Despre porcaria facuta de Antene prin prezentarea filmuletului cu Emil Boc la vestiar s-a scris – desi nici pe departe intr-atat de mult si de aspru pe cat s-ar fi meritat. Te intrebi unde sunt indignatii ACTA si cei ai dreptului la o viata privata. Ceea ce insa a trecut complet ignorata a fost porcaria practicata de catre ziarele pretins quality – si ma refer in particular la Evenimentul Zilei si Adevarul, singurele pe ale caror site-uri s-a intamplat sa gasesc link-uri la “Imaginile socante” cu ex-premierul. Cum la televiziunile romanesti am renuntat de multisor, tabloide nu citesc, s-ar fi crezut ca valul acesta de abjectie ma va ocoli de aceasta data. Ei, as!

EvZ si Adevarul au grija sa promoveze pe site-urile lor toate mizeriile Cancan si Click (parca; daca ma-nsel, nu-mi cer scuze). Imi imaginez ca in capul “ziaristilor” quality, faptul ca se multumesc sa preia titluri din presa de tomberon ii absolva de orice responsabilitate. De parca daca in loc sa sugrumi pe cineva cu mainile goale il omori cu satarul, vina e strict a satarului.

Nu de soarta Antenelor, a Cancan si Click ma ingrijorez eu. Ei s-au catarat de multisor pe piscurile nesimtirii pana ce i-am pierdut din vedere. Nu se mai vad.  Au coborat in haurile intunecate ale mocirlei sufletesti pana ce mi-au disparut de pe radar. Dar cand ziarele “quality” se preteaza la prestidigitatii din astea, adormindu-si cu ipocrizie constiinta – ba mai si discuta dupa aceea moralizator interventia lui Crin Antonescu – cineva trebuie sa ii traga de maneca si sa-i forteze a se privi in oglinda. Dincolo de vorbele frumoase si de pretentii, vor vedea doar o gramajoara de gunoi pe care stau asezati in fundul gol o mana de ziaristi ipocriti.

UPDATE: Mi se atrage, cu simpatie, atentia ca atat Cancan cat si Click sunt “colege de trust” cu Evenimentul Zilei si, respectiv,cu  Adevarul. Si ca, din aceata cauza, se si “promoveaza” reciproc. Ba, mai mult, ca multi dnitre gazetarii “de buna credinta” de la EVZ si Adevarul isi incaseaza salariile din banii obtinuti de catre “tomberoanele din trust”. Asa va fi fiind. Imi pare rau, dar observatia nu schimba cu nimic datele deontologice ale problemei. Eventual, scoate si mai tare in evidenta ipocrizia/schizofrenia dublului-discurs.

Unul dintre copaci este, in acest caz, Mihai Razvan Ungureanu. Altul este Victor Ponta. Altul, Traian Basescu. Altul, Crin Antonescu. Si inca altul, Elena Udrea. Emil Boc e un copac cazut. Si tot asa, copac dupa copac de care analistii isi zdrobesc nasurile si penitele. Odinioara, Moise izbea cu toiagul in stanca si tasnea apa. Acum, stanca izbeste toiagul si tasneste doar sange si cerneala. Degeaba, ca timpul intre stelele lui Sorescu. Ne lasam furati de imediat, de un nume, de o manifestatie, cand maiestria consta in a te ridica deasupra cotidianului, deasupra maruntelor colectii de fapte. Maiestria consta in abilitatea de a depista incotro merg lucrurile, indiferent de nume, de banalitati, de faptul ca ti s-a dus firul de la ciorap sau ti se-ntampla sa-ti curga nasul. Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Hegel.

Demisia lui Emil Boc, numirea lui Mihai Razvan Ungureanu si discursul lui Victor Ponta au miscat, previzibil, placile tectonice ale politicii romanesti. Analistii si comentatorii s-au simtit obligati sa se pozitioneze mai clar decat oricand. Arama a fost, in sfarsit, data pe fata.

Avem , pe de o parte, anti-pedelistii si anti-basescienii care au refuzat pana acum sa se pozitioneze clar in favoarea USL, dar care, incoltiti de discursul lui Ponta, s-au vazut nevoiti sa-si asume simpatiile politice ascunse pana nu de mult sub presul unor critici (altminteri perfect intemeiate) la adresa PDL si, respectiv, a lui Traian Basescu. Si mai avem, de cealalta parte, criticii actualei puteri si dezamagitii care continua sa o considere « raul cel mai mic » cand vine vorba de o eventuala guvernare USL. In lumina ultimelor evenimente, fiecare tabara incearca, cu o disperare prost mascata, sa traga spuza pe turta ei.

Nu e treaba mea sa-i judec nici pe unii, nici pe ceilalti. Am prieteni si cunostinte atat de o parte a baricadei, cat si de celalalta. Precum in bancul cu Itig, Strul, rabinul si capra, toata lumea are dreptate, desi nu pot avea toti dreptate. Problema – adevarata problema – se cuvine, asadar, cautata in alta parte. Nu in copaci. Nu in Mihai Razvan Ungureanu, nu in Traian Basescu, Victor Ponta sau Crin Antonescu. Nu in PDL si nu in USL. Nu in Rosia Montana sau ACTA. Nu in x, y, sau z. Nu in copaci. Ci in padure.

Si-atunci mi-am amintit de Pacala. Daca va mai amintiti, Pacala n-avea patura. Fratii lui, mai avuti, aveau fiecare cate una. Pacala, insa, avea ce nu aveau fratii bogati. Avea un ac si-o ata si minte mai multa. A cusut, asadar, cele doua paturi si-a declarat, oficial, ca el va dormi « sub ata ». De aici incolo n-a mai fost treaba lui. O noapte intreaga, fratii continuau sa traga paturile incolo si-ncoace. Ba unul era dezvelit,ba celalalt. Numai Pacala dormea linistit, invelit de « ata », la mijloc.

Ceea ce am uitat noi, astia multi si marunti, e taman asta : avem ac si ata si de cojocul USL si de cojocul PDL. N-avem noi nici cojoacele lui Basescu, nici pe cele ale lui Ungureanu, nici pe cele ale lui Ponta, Voiculescu, Antonescu, sau mai stiu eu cine. Noi paturi n-avem. Dar avem ac si ata.

E mai mult decat suficient.

E an electoral. Batalia pentru voturile noastre va fi acerba. Vot cu vot.  Orice « maruntis » poate face diferenta intre bal si spital. Intr-o mare de dezamagire, avem, asadar, ac si ata, indiferent daca « raul cel mai mic » ni se pare a fi USL, PDL, o alianta PDL-PSD, etc..

Acum e momentul. Acum se poate forta inceputul unui cerc virtuos, in care partidele parlamentare – toate partidele parlamentare – sa treaca legi (si sa aplice) legislatura promovata, bunaoara, de catre Romania Curata (www.romaniacurata.ro). Nu, nu e nevoie ca politicienii PDL, PSD, PNL, UDMR, UNPR sa devina peste noapte virtuosi. Sincer, onestitatea unei Elena Udrea, sa zicem, nu ma intereseaza. Nu acum. Acum ma intereseaza sa treaca legi care ii vor obliga pe viitor. Legi care sa oblige toate insititutiile si partidele sa-si publice bugetul si cheltuielile, automat. Legi care sa permita aparitia altor partide, s.a.m.d.

O Republica perfecta, o stim inca de la Platon, nu e posibila. Nu in lumea asta, in care partidele au paturile. Noi, insa, avem acul si ata.

NOTA: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Nu mi-as fi amintit bancul daca n-as fi aflat ca Andreea Paul Vass, tanara cu o cariera profesionala si politica atat de fulminanta ca ar face sa paleasca cele mai inzestrate minti ale Europei – mai putin viitorii ministri, cu cariere la fel de ametitoare – a declinat pozitia de ministru al Economiei, oferita de PDL. N-a spus motivele – si nici nu prea conteaza. Haideti sa speram ca, pe undeva printre ele, s-a amestecat si o doza de bun-simt. Nu poti, la 33 de ani, dupa ce te-ai catarat cu o viteza uluitoare pana in varful scarii, sa nu simti, la un moment dat, ca te cuprinde ameteala.

Frumos ar fi ca macar jumatate dintre persoanele propuse de PDL sa se lase contaminati de aceasta ameteala si sa refuze nominalizarea. Pentru binele PDL, pentru binele lor si pentru binele romanilor, in general. Haideti, tovarasi! Vedeti ca se poate?

O nimica toata. De incalzire. Partea serioasa de-abia urmeaza.

Citesc in acelasi numar editorialul lui Mircea Cartarescu. Gata ! S-a saturat de politica ! I-a ajuns. «[D]e astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul. » Ma mai podidesc cateva lacrimi. Si din nou, din alte motive.

Deschid fereastra, ma uit in sus, la ceruri. In New Orleans inca nu s-au deschis. E inca senin. A plouat astazi, dar a stat. Norii s-au mai imbunat. Spre apus. Ma uit in jos. Nici pamanturile nu s-au deschis. Podeaua e la locul ei. Intru iarasi pe internet si verific pe Hotnews. Nici in Romania nu s-au deschis cerurile. Ba nici pamanturile. Doar ce s-a asternut zapada. O fi vreun semn.

Sa te lehamisesti de politica e lesne. Mai cu seama ca intelectual, turnul de fildes iti sade la indemana, in orice clipa, dupa colt. Ca-i zicem turn, ca-i zicem pestera din Himalaya a lui Mircea Eliade, nu mai are importanta. E un refugiu in vremuri de greata: vita contemplativa, nu vita activa, cum ar fi zis Hannah Arendt, tragand patimasa din tigara.

Zice Cartarescu : « Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine.” [Nota mea pentru corectori: E filosofie, nu filozofie, ca intelepciunea nu vine de la Zophia! « Detaliile » astea chiar conteaza.]

Mai citesc o data si ma scarpin in crestet. Parca am mai citit asta undeva. Ba chiar de mai multe ori. Si nu, nu avea nimic de-a face nici cu Basescu, nici cu Ponta, nici cu Voiculescu sau Diaconescu. Ba, daca stau bine sa ma gandesc, n-avea legatura nici macar cu Romania. Avea de-a face, pur si simplu, cu natura umana.

Gata ! Stiu ! Am citit-o la Max Weber, Politicul ca vocatie. Acolo, omul vorbea despre conditia tragica a politicianului. Nu politicianul-lichea, nu politicianul-demagog, ci politicianul din convingere. Asta, sireacul, vrea – nu vrea, are o conditie tragica : trebuie sa jongleze dialectic intre etica responsabilitatii si etica principiala, cea a convinegerilor ultime. Si, aidoma oricarui erou tragic, trebuie sa decida de unul singur (si asumandu-si toata responsabilitatea) nu doar unde sa traga linia dincolo de care scopul nu mai scuza mijloacele, ci si daca e pregatit sa-si piarda sufletul (la propriu, zice Weber) facand asta. Pentru altii. Pentru ca de pierdut, la capatul liniei, tot va pierde. Or, pentru a accepta din start perspectiva infrangerii necesita ceva. Ziceti-i curaj, daca n-aveti curajul sa-i ziceti cojones.

Hopa ! Dar Cartarescu nu e politician. E – a fost ? – doar un om implicat in viata politica. Un om caruia ii pasa. Prin urmare, s-ar zice, nu il putem judeca pe Cartarescu folosind aceeasi unitate de masura precum in cazul politicianului, desi influenta lui in viata publica a Romaniei o depaseste cu mult pe cea a majoritatii parlamentarilor si ministrilor. A ceea ce numim politicieni, in general.

N-avem a ne ocupa aici cu ideea daca aceasta influenta e justificata au ba. E suficient sa constatam ca exista. Io-te secretul lui Polichinelle : In politica aparenta este realitatea. Daca  nu ma credeti, intrebati-l pe Adrian Nastase si despre cum a pierdut el alegerile (si) din  motive de « Baroane ! ». Sau pe Traian Basescu cand se plange ca poporul simte ca nu mai e reprezentat de EL. La urma urmei, si Sofocles a fost ales ‘strategoi’, general (singurul post in democratia Ateniana care NU era tras la sorti) nu atat pentru calitatile sale militare, cat pentru cele dramaturgice. Aparent, cine poate scrie Antigona, poate conduce si o armata. Alte vremuri.

Si-atunci se cuvine sa aplicam « patul lui Weber » non-politicianului Cartarescu ? Nu e, n-a fost si nu va fi vreodata politician – corect ? Beeep ! Incorect ! Mircea Caratescu a fost, va fi si va ramane politician in masura in care va ramane interesat de ceea ce ce se intampla cu viata politica a acestei tari. Si in masura in care va continua sa incerce s-o influenteze cum poate. Unii pot scrie doar o pancarta. Altii pot doar vorbi de la tribuna Parlamentului, acolo unde nu-i asculta nimeni. Altii semneaza  OG-uri. Altii spun bancuri. Cartarescu poate scrie un articol. Ca impact – si, repet, in politica facem cum facem si tot la impact ajungem – ii bate pe multi ministri si grevisti. Cartarescu sta, de unul singur, pe un butoi de pulbere, calare pe un tun si lumea se uita la el cugura cascata sa vada incoto va trage.

« Dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit . Cri-cri-cri. » Primavara gri.

Cartarescu s-a lehamisit de politica.

Nu vreau sa mai pomenesc Aristotel si de omul ca vietate politica (zoon politikon), ca m-as simti ca la cursurile introductive si mi-ar fi mie rusine de rusinea altora. Suntem oameni in masura in care suntem « politici ». Inzestrati cu ratiune si cu vorbe. Pentru ca prin vorbe putem descoperi ceea ce e drept. Prin vorbe putem gandi abstract. Si, fara abstract n-am avea concret, adica nici masini, nici I-pads, nici Facebook pentru exhibitionisti. Asta, acum vreo 2400 de ani, era bun simt. Astazi e moft.

N-am acum timp sa intru in detalii. Ma multumesc cu tusele groase.

Cicero stia ceva mai bine decat Cartarescu. Scrie Cicero, bunaora, ca, « zice-se », numai scursurile si oamenii de nimic intra in politica, asa ca un om respectabil nu se va tavali prin mocirla, ca-l vor manca porcii. (Iertata-mi fie licenta. Dar asta-i ideea.) Si p-orma, se-ntreaba acelasi Cicero, acesti oameni se-ntreaba de ce sunt condusi de catre scursuri ?

Marturisesc, mie-mi place Cicero (chit ca viata lui a fost la ani lumina de scrierile lui). Imi place ca nu s-a dat batut pan’ ce n-au venit aia si i-au taiat capul (si el l-a scos, gratios, pe geam). Pana atunci a continuat sa faca politica si, mai cu seama, sa scrie. N-a salvat republica, nu s-a salvat nici macar pe sine, dar ne-a salvat pe noi.

Cicero invatase de la greci – pe care a si incercat sa-i imite. La greci si-a trimis fiul sa studieze filosofia (y compris a’ politica). Cicero n-a inventat nimic, dar a latinizat filosofia greaca. Nu e nici asta de colea.

Si-acum: Grecii aia vechi, aia care ne-au dat si filosofia, da’ si politica, si democratia dar si pericolele ei (ca, printre altele, l-au omorat pe Socrate) aveau o vorba : Alora care nu se ocupau/ nu participau in politica si isi vedeau « de treaba lor », le ziceau, simplu, « idiotes ». Si asta nu e o gluma. E un fapt.

PS Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Ei bine, ramane cum ne-am inteles. In ultimele zile retorica a inceput sa escaladeze. Bunul, Raul si Uratul, i.e., USA, Iranul si Israelul incep sa-si incoarde muschii din ce in ce mai evident. Moartea subita (de obicei din motive de bomba) a oamenilor de stiinta iranieni care lucreaza la programul nuclear iranian n-a fost, pare-se, suficienta. Ghici ciuperca. Pentru Iran, o retorica infierbantata anti-americana serveste de minune regimul care, acum doi ani, se confrunta cu o “primavara” de revolte (de care s-a uitat cu desavarsire). Culmea ironiilor face ca satanizatul (pe buna dreptate, ma grabesc sa adaug) Ahmadinejad sa fie printre “moderatii” de la conducerea unei tari in care nimanui nu-i e clar cine are ultimul cuvant. [Nota: Recunoasteti ca e ironic - un regim fundamentalist se dovedeste periculos pentru ca e ... post-modern; avand mai multe centre de comanda, nu poate fi decapitat dintr-o singura lovitura de palos. Asta-i avantajul balaurului, cum stie orice Fat Frumos.] Si-atunci, pentru a-si pastra pozitia, Ahmadinejad e fortat sa-si radicalizeze pozitia.

S-a intrat intr-un cerc vicios, mangaiat de toata lumea. Si de israelieni, si de iranieni, si de americani.

In Statele Unite urmeaza alegerile prezidentiale, asa ca (1) negocierile cu Iranul sunt sortite esecului, si (2) toti candidatii vor sa apara cat mai razboinici. Iar Obama nu poate sta cu mainile-ncrucisate, sub tirul atacurilor republicane c-ar fi nu uliu, ci vreun porumbel al pacii (care l-ar fi omorat pe Bin Laden oarecum din intamplare). Cand esti in hora, trebuie sa joci. Si uite-asa, a naibii coincidenta, aflam – ca-n fiecare an – ca Iranul e la un pas de-a obtine nu doar arme nucleare, dar si rachete cu raza lunga de actiune, capabile sa loveasca Statele Unite, ca nu sunt exlcuse atacuri teroriste in SUA (pe surse), etc. Colac peste pupaza, Leon Panetta, Secretarul Apararii SUA, se trezeste sporovaind cu ziaristii despre posibilitatea unui atac militar al Israelului asupra Iranului in urmatorele luni!

Vorba lui Ionesco: “Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“.

Am asa, un sentiment de deja-vu. Iranian de-as fi, mi-as cumpara cateva conserve. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

… Dorul de dor (balada unui roman trist)

…ultimul sondaj de opinie i-a lasat pe multi cu gura cascata: cum e posibil ca la doar douazecisiunu de ani de la caderea comunismului, atat de multi romani sa il regrete deja? S-au facut analize mai mult sau mai putin deprimante, s-au incercat explicatii mai mult sau mai putin stiintifice. Ingaduita-mi fie si mie asadar una, lipsita de pretentii.

Romanii au nostalgia comunismului pentru ca romanilor le e dor de Revolutia din decembrie ’89. Romanilor le e dor de comunism pentru ca romanilor le e dor de revolutie. Comunismul a fost, asadar, bun pentru ca pe vremea comunismului oamenii mai aveau o speranta – sa cada comunismul. Era un vis care ne conferea, ca indivizi si ca popor, un sens. Aveam un rost pentru ca aveam un vis – sa cada comunismul. Nici mineriadele n-au fost, din acest punct de vedere, un lucru rau – aveam Piata Universitatii, aveam o speranta, aveam un rost. Aveam la ce visa. In aceasta grila de lectura, 1996 si venirea CDR la putere a fost o mare dezamagire pentru atat de multi nu pentru ca Emil Constantinescu ar fi fost un lider mai degraba molatec sau pentru ca fosta Securitate s-a inflitrat in partidele Conventiei, ci pentru ca atunci a inceput sa moara speranta. Odata atins scopul tuturor zbaterilor post-decembriste, idealul s-a zdrobit de realitate si n-a mai avut nici un haz. La ce sa mai visezi in clipa in care ti-ai vazut visul cu ochii?

De atunci incoace, spirala pierderii rostului s-a accentuat cu fiecare ciclu electoral. De atunci incoace visurile au inceput sa se chirceasca, sa devina din ce in ce mai meschine. PSD s-a intors la putere nu pentru ca lumea il iubea pe Ion Iliescu, ci pentru ca lumea iubea, fara sa realizeze, visul anti-comunist. Rostul, intre 1996 si 2000 ni l-a oferit, fara sa vrea, Adrian Nastase. Daca trebuie sa-i ramanem recunoscatori cu ceva lui Adrian Nastase e pentru ca a reusit sa re-intruchipeze coruptia aroganta si, deci, sa ne ingaduie sa visam la un alt fel de politica. Daca trebuie sa-i ramanem recunoscatori cu ceva lui Adrian Nastase e pentru ca l-a facut pe Mircea Cartarescu sa scrie “Baroane“.

