Acum, saptamana viitoare mai exact (marti ?), USL pare hotarata sa treaca si prin Camera Deputatilor sistemul votului uninominal « pur », dintr-un singur tur de scrutin (FPTP). Si o poate face ! Va semna legea presedintele Basescu? Daca nu, de ce?

Ce se va intampla mai departe ? Ne spune, verde-n fata, Crin Antonescu, citand – si bine face ca i-o scoate pe nas ! – din presedintele Basescu : majoritati stabile, de 70, 80 sau chiar 90% ! Asa ceva l-ar impinge pana si pe Ion Iliescu sa ofteze nostalgic dupa inceputurile anilor ’90.

Sa citam din presedintele PNL :

“Eu am iniţiat-o în această formă. Îmi place foarte tare şi nu înţeleg de ce nu le mai place celor din PDL. Nu înţeleg de ce preşedintele Traian Băsescu nu iese ca-n vremurile bune, cum ieşea cucu din ceas, adică periodic, să-i îndemne să voteze o asemenea formulă [Nota mea : corect !] pentru că, nu-i aşa, uninominalul a fost dragostea noastră şi a fost dragostea lor.[Nota mea : Si-atunci de ce v-ati opus odinioara si l-ati acuzat de tendinte dictatoriale ? Dragoste din interes si atunci si acum ? Care mai e diferenta intre PDL si USL ?] Povestea pe care o spun unii cum că vom avea partid unic este absurdă pentru că şi dacă USL va câştiga 80%, 90% din mandate, USL e uniune, nu e un partid. [Nota mea : Doamne-ajuta ! Asta-i drept. Si, odata ajunsa la putere, uniunea se va sparge. Dar asta inseamna din nou sa nu gandim mai departe de lungul nasului unui partid. Mai gandeste cineva si ca un om de stat, in interesul Romaniei, cu bataie pe termen lung ? Nu invata nimeni din greselile lui Basescu ? Il plagiam si cand il aratam cu degetul ?] În al doilea rând o asemenea formulă garantează majorităţi puternice, majorităţi solide şi România are nevoie în perioada următoare de majorităţi solide”, a arătat Antonescu. (EvZ).

De tirania majoritatii a auzit cineva ? Si aici nu vorbim despre « soft despotism », nu despre faptul ca « daca nu ai cont de Facebook nu existi », aici vorbim despre tirania majoritatii exercitata politic. De la Traian Basescu n-am pretentii, ca e, cum se spune, vaporean, dar de la profesorul de istorie, Crin Antonescu ? Tocqueville ? Mill ? Careva ?

Cum sa va explic mai simplu ? Nu pot. Il las tot pe Crin Antonescu, a carui gura adevar graieste :

“Şi apoi gândiţi-vă, până la urmă nu din Ungaria condusă de Victor Orban ne-ar putea veni reproşurile şi învăţămintele în această privinţă. Acolo o formaţiune, FIDEZS are cât are, peste 60% a schimbat şi Constituţia, a naţionalizat, a închis ziare, a făcut ce a vrut şi cred că nu s-a pus în discuţie caracterul democratic al statului maghiar membru al UE”, a arătat Crin Antonescu.

Sa nu ziceti ca nu v-a spus.

PS Sincer, astept cu sufletul la gura sa vad daca Noua Republica sau cei de la InlinieDreapta – ca atatia altii – isi mentin acum suportul pentru uninominalul FPTP ! Chiar astept. Frumos (si iresponsabil) ar fi sa o faca.

PPS Cu riscul de a ma repeta, ingaduiti-mi sa oftez: De patru ani si mai bine, de cand presedintele Basescu a lansat aceasta idee, am facut bataturi scriind impotriva ei (si a Parlamentului unicameral). M-am caznit sa aduc argumente, care mai academice, care mai de bun simt. Am fost atacat de catre suporterii PDL la modul grobian, ca vandut PSD, PNL, USL, ba chiar si lui Voiculescu. In ultimele zile sunt atacat “pe partea cealalta” – vandut lui Basescu si/sau PDL-ului. Ca sa limpezim apele: da, sunt de vanzare. Uneori ma cumpara ideile.

NOTA: Textul a fost publicat si pe www.contributors.ro

Si e pacat.

E pacat, pentru ca rezervorul de indignare exista in continuare, chiar daca s-a retras in adancuri. Or, daca esti in desert, si stii ca la cativa metri sub talpile incinse de nisipul fierbinte se afla ditamai rezerva de apa, nu te apuci sa sapi ? Ba te-apuci ! Pentru asta, insa, iti trebuie o unealta potrivita. Un tarnacop, sa zicem. Nu poti sapa dupa apa cu un evantai din pene, cum nu poti mobiliza bazinul indignatilor cu chemari evazive la « democratie acum », « demnitate », « respect » sau mai stiu eu ce. E nevoie de ceva mai ascutit, mai concret. Ceva care poate fi infipt, cu sete, in nisip.

Lumea se indigneaza cand i se dau tarnacoape, nu evantaie de pene. A iesit in strada pentru Arafat, s-a mobilizat pentru Mang, etc. De ce sa ne oprim aici ? De ce acum ?

Uite-un tarnacop : votul uninominal dintr-un singur tur de scrutin, trecut deja de catre noua majoritate printr-o camera. Cum spuneam, aici s-ar cuveni sa se moblizeze atat simpatizantii uselisti, care-l condamnau odinioara, cat si pro-pedelistii, care-l injura acum. Pentru ca de data asta nu mai exista nici un UDMR care sa-i puna bete-n roate din motive cat se poate de pragmatice. Ce prilej mai bun de unire-n cuget si simtiri mai vreti ? Pentru ca, daca nu v-a placut « dictatura PDL », ma indoiesc ca va veti entuziasma de o « dictatura PSD (USL) », care sa conduca tara de la inaltimea a vreo 65-70% locuri in parlament, inaltime de la care poate face tot ce pofteste, y compris o schimbare a Constitutiei care sa ne lase cu ochii-n lacrimi si scuipatu-ntre ochi.

SI-atunci ? Unde ne sunt indignatii ? Unde zapezile de-odinioara ?

Si uite, luati de aici inca un tarnacop : plagiarismul. Cazul Mang n-a rezolvat nimic. Omul si-a dat demisia, declarand nonsalant ca “nu are ce sa-si reproseze”. Mang e fudul, ca si Ponta. De la Mang n-avem pretentii. Dar de la tinerii universitari ? Dar de la parintii si viitorii parinti care au comentat cu variatiuni pe tema « ce mare scofala ? Toata lumea copiaza ! » ? Pai tocmai asta e : ca nu poate copia toata lumea ! Cineva mai trebuie sa si produca materialul original dupa care altii sa se apuce de copy-paste.

Asa ca eu propun sa fie luate la purecat toate articolele publicate de catre toti profesorii universitari, de la toate universitatile ! Si, cine e prins cu plagiatul, sa zboare din invatamant. Scurt, fara comentarii, fara c-o fi si c-o pati. Cine s-ar opune unei asemenea legi ? De unde atata tupeu ?

Tineri asistenti, lectori si conferentiari, stergeti-va ochelarii de scuipat si la munca ! Gasiti voi plagiaturile, ca de restul ne-ocupam noi.

Stiu : e vara, nici iarba nu creste. Nici nu trebuie. Avem tarnacoape. Pentru moment, e de ajuns.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/exclusivitate-contributors-ro-cercetator-taiwanez-confirma-plagiatul-ministrului-educatiei-%E2%80%93-intr-o-alta-lucrare/

In asemenea conditii nu mai straneste mirarea nici includerea in CV-ul ministrului a distinctiei de la American Biographical Institute. Dar, daca distinctia buclucasa a putut fi “data disparuta”, viitorul ministru al Educatiei declarand, fara sa clipeasca, la audieri, ca n-a mentionat-o niciodata, cu articolele a fost ceva mai greu. Odata publicate, la ele nu mai acces ca la CV pentru a opera modificari. Nici aici ministrul Educatiei (brrrr!) n-a clipit din pleope, declarand ca isi va da demisia doar daca va fi acuzat de plagiat de catre autori si daca va fi gasit vinovat de forurile indrituite!

Un asemenea tupeu depaseste limitele imaginatiei. Daca, sa zicem, autorii articolelor originale ar fi fost morti cu totii, Ioan Mang se considera automat dezlegat de orice acuzatie de plagiat! N-a fost, insa, sa fie. Nu mor cercetatorii cand vrea domnul Mang. Contactati pe diferite canale (tot de catre societatea civila), oamenii s-au declarat oripilati nu atat de plagiat, cat de badarania lui – “copy-paste”, spune unul dintre ei. Intr-o tara cat de cat normala, Mang si-ar fi dat deja demisia si s-ar fi ascuns, de rusine, in gaura de sarpe. Intr-o tara cat de cat normala, premierul l-ar fi demis de 24 de ore. Intr-o tara cat de cat normala, un student prins cu asemenea plagiaturi nu ar fi pierdut doar cursul ci, posibil, chiar si colegiul! Multe se admit in academia, dar exista un criteriu peste care nu se poate trece – plagiatul. Asta e ultimul bastion. Bastionul asta se cuvine aparat pana la ultimul cartus, pana la ultimul om. Plagiatul e “Alamosul” academiei. Marasestiul ei: pe aici NU se trece! Ministrul Educatiei a trecut. A incalcat/daramat bastionul cu o frenezie si o nepasare ce te lasa mut de uimire. Dupa cum mut de indignare te lasa absenta reactiilor oficiale.

La preluarea mandatului, Victor Ponta a declarat ca prioritatea numarul 1 (sau 0?) ar fi respectarea legilor, indiferent de persoanele implicate. Ei bine, legea spune ca ministrul Educatiei nu mai poate fi profesor. Ce mai asteptam? Cat?

UPDATE 1: Tupeu fara frontiere. Tupeu care te lasa cu gura cascata, precum in Strigatul Mut al lui Munch. Noroc ca mai pot scrie. Aflat la Targu Mures, in compania ministrului de Externe, Andrei Marga (chiar, ce-o fi zicand profesorul Marga?) Ioan Mang a declarat ca ii va da in judecata pe cei care il acuza de plagiat!!! Zau? Chiar si pe autorii articolelor – care deja au facut-o? Incepeti cu mine, domnu’ Mang: Va acuz de plagiat! Astept.

UPDATE 2: Domnu’ Mang a recunoscut ca lucrarile sunt plagiaturi dar “nu au fost scrise de el” !!! Rautaciosii – nu spui cine, adversarii politici – le-au publicat sub numele lui. Ma frec la ochi si mai citesc o data. Asa zice: Ca e o conspiratie – care functioneaza de cativa ani buni – prin care dusmanii, stiind ca va fi numit ministru, au inceput sa-l discrediteze din timp, plagiind alte articole si publicandu-le sub numele Ioan Mang. Estimp, bietul domn Mang n-a stiut nimic: “A, uite, a mai publicat cineva un articol care nu-i al meu! Copiii astia numai de giumbuslucuri se tin!” (Rade pe sub mustata, intelegator.)

Chiar nu exista la nici un dosar al avansarii domnului Mang aceste articole? Sau si acolo le-au pus tot rautaciosii? Sau, daca au fost deja scoase, precum diploma de la American Biographical Institute, pe ce baze a mai avansat?

Nu, penibilul nu ucide. Asa ca suferinta domnului Mang va mai dura mult si bine. Da’ nici Ponta, sadicul, nu se grabeste sa i-o curme. Nici macar acum, cand a iesit din fasa si se pregateste de mers in armata.

Consultati, rogu-va, arhivele.

Si-acum ? Acum s-a intors roata. Uselistii au realizat ca PSD si PNL au sansa sa fie “acele doua partide” si, prin urmare, au decis promovarea ideii lui Basescu. Stiu si ei ca e suficient sa prinda o singura data majoritatea, pentru ca dupa , la al doilea ciclu electoral, lucrurile vor ramane definitiv batute in cuie. Odata ajuns la putere, nici un partid nu va fi intr-atat de « politicos » incat sa spuna « ma trag eu putin mai incoace pe bancuta, sa-ti fac si tie loc in parlament, partid de 20% ».

Astept cu nerabdare schimbarea « la fata » a pro si anti-basescienilor.

Deja cativa parlamentari PDL au (re)descoperit virtutile reprezentativitatii parlamentare. Pe cand Basescu ? Ponta nu mai vede in uninominalul pur un atac la democratie, ci o corectie necesara. Si sustinatorii ? Sustinatorii vor face ce-au facut dintotdeauna : vor sustine, ca oile, pozitiile respective, cum au facut-o dintotdeauna. Vor linge toti unde au scuipat si vor scuipa unde au lins.

Macar de aia, de rusine, si tot e mai bine sa tii cu principiile, nu cu oamenii. Macar de aia, si tot e mai bine sa gandesti pe termen mediu si lung, nu in functie de conjuncturi scilpitoare la care sa te repezi ca o cotofana famelica. Pentru ca roata de aia e roata – ca se intoarce.

Hai, dati-i drumul. Astept.

Dar Ioan Mang, noua propunere a lui Ponta pentru functia de minsitru al Educatiei, e o natura mai simpla. Profesor la Universitatea din Oradea (si cu asta am spus tot), isi trece in CV, cu mandrie, singura distinctie obtinuta in viata:

2003, International Diploma of Honour for significant contributions to global society through OUTSTANDING ACHIEVEMENTS IN COMPUTER SCIENCE – conferita de American Biographical Institute USA

Si vrea sa fie minsitrul Educatiei! Sa ne spuna si cat a costat. Cu distinctii si diplome din astea, educatia romaneasca se afla pe un drum bun. Mai c-as fi preferat un ministru abilitati de “innot” in CV (nimeni nu comenteaza faptul ca e absurd sa treci “inotul” si ping-pong-ul” in ORICE CV cat de cat cu pretentii de colegiu; mai lipsea mersul pe bicicleta.) Cu asemenea CV-uri, nici unul dintre potentialii ministri ai Educatiei nu ar fi fost acceptati la colegiu, daramite la graduate studies! Cu asemenea CV-uri, in SUA, carierele lor ar fi fost definitiv compromise.

La mai mare, Victor Ponta! La mai mare USL!

La rivulutie, birjar !

Lasand acum micile rautati la o parte, intelegeti-ma si pe mine : intelegeti-ma ca nu va-nteleg, oricat m-as stradui. Atata poate CriticAtac ? Un manifest – haideti sa fim sinceri – infantil si usurel manipulat ? Dupa toate discutiile acelea atat de intelectuale, ma asteptam la ceva mai mult decat un apel gen Foucault in varianta Vanghleie ( si nici macar – omul macar stia cum se iese-n strada si-avea, dincolo de inteligenta, capacitate de auto-corectie din mers ; lasand la o parte partea (sic) cu inteligenta, constatarea i se aplica si lui Vanghelie ; da’ asta e o alta poveste.)

Ma simt ca Imparatul din poveste : un ochi rade si-unul plange. Asta e stanga moderna ? Cu asta defilam pe 6 mai from 1 :00 PM until 5 :00 PM (c-asa se scrie corect, cu majuscule, si e 6th, nu 6) ? Atata putem? Serios? Doar atat? De la stanga CriticAtac aveam pretentii mai mari.

Acum, cu toata intelegerea, un salt inainte s-a facut, totusi : dupa caderea guvernului MRU s-a trecut de la retorica « impotriva », la retorica « pentru ». Laudabil. Acum sa vedem « pentru ce ». Citez copios, ca merita:

« E  timpul să facem un pas înainte. Pe 6 mai. Printr-un un marş… al cetăţenilor și nu al partidelor. Un marş  PENTRU și nu ÎMPOTRIVĂ! Pentru solidaritate şi demnitate. Pentru egalitate şi libertate. Pentru a scăpa de apatie şi frică. Pentru a recâştiga încrederea unii în alţii. Pentru a spera intr-un viitor care se va construi cu noi, cetăţenii, şi nu împotriva noastră. Pentru un sistem în care Preşedintele respectă cetăţenii, Constituția, Parlamentul şi principiul separării puterilor în stat. Pentru un Parlament puternic. [Nota: Hmmm.. asta suna cunoscut.] Pentru instituții responsabile în care să putem avea încredere.  Pentru o administrație fără corupție, politizare și clientelism. Pentru o societate integrată şi solidară, în care drepturile fundamentale sunt respectate şi oportunităţile sunt echitabil distribuite. Pentru egalitatea de șanse, fără deosebire de sex, etnie, religie, categorie socială, de venit, orientare sexuală, convingeri sau vârstă. Pentru sisteme de educaţie, sănătate şi asistență socială finanţate corespunzător şi deschise tuturor. Pentru a sancționa politica de austeritate care ne condamnă la stagnare economică și inegalitate. Pentru  a promova o economie puternică, în care bunăstarea şi locurile de muncă sunt create pe baza educaţiei şi inovării şi nu a exploatării iresponsabile a resurselor naturale. Pentru a opri iniţiativele cu efect devastator asupra sănătăţii publice, mediului şi patrimoniului cultural, precum cea de la Roșia Montană sau cea a exploatării gazelor de şist. Pentru alternative de dezvoltare durabilă a comunităților locale ale României. Pentru valorizarea potențialului intelectual, creativ și artistic. 22 de ani au fost de ajuns! În 6 mai luăm puterea înapoi. Ne unim pentru o democraţie autentică. Pentru ca vrem democraţie acum! Împreună suntem vocea schimbării!”

Pai cum sa ramai indiferent la o asa chemare? Lipsesc, totusi, inorogii care trag vanturi cu miros de trandafiri. Ei, nu-i nici un bai. Poate apar si ei after 5 :00 PM. Ca doar e duminica.

PS Demonstratiile nu se opresc aici. Urmeaza una si pe 12 mai. Una mai pe puncte. Despre care voi vorbi mai tarziu.

Nota: Intr-o forma usurel modificata, textul a aparut si pe Contributors.ro

Iar americanii? Dupa ce ei au inventat Sarbatoarea Internationala a Oamenilor Muncii, s-au dat la fund si-si vad acum de scoala si munca. Nimeni nu le da liber, nimeni nu sarbatoreste nimic, desi toate orasele mari si toate campusurile cu pretentii din SUA fusesera impanzite din vreme cu afise « Occupy », care chemau, nici mai mult, nici mai putin decat la « the war against capitalism » : nimeni sa nu cumpere nimic, nimeni sa nu mai mearga la munca, nimeni sa nu mai mearga la banca. Macar pentru o zi, sa paralizam capitalismul ! E mult ? Aparent da, cand ai de platit curentul sau iti frige buza dupa berea pe care n-ai avut bunul simt sa ti-o cumperi din vreme. Asa ca, in afara unor revoltati anarhisti care au spart niste vitrine si-au vopsit cateva masini (identificati ulterior ca fiind the Black Bloc), lumea – si capitalismul odata cu ea – si-a vazut de treaba. Si-n America, si-n Romania, si aiurea.

Razboiul impotriva capitalismului s-a amanat (inca o data) pana la o data ce va fi comunicata ulterior.

Lasand acum micile rautati la o parte, simpatizantii Occupy care nu se identifica neaparat nici cu miscarile neo-comuniste si nici cu cele anarhiste au o mare problema – dar una care era lesne de prevazut : n-au existat, nu exista, si nu vor exista miscari spontane care sa nu fie acaparate la un moment dat de catre un grup sau ideologie. Asa ceva nu exista. SI-atunci, poate ca nu « adevaratii » reprezentanti ai Occupy au declarat 1 Mai ziua de lupta impotriva capitalismului, nu ei au aruncat cu vopsea, rangi si bolovani. Ii cred. Sincer. Problema la asemenea miscari e ca nu exista criterii de departajare a « adevaratilor » de « falsi ». Fara criterii, toti oamenii sunt « autentici ». In starea naturala a lui Hobbes, pentru ca nu existau criterii, toti traiau « in adevar » – nu tocmai ceea ce avea Havel in minte cand scria despre « traitul in adevar ».

