Să ripostez când sunt lovit. Să mă ridic. Să merg mai departe.

De câteva zile scriu pe VoxPublica. Primele telefoane și mesaje: de felicitări și de încurajare. Primele comentarii: de susținere, de aprobare, înjurături, argumentate, total pe lângă gard. Primele întrebări: ”Măcar te plătesc?”, ”Te-ai dat și tu cu mogulii?”, ”De ce?”.

Primele răspunsuri. Cu plata: am primit un mail prin care eram informat că din ianuarie se vor plăti și colaborările la VoxPublica, în funcție de încasările de publicitate și de o grilă calculată luând în considerare numărul de articole, vizualizări, comentarii etc. Am estimat la o eficiență maximă – da, cred că voi putea ieși cu prietenii la o bere, o dată sau de două ori. Pentru o cină romantică ar trebui însă să mai vin cu bani de acasă.

Cu mogulii: colaborator extern fiind scriu despre ceea ce consider că merită să scriu, ce mă enervează, ce mă deranjează ori ce îmi place. Dacă vă irită ceva ori nu sunteți de acord cu ceea ce scriu nu dezvoltați teorii ale conspirației. Singura ”vină” o am eu.

De ce? Ei bine, la întrebarea asta am răspuns încă de la sfârșitul anului trecut, când m-am implicat în alt proiect nou. Și motivația e aceeași. Așadar:

”Stai plictisit și asculți ce te-nvață la școală/ De parcă ar mai fi ceva nou de-nvățat/ Ai făcut tot înafară de faptul/ Să faci ceva cu adevărat (…) Și te prinde bine rolul/ Să stai toată ziua-n pat/ Și s-aștepți cuminte clipa/ În care tot se va schimba”…

Sunt textele piesei ”Odă” de la ”Omul cu șobolani”. Piesa cu care, de altfel, trupa s-a și lansat. Au trecut ceva ani de atunci. Privesc în jur și văd aceeași lehamite. Aceeași așteptare ”să se întâmple ceva”, ”să se schimbe ceva”. Ca și cum ”întâmplarea” sau ”schimbarea” ar veni împreună cu ploaia.

Nu știu ce școală au făcut alții (toți acei care așteaptă ”schimbarea mirabolantă”, acea ”întâmplare fericită”), dar nu are nicio legătură cu școala pe care am făcut-o eu. Pentru că de pe băncile pe care am stat (și aveam atunci impresia că sunt și alții pe aceleași bănci) am auzit și am învățat cu totul altceva. În primul rând că ”schimbarea” vine din partea cuiva, vine făcând ceva. Acționând. E un adevăr atât de evident precum dimineața, seara, noaptea, ziua.

Iar atunci când vrei cu adevărat ceva, am mai învățat să nu stau cu mâna întinsă. Poate pică. Poate cade. Am învățat să iau. Să lupt. Să mă zbat. Să greșesc. Să învăț din greșelile făcute. Iar când am făcut ceva bine, să nu mă opresc. Să merg mai departe. Să irit. Să deconstruiesc mituri. Să am dreptate. Să nu am dreptate. Să primesc felicitări. Să primesc pumni în gură. Să ripostez când sunt lovit. Să mă ridic. Să merg mai departe.

Acesta e, probabil, lucrul care mi-a intrat cel mai bine în cap – indiferent de ce se mi se întâmplă (bine sau rău), să merg mai departe. Nu e cea mai comodă opțiune. De acord. E însă singura alternativă pe care o am. Iar dacă îi cer cuiva să acționeze, să schimbe ceva, atunci același lucru pretind și de la mine.

În 2009 am făcut-o de mai multe ori. Spre disperarea detractorilor, spre bucuria prietenilor, am continuat să rămân în picioare. Și să merg. Iar acest lucru mă face să mă simt bine. Să mă simt în viață.

Mai am mult de mers. Mulți oameni și lucruri de cunoscut. Multe cărți de citit. Filme de văzut. Multe zâmbete de primit. Și de oferit. Multe beri și pahare de vin de băut cu prietenii. Multe povești de ascultat. Și multe povești de dat mai departe. Multe nopți de nedormit, încercând să găsesc răspunsuri la întrebări. Multe căni de cafea și ceai mă mai așteaptă. Multe, multe, foarte multe lucruri de schimbat. În mine și în jur.

Viața merge mai departe. Și nu aștept să se întâmple ceva. Cine mai vine?