Si-asa a castigat Traian Basescu alegerile. Nu cu sarmale si carnati, cum isi imagineaza Vasile Blaga, Elenea Udrea, Ghita Falca sau Sorina Placinta – ci cu visuri.

S-a spus despre Basescu ca a reusit sa se mentina la putere impunand opiniei publice dusmani mai mult sau mai putin reali. La o privire mai atenta, e un alt fel de-a spune ca a oferit poporului un rost – i-a ingaduit sa viseze inca o data, pentru ca nu ne mai ramasese nimic de visat dupa intrarea in NATO si-n Uniunea Europeana. Intelegeti-l si pe el.

Unde a gresit, insa, presedintele – si a gresit fundamental – a fost in inflatia visurilor. Lumea s-a saturat de atatia dusmani. Lumea s-a saturat de atatea visuri, din ce in in ce mai chircite, din ce in ce mai meschine.

Nu mai putem visa la democratie – pentru ca o avem deja. Nu mai putem visa la valorile occidentale – pentru ca le cunoastem. La ce sa mai visam? La Ghita Falca, la Crin Antonescu sau la Victor Ponta? Vorba greierasului din balada lui Toparceanu - “dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit“. Nu ne-a mai ramas decat sa visam la comunism pentru ca atunci macar aveam la ce visa.

Ne e dor de-un dor.

PS Promisesm ca voi reveni asupra dilemelor deontologice ridicate de catre “discursul lui Basescu scris de Tolontan”. M-am tinut de cuvant. Am facut-o pe Contributors. Daca va intereseaza sa-l cititi, dimpreuna cu alte reactii – y compris raspunsul lui Catalin Tolontan – o puteti face
aici

A continuat cu aceeasi strategie de molfaire la rastimpuri – « prima mea obligatie este aceea de a restabili legatura de incredere intre mine si acea parte a populatiei ce si-a pierdut increderea in presedinte », « Avem nevoie de oameni politici credibili si asta nu se poate face decat prin transparenta cheltuielilor publice », etc. Exemplul cel mai bun e momentul si cel mai asteptat al discursului : « Nu am nimic de schimbat in comportamentul pe care l-am avut in cele doua mandate. Exceptie, cu siguranta, diminuarea acelor gafe pe care uneori le mai fac public, vezi intrarile pe post in disputa cu Raed Arafat ». In traducere libera, il molfaiesc, dar nu sunt dispus sa-l rod pana la capat.

Motivul ? Dupa cum banuisem de la bun inceput, Basescu e prea indragostit de imaginea sa de darz comandant de nava pentru a accepta ca recunoasterea spasita a propriilor slabiciuni, defecte si chiar prostii, poate reprezenta nu doar un semn de maturitate, dar si unul de forta : « sunt de meserie comandant de nava si nu am ratat niciodata destinatia. Nu o sa o ratez nici acum cu Romania”.

Asa a crezut si comandantul de pe Bounty, pana ce-a fost prea tarziu. Drept e ca nici revoltatilor de pe nava nu le-a fost prea moale. Ba dimpotriva. Cert e ca, indiferent de soarta « revoltatilor » sau de cea a « loialistilor », nava si-a ratat destinatia. Ramasitele ei au fost descoperite de-abia vreo doua sute de ani mai tarziu. Pentru o nava, mai merge. Pentru o tara, e cam mult.

Ce-i drept, presedintele a avut grija sa-si mai lase o portita deschisa. Intrebat despre soarta guvernului Boc, Basescu a spus ca “ma voi exprima in perioada urmatoare legat de orice alte probleme“. Intelege fiecare ce vrea si ce poate din aceasta strategie a lui « vazand si facand ». Tocmai de aceea cred ca societatea civila (folosesc termenul cu o strangere de inima, din motive pe care nu le pot detalia aici) – aveniti si neaveniti deopotriva, ca de aia e societate civila – ar trebui sa faca tot posibilul pentru a focaliza pe impunerea/acceptarea unor chestiuni punctuale. O victorie « la puncte » nu va satisface setea de sange a iubitorilor victoriilor prin KO, dar asta-i viata.  Umbra aia anti-sistem peste care multi se incapataneaza sa sara va trebui sa mai astepte. Pe toate nu le poti avea, chiar daca te poti stradui. Din acest punct de vedere, multe daca nu toate dintre propunerile Romaniei Curate imi par fezabile.

Vorba ceea : Ceea ce e greu se poate face repede, dar ce e imposibil cere timp.

Propunerile pot fi citite (si comentate) aici

PS Dupa cum am precizat de la bun inceput, imi pare ca gestul lui Catalin Tolontan merita o discutie aparte. Despre deontologie. Revin.

Ma gandesc, asadar, ca-n locul unei « interventii cu romanii », romanii ar beneficia mai degraba de o « interventie cu Basescu ». Dependenta e boala grea, dar pentru a o putea trata trebuie mai intai identificat corect pacientul. Cand a identificat dependenta de stat a unor romani, presedintele a repurtat (pe buna dreptate) cateva succesuri (sic !). Cand, insa, continua sa vada dependenta peste tot in jurul sau, mai putin in propria-i ograda, esecele (sic !) devin inevitabile.

Basescu nu mai poate continua la nesfarsit identificarea dusmanilor in exterior. Ponta, Antonescu, comunsitii lui Voronin, « baietii destepti » din economie, Felix, mass media, « statul asistential », etc. Oricate bube vor fi afand acestia – si au, slava Domnului – nici aratarea lor cu degetul, nici sacrificarea lor ritualica nu va domoli nemultumirea celor iesiti in strada. Nu de aceasta data. De data aceasta e altceva – si daca Basescu se incapataneaza sa nu priceapa, finalul e previzibil.

Situatii exceptionale impun masuri exceptionale. Asa ca, daca nu din cainta sincera, atunci macar din motive strategice, presedintele va trebui sa-si gaseasca dusmanii acolo unde nu i-a cautat niciodata – in oglinda. E singura strategie cu sanse de victorie. Dupa cum zicea si Machiavelli, oricat de eficienta s-ar fi dovedit in alte ocazii, o strategie neschimbata e o strategie sortita pieirii. De altfel, pana si vulpea, oricat de sireata, se dovedeste suficient de curajoasa (sau de inteligenta) sa-si roada piciorul pentru a scapa din capcana.

Or Basescu e prins intr-o capcana. Va fi nevoit sa-si roada piciorul. Pentru a putea scapa, va trebui sa-si recunoasca spasit pacatele. Pacatele din curtea PDL, pacatele din propria-i curte, din propria-i familie, din propriul suflet. Nu le mai poate ascunde sub pres decat cu riscul de a sfarsi si el in acelasi loc. Solutia e limpede ca lumina zilei : cenusa-n cap – si asta la modul cat mai autentic cu putinta.

De asta data, pentru a supravietui, Basescu va trebui sa se sacrifice pe sine. Sa isi sacrifice imaginea. E singurul sacrificiu ritualic care ar mai putea domoli multimile.

Pentru multi, nici n-ar fi chiar asa de greu. Pentru Basescu, insa, ar insemna un gest de slabiciune, unul care i-ar distruge imaginea la care tine atat de mult – cea de darz si neinfricat conducator de nava.

Ei bine, imi pare rau, dar toti trebuie sa ne maturizam mai devreme sau mai tarziu. Pana si presedintele.

UPDATE: Daca e sa iau de buna postarea lui Tolontan – si n-am nici un motiv sa n-o fac (pare copiata dupa textul pregatit pentru telemprompter), ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat: Basescu si-a sacrificat guvernul, si-a cerut scuze, accepta guvern de tehnicieni, contractul cu societatea civila, decalarea alegerilor, etc. Si-si pune cenusa in cap. Si- ros piciorul. A scapat.

Testul aici (textul?)

PS Pe de alta parte, cunoscandu-l pe Basescu, unele modificari substantiale de ultim moment, doar pentru ca textul a transpirat prea devreme in mass media, nu sunt deloc excluse. Una e sa-ti rozi piciorul. Alta e sa ratezi o surpriza.

PPS La o a doua vedere, cu exclusivitatea lui Tolontan (o premiera in Romania, din cate stiu) intram intr-o spirala postmoderna in care susul e jos si josul, sus, indiferent daca textul e autentic sau nu (ceea ce, la randu-i, ridica intrebari deontologice). Daca e autentic, il mai poate pastra presedintele neschimbat, ratand efectul? Daca nu e – si e doar un joc de-al lui Tolontan pentru a-i forta presedintelui mana – care ar putea fi consecintele? Si cine si le asuma? Macar la ultima intrebare am si-un raspuns: nimeni.

Valul de aia e val – ca se termina. Se sfarseste.

Surferii care-l calaresc stiu asta. N-au pretentii sa-I schimbe nici soarta si nici directia. In schimb, cei care incearca sa calareasca valul nemultumirii populare se dovedesc fie neindemanatici – precum Bogdan Naumovici (in treacat fie spus, poate o armata de PR-isti sa scoata u  text intr-atat de inept ? Cine-i plateste pe astia cu milioane de euro isi merita soarta) – fie prea ambitiosi, precum Costi Rogozanu. N-am crezut sa ajung sa spun asta, dar Costi a inceput sa se ia prea in serios, si sa confunde valul cu calul. Dorinta cu putinta. Poti calari si valul si calul. Dar  numai unul poate fi redirectionat din darlogi.

« Mulţi din piaţă care strigă “Jos Comunismul” spun de fapt “Jos capitalismul”.”

Am trait s-o vad si pe asta : Costi stie mai bine decat demonstrantii ce vor ei sa zica, pentru ca demonstrantii, sireacii, sunt (ca s-o spunem pe-aia dreapta) cam prosti – au, precum inginerii, ochi inteligenti, dar nu stiu sa se exprime ! De fapt, nu-i nici o mirare. Comunistii au stiut de la bun inceput ca nu suntem nefericiti, oropsiti, numai ca nu ne dam seama si de aia nu ne revoltam. Prin urmare, au vrut sa ne remodeleze, sa ne bage pe gat fericirea si omul nou. Numai noi, prostii, am vrut sa fim oropsiti in continuare si am avut o erectie nationala cu sens contrar. Logic, e coerent, atata doar ca de la Costi aveam pretentii mai mari.

Din punctul asta de vedere, Vasile Ernu e mai putin dezamagitor. Ba, as putea spune, e chiar racoritor. Odihnitor. Alb.

Ce vrea Vasile ? Vasile nu vea sa piarda inorogul. Inorogii sunt albi.

« … de ce să nu facem o Revoluție albă? În stradă e tot mai greu să aduni oameni. Putem aduna 2000, 5000, și poate 15.000 dar e foarte greu. De ce? Din multe motive. Am uitat să protestăm, am fost fragmentați, am uitat să fim solidari și curajoși, am uitat că dincolo de interesul individual există și unul comun, cel care dă sens unei societăți. Ne-am obișnuit să fim umiliți și am uitat că noi putem fi o forță, o forță de care Puterea ar trebuie să se teamă. …  Ce-ar fi, îmi spune prietenul meu din depărtare, dacă vom înecepe să purtăm panglici sau batiste albe? Să le purtăm la rever sau la piept, la gît sau pe mînă? Toate albe. Să le punem la geamuri și la mașini, la uși și la porți. Ca de sărbători, însă în alb. Dar niște sărbători protestatare. La început vom fi 5000, după care 15 000, după care 100.000 și după care 1 milion. Vom fi mulți, tot mai mulți.. În Piață nu poate ieși oricine însă acest gest îl poate face orice revoltat, nemulțumit față de ei, cei care ne guvernează. »

Frumos inorog. Alb.

Stiti cum se prind inorogii ? Cu o virgina.

Si-acum sa vedem de ce ati pierdut inca inainte de a incepe. Pai, mai intai de toate, pentru ca va imaginati – fiecare in felul vostru – o lume mirifica, sublima, dar una care prezinta si-un mic defect : lipseste cu desavarsire. O lume care n-a fost si nu va fi niciodata posibila. Vorba lui Michael Munger, de la Duke University, un libertarian declarat, nesuferit de inteligent chiar si pentru libertarieni : « Libertarianismul e precum inorogul care trage vanturi cu aroma de trandafiri. Toti il iubim, dar asa ceva nu exista » (nu se exista, ar fi zis un ardelean J). Prin extensie, argumentul poate fi aplicat deopotriva celor care viseaza o democratie directa, vreo forma hipster de socialism sau comunism, pensiile si salariile cresc pentru ca asa vrea majoritatea, sau pur si simplu o lume in care politicienii sunt de buna credinta, nu mai exista coruptie, toti isi fac treaba, toti sunt angajati civic, nimeni nu mai scuipa seminte pe jos, si, daca tot e sa tragem vanturi (ceea ce nu-i sigur), macar sa fie cu aroma de trandafiri. s.a.m.d.. Daca oamenii ar fi zei, zicea Aristotel, n-ar mai avea nevoie de politica. Dar nu suntem nici macar ingeri.

Asta asa, la modul general. Intrand acum in detaliile mundane, esecul devine si mai mult o chestiune de fapt. Din nou, de la general, spre particular : marea ingrijorare a tuturor protestatarilor de buna credinta pare sa fie posibilitatea de manipulare a demonstratiilor in favoarea opozitiei. A USL. Consensul e ca « toti sunt o apa si-un pamant » si ca protestele sunt impotriva intregii clase politice. De fapt, impotriva « sistemului ». Colac peste pupaza, dupa cum remarca Mihai Gotiu, frica de manipulare poate fi cea mai mare manipulare. [Nota : Mihai, n-ai mentionat sursa de inspiratie  - discursul inaugural al lui FDR : « All we have to fear is fear itself ! »] Asa si e, cu amendamentul ca, in politica reala, lucrurile nu se opresc nici la pupaza, dar nici la colac. Peste colacul lui Gotiu mai vine o pupaza, care zice ca asta e manipularea manipularii, si-apoi inca un colac, care zice ca asta e manipularea manipularii manipularii, si tot asa, pana la sfarsitul lumii asteia. In politica, manipularea manipularii e tot o manipulare care se cere manipulata.

Si altfel nu poate fi. Asta e conditia umana.

Mai mult. Lumea zice ca s-a saturat de politica si de politicieni – dar si asta e tot politica. Cand iesi in strada sau ramai pe canapea, tot politica faci. « Anti-sistemul » e tot un sistem. Nu va mai amagiti singuri. Nimeni nu poate sari peste propria-i umbra. Asta-i valabil si-n Romania si aiurea.

Inorogii care trag vanturi cu aroma de trandafiri sunt mirifici, sublimi, dar lipsesc cu desavarsire. Macar asta s-ar cuveni lamurit din capul locului.

Si-acum detaliile din ce in ce mai meschine – da’ asta-i viata, n-avem ce face. Nu ne hranim cu ambrozie (ba chiar si zeii aia de-o faceau nu erau scutiti de problemele astea, mai triviale). Daca Boc isi da demisia, USL va castiga viitoarele alegeri, vreti, nu vreti. Ce-ar insemna asta, nu ma mai caznesc sa explic. Cine nu intelege, sa nu inteleaga. Daca Basescu isi da demisia si se organizeaza anticipate, tara se scufunda in haos pentru cateva luni. In actualul context, haosul echivaleaza cu prapastia. Daca nu ma credeti, intrebati-i pe unguri. Intrebati-l pe Orban, care, ocos, n-a vrut « sa-si vanda tara ». O face acum, de nevoie, in conditii mai proaste. Uitati de maririle de salarii si pensii, ca alea nu vi le poate asigura decat inorogul de mai sus. Decalarea alegerilor ? Da, asta se mai poate – asta e fezabil. Rosia Montana ? Da, si proiectul asta se mai poate opri. Si asta e fezabil. Ma indoiesc, insa, ca aceste solutii punctuale (vezi reintoarcerea lui Arafat la Minister si reluarea dezbaterilor pe legea Sanatatii) ii vor multumi pe cei care vor « revolutia sistemului ». (A propos, « revolutie » inseamna intoarcerea la punctul de plecare. La care punct s-ar intoarce acesti « revolutionari » mi-e neclar – spre deosebire de Decembrie ’89).

Buuun. As putea continua asa mult si bine, cu tema violentelor, a lipitorilor de afise adusi cu autocarele, dar mi-e teama ca va demoralizez de tot si nu fac decat sa aman o concluzie care nu poate fi evitata : ati pierdut ! Indiferent din ce parte va uitati, indiferent dinspre ce parte ati intrat in piata, la demonstratii, ati pierdut. Indiferent de cine castiga (si cineva va castiga, fara doar si poate, ca de fiecare data), voi ati pierdut. Noi am pierdut. Inorogii nu exista. Asta-i realitatea pe lumea asta, cu asta defilam.

Cu asta demonstram.

Si-acum vine partea buna : Nu conteaza ! Nu conteaza ca ati pierdut ! Conteaza ce ati pierdut si cum. Spune-mi ce-ai pierdut ca sa-ti spun cine esti. Sunteti intr-o companie buna. Daca e sa ne luam numai dupa Romania si numai dupa ultimele doua decenii (desi exemplele ar fi mult mai numeroase) n-aveti de ce sa va rusinati. Dimpotriva ! Si cei care am iesit in strada in Decembrie ’89 tot inorogi visam. Si noi am pierdut. Revolutia noastra a fost « furata ». Dar nu m-am plans nici atunci, nici acum. Nimeni nu-mi poate fura mie ceea ce-am simtit atunci – sentimentul acela de eliberare. Si-apoi Piata Universitatii. SI-acolo am pierdut – dar cat de frumos am facut-o ! Mi-a placut, chiar cand am fost la mineriade, chiar cand mi-am incasat portia de lacrimogene, chiar cand m-am speriat mai mult de gospodinele isterice strigand « Ucide-l ! Ucide-l ! » decat de mineri sau de scutieri, chiar cand am fost arestat intervievand cativa soldati pusi sa pazeasca cladirea Radioului. Si-am mai iesit o data in strada, in 1996, cand cu victoria CDR. Si-atunci am pierdut. Nici atunci nu mi-a parut rau, dupa cum nu-mi pare nici acum.

Pierzand, am castigat de fiecare data. Atata vreme cat te ambitionezi sa castigi prin KO, n-ai cum sa nu pierzi.

Asa ca repet : Ati pierdut !

Cand, insa, incepi sa contabilizezi punctele castigate, lucrurile incep sa se prezinte intr-o alta lumina. Ce-ar fi fost Romania fara Decembrie ’89, fara Piata Universitatii, fara Victoria CDR din 1996?

Nu va iluzionati : politica nu se poate conduce din strada. In strada stai cat stai, dupa care mergi acasa – si tot altii fac legile. Sa nu se iluzioneze insa nici cei care incearca sa va minimalizeze efectul.

Lumea nu s-a schimbat cu « cinici », nici cu « realisti ». Lumea s-a schimbat cu oameni care au pierdut fugarind inorogi.

Si, daca nu ma credeti, uitati-va la Iisus.

El nu si-a facut iluzii.

NOTA: Articol aparut initial pe Contributors de unde a fost sters.

Alte vremuri – si pe Voxpublica si-n filmele alb-negru. Alta lume. Mai asezata. Mai cumpatata. O lume in care exista o usa ce se cuvenea trantita in urma. O usa care delimita publicul de privat.

De privata.