Asa ca sfatul meu e cat se poate de simplu : inainte de a ocupa ceva, orice, stabiliti criteriile. Vorba lui Iliescu : « Trebuie sa sunam la Moscova, sa spunem cine suntem si ce vrem ».

Ceva mai tarziu, acum doar vreo 463 de ani, l-am descoperit pe John Stuart Mill – “On Liberty” si-am inteles (si) mai bine ce vroia venerabilul professor sa spuna. O opinie contrara, zicea Mill, nu trebuie cenzurata de catre societate pentru ca, oricum ai da-o, oricum ai suci-o, societatea nu are decat de pierdut. Varianta (1) : Opinia publica greseste, iar opinia contrara are dreptate, chiar daca e sustinuta de un singur individ. Printre exemplele enumerate de Mill se numara Socrate si Iisus Hristos. Nu mai are rost sa detaliez. Varianta (3) – si cea mai comuna : Si opinia publica (a majoritatii) si cea opusa, cea a unei minoritati, au partial dreptate, dar partial se-nseala. Si-atunci, prin dialog civilizat, rational, fiecare tabara are sanse mai mari sa se apropie de adevar (ca de atins cu certitudine nu-l vor atunge niciodata).

Am pastrat intentionat varianta (2) pentru sfarsit, pentru ca asta mi se pare cea mai interesanta. Chiar daca, zice Mill, opinia contrara e cu siguranta si 100% gresita, societatea tot nu are dreptul s-o interzica prin lege. De ce ? Pai pentru simplul motiv ca un adevar lasat necontestat devine « dogma moarta ». Pentru a-l mentine viu, un adevar are nevoie de adversari care sa-l oblige sa se re-justifice si sa se re-gandeasca. Altfel spus, BOR are nevoie de Remus Cernea (dupa cum si Remus Cernea are nevoie de BOR). Altfel spus, Contributors.ro are nevoie de CriticAtac.ro si ambele au nevoie de Voxpublica.ro. Sau, daca tot ne repetam ca pe-o mantra ca « toti suntem egali », fara a ne gandi la ce intelegem prin asta de fapt, daca tot preamarim democratia reprezentativa, s.a.m.d., riscam sa picam intr-o groapa pe care singuri ne-am sapat-o. Iar daca nu ma credeti, uitati-va la anii ’30 ca seamana cu astia. S-o luam altfel: V-ar conveni ca teoria incalzirii globale sa fie sustinuta (sau penalizata) prin lege?

E treaba statului sa garanteze, prin lege, ca blastomerul e sau nu e om?

Mai mult, zice Mill, daca o opinie – orice opinie – e cenzurata prin lege de catre stat, produce efecte contrare celor dorite (exemplul Prohibitiei Americane vine natural in minte – si i-a venit si lui Mill). Iar asta din cel putin doua motive. Mai intai, pentru ca sugereaza ca « adevarul » cu pricina nu poate sta singur « pe picioare » si are nevoie de propteaua statului – am trait asta pe vremea comunismului, stim despre ce vorbeste. Dar, si mai grav, induce ideea unei « conspiratii » de stat impotriva adevarului – in cazul Holocaustului vezi  « conspiratia iudeo-masonica ». Dar asta e doar un exemplu.

Si uite-asa, datorita lui Mill, simpatizantii KKK, bunaoara, au si acum libertatea sa-si traga pe cap glugile alea stupide si sa-si publice manifestele. E rau ? Da.

Dar e bine. Rau cu rau, dar mai rau fara rau.

PS Problema se complica nitel, pana si la Mill, care accepta ca poti rani « prin exemplu ». Daca, bunaoara, ma plimb in fundul gol prin campus, nu ranesc, formal vorbind, pe nimeni. Dar i-as oripila, probabil, pe multi. Dar asta ar fi o alta discutie.

PPS Si-asa aveti, inca o data, explicatia pentru care nu cenzurez comentariile, indiferent cat de absurde, idioate, jenante, paranoice, sau mai stiu cum sunt. Si multe, foarte multe dintre ele, sunt.

Ma asteptam ca leul sa se aprecieze rapid pe fundalul acestei schimbari mult-asteptate, ca bursa sa tasneasca precum o racheta, ma asteptam ca reprezentantii FMI sa incinga o hora traditionala.

Stiu: Ponta n-a anuntat componenta noului guvern si nici programul de guvernare “in primele minute dupa adoptarea motiunii de cenzura”, dupa cum promitea ieri – dar om e si el. N-o sa se impiedice valul de simpatie populara de atata lucru.

Cand colo, sa vezi sa nu crezi: nimic din toate astea. Atmosfera e sobra, retinuta, usurel meditativa, penduland intre cea de la o intalnire de afaceri la nivel inalt, un summit la care Sarkozy nu se imbata, si un priveghi al unei rude mai indepartate. Desigur, ar putea fi un semn de maturitate. Maturitate politica si maturitate sociala. Ar putea fi semnul ca am trecut de la politica facuta cu inima si stomacul, la politica facuta cu creierul.

Ceva insa ma face sa cred ca explicatia trebuie cautata in alta parte. In cu totul alta parte.

De buna seama, toata lumea isi doreste inorogi care sa traga vanturi cu miros de trandafiri – sa aiba politicieni onesti, majoritati parlamentare confortabile, si presedintia si guvernul si toate marile primarii. Problema inorogilor care trag vanturi cu arome de trandafiri e una singura – ca nu exista.

Si-atunci singurul recurs ramane cel la bancuri : « Domnu’ doctor, sunt cam nehotarata. Sau nu ? »

USL ar vrea sa racoleze cat mai multi pedelisti. Sau nu ? Poate ca electoratul va fi confuzat : daca votez Frunzaverde votez PDL sau USL ?

USL a depus o motiune de cenzura si vrea sa darame guvernul. Sau nu ? Poate ca alungarea, dupa doar doua luni de guvernare, a lui MRU va contribui la martirizarea acestuia, in acelasi fel in care tentativa de suspendare a presedintelui s-a intors impotriva celor 322 si ne-ataca asta de pe flancuri, de unde nici nu ne-asteptam. Da’, totusi, poate ca da. Poate ca e mai bine sa pice guvernul si sa-l preia Ponta – zice Antonescu. Da’ poate ca nu – zice Ponta (pe urmele lui Iliescu). De ce sa ne inhamam la guvernare cu o sustinere parlamentara firava, cand putem injura guvernul MRU, ca are o sustinere parlamentara mai mult decat subreda ? Da’ poate ca da, daca cerem un guvern tehnocrat – cu aceeasi sustinere parlamentara firava.

De cealalta parte, pedelistii nu se lasa nici ei mai prejos. E bine ca ne-au plecat tradatorii, c-am mai curatit partidul. Sau nu ? Ca, totusi, suntem pe cale de a pierde majoritatea parlamentara si, pe cale de consecinta, pica guvernul MRU si e rau. Sau nu ? Poate ca e bine, poate ca asa MRU ne salveaza cumva si pe noi la alegerile generale, sau poate ca Ponta va fi fortat sa-si asume guvernarea, si-atunci avem noi in capul cui arunca toate pacatele guvernarii, nu viceversa. Poate sase luni de stat in opozitie sunt de preferat. Da’ daca, totusi, nu ? Daca pierdem, dupa motiunea de cenzura, si alegerile locale si se creeaza un efect de avalansa pe care nici Basescu nu-l mai poate opri ? Daca Ponta refuza guvernarea si sustine solutia unui guvern tehnocrat ?

La mijlocul acestui sandwich de nehotarari sta electoratul. Pe nehotaratii de profesie ii lasam deocamdata la o parte. Ei se simt de-acum razbunati. In sfarsit, nehotararea lor a devenit normalitate, reunoscuta sau cinstita ca atare. Ne concentram pe cei care au cerut pana acum plecarea PDL-ului de la guvernare, pe pedelistii convinsi, pe anti-Basescieni si pro-Basescieni. Nici ei nu mai stiu acum ce vor, Nici ei nu mai stiu acum ce sa-si doresca. (Marturia sincera a lui Costi Rogozanu de-acum cateva zile mi se pare emblematica pentru categoria « nehotaratilor partizani cinstiti ».) Desigur, vrem cu totii o altfel de politica, altfel de politicieni, da’ pana atunci trebuie sa recunoastem realitatea si sa ne descurcam cu ce-avem : bube, mucigaiuri si noroi. Cum nu suntem poeti, nu le putem transforma peste noapte in frumuseti si preturi noi. Si-atunci : Ce e mai bine ? Sa se bucure de traseisti sau nu ? Sa pice motiunea sau nu ? Sa accepte Ponta formarea guvernului sau nu ? Sau poate va fi fiind mai bun un guvern tehnocrat. Sustinut de cine ? Si noua, noua asa, ca romani simpli, ne va fi mai bine ? Cred ca da. Sau poate nu.

Bine ati venit in postmodernitatea postmodernismului politicii romanesti. Domnu’ doctor, sunt cam nehotarata. Sau nu?

« Noul » Evenimentul Zilei e un caz tragic. Dar e un caz de manual, pentru ca si (sau mai ales) din tragedii se poate invata cate ceva, iar exemplul EvZ poate servi drept lupa pentru a intelege nu doar ce se intampla in ultima vreme cu ziarele « quality » intrate intr-o acerba cursa a supravietuirii, ci si cu viata noastra politica. Mass media si politica sunt in aceeasi oala.

Asadar, dupa o agresiva campanie de auto-promovare, EvZ s-a innoit. Adica a revenit, in buna masura, la Evenimentul Zilei pe stil vechi. L-au readus pe Ion Cristoiu la carma si au reintrodus odinioara faimoasa Bulina Rosie. Aceasta forma de modernizare prin paseism poate starni deopotriva compatimire si indignare.

Compatimire, pentru ca e un efort mai degraba samanic, pornit din disperarea de a nu gasi « formula ideala » pentru supravietuire. Iar atunci cand nici o solutie salvatoare nu pare sa se mai intrevada la orizont, singurul recurs ramane cel la trecut. Intoarcerea la o mitica Varsta de Aur, cand raurile erau de lapte si miere, leul se cuibarea langa miel, gainile nastea pui vii, iar EvZ se vindea in sute de mii de exemplare zilnic. Si-atunci chemi samanul sa bata din toba, sa-si rosteasca incantatiile si sa danseze inca o data, invocand mitul creatiei.

Indignare, pentru ca de la ziaristi « quality » te asteptai la o mai buna intelegere a unei realitati din ce in ce mai fluida, deci din ce in ce mai schimbatoare. In primul rand, pentru ca intoarcerea e imposibila : odata ce ai muscat din mar si ai cazut din rai, nu mai poti regurgita bucatica abia inghitita, pretinzand ca nimic nu s-a intamplat. Trebuie sa mananci marul pana la capat. Paseismul nu are, nu poate avea succes nici in jurnalism, dupa cum nu poate avea nici in politica. In al doilea rand, pentru ca Varsta de Aur, in realitate, n-a existat niciodata. Sa nu ne imbatam cu apa rece. Vor fi fost dacii cei mai drepti si mai viteji dintre traci, dar asta nu-I impiedica sa aiba si ei micile lor defecte – incepand cu vinul si terminand cu absenta unei culturi scrise. Va fi fost taranul roman simplu, omenos si drept-credincios, dar asta nu-l impiedica sa moara de pelagra sau sa ii mai dea in cap vecinului pentru o palma de pamant. S.a.m.d. Tot asa, se va fi vandut odinioara EvZ in sute de mii de exemplare, dar asta nu il transforma intr-o poveste de succes. Dimpotriva. Nu doar pentru ca timpurile s-au schimbat, ci pentru ca Bulina Rosie a lui Cristoiu e responsabila in buna masura pentru felul in care s-au schimbat. Dan Diaconescu nu e decat puiul viu al cotcodacelilor lui Ion Cristoiu.

Estimp, sub diferite alte conduceri, EvZ s-a transformat dintr-un tabloid intr-un ziar cu pretentii de « quality », declarat oficial si asumat « de dreapta ». Laudabil. Numai ca « dreapta » de aia e dreapta, ca nu presupune parti-pris-uri, nici abdicari de la principiile deontologice, dar nici incercari de a impaca si capra si varza. Or, EvZ taman asta incearca – sa fie si cu dansa-ntr-insa si cu sufletu-n rai. Si tabloid si ‘quality’, si ‘oficios’ si ‘independent’. Asa ceva nu se poate, iar rezultatele se pot vedea cu ochiul liber. Asta nu e mai e un brand, e un talmes-balmes care, din mintea editorilor, se transmite cititorilor, de unde revine, cu indoita putere, in sedintele de redactie in care se stabileste sumarul. O varza, nu a la Cluj, ci a la Ion Cristoiu.

Langa comentariile lui Sorin Ionita, bunaoara, apar cele ale lui Horia Tabacu. Aici nu mai e vorba despre diferente de opinii, ideologii, simpatii politice. Aici e vorba despre diferente de stil si substanta ca de la cer la pamant (lasam diferentele de caracter si background deoparte). Intre interviurile mieros-cretine in care Monica Gabor e ascultata cu piosenie declarand cu seriozitate ca « multe fete ma privesc ca pe un exemplu », fara ca reporterului EvZ sa-i pice microfonul din mana, aventurile sexuale ale lui Catalin Botezatu, crime, divorturi si mai stiu eu ce alte evenimente ale zilei de care nici o tara nu duce lipsa, stirile cu adevarat importante de-abia isi mai gasesc locul, expediate in cateva randuri – daca se poate cu titluri de genul « VEZI AICI ». Nu tu analize, nu tu punere in context, nimic.

Bine, veti intreba, si ce se poate face ? Oamenii trebuie sa supravietuiasca intr-un fel sau altul. Oamenii trebuie sa faca si concesii si compromisuri. Argumentul s-ar cuveni sa va puna pe ganduri, pentru ca argumentul ar trebui sa va sune cunsocut. A fost repetat ad nauseam toata perioada comunista, si uite ce bine ne-a facut. Asta e buba ce trebuie sparta. Strategiile de supravietuire ale EvZ seamana cu strategiile partidelor politice si sunt deopotriva absurde. Atat in jurnalism cat si in politica, asta se numeste « strategia reactiva » : mai intai aflam ce vrea poporul, dupa care ne adaptam discursurile in asa fel incat sa-i gadilam asteptarile. Il vrea pe Prigoana ? Ii dam Prigoana ! Vrea Zavoranu ? Ii dam Zavoranu ! S.a.m.d.

Stam pe craca si o taiem cu fierastraul. Pe urma ne miram ca ne trezim la pamant.

Iar asta pentru ca, in realitate, nici in jurnalism si nici in politica nu exista strategii cu adevarat reactive. Strategia reactiva e un mit, precum mitul Varstei de Aur. O re-actiune e doar un alt fel de actiune, care va declansa o spirala descendenta : Dati-i omului gaini cu pui vii, si data viitoare va vrea mai mult. Data viitoare nu se va mai multumi cu atat. Data viitoare va vrea Sorin Oprescu, pe urma, Silviu Prigoana. E ca un drog. Cand Prigoana nu-l va mai satisface, va vrea Dan Diaconescu. Ce vine dupa Diaconescu ? Nu stiu. Probabil Iri si Pepe si Moni. Ion Cristoiu si Horia Tabacu. Dupa EvZ pe stil vechi urmeaza Click si Cancan. Si tot asa.

Asa ca sa nu ne mai vaitam ca nu avem incotro. Singuri ne-am facut-o.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit.

Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

Sa-ncep prin a spune ca denuntarea unor abuzuri ale ierarhiei BOR taman in Saptamana Patimilor, ma intristeaza si ma bucura deopotriva. Ma intristeaza, cum m-ar intrista aflarea oricarui abuz al unor persoane sau institutii la care tin. Dar ma si bucura, pentru ca numai aratate cu degetul si scoase la lumina mass media, asemenea abuzuri au o sansa de a fi corectate. Are si BOR nevoie de o (si mai) lunga saptamana a patimilor. De buna seama, nu ma pot pronunta in cunostiinta de cauza asupra acuzatiilor aduse de catre Casian Pandelica unor ierarhi ortodocsi. Din pacate, experienta personala imi spune ca e foarte posibil sa aiba dreptate. O ispita a Mamonei a bantuit dintotdeauna randurile clericilor – ortodocsi, catolici, protestanti sau de orice confesiune. Lucrurile s-au accentuat de cand Patriarhul Marta – cum l-am botezat odinioara – a preluat fraiele BOR (motiv pentru care, de altfel, mi-am atras si afurisirea intr-un comunicat al Patriarhiei). Nu spune nimeni ca Marta nu ar fi dost de buna credinta cand s-a ocupat mai mult de cele gospodaresti decat de cele duhovnicesti in prezenta Mantuitorului. In defintiv, pe lumea asta, si Hristos si noi si Biserica avem nevoie (si) de o buna gospodarire. Ceea ce i se reproseaza e deplasarea accentului, inversarea ierarhiilor.

Acestea fiind spuse, ingaduiti-mi ca – de la acest punct incolo – sa nu le mai dau dreptate: nici lui Casian Pandelica, nici lui Costi, nici Victoriei Stoiciu. Pentru inceput, pentru folosirea inversunata a sintagmei “preotul Casian Pandelica”, cata vreme fostul preot a fost, dupa cum singur recunoaste, caterisit (raspopit). De unde si pana unde? Dreapta sau nedreapta, odata caterisit, Pandelica si-a pierdut si calitatea de preot. De acum inainte, poate fi cetaeanul Pandelica, predicatorul Pandelica sau, dupa cum singur recunoaste, samanul Pandelica, conducatorul unei “grupari religioase fara statut juridic”. Ca sa intelegeti mai bine: Daca de maine Colegiul Medicilor mi-ar anula diploma de medic, a continua sa folosesc aceasta titulatura (sau altii ar folosi-o fara ca eu sa-i corectz) ar fi mai mult decat un abuz si o dezinformare. Ar intra automat sub incidenta legii penale (in fine, asa sper).

Nu pot sa ma auto-proclam preot, dupa cum nu pot sa ma auto-proclam doctor, avocat, inginer, sau mai stiu eu ce. Ca Rogozanu, Siulea sau Stoiciu nu realizeaza asta, nici nu e grav – vorbesc din afara. Dar Casian Pandelica vorbeste ca unul care a fost “inlauntru”, si totusi insista ca el exercita in continuare “functia de preot”. Or, macar atata bun simt ortodox (si/sau cunostiinte dogmatice) s-ar cuveni sa aiba chiar si un raspopit: preotia nu e o “functie” – sau nu doar o functie. Desigur, in afara Bisericii iti poti spune oricum – preot, saman, sau portocala – dar pana acum nici macar protestantii nu s-au auto-intitulat “preoti” (bun, motivele sunt nitel mai complicate, dar nu e acum momentul unui curs de dogmatica – ati prins ideea).