Nu spun ca Voxpublica a deschis usa de la privata si a dat drumul miasmelor in public. Ar fi, vorba ceea, mai mult decat o crima. Ar fi o nedreptate. Usa a fost deschisa de altii, de multisor, cu mult inainte ca Vox-ul sa apara macar pe piata. In public. Spun doar ca la Voxpublica unii au uitat sa mai traga usa si-acum urla ca pute si ca-i trage curentul.

Da, unii au uitat sa traga apa. Dar noi am uitat sa tragem usa.

Fara violenta, ce-i drept. Cu duiosie. Am lasat-o, cu duiosia unor idioti imbecili ce dau cu mucii-n popor, intredeschisa. Nu mult. Doar cat sa iasa miasmele la care strambam, nemultumiti, din nas. Iesi afara, javra ordinara! Fara violenta.

PS Vorba unui personaj din debutul meu teatral de-acum o mie si ceva de ani, “Buda sau Urma scapa turma“: “Daca esti civilizat, trage apa pe cacat!”

PPS Am fost acuzat ca ignor valul de proteste, ca-mi var capul in nisip, ca refuz sa iau o pozitie si ca ma tupilez in spatele lui Eminescu. Va rog sa aveti putintica rabdare. Ingaduiti-mi sa trag mai intai apa si sa trantesc usa.

Varule Sandel, iti scriu sa te-ntreb daca iti place ce se intampla acum in Ungaria. Nu, n-am vrut sa te injur de mama, stiu ca n-ai tu treaba cu astea complicate, da’ poate-ai apucat, totusi, sa-ti arunci ochii pe cateva titluri, macar de curiozitate. C-acolo, mai frate, ungurii ti-au vazut visul cu ochii : politica-i simplificata, ai un parlament unicameral si, voila de vezi, o majoritate de doua treimi, asa ca nu se mai cearta nime’ cu nime’, legile trec ca prin branza, dupa cum tot ca prinn branza a trecut si noua Constitutie (intre noi fie vorba, talmes-balmes-ul ala de Dumnezeu si contract social ). Si-atunci, varule Sandel, te-ntreb : de ce nu-i totu-n Ungaria numa’ joc si voie buna ? De ce ? De ce ies oamenii aia in strada cu miile, de ce intra in greva foamei ? De ce ?

Varule Sandel, da’ aia din Rusia ? Ca si aia au parlament unicameral ? De ce mor ziaristii acolo intoxicati cu plumb, varule Sandel ? De ce nu-s fericiti ca trec si-acolo legile ca prin branza, politica nu-i complicata, si nime’ nu se mai cearta cu nime’, ca doara pana si guvernatorii is numiti ? De ce ?

Varule Sandel, da’ de aia din Grecia ai auzit ? Ca nu prea mai danseaza sirtaki ? Sa vezi potriveala : si aia au parlament unicameral ! Ma opresc aici cu exemplele, ca nu vreau sa te confuzez de tot. Sa ne intoarcem la oile noastre.

Varule Sandel, colac peste pupaza unicameralului, ia acum de-ti imagineaza ca n-ar mai fi decat doua partide mari si late – ca asta-i scopu’ votului uninominal, dupa cum stii, si dupa cum a declarat-o, fara sfiala, presedintele Basescu. Hai, ca nu-i  greu, vorba lui John Lennon (un coleg de-al tau, cantaret, n-ai de unde a-l cunoaste). Si ca astea doua sunt, de fapt, pe-o mana (se numeste cartelizarea partidelor, da’ nici pe asta n-ai de unde-o stii, mai ales ca ala de-a zis-o nu ti-a fost nici macar coleg). Ce zici ? Ar fi mai bine ?

Of, of, varule Sandel, stiu deja ce-ai sa-mi zici, ca parc-am fi copilarit impreuna. Ai sa-mi zici : « Si ce-i rau ? Ca uite, la posturile de radio din Ungaria tre’ sa se cante melodii unguresti nu stiu cate ore pe zi. » Prin lege. Ai sa-mi zici c-asa ai apuca si tu mai des la radio. Asa ai sa-mi zici. Da’ io vin si-ti zic, varule Sandel, da’ daca astia se decid sa dea numai muzica clasica ? Pe unde mai scoti atunci camasa ? Cui o sa te vaeti ? Cui o sa te plangi ? Ca, vorba unuia Tocqueville (a murit de mult, da-l in spuma marilor, nu-ti mai bate capu’), dictatura majoritatii ii a mai periculoasa – si pentru manele, si pentru muzica clasica.

Varule Sandel, astea fiind datele problemei, poate vorbesti cand te-ntalnesti si cu baietii aia, altminteri simpatici, de la Noua Republica, ca tare mai tin la cantarile tale si la rezultatele referundumului ! Poate le spui ca uite Ungaria, uite Rusia, uite Grecia (na, ca astia refuzara s-asculte vocea poporului !) – si ca tu vrei sa poti canta manele in continuare. La radio si pe YouTube.

Pricepusi, vere ? Ca n-am nici sa la indemana si nici iapa, ca le-as bate pe-amandoua. Doar, doar, pricepe cineva.

As putea sa cobor in istorie pana la Platon, care sustinea ca nimeni nu face rau stiind ca e rau. Pentru a sti ce e raul, trebuie sa stii mai intai ce e binele. Abia atunci poti actiona intentionat impotriva lui. Dar, daca stii cu adevarat ce e binele, nu vei actiona niciodata impotriva lui. Ca, adicatelea, nu exista oameni de cu adevarat de rea-credinta. Exista doar oameni, sa zicem, mai putin inteligenti. Cum insa un asemenea argument poate parea desuet in zilele noastre, ma multumesc sa apelez la John  Stuart Mill. Imbratisat deopotriva de liberali (in sensul clasic) si de socialisti (tot in sensul clasic), Mill ramane, aparent paradoxal, unul dintre autorii cei mai putin masura sa creeze dispute suplimentare. Or, in Despre libertate, liberl-socialistul taman despre asta vorbeste : despre distinctia dintre mesaj si mesager.

Acordati-le oamenilor prezumtia de buna-credinta, chiar daca va enerveaza ideile lor. Intotdeauna se vor gasi oameni care vor inclina balanta in favoarea ordinii, si altii care vor prefera libertatea. Unii pun accentul pe individ, altii pe binele comun. Unii cred in Dumnezeu, altii nu. Intotdeauna, unii vor fi mai de dreapta, altii mai de stanga. Si unii ai altii au, in felul lor, dreptate. Nu e rea-credinta. E diferenta de Weltanschauung.

Din pacate, ceea ce vad atat de la stanga cat si de la dreapta e o pofta nestavilita de demonizare a adversarului. Noua Republica sau Liga Studentilor Romani din Strainatate, sugera recent Costi Rogozanu, manipuleaza (si/sau sunt manipulate), arunca perdele de fum – au adicatelea o agenda mai mult sau mai putin « ascunsa », bref, sunt de rea-credinta. De cealalta parte, cei de la CriticAtac sunt prezentati ca neo-comunisti de caviar, cu o agenda la fel de malefica si interesata. Anticomunsimul sau, dupa caz, anti-anticomunismul a devenit piatra de hotar ce desparte oamenii de buna-credinta de cei de rea-credinta. Ideile, in ambele cazuri, trec pe locul doi. Ceea ce ramane e prezumtia de rea-credinta. « Stim noi … » – e gustul amar care-ti ramane in gura aproape de fiecare data. “Stim noi …” Si “stiu” si aia de la dreapta si aia de la stanga ceva de speriat, monser. Stiu, cu atata convingere ca ti se ridica parul maciuca pe cap

Toata lumea stie : ca unii sunt frustrati ca nu s-au implinit in strainatate si-si cauta un statut privilegiat in tara, ca altii sunt manipulati de Basescu (sau de dusmanii acestuia, nici nu mai conteaza) ; ca unii sunt de stanga pentru ca asta e « trendy » si asta plateste Occidentul marxist, s.a.m.d. Stie lumea : va plateste Sarbu, Voiculescu, Patriciu, Vantu – aveti asadar o agenda ascunsa, sunteti de rea-credinta. Nu meritati prin urmare decat dispret, injuraturi si flegme.

Nu militez pentru pupat cu totii Piata Endependentei, si nici pentru imbatisarea daragstoasa a leului cu mielul. Nici nu sunt genul. Numai pe Voxpublica am avut suficiente polemici cu unii colegi de platforma. Le-am criticat ideile cum m-am priceput mai bine, cand unele m-au scos de-a dreptul din sarite. N-am pornit niciodata, insa, de la premiza de rea-credinta. Cred sincer ca poti fii de ateu, ecologist, marxist sau neo-marxist din convingere. Dupa cum poti sustine PDL sau USL fara a fi neaparat un om rau sau vandut. Stiu. Prezumtia de buna-credinta nu e mare lucru, dar e mai mult decat nimic.

PS In Pateric e povestea unui calugar care pe patul mortii, spre nedumerirea fratilor, parea impacat, ba chiar usor bine-dispus. Neputandu-se abtine, unul il intreaba: “Frate, dar cum se face ca esti atat de increzator tocmai acum, cand esti pe cale de-a merge la Domnul? Doar stii prea bine ca n-ai fost printre cei mai ravnitori nici la post, nici la rugaciune … » La care calugarul cu pricina ii raspunde : « Frate, sta scris ‘nu judeca daca nu vrei sa fii judecat’. Nu voi fi fost eu prea ravnitor, dar niciodata nu am gandit rau de altul. Asa ca merg la Domnul cu toata increderea. »

Departe de mine comparatiile deplasate. Nadajduiesc, insa, c-ati prins ideea.

Problema incepe din clipa in care tu nu mai loc de lume. Problema incepe din clipa in care incepi sa te iei in serios. Problema incepe din clipa in care renunti la responsabilitatea scrisului si incepi sa promovezi, din ce in ce mai deschis, « crima obiectiva » ca mijloc de salvare a speciei, natiei, etc. Problema incepe din clipa in care iti imaginezi – ba nu, esti convins – ca ai descoperit solutia fericirii pe pamant. Ca se numeste rasa, clasa sau IQ, nu mai are nici o importanta.

Problema incepe in clipa in care, in numele abordarii « stiintifice », vrei (uneori si poti – cazul Republicii Populare Chineze, printre altele) interzice oamenilor sa se casatoreasca, sa faca prunci, cati sau de ce sex (va mai amintiti de protestul ecologic impotriva celor cu trei copii ce irosesc resursele planetei ?). In numele abordarii « stiintifice », in cazul in speta IQ-ul, ridicat la rang de zeitate moderna, poti sustine avantajele unei societati precum Vietnamul de Nord sau China, cu cenzura, arestari, crime si tot ce mai implica ele. [Memento : Nici pe vremea lui Ceausescu nu aveam la televizor stiri despre Oana Zavoranu sau altele.] O fi citit Constantin Cretan « Republica » lui Platon, si-o fi inteles-o pe dos, luand-o de buna, precum Karl Popper, n-am de unde a sti. Nu-l cunosc, si tot ce-am putut afla despre realizarile sale e ca e “specialist in texte despre inteligenta”, invitat fiind in aceasta calitate la Antena 3 si B1TV. Bun si IQ-ul asta la ceva. Tine, la o adica, de foame.

Nu ma masor eu cu unul caruia internetul romanesc ii zice ca are un IQ de peste 130. Eu, cand mi l-am facut acum cativa ani, si-am tras bine-dispus prin linii prin puncte si patratele, am iesit mai prost : 110 (119, cu bunavointa). Din punctul asta de vedere, asadar, nu sunt calificat sa-l critic pe Constantin Cretan. Ca om, insa, mai imi este – deocamdata – ingaduit.

PS Nu ma mai caznesc sa va expun alte falacii ale biologiei evolutionariste si nici limitarile testului IQ – sunt carti (multe) pe tema asta. Apelul la bun simt ar trebui sa fie suficient.

PPS Pe cand apologia camerelor de gazare ?

PPPS Unde ne sunt ateii umanisti?

Nu poti practica politica apeland la o etica a convingerilor ultime. Nu poti aplica preceptele Predicii de pe Munte, bunaoara, nu poti intoarce intotdeauna si obrazul celalalt, nu te poti incapatana sa faci recurs la idealuri cand realitatea iti spune ca asa ceva nu doar ca nu e posibil, dar poate avea consecinte de-a dreptul nefaste. Idealismul fanatic – comunist, nazist, ecologist, religios, ateist sau de orice alt fel – poate provoca mai multe victime decat mult-hulitul realism, tocmai pentru ca nu-l intereseaza consecintele – doar principiile.

E nevoie, spune Weber, de o etica a responsabilitatii, una in care sa accepti ca nu tot ce zboara se si mananca, ca uneori raul mai mic e singura optiune valabila, ca uneori trebuie sa-ti mai murdaresti si mainile. Dar, de fiecare data, sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor. Sa nu incerci sa-ti gasesti scuze de genul « n-am avut incotro », « n-aveam de unde sa stiu », « cum sa prevad », s.a.m.d. Daca arunci, bunaoara, bomba la Hiroshima, nu mergi la culcare, linistit ca ti-ai facut datoria si ca « mai bine de atat nu se putea » . Iti visezi mortii. Te lasi bantuit de ei si de remuscaturile duhului launtric. Refuzi sa te culci pe urechea « datoriei implinite ».

Imi imaginez ca Basescu isi va spune ca nu e nevoie de Weber si de cuvinte atat de pretioase precum etica responsabilitatii pentru a stii ca, in politica, mai trebuie sa te faci si frate cu dracu’ pana treci puntea. Banuiesc ca ultimele mutari care au naucit si intristat atatia suporteri – pamperizarea UNPR, medalii, comasarea alegerilor locale cu parlamentarele, saritul la beregata DNA, Blaga la presedintia Senatului si nou-redescoperita simpatie Udrea-Blaga – sunt scuzate in ochii lui Basescu de acest rationament simplu, dar barbatesc, cu aroma Weberiana : « in politica, mai trebuie sa te faci frate si cu dracul, pana treci puntea alegerilor ». Cum de cine va forma viitorul gvern depinde nu doar soarta PDL ci, potential, chiar si cea a tarii, nici un sacrificiu etic nu e prea mic. Cum sa sprijine primarii si presedintii de Consilii Judetene parlamentarii, cand sabia DNA-ului le atarna deasupra capului ? Ce motivatii idealiste ar putea avea masinariile locale cand totul se reduce la exploatarea resurselor si la previzibilitatea castigului ? Asa ca totul pentru front, totul pentru victorie ! Pe urma, mai vedem.

Ar fi insa o naivitate ca primari precum Ghita Falca sau presedinti de consilii judetene, precum Alin Tise, sa se culce pe urechea unui Basescu « invins de sistem », pacificat. Tocmai pentru ca Basescu foloseste sistemul, singurele ramasite pe care le va mai putea arunca poporului la sfarsitul lui 2012 si a ultimului mandat, vor fi cativa pesti mari. Nu tin de foame, dar astampara setea de dreptate. Tot e ceva. Ba mai fac si tranzitia in istorie ceva mai domoala. Asa ca alde Falca sau Tise ar face bine sa se bucure de 2012. Atat le-a mai ramas.

Va merita ? Basescu va spune ca ‘da’. Ca alegerile nu se castiga cu principii si nici cu editoriale indignate. Nu cu Monica Macovei, ci cu Lavinia Sandru, primarii UNPR si Dan Diaconescu. Ca, uite, pana si Weber asta, zice ca etica responsabilitatii trebuie sa primeze in fata unei etici a convingerilor, adicatelea, mai pe romaneste, ca trebuie sa te faci frate cu dracu’ pana treci puntea, nu ?

Nu. Weber era ceva mai sofisticat decat fratia populara pe punte si nu intelegea etica responsabilitatii ca pe-un permis de libera trecere prin conundrumurile moralitatii. Pentru orice politician responsabil vine o vreme cand trebuie sa traga o linie si, aidoma lui Luther, sa spuna : « Mai departe de atat nu pot merge ». Dincolo de aceasta limita compromisurile nu mai sunt acceptabile. Altminteri, in absenta unei etici a convingerilor care s-o informeze, o etica a responsabilitatii se goleste de sens. Dar chiar si asa, politicianul responsabil trebuie sa inteleaga ca se joaca – in formularea lui Webber – cu forte demonice si ca risca, in fiece clipa, sa-si piarda sufletul. Ba mai mult, ca poate pierde si sufletele altora.

Mai pe romaneste, sa-nteleaga si presedintele, cand te faci frate cu dracu’, trebuie sa-ti fie clare riscurile la care te expui : (1) s-ar putea ca puntea sa se dovedeasca mai lunga decat ai crezut ; sau (2) sa nu-ti mai dai seama cand s-a terminat puntea ; si (3) chiar daca iti dai seama ca s-a terminat puntea, dracu’ se poate incapatana sa-ti ramana frate.

Si tie, si Romaniei. Si-atunci vei intra cu siguranta in istorie, insa pe-o alta usa decat ti-ai imaginat. Si s-ar putea sa nu-ti placa tovarasia in care te vei gasi.

PS Despre cum se aplica etica responsabilitatii in cazul alegatorului « din vocatie », intr-un episod viitor.

Asadar :

1. Lumea nu se va termina in 2012. Si-acum, ca ne-am luat piatra Apocalipsei de pe inima, putem trece la urmatoarele.
2. Nu vom avea parte de nici un razboi mondial. Se vor acumula in schimb tensiunile care, mai tarziu, ar putea exploda intr-unul.
3. Ca veni vorba de razboaie, Iranul va fi pus la colt – prin mijloace mai mult sau mai putin militare, are mai putina importanta. Important e ca situatia nu va degenera in nici un conflict planetar. Lumea – si nu doar cea araba – are altele pe cap.
4. A propos de lumea araba, Primavara Araba va parea ca incepe sa se fasaie. In realitate, va urma o perioada (lunga) de tranzitie, care va modifica fata lumii musulmane.
5. Euro nu va disparea – si nici Uniunea Europeana. Nici moneda si nici Uniunea, insa, nu se vor simti prea bine. Contractul fiscal nu va sfarsi intr-o Uniune a Statelor Europei dupa model american. Ar fi si stupid.
6. Spre disperarea stangii, sfarsitul lui 2012 nu va marca sfarsitul capitalismului – dimpotriva. Spre disperarea dreptei, insa, numarul simpatizantilor stangisti se va multplica odata cu diminuarea accesului la resurse.
7. Miscarile de protest, predominant de stanga, se vor inmulti. Nu-si vor atinge obiectivele propuse, dar se vor dovedi benefice din alt punct de vedere : vor forta atat o regandire a reprezentarii de sine cat si a reprezentarii politice. Problema insa nu se va transa in 2012.
8. In SUA, alegerile primare la republicani vor fi castigate de Mitt Romney. Mitt Romney va pierde, insa, in fata lui Obama. Al doilea mandat al lui Obama, daca e sa alunecam usurel pana in 2013, va fi muuult mai interesant decat primul.
9. In Rusia, Putin va castiga alegerile, dar nu-i va mai folosi la mare lucru.
10. Moldova nu se va uni cu Romania si nici nu va solutiona situatia din Transnistria. La ambele capitole, insa, se vor inregistra avansuri semnificative (chiar daca nu extrem de vizibile la firul ierbii), ambele legate de continuarea apropierii de Uniunea Europeana.
11. In Romania, PDL va forma, taras-grapis, guvernul, carpind o majoritate din toate scursorile, y compris partidul lui Dan Diaconescu. Ca veni vorba, Dan Diaconescu nu va sta la aceeasi masa cu Cristian Diaconescu – si asta nu pentru ca n-ar vrea Lavinia Sandru.
12. Vom re-invata sa traim cu sabia lui Damocles deasupra capului. Cum, insa, ca romani, nu ne-am pierdut cu totului tot aceasta indemanare, vom suporta mai bine decat altii tranzitia spre incertitudine ca mod de viata.

Tanda pe manda, Murphy are dreptate : « Zambeste ! Maine va fi mai rau ! »

La Anul si la multi ani !

Ada Milea – Ingerasii de pahar (dupa versuri de Ion Muresan)

E-o noapte feerica. Luna tremura in pahar.
Imi bag degetu-n pahar. Imi bag mana in pahar.
Imi bag capul in pahar.
Vodca e rece…

Deschid ochii in pahar. In pahar vad bine si fara ochelari.
Totu-i vis si armonie! Totu-i vis si armonie!

In pahar cresc flori gingase, in pahar iarba e verde.
In pahar susura un izvoras limpede.
In pahar inoata copii mici cu miscari iuti.
Ei inoata imbracati in rochite si in pantalonasi scurti.
Sunt ingerasii de pahar.
Sunt ingerasii de pahar.
Ingerasii de pahar.
Vodca e rece…

Imi vine sa plang… ca as putea sa inghit un ingeras de pahar.
Imi vine sa plang… ca el ar fi brusc foarte singur in mine.
Imi vine sa plang… ca el ar plange toata noaptea cu sughituri in mine.
Imi vine sa plang… ca el ar putea canta in mine:
Vine, vine primavara! Vine, vine primavara!

Acum vad dihania. Departe in pahar latra un caine
Acum vad dihania. Ea are un ochi al mamei si-un ochi al tatei
Citesc in ochiul mamei: Cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?
Citesc in ochiul tatei: Cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?

Dihania are un ochi al mamei si-un ochi al tatei.
In pahar vad bine si fara ochelari.
Citesc in ochiul mamei: Ma, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?
Citesc in ochiul tatei: Ma, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?

Capul mi se loveste de pereti: un-doi, un-doi.
Capul mi se loveste de pereti: un-doi, un-doi.
Ingerasul de pahar plange cu sughituri.
Ingerasul de pahar canta-n mine:
Vine, vine primavara! Un-doi, un-doi.
Vine, vine primavara! Un-doi, un-doi.
Vine, vine primavara!

http://mihaibacalu.wordpress.com/

Douăzeci de ani de activitate revoluţionară şi cincizeci de viaţă nu-s de colea. Aşa că merită o privire mai atentă de sărbători. Să facem aşadar o mică mărturisire, între două ture de spionaj, pe lângă caravana de merţane negre ale SPP, de lângă domiciliul cosaşului- filosof din munţii guvernului, aflat în permisie de sărbători. De fapt eu nu sunt ziarist şi am vrut întotdeauna să fug din ţară. Ce să faci în fundul ăsta de lume fără perspective? Să te uiţi la mafioţii din administraţie, cum prosperă şi te sfidează, chiar şi când sunt arestaţi?

Că rudele au început să dea semne de nervozitate să mai tot cotizeze la formarea mea profesională veşnică, de la noul loc de muncă. Nu-s nici ziarist, nici muzician, nici inginer. Nimeni nu ştie ce sunt de fapt, nici chiar eu.

S-o luăm cronologic. Am vrut s-o tund încă din liceu. Mai apoi şi în facultate. Acoperirea de jurnalist a venit dintr-o întâmplare. Să vedem cum.

Prima dată când am vrut s-o tai, cu un grup studenţesc de folclor, s-a băgat pe fir guvernatorul centrului universitar. M-a considerat element periculos şi nu m-a lăsat în turneu în străinătate cu prietenii. „Ăsta nu mai vine înapoi din Elveţia”. Eu nu am plecat, alt coleg bracist a rămas acolo fericit, în locul meu.

Am încercat şi ca arbitru de sport unic. Cel rege. Acolo m-au depistat alţi securişti că nu înţeleg cauza partidului. „Trebuie să te pricepi să trânteşti meciuri, e şi aia o artă”, spunea cu emfază unul din formatorii generaţiei de aur. Nu poate fi primit oricine în elită.

Am încercat şi meseriile de lăptar, croitor, lăcătuş. Am încercat şi ca revoluţionar. Din păcate guvernatorul m-a depistat şi la frontul studenţesc şi a trebuit să caut altceva. Consultanţii de specialitate mi-au recomandat ceva mai impresionant pt CV. Nu te poţi duce în vest ca simplu cetăţean, că te pun doar la zugrăvit sau cules de castraveţi.

Am testat şi zona privată. M-au atenţionat că nu sunt pe lista ziariştilor care pot falimenta fără probleme firmele cu datorii la stat, pentru a face altele mai potente. După un eşec răsunător, în distribuţia de ziare de centru, am promis s-o las moartă cu afacerile.

Nu l-am ascultat pe frăţior. Să las naibii naţia şi să fac cu el o partidă de polo cu sârbii. Îi invidiez prea târziu viaţa liniştită şi îndestulată pe alte meleaguri.

Mai era o şansă, ca jurnalist. Puteai fi trimis la un moment dat ca şi corespondent, fie şi în teatru de război. Zis şi făcut. Fuga la şcoală, în Capitală, că afară nu merge cu şcoala vieţii. Pretextul oficial era întâlnirea cu un prieten din copilăria de pe Valea Oltului. „Ardei gras” dă la proba practică doi de 10. Speram să trec de test, da nici chiar aşa. Ce mare lucru să găseşti un ghiozdan scump cât un candelabru, în prima zi de şcoală, în Piaţa Revoluţiei, la doi ani de la lovitura de stat.

Nu s-a prins nimeni că nu am nicio treabă cu domeniul. Doar o trambulină spre libertate. Până când pe la al 10-lea ziar, guvernatorul e iritat iar, acum că i-am deranjat şeful. Voia să-l dărâme el, nu presa. Ce mare chestie că au mâncat şi ei bine, tpţi emanaţii, cu preşedinte şi premier la un loc, la un restaurant clujean şi a plătit fraierul de contribuabil, întrebat postfactum. Afară de la ziarul opoziţiei, atât eu, cât şi materialul de diletant.

Fata care-i purta vorbele guvernatorului a fost mai categorică decât trepăduşii de servici, care s-au limitat doar să-mi recomande să-mi schimb profilul profeisonal de pe fbk. „Tu încurci vipurile. Ţii demnitarii din activitate. Nu pot lucra din cauza ta”, m-a pus Despina pe gânduri multă vreme.

Pe la al 15-lea ziar a mai apărut o ocazie. Urma să se facă redacţie regională. Şefii merg la team building cu mogulul în ţări exotice. Nu am fost pe lista adevăraţilor candidaţi. S-au prins şi ăştia. Mai încercăm.

La al 20-lea ziar a mai fost o şansă irosită. A venit patron unu de la o echipă de fotbal de cupa campionilor. I-am rătăcit numele şi i-am tras-o din greşeală. Cum să nu te dea afară? Normal că a fost supărat, în ziarul lui, să-l faci de râs în faţa amantei. Că şi-a pierdut maşinile, pentru că nu mai avea bani. Taman când se întorcea din Dubai din concediul de vis.

După alte încercări ajung în sfârşit moca cu un cor de copii, chiar în inima Europei. Îi păcălesc şi pe ăia. Acreditare în engleză, acces la internet, cafea naturală şi fursecuri non stop. Doar jurnalişti autentici, străini, că românii nu sunt interesaţi de gen. Cum să fugi la centrul de azil? Ameţit de laurii gloriei (copiilor) am uitat de ce plecasem şi am revenit acasă. M-am trezit din vis doar în graniţă, când răcnea un vameş în dulcele grai, după suveniruri.

După alte încercări ajung la guvern cu aceiaşi copii la colindat. Dacă îi trimite şi pe ei afară, ca pe alte vipuri? Şi am iar ocazia s-o tund. Nu i-au trimis. Iar guvernatorul nu a ratat prilejul să-mi arate obrazul la o conferinţă de presă. „Eu te-am ajutat să-i cânţi premierului Termopan la ureche, tu mă hărţuieşti”, mi-a spus când am dat buzna peste cabana sa de pe Valea Someşului.

Am mai făcut o tentativă de evadare şi după testul răbdării şi pe la alte tabloide, am schimbat din nou domeniul. Justiţia e bântuită de străini, atât prin săli, unde pedofilii fac coadă la împărţit certificate de bună purtare, cât şi prin birouri, unde olandezii măsoară temperatura reformei. Negativă de principiu. Ocazie să încercăm evadarea. Degeaba. Pe ăştia nu-i păcăleşti. Un singur ziarist clujean are uşile deschise prin palat. Şi nu sunt eu acela.

Comemorarea revoluţiei. Pardon, am stabilit că a fost lovitură de stat. Nici nu contează, că-s tot ei, pregătiţi de decenii. O nouă ocazie. O abordăm dintr-o perspectivă imposibilă. De ce n-au stat cuminţi la locurile lor? Cine se prinde că totul a fost regie? Străinii vin din nou. Le place să vadă morţi reali. Nu iese nici acum. Pe mine nu mă caută nimeni. N-ai certificat de revoluţionar, nu exişti.

A mai fost o ocazie, da nu a ieşit nici asta. Am prins un mafiot de calitate extra, din baronii locali care şi-au tras pe persoană juridică fostele uzine tovărăşeşti. Top 300, cetăţean de onoare, afaceri prospere auto şi comerţ. Cu un material cu ăsta dădeam sigur lovitura şi mă căutam străinii. Degeaba. Nimeni nu publică cu oamenii de care şi şefii poliţiei se tem. Chiar dacă cu întârziere de opt ani, tinerii din judecătorie s-au făcut că nu mai înţeleg bine codul secret de ka Victoria. L-au pus să ducă gardul vecinului la loc. Îşi făcuse încă o reprezentanţă auto pe proprietatea omului, sus pe deal.

Poate ocazia cea mai bună de a emigra a fost întâlnirea cu Aspazia, celebra amantă plantată în ograda vipurilor arestate. Când ne-am văzut amândoi faţă în faţă, pe trotuarul DNA, am fost aşa de surprinşi, ca doi tineri nevinovaţi, încât am uitat de ce ne aflam în acel loc. În loc de interviul carierei, care putea salva cele două decenii, cu ecouri şi aprecieri în presa străină, putea să se lase cu o nouă demitere. Măcar să-mi fi făcut o poză cu ea, mai îndulceam rateul.

Deci vom mai încerca. Am mai păcălit ceva patroni. Noroc că ăştia nu-s prea interesaţi să-şi cunoască toate podoabele. Nu s-au prins că nu poţi fi veşnic reporter. După 20 de ani, un ziarist român normal de tranziţie devine şef, patron de gazetă sau primar. Sau schimbă meseria. Cine mai poate merge la conferinţe de presă în pragul pensiei? Are dreptate editorialistul- globtrotter fără bacalaureat. E cam jenant să stai lângă studente practicante, fără să te gândeşti la cu totul altceva decât la meserie.

Prevăzători, am asigurat şi continuitatea sponsorilor. Că după dispariţia unei generaţii altruiste, cine mai cotizează la facturile restante de la bloc? Ca mâine vin fetele din turneu şi vor putea prelua ele povara cheltuielilor de întreţinere, de pe umerii părinţilor şi a socrilor.

Şi dacă mai schimbăm ceva ziare, ajungem inevitabil în Cartea Recordurilor. Mai încercăm. Încă zece, douăzeci de ani. Oare vin ei, agenţii constatatori, sau trebuie să ne deplasăm personal să ridicăm premiul la Londra?

Pare-se ca un alt dizident, la fel, daca nu mai celebru, Vaclav Havel, nu era nici el cu totul totului impacat cu impacarea lui Michnick. Printr-o potriveala a sortii, aflu astazi discursul pe care ar fi trebuit sa-l rosteasca in Romania, acum doua luni, mai precis pe 5 octombrie. Din cauza bolii, n-a mai apucat.

“Idealul pe care îl atinsesem era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. În acelaşi timp, idealurile, emanate din spiritul creativ şi din gândirea critică, au devenit o povară şi un lucru de luat în râs. Sunt de părere că exact asta ar trebui să avem în vedere data viitoare când diverse grupări politice caută voturile noastre”, spunea Václav Havel în mesajul său.

“Astăzi, nu doar ţara noastră, ci întreaga Europă tinde să cadă pradă iluziei unor soluţii tehnocratice rapide. Cu toate acestea, criza băncilor şi cea a datoriilor nu sunt altceva decât criza omului care şi-a abandonat idealurile şi a capitulat în faţa iluziei că omul poate avea totul fără sacrificiu şi fără întârziere”, adăuga acesta. (Sursa Evz.ro)

Asta e, fara doar si poate, iluzia iluziilor: Sa te iluzionezi ca poti trai fara idealuri. Asa ca nu va faceti iluzii. Nu idealistii isi fac iluzii. Cinicii si scepticii isi fac iluzii. Ei sunt cei care, in realitate, se autoiluzioneaza. Ei sunt ratatii. Am mai zis-o: Spune-mi ce-ai ratat, ca sa-ti spun cine esti.

Si tot astazi, prin aceeasi uimitoare potrivire a sortii, un prieten drag imi reaminteste, cu pofta tihnita, o zicere de-a lui Gandhi:

“First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.”

Asa ca de-acum stiti. Nu va mai faceti iluzii.

Aici a nimerit-o Sartre – suntem condamnati la libertate. Da, libertatea e grea. Nu va luati dupa statuile si tablourile ce-o infatiseaza zvelta, gratioasa, cu parul si sanii in vant, eventual cu un steag in mana. In realitate,  asa e doar la inceput – atunci cand iesi pe strada si strigi sa-ti acoperi frica de-ti cuprinde maruntaiele. Atunci, si cateva zile, luni sau ani, dupa. Atunci e frumoasa, atunci faceti dragoste, atunci va fugariti si tavaliti pe pajisti cu maci. Dupa, incepe sa-mbatraneasca, sa se ingrase, sa-i cada sanii si parul. Libertatea te poate strivi, ca o femeie grasa, transpirata, careia ii mai pute, la rastimpuri si gura. Cel putin, asa se vede. Asa se simte.

Duse sunt idealurile de-atunci. Apus e romantismul. Nu ti-a folosit la nimic. De profitat, au profitat cinicii, demagogii, fanfaronii. Securistii si turnatorii. Scursurile. Ooo, si daca lucrurile ar fi macar atat de simple ! Cu asta se mai poate trai. Un rau identificabil, un rau care poate fi aratat cu degetul, care poate fi pipait, e un rau suportabil. Asa l-am suportat pe Ceausescu, asa am fi suportat si democratia. Albul era alb, si negrul, nergu. Stiai macar unde ti-e dusmanul. De-acum, insa, lucrurile sunt mai complicate. Raul mai pervers. Isi schimba infatisarea de la o zi la alta, iti aluneca printre degete, tocmai atunci cand ai zis ca l-ai prins. La fel ca si binele. Nici albul nu mai e tocmai alb, nici negrul intotdeauna negru.

E vremea griului. A cenusiului. Daca e sa il crezi pe Adam Michnick – si de ce n-ai face-o ? – are si cenusiul frumusetea lui. Daca stii unde s-o cauti. Aparent, e ultima solutie care ti-a mai ramas – sa te profesionalizezi in nuantele de cenusiu. Sa te transformi intr-un estetician al griului.

Argumentul lui Michnick ar fi convingator, daca nu ar veni taman in preajma Craciunului. Craciunul e mai « vechi » decat Revolutia. Si totusi, afara de cazul in care esti de-alde Remus Cernea, fara suparare, de Craciun inca te mai bucuri. De Craciun inca nu te-ai plictisit, cum nu te-ai plictisit inca nici de colinde. Aceleasi, de macar cateva sute de ani. Bine, vei spune, dar aia e traditie. E altceva. Eu nu trebuie doar sa-mi reamintesc – sa spunem ca asta inca mai pot face. Sa admitem ca as mai gasi cateva picaturi din acel Decembrie in care sa-mi inmoi sufletul. Eu, insa, trebuie sa si scriu. Ceva nou. Ceva altfel. Ceva proaspat. An, dupa an, dupa an. Stiu. Si episcopii, an de an, trebuie sa scrie o pastorala de Paste. Si de Craciun. Or, in cazul lor, nu mai e vorba de a stoarce cuvinte noi din ceva petrecut acum 21 de ani. Vorbim aici de peste o mie de ani si numai Dumnezeu stie cate sute de mii de pastorale. An, dupa an, dupa an. Sigur, multi se rezuma la platitudini. Pentru cine insa s-a caznit sa le parcurga, numarul platitudinilor ramane surprinzator de mic. Cum de izbutesc ?

Inclin sa cred ca raspunsul se afla in felul in care te uiti la lume. In Weltanschauung, daca preferi. Daca noi ne-am plictisit de Revolutie, ei nu s-au plictisit de Craciun. Si asta pentru ca inca il privesc cu uimire : Da, lumea e departe de a fi raiul pe pamant. Da, noi suntem departe de Doamne-Doamne, departe de ceea ce am vrea sa fim. Eu sunt. Dar, macar la rastimpuri, mai putem trage cu ochiul pe gaura cheii, minunandu-ne : Cum a fost cu putinta asa ceva ? Vorba poetului, tot e ceva mai presus de fire.

Sa te poti inca mira inseamna ca mai poti inca iubi. Nu degeaba se zice ca filosofia incepe in mirare. Pentru ca filosofia nu e intelepciune. E iubire de intelepciune. Si, chiar daca nimeni nu filosofeaza douazecisipatru de ore din douazecisipatru, ba nici macar zi de zi, uneori, la rastimpuri, o mai face. Si-atunci, dragostea e acolo, rabdatoare, asteptandu-l. Si el, nimenea, se mira. Se minuneaza. Cum a fost cu putinta asa ceva ? Doar nu mai esti nici tanar, nici la trup curat. Si, daca esti norocos, chiar daca femeia de langa tine imbatraneste, chiar daca i se lasa sanii, chiar daca nu va  mai fugariti si tavaliti prin campuri de maci, precum odinoara, ba de multe ori va certati si va aruncati vorbe grele, la rastimpuri, va mai si opriti. Sa va trageti sufletul. La rastimpuri, o mai privesti si pe gaura cheii. Si-atunci, ca babele, inca-ti mai duci mana la gura, a mirare : Cum a fost cu putinta asa ceva ? Si-atunci dragostea e acolo, rabdatoare, asteptandu-te.

Asa si cu Revolutia. Asa si cu libertatea. Ca si cu filosofia. Ca si cu Craciunul. Ca si cu femeile.

I-auzi ce zice Emil Boc:

“Mandatul [PDL la consultarile de la Cotroceni - n.m.] este în felul următor: în primul rând, trebuie revizuită Constituţia pentru implementarea acordului interguvernamental; doi, avem o voinţă exprimată de români prin referendum, respectiv Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Aceste lucruri trebuie făcute rapid. Vreau să spun să în martie se semnează acordul interguvernamental, în aprilie se face referendumul. Ne trebuie imediat referendum pentru revizuirea Constituţiei“, a spus Boc, luni seara, la postul B1 TV.

Pan-aici! Emile, nu mai sus de sandala!

Poti folosi prostia populara pentru a comasa alegerile. Poti folosi prostia populara pentru a castiga alegerile. Poti folosi prostia populara pentru a reforma economia, sistemul politic, s.a.m.d.. Dar nu poti, nu ai voie sa folosesti prostia pentru a-ti bate joc de tara asta. Pentru ca tara asta e mai mult decat numarul prostilor care se intampla s-o compuna acum. Da, prostii se vor lasa convinsi (inca o data) de argumentele varului Sandel sau Dorel sau cum i-o mai fi zicand, sa nu-i fie clopul ala de deochi, ca “politica-i complicata”, asa ca tre’ simplificata, mai, mai. La ce ne trebuie doua camere, cand putem avea doar una? Da’ de ce una, cand putem avea niciuna? Sa vezi atunci eficienta actului de guvernare! Ce viseaza conducatorul astazi, maine devine lege si se transpune in realitate!

Asta se cheama ca te usurezi in capul unei tari intregi. Pentru ca poti, si pentru ca boborul se bucura!