N-am adus intamplator in discutie Protestantismul. Casian Pandelica a inceput, comparand situatia de acum a BOR cu cea a Bisericii Catolice care a precedat aparitia Protestantismului, iar intervievatoarea Victoria Stoiciu a continuat sa-i ridice mingea la plasa: “Putem vorbi despre aparitia unui soi de protestantism in sanul BOR?” In treacat fie spus, intregul interviu imi pare un exemplu excelent de “asa NU!” bun de pus la gazeta de perete in orice redactie. Sa-ti manipulezi intervievatul cu intrebari de genul “nu-i asa ca …?” numai profesinalism nu se numeste. E dispret atat fata de de cel intervievat cat si fata de inteligenta cititorilor. Imi aduce aminte de intervievurile Epocii de Aur. Iata cateva mostre: “Stiti ca in Romania avem mai multe biserici decat scoli. Cum va explicati aceasta situatie?” “Care este opinia dvs, despre construirea Catedralei Mantuirii Neamului? Se spune (sic!) ca acest proiect pune … o presiune enorma pe preoti sa cotizeze volens nolens … Vi se pare fireasca finantarea din bani publici a acestui proiect? Este el necesar din punct de vedere religios?” S.a.m.d. For the record, nici eu nu sunt de acord cu Catedrala Mantuirii Neamului, m-am exprimat public in repetate randuri in acest sens, dar asta nu are nimic de-a face cu minima probitate jurnalistica.

Revenind. N-am nimic nici cu Protestantii, nici cu Musulmanii, Catolicii, Martorii lui Iehova, Budistii, etc. Fiecare e liber sa creada ce vrea. Dar nu poti folosi, nu daca ai pretentii de seriozitate si coerenta logica, argumente protestante, sa zicem, pentru a critica ortodoxia. Cel putin nu cata vreme soliciti toleranta religioasa. Si-acum, daca tot a venit vorba despre coerenta logica, nu te poti, pe de o parte, plange despre ne-separarea statului de religie, dupa ce tocmai l-ai acuzat pe acelasi stat ca nu se vara in “angajarile” si “demiterile” din BOR (nu poti face apel la Legea Conflictelor de Munca!). Domnule Pandelica, haideti sa ne hotaram! V-ati decis sa parasiti BOR si sa va intemeiati propria grupare religioasa? Voie ca de la Banul Ghica! Sustinatorii Dvs, regulile Dvs, ideile Dvs. Responsabilitatea Dvs. Dar nu incercati si cu dansa-ntr-insa si cu sufletu-n rai, vorba moldovenilor, ca asa ceva nu se exista, vorba ardelenilor. Nici samanii nu-s in stare de asemenea scamatorii.

Altfel spus, omul are ceea ce in popor se numeste « norocul chiorului ».

Cum altfel sa explici miscarile USL ? Cum sa explici deciziile lui Ponta si Antonescu, ca de Voiculescu nici nu mai are rost sa vorbim ? In conditii normale, intr-o asemenea conjunctura economica si politica, cu politicieni de talia unei Elena Udrea sau Silviu Prigoana, opozitia – orice opozitie – nu ar fi avut nici o problema sa mature de la guvernare PDL-ul, facand praf, cu un drum, toate planurile prezidentiale. La table, insa, unii au un noroc chior. Oricine s-a indeletnicit cu jocul asta stie ca unora le intra pur si simplu zarul, altora nu. Strategia nu are prea mult de-a face cu rezultatul.

Asa ca ramane cum ne-am inteles inca de la inceputul anului : intr-o forma sau alta, tot Basescu va castiga si aceste alegeri. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

Mascaricii de moda veche, mascaricii shakespearieni (il gasiti pe Shakespeare pe Wikipedia, domnu’ Prigoana), isi foloseau reputatia de nebuni pentru a-i infrunta pe mai marii zilei – regi, curtieri sau ce-or fi fost. Nu refuzau dialogul cu “oamenii normali”. Dimpotriva, il provocau, pentru ca doar asa puteau arata cine sunt adevaratii nebuni.

Alte vremuri.

Mascaricii de azi sunt mai marii zilei si tocmai de aceea refuza dialogul cu oamenii normali – pentru ca n-ar demonstra decat ca ei sunt adevaratii nebuni. Nebuni, nebuni, dar cu suficienta inteligenta practica cat sa realizeze capcana si s-o evite. Asa se face, dupa cum puteti citi mai jos, ca atat Sorin Oprescu (la Realitatea) si Silviu Prigoana (la TVR) au facut tumbe, giumbuslucuri, si-au evitat in ultimul moment un dialog fata catre fata cu Nicusor Dan. Pentru nebunii adevarati, normalitatea serveste ca o lupa. Emisiunea programata pe Romania TV s-a tinut in cele din urma – dar nu cu Nicusor Dan, ci cu Silviu Prigoana si … Bogdan Chireac. Ca de la mascarici, la mascarici.

PS Si-acum, daca tot a venit vorba despre mascarici, ascultati cum Elena Udrea e de acord ca PDL sa sustina o (alta) eventuala constructie de dreapta, in jurul lui MRU. O noua forta de dreapta, mai credibila decat PDL, e o idee buna, asa ca Elena Udrea si PDL-ul ar sustine-o!:

‘Cred că poate fi liderul în jurul căruia să se construiască o nouă forţă politică de dreapta. Are o cotă de încredere bună, ceea ce îi dă posibilitatea să-i adune în jurul său pe cei care ar dori să construiască această forţă politică de dreapta. Nu am avut o discuţie concretă (n.r. cu Mihai-Răzvan Ungureanu în această privinţă) şi nici nu ne-a ofertat. Dar din toate frământările noastre legate de o forţă politică de dreapta cred că ne-am putea canaliza eforturile de a construi această forţă în jurul lui Mihai-Răzvan Ungureanu”, a spus vicepreşedintele PDL.

MRU sau Basescu de-as fi, citind aceasta declaratie, mi-as tranti caciula de pamant. O semneaza EU si-o da anonima MRU!

Pe cai mari fiind – doar conform propriilor declaratii era candidatul PDL inca de acum sase luni ! -Prigoana si-a continuat … prigoana (ma iertati, n-am gasit alta rima mai stupida), Sa recapitulam ultimele saptamani : Antrepenorul, capitalistul, omul la dreapta lui Bahmutan (parca), anunta cu modestie, dupa vorba, dupa port, ca ar putea accepta postura (sic) de candidat PDL la primaria Bucurestilor. Pe sesuri, nourii si-au oprit clatinarea. Pe valurile inghetate in clipita declaratiei, albatrosii lui Baudelaire si-au incetat falfairile. Pe dunele desertului berberii si camilele s-au oprit cat sa-si traga rasuflarea si sa strige « Habemus Prigoana ! »

Habemus Prigoana.

Pe urma, Prigoana a declarat ca va candida nu din partea PDL, ci din partea cui s-o nimeri – de la USL la UDMR. Norii au inceput sa planga, albatrosii sa-si franga aripile, dunele sa-nfrunzeasca. Pe urma, ca nu va candida din partea PDL decat daca vor fi dati afara Preda, Paleologu si Baconschi. Norii s-au mai rasfirat – spre apus, albatrosii au fost salvati de ecologisti, nisipul a recastigat teritoriul pierdut, camilele au amutit. Pe urma, ca totusi da, chiar daca nu. Norii si albatrosii si camilelele n-au mai rezistat roller-coaster-ului emotional si s-au aruncat in mare. Pe urma o mai fi facut si alte declaratii, da’ le-am pierdut sirul. Sufar probabil de Attention Deficit Disorder.

Ce-am avut si ce-am pierdut ?

Am avut niste idealuri declarate de dreapta. Si le-am pierdut. Am avut (la un moment dat) o ideologie de dreapta si-am vandut-o (inca o data) pe treizeci de puncte in sondaje. Sarutmana, doamna Udrea. Sa traiti, domnu’ Boc.

Astept cu sufletul la gura sa vad cum conducerea PDL il va gestiona pe Prigoana. Din cate stiu, nici macar Sever Voinescu nu e antrenat la menajerie. Ati incercat vreodata sa disciplinati un cimpanzeu ? Sa-i explicati ca nu e mumos sa dea cu fecalele in ventilator ca stropeste pe toata lumea? Ati reusit ? Nu ? Hmmmm.

“În momentul tranşării situaţiei privind candidatura la Primăria Capitalei, Cristian Preda a avut o poziţie incredibilă faţă de preşedintele PDL, de Elena Udrea, de mine. Nu poţi face aşa ceva si să rămâi în interiorul partidului. Lucrurile vor fi tranşate saptamana viitoare. Din punctul meu de vedere, Cristian Preda va fi exclus din partid. S-a ajuns mult prea departe să jignești inclusiv şeful partidului, iar partidul să stea pasiv (…) Se va întâmpla cu siguranţă. Dacă nu, înseamnă că partidul are o problemă”, a spus Prigoană.

“Lucrurile (n.r. privind candidatura mea din partea PDL la Capitală) au fost foarte clare de 6 luni. Consider în continuare că, dacă avem ceva de spus, o spunem personal sau in cadru organizat in partid. Dacă o spunem în spațiul public ori suntem în afara partidului cu totul, ori din opoziţie”, a mai comentat deputatul atacurile lui Preda la adresa sa. »

In mod normal, ar trebui sa va asezati confortabil pe canapea si sa mancati floricele de porumb. Nu e cazul. PDL nu va va tine cu sufletul la gura. Ventilator avem. Elena Udrea si Silviu Prigoana avem. La ce sa mai pierdem vremea ?

Nu vreau sa intru intr-o polemica fara de sfarsit. Indiferent daca fatul, embrionul, blastomerul sau cum vreti sa-l numiti e om de la momentul conceperii, din momentul in care devine viabil sau dupa nastere, putem cadea de acord ca are posibilitatea de a fi om.  Om. Si-atunci, indiferent de la premizele de la care plecam, putem sa mai si recunoastem ca decizia de a face sau nu avort se cuvine a fi ceva mai complicata decat alegerea tunsorii potrivite la coafor. Inteleg, e si aceea o decizie dificila, dar ceva ma face sa cred ca nu le putem compara.

Tocmai de aceea am fost surprins sa constat ca initiativa legislativa de a mandata consilierea inainte de avort a fost intampinata cu strigate oripilate de incalcare a drepturilor democratice si de manipulare a femeii aflata intr-o stare « vulnerabila ». Despre partea incalcarii insa, domnisoara, sa ma ierti, dar acu’ vrei vrea cu democratie si cu drepturi sa ma certi. Io-te un secret numai bun de impartasit la 21 de ani : democratia ne obliga la multe. Ne obliga sa nu putem bea pana la 18 ani (21 in SUA). Sa nu putem trece strada pe rosu. Sa nu putem conduce masina pana la 18 ani (16 in SUA). Sa ne facem asigurari la masina. S.a.m.d.. Despre partea « vulnerabilitatii » si a « manipularii », la care face referire Violeta Alexandru, director al Institutului pentru Politici Publice, aveti iarasi a ma ierta : in cazul deciziei de avort – precum in cazul multor altor decizii – ne-informarea echivaleaza cu dezinformarea.

Pentru ca la informare se reduce intregul proiect legislativ.

• Cercetarea cauzelor care au determinat-o să ceară întreruperea de sarcină
• Examinarea ecografică a sarcinii, urmată de înmânarea unei înregistrări foto/video
• Explicarea și ilustrarea cu imagini foto/video a procedurii medicale de avort
• Informarea asupra dezvoltării embrionare și fetale din momentul conceperii
• Prezentarea de alternative la avort cum ar fi: încredințarea spre adopție, darea copilului în asistență maternală etc.

E prea mult sa ceri ca femeia in cauza sa realizeze ce face ? Prea mult sa-i ceri sa fie ceva mai informata inainte de a lua decizia de avort decat atunci cand voteaza pentru o anumita culoare de par la coafor (de restul voturilor nici nu mai vorbesc, sa nu-mi ridic in cap acuze stupide de « spirit nedemocratic ») ?

Sa fim bine intelesi : n-am militat si nu militez pentru interzicerea avorturilor, dupa cum n-am militat si nu militez pentru interzicerea fumatului, a alcoolului, etc. Cred sincer ca fiecare are dreptul sa-si duca toate crucile pe care simte ca le poate duce. Crucile omului nu-s treaba statului. Educarea omului e, insa, treaba noastra, a tuturor. Adicatelea, treaba statului.

Se mai spune ca educatia sexuala in scoli (obligatorie?) ar rezolva problema. Ingaduiti-mi sa ma indoiesc. Educatia sexuala in SUA incepe din clasa a cincea (!), spre disperarea pruncilor mei cand au trecut prin asta, si-atunci s-a terminat cu Alba ca Zapada si Fat Frumos, iar basmele, odata pierdute, duse sunt. Prezervativele si anticonceptionalele se distribuie de cele mai mult gratuit prin toate liceele si campusurile, ceea ce nu impiedica SUA sa se numere printre tarile cu cel mai mare numar de sarcini (si avorturi) la adolescente. Rautaciosii ar putea spune ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

Eu nu sunt rautacios. Inclin, insa, sa-l cred pe Platon, care – cu alte cuvinte – spunea ca drumul spre iad e pavat doar cu prostie. Nu exista oameni rai, zicea el, doar oameni prosti. De fapt, tot apud Platon, nici oameni prosti nu exista. Doar oameni neinformati. Adica dezinformati. Iar daca nu-l credeti pe Platon, intrebati-l pe Dan Diaconescu.

Pohta ce-ati pohtit. Oameni pragmatici, alesi pe criterii de pragmatism, politicienii din Caras-Severin – toti cei 52 de primari PDL din judet, dimpreuna cu parlamentarii PDL de Caras au anuntat ca isi vor urma « seful » oriunde va decide acesta sa plece. S-a intamplat sa fie la PNL, dar putea fi la fel de bine PSD sau PC. Pentru oamenii pragmatici promovati de PDL asta nu are importanta. Importante sunt – va amintiti ? – voturile, nu principiile. Bine, nu voturile, ci banii. Dupa ce a fost ales europarlamentar in 2007, Sorin Frunzaverde a ales sa demisioneze din Parlamentul European – retribuit cu un salariu frumusel – si-a preferat sa candideze pentru postul mult mai modest de presedinte al Consiliului Judetean Caras, manat de grija comunitatii locale. Europa, ne-a explicat, mai poate astepta.

Dupa cum imi explica serios un alt lider local PDL, banii sunt aici, in judete, nu in PE. Om practic, Frunzaverde, dupa cum remarcam inca de-atunci. Nu-si da deocamdata demisia din PDL, pentru ca asta ar insemna sa-si piarda postul de presedinte CJ chiar inainte de alegeri. Or nici un om cu scaun practic la cap nu face asa ceva. N-au facut-o nici cei de la PNL si PSD, cand au trecut la PDL, asa ca n-o sa ne apucam tocmai acum sa aplicam dubla masura.

Iata de ce ma nedumereste « vria » in care ar fi intrat conducerea PDL dupa anuntul mutarii lui Frunzaverde : Ce e surprinzator ? Ca omul aplica principiile partidului ? Ca toti ceilalti primari si parlamentari de Caras procedeaza la fel ?

Frunzaverde e doar inceputul desfrunzirii PDL. Frunza galbena, uscata, frunza ce-ai fost verde-odata …

Daca va uitati bine la Silviu Prigoana veti vedea aceeasi lucire galbuie de pragmatism. Bate saua sa priceapa iapa.

Si uite-asa PDL mai pierde o sansa de a respira usurat ca nu si-a bagat singur mortu-n casa, ca sa folosesc un limbaj mai « flamboaiant ». Cam cate asemenea reactii « tumultoase » mai trebuie sa aiba Prigoana pana cand liderii PDL sa inteleaga ca personajul nu e nici icoana-ntr-un altar sa-l pui, la inchinat, dar nici macar frecventabil ? Sa silabisim impreuna : Personaje de teapa Silviu Prigoana pot aduce beneficii mici pe termen scurt, dar vor produce, cu siguranta, pierderi majore pe termen mediu si lung. Si asta dintr-un motiv cat se poate de simplu : avantajul (relativ) si dezavantajul (major si incontestabil) e ca nu au principii. Vorbind despre disciplina de partid, e suficient sa ne intoarcem in urma cu vreo doua zile, cand Prigoana declara « tumultos » ca va candida din partea oricarui partid ce il va sustine.

Mai e nevoie de vreun desen ? Pare-se ca da.

Va recomand calduros textul lui Sever Voinescu publicat pe hydepark.ro. E sfasietor, e de manual – manualul intelectualului-politician, prins intre ciocanul principiilor si nicovala pragmatismului (prost inteles). E aproape weberian (vezi Politicul ca si vocatie).

E induiosator sa-l vezi pe Sever Voinescu incercand sa faca echilibristica pe sarma pragmatismului in vreme ce Prigoana ii da ghionturi si scutura sarma. Cu atat mai mult cu cat, nu ma indoiesc nici o clipita, Sever are lectiile facute si stie ca cea mai mare capcana a pragmatismului e sa se ia prea mult in serios. Nu e nevoie a coboram prea mult in istorie – e suficient sa ne uitam la istoria post-decembrista a Romaniei. Marile succese electorale ale Romaniei de dupa ’89 nu s-au datorat « pragmatismului ». Nici CDR, nici Emil Constantinescu, nici Alianta DA, nici Traian Basescu n-au castigat operand « pragmatic ». Au castigat mobilizand energii. Or, energiile nu se mobilizeaza cu galeti si pungi de faina. Energiile nu se mobilizeaza cu clovni. Asta e realismul, la dreapta cel putin : oamenii nu traiesc numai cu paine.

De acord : suntem intr-un cerc vicios – adversarii procedeaza la fel, si-atunci noi n-avem incotro (vezi si super-PAC-ul lui Obama, dar asta e o alta poveste). Dar tocmai pentru ca cercul e vicios, vorba lui Ionesco, nu mai trebuie si mangaiat. Ba tocmai ca de aia politica e politica, pentru ca intotdeauna « avem incotro ». Pentru ca nimic nu e batut in cuie si, uneori, un esec poate fi mai important pe termen lung decat o victorie pe termen scurt. « Să ne apucăm să “educăm” şi să “luminăm” electoratul bucureştean cu două luni înainte de a veni la urne, e cam nerealist » – zice Sever Voinescu. Serios ? Cand e “momentul”? Intre alegeri? V-a impiedicat cineva? Sa supui un partid cu pretentii de dreapta mofturilor si crizelor de isterie ale unui personaj convins ca e buricul universului e realist ? Cine se-mbata cu apa rece ? Presupunand, prin absurd, ca Silviu Prigoana va castiga alegerile in Bucuresti, ce mesaj va transmite partidul bucurestenilor si unei tari intregi ? Cat de « controlabil » de catre partid va fi un asemenea personaj (si nu ma refera ici la afaceri, ci la mesajul public) ? Sincer. Pragmatic, cat se poate de pragmatic. Si realist. Cat se poate de realist.

PDL se afla acum la testul Prigoana : Il vor putea sustine pe Prigoana si, dupa ce acesta va pierde alegerile, se vor fi facut de rasul curcilor la nivel de imagine – singura care, « pragmatic vorbind », conteaza. Sau vor putea sustine un candidat « altfel », gen Monica Macovei, si-atunci, indiferent daca vor castiga sau pierde, vor castiga la capitolul mesajului.

Prima varianta e lose-lose. A doua e win-win. Alegerea e simpla: PDL va alege, “pragmatic”, varianta lose-lose.

La auzul vestii, liderii PDL de la Bucuresti – i.e., Elena Udrea – n-au rasuflat usurati, cum ar fi fost normal. Dimptriva, au intrat in vrie : cum sa pierzi ocazia unica de a pierde cu Prigoana, din cauza unora precum Cristian Preda, Toader Paleologu sau Monica Macovei ? Pentru ca de pierdut cu Prigoana, pierzi sigur. Nu trebuie sa fii intelectual pentru a intelege ca pe coridorul clovnilor e deja prea mare inghesuiala: de la Sorin Oprescu la Dan Diaconescu, si de la Irinel Columbeanu la Gigi Becali, numai Silviu Prigoana mai lipsea.