Nu ma mai ostenesc sa insiruiesc inca o data argumentele pentru necesitatea cruciala a unui sistem bicameral. Cine nu le-a inteles pana acum, n-o sa aiba taman acum o metanoia, precum Saul pe Drumul Damascului. Avantajul prostiei e ca e impermeabila la orice logica.

Emile, comasati alegerile, castigati-le, varati limita de 3% in Constitutie, reduceti numarul de parlamentari, dar nu va atingeti de sistemul bicameral!

Daca va mai pasa catusi de putin de tara asta, daca nu vreti sa intrati in istorie ca oamenii care, dupa comunisti, au facut cel mai mare rau tarii asteia, jos labele de pe sistemul bicameral!

Iertat imi fie patetismul, da’ ce-i prea mult e prea mult! Vine o vreme, vorba lui Weber, cand orice politician trebuie sa traga o linie si sa spuna “pan-aici!” Vine o vreme cand orice om devine un Luther: Hier stehe ich, ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.

PS Astept reactiile “intelectualilor de dreapta”. Asta e testul. Poate ultimul. A ignora subiectul, a-ti vari capul in nisip, acum, e mai mult decat lasitate. E iresponsabilitate.

”O ţeapă micuţă şi gingaşă pentru dl. Sebastian Lăzăroiu, cel cu care se lucrau sondajele discrete ale „strategilor” PSD, şi care îi oferea lui Adrian Năstase date confidenţiale din curtea Alianţei D.A.?”, a scris Ponta, pe blog.

“Da, acum după atâta timp pot să recunosc. Şi dl.Victor Ponta ştie pentru că el a intermediat. El era persoană de legatură. De fapt [pun eu virgula ","] era un fel de schimb. Eu îi dadeam sondaje confidenţiale ale Alianţei DA care ajungeau la Adrian Năstase. El mi-a dat dosarele tuturor pesediştilor cu afaceri necurate, pe care le avea de pe vremea când era şeful corpului de control. Multe au şi apărut în presa vremii. Altele, încă nici acum. Asa a început o frumoasă şi lungă prietenie între mine şi dl.Ponta“, scrie Lăzăroiu pe Facebook.

Nici de gluma cu Bogart nu e buna.

PS N-are legatura (sau are?) dar n-am putut sa nu ma binedispun la auzul vestii ca “ne” retragem trupele din Iraq, da’ lasam, totusi, vreo 16,000 ! de amabasadori pe-acolo. Saisprezece mii de ambasadori! Hai, ca e buna.

Bun. Asta nu era decat un exercitiu imaginativ. Situatiile nu se compara. Si nu se compara, dintr-un motiv cat se poate de simplu : posibilitatea de obiectivizare a diferentei. Una e sa fii tigan. Ca unul care a facut scoala cu « ei », va pot garanta ca « vin » in toate culorile si toate prezentarile : care mai negriciosi, care mai putin, care mai blonzai, care mai sateni, ba unii dintre ei chiar blonzi cu ochi albastri (cica de cand furau copii din Nord). Ba, ca sa punem cireasa pe tort, unul dintre prietenii mei din copilarie avea porecla « tiganu’ », pentru ca era mai inchis la culoare. Ma grabesc sa adaug ca porecla cu pricina era rostogolita prin gura fara pic de rautate. Inca mai este.

Daca folosesc, asadar, paralela negru-tigan, e doar pentru ca alta mai la indemana n-am pentru a va introduce in subiect : discriminarea. Ca tigan, e suficient sa te speli si sa-ti schimbi hainele. Ca negru, strategia nu functioneaza. Diplomele sau inteligenta nu-ti schimba culoarea. Oricat ai stii, teoretic, e fascinant sa vezi cum, nu mai departe de-acum cincizeci de ani, negrul era tinut la distanta in America. Alte cismele, alte scoli, alte spitale, alte toalete. « The Help », cartea lui Kathryn Stockett, care a facut furori peste ocean, taman asta face – te ajuta sa vezi lumea aceea ca pe un martisor, in alb si negru. Lumea albilor se impleteste cu lumea negrilor, fara sa se amestece.

Cand am acceptat propunerea Editurii Univers de a-i face traducerea, habar n-aveam la ce ma inham. Cartea e scrisa pe diferite voci, fiecare cu propriile-i provocari. Asa-numitul « dialect sudist » in realitate nu exista. Exista o multime de sub-dialecte. Si, oricat ai fi de familiarizat cu ele (si sunt), e greu sa transpui in romana, diferentele dintre « vorbitul » albilor si cel al negrilor. « Mancati-as », nu prea ajuta. In fine, m-am straduit. Cat am reusit, ramane sa stabiliti dumneavoastra.

Ceea ce mi se pare interesant e felul in care post-modernismul cartii (e, in defintiv, o carte despre o carte) s-a rostogolit in lumea reala. In lumea cartii, o femeie alba editeaza o carte de interviuri cu slujnice negre, lucrand in casele albilor. In lumea reala, o negresa, slujnica, a dat-o in judecata pe autoare pentru ca s-ar fi inspirat din viata ei si i-a cerut drepturi de autor. A pierdut, de buna seama, procesul. In carte, eroina lucreaza contra-cronometru pentru a termina manuscrisul. In lumea reala, am lucrat contra-cronometru pentru a termina traducerea. In carte, actiunea se petrece in Mississippi si Louisiana. Dupa ce am inceput traducerea, m-am mutat la New Orleans, asa ca paseam pe aceleasi strazi pe care pasea eroina (alba a) cartii si intram in acelasi magazine, cincizeci de ani mai tarziu. Mai mult, New Orleans e orasul cel mai segregat din cate am avut pana acum ocazia sa vad. Desi oficial sa tot fie vreo 35-40% negri, in campusul de la Tulane University de-abia daca vezi cativa – si aceia purtand la vedere legitimatia de Tulane, pentru a nu fi inhatati de politia campusului. Din saptezeci-si-ceva de studenti de-ai mei din semestrul asta, una singura e negresa (si e buna la carte – va lua, foarte probabil, A, daca n-o scranteste la ultimul eseu). Pe de alta parte, toate furturile si impuscaturile dimprejurul campusului (primim informatii prin e-mail), sunt savarsite, ati ghicit, de catre suspecti … negri.

In fine, cireasa pe tortul post-modernitatii, incepe de la titlu. « Culoarea sentimentelor » nu e titlul meu. E titlul filmului realizat dupa carte, un film care a tinut asta vara top-ul la box-office. Iata un exemplu de « Viata bate filmul, iar filmul bate cartea ».

aici

PS Lucrurile sunt departe de a se opri aici. Una dintre gruparile « Tea Party » l-a facut pe Obama … sconcs (animalul acela cu alb si negru care te-mproasca si pute). (In treacat fie spus, Tocqueville are cateva observatii interesante pe tema asta.)

Acestea fiind premisele, mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca, in presa scrisa de ieri/astazi, subiectul inchisorii CIA din sediul ORNISS, publicat de Assoctiated Press, a fost trecut cu vederea mai abitir decat in Republica Populara Chineza. Evenimentul Zilei, care altiminteri contabilizeaza vanturile – adevarate sau presupuse – ale oricarei “vedete”, nici CIA n-a mancat, nici gura nu-i miroase. L-a ignorat complet, desi pana si presedintele Basescu a fost interpelat pe tema asta, in Occident. La fel si Adevarul. Libertarianismul lui Dinu Patriciu are si el limitele lui. Chiar si Romania Libera – desi a trimis un om “pe teren” – a ingropat subiectul adanc. Suficient de adanc, in asa fel incat mai nimeni sa nu mai ajunga pana la el. Atata unire in cuget si-n simtiri intre altiminterea competitori acerbi pe piata presei tiparite nu poate avea decat doua explicatii: incompetenta sau obedienta. Tertium non datur. Voila de vezi, vorba unei prietene, cum unele lucruri incep sa iasa la iveala, plutind cand se infunda toaleta.

In zona virtuala, Gandul.info l-a preluat, ce-i drept, dar din reflex, fara sa-l mestece, ca pe orice alta stire; asta nu se numara. Profesionisti s-au dovedit cei de la Hotnews.ro, care au trimis un om in zona, l-au interpelat pe Ministrul de Externe (care, de buna seama, a negat), si-n general au tratat subiectul cum se cuvine: fara istericale si speculatii inutile, dar la obiect.

Un singur detaliu le-a scapat – unul “ingropat” in paginile Romaniei Libere:

Activitatea ORNISS e atât de secretă încât fotografierea clădirii e interzisă şi discuţia cu purtătorul de cuvânt se face de la poartă, prin telefonul postului de jandarmi. „Infirmăm categoric toate speculaţiile conform cărora în acest sediu ar fi funcţionat o închisoare CIA. Începând cu ultima parte a anului 2002, clădirea a servit în exclusivitate ca sediu al ORNISS. N-aveţi voie să fotografiaţi clădirea şi nici nu vă putem lăsa în clădire. Nu din cauza acestei situaţii create acum de acest material de presă, ci din cauza regimului special al instituţiei”, ne transmite telefonic Simona Cap-Alb, purtător de cuvânt al ORNISS.

Asta da transparenta, pentru o cladire care, din cate se stie, e doar o arhiva. Iac-asa se protejeaza in secolul al XXI-lea secretele de langa Piata Chibrit! Cu interzicerea fotografierii in buricu’ Bucurestilor! Nici nu stii daca se cuvine sa razi sau sa plangi de mila tarii. „Din câte ştiu, şefii ORNISS au manifestat o deplină transparenţă, şi-au deschis instituţia şi nu au avut nimic de ascuns”, a fost ieri şi reacţia ministrului de Externe, Teodor Baconschi.

Nu va mai fac un desen si ma abtin de la alte comentarii. Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda, iar cine nu intelege, sa nu inteleaga!

PS Era cat pe ce sa uit raspunsul la intrebarea din titlu: Prostia!

De atunci incoace, subiectul a fost readus, cu o oarecare regularitate, in dezbatere si, de fiecare data, toate guvernele care s-au perindat au negat cu fermitate existenta acestor inchisori secrete. Pare-se ca, macar in unele chestiuni, stim sa dam dovada de consecventa. O neaga si acum. Atata doar ca acum, Associated Press publica in exclusivitate si imagini cu o inchisoare secreta a CIA plasata in Bucuresti, intr-o cladire altminteri inofensiva. Conform reportajului, zeci de oameni care s-au perindat pe acolo, ar fi identificat aceeasi cladire, asa ca nu mai e loc de indoieli. Va las placerea sa o descoperiti si Dvs, singuri, ceva mai jos, dimpreuna cu locatia exacta.

Vestea buna: Conform reportajului, inchisoarea, prin care s-ar fi perindat cele mai mari nume ale Al Quaeda, are celule mari, spatioase, cu ceas si semne cardinale, asa ca prizonierii stiu incotro e Mecca, sa nu ezite cand se roaga, si nici cand e timpul s-o faca.

Vestea rea: Pentru ca doi vanzatori de la chisocurile din zona se indoiesc ca asa ceva ar fi fost posibil sub nasul lor, fara ca ei sa afle nimic, autorul reportajului arunca, la modul stupid, vina pe frica de politia secreta de pe vremea lui Ceausescu. Si mai declara si cladirea cu pricina ca apartinand “guvernului federal” (federal building). In jurnalism, incompetenta nu cunoaste frontiere. S-a unit inaintea proletariatului.

Ma opresc aici cu interpretarile. Desfatati-va! Si sa nu ziceti ca nu v-am spus.

AP – Exclusiv – Inchisoarea CIA din Romania

ap-exclusive-inside-romania-s-secret-cia-prison-27524887.html

http://news.yahoo.com/video/world-15749633/ap-exclusive-inside-romania-s-secret-cia-prison-27524887.html

PS Imi cer scuze ca n-am reusit ceva mai atragator in materie de insert video. Pana aici mi-a mers priceperea. Aveti a ma ierta.

Da, Ponta are dreptate: Traian Basescu trebuie sa faca publice intentiile Romaniei inaintea Consiliului European din 8-9 decembrie. Bun. Situatia e disperata si nu mai e timp nici de discutii si nici de consultari populare (nu ca m-as topi dupa ultimele, cum – in ultima vreme – nu se mai topeste nici Basescu; astea sunt bune doar cate vreme produc rezultatele scontate, or, la rastimpuri, pana si puterea de persuasiune a varului Sandel sau Dorel se vede depasita de situatie). Dar asta nu inseamna ca nu avem dreptul sa stim care e pozitia Romaniei inainte de acordarea unuia dintre cele mai importante voturi din istoria Uniunii (daca nu cel mai important). Ce ne propunem? Ce speram? Care e scenariul idal? Care e cel de cosmar? Cate concesii e dispusa Romania sa accepte? Ce rezultat va fi acceptat ca o victorie si care ca un esec? Sau, daca nu avem nici o pozitie, pentru ca suntem dispusi sa inghitim orice se va propune de dragul intrarii in zona euro, macar sa ni se spuna verde-n fata, ca tot e presedintele Basescu adeptul stilului direct, “ce-i in gusa, si-n capusa”.

Macar atata respect meritam si noi. Macar atata respect merita si Opozitia, oricum ar fi ea. Macar atata respect merita si membrii si simpatizantii PDL. Ba chiar si Emil Boc. Haideti, domnule presedinte! Haideti, ca se poate!

Sa le discutam pe rand, de la coada la cap. A treia optiune e cea mai comoda. E nu doar « realista », e si « cool ». Poate fi abordata cu succes atat in tara, cat si in diaspora. E lesne sa pufnesti dispretuitor la auzul vorbelor Ziua Nationala a Romaniei : Care natiune ? Care Romania ? Ubi bene, ibi patria. Un ziarist pe care altminteri il simpatizez, scrie astazi asa :

« La vremea când am votat revizuirea Constituţiei, în 2003, eram un student ferm hotărât să facă pe dracu-n patru şi să scape de armată. La fel ca alţi tineri de vârsta mea, simţeam că jumătatea de an petrecută într-o cazarmă este, cel mult, timp pierdut. (…) Aveam un respect şi o frică teribilă faţă de instituţia jurământului, iar textul pe care ar fi trebuit să-l îngânăm la intrarea în sistem îmi dădea fiori: “Jur credinţă patriei mele, România, jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii…”. Nici atunci, nici acum nu simt că aş accepta senin să trec pe lumea cealaltă de dragul patriei. Astăzi, de ziua ei, îi spun franc că nu i-aş face cadou viaţa mea nici în ruptul capului. Că nu muncesc pentru ea, ci pentru mine şi cei apropiaţi mie, că nu mă hrănesc şi nu beau apă ca să fiu, la un moment dat, carne de tun pentru patrie. Că habar n-am cum s-o identific sau să o definesc exact.”

Avem asadar o problema. Cand un tanar altminteri inteligent isi face un titlu de onoare din a trai prin prisma stomacului sau – si, eventual, cele ale apropiatilor – pentru ca nu isi poate identifica tara, avem o problema fie cu tanarul, fie cu identificarea iubitei. Cand editorialul cu pricina e publicat intr-un ziar din Transilvania de Ziua Nationala, e clar ca amestecul de « realism «  si « cool » are priza la massele largi de oameni cititori. E usor sa expediezi problema aruncand-o in exclusivitate pe umerii tanarului. Poate ca daca, totusi, nu facea « pe dracu-n patru » si catadicsea sa faca armata, ar fi inteles altfel lucrurile. Poate. Nu putem insa reduce problema la « nu stii tu, ba, ce-nseamna armata ». Nu cand vine vorba despre Romania. Pentru ca Romania nu se iubeste cu tancul, cum un alt comentator observa pe Contributors (chit ca, intre noi fie vorba, sanse sunt, din nefericire, ca tancurile sa fie folositoare la casa omului). Asa ca ne intoarcem la problema identificarii iubitei : Cum definesti Romania, ca s-o poti iubi fara sa va doara pe nici unul ?

S-o iubesti in asa fel incat s-o doara pe ea e, si asta, lesne. Asa o iubesc toti oficialii astazi – cu tricolorul pe piept. Toate discursurile sforaitoare ale politicienilor, de toate partile spectrului politic, toate manifestarile cu ciolan si fasole, tancuri si rachete si « momente patriotice » o dor, fara doar si poate. Asta nu mai e iubire : asta e viol. Asta e siluire.  Nu de asa ceva are nevoie Romania. De tavalit cu de-asana, prin mocirla istoriei au tavalit-o multi, cand au prins-o.

Pe de alta parte, cum s-o iubesti atunci, fara sa te doara pe tine ? Cum s-o iubesti fara sa te minti ? Cum sa te prefaci ca nu vezi cata mizerie, cate nesimtire, cata coruptie, cata ipocrizie se afiseaza cu mandria prostului care daca n-ar fi fudul parca nici n-ar fi prost destul ? Nu vezi ca-i beata moarta, ca are sanii de silicon, injura ca un birjar si i-a cazut mass media-n buda, ca o proteza prost asezata ?

Ei bine, aici intervine « identificarea ». Aici intervine distinctia. Precum in Cantarea Cantarilor. Identificarea iubitei depinde si de identificarea iubitului. E, in definitiv, deopotriva o problema de identificare si una de auto-identificare. Spune-mi ce iubesti, ca sa-ti spun cum te identifici. Si spune-mi cum te identifici, ca sa-ti spun ce iubesti. Daca nu esti pregatit, nici macar teoretic, sa mori pentru patrie, nu esti pregatit sa mori pentru nimic. Nu-ti mai fa iluzii – cine nu e pregatit sa moara pentru nimic, nici nu mai traieste. Daca nu esti dispus sa mori, ai dreptate. Esti mort deja, or nimeni nu poate sa-ti ceara sa mori de doua ori.

Daca iti vezi tara ca pe o colectie de indivizi, e normal sa te apuci cu mainile de cap, cuprins de disperare. Romania lui Gigi Becali, Romania taximetristilor, a lui Basescu si Patriciu, a lui Apostu si Nastase, Ponta si Antonescu, Mitica si Iri, Romania Evenimnetului ZIlei ? Poti iubi asa ceva fara sa te minti ? Nu, asa ceva nu poti iubi. Dar poti iubi Romania din sufletul tau. Poti iubi ideea de Romania. Conceptuala, dar nu abstracta. Asta poti. Asta merita. Altminteri, de dragul de a fi realist si cool, te mutilezi singur. Altminteri, de dragul de a fi « pe placul multimilor », mutilezi Romania. Altminteri, de dragul de a fi consecvent cu tine insuti, te lasi cuprins de disperare.

Si nu, asta nu e un joc de cuvinte. Asta nu e speculatie « filosofica ». E realism. Daca stati bine sa va ganditi, asta e singura forma de iubire de care suntem, de bine, de rau, capabili. Singura forma de iubire la care avem acces. Noi nu iubim decat idei/idealuri. Restul sunt pusee hormonale sau ideatice. « L-am iubit pe X, da’ acum il urasc » – e o contradictie in termeni. Inseamna ca nu l-ai iubit. Daca ne iubim parintii, indiferent de ce fac, daca ne iubim copiii, indiferent de ce fac, daca ne iubim sotii/soatele indiferent de ce fac, e pentru ca nu ii iubim « pentru », ci ii iubim, pur si simplu. Iubim ideea de parinte, de copil, de sot/soata. Nu, nu in abstract. Acest parinte, nu altul, acest copil, nu altul, aceasta soata, nu alta – dar ideea lor. Idealul lor. Le vedem defectele, le aratam cu degetul, ii mustram, ii dojenim, ii certam sau injuram. Dar ii iubim. Si nu ne doare. Dimpotriva.

Ganditi-va : cand ati suferit mai tare ? Cand ati iubit sau cand ati « incetat » sa mai iubiti, pentru ca « nu merita » ? Mai ganditi-va o data.

Si nu, nu va faceti probleme ca nu mai aveti loc de inca o iubire.

Loc de-o iubire de tara se mai gaseste.