Panica la PDL Bucuresti a fost intr-atat de mare incat au trimis o « circulara » tuturor membrilor de partid – y compris lui Cristian Preda – in care « intelectualilor » din partid (ghilimele apartin autorilor) li se atrage atentia ca trebuie sa respecte deciziile din interiorul partidului si, prin urmare, sa inceteze atacurile la adresa lui Prigoana, candidatul cu cele mai bune sanse in sondaje, ca nu a plecat din partid, etc. Putin a lipsit sa le ceara sa-si ceara (sic) si scuze ca le-au necajit favoritul. « „Intelectualii” trebuie să înţeleagă că alegerile sunt un joc în care cel mai important lucru sunt voturile » si ca « Un electorat nu este mai bun şi mai meritoriu decât altul. » Simplu spus, ca prostii se numara la fel ca si desteptii, si ca nu conteaza cum faci voturi, cata vreme le faci. Dupa cum a subliniat si Elena Udrea mai pe seara, la TV, « Eu am avut șansa să fac școala lui Traian Băsescu și am învățat că politica este pe voturi. » Bate saua sa priceapa intelectualu’.

Abordarea aceasta a politcii e nu doar tabloidala ci si stupida. Dupa cum spuneam mai sus, un candidat care alearga pe culoarul clovnilor ocupat deja de alti patru competitori n-are nici o sansa sa iasa in evidenta. Nu din primul si singurul tur de scrutin. Pe de alta parte, un candidat « altfel », hai sa-i zicem in lipsa unui termen mai bun, intelectual, ar face figura aparte.

E ca la Mardi Gras, in New Orleans. In zilele acelea de nebunie in masa, singurii care mai ies in evidenta sunt cei imbracati normal, fara margele la gat si fara un pahar de bautura in mana.

Stupiditatea, insa, nu se opreste aici: dupa cum am mai spus-o, politica adevarata nu e retroactiva, si deci nu se face pe baza sondajelor de opinie. Pe baza sondajelor de opinie, Basescu n-ar fi trebuit sa candideze nici el la primaria capitalei, fiind cotat cu doar 4%, dupa cum singur marturiseste. Politica adevarata e activa. Formeaza electoratul. Il educa. Nu se aseaza in genunchi in fata prostilor, ci le deschide ochii. Electoratul e aidoma consumatorului de mass media – cum il cresti, asa il ai. Nu-i dai stiri tabloide pe banda rulanta si pe urma strambi din nas ca e toparlan. Toparalan ai fost tu, cand ai inceput sa i le dai.

Daca bucurestenii vor sa fie crescuti de alde Oprescu, Iri, Gigi, DD sau Prigoana, n-au decat. Personal – si fara sondaje de opinie – inclin sa cred ca miticii sunt ceva mai inteligenti decat ii crede o Elena Udrea. Nu miticii sunt toparlani. Toparlani sunt cei care au inceput sa-i pupe acolo unde le placea mai tare. Goe n-a fost toparlan. Toparlanca era Mamitica.

UPDATE: Purtatorul de cuvant al PDL, Sever Voinescu, a declarat astazi referitor la “circulara PDL Bucuresti”: “Este o stângăcie a unor colegi care se ocupă de probleme de comunicare la nivelul Bucureştiului. Domnul Preda a avut o discuţie cu doamna Udrea şi lucrurile sunt rezolvate. A fost o stângăcie pentru care doamna Udrea şi-a prezentat scuze domnului Preda şi lucrurile merg înainte.” Inainte cu Silviu Prigoana ?!?

Pentru cei mai putin familiarizati cu game theory, clasica dilema arata cam asa: Doi talhari fac impreuna o magarie: sparg o banca, jefuiesc la drumul mare, ceva de genul asta. Sunt prinsi si varati in puscarie, fiecare in alta celula. Ghinionul anchetatorilor face sa nu existe dovezi obiective care sa-i incrimineze direct. Au, asadar, nevoie de o marturisire. Fiecarui prizonier i se ofera acelasi targ: (1) daca marturiseste dar partenerul refuza, e eliberat, iar partenerul infunda pentru zece ani puscaria.; (2) daca nici unul nu marturiseste, sunt amandoi eliberati; (3) daca amandoi marturisesc, amandoi infunda puscaria pentru cinci ani. Simplu, nu?

Varianta numarul (2) e, de la distanta, cea mai buna. Amandoi tac, amandoi sunt liberi. Si totusi.

Oamenii aleg varianta (3) – marturisesc amandoi si infunda amandoi puscaria.

La fel ca Victor Ponta si Crin Antonescu. De ce? Asta-i dilema prizonierului.

Cei doi prizonieri vor fi fiind talhari, dar asta nu inseamna ca sunt neaparat oameni rai, fara cuvant si fara onoare. Dimpotriva, se prea poate ca, in viata de zi cu zi sa fie oameni de treaba si-au talharit de foame sau ca sa ia de la bogati sa dea la saraci. Problema nu e, prin urmare, caracterul lor. Problema lor e neincrederea in celalalt. Stiind ca si celuilalt i s-a oferit acelasi targ (a naibii anchetatori!), incep sa se intrebe: da’ daca celalalt vorbeste si eu tac? Voi infunda puscaria pentru zece ani! Si-atunci amandoi aleg varianta intermediara – marturisesc si intra la puscarie pentru cinci ani.

De la Machiavelli la Hobbes, povestea e veche.

Si-atunci nu va mai intrebati de ce USL va pierde alegerile – ca le va pierde. Le va pierde pentru ca atat Ponta cat si Antonescu lucreaza deja la scenariul B, cel in care USL nu va obtine 50%, iar celalalt partener va trada. De aceea Ponta il curteaza pe MRU si tot din cauza asta, Antonescu refuza sa introduca in statutul PNL refuzul colaborarii cu PDL – pentru ca PSD n-are incredere in PNL si viceversa.

Intre noi fie vorba, bine fac.

Dar asta e psihologia consonantista a lui Stefan Odolbleja intoarsa pe dos. E un self-fulfilling prophecy.

Culmea e ca solutia, ca si in cazul prizonierilor, e deopotriva frustrant de aproape si incredibil de departe.

De Sorina Placinta, fosta ministru al Tineretlui si Sportului, poate va mai amintiti. Pe blogul personal se prezinta ca o femeie de dreapta, care a intrat din convingere in PDL in 1997. De altfel, e si unul dintre sponsorii Fundatiei crestin-democrate lansata de catre Theodor Baconschi. Ce-i drept, luata de valul convingerilor « de dreapta », Sorina Placinta uita ca in 1997 nu exista PDL, ci doar PD, si ca partidul era parte din Internationala Socialista. Pe fosta pagina de web se prezenta, in spiritul umilintei crestine, ca « prietena, sotie si mama desavarsita » (sic !). Ca sotie desavarsita, a divortat de doua ori si s-a recasatorit de curand a treia oara. Ca mama, e mama lui Andrei Razvan Placinta.

Si de Andrei Placinta poate va mai amintiti. Din motive de gelozie, in decembrie 2010, fiul senatoarei PDL i-a luat telefonul iubitei si a inceput s-o agreseze in plina strada. In ajutorul fetei au sarit mai multi trecatori, printre care si Nicolae Stan. Furios, Andrei Placinta s-a suit la volan si, conform declaratiilor mai multor martori, a trecut cu masina peste Nicolae Stan de 26 de ori ! De douazecisisase de ori ! Spre norocul sau, Stan mai avea (inca) zile. A supravietuit pentru moment, fiind internat pentru 45 de zile. Fiul senatoarei a fost arestat pentru tentativa de omor, dar a fost eliberat dupa cateva saptamani, instanta stabilind ca un om care il calca pe altul cu masina, ziua in amiaza mare, de 26 de ori, nu reprezinta un pericol social. De atunci, procesul se afla pe rol.

Estimp, lui Nicolae Stan i s-au terminat zile. A murit, convenabil, in urma unui accident soldat cu o rana grava la cap, iar fosta prietena si-a modificat, subit, declaratiile. Probabil si situatia financiara. Zilele trecute, Andrei Placinta a fost condamnat la trei ani de inchisoare pentru tentativa de omor, un an pentru talharie si sapte luni pentru ultraj – toate cu suspendare !

Pe blogul Sorinei Placinta, totu-i vis si armonie : se vorbeste depsre prietenii adevarate, despre moralitate in politica si despre valorile crestin-democrate.

Care valori au fost calcate – de data asta, in picioare – de vreo douazecisisase ori. Ziua in amiaza mare.

Nici o pleopa nu tremura.

Si totusi.

Totusi, nu i se poate nega proaspatului premier meritul de a aduce o rupere de ritm in politica romaneasca. Unde inainte totul era razboi, care pe care, si invingatorul ia totul, acum totul pare vis si armonie, exista loc pentru discutii civilizate, invinsii au si ei o vorba de spus. Exagerez, de buna seama, dar ati prins ideea : s-a trecut de la o epoca la alta – si nu stiu in ce masura presedintele Basescu gusta tranzitia. Lumea e derutata – si pe buna dreptate : unde-s razboaiele d’antan ? Ponta vorbeste frumos de Ungureanu, Ungureanu marturiseste sfielnic ca se mai consulta cu Ponta, opozitia e invitata la consultari, peste glumitele Elenei Udrea se patineaza gratios, UDMR-ul e imbratisat pana sta sa se sufoce, Gadea se-nmoaie si e derutat ca izbeste in vata si nu face ‘poc’ !, s.a.m.d.. Dupa cum observa mai jos si Costi Rogozanu, un sentiment de frustrare pluteste in aer – am fost vaduviti de dusmani ! Pentru o lume obisnuita cu injuraturile, o pedeapsa mai mare nici ca se putea.

E de vina mimetismul romanesc ? Faptul ca ne luam intotdeauna dupa « tatuc » ? Ma indoiesc ca, din acest punct de vedere, suntem diferiti fata de altii. Lumea adopta, fara macar s-o realizeze, stilul impus de lideri. Bush W. a fost – ca si Basescu – un presedinte voit polarizant – si asta s-a vazut in polarizarea electoratului si escaladarea retoricii agresive. Obama a incercat din rasputeri sa se plaseze la polul opus – impaciuitorist, deschis la compromisuri necompromitatoare, etc. Fara succes. Obama e polarizant pentru simplul fapt ca exista (dar asta ar fi o alta discutie). Toate incercarile sale de pana acum de-a le intinde republicanilor o mana s-au soldat cu esecuri rasunatoare, si asta nu doar pentru ca in SUA e an electoral.

Din punctul asta de vedere, MRU ia startul de pe pozitii mult mai bune. Instinctiv sau din calcul – oricum nu prea are importanta – a realizat ca stragia ruperii resortului poate da rezultate extraordinare, mai cu seama dupa « epoca Basescu ». Cand adversarul se asteapta la injuraturi si/sau glumite de prost gust, dar e intampinat cu zambete si gesturi de apreciere, ceva, undeva in el se rupe. Resortul furiei. Nu te poti razboi cu un sac de vata, ca ti se afunda pumnul in el si aluneci in penibil.

Se prea poate ca si presedintele sa fi realizat asta, intr-un sfarsit, dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit. De-acum e prea tarziu. Basescu e deja captivul propriului sau stil conflictual. Orice incercare de a-l schimba de maine ar suna fals. Nu zic ca stilul n-a fost bun la inceput – ca a fost. Greseala lui Basescu, insa, a fost greseala semnalata inca de la Machiavelli : oamenii nu se pot adapta. Isi imagineaza ca, daca au castigat de cateva ori cu o strategie (leu sau vulpe), vor castiga de fiecare data aplicand-o la fel. Or, timpurile se schimba. Iata de ce aceasta succesiune, aceasta alternanta de stiluri i se potriveste manusa noului premier. Semnaleaza o ruptura de ritm de care toti actorii politici vor trebui sa tina seama, fie ca le convine, fie ca nu.

Manusa, asadar, e cum nu se poate mai potrivita – de catifea. Singura problema care mai ramane e mana. O mana de otel intr-o manusa de catifea e de admirat. O mana de catifea intr-o manusa de catifea e redundanta si nu mai are nici un haz.

Invitatiei lansate odinioara – “Veniti sa-mi numarati ouale!” – i-au dat curs, cu intarziere, ce-i drept, reporterii Romaniei Libere. Si, uite-asa, gura bate oul. Cum in declaratiile de avere pentru 2009 si 2010 ale fostului premier apare o suma de aproximativ 150,000 de euro “din activitati agricole”, care activitati agricole, conform declaratiilor lui Adrian Nastase, se rezuma la vandutul oualor de la “ferma de gaini” din Cornu, oamenii s-au ostenit sa verifice. Si-au mers sa cumpere niste oua a la Nastase.

Atata doar ca, la fata locului, reporterii RL au constatat ca, de cativa ani buni, nu mai exista nici o crescatorie, hala e abandonata si, in afara unor gaini zburatacind prin curte, nimeni nu isi explica de unde si pana unde puteau fi scoase, in doi ani, oua in valoare de 150,ooo de euro. Nici macar cu gaini ouatoare de oua de aur. Si chiar daca – prin absurd – asta ar fi fost cazul, tot nu ar fi fost legal sa le vanda, cata vreme Dana Nastase, producatoarea en-titre a casei, nu mai are certificatul de producator din … 2008.

Buuun. Acum, dupa felicitarile de rigoare pentru profesionalismul jurnalistilor de la RL, se impun si cateva concluzii:

(1) Bietul Andrei Nastase, fiul ex-premierului, a invatat de mic cum sa minta fara sa clipeasca. Intrebat fiind de reporterii RL daca munceste la ferma de pasari de la Cornu, a raspuns ca da, in weekenduri, pentru ca nimic nu-ti da mai multa satisfactie decat lucrul bine facut. Sau minciuna prost spusa. Baiatul asta promite

(2) Mitul unui Adrian Nastase inteligent, in ciuda tuturor celorlalte, a fost spulberat. Cand te stii cercetat in nu-mai-stiu-cate dosare de evaziune fiscala, spalare de bani, etc., nu inventezi oua de 150,000 de euro din gaini care nu exista. Ca asta se numeste gainarie.

(3) In fine, dar nu in cele din urma, uite si-o veste buna pentru Victor Ponta: Nastase chiar nu mai are oua! Cotcodaceste cineva?

Morala? Veche de cand lumea: Apara-ma, Doamne, de gaini, ca de caini ma apar si singur!

Cand strangeam zece lei, mergeam impreuna la “parfumeria din centru”. Adevarul e ca nu era parfumerie si nici in centru nu era. Adica era un magazin, da’ era in centrul vechi care-a fost demolat dimpreuna cu o strada intreaga. Acum, pe strada care pentru noi era Lipscaniul Bradului, e un parc lesinat cu trei pomisori si cateva statui usurel kitch. Asa merg lucrurile. Magazinul era un fel de “de toate pentru toti”. Vindea de la pasta de dinti la tigari si de la chibrituri la … parfumuri. Ca asa le zicea:  parfumuri. Iar “parfumul” Bucuresti noua – mie si Alinei – ne placea cel mai tare.

Asa ca-l cumparam in fiecare an, an dupa an. Si-n fiece an, mama se bucura de el cu asupra de masura. Si noi ne bucuram de bucuria ei.

Pe urma, am plecat. Si Alina, si eu.  Care incotro. I-am mai adus de atunci parfumuri din tari straine, care de care mai sofisticate, si s-a bucurat si de ele. Dar parca de nici unul nu s-a bucurat atat de tare ca de parfumul Bucuresti. Cu el nu s-a dat niciodata.

La Multi Ani, Mamelor!

P.S. La Multi Ani, Anca!

Zilele trecute, insa, Limbaugh a sarit intr-atat de tare calul – si calul era intr-atat de inalt – incat pana si Rica Santorum s-a vazut nevoit sa se dezica de Rush. Crima de lez-majestate ! Totul a pornit de la declaratia (‘testimony’) unei studente la Drept (Georgetown University), Sandra Fluke, facuta in fata unui Comitet Congresional (imi cer scuze daca in limba romana toate astea suna, vorba lui Petre Roman, ca … dracu’ ; detaliile tehnice conteaza mai putin). In interventia ei, Fluke a cerut ca guvernul federal sa oblige companiile private de asigurari sa deconteze contraceptionalele, aratand, printre altele, ca ele pot fi folosite nu doar in scopuri anti-reproductive, ci si medicale (bunaoara, pentru tratamentul chisturilor ovariene).

Asta a fost calul. Rush Limbaugh si-a facut avant si l-a sarit cu voinicia unui tinerel necopt la minte dar iute la alte cele, declarand nici mai mult nici mai putin decat ca studenta cu pricina vrea sa faca sex pe banii contribuabilului american – asadar e « o curva » (a slut) sau « o prostituata » (in cazul in care curva lasa loc de interpetrari). Ba mai mult ca ea si cele aidoma ei, daca tot vor sa aiba sex pe banii contribuabilului american sa-si posteze online aventurile sexuale ! Ca nu era vorba de banii contribuabililor (obsedati sexual sau nu) ci de cei ai companiilor private de asigurari, n-a mai avut importanta. Alde Rush nu se impiedica in detalii.

Din pacate, nu e singurul. Dupa ce a fost – pe buna dreptate – pus la stalpul infamiei pentru limbajul folosit, marile companii care-si faceau reclama si-au retras banii, Limbaugh – om sensibil (la bani) si-a cerut scuze, linsajul a continuat. De asta data, insa, n-a mai fost vorba de Rush, ci de bunul simt. Pentru ca nimeni nu pretinde ca logica lui Rush n-ar fi nu doar schioapa, ba chiar ciunga si oarba. Nimeni nu pretinde ca n-ar trebui sanctionat pentru afirmatiile facute. Ba ar trebui – si cu varf si indesat. Nimeni nu sustine ca anticonceptionalele folosite pe post de medicatie n-ar trebui acoperite de asigurarile de sanatate (de stat sau private). Dar de aici si pana la a sugera – cum face media « liberala » – ca majoritatea anticonceptionalelor sunt folosite in sens terapeutic e cale lunga.

Sau nu.

In prestidigitatie asta se numeste “slight of hand” (iuteala de mana, daca preferati un termen mai neaos). Mutarea atentiei de la ceea ce conteaza la ceea ce doar pare, pentru moment, sa aiba mai multa importanta. Iar ceea ce conteaza aici e problema drepturilor femeii la «sanatatea reproducerii ». Nu degeaba problema anticonceptionalelor e prezentata in contextul mai larg al « preventive health care for women » (medicina preventiva pentru femei, in traducere libera). Asta nu mai e accident, cata vreme sarcina (“pregnancy”) e, in medicina americana, “a health condition” – altfel spus, o boala.

Ei bine, aici eu zic ca avem o problema de bun simt.

Ceva, undeva, s-a stricat pe parcurs, daca sarcina a ajuns sa fie echivalata cu o boala, iar dreptul la anticonceptionale sa fie echivalat cu dreptul la sanatate si, prin extensie, cu drepturile omului. Am intrat, cum ar zice americanul, pe un slippery slope. Pe un tobogan al carui sfarsit nu-l mai poate vedea nimeni. Daca dreptul la a face prostii (dragoste sau sex, dupa preferinte) fara teama de consecinte (a se citi « copil ») intra la drepturile fundamentale, ce NU mai este – potential cel putin – un drept fundamental ?  [Nota bene : Aici las la o parte discutia despre discrimnarea barbatilor in raport cu femeile in privinta « drepturilor reproductive ».] Mancatul de morcovi ? Bautul de bere ? Televizorul ?