La multi ani, iubito !

In fine, o veste buna de la Radu Banciu (?!?), cu ortografia de rigoare: “Sotul un curvar, fiica o curva”. Venind de la Radu Banciu, trebuie ca judecata morfolita e mai adevarata decat demonstratia lui Andrei Tinu cu vipera, la cererea presei. Dar, tot in sirul vestilor bune, se cuvine a socoti si faptul ca Mutu e fotbalistul care a ajuns la bal, dupa spital. Iar asta fara a pune la socoteala Top 5 cele mai bune sortimente din carne si cele mai piperate scene de sex din 2011. Singura veste proasta in noianul de vesti bune ar fi ca Borcea (?!?)e la un pas de a nu mai avea copii, in ciuda faptului ca vrajeala cu mercur nu e inghitita de doctori. Ne mai consolam cu gandul ca Adrian Enache o inseala pe Iuliana Marciuc – Uite cum se saruta cu o alta femeie! Uite!

As putea continua asa mult si bine. Astea sunt toate din Evenimentul Zilei de astazi. Nu va mai cazniti sa-l cititi de acum incolo, ca va fac eu rezumatul.

Bate saua sa priceapa iapa.

Poate, totusi, la un moment dat, cineva de la EvZ prinde mesajul. Poate chiar Horia Tabacu. A avut el, Saul, o epifanie pe drumul Damascului.

PS Na, ca era cat pe ce sa uit ce era mai important: Planul de care lumea incepe sa vorbeasca: Sa ne lasam pe mana lui Soros!

PPS Si-acum, pe bune: Felicitari lui InimaRea pentru debutul literar! Vorba bancului: Si-avea Imparatul Rosu o fata rea, da’ reeea, da buuuuna!

Uite in ce lux traieste cea mai bogata romanca din lume! Cea mai ieftina casa a ei costa 15 milioane de dolari. Sex anal consimtit! Varianta violului, la un pas de a fi exclusa. Emotii. Exterminarea maidanezilor de la Brasov poate fi pusa in practica si in Capitala? Cum functioneaza orgasmul? Uite-asa. O mare limita a stiintei: De ce nu pot fi prezise cutremurele? Of, s-a accidentat Adrian Mutu, iar cazul incestului de la Timisoara afunda si mai mult Justitia. Unde? Intr-un dialog halucinant intre fosta gazda si Oana Zavoranu, inregistrat pe tefeonul vedetei!

Gudronul, menţionat pe pachete, e fumul lichefiat în plămâni. Un lichid maroniu, extrem de toxic şi care, în timp, distruge organismul. Bine macar ca detectivii dau de gol partenerii infideli cu poze, filmări şi rapoarte detaliate. Tot e ceva, daca ne gandim ca Meme Stoica e capusa ciufuta si fudula din Liga lui Mitica.

Tot e ceva, daca ne gandim ca asta e Evenimentul Zilei de ieri.

Si-atunci sa nu te bucuri ca Gica si Petrica au fost prinsi cu mana in fusta unei femei? S-a facut dreptate. Tara merge bine. Evenimentul Zilei merge si mai si. Poporul se desteapta.

Aveti a ma ierta, ma duc sa mai vomit putin.

P.S. Prezentarea generală pentru perioada cuprinsă între 27 noiembrie şi 3 decembrie va fi excesiv de scurtă pentru că nu se produc evenimente deosebite… Iar Urania are intotdeauna dreptate.

In cazul, extrem de improbabil, in care europarlamentarul se razgandeste pe ultima suta de metri, Romania Curata va distribui participantilor ilustrate pe care sa i le inmaneze personal.

Un asemnea moment istoric nu trebuie ratat! Haideti toti, cu mic cu mare, sa ii facem o urare! Altminteri, astia isi imagineaza ca nu ne pasa. Si-ar fi pacat.

Detalii aici !

UPDATE: Conferinta s-a tinut, ridicolul n-a ucis. In ciuda protetstarilor (unii evacuati din sala), in ciuda cardurilor “cu vaca-n zeghe”, Adrian Severin s-a tinut tare. A propus chiar si zece remedii pentru  Romania.

“Unul din remedii este crearea unui program prin care sa reinviem mandria de a fi roman.”

Demisia din Parlamentul European nu si-a dat-o.

“Chiar daca opinia mea nu va place, trebuie sa traiti cu ea. Nu puteti sa ma excludeti decat fizic. Niste huligani ai presei m-au acuzat pe mine intr-o inscenare; nu am de ce sa imi dau demisia. Marea rusine este ca sunt romani care cred in aceasta contrafacere. Pe mine nu m-a acuzat nici o institutie romaneasca, ci un ziar. Prin rezistenta mea contribui la imaginea ca Romania nu se lasa“.

Si, din pacate, chiar nu se lasa.

Da. Conteaza. Vorba lui Heidegger, limba il vorbeste pe om, nu invers. Printre lucrurile de care sunt mandru se numara si faptul ca, odinioara, la “NU“, am scris un “Manifest pentru ‘I’ din ‘A‘” si ca NU a fost prima revista din Romania care a si revenit la vechea ortografie, cu mult inainte ca Academia Romana sa ajunga la aceeasi concluzie. Nu intentionez acum sa intru in polemica Titu Maiorescu, latinitate, comunsim, simplificare cu orice pret, etc. Nu intentionez sa reiau argumentatia “esteticii” unei limbi. Cat de “sugusat” arata o “piine” raportata la o “paine“? Cam cat diferenta dintre Sfantul Duh si Sfantul Spirit (la NU, am avut o excelenta polemica pe aceasta tema cu un greco-catolic). Ma multumesc doar sa constat un fapt cat se poate de evident. Miza lui “I” din “A’ a devenit o miza politica - altminteri cum se explica faptul ca toti, dar toti oamenii declarati de stanga prefera ortografia lui “i” din “i”? (Daca are cineva contra-exemple, il/o rog sa mi le prezinte.) Intreb, nu dau cu parul. Daca tot “nu conteaza”, cum se face ca, totusi, conteaza? [Nota: Nu ma refer aici la politicile editoriale ale ziarelor, revistelor, etc. - unde, de multe ori, "i" din "a", devine "i" sau viceversa. Ma refer la felul in care scriu/vorbesc oamenii in viata de zi cu zi.]

Conteaza. La scara numerelor mari, la scara unei limbi, conteaza: Cand simplifici, te simplifici. Cand in loc sa zambesti cu subinteles preferi un (cum fac si eu adesori), te simplifici. Iti reduci trairile la doua puncte si o paranteza. Cand nu mai esti “roman” ci “romin“, ceva, undeva, din tine s-a pierdut pe drum.

De ce, in competitia libera dintre ‘i’ din ‘i’ si, respectiv, ‘i’ din ‘a’, ultima varianta a fost castigatoare? Nu, nu-mi spuneti ca din respect pentru Academie, ca ma bufneste rasu’.

Am intalnit oameni de dreapta care scriu “piine”, nu “paine”. “Ciine”, nu “caine”. “Sint”, nu “sunt”. Dar reciproca nu e valabila. Nu am intalnit om de stanga care sa scrie “sunt” si “paine”. Vorba unei prietene: Voila de vezi. Vine de se leaga.

Zic si eu. Nu dau cu paru’.

PS Da, Vasile Dancu scrie cu “i” din “a’. Dar, daca Vasile e de stanga, si eu sunt statistician.

UPDATE: In urma dovezilor prezentate (pe diferite canale), marturisesc spasit ca m-am inselat: “i” din “i” NU e apanajul stangii – cel putin nu statistic. Mea culpa. In ceea ce priveste frumusetea lui “i” din “a” ramane, insa, cum ne-am inteles. “San” e mai frumos decat “sin”. (Partea cu “acelasi sunte, doua grafii” mi se pare ridicola, cata vreme in franceza sunetul “e” se scrie “e”, “ee”, “ai”, “ais”, etc.)

In ultimele zile s-au facut nenumarate paralele intre eforturile PDL si PSD de a deprinde mersul pe bicicleta etica – un mers pe care, in conditii normale, trebuiau sa-l deprinda din capul locului. Daca nu, atunci macar dupa primul ciclu la guvernare. N-a fost sa fie. Si uite-asa, ne-am trezit in situatia in care nimeni nu mai are incredere in clasa politica si de pierdut a pierdut toata lumea : si partidele, si politicienii, si electoratul. Traian Basescu a fost primul care – cu un an inaintea alegerilor – a dar semnalul reaprinderii eternei lupte impotriva coruptiei. N-o mai crede multa lume, dar cei care o vor crede vor face, la urne, toata diferenta din lume, in conditiile unei nou si previzibil record al absenteismului.

Acestea fiind datele problemei, sa vedem mai intai faptele. La PDL, se stie ca la Cluj, fieful lui Emil Boc, dupa arestarea lui Bica, vicepresedintele pedelist al Consiliului Judetean, a urmat arestarea primarului Sorin Apostu. Clasa politica a Clujului a intrat in vrie. Au inceput speculatiile. S-a dat drumul la sondaje. De cealalta parte a spectrului, la PSD, razboiul Ponta – Geoana, desfasurat prin intermediul Comisiei de Integritate Morala (sic !) e interpretat de catre optimisti ca o intarziata lupta morala intre fortele reformatiei si cele ale conservatorismului. Vasile Dancu (vezi mai jos) nu e singurul de la PSD care vede razboiul Ponta – Geoana ca o maniheistica (desi intarziata) inclestare, in interiorul PSD, dintre Bine si Rau. Costi Rogozanu, bunaoara, desi ceva mai suspicios, cum ii sade bine oricarui tanar de stanga care s-a fript cu ciorba lui Iliescu, sufla si-n iaurtul lui Ponta (ca n-are oameni si nu e hotarat sa mearga pana la capat). Un amestec similar de atitudini penduland intre « ultima sansa » si « ar putea fi ceva, dar sa mai asteptam » e manifest si-n randurile pedelistilor care, fripti cu ciorba baronetului, sufla si-n iaurtul Monicai Macovei.

Buun. Avem datele, avem faptele, haideti sa sarim peste speculatii. De speculat asupra adevaratelor motive, si de la stanga, si de la dreapta, s-a tot speculat si se va mai specula in continuare. Haideti, asadar, sa ne intoarcem la bicicletele etice. Unde castiga PDL ? PDL castiga pentru ca, fara ezitare, nu doar si-a suspendat oamenii « de casa » din partid, dar Comisia de Etica si-a mai si inasprit sanctiunile, declarandu-i exclusi pe toti membrii de partid arestati preventiv. Scurt. Sec. Aspru – poate prea aspru in conditii normale, dar cu totul totului indrituit in actualele conditii. Altfel spus, PDL a stiut sa intoarca ghidonul in directia in care se inclina – cea a coruptiei.

Unde pierde PSD ? PSD pierde pentru ca faimoasa Comisie de Integritate Morala (iertati-ma daca ma mai pufenste rasul) nu discuta idei sau principii, ci oameni. De aceea, oameni precum Vasile Dancu sau Costi Rogozanu se inseala cand isi imagineaza ca exista macar umbra unei sanse de reforma a partidului si ca marea problema, intr-un fel sau altul, o reprezinta … oamenii. Nu absenta pesedistilor ‘buni’ si prezenta pesedistilor ‘rai’ e problema principala a PSD, ci tocmai absenta ideilor, a principiilor.

Simplu spus : PDL a intrat pe o panta fara iesire in momentul in care a adoptat principii. Repet: motivele, morale sau nu, calculele politice pe care si le-au facut, ne intereseaza acum mai putin. Ne intreseaza faptul ca, adoptand principii, PDL si-a ars corabiile. De acum, nu mai are de ales : fie le respecta, fie se scufunda. Cu oamenii te poti juca. Oamenii lasa loc pentru intepretari. Principiile si ideile sunt mult mai incapatanate. Si mai razboinice. Daca le ignori, te pleznesc peste bot cand ti-e lumea mai draga.

De cealalta parte, PSD se razboieste cu oamenii si isi imagineaza in continuare ca problema nu e una de sistem, de principii, ci de X sau Y, de Geoana sau Iliescu sau Nastase sau Mazare. Cata vreme PSD nu va invata aceasta lectie simpla, slabe sperante sa asistam la vreo reforma de orice fel a stangii din Romania. Si-ar fi pacat. Cineva trebuie sa tina dreapta treaza, precum tepele pe Praslea cel Voinic cu merele de aur (ha ! – la rastimpuri, ma pufneste si pe mine rasul). Daca Ponta chiar isi doreste sa reformeze PSD-ul sa inceapa de la un set de principii pe care sa-l aplice indiferent de oameni. Poate ? Nu cred. Pentru c-ar trebui sa inceapa din propria-i ograda.

PS In cazul in care n-ati observat, din aceasta competitie a mersului pe bicicleta etica lipsesc doua nume importante – PNL si UDMR (despre restul, n-are rost sa mai pomenim). Aparent, aceste doua partide au cazut de multisor cu nasul in tarana si s-au resemnat cu postura. Spre deosebire de PDL si PSD, liberalii si udemeristii nici macar nu mai viseaza la bicicleta. Da-o-n spuma marilor de bicicleta ! Merge si-asa.

Doamne-ajuta, Monica Macovei s-a dovedit o astfel de femeie – si inca n-a aparut femeia care sa-i stea impotriva (desi cateva banuieli isi itzesc, rautacioase, capul).

Cand, acum vreo doua saptamani, scriam ca adoptarea Codului Etic al PDL reprezinta un moment de cotitura in viata tuturor partidelor din Romania, indiferent daca va fi aplicat sau nu, am fost acuzat de entuziasm infantil. Am multe pacate si da, din multe puncte de vedere, am ramas infantil. (Ma consolez cu o alta vorba, de-a lui Brancusi: “In momentul in care am incetat sa mai fim copii, am murit“.) Nu insa si cand vine vorba de politica. Nu insa cand vine vorba despre idei. Nu subapreciati ideile. Cu o suta de lei in plus la salariu sau o galeata de faina poti castiga alegerile o data, de doua ori, de nou ori. In realitate, nu faci altceva decat sa incetinesti mersul ideii prin lume. O idee, odata lansata in lume, nu mai poate fi oprita. Daca moare, moare de moarte buna, ca n-a dus-o capul. Dar, daca o duce, nici o sarmala, nici o Securitate, nici o Inchizitie din lume nu o mai poate opri.

Ieri, Colegiul Director al PDL a decis că de acum înainte orice membru PDL care este arestat preventiv va fi exclus din partid automat. S-a modificat astfel Codul Etic adoptat recent de PDL, care prevedea că membrii PDL cu probleme cu Justiția sunt suspendați de drept. Primaria Clujului, cea mai importanta primarie a PDL, devine astfel, dupa arestarea lui Sorin Apostu, o posibila prada pentru PSD.

Da, PDL a adoptat aceasta decizie din motive strategice. Dar asta, pentru noi, conteaza mai putin. In democratie, drumul spre rai e pavat, adeseori, vorba lui Tocqueville, cu rele intentii.

PS Are asta legatura cu mazilirea lui Geona? Revin, probabil, cu un desen ceva mai elaborat.

Sincer, nu ma intereseaza catusi de putin daca, din punct de vedere legal, odinioara poetul-revolutionar Mircea Dinescu se face vinovat de ceva sau nu. E prea tarziu. Unii oameni imbatranesc frumos, altii nu. E treaba lor, nu-i treaba mea. Nu ma intereseaza nici lipsa de reactie a lui X sau Y care, daca ar fi fost vorba de orice alta persoana publica, ar fi umplut paginile ziarelor si ecranele televizoarelor, dezbatand subiectul. Ceea ce ma intereseaza e asa-zisa societate civila in ansamblul eii. Slabanaoga cum e, era macar divizata pana acum. Si, divizata fiind, in (multe) interese contrarii, era puternica. Alte vremuri. Vremuri in care oricand si pe orice subiect se gasea cineva, cumva, care sa nu se alinieze opiniei comune. Tiraniei consensului tacit. Stiu. Cazul Dinescu e particular. Sa va fac un desen in care sa va explic de ce nu e nici macar mustrat – nici de la stanga si nici de la dreapta? Nici de cei pro- si nici de cei anti-Basescu? Nu va mai fac.

Stiti si voi. Fiecare dintre voi. Si fiecare va gasiti scuze. Fiecare asteptati s-o spuna altcineva. Sa va spele altcineva stindardul devenit izmana Mircea Dinescu. Stiti asta, dar nu vreti s-o recunoasteti. O stie si el. De aceea nici macar nu se mai osteneste sa-si gaseasca scuze, cum a facut Ioan Grosan.

Asa ca nu ma mai caznesc nici eu. Ma duc doar sa vomit putin.

Dintr-un motiv sau altul, mi-am amintit bancul asta citind vestea ocuparii, pentru cateva ore, a paraginitului hotel Continental/New York din Cluj de catre un grup de protestatari cu afise de genul “Revolutia incepe la Rosia Montana” ocupand, daca nu Clujul, atunci macar Continentalul. De ce-i paraginita cea mai frumoasa cladire din inima Clujului, cea langa care chiar a avut loc, in Decembrie ‘89, o revolutie, cladirea langa care Lucian Matis si Calin Nemes, Ladiu si altii si-au dezvelit piepturile, la propriu, in fata unor gloante si mai la propriu? Pai. daca-i musai …

Si-atunci nici nu mai are rost sa va intrebati de ce Revolutia de la Rosia Montana a inceput taman la Cluj, si taman la Conti? Pai, daca-i musai …

Pentru (putinii, nadajduiesc) necunoscatori, sindromul cu pricina se manifesta asa:

“Invatatoarea, la scoala: – Copii, ce va sugereaza voua o batista? Marioara: Tovarasa invatatoare, mie o batista imi aminteste de zilele in care pleaca tata in delegatie, il conducem la gara, mama flutura batista, etc. Ionel: Mie imi aminteste de iarna, sunt racit, nu merg la scoala, stau in pat, mama imi face ceai … Bula: Mie, tovarasa invatatoare imi sugereaza  o p … a {Nota: De stati cu pixul in mana sa completati spatiile, nu va mai cazniti: e vorba de organul care nu provine din latinescul pillum, ci ala de la daci, branza, manz, etc Oripilata, invatatoarea abia de mai poate ingaima: Da’ de ce, Bula? Bula: Pentru ca mie puteti sa-mi fluturati prin fata si un tramvai, ca io tot la vorba aia ma gandesc.”

N-am putut asadar decat sa ma bucur cand Gutza a atacat un subiect care n-avea de-a face cu Rosia Montana. Si-l mai laud o data: Da, pictorialele ministrului Elena Udrea (si a oricarui ministru, ca veni vorba) mi se par deplasate, aruncand in derizoriu o clasa politica deja bacalrita in zona. Il critic insa, ca fost sef , ca n-a exploatat mai bine “cretacicul patriarhal” din postarea de pe blog a minsitrului Udrea. Asta s-ar fi incadrat la capitolul Vanghelie-EBA -”esece” oricat de mataforic (presupun) va pretinde de-acum doamna ministru ca s-a exprimat. Nu suntem toti Eminescu sau Stanescu.

Il laud, iarasi, pentru ca a punctat intrebuintarea termenului “huligani” vis -a-vis de protestatarii greci  intr-un context atat de incarcat nu doar emotional, ci si valoric.Fie accepti dreptul la protest public, indiferent daca il consideri intemeiat sau nu, fie iti sapi singur groapa protestelor viitoare. Principiile de aia sunt principii, ca se aplica si cand ne convin si cand mai putin, deloc, sau dimpotriva.

Si cu asta ajungem la critica de fond: Greseala lui Gutza e greseala lui Udrea, intoarsa pe dos.

Pentru Udrea, protestatarii greci sunt “huligani”, pentru ca nu reprezinta “poporul grec”. Pentru Gutza, Elena Udrea reprezinta o elită ”care știe mai bine ce bine pentru tine”. Și, desigur, acel ”mai bine pentru tine” e stabilit între ședința de machiat și cea de aranjare a părului.