Aveau dreptate conservatorii aia adevarati : drepturile omului sunt o idee generoasa. Dar una care e sufocata si batjocorita zi de zi. Si, de multe ori, din prea multa dragoste.

N-a fost sa fie. M-am strecurat cu dibacie printre sinucideri, femei cu sani mari, partide de sex oral pe FaceBook, un Iisus hermafrodit, si ce alte capcane vor mai fi fost pe-acolo. Degeaba. Nimic. Nici macar un capat de informatie, daramite reactii. Inteleg ca MRU a fost la Iasi, c-a fost huiduit de o mana de oameni, ca “el are ultimul cuvant cu privire la componenta guvernului” si-atat. Despre contractul de consultanta al sotiei si despre eventuala situatie de incompatibilitate  inteleg ca nu l-a intrebat nimeni.

Liniste deplina in Romania Libera, tacere asurzitoare in Adevarul, mormant la Gandul.info si mult zgomot pentru nimic la Evenimentul Zilei.

Inteleg sa tii cu Basescu, sa tii cu guvernul, sa-l simpatizezi pe MRU, etc. Inteleg sa nu-ti placa nici Ciuvica si nici GIP-ul lui. Dar de aici si pana la a ignora complet o asemenea informatie e cale lunga – cam cat de la jurnalism la gaini violate. Din doua, una: fie GIP a aruncat pe piata o falsa declaratie de avere – caz in care cineva trebuia sa se sesizeze. Fie partizanatul a reusit sa intunece pana si ultima bruma de ratiune: daca un ziarist isi imagineaza ca in zua de azi o asemenea stire poate fi ascunsa sub presul unei taceri mormantale, nu stie pe ce lume traieste si, da, nu-si merita titlul de ziarist. Nu pentru ca e ticalos. Pentru ca e prost.

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor de la gazetele mai sus pomenite, daca vreti sa-l scoateti basma curata pe MRU, nu adoptati tactica strutului, ca e paguboasa! Faceti, spuma marilor, un damage control, ca la abecedar, dar nu incercati sa ignorati gorila din sufragerie! Ignorata, gorila creste si incepe sa se infurie. Incepe sa va sparga farfurioarele si cestile din care incercati sa va beti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ceaiul.

Recomandarea e valabila si pentru premier. Nadajduiesc ca unui fost director SIE nu e nevoie sa-i fac un desen.

Asa ca-mi aprind o pipa si astept. E o gorila interesanta.

Am citit si nu mi-a venit a crede ca te regasesc de aceeasi parte a vehementei verbale cu Ion Iliescu – macar amanuntul asta si-ar fi mai mult decat suficient pentru a te pune pe ganduri. Tu numesti Legea Lustratiei “o stupizenie fără seamăn”. El o numeste “aberanta si total inutila”.   Amandoi opinati ca o asemenea Lege sau discutie, ar fi avut “oarecum” sens in anii ‘90 (Ion Iliescu). Tu zici ca “poate” ar fi avut sens in 1990. Oarecum? Poate? Nu-i sigur? In anii ‘90 veneau minerii sa ne convinga ca Punctul 8 e un atentat legionar si plantau, de bucurie, panselute. In anii ‘90 ma arestau la Radio si ne dadeau cu gaze lacrimogene in ochi. Atunci a murit Frumusanu. Bine, minerii si gospodinele care tipau isteric “omarati-i!” munceau, nu gandeau. Dar tu ce scuza ai? Nu e limpede ca alde Ion Iliescu a facut tot ce i-a stat in putinta tocmai pentru a impinge Legea pana la punctul la care sa poata spune “acum e prea tarziu”? Chiar nu mai vedem evidentele care ne scot ochii? Ne-a intunecat anti-anti-comunismul pana si aceasta abilitate? Sau poate chiar ne-au scos evidentele ochii, in asa fel incat sa nu-i mai putem spune cainelui, caine si porcului, porc?

Iertat imi fie patetismul, da-n clipa in care bunul simt e catalogat drept penibil, cineva trebuie sa traga un semnal de alarma.

Pot intelege ca Legea Lustratiei nu e perfecta, ca unele categorii au fost introduse sau excluse din interese cat se poate de meschine. Dar de aici si pana la a o cataloga “din principiu” drept o penibilitate, o stupizenie si “o încăpăţînare ipocrită în anticomunism” imi pare cale lunga. Putem discuta detaliile, formularile, dar nu principiul. Pentru ca e principiul bunului simt.

Draga Costi, sa-ti spun un secret: oricat de prost si de corupt e regimul de-acum, cel de atunci era de o suta de ori si mai prost si mai corupt. Ba, colac peste pupaza, mai era si criminal. Criminal la propriu, fara metafore post-moderne: te omorau, Costi, te bagau la puscarie, te distrugeau. N-aveai Voxpublica si nici nu puteai declara vreo lege, orice lege, penibila. Te-ar fi terminat. Iar oamenii care intra pe lista lustrabililor au fost, intr-o masura sau mai mare, sistemul. Si-au beneficiat din plin de pe urma lui. Inca mai beneficiaza. Penibil, ce-i drept. Si-acum? De la data intrarii in vigoare a legii, nu vor mai putea fi “numiti” in unele functii de conducere, pentru cinci ani. Numiti, nu alesi. Atat. Penibil, de acord.

O dojeneala parinteasca ar fi fost ceva mai aspra. Din punctul asta de vedere, da, Legea Lustratiei e penibila. Din alte puncte de vedere, cu tot regretul, mi-e teama ca sursa penibilului trebuie cautata in alta parte. Bunaoara, in oglinda.

Cu aceeasi simpatie,

peniblul fumurescu

PS Cu “majoritatile ingrijoratoare” care-l regreta pe Ceausescu nu faci nimic. N-ai ce sa le explici. N-ai ce si n-ai cui. Vorba ceea: “iar cine nu intelege, sa nu inteleaga”.

Recunoasteti, e fascinant. Cand vine vorba despre stat, stanga si dreapta isi dau mana peste tara, Rogozanu se pupa cu Patrasconiu si amandoi cu Vantu sau Patriciu in Piata Endependentii. De stat. Ca unii il vad prea mare sau prea mic, prea slab sau prea puternic, prea bagacios sau prea timid, n-are nici o relevanta.  Pentru toti, statul e altceva-ul. Sa dea – sau sa nu dea – « ca de aia stat ». Alt-ceva. O asemenea unire si-n simtiri intre adversari altminteri decalarati e de natura sa puna pe ganduri. Putintica istorie a ideilor, asadar, n-are a ne cauza.

S-o luam cu inceputul. Dupa cum zicea Quentin Skinner, tata istoriei ideilor – in treacat fie spus, un profesor fascinant care, pana in ziua de azi, sfatuieste pe toata lumea – se cuvine a face distinctia intre “cuvant” si “concept”. Uneori, conceptul precede cuvantului. Uneori, utilizam concepte pentru care ne lipsesc, deocamdata, cuvintele.  De « dor » bunaoara, sufera multa lume, dar nu toti au cuvantul pentru concept. Mai simplu : poti iubi fara a o putea vocaliza dincolo de « ioi », « of, of », etc.. Esti ca inginerul (pardon) : ai ochi inteligenti, dar nu te poti exprima. Poti rezuma « Romeo si Julieta » la « un baiat iubea o fata ». Asa si cu statul.

Nu voi intra acum in toate disputele academice pe aceasta tema, ca nu-si au rostul aici (desi rost au, fara doar si poate). Machiavelli – zic unii – e printre cei care impune pe piata ideilor conceptul de stat ( « lo stato ») ca entitate distincta. Cum, insa, Machiavelli reuseste performanta de-a merge pe sarma care desparte clasicismul de modernitate, problema ramane deschisa. Cracanata, ca sa spunem asa. Nu degaba a rezistat la ‘strappado’ – o metoda de tortura in care mainile si picioarele iti sunt legate la spate, esti suspendat in aer si-apoi lasat sa « cazi » fara sa atingi pamantul. Cica e dureros. Cica, dupa trei « caderi » marturisesti orice. Machiavelli a rezistat la mai multe si-asa a scapat cu viata. Si-asa ne-ar fi dat, cica, « statul ».

Revenind la oile statului, pentru ca aici e miza : Polis-ul, orasul-stat, a existat dinainte de Renastere. Conceptul, care va sa zica, a precedat aparitia cuvantului. In Evul Mediu (catusi de putin intunecat, dimpotriva !), aveam Respublica, Civitas, Regnum sau Imperium. Alte palarii pentru aceeasi Marie – Maria sa, Statul. Pare-se, asdar, ca nu putem scapa de stat, dupa cum nu putem sari peste propria umbra. Ai batrani, clasici cum erau (sic), erau oameni cu capul pe umeri. Eficienti. Intelegeau ca n-are rost sa te bati cu umbra. Mai bine accepti ca face parte din tine.

Mai bine accepti ca statul sunt eu. Eu. Fiecare ‘eu’. De-aici incolo mai vedem noi, da’ macar sa stim de unde plecam. De la statul sunt eu.

Aristotel, sireacul, zicea ca omul e pentru stat, nu statul pentru om. Avea el obsesia asta, sa creada ca adevarata natura a orice se releveaza in momentul in care poti raspunde la intrebarea « pentru ce e ? ». Ghinda e pentru stejar, ochiul pentru vazut, s.a.m.d.. Ca omul de aia  e om, ca e « fiinta politica » (zoon politikon, tradus adesea « animal politic »). Ca suntem haraziti cu ratiune si cu puterea cuvantului – logon ekhon – fara de care n-am avea de nici unele. Asa le-avem. E, vorba lui Monk, o binecuvantare si un  blestem. Sau, daca preferati varianta Genezei, odata ce ai muscat din marul cunoasterii, nu-l mai poti scuipa inapoi. Trebuie sa-l mananci pana la capat.

Grecii astia vechi erau, vorba unui amic, oameni exigenti. Din moment ce omul de aia e om, ca e politic, pentru stat, alora care-si vedeau treaba si de banii lor (oikos – de aici, « economia »), fara interes pentru binele public le ziceau, simplu, « idiotes ». Stiu, am mai zis-o, dar nu ma pot abtine s-o repet.

Si-atunci, pentru ce e statul ? Pentru dreptate. Pentru virtute. Pentru … param-pam-pam … fericire ! Fericire, atata cat e posibila pe lumea asta. Nici mai mult, nici mai putin. Hai, ca e ciudat, da’ poate merita luat in consideratie. La urma urmei, urma care scapa turma, daca e sa stam stramb si sa judecam drept, nu dupa asta alergam cu totii ? Dupa fericire – pe lumea asta sau pe lumea ailalta ? Nu de aia de mergem la scoala, vrem sa facem bani, ne casatorim, bem, ne drogam, mergem la manastire, facem yoga sau mai stiu ce ? Americanii, prin Jefferson, au bagat alergarea dupa feiricre si-n Declaratia de Independenta.

Vorba lui Hegel : Grecii aia isi puneau intrebarile fundamentale cu toata simplitatea si sinceritatea – si incercau sa le raspunda aidoma. Noi ne-am pierdut aceasta indemanare. Noi ne-am pierdut statul.

S-o luam altfel. S-o luam babeste. Ana are mere (da, si Xenia are pix). Nu de ce sunt roman, ci de ce ma cheama Fumurescu? Pentru ca m-am nascut in familia Fumurescu. E familia Fumurescu alt-ceva decat mine ? (Nota : Si vorbim aici despre doua familii Fumurescu : cea din care vin si cea pe care am « facut-o », dupa cum sunt si roman si american – sic) Schimbati numele de familie si incercati sa raspundeti la aceasta intrebare simpla, dupa vorba, dupa port. E familia alt-ceva ? Nadajduiesc ca nu. Si-atunci ?

Da’ cu statul ce-ati avut ?

Vine modernitatea timpurie si schimba datele probelemei. Unde inainte fiecare eram statul, dintr-o data nimeni nu mai e. Statul se abstractizeaza, se distanteaza de noi. Apare asa-numita societate civila, pe care nimeni nu stie cu ce s-o manance. Asa ca o lasa, la inceput, in pace. Ce e societatea civila ? Un pod intre individ si stat. Podul, insa, ca orice pod, indeplineste o functie dubla : Apropie cele doua maluri, dar, in acelasi timp, le mentine la distanta. Vine vremea, trece vremea, si societatea civila devine, treptat, tot mai atractiva. De ce ? Pentru ca ne apropie de stat, tinandu-ne, concomitent, la distanta. Nici prea mare, nici prea mica, numai buna de iubita. Nu e nici foarte politica, dar nici foarte dimpotriva. So pe ea !

Hegel, bietul, surprinde momentul si il capteaza cum stie el mai bine – dialectic. Prea tarziu, insa. E catalogat drept retrograd, paseist, organicist, ba chiar totalitar. Prea tine cu statul. Or, deja ideea e bine insurubata in subconstientul colectiv : statul e altceva. Orice alt-ceva. Dar nu eu. Intalnirea Spiritului cu sine insusi se amana pana la o data ce va fi comunicata ulterior. Pana una, alta, statul e ‘strainul’. Alt-ceva-ul. Gras sau slab, bagacios sau timid, dar alt-ceva.

Stai si te minunezi : nimeni n-a zis despre familia lui/ei c-ar fi altceva. Nimeni nu discuta despre familie in termeni de « puternica » sau « slaba », sa « dea » sau sa nu dea, s.a.m.d.. Toata lumea si-o accepta, indiferent daca te cheama Popescu, Fumurescu, Basescu, Rogozanu sau Avarvarei.

Da’ cu statul ce-ati avut ?

Buun. Inainte de a va isteriza ca fac paralele intre familie si stat, trageti aer in piept. Nu, familia nu e statul, dupa cum nici ghinda nu e stejar. Asa ca aveti, de facto, doar doua optiuni : (1) Continuati sa va intelegeti uni-dimensional, haraziti cu drepturi pe care le cedati, gratios, cu ocazia alegerilor – caz in care va veti simti ne-reprezentati, iesiti pe strada si ocupati ce se poate ocupa, dupa care v-apuca foamea si mergeti, inevitabil, acasa. Sau (2) petrecand atata amar de vreme pe Facebook si Twiteer, incepeti sa realizati ceea ce ai batrani stiau din capul locului – si-anume, ca nimeni nu poate fi reprezentat fara rest. Ca ‘eu-l’ e nitzel mai complicat si poate fi reprezentat doar in masura in care e ecologist, liberal, social sau crestin-democrat, femeie, barbat, ochelarist, etc..

Vi se pare putin lucru ? Mai ganditi-va o data.

Si inca o data.

Asa. Vedeti ? Vedeti ca se poate ?

NOTA: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Nu e nevoie de o reintoarcere la istoria partidului, la trecerea peste noapte de la stanga la dreapta, la schimbarile bruste de discurs, in functie de necesitatile momentului. Nu e nevoie nici de o analiza a viitoarei Miscari Populare. Viitorul mai poate astepta. Ne ajunge prezentul. Mai precis, discutiile pe marginea viitorului candidat la primaria capitalei. Conform mai multor surse si in absenta oricaror dezmintiri, e plauzibil ca viitorul candidat PDL pentru Bucuresti va fi … param-pam-pam … ati ghicit: Silviu Prigoana! Da, ceea ce odinioara parea o gluma proasta, e astazi pe cale sa devina o realitate.

Motivul? Cat se poate de pragmatic: intr-o confruntare cu Sorin Oprescu, Silviu Prigoana sta mai bine in sondaje decat un Cristian Preda sau un Toader Paleologu. V-am spus: PDL e ca apa – pasiva, nu reactiva. Apa nu creeaza vasul, se adapteaza la el. Respectand principiul, nici PDL nu poate vedea dincolo de sondajele de-acum. N-a invatat inca ce stie tot politicianul care iese in patru labe din gradinita politicii: ca in politica viitorul ti-l croiesti singur, altminteri esti condamnat sa traiesti in trecut. Altminteri, Obama, sa zicem, n-ar fi ajuns niciodata presedintele Statelor Unite. Nu i-ar fi ingaduit-o sondajele.

Absurdul, insa, nu se opreste aici. Conform Gandul.info, surse din PDL au declarat ca “Dacă nu vom putea să-l batem pe Oprescu, măcar să pierdem onorabil“! Onorabil? Cu Silviu Prigoana?

Ca nu esti in stare sa castigi onorabil, e grav. Dar cand nici macar nu mai intelegi ce-nseamna sa pierzi onorabil e timpul sa tragi obloanele. Te apuci de altceva. Bunaoara, de tabloide sau de afaceri cu gunoaie.

Pastrand, respectuos, proportiile, nici eu nu credeam, c-am s-ajung vreodata sa-l apar pe Rick Santorum. Iaca, am ajuns.

Pentru necunoscatori, Rick Santorum e unul dintre candidatii republicani la presedintia Statelor Uninte – unul dintre cei care va pierde cursa nominalizarii in fata lui Mitt Romney (ceilalti doi candidati sunt simpaticul-ignorat Ron Paul si resapatul Newt Gingrich). Haide sa nu va mai tin cu sulfletul la gura si sa ma repet : Romney va pierde in fata lui Obama. Asta nici macar nu mai e profetie. E bun simt. Rica e emblematic pentru nivelul la care a ajuns nucleul dur republican (din care, oficial, fac parte). Jos. Foarte jos. In conditii normale, un asemenea candidat ar fi managaiat cu blandete pe crestet si trimis sa se mai joace cu lopatica in nisip. Sau sa mai faca un million de dolari pe an facand lobby pentru companiile de asigurari de sanatate si pentru cele de energie (petrol, gaze, etc.). Atata stie, atata poate. Restul e gargara conservatoare la nivelul « calul, pusca si nevasta ». Atata doar ca Rica nu pare in stare sa le manuiasca asa cum se cuvine pe nici unele. Nici calul. Nici pusca.

Acestea fiind datele problemei, ce m-a apucat sa-i tin partea ? Bunul simt. Asta m-a apucat. Iertata-mi fie vorba proasta, dar de asta sufar : de bun simt. O boala in ziua de azi. O zi, ca sa zic asa, nesimtita din prea multa simtire. O zi care simte enorm si vede monstruos. O zi in care discursul politically correct face din tantar, armasar. Pe scurt, ce i se reproseaza mai nou lui Rica? Nu stupidiatea, nu dublul-discurs, ci faptul ca nu s-ar fi delimitat in termeni suficient de fermi (« o gluma proasta ») de-o afirmatie a unuia dintre finantatorii sai de baza (vorbim aci de sute de mii de dolari, dar asta e o alta problema), Foster Friess. Care era « gluma proasta »  a lui Friess ? Aceeasi pe care-o stiam pe vremuri din ciclul Radio Erevan : « Intrebare : - E adevarat ca aspirina poate fi folosita ca anticonceptional ? Raspuns : – Da, cu o conditie : sa fie tinuta strans intre genunchi. »

Buuun. Acum, daca v-ati opit din ras, sa stam stramb si sa judecam drept : Care e, in fond, motivul indignarii colective? Pentru ca, in urma poantei cu aspirina, intervievatoarea s-a declarat « sufocata » si « fara grai », omul si-a cerut scuze, mass media in frunte cu CNN au luat foc, iar bietul Rica a fost, inca o data, depasit de situatie. Damage control, pare-se, nu intra in fisa postului consilierilor lui de imagine. Sunt materiale din care, oricat te-ai stradui, nu poti face bici.

Eu, unul, nu vad nici un motiv de indignare in poanta cu aspirina. Dimpotriva. Si-atunci, din doua, una : fie eu mi-am pierdut uzul ratiunii, fie mass media si-au pierdut simtul umorului, la pachet cu bunul simt. De cand apelul la abstinenta – pentru ca asta e poanta cu aspirina, nu e nevoie de-un desen – a devenit motiv de indignare ? Da, inteleg ca nu esti de acord cu abstinenta, promovezi libertatea sexuala, s.a.m.d.. Inteleg multe. Ii inteleg pe cei care sustin legalizarea avortului (in treacat fie vorba, o sustin si eu, chiar daca nu sunt de acord – cred ca avem cu totii dreptul la pacatele de moarte), casatoria homosexualilor (pentru Biserica, oricum, casatoria « notariala » n-are nici o relevanta). Ineleg multe : salvarea balenelor, vitaminele, cascutele pentru biciclisti, s.a.m.d.. Doamne, il inteleg chiar si pe Remus Cernea ! Mi-e mila, dar il inteleg. Nu sunt cu multe de acord, dar pe toate incerc sa le inteleg.

Tocmai de aceea nu inteleg de ce apelul la abstinenta devine, in ziua de azi, motiv de indignare colectiva. Va rog, nu ma-ntelegeti gresit. Nu sunt stofa de inger. Chiar nu sunt. Cei care ma cunosc pot depune marturie J. Nici un pacat nu-mi este strain. Una e, insa, pacatul si alta revendicarea lui ca virtute. Asta e ultima reduta. Una e sa recunosti dreptul omului la orice, alta e sa ii faci piedestal. Si chiar daca nu crezi ca abstinenta sexuala e solutia de bun simt pentru multiplele probleme ale zilei de azi, ai macar bunul simt sa-i lasi pe altii sa creada asa fara a-i arata pe ailalti cu degetul. Ingaduieste-le si lor sa creada ca o aspirina tinuta strans intre genunchi e mai eficienta decat orice prezervativ si decat orice pilula.

Ingaduieste-le si lor sa aiba o parere – cum ai si tu. Ingaduiti-va unul altuia dreptul de a fi dogmatici, ca ‘doxa’ asta inseamna – opinie, dat cu parerea. Nu stiu, dar cred. Cred, Doamne, ajuta necredintei mele !

Nu, Rica nu va castiga alegerile. Dar asta nu inseamna ca trebuie pus la perete pe motive de genul asta. Asta nu inseamna ca trebuie sa punem bunul simt la perete.

Nota: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Despre porcaria facuta de Antene prin prezentarea filmuletului cu Emil Boc la vestiar s-a scris – desi nici pe departe intr-atat de mult si de aspru pe cat s-ar fi meritat. Te intrebi unde sunt indignatii ACTA si cei ai dreptului la o viata privata. Ceea ce insa a trecut complet ignorata a fost porcaria practicata de catre ziarele pretins quality – si ma refer in particular la Evenimentul Zilei si Adevarul, singurele pe ale caror site-uri s-a intamplat sa gasesc link-uri la “Imaginile socante” cu ex-premierul. Cum la televiziunile romanesti am renuntat de multisor, tabloide nu citesc, s-ar fi crezut ca valul acesta de abjectie ma va ocoli de aceasta data. Ei, as!

EvZ si Adevarul au grija sa promoveze pe site-urile lor toate mizeriile Cancan si Click (parca; daca ma-nsel, nu-mi cer scuze). Imi imaginez ca in capul “ziaristilor” quality, faptul ca se multumesc sa preia titluri din presa de tomberon ii absolva de orice responsabilitate. De parca daca in loc sa sugrumi pe cineva cu mainile goale il omori cu satarul, vina e strict a satarului.

Nu de soarta Antenelor, a Cancan si Click ma ingrijorez eu. Ei s-au catarat de multisor pe piscurile nesimtirii pana ce i-am pierdut din vedere. Nu se mai vad.  Au coborat in haurile intunecate ale mocirlei sufletesti pana ce mi-au disparut de pe radar. Dar cand ziarele “quality” se preteaza la prestidigitatii din astea, adormindu-si cu ipocrizie constiinta – ba mai si discuta dupa aceea moralizator interventia lui Crin Antonescu – cineva trebuie sa ii traga de maneca si sa-i forteze a se privi in oglinda. Dincolo de vorbele frumoase si de pretentii, vor vedea doar o gramajoara de gunoi pe care stau asezati in fundul gol o mana de ziaristi ipocriti.

UPDATE: Mi se atrage, cu simpatie, atentia ca atat Cancan cat si Click sunt “colege de trust” cu Evenimentul Zilei si, respectiv,cu  Adevarul. Si ca, din aceata cauza, se si “promoveaza” reciproc. Ba, mai mult, ca multi dnitre gazetarii “de buna credinta” de la EVZ si Adevarul isi incaseaza salariile din banii obtinuti de catre “tomberoanele din trust”. Asa va fi fiind. Imi pare rau, dar observatia nu schimba cu nimic datele deontologice ale problemei. Eventual, scoate si mai tare in evidenta ipocrizia/schizofrenia dublului-discurs.

Unul dintre copaci este, in acest caz, Mihai Razvan Ungureanu. Altul este Victor Ponta. Altul, Traian Basescu. Altul, Crin Antonescu. Si inca altul, Elena Udrea. Emil Boc e un copac cazut. Si tot asa, copac dupa copac de care analistii isi zdrobesc nasurile si penitele. Odinioara, Moise izbea cu toiagul in stanca si tasnea apa. Acum, stanca izbeste toiagul si tasneste doar sange si cerneala. Degeaba, ca timpul intre stelele lui Sorescu. Ne lasam furati de imediat, de un nume, de o manifestatie, cand maiestria consta in a te ridica deasupra cotidianului, deasupra maruntelor colectii de fapte. Maiestria consta in abilitatea de a depista incotro merg lucrurile, indiferent de nume, de banalitati, de faptul ca ti s-a dus firul de la ciorap sau ti se-ntampla sa-ti curga nasul. Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Hegel.

Demisia lui Emil Boc, numirea lui Mihai Razvan Ungureanu si discursul lui Victor Ponta au miscat, previzibil, placile tectonice ale politicii romanesti. Analistii si comentatorii s-au simtit obligati sa se pozitioneze mai clar decat oricand. Arama a fost, in sfarsit, data pe fata.

Avem , pe de o parte, anti-pedelistii si anti-basescienii care au refuzat pana acum sa se pozitioneze clar in favoarea USL, dar care, incoltiti de discursul lui Ponta, s-au vazut nevoiti sa-si asume simpatiile politice ascunse pana nu de mult sub presul unor critici (altminteri perfect intemeiate) la adresa PDL si, respectiv, a lui Traian Basescu. Si mai avem, de cealalta parte, criticii actualei puteri si dezamagitii care continua sa o considere « raul cel mai mic » cand vine vorba de o eventuala guvernare USL. In lumina ultimelor evenimente, fiecare tabara incearca, cu o disperare prost mascata, sa traga spuza pe turta ei.

Nu e treaba mea sa-i judec nici pe unii, nici pe ceilalti. Am prieteni si cunostinte atat de o parte a baricadei, cat si de celalalta. Precum in bancul cu Itig, Strul, rabinul si capra, toata lumea are dreptate, desi nu pot avea toti dreptate. Problema – adevarata problema – se cuvine, asadar, cautata in alta parte. Nu in copaci. Nu in Mihai Razvan Ungureanu, nu in Traian Basescu, Victor Ponta sau Crin Antonescu. Nu in PDL si nu in USL. Nu in Rosia Montana sau ACTA. Nu in x, y, sau z. Nu in copaci. Ci in padure.

Si-atunci mi-am amintit de Pacala. Daca va mai amintiti, Pacala n-avea patura. Fratii lui, mai avuti, aveau fiecare cate una. Pacala, insa, avea ce nu aveau fratii bogati. Avea un ac si-o ata si minte mai multa. A cusut, asadar, cele doua paturi si-a declarat, oficial, ca el va dormi « sub ata ». De aici incolo n-a mai fost treaba lui. O noapte intreaga, fratii continuau sa traga paturile incolo si-ncoace. Ba unul era dezvelit,ba celalalt. Numai Pacala dormea linistit, invelit de « ata », la mijloc.

Ceea ce am uitat noi, astia multi si marunti, e taman asta : avem ac si ata si de cojocul USL si de cojocul PDL. N-avem noi nici cojoacele lui Basescu, nici pe cele ale lui Ungureanu, nici pe cele ale lui Ponta, Voiculescu, Antonescu, sau mai stiu eu cine. Noi paturi n-avem. Dar avem ac si ata.

E mai mult decat suficient.

E an electoral. Batalia pentru voturile noastre va fi acerba. Vot cu vot.  Orice « maruntis » poate face diferenta intre bal si spital. Intr-o mare de dezamagire, avem, asadar, ac si ata, indiferent daca « raul cel mai mic » ni se pare a fi USL, PDL, o alianta PDL-PSD, etc..

Acum e momentul. Acum se poate forta inceputul unui cerc virtuos, in care partidele parlamentare – toate partidele parlamentare – sa treaca legi (si sa aplice) legislatura promovata, bunaoara, de catre Romania Curata (www.romaniacurata.ro). Nu, nu e nevoie ca politicienii PDL, PSD, PNL, UDMR, UNPR sa devina peste noapte virtuosi. Sincer, onestitatea unei Elena Udrea, sa zicem, nu ma intereseaza. Nu acum. Acum ma intereseaza sa treaca legi care ii vor obliga pe viitor. Legi care sa oblige toate insititutiile si partidele sa-si publice bugetul si cheltuielile, automat. Legi care sa permita aparitia altor partide, s.a.m.d.

O Republica perfecta, o stim inca de la Platon, nu e posibila. Nu in lumea asta, in care partidele au paturile. Noi, insa, avem acul si ata.

NOTA: Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Nu mi-as fi amintit bancul daca n-as fi aflat ca Andreea Paul Vass, tanara cu o cariera profesionala si politica atat de fulminanta ca ar face sa paleasca cele mai inzestrate minti ale Europei – mai putin viitorii ministri, cu cariere la fel de ametitoare – a declinat pozitia de ministru al Economiei, oferita de PDL. N-a spus motivele – si nici nu prea conteaza. Haideti sa speram ca, pe undeva printre ele, s-a amestecat si o doza de bun-simt. Nu poti, la 33 de ani, dupa ce te-ai catarat cu o viteza uluitoare pana in varful scarii, sa nu simti, la un moment dat, ca te cuprinde ameteala.

Frumos ar fi ca macar jumatate dintre persoanele propuse de PDL sa se lase contaminati de aceasta ameteala si sa refuze nominalizarea. Pentru binele PDL, pentru binele lor si pentru binele romanilor, in general. Haideti, tovarasi! Vedeti ca se poate?

O nimica toata. De incalzire. Partea serioasa de-abia urmeaza.

Citesc in acelasi numar editorialul lui Mircea Cartarescu. Gata ! S-a saturat de politica ! I-a ajuns. «[D]e astăzi voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit, în orice ţine de acest domeniu pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele, asemenea condamnatului din colonia penitenciară a lui Kafka. Am făcut jurnalistică, în mare parte politică, timp de vreo opt-nouă ani. Cred că e destul pentru cineva al cărui sens în viaţă e cu totul altul. » Ma mai podidesc cateva lacrimi. Si din nou, din alte motive.

Deschid fereastra, ma uit in sus, la ceruri. In New Orleans inca nu s-au deschis. E inca senin. A plouat astazi, dar a stat. Norii s-au mai imbunat. Spre apus. Ma uit in jos. Nici pamanturile nu s-au deschis. Podeaua e la locul ei. Intru iarasi pe internet si verific pe Hotnews. Nici in Romania nu s-au deschis cerurile. Ba nici pamanturile. Doar ce s-a asternut zapada. O fi vreun semn.

Sa te lehamisesti de politica e lesne. Mai cu seama ca intelectual, turnul de fildes iti sade la indemana, in orice clipa, dupa colt. Ca-i zicem turn, ca-i zicem pestera din Himalaya a lui Mircea Eliade, nu mai are importanta. E un refugiu in vremuri de greata: vita contemplativa, nu vita activa, cum ar fi zis Hannah Arendt, tragand patimasa din tigara.

Zice Cartarescu : « Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine.” [Nota mea pentru corectori: E filosofie, nu filozofie, ca intelepciunea nu vine de la Zophia! « Detaliile » astea chiar conteaza.]

Mai citesc o data si ma scarpin in crestet. Parca am mai citit asta undeva. Ba chiar de mai multe ori. Si nu, nu avea nimic de-a face nici cu Basescu, nici cu Ponta, nici cu Voiculescu sau Diaconescu. Ba, daca stau bine sa ma gandesc, n-avea legatura nici macar cu Romania. Avea de-a face, pur si simplu, cu natura umana.

Gata ! Stiu ! Am citit-o la Max Weber, Politicul ca vocatie. Acolo, omul vorbea despre conditia tragica a politicianului. Nu politicianul-lichea, nu politicianul-demagog, ci politicianul din convingere. Asta, sireacul, vrea – nu vrea, are o conditie tragica : trebuie sa jongleze dialectic intre etica responsabilitatii si etica principiala, cea a convinegerilor ultime. Si, aidoma oricarui erou tragic, trebuie sa decida de unul singur (si asumandu-si toata responsabilitatea) nu doar unde sa traga linia dincolo de care scopul nu mai scuza mijloacele, ci si daca e pregatit sa-si piarda sufletul (la propriu, zice Weber) facand asta. Pentru altii. Pentru ca de pierdut, la capatul liniei, tot va pierde. Or, pentru a accepta din start perspectiva infrangerii necesita ceva. Ziceti-i curaj, daca n-aveti curajul sa-i ziceti cojones.

Hopa ! Dar Cartarescu nu e politician. E – a fost ? – doar un om implicat in viata politica. Un om caruia ii pasa. Prin urmare, s-ar zice, nu il putem judeca pe Cartarescu folosind aceeasi unitate de masura precum in cazul politicianului, desi influenta lui in viata publica a Romaniei o depaseste cu mult pe cea a majoritatii parlamentarilor si ministrilor. A ceea ce numim politicieni, in general.

N-avem a ne ocupa aici cu ideea daca aceasta influenta e justificata au ba. E suficient sa constatam ca exista. Io-te secretul lui Polichinelle : In politica aparenta este realitatea. Daca  nu ma credeti, intrebati-l pe Adrian Nastase si despre cum a pierdut el alegerile (si) din  motive de « Baroane ! ». Sau pe Traian Basescu cand se plange ca poporul simte ca nu mai e reprezentat de EL. La urma urmei, si Sofocles a fost ales ‘strategoi’, general (singurul post in democratia Ateniana care NU era tras la sorti) nu atat pentru calitatile sale militare, cat pentru cele dramaturgice. Aparent, cine poate scrie Antigona, poate conduce si o armata. Alte vremuri.

Si-atunci se cuvine sa aplicam « patul lui Weber » non-politicianului Cartarescu ? Nu e, n-a fost si nu va fi vreodata politician – corect ? Beeep ! Incorect ! Mircea Caratescu a fost, va fi si va ramane politician in masura in care va ramane interesat de ceea ce ce se intampla cu viata politica a acestei tari. Si in masura in care va continua sa incerce s-o influenteze cum poate. Unii pot scrie doar o pancarta. Altii pot doar vorbi de la tribuna Parlamentului, acolo unde nu-i asculta nimeni. Altii semneaza  OG-uri. Altii spun bancuri. Cartarescu poate scrie un articol. Ca impact – si, repet, in politica facem cum facem si tot la impact ajungem – ii bate pe multi ministri si grevisti. Cartarescu sta, de unul singur, pe un butoi de pulbere, calare pe un tun si lumea se uita la el cugura cascata sa vada incoto va trage.

« Dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit . Cri-cri-cri. » Primavara gri.

Cartarescu s-a lehamisit de politica.

Nu vreau sa mai pomenesc Aristotel si de omul ca vietate politica (zoon politikon), ca m-as simti ca la cursurile introductive si mi-ar fi mie rusine de rusinea altora. Suntem oameni in masura in care suntem « politici ». Inzestrati cu ratiune si cu vorbe. Pentru ca prin vorbe putem descoperi ceea ce e drept. Prin vorbe putem gandi abstract. Si, fara abstract n-am avea concret, adica nici masini, nici I-pads, nici Facebook pentru exhibitionisti. Asta, acum vreo 2400 de ani, era bun simt. Astazi e moft.

N-am acum timp sa intru in detalii. Ma multumesc cu tusele groase.

Cicero stia ceva mai bine decat Cartarescu. Scrie Cicero, bunaora, ca, « zice-se », numai scursurile si oamenii de nimic intra in politica, asa ca un om respectabil nu se va tavali prin mocirla, ca-l vor manca porcii. (Iertata-mi fie licenta. Dar asta-i ideea.) Si p-orma, se-ntreaba acelasi Cicero, acesti oameni se-ntreaba de ce sunt condusi de catre scursuri ?

Marturisesc, mie-mi place Cicero (chit ca viata lui a fost la ani lumina de scrierile lui). Imi place ca nu s-a dat batut pan’ ce n-au venit aia si i-au taiat capul (si el l-a scos, gratios, pe geam). Pana atunci a continuat sa faca politica si, mai cu seama, sa scrie. N-a salvat republica, nu s-a salvat nici macar pe sine, dar ne-a salvat pe noi.

Cicero invatase de la greci – pe care a si incercat sa-i imite. La greci si-a trimis fiul sa studieze filosofia (y compris a’ politica). Cicero n-a inventat nimic, dar a latinizat filosofia greaca. Nu e nici asta de colea.

Si-acum: Grecii aia vechi, aia care ne-au dat si filosofia, da’ si politica, si democratia dar si pericolele ei (ca, printre altele, l-au omorat pe Socrate) aveau o vorba : Alora care nu se ocupau/ nu participau in politica si isi vedeau « de treaba lor », le ziceau, simplu, « idiotes ». Si asta nu e o gluma. E un fapt.

PS Textul a aparut si pe www.contributors.ro

Ei bine, ramane cum ne-am inteles. In ultimele zile retorica a inceput sa escaladeze. Bunul, Raul si Uratul, i.e., USA, Iranul si Israelul incep sa-si incoarde muschii din ce in ce mai evident. Moartea subita (de obicei din motive de bomba) a oamenilor de stiinta iranieni care lucreaza la programul nuclear iranian n-a fost, pare-se, suficienta. Ghici ciuperca. Pentru Iran, o retorica infierbantata anti-americana serveste de minune regimul care, acum doi ani, se confrunta cu o “primavara” de revolte (de care s-a uitat cu desavarsire). Culmea ironiilor face ca satanizatul (pe buna dreptate, ma grabesc sa adaug) Ahmadinejad sa fie printre “moderatii” de la conducerea unei tari in care nimanui nu-i e clar cine are ultimul cuvant. [Nota: Recunoasteti ca e ironic - un regim fundamentalist se dovedeste periculos pentru ca e ... post-modern; avand mai multe centre de comanda, nu poate fi decapitat dintr-o singura lovitura de palos. Asta-i avantajul balaurului, cum stie orice Fat Frumos.] Si-atunci, pentru a-si pastra pozitia, Ahmadinejad e fortat sa-si radicalizeze pozitia.

S-a intrat intr-un cerc vicios, mangaiat de toata lumea. Si de israelieni, si de iranieni, si de americani.