Ambii lucreaza cu premise gresite, pentru ca amandoi se “joaca” de-a poporul. Nici unuia dintre ei nu le e clar cand a fost poporul in strada: In Decembrie ‘89, In Ianuarie ‘90, in Piata Universitatii ocupata de catre “derbedei” sau in cea ocupata de catre “mineri veniti sa planteze panselute”?

Cu alte cuvinte: Cine-i “poporul” mult invocat – dar numai cand ne convine – la referendum, orice referendum? Ala care-i mobilizat de strigatele gospodinelor de la APACA, “nu vrem bani, nu vrem valuta, Petre Roman sa ne … gaseasca o rima“? Poporul lui “Moarte intelectualilor?” Cel al lui “Noi muncim, nu gandim?“ Sau cel al lui “Vom muri si vom fi liberi“?

In functie de raspunsul la aceste intrebari, pe baza unor criterii cat de cat consistente logic, unele care sa depaseasca argumentul “istoria le-a/ne-a dat dreptate”, vom afla si care ne sunt huliganii si care elitele.

In abenta acestei clarificari, totul ramane un joc de alba-neagra, asta are, asta n-are, care e castigatoare, nu doar intre Udrea si Gutza, nu doar intre PDL si PSD, nu doar intre romani si unguri, Noua Republica si CriticAtac, s.a.m.d., ci – mai presus de toate – intre noi si noi insine.

Iata, insa, ca premierul socialist Papandreou a decis sa faca un referendum national referitor la adoptarea masurilor de austeritate. Ce masuri?

* Numărul funcţionarilor publici scade cu 30.000 în următoarele două luni

* Până în anul 2015, aparatul bugetar grec va avea 200.000 de funcţionari, de la circa 400.000, la o populaţie de peste 10 milioane de locuitori.

* Tăieri de salarii cu până la 50 la sută în sectorul bugetar mai ales la Ministerul Economiei, unde funcţionarii primeau şi 3.000 de euro pe lună. Bugetarii debutanţi vor avea salariile scăzute de la circa 1.200-1.400 de euro, la 800 de euro.

La aflarea vestii, bursele europene au scazut in primele ore cu pana la 3.5%, Sarkozy a fost, sa zicem eufemistic, ebluisat, Merkel prinsa pe picior  Bundestagul, etc. Pana si cativa dintre socialistii lui Papandreou s-au dezis de initiativa: daca trece, retorica populista nu-si mai gaseste rostul; daca pica, Grecia se duce de rapa, iar la fundul ei se va gasi guvernul socialist.

Buun. Exercitiu de imaginatie atat pentru suporterii cat si pentru opozantii lui Basescu: Ce-ati zice acum ca un asemenea referendum pentru adoptarea masurilor de securitate sa se organizeze si-n Romania? (Nu uitati miza: pica referendumul, pica, de facto, tara intreaga si va fi mult mai rau; Ce-i drept, mai exista si varianta sa crezi ca toata lumea se-nseala si ca de fapt vine o zana buna care ne scoate din rahat, dar pe asta nu m-as baza foarte tare). Hai sa va vad – pe aceeasi, daca se poate.

Uite (si) de aia imi place mie ortodoxia – pentru ca e vie. Uite (si) de aia imi place mie dreapta – pentru ca e vie. Uite (si) de aia imi place mie jurnalismul – pentru ca e viu. Nici ortodoxia, nici dreapta, nici jurnalimsul, n-au ramas incremenite in proiect. Nici unele n-au devenit, vorba lui John Stuart Mill, dogma moarta. Litera moarta. Da, din acest punct de vedere, avem si ortodocsi si oameni de dreapta si jurnalisti « morti ». Morti pe dinalauntru. Uscati. Cu o creanga uscata n-ai ce discuta. Cu o creanga uscata poti proceda insa aidoma novicelui din Patericul Egiptean, caruia Avva ii cere sa duca, de la kilometri, apa si s-o ude zilnic, in mijlocul desertului. Novicele nu dispera, ca nu mai are timp, prea ocupat fiind sa care apa, zi de zi.

Si, ce sa vezi ? Dupa multi-multi ani, creanga uscata prinde radacini si infrunzeste. In mijlocul desertului.

“…Știu că sunteți toți ocupați (am fost, sunt încă student). Știu nenumăratele nevoi practice, nenumăratele siluiri pe care le suferă din partea vieții cerințele de viață ideală. Dar, repet! Fără preocupare de cele spirituale, adică fără un timp de reflecție, de meditație, de gânduri dacă vreți – hai să-i zicem mai precis – de rugăciune, nu este progres spiritual, mai mult, nu este omenie.

Putem avea în față un ”specialist” de merit, un strălucit teoretician sau un om practic, dar nu am avea om de omenie. Și cum ”idealul creștin”, în forma lui concret-vie, este ”omul de omenie” – vezi că la țară ”păgânul” este sinonim cu ”neom” – conchideți singuri. (…)

Primesc chiar astăzi de la Sergiu [Condrea - n.n.] un “caiet de plangeri” al ASCR-ului din 1925[1], [de] după plecarea noastră. (…) La caietul de plângeri ar fi multe, multe de spus. Nu îndrăznesc însă pentru că mi-e rușine întâi de mine însumi. Un singur lucru poate că pot spune, pentru că l-aș cere și unei asociații de păgâni. Mai multă bunăvoință nu strică. Oricât ar fi cineva de iritat, ar trebui să nu scrie cuvinte ca ”lichea”, ”aventurier”. Să le gândești e păcat. Să le vorbești e și mai rău. Dar să le scrii! Doamne, ferește!

”Cel ce va zice fratelui său ”Prostule” e vinovat de moarte și de focul gheenei”, zice Evanghelia!

Și oricum am ”interpreta-o”, cum mai putem spune că ”Hristos e cu Noi” când întrebuințăm asemenea cuvinte? Și apoi, această ”bună-cuviință” și ”respect mutual” nu sunt numai de tradiție ci și de ”drept scris” în ASCR. (…) Nu uitați că păcatul ce amenință mai mult ca orice ASCR-ul este ”fățărnicia”.

Din acest punct de vedere caietul este o oglindă minunată de ”sinceritate”, dacă vreți, dar însuși faptul că într-o societate creștinească, din adâncul sufletului omenesc nu izvorăsc decât așa de amare lucruri, ar trebui să atragă atenția cât de primejdioasă este ”natura omenească” în spontaneitatea ei și cât greșim față de Hristos când ne zicem creștini și pierdem din vedere sentimentul acesta al păcatelor noastre proprii și când Îl solidarizăm cu greșelile noastre omenești.

(…)

Umilința [pe] deoparte (nu disperarea!), sentimentul puterii lui Hristos (nu încredere în puterea noastră personală) sunt cele două elemente care compun o inimă creștină.

(…)

Nu Hristos spus [doar] cu buzele sau [doar] scris cu H mare. Nu ”afirmare” că suntem ”Ortodocși”, tot cu O mare. A fi ortodox sau creștin este o sarcină, un prilej de lărgire sufletească. Feriți-vă și aici de ”aluatul fariseilor”. V-o spun pentru că din cele ce aflu despre țară de la voi și de la alții, văd că unii ”păgâni” practică un fel de ”creștinism la modă”.

(…)

“Creștinismul este astăzi la modă… Este curios de observat că concomitent cu această eflorescență a creștinismului nu se observă nicio creștere a fericirii omenești. Necinstea sporește. Neîncrederea între oameni, agresivitatea etc. stăpânesc astăzi ca și altă dată, dacă nu mai mult ca altădată, pe oameni. Dimpotrivă, se poate spune că nemulțumirea a crescut… Care să fie cauza acestui lucru?

Să nu aibă creștinismul nicio virtute schimbătoare a realităților acestei lumi? …Creștinismul nu are însă pentru oamenii de azi această virtute cardinală. Lucrul este evident mai ales judecând după numărul de creștini dezorientați. Spre a înțelege aceasta, trebuie să cercetăm care sunt motivele adânci și serioase pentru care omenirea nu știe să vrea, nici ce să vrea…

Cei ce se ocupă de creștinism se ocupă de el din motive cu totul deosebite de nevoile lor de mântuire, ceia ce are ca efect că pentru majoritatea oamenilor el nu are valoare mai mare decât a unui obiect de curiozitate… Încercați să întrebați pe cei care se ocupă de creștinism de motivul care-i îndeamnă la aceasta și colecționând răspunsurile vom conchide cu toții că pentru majoritatea rămâne ca unic motiv serios moda și snobismul.

Voiți să probați acest lucru? Încercați să creați o contra-atmosferă. Creștinul de modă, prin imitație, va cârmi vasul conștiinței sale în alte ape.

P.S. Textul complet poate fi gasit aici :

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/10/28/mircea-vulcanescu-sfantul-martir-%E2%80%9Dnu-cred-in-politica-nu-vreau-fericirea-lumii-cu-de-a-sila-nu-vreau-omul-abstract-nici-umanitatea-ci-omenia/

Sa nu apuci niciodata sa vezi partea cealalta a muntelui. V-ati gandit vreodata ca, din aceasta perspectiva – a partii celeilalte a muntelui – intre cel care ajunge, dupa indelungate eforturi si scrasniri ale dintilor pana la un pas de varf, si cel care ramane din capul locului la poale, cu o bere-n mana, urmarind la televizor zbuciumarile primului, nu e nici o diferenta? Nici unul, nici celalalt nu vor apuca sa vada ce e pe partea cealalta a muntelui.

In conditii normale, pot intelege pana si opinia “Regele – sluga la rusi”. Dar nu acum. Nu cand Regele – ultimul rege ortodox si ultimul sef de stat din cel de-al Doilea Razboi Mondial – implineste 90 de ani si va tine un discurs in fata Camerelor reunite ale Parlamentului.

“Întrebat dacă Preşedinţia va transmite un mesaj cu acest prilej, Băsescu a răspuns: “Pentru ce?”. “Nu, dar un mesaj care să spună ce?“, a continuat preşedintele.”

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot?

Pentru ce? Pentru istorie, domnule Presedinte, pentru istorie. Din respect pentru ea, nu neaparat pentru cetateanul Mihai de Romania.

Un mesaj care sa spuna ce? Un mesaj care sa spuna ca sunteti un om politic si-un sef de stat pregatit sa intre in istorie, nu un ospatar si tinichigiu care-o chibiteaza de pe margine, tratand-o ca pe un client fraier, numai bun de muls. V-ati gandit vreo clipa ce mesaj transmiteti Dumneavoastra cand va-ntrebati public ce mesaj sa transmiteti – nu Regelui, ci istoriei? Pentru ca, domnule Presedinte, multe i se pot reprosa istoriei, nu insa si c-ar fi fraiera. Sau ca nu are tinere de minte.

Asa a crezut si Tantalus, si-a sfarsit-o cu apa pan’ la barbie si cirochinii de struguri sub nas, chinuit de sete si de foame (si da, e si pe Google – de-acum stiti dupa ce sa dati “search”, ca multe te-nvata Google asta, numai aia nu – dupa ce sa dai “search”).

Recunoasteti, domnule Presedinte: Pentru un om pragmatic cum va pretindeti, e si jenant si absurd sa urci pana la un metru de varf doar pentru a te impiedica ba de cate o Elena, ba cate-o pasarica, ba de cate-un Rege, si-a lua-o, de fiece data, cu incapatanare, de-a berbeleacul, la vale.

In plus, va asigura ca privelistea de pe partea cealalta a muntelui merita tot efortul. Atentie, asadar, unde puneti piciorul!

Nu, nu “Manualul de lupta” ma pune pe ganduri. Dincolo de teribilisme juvenile, contine si observatii de bun simt – bunaoara aceea ca “apartinem unui popor, nu unei populatii fara nume si fara destin“. Diferenta dintre poporul conceptual si colectia de indivizi, odinioara loc comun pentru republicanismul clasic, e astazi ignorata pe mai toate palierele, fiind inlocuita de ceea ce Guizot numea “socotitoarea de vointe individuale”. Poporul – de la Aristotel la Hamilton sau Madison si de la Roger L’Estrange la David Runciman - nu trebuie confundat cu populatia. Multimile pot fi cu usurinta duse de nas, majoritatea de moment poate lesne decide impotriva interesului comun, pentru simplul motiv ca nici inteligenta si nici stiinta politicii (care, conform lui Aristotel, nu poate fi prea apropiata de sfera demonstratiei, dar nici desprinsa cu totul de ea)  nu atarna pe toate gardurile. Neplacut, dar adevarat.

Iaca de ce m-am oripilat cand am citit ca, saptamana trecuta, Noua Republica a decis ca va trimite parlamentarilor o scrisoare prin care aleşilor să li se reamintească faptul că pe 22 noiembrie se împlinesc doi ani de la referendumul prin care românii au cerut 300 de parlamentari şi sistem unicameral. “Ei v-au sfidat. Să le spunem că referendumul e lege, nu tocmeală“, a explicat Mihail Neamţu.

O diferenta, insa, intre cele doua tabere, dupa cum am mai observat, exista.

“Tabara dreptei” (s-o numim asa, in lipsa unui termen mai bun) apare fragmentata ideologic intre liberalismul clasic, republicanism, conservatori, crestin-democrati, libertarieni, etc. – o fragmentare reflectata (deformat, fara doar si poate) atat de simpatiile politice (pro- au anti- Basescu, pro-PDL sau anti-, pro-PNL sau anti-) cat si de canalele de comunicare media (despre cum unele ziare, reviste sau website-uri sunt monopolizate de un curent sau altul am mai tot scris). Aici se inclesteaza orgoliile, aici se practica excomunicarile, aici, de multe ori, discutiile tind sa se rezume la “oglinda, oglinjoara, cine-i cel mai de dreapta din tara?” PDL sau PNL? ISP sau Romania Curata? 22 sau Dilema Veche? EvZ sau Romania Libera? Noua Republica/Madame Blogary sau InLinieDreapta?

“Tabara stangii” pare, la o privire superficiala, ferita de asemenea cutremure. [Nota: Cand vorbesc despre "tabara stangii" nu ma refer, de buna seama, la PSD, dupa cum, cand ma refer la "tabara dreptei" nu ma refer nici la PDL si nici la PNL.] Pana acum, diferentele (uneori semnificative) intre partizanii stangii, sunt mai degraba ignorate cu nonsalanta. Varate sub pres. La o privire mai atenta, insa, pe CriticAtac gasesti o larga paleta de “stangisti” – la fel de diversificata precum cea de la dreapta.

Doua explicatii pentru absenta “razboaielor civile” la stanga vin automat in minte: (1) Noua scoala de gandire de stanga nu are nici macar umbra unei reprezentari politice si/sau institutionale (oricat te-ai incapatana, nu-l poti considera pe Vasile Dancu sau Ioan Mircea Pascu, reprezentanti credibili, perceputi ca atare, ai PSD). CriticAtac e ferit asadar deocamdata de ispita politicii practice. In contrapunere, dreapta are – oricat de deformat – multiple posibilitati institutionale de exprimare – si, deci, de corupere. Simplu spus, degeaba se lauda deocamdata noua scoala a stangii ca e mai putin (sau deloc) afectata de coruptia prezenta la dreapta. Daca n-ai fost ispitit, nu inseamna ca esti virtuos. Daca-ti petreci viata pe o insula pustie, nu te poti lauda ca ai ramas virgin. (2) Intervine aici aspectul strategic: traind (pe buna dreptate) cu mentalitatea cetatii asediate, noua stanga evita scoaterea in evidenta a diferentelor din interior. “Suntem prea putini pentru a ne certa intre noi“, pare sa fie explicatia acceptata tacit de colaboratorii CriticAtac (n-am vazut niciodata un colaborator al acestei platforme atacand un alt colaborator; daca mi-a scapat mie, va rog sa ma luminati.)

Obiectiv incercand sa fiu, imi pare ca strategia noii scoli de gandire a dreptei – aceea de a-si confrunta deschis proprii “demoni”, i.e., de a-si pune pe masa diferentele (uneori fundamentale) si de a le discuta in spatiul public – e nu doar mai cinstita, ci si mai benefica pe termen lung decat strategia varatului diferentelor sub covor, practicata la stanga. [Nota: am zis "obiectiv incarcand sa fiu" - asta nu inseamna ca si reusesc sa sar peste propria-mi umbra, de om de dreapta, conservator si republican (in sensul clasic, nu simplist anti-monarhic, al cuvantului).]

Mai bine mai tarziu decat niciodata.

De fapt, cred sincer ca noua stanga ar putea invata cate ceva din greselile post-decembriste ale dreptei. Una dintre probleme majore ale dreptei politice si institutionalizate astazi o reprezinta tocmai absenta unor asemnea discutii clarificatoare, absenta unei asemenea “exorcizari” in perioada de dinaintea institutionalizarii, i.e., a ajungerii dreptei la putere. CDR a fost un esec tocmai din aceasta cauza. Transformarea, fara discutii si fara caraieli, a PD dintr-un partid de stanga intr-unul de dreapta, asisderea. Noua stanga se imbata cu apa rece daca isi imagineaza ca va fi scutita de asemenea probleme in clipa in care i se vor (re)deschide canalele politicii formale si/sau institutionale.

E doar o chestiune de timp.

Iaca de ce ma bucura dezbaterea “Noua Scoala de Gandire a Dreptei”, organizata de ISP, vineri, 14 octombrie, la Hotelul Athenee Palace Hilton Bucharest, Sala Le Diplomate, începând cu ora 11:15. Pentru ca reuneste cam tot spectrul ideologic de dreapta: de la Monica Macovei, la Ionut Popescu, si de la Mihail Neamtu la Cristian Ghinea. Lista e impresionanta tocmai prin diversitate (y compris la capitolul afiliere institutionala si/sau mediatica): Radu Paraschivescu, Valeriu Stoica, Cristian Preda, Teodor Baconschi, Sebastian Lazaroiu, Dan C. Mihailescu, Ioan Stanomir, Cristian Patrasconiu.

Un minunat – si, foarte probabil, gustos – ghiveci de dreapta.

Ard de nerabdare sa vad cum vor incapea atatea sabii in aceeasi teaca. Daca vor incapea. La urma urmelor, mai explodeaza ea mamaliga, de ce n-ar exploda si ghiveciul?

PS Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Ion Diaconescu! Pilotii mor, cursa continua.

Una-i dorinta, alta putinta. Nimeni nu poate sari peste propria-i umbra. Asa se face ca acolo unde credinta intr-o viata de apoi da semne de slabiciune, este inlocuita rapid de aspiratia spre viata vesnica – aici si acum. Natura – pana si cea umana – are oroare de vid. Asa se face ca asistam la o adevarata obsesie (cu toata industria aferenta ce profita din plin de pe urma ei). Pentru ca batranetea a devenit rusinoasa, cei mai in varsta se imbraca in pantalnoi scurti, inflorati, fac yoga pe patine cu rotile  si incearca din rasputeri sa arate “cool”. Pentru ca boala a devenit rusinoasa, oamenii sunt gata de sacrificii ce-ar face sa paleasca de invidie toti calugarii si ascetii (presupunand ca aceasta categorie e si ea supusa invidiei): isi dramuiesc proteinele, isi masoara colesterolul bun si pe-ala “rau”, iau pilule impotriva depresiei (tristetea si absenta optimismului fiind cea mai rusinoasa boala cu putinta), renunta la fumat, isi vopsesc parul, fac injectii cu botox, apeleaza la chirurgie estetica – totul intr-un efort induiosator daca n-ar friza penibilul de a  arata si de a ramane pururi tanar (dar neinvesmantat in mantia-mi). Astazi nu s-ar mai gasi nimeni sa scrie Oda in metru antic. Si, pentru ca ‘a mai mare rusine ramane moartea, ea trebuie aseptizata, minimalizata, ascunsa, ca un gunoi, sub presul unui optimism tembelizant.