In Statele Unite urmeaza alegerile prezidentiale, asa ca (1) negocierile cu Iranul sunt sortite esecului, si (2) toti candidatii vor sa apara cat mai razboinici. Iar Obama nu poate sta cu mainile-ncrucisate, sub tirul atacurilor republicane c-ar fi nu uliu, ci vreun porumbel al pacii (care l-ar fi omorat pe Bin Laden oarecum din intamplare). Cand esti in hora, trebuie sa joci. Si uite-asa, a naibii coincidenta, aflam – ca-n fiecare an – ca Iranul e la un pas de-a obtine nu doar arme nucleare, dar si rachete cu raza lunga de actiune, capabile sa loveasca Statele Unite, ca nu sunt exlcuse atacuri teroriste in SUA (pe surse), etc. Colac peste pupaza, Leon Panetta, Secretarul Apararii SUA, se trezeste sporovaind cu ziaristii despre posibilitatea unui atac militar al Israelului asupra Iranului in urmatorele luni!

Vorba lui Ionesco: “Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“.

Am asa, un sentiment de deja-vu. Iranian de-as fi, mi-as cumpara cateva conserve. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

… Dorul de dor (balada unui roman trist)

…ultimul sondaj de opinie i-a lasat pe multi cu gura cascata: cum e posibil ca la doar douazecisiunu de ani de la caderea comunismului, atat de multi romani sa il regrete deja? S-au facut analize mai mult sau mai putin deprimante, s-au incercat explicatii mai mult sau mai putin stiintifice. Ingaduita-mi fie si mie asadar una, lipsita de pretentii.

Romanii au nostalgia comunismului pentru ca romanilor le e dor de Revolutia din decembrie ’89. Romanilor le e dor de comunism pentru ca romanilor le e dor de revolutie. Comunismul a fost, asadar, bun pentru ca pe vremea comunismului oamenii mai aveau o speranta – sa cada comunismul. Era un vis care ne conferea, ca indivizi si ca popor, un sens. Aveam un rost pentru ca aveam un vis – sa cada comunismul. Nici mineriadele n-au fost, din acest punct de vedere, un lucru rau – aveam Piata Universitatii, aveam o speranta, aveam un rost. Aveam la ce visa. In aceasta grila de lectura, 1996 si venirea CDR la putere a fost o mare dezamagire pentru atat de multi nu pentru ca Emil Constantinescu ar fi fost un lider mai degraba molatec sau pentru ca fosta Securitate s-a inflitrat in partidele Conventiei, ci pentru ca atunci a inceput sa moara speranta. Odata atins scopul tuturor zbaterilor post-decembriste, idealul s-a zdrobit de realitate si n-a mai avut nici un haz. La ce sa mai visezi in clipa in care ti-ai vazut visul cu ochii?

De atunci incoace, spirala pierderii rostului s-a accentuat cu fiecare ciclu electoral. De atunci incoace visurile au inceput sa se chirceasca, sa devina din ce in ce mai meschine. PSD s-a intors la putere nu pentru ca lumea il iubea pe Ion Iliescu, ci pentru ca lumea iubea, fara sa realizeze, visul anti-comunist. Rostul, intre 1996 si 2000 ni l-a oferit, fara sa vrea, Adrian Nastase. Daca trebuie sa-i ramanem recunoscatori cu ceva lui Adrian Nastase e pentru ca a reusit sa re-intruchipeze coruptia aroganta si, deci, sa ne ingaduie sa visam la un alt fel de politica. Daca trebuie sa-i ramanem recunoscatori cu ceva lui Adrian Nastase e pentru ca l-a facut pe Mircea Cartarescu sa scrie “Baroane“.

Si-asa a castigat Traian Basescu alegerile. Nu cu sarmale si carnati, cum isi imagineaza Vasile Blaga, Elenea Udrea, Ghita Falca sau Sorina Placinta – ci cu visuri.

S-a spus despre Basescu ca a reusit sa se mentina la putere impunand opiniei publice dusmani mai mult sau mai putin reali. La o privire mai atenta, e un alt fel de-a spune ca a oferit poporului un rost – i-a ingaduit sa viseze inca o data, pentru ca nu ne mai ramasese nimic de visat dupa intrarea in NATO si-n Uniunea Europeana. Intelegeti-l si pe el.

Unde a gresit, insa, presedintele – si a gresit fundamental – a fost in inflatia visurilor. Lumea s-a saturat de atatia dusmani. Lumea s-a saturat de atatea visuri, din ce in in ce mai chircite, din ce in ce mai meschine.

Nu mai putem visa la democratie – pentru ca o avem deja. Nu mai putem visa la valorile occidentale – pentru ca le cunoastem. La ce sa mai visam? La Ghita Falca, la Crin Antonescu sau la Victor Ponta? Vorba greierasului din balada lui Toparceanu - “dar de-acum, dar de-acum s-a ispravit“. Nu ne-a mai ramas decat sa visam la comunism pentru ca atunci macar aveam la ce visa.

Ne e dor de-un dor.

PS Promisesm ca voi reveni asupra dilemelor deontologice ridicate de catre “discursul lui Basescu scris de Tolontan”. M-am tinut de cuvant. Am facut-o pe Contributors. Daca va intereseaza sa-l cititi, dimpreuna cu alte reactii – y compris raspunsul lui Catalin Tolontan – o puteti face
aici

A continuat cu aceeasi strategie de molfaire la rastimpuri – « prima mea obligatie este aceea de a restabili legatura de incredere intre mine si acea parte a populatiei ce si-a pierdut increderea in presedinte », « Avem nevoie de oameni politici credibili si asta nu se poate face decat prin transparenta cheltuielilor publice », etc. Exemplul cel mai bun e momentul si cel mai asteptat al discursului : « Nu am nimic de schimbat in comportamentul pe care l-am avut in cele doua mandate. Exceptie, cu siguranta, diminuarea acelor gafe pe care uneori le mai fac public, vezi intrarile pe post in disputa cu Raed Arafat ». In traducere libera, il molfaiesc, dar nu sunt dispus sa-l rod pana la capat.

Motivul ? Dupa cum banuisem de la bun inceput, Basescu e prea indragostit de imaginea sa de darz comandant de nava pentru a accepta ca recunoasterea spasita a propriilor slabiciuni, defecte si chiar prostii, poate reprezenta nu doar un semn de maturitate, dar si unul de forta : « sunt de meserie comandant de nava si nu am ratat niciodata destinatia. Nu o sa o ratez nici acum cu Romania”.

Asa a crezut si comandantul de pe Bounty, pana ce-a fost prea tarziu. Drept e ca nici revoltatilor de pe nava nu le-a fost prea moale. Ba dimpotriva. Cert e ca, indiferent de soarta « revoltatilor » sau de cea a « loialistilor », nava si-a ratat destinatia. Ramasitele ei au fost descoperite de-abia vreo doua sute de ani mai tarziu. Pentru o nava, mai merge. Pentru o tara, e cam mult.

Ce-i drept, presedintele a avut grija sa-si mai lase o portita deschisa. Intrebat despre soarta guvernului Boc, Basescu a spus ca “ma voi exprima in perioada urmatoare legat de orice alte probleme“. Intelege fiecare ce vrea si ce poate din aceasta strategie a lui « vazand si facand ». Tocmai de aceea cred ca societatea civila (folosesc termenul cu o strangere de inima, din motive pe care nu le pot detalia aici) – aveniti si neaveniti deopotriva, ca de aia e societate civila – ar trebui sa faca tot posibilul pentru a focaliza pe impunerea/acceptarea unor chestiuni punctuale. O victorie « la puncte » nu va satisface setea de sange a iubitorilor victoriilor prin KO, dar asta-i viata.  Umbra aia anti-sistem peste care multi se incapataneaza sa sara va trebui sa mai astepte. Pe toate nu le poti avea, chiar daca te poti stradui. Din acest punct de vedere, multe daca nu toate dintre propunerile Romaniei Curate imi par fezabile.

Vorba ceea : Ceea ce e greu se poate face repede, dar ce e imposibil cere timp.

Propunerile pot fi citite (si comentate) aici

PS Dupa cum am precizat de la bun inceput, imi pare ca gestul lui Catalin Tolontan merita o discutie aparte. Despre deontologie. Revin.

Ma gandesc, asadar, ca-n locul unei « interventii cu romanii », romanii ar beneficia mai degraba de o « interventie cu Basescu ». Dependenta e boala grea, dar pentru a o putea trata trebuie mai intai identificat corect pacientul. Cand a identificat dependenta de stat a unor romani, presedintele a repurtat (pe buna dreptate) cateva succesuri (sic !). Cand, insa, continua sa vada dependenta peste tot in jurul sau, mai putin in propria-i ograda, esecele (sic !) devin inevitabile.

Basescu nu mai poate continua la nesfarsit identificarea dusmanilor in exterior. Ponta, Antonescu, comunsitii lui Voronin, « baietii destepti » din economie, Felix, mass media, « statul asistential », etc. Oricate bube vor fi afand acestia – si au, slava Domnului – nici aratarea lor cu degetul, nici sacrificarea lor ritualica nu va domoli nemultumirea celor iesiti in strada. Nu de aceasta data. De data aceasta e altceva – si daca Basescu se incapataneaza sa nu priceapa, finalul e previzibil.

Situatii exceptionale impun masuri exceptionale. Asa ca, daca nu din cainta sincera, atunci macar din motive strategice, presedintele va trebui sa-si gaseasca dusmanii acolo unde nu i-a cautat niciodata – in oglinda. E singura strategie cu sanse de victorie. Dupa cum zicea si Machiavelli, oricat de eficienta s-ar fi dovedit in alte ocazii, o strategie neschimbata e o strategie sortita pieirii. De altfel, pana si vulpea, oricat de sireata, se dovedeste suficient de curajoasa (sau de inteligenta) sa-si roada piciorul pentru a scapa din capcana.

Or Basescu e prins intr-o capcana. Va fi nevoit sa-si roada piciorul. Pentru a putea scapa, va trebui sa-si recunoasca spasit pacatele. Pacatele din curtea PDL, pacatele din propria-i curte, din propria-i familie, din propriul suflet. Nu le mai poate ascunde sub pres decat cu riscul de a sfarsi si el in acelasi loc. Solutia e limpede ca lumina zilei : cenusa-n cap – si asta la modul cat mai autentic cu putinta.

De asta data, pentru a supravietui, Basescu va trebui sa se sacrifice pe sine. Sa isi sacrifice imaginea. E singurul sacrificiu ritualic care ar mai putea domoli multimile.

Pentru multi, nici n-ar fi chiar asa de greu. Pentru Basescu, insa, ar insemna un gest de slabiciune, unul care i-ar distruge imaginea la care tine atat de mult – cea de darz si neinfricat conducator de nava.

Ei bine, imi pare rau, dar toti trebuie sa ne maturizam mai devreme sau mai tarziu. Pana si presedintele.

UPDATE: Daca e sa iau de buna postarea lui Tolontan – si n-am nici un motiv sa n-o fac (pare copiata dupa textul pregatit pentru telemprompter), ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat: Basescu si-a sacrificat guvernul, si-a cerut scuze, accepta guvern de tehnicieni, contractul cu societatea civila, decalarea alegerilor, etc. Si-si pune cenusa in cap. Si- ros piciorul. A scapat.

Testul aici (textul?)

PS Pe de alta parte, cunoscandu-l pe Basescu, unele modificari substantiale de ultim moment, doar pentru ca textul a transpirat prea devreme in mass media, nu sunt deloc excluse. Una e sa-ti rozi piciorul. Alta e sa ratezi o surpriza.

PPS La o a doua vedere, cu exclusivitatea lui Tolontan (o premiera in Romania, din cate stiu) intram intr-o spirala postmoderna in care susul e jos si josul, sus, indiferent daca textul e autentic sau nu (ceea ce, la randu-i, ridica intrebari deontologice). Daca e autentic, il mai poate pastra presedintele neschimbat, ratand efectul? Daca nu e – si e doar un joc de-al lui Tolontan pentru a-i forta presedintelui mana – care ar putea fi consecintele? Si cine si le asuma? Macar la ultima intrebare am si-un raspuns: nimeni.

Valul de aia e val – ca se termina. Se sfarseste.

Surferii care-l calaresc stiu asta. N-au pretentii sa-I schimbe nici soarta si nici directia. In schimb, cei care incearca sa calareasca valul nemultumirii populare se dovedesc fie neindemanatici – precum Bogdan Naumovici (in treacat fie spus, poate o armata de PR-isti sa scoata u  text intr-atat de inept ? Cine-i plateste pe astia cu milioane de euro isi merita soarta) – fie prea ambitiosi, precum Costi Rogozanu. N-am crezut sa ajung sa spun asta, dar Costi a inceput sa se ia prea in serios, si sa confunde valul cu calul. Dorinta cu putinta. Poti calari si valul si calul. Dar  numai unul poate fi redirectionat din darlogi.

« Mulţi din piaţă care strigă “Jos Comunismul” spun de fapt “Jos capitalismul”.”

Am trait s-o vad si pe asta : Costi stie mai bine decat demonstrantii ce vor ei sa zica, pentru ca demonstrantii, sireacii, sunt (ca s-o spunem pe-aia dreapta) cam prosti – au, precum inginerii, ochi inteligenti, dar nu stiu sa se exprime ! De fapt, nu-i nici o mirare. Comunistii au stiut de la bun inceput ca nu suntem nefericiti, oropsiti, numai ca nu ne dam seama si de aia nu ne revoltam. Prin urmare, au vrut sa ne remodeleze, sa ne bage pe gat fericirea si omul nou. Numai noi, prostii, am vrut sa fim oropsiti in continuare si am avut o erectie nationala cu sens contrar. Logic, e coerent, atata doar ca de la Costi aveam pretentii mai mari.

Din punctul asta de vedere, Vasile Ernu e mai putin dezamagitor. Ba, as putea spune, e chiar racoritor. Odihnitor. Alb.

Ce vrea Vasile ? Vasile nu vea sa piarda inorogul. Inorogii sunt albi.

« … de ce să nu facem o Revoluție albă? În stradă e tot mai greu să aduni oameni. Putem aduna 2000, 5000, și poate 15.000 dar e foarte greu. De ce? Din multe motive. Am uitat să protestăm, am fost fragmentați, am uitat să fim solidari și curajoși, am uitat că dincolo de interesul individual există și unul comun, cel care dă sens unei societăți. Ne-am obișnuit să fim umiliți și am uitat că noi putem fi o forță, o forță de care Puterea ar trebuie să se teamă. …  Ce-ar fi, îmi spune prietenul meu din depărtare, dacă vom înecepe să purtăm panglici sau batiste albe? Să le purtăm la rever sau la piept, la gît sau pe mînă? Toate albe. Să le punem la geamuri și la mașini, la uși și la porți. Ca de sărbători, însă în alb. Dar niște sărbători protestatare. La început vom fi 5000, după care 15 000, după care 100.000 și după care 1 milion. Vom fi mulți, tot mai mulți.. În Piață nu poate ieși oricine însă acest gest îl poate face orice revoltat, nemulțumit față de ei, cei care ne guvernează. »

Frumos inorog. Alb.

Stiti cum se prind inorogii ? Cu o virgina.

Si-acum sa vedem de ce ati pierdut inca inainte de a incepe. Pai, mai intai de toate, pentru ca va imaginati – fiecare in felul vostru – o lume mirifica, sublima, dar una care prezinta si-un mic defect : lipseste cu desavarsire. O lume care n-a fost si nu va fi niciodata posibila. Vorba lui Michael Munger, de la Duke University, un libertarian declarat, nesuferit de inteligent chiar si pentru libertarieni : « Libertarianismul e precum inorogul care trage vanturi cu aroma de trandafiri. Toti il iubim, dar asa ceva nu exista » (nu se exista, ar fi zis un ardelean J). Prin extensie, argumentul poate fi aplicat deopotriva celor care viseaza o democratie directa, vreo forma hipster de socialism sau comunism, pensiile si salariile cresc pentru ca asa vrea majoritatea, sau pur si simplu o lume in care politicienii sunt de buna credinta, nu mai exista coruptie, toti isi fac treaba, toti sunt angajati civic, nimeni nu mai scuipa seminte pe jos, si, daca tot e sa tragem vanturi (ceea ce nu-i sigur), macar sa fie cu aroma de trandafiri. s.a.m.d.. Daca oamenii ar fi zei, zicea Aristotel, n-ar mai avea nevoie de politica. Dar nu suntem nici macar ingeri.

Asta asa, la modul general. Intrand acum in detaliile mundane, esecul devine si mai mult o chestiune de fapt. Din nou, de la general, spre particular : marea ingrijorare a tuturor protestatarilor de buna credinta pare sa fie posibilitatea de manipulare a demonstratiilor in favoarea opozitiei. A USL. Consensul e ca « toti sunt o apa si-un pamant » si ca protestele sunt impotriva intregii clase politice. De fapt, impotriva « sistemului ». Colac peste pupaza, dupa cum remarca Mihai Gotiu, frica de manipulare poate fi cea mai mare manipulare. [Nota : Mihai, n-ai mentionat sursa de inspiratie  - discursul inaugural al lui FDR : « All we have to fear is fear itself ! »] Asa si e, cu amendamentul ca, in politica reala, lucrurile nu se opresc nici la pupaza, dar nici la colac. Peste colacul lui Gotiu mai vine o pupaza, care zice ca asta e manipularea manipularii, si-apoi inca un colac, care zice ca asta e manipularea manipularii manipularii, si tot asa, pana la sfarsitul lumii asteia. In politica, manipularea manipularii e tot o manipulare care se cere manipulata.

Si altfel nu poate fi. Asta e conditia umana.

Mai mult. Lumea zice ca s-a saturat de politica si de politicieni – dar si asta e tot politica. Cand iesi in strada sau ramai pe canapea, tot politica faci. « Anti-sistemul » e tot un sistem. Nu va mai amagiti singuri. Nimeni nu poate sari peste propria-i umbra. Asta-i valabil si-n Romania si aiurea.

Inorogii care trag vanturi cu aroma de trandafiri sunt mirifici, sublimi, dar lipsesc cu desavarsire. Macar asta s-ar cuveni lamurit din capul locului.

Si-acum detaliile din ce in ce mai meschine – da’ asta-i viata, n-avem ce face. Nu ne hranim cu ambrozie (ba chiar si zeii aia de-o faceau nu erau scutiti de problemele astea, mai triviale). Daca Boc isi da demisia, USL va castiga viitoarele alegeri, vreti, nu vreti. Ce-ar insemna asta, nu ma mai caznesc sa explic. Cine nu intelege, sa nu inteleaga. Daca Basescu isi da demisia si se organizeaza anticipate, tara se scufunda in haos pentru cateva luni. In actualul context, haosul echivaleaza cu prapastia. Daca nu ma credeti, intrebati-i pe unguri. Intrebati-l pe Orban, care, ocos, n-a vrut « sa-si vanda tara ». O face acum, de nevoie, in conditii mai proaste. Uitati de maririle de salarii si pensii, ca alea nu vi le poate asigura decat inorogul de mai sus. Decalarea alegerilor ? Da, asta se mai poate – asta e fezabil. Rosia Montana ? Da, si proiectul asta se mai poate opri. Si asta e fezabil. Ma indoiesc, insa, ca aceste solutii punctuale (vezi reintoarcerea lui Arafat la Minister si reluarea dezbaterilor pe legea Sanatatii) ii vor multumi pe cei care vor « revolutia sistemului ». (A propos, « revolutie » inseamna intoarcerea la punctul de plecare. La care punct s-ar intoarce acesti « revolutionari » mi-e neclar – spre deosebire de Decembrie ’89).

Buuun. As putea continua asa mult si bine, cu tema violentelor, a lipitorilor de afise adusi cu autocarele, dar mi-e teama ca va demoralizez de tot si nu fac decat sa aman o concluzie care nu poate fi evitata : ati pierdut ! Indiferent din ce parte va uitati, indiferent dinspre ce parte ati intrat in piata, la demonstratii, ati pierdut. Indiferent de cine castiga (si cineva va castiga, fara doar si poate, ca de fiecare data), voi ati pierdut. Noi am pierdut. Inorogii nu exista. Asta-i realitatea pe lumea asta, cu asta defilam.