Iaca de ce rezultatele acestui sondaj de opinie nu pot decat sa ma bucure. Se cheama ca inca nu ne-am pierdut bunul simt. Se cheama ca inca suntem normali. Credem in extraterestrii, dar asta nu ne zdruncina cu nimic credinta in Dumnezeu si in viata de apoi. Cu ce schimba radical datele problemei metafizice un omulet verde de pe o alta planeta? Cum ar putea existenta oferi un raspuns definitiv transcenedentei? Si ce haz ar avea raspunsurile definitive? Ce haz strivirea corolei de minuni a lumii?

Oameni fiind, suntem condamnati in aceasta viata la libertate, vorba lui Sartre.  Adica la incertitudine. (Sartre a devenit odios abia in clipa in care a renuntat la incertitudini.)

E un blestem. Si o binecuvantare. Dupa cum am aflat inca din basmul cu Fat Frumos din lacrima, tineretea fara de batranete si viata fara de moarte n-au nici un haz.

Ce a urmat mai apoi cu presa in general, atat cu cea de la “centru” cat si cu cea din provincie, iarasi se stie. (Si, pentru ca tot veni vorba, nu n-am uitat de EvZ. Aveti putintica rabdare.) Se stie, se vede, se aude. Estimp, Mihnea a primit nenumarate oferte, care mai de care mai ispititoare financiar (desi nu va recunoaste asta niciodata). Le-a refuzat pe toate, politicos, din acelasi motiv (nu spun care, ca nu-i treaba mea sa-i fiu purtator de cuvant).

De saptamana asta, insa, coordoneaza portalul de stiri OradeCluj, alaturi de o mana de ziaristi de scoala veche. Au inceput in forta, cu exclusivitati si-un stil de-a face presa de care aproape uitasem.

http://www.oradecluj.ro/

Nici ca se putea o dovada mai buna ca jurnalismul, ca si Pintea, n-o muritu, numa’ ce s-o hodinitu!

Bonus: Primul editorial al lui Mihnea din OradeCluj.

Avertisment: Daca, pe masura ce cititi, veti incepe sa mirositi gutui uscate in fereastra si sa va simtiti ca-n casa bunicilor lui Ionel Teodoreanu, nu va-ntrebati de ce. De fapt, cunoasteti foarte bine raspunsul.

Libertatea e o soră a singurătăţii

A-ţi câştiga dreptul de a merge pe propriul drum, nu atât în relaţia cu ceilalţi, cât mai ales în urma confruntării cu propriile spaime, te poate duce într-un loc aparent pustiu, unde rareori să ai senzaţia că până la tine răzbat ecouri.

Am învăţat, şi de fiecare dată mi-e greu să spun acest lucru, că oamenilor, majorităţii, le e mult mai simplu să fie conduşi. Că se obişnuiesc prea uşor cu falsa linişte că altcineva ia pentru ei deciziile împovărătoare şi că, de fapt, totul e mult mai sigur când te laşi, când devii rotiţă. Limitele apar limpezi, rutina se îmbracă în responsabilitate şi viaţa pare veşnică.

Dar dacă visezi asiduu că lucrurile pot fi şi altfel, dacă nu renunţi la a te proiecta într-o postură liberă, ai grijă. Pentru că s-ar putea să ţi se-mplinească.

Nouă, celor de la ORA de Cluj, ni s-a împlinit. Suntem o mână de oameni şi ne bucurăm în fiecare dimineaţă când urcăm, pe sub struguri copţi, într-o redacţie unde mâncăm unul din covrigii altuia, ne instalăm reciproc programe de calculator şi apoi râdem că prea ne luăm în serios. Noi ne facem cafeaua, noi spălăm pe jos, noi curăţăm WC-ul.

Ne-am întors, într-un fel, la începuturile acestei meserii. Singura problemă – deja ne-am dat seama de asta – e să reînvăţăm să fim liberi. Pentru că fiecare dintre noi a fost condiţionat să o apuce pe un anume tip de tunel, şi numai pe acela. Acum căutăm să ieşim la suprafaţă. Acolo, sperăm să dăm de singurătăţile dumneavoastră şi să ni le facem surori.

Desi crescuti in traditia dreptului roman, am achiesat (sic) cu totii la traditia dreptului comun, anglo-saxon, nescris, dreptul lui “ca asa se face”. Asa se face ca, daca publici, sa zicem, pe Contributors nu publici pe CriticAtac. Daca publici in “22” nu publici in Dilema Veche - si viceversa. De ce? Ca nu se face. Sa va mai spun si despre Observatorul Cultural? Nu va mai spun. Iar exemplele ar putea continua.

Si degeaba se bucura “stanga” intelectuala ca inca nu e faramitata precum contrapartida de la dreapta, ce sufera evident de sindromul Reformatiei. E doar o chestiune de timp.

Putintel paranoic de-as fi, as crede ca pana si Voxpublica – pana deunazi cu adevarat o platforma “deschisa” (ha!) – incepe sa se coloreze ideologic, pe urmele Evenimentului Zilei, dar cu sens contrar. Sa zicem. (Asta, EvZ, adica, merita o tratatare separata, nu ma reped acum, asa ca va rog sa aveti putintica rabdare.) Cum, insa, am multe alte defecte, dar nu asta, ma incapatanez ca, pe aceeasi platforma, sa ii bat prieteneste obrazul lui Ciprian Domnisoru si sa-i felicit pe cei de la CriticAtac (unii colegi de platforma Vox) la implinirea unui an de existenta.

Cu CiprianDomnisoru e mai simplu – unei intorsaturi din condei i se poate raspunde, la fel de simplu si de eficient (?!?) cu o alta intorsatura din condei. Argumente de genul asta nu merita mai multa osteneala. Cu CriticAtac, lucrurile sunt ceva mai complicate. Aici se poate – si ar trebui sa se discute – dincolo de etichete si intorsaturi din condei, pentru ca unele dintre argumenetele aduse acolo sunt, daca nu corecte, din punctul meu de vedere, cel putin, demne de luat in considerare. Ca s-o spun pe a’ dreapta (sic!), multe dintre textele publicate acolo depasesc ca desfasurare a inteligentei si eruditiei multe dintre textele publicate pe platforme de dreapta – de la Contributors la Madame Blogary, ca de InLinieDreapta nu are rost sa ne mai ostenim mai mult decat o facem cu alde Sarah sau Michele). [Nota: In treacat fie spus, e induiosatoare delimitarea de "academisme" pe CriticAtac la aniversara. Hai, nu, ca nu va veti fi pierdut cu totului tot simtul ridicolului!]

Le face asta mai adevarate? Pe unele. Mai putin iritante? Pe unele. Ma scot multe din sarite? Fara doar si poate (si am scris despre asta).

Dar  e foarte bine ca e asa!

Dupa cum zicea John Stuart Mill - si am ales intentionat acest nume, revendicat deopotriva de catre liberalismul clasic si de catre socialisti, feministi, etc (basca, a trait una ditre cele mai fascinante povesti de dragoste din epoca victoriana!) – libertatea cuvantului e importanta pentru ca adevarul nu trebuie lasat sa adoarma. Adevarul nu trebuie lasat sa devina “dead dogma” – dogma moarta. Nu doar minciuna, dar si adevarul, mai ales adevarul, trebuie intepate la rastimpuri – prima ca sa te convingi ca e moarta, al doilea, ca sa te convingi ca inca mai traieste. Ca n-a murit estimp si ca, de fapt, ai in fata doar o carcasa legata de-un cal impaiat, precum Cidul.

Si cu asta ajungem la Praslea si tepele care nu-l lasau sa adoarma cand fura zmeul merele de aur.

CriticAtac e o teapa. O teapa buna. O teapa care nu te lasa sa adormi. (Care sunt merele de aur ar fi, de buna seama, o cu totul totului alta discutie.)

Si cu asta ajungem la taunul de Socrate, cel ce nu lasa frumosul cal adormit al Atenei sa (a)doarma.

Si cu asta am incalecat pe-o sa (de cal adormit) si v-am spus povestea-asa.

La multi ani CriticAtac!

Astazi, marti, 13 septembrie, la ora 18:00, dupa incheierea Seminarului anual de filosofie politica si stiinta sociala al CADI si Konrad Adenauer, la sediul ISP, are loc lansarea cartii “Dreapta Intelectuala. Teorii si scoli de gandire ale dreptei contemporane occidentale“. Cartea, editata de Ionut Sterpan si Dragos Paul Aligica, apare sub egida Editurii Humanitas, probabil num-asa, sa fie gata fandacsia conspiratiei de dreapta. Sa mai spun ca a fost prefatata tocmai de catre Vladimir Tismaneanu si promovata, de catre acelasi, tocmai pe Contributors.ro ? Nu mai spun. CriticAtac are deja suficienta munitie.

Si-aci intervine tristetea. Suntem intr-atat de polarizati chipurile ideologic, incat nici macar nu mai avem rabdare sa ne citim/ascultam unii altora argumentele. Daca e Humanitas e Liiceanu, si daca e Liiceanu, stim noi. Ce? Nu mai conteaza. Stim! Daca e Tismaneanu e anti-comunismul lui Basescu, stim noi, daca e Aligica e … M-am plictisit. Completati fiecare cum vreti.

Pardalnica de realitate, insa, se incapataneaza sa ramana nuantata, complexa, sofisticata, greu de prins sub etichete, greu de varat in sertarase. La fel si ideile.

Imi pare ca, din acest punct de vedere, volumul “Dreapta intelectuala…” are (macar) doua mari merite.

(1) Subliniaza diferentele conceptuale (uneori ireconciliabile) dintre diferitele curente ale dreptei (o recunoastere de care, intre noi fie vorba, pe felia ei, stanga “intelectuala” nu pare inca a fi pregatita).  Intre liberalismul clasic si neoconservatorism, bunaoara, puntile conceptuale de legatura sunt ingrijorator de firave, dupa cum subrede sunt intre libertarianism si crestin-democratie. Asta e, fara doar si poate, o problema pe care “dreapta” va trebui s-o confrunte fara false pudori, mai devreme sau mai tarziu (ca si Republicanii americani cu Tea Party cu tot) – si e laudabil ca volumul coordonat de Sterpan si Aligica o face. Daca e sa-i aduc o critica – iaca, tocmai ce-o fac – e aceea ca uneori cade in ceea ce Sfintii Parinti numeau “pacatul de dreapta” (sic), i.e., al excesului de zel- in acest caz al excesului de clasificare: etichete precum “obiectivism” (si inca al lui Ayn Rand!), “fuzionsim”, etc., desi relativ comune in unele cercuri raman cel putin disputabile. A le trata cu aceeasi seriozitate pare cel putin un exces de zel, daca nu unul de neseriozitate.

NOTA: Cei interesati in detalii, pot studia dosarul aparut in “22″, unde exista rezumate ale fiecarei abordari (nadajduiesc ca link-ul sa functioneze):

http://dl.dropbox.com/u/6139167/supliment_22_dreapta_teorii_si_scoli.pdf

(2) Scoate in evidenta discrepantele – dramatice – si indepartarea (sa-ndraznesc sa-i spun “alienare”? iaca indraznesc) intre “dreapta intelectuala” si cea mai putintel asa, ma intelegeti. Dreapta lui Silviu Prigoana, potential candidat PDL la primaria Capitalei (pentru ca “asta se cere”), a Elenei Udrea cersindu-i primarului Solomon, de Craiova, intoarcerea in PDL, s.a.m.d.

Mascaricii, panglicarii si saltimbancii - asta cere boborul, asta le dam! Le dam Oprescu, le dam Diaconescu, le dam Prigoana. Bucurestean de-as fi, mi-as simti jignita inteligenta dinspre o dreapta “pragmatica”.

Cei interesati de subiect pot gasi mai multe ridicari de sprancene in acest sens intr-un recent articol publicat de Aligica pe contributors.ro.

http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-asa-numita-%E2%80%9Cmiscare-populara-viitoarea-structura-de-centru-dreapta%E2%80%9D/

Sau, tot pe contributors.ro, un alt text, al lui Ciprian Cucu:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/alba-ca-zapada-curata-si-alba-ca-zapada-portocalie/

Sau al lui Stefan Vlaston (cu scuzele de rigoare, nu mai gasesc link-ul).

Sau cel al lui Sorin Ionita din EvZ:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-saurianul-nea-antonie-de-la-pdl-945302.html

Iar exemplele ar putea continua. Ideea e una si simpla: intre “dreapta intelectuala” si “dreapta pragmatica” incepe sa se caste o prapastie de netrecut. O prapastie peste care nici macar Alba ca Zapada nu mai poate face spagatul.

[Nota: Despre lipsa de pragmatism a pragmaticilor am mai tot scris. Nu mai reiau ideea.]

Cum sa ma exprim mai delicat? Nu (mai) poti face din PDL bici, si nici din rahat o Miscare Populara! Vine o vreme, vine-o vama, cand oamenii trebuie sa aleaga.

“‘Ti-ar a dracu’ de intelectuali, ca altfel nu stiu cum sa va mai spun, ca unii sunteti intr-atat de caposi ca nu va lasati cumparati!”

Wittgenstein avea o vorba: “Despre lucrurile despre care nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”.

In treacat fie spus, nici in America lucrurile nu stau cu mult mai bine. Si aici, oameni care n-au avut nimic de-a face direct cu 9/11 povestesc unde se aflau si cum au reactionat la aflarea vestii, cum s-au oripilat in fata televizoarelor, s.a.m.d.. Si aici, vocile adevaratelor victime, vocile adevaratilor martori, tind sa se piarda in aceasta cacofonie a amintirilor cu si fara rost.

Tragand, insa, linia si facand socotelile, aceasta dorinta de asociere – oricat de trasa de par – cu tragedia care a marcat pe vecie Statele Unite si-a schimbat istoria lumii, ramane induiosatoare. E semn ca inca ne pasa. E semn ca idealurile pentru care (pe buna dreptate sau nu, n-are importanta cand vine vorba de idealuri) America ramane in continuare “farul lumii libere” sunt inca vii. Or, pana mai avem idealuri, pana mai avem aducere a-minte, nimic nu e inca pierdut.

Asa ca dati-i bataie, spuneti-va prostioarele. Daca nu astazi, atunci cand? Daca nu noi, atunci cine?

Dilema Veche acum aproape o saptamana. Dar eu, vorba aluia care atunci aflase cine l-a decapitat pe Mihai Viteazul, abia acum am citit Si, cum l-am citit, cum m-a binedispus.  Mic-burghezia lui Ghinea e odihnitoare (in fine, de cele mai multe ori), iar “rautatile” lui la adresa stangii s-ar cuveni sa dea de gandit. Acolo unde pot da de gandit, i.e.,  pe CriticAtac, nu pe la PSD. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Inca o precizare. Selectiile fac parte, la randul lor, din alte selectii facute dintr-un interviu mai lung, pe care fostul coleg de platforma Vox, Cristian Patrasconiu, i l-a luat lui Cristian Ghinea pentru noul volum aflat in pregatire, Noua scoala de gandire a dreptei.

Textul – integral selectionat (sic!) – poate fi accesat aici:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/citeva-rautati-stinga

Mussolini a fost un lider socialist de succes înainte de a fonda fascismul, şi opiniile sale social-economice nu s-au schimbat, nazism vine de la numele Partidului Naţional-Socialist. Repet: Socialist. Hitler se credea un socialist naţionalist, de aici vine cuvîntul nazist. Nu înţeleg de ce ar trebui asumat Hitler la dreapta, cînd el a fost un socialist antiliberal. Socialismul şi fascismul sînt gemenii aceluiaşi monstru: totalitarismul antiliberal şi antiburghez. Dreapta apără libertatea. Nu poţi spune că cei mai mari duşmani ai libertăţii au fost de dreapta.

[...]

Sînt două stîngi în România, e stînga veche, pe axa Iliescu – Vanghelie. Îi uneşte faptul că sînt total disonanţi cu stînga modernă din Occident. Modul în care ei se situează vizavi de homosexuali, de pildă. Ce a spus Vanghelie şi ce a spus Iliescu despre homosexuali ar fi atît de ultragiant pentru Partidul Verde din Germania sau pentru Partidul Laburist din Marea Britanie, încît i-ar da afară din partid a doua zi. Acest curent este puternic politic în România. Apoi, mai este stînga nouă, stînga trendy, care nu are putere politică şi nici priză mare la public deocamdată, dar, într-un fel, ei sînt viitorul şi acolo se va îndrepta stînga românească pentru că stînga tip Vanghelie este depăşită moral, nu poate să producă intelectuali, poate să producă putere politică şi păstrarea statu-quo-ului. Dar trendul intelectual, trendul atractiv se va îndrepta spre ceilalţi, mai rapid decît credem. Vom asista la schimbări la stînga mai repede decît bănuim. În Spania şi Portugalia, ţări catolice şi tradiţionale acum 40 de ani, nimeni nu s-ar fi gîndit atunci că Partidele Socialiste vor propune acum legalizarea căsătoriilor homosexuale – ca să rămînem tot la acelaşi exemplu. Deci, stînga Vanghelie va fi îngropată de istorie. Stînga Ernu se va ridica, dar nu cu Vasile în frunte, el mi-e tare simpatic, dar e revoluţionar, nu va fi om politic, vor veni oportuniştii, lichelele politice care vor prelua acele idei. Într-un fel, cu Ponta a început deja.

[...]

E amuzantă această raportare obsesivă a noii stîngi la grupul Liiceanu – Pleşu – Patapievici. Se cred un fel de disidenţi, ai impresia că trăim într-un mediu în care Pleşu şi Patapievici conduc un fel de poliţie secretă şi îi vînează pe ei. Este duios de stupid. Aceşti intelectuali de dreapta, conservator liberali, nu au avut acces la putere decît marginal. Iar atunci cînd au făcut-o, cel puţin în cazul lui Patapievici, au avut rezultate spectaculoase. Institutul Cultural Român este o instituţie care s-a schimbat spectaculos faţă de epoca Buzura şi le reproşez celor din noua stîngă lipsa de onestitate intelectuală de a recunoaşte acest fapt banal, măsurabil, evident. Poţi foarte bine să crezi că Patapievici gîndeşte retrograd sau mai ştiu eu ce nu îţi convine la cum gîndeşte şi, în acelaşi timp, să recunoşti că a schimbat un mod de abordare păşunist-securistic care domina modul în care promovam cultura noastră. Faptul că Patapievici a fost atacat de toată stînga şi de dreapta naţionalistă pentru poneiul roz este ironic. Patapievici este un conservator, iar conservatorii nu promovează ponei roz cu svastici. Mie mi se pare imbecilă această formă de artă, dar eu sînt la prima generaţie plecată de la ţară, s-ar putea să îmi scape subtilitatea simbolică a unei svastici pe un fund de ponei roz. Dar dincolo de ce cred eu personal, a avut succes expoziţia? A avut. Dacă asta vrea publicul de acolo, cu asta mergi, predecesorul lui Patapievici, Augustin Buzura s-ar fi dus cu căluşari pe care i-ar fi văzut cinci nostalgici plecaţi din România, şi basta. Deci, Patapievici, aşa conservator şi retrograd cum îl vede noua stîngă, s-a adaptat perfect la epocă, a gîndit ca un negustor inteligent, aş paria că nici nu a gustat personal poneiul roz, dar a recunoscut că nu e treaba lui de director ICR să promoveze ce îi place, ci ce este pe trend, ce îţi cere consumatorul de cultură din ţara-ţintă. Şi atunci, nu ar fi fost logic ca noua stîngă să îl apere? Că ei promovează relativismul cultural şi chestiile astea trendy. Tot eu, conservator şi ţăran, să apăr poneiul roz în faţa dreptei naţionaliste de grotă? Nu le e ruşine?! Doar pentru că îi enervează persoana lui Patapievici?