Cu asta demonstram.

Si-acum vine partea buna : Nu conteaza ! Nu conteaza ca ati pierdut ! Conteaza ce ati pierdut si cum. Spune-mi ce-ai pierdut ca sa-ti spun cine esti. Sunteti intr-o companie buna. Daca e sa ne luam numai dupa Romania si numai dupa ultimele doua decenii (desi exemplele ar fi mult mai numeroase) n-aveti de ce sa va rusinati. Dimpotriva ! Si cei care am iesit in strada in Decembrie ’89 tot inorogi visam. Si noi am pierdut. Revolutia noastra a fost « furata ». Dar nu m-am plans nici atunci, nici acum. Nimeni nu-mi poate fura mie ceea ce-am simtit atunci – sentimentul acela de eliberare. Si-apoi Piata Universitatii. SI-acolo am pierdut – dar cat de frumos am facut-o ! Mi-a placut, chiar cand am fost la mineriade, chiar cand mi-am incasat portia de lacrimogene, chiar cand m-am speriat mai mult de gospodinele isterice strigand « Ucide-l ! Ucide-l ! » decat de mineri sau de scutieri, chiar cand am fost arestat intervievand cativa soldati pusi sa pazeasca cladirea Radioului. Si-am mai iesit o data in strada, in 1996, cand cu victoria CDR. Si-atunci am pierdut. Nici atunci nu mi-a parut rau, dupa cum nu-mi pare nici acum.

Pierzand, am castigat de fiecare data. Atata vreme cat te ambitionezi sa castigi prin KO, n-ai cum sa nu pierzi.

Asa ca repet : Ati pierdut !

Cand, insa, incepi sa contabilizezi punctele castigate, lucrurile incep sa se prezinte intr-o alta lumina. Ce-ar fi fost Romania fara Decembrie ’89, fara Piata Universitatii, fara Victoria CDR din 1996?

Nu va iluzionati : politica nu se poate conduce din strada. In strada stai cat stai, dupa care mergi acasa – si tot altii fac legile. Sa nu se iluzioneze insa nici cei care incearca sa va minimalizeze efectul.

Lumea nu s-a schimbat cu « cinici », nici cu « realisti ». Lumea s-a schimbat cu oameni care au pierdut fugarind inorogi.

Si, daca nu ma credeti, uitati-va la Iisus.

El nu si-a facut iluzii.

NOTA: Articol aparut initial pe Contributors de unde a fost sters.

Alte vremuri – si pe Voxpublica si-n filmele alb-negru. Alta lume. Mai asezata. Mai cumpatata. O lume in care exista o usa ce se cuvenea trantita in urma. O usa care delimita publicul de privat.

De privata.

Nu spun ca Voxpublica a deschis usa de la privata si a dat drumul miasmelor in public. Ar fi, vorba ceea, mai mult decat o crima. Ar fi o nedreptate. Usa a fost deschisa de altii, de multisor, cu mult inainte ca Vox-ul sa apara macar pe piata. In public. Spun doar ca la Voxpublica unii au uitat sa mai traga usa si-acum urla ca pute si ca-i trage curentul.

Da, unii au uitat sa traga apa. Dar noi am uitat sa tragem usa.

Fara violenta, ce-i drept. Cu duiosie. Am lasat-o, cu duiosia unor idioti imbecili ce dau cu mucii-n popor, intredeschisa. Nu mult. Doar cat sa iasa miasmele la care strambam, nemultumiti, din nas. Iesi afara, javra ordinara! Fara violenta.

PS Vorba unui personaj din debutul meu teatral de-acum o mie si ceva de ani, “Buda sau Urma scapa turma“: “Daca esti civilizat, trage apa pe cacat!”

PPS Am fost acuzat ca ignor valul de proteste, ca-mi var capul in nisip, ca refuz sa iau o pozitie si ca ma tupilez in spatele lui Eminescu. Va rog sa aveti putintica rabdare. Ingaduiti-mi sa trag mai intai apa si sa trantesc usa.

Varule Sandel, iti scriu sa te-ntreb daca iti place ce se intampla acum in Ungaria. Nu, n-am vrut sa te injur de mama, stiu ca n-ai tu treaba cu astea complicate, da’ poate-ai apucat, totusi, sa-ti arunci ochii pe cateva titluri, macar de curiozitate. C-acolo, mai frate, ungurii ti-au vazut visul cu ochii : politica-i simplificata, ai un parlament unicameral si, voila de vezi, o majoritate de doua treimi, asa ca nu se mai cearta nime’ cu nime’, legile trec ca prin branza, dupa cum tot ca prinn branza a trecut si noua Constitutie (intre noi fie vorba, talmes-balmes-ul ala de Dumnezeu si contract social ). Si-atunci, varule Sandel, te-ntreb : de ce nu-i totu-n Ungaria numa’ joc si voie buna ? De ce ? De ce ies oamenii aia in strada cu miile, de ce intra in greva foamei ? De ce ?

Varule Sandel, da’ aia din Rusia ? Ca si aia au parlament unicameral ? De ce mor ziaristii acolo intoxicati cu plumb, varule Sandel ? De ce nu-s fericiti ca trec si-acolo legile ca prin branza, politica nu-i complicata, si nime’ nu se mai cearta cu nime’, ca doara pana si guvernatorii is numiti ? De ce ?

Varule Sandel, da’ de aia din Grecia ai auzit ? Ca nu prea mai danseaza sirtaki ? Sa vezi potriveala : si aia au parlament unicameral ! Ma opresc aici cu exemplele, ca nu vreau sa te confuzez de tot. Sa ne intoarcem la oile noastre.

Varule Sandel, colac peste pupaza unicameralului, ia acum de-ti imagineaza ca n-ar mai fi decat doua partide mari si late – ca asta-i scopu’ votului uninominal, dupa cum stii, si dupa cum a declarat-o, fara sfiala, presedintele Basescu. Hai, ca nu-i  greu, vorba lui John Lennon (un coleg de-al tau, cantaret, n-ai de unde a-l cunoaste). Si ca astea doua sunt, de fapt, pe-o mana (se numeste cartelizarea partidelor, da’ nici pe asta n-ai de unde-o stii, mai ales ca ala de-a zis-o nu ti-a fost nici macar coleg). Ce zici ? Ar fi mai bine ?

Of, of, varule Sandel, stiu deja ce-ai sa-mi zici, ca parc-am fi copilarit impreuna. Ai sa-mi zici : « Si ce-i rau ? Ca uite, la posturile de radio din Ungaria tre’ sa se cante melodii unguresti nu stiu cate ore pe zi. » Prin lege. Ai sa-mi zici c-asa ai apuca si tu mai des la radio. Asa ai sa-mi zici. Da’ io vin si-ti zic, varule Sandel, da’ daca astia se decid sa dea numai muzica clasica ? Pe unde mai scoti atunci camasa ? Cui o sa te vaeti ? Cui o sa te plangi ? Ca, vorba unuia Tocqueville (a murit de mult, da-l in spuma marilor, nu-ti mai bate capu’), dictatura majoritatii ii a mai periculoasa – si pentru manele, si pentru muzica clasica.

Varule Sandel, astea fiind datele problemei, poate vorbesti cand te-ntalnesti si cu baietii aia, altminteri simpatici, de la Noua Republica, ca tare mai tin la cantarile tale si la rezultatele referundumului ! Poate le spui ca uite Ungaria, uite Rusia, uite Grecia (na, ca astia refuzara s-asculte vocea poporului !) – si ca tu vrei sa poti canta manele in continuare. La radio si pe YouTube.

Pricepusi, vere ? Ca n-am nici sa la indemana si nici iapa, ca le-as bate pe-amandoua. Doar, doar, pricepe cineva.

As putea sa cobor in istorie pana la Platon, care sustinea ca nimeni nu face rau stiind ca e rau. Pentru a sti ce e raul, trebuie sa stii mai intai ce e binele. Abia atunci poti actiona intentionat impotriva lui. Dar, daca stii cu adevarat ce e binele, nu vei actiona niciodata impotriva lui. Ca, adicatelea, nu exista oameni de cu adevarat de rea-credinta. Exista doar oameni, sa zicem, mai putin inteligenti. Cum insa un asemenea argument poate parea desuet in zilele noastre, ma multumesc sa apelez la John  Stuart Mill. Imbratisat deopotriva de liberali (in sensul clasic) si de socialisti (tot in sensul clasic), Mill ramane, aparent paradoxal, unul dintre autorii cei mai putin masura sa creeze dispute suplimentare. Or, in Despre libertate, liberl-socialistul taman despre asta vorbeste : despre distinctia dintre mesaj si mesager.

Acordati-le oamenilor prezumtia de buna-credinta, chiar daca va enerveaza ideile lor. Intotdeauna se vor gasi oameni care vor inclina balanta in favoarea ordinii, si altii care vor prefera libertatea. Unii pun accentul pe individ, altii pe binele comun. Unii cred in Dumnezeu, altii nu. Intotdeauna, unii vor fi mai de dreapta, altii mai de stanga. Si unii ai altii au, in felul lor, dreptate. Nu e rea-credinta. E diferenta de Weltanschauung.

Din pacate, ceea ce vad atat de la stanga cat si de la dreapta e o pofta nestavilita de demonizare a adversarului. Noua Republica sau Liga Studentilor Romani din Strainatate, sugera recent Costi Rogozanu, manipuleaza (si/sau sunt manipulate), arunca perdele de fum – au adicatelea o agenda mai mult sau mai putin « ascunsa », bref, sunt de rea-credinta. De cealalta parte, cei de la CriticAtac sunt prezentati ca neo-comunisti de caviar, cu o agenda la fel de malefica si interesata. Anticomunsimul sau, dupa caz, anti-anticomunismul a devenit piatra de hotar ce desparte oamenii de buna-credinta de cei de rea-credinta. Ideile, in ambele cazuri, trec pe locul doi. Ceea ce ramane e prezumtia de rea-credinta. « Stim noi … » – e gustul amar care-ti ramane in gura aproape de fiecare data. “Stim noi …” Si “stiu” si aia de la dreapta si aia de la stanga ceva de speriat, monser. Stiu, cu atata convingere ca ti se ridica parul maciuca pe cap

Toata lumea stie : ca unii sunt frustrati ca nu s-au implinit in strainatate si-si cauta un statut privilegiat in tara, ca altii sunt manipulati de Basescu (sau de dusmanii acestuia, nici nu mai conteaza) ; ca unii sunt de stanga pentru ca asta e « trendy » si asta plateste Occidentul marxist, s.a.m.d. Stie lumea : va plateste Sarbu, Voiculescu, Patriciu, Vantu – aveti asadar o agenda ascunsa, sunteti de rea-credinta. Nu meritati prin urmare decat dispret, injuraturi si flegme.

Nu militez pentru pupat cu totii Piata Endependentei, si nici pentru imbatisarea daragstoasa a leului cu mielul. Nici nu sunt genul. Numai pe Voxpublica am avut suficiente polemici cu unii colegi de platforma. Le-am criticat ideile cum m-am priceput mai bine, cand unele m-au scos de-a dreptul din sarite. N-am pornit niciodata, insa, de la premiza de rea-credinta. Cred sincer ca poti fii de ateu, ecologist, marxist sau neo-marxist din convingere. Dupa cum poti sustine PDL sau USL fara a fi neaparat un om rau sau vandut. Stiu. Prezumtia de buna-credinta nu e mare lucru, dar e mai mult decat nimic.

PS In Pateric e povestea unui calugar care pe patul mortii, spre nedumerirea fratilor, parea impacat, ba chiar usor bine-dispus. Neputandu-se abtine, unul il intreaba: “Frate, dar cum se face ca esti atat de increzator tocmai acum, cand esti pe cale de-a merge la Domnul? Doar stii prea bine ca n-ai fost printre cei mai ravnitori nici la post, nici la rugaciune … » La care calugarul cu pricina ii raspunde : « Frate, sta scris ‘nu judeca daca nu vrei sa fii judecat’. Nu voi fi fost eu prea ravnitor, dar niciodata nu am gandit rau de altul. Asa ca merg la Domnul cu toata increderea. »

Departe de mine comparatiile deplasate. Nadajduiesc, insa, c-ati prins ideea.

Problema incepe din clipa in care tu nu mai loc de lume. Problema incepe din clipa in care incepi sa te iei in serios. Problema incepe din clipa in care renunti la responsabilitatea scrisului si incepi sa promovezi, din ce in ce mai deschis, « crima obiectiva » ca mijloc de salvare a speciei, natiei, etc. Problema incepe din clipa in care iti imaginezi – ba nu, esti convins – ca ai descoperit solutia fericirii pe pamant. Ca se numeste rasa, clasa sau IQ, nu mai are nici o importanta.

Problema incepe in clipa in care, in numele abordarii « stiintifice », vrei (uneori si poti – cazul Republicii Populare Chineze, printre altele) interzice oamenilor sa se casatoreasca, sa faca prunci, cati sau de ce sex (va mai amintiti de protestul ecologic impotriva celor cu trei copii ce irosesc resursele planetei ?). In numele abordarii « stiintifice », in cazul in speta IQ-ul, ridicat la rang de zeitate moderna, poti sustine avantajele unei societati precum Vietnamul de Nord sau China, cu cenzura, arestari, crime si tot ce mai implica ele. [Memento : Nici pe vremea lui Ceausescu nu aveam la televizor stiri despre Oana Zavoranu sau altele.] O fi citit Constantin Cretan « Republica » lui Platon, si-o fi inteles-o pe dos, luand-o de buna, precum Karl Popper, n-am de unde a sti. Nu-l cunosc, si tot ce-am putut afla despre realizarile sale e ca e “specialist in texte despre inteligenta”, invitat fiind in aceasta calitate la Antena 3 si B1TV. Bun si IQ-ul asta la ceva. Tine, la o adica, de foame.

Nu ma masor eu cu unul caruia internetul romanesc ii zice ca are un IQ de peste 130. Eu, cand mi l-am facut acum cativa ani, si-am tras bine-dispus prin linii prin puncte si patratele, am iesit mai prost : 110 (119, cu bunavointa). Din punctul asta de vedere, asadar, nu sunt calificat sa-l critic pe Constantin Cretan. Ca om, insa, mai imi este – deocamdata – ingaduit.

PS Nu ma mai caznesc sa va expun alte falacii ale biologiei evolutionariste si nici limitarile testului IQ – sunt carti (multe) pe tema asta. Apelul la bun simt ar trebui sa fie suficient.

PPS Pe cand apologia camerelor de gazare ?

PPPS Unde ne sunt ateii umanisti?

Nu poti practica politica apeland la o etica a convingerilor ultime. Nu poti aplica preceptele Predicii de pe Munte, bunaoara, nu poti intoarce intotdeauna si obrazul celalalt, nu te poti incapatana sa faci recurs la idealuri cand realitatea iti spune ca asa ceva nu doar ca nu e posibil, dar poate avea consecinte de-a dreptul nefaste. Idealismul fanatic – comunist, nazist, ecologist, religios, ateist sau de orice alt fel – poate provoca mai multe victime decat mult-hulitul realism, tocmai pentru ca nu-l intereseaza consecintele – doar principiile.

E nevoie, spune Weber, de o etica a responsabilitatii, una in care sa accepti ca nu tot ce zboara se si mananca, ca uneori raul mai mic e singura optiune valabila, ca uneori trebuie sa-ti mai murdaresti si mainile. Dar, de fiecare data, sa-ti asumi responsabilitatea deciziilor. Sa nu incerci sa-ti gasesti scuze de genul « n-am avut incotro », « n-aveam de unde sa stiu », « cum sa prevad », s.a.m.d. Daca arunci, bunaoara, bomba la Hiroshima, nu mergi la culcare, linistit ca ti-ai facut datoria si ca « mai bine de atat nu se putea » . Iti visezi mortii. Te lasi bantuit de ei si de remuscaturile duhului launtric. Refuzi sa te culci pe urechea « datoriei implinite ».

Imi imaginez ca Basescu isi va spune ca nu e nevoie de Weber si de cuvinte atat de pretioase precum etica responsabilitatii pentru a stii ca, in politica, mai trebuie sa te faci si frate cu dracu’ pana treci puntea. Banuiesc ca ultimele mutari care au naucit si intristat atatia suporteri – pamperizarea UNPR, medalii, comasarea alegerilor locale cu parlamentarele, saritul la beregata DNA, Blaga la presedintia Senatului si nou-redescoperita simpatie Udrea-Blaga – sunt scuzate in ochii lui Basescu de acest rationament simplu, dar barbatesc, cu aroma Weberiana : « in politica, mai trebuie sa te faci frate si cu dracul, pana treci puntea alegerilor ». Cum de cine va forma viitorul gvern depinde nu doar soarta PDL ci, potential, chiar si cea a tarii, nici un sacrificiu etic nu e prea mic. Cum sa sprijine primarii si presedintii de Consilii Judetene parlamentarii, cand sabia DNA-ului le atarna deasupra capului ? Ce motivatii idealiste ar putea avea masinariile locale cand totul se reduce la exploatarea resurselor si la previzibilitatea castigului ? Asa ca totul pentru front, totul pentru victorie ! Pe urma, mai vedem.

Ar fi insa o naivitate ca primari precum Ghita Falca sau presedinti de consilii judetene, precum Alin Tise, sa se culce pe urechea unui Basescu « invins de sistem », pacificat. Tocmai pentru ca Basescu foloseste sistemul, singurele ramasite pe care le va mai putea arunca poporului la sfarsitul lui 2012 si a ultimului mandat, vor fi cativa pesti mari. Nu tin de foame, dar astampara setea de dreptate. Tot e ceva. Ba mai fac si tranzitia in istorie ceva mai domoala. Asa ca alde Falca sau Tise ar face bine sa se bucure de 2012. Atat le-a mai ramas.

Va merita ? Basescu va spune ca ‘da’. Ca alegerile nu se castiga cu principii si nici cu editoriale indignate. Nu cu Monica Macovei, ci cu Lavinia Sandru, primarii UNPR si Dan Diaconescu. Ca, uite, pana si Weber asta, zice ca etica responsabilitatii trebuie sa primeze in fata unei etici a convingerilor, adicatelea, mai pe romaneste, ca trebuie sa te faci frate cu dracu’ pana treci puntea, nu ?

Nu. Weber era ceva mai sofisticat decat fratia populara pe punte si nu intelegea etica responsabilitatii ca pe-un permis de libera trecere prin conundrumurile moralitatii. Pentru orice politician responsabil vine o vreme cand trebuie sa traga o linie si, aidoma lui Luther, sa spuna : « Mai departe de atat nu pot merge ». Dincolo de aceasta limita compromisurile nu mai sunt acceptabile. Altminteri, in absenta unei etici a convingerilor care s-o informeze, o etica a responsabilitatii se goleste de sens. Dar chiar si asa, politicianul responsabil trebuie sa inteleaga ca se joaca – in formularea lui Webber – cu forte demonice si ca risca, in fiece clipa, sa-si piarda sufletul. Ba mai mult, ca poate pierde si sufletele altora.

Mai pe romaneste, sa-nteleaga si presedintele, cand te faci frate cu dracu’, trebuie sa-ti fie clare riscurile la care te expui : (1) s-ar putea ca puntea sa se dovedeasca mai lunga decat ai crezut ; sau (2) sa nu-ti mai dai seama cand s-a terminat puntea ; si (3) chiar daca iti dai seama ca s-a terminat puntea, dracu’ se poate incapatana sa-ti ramana frate.

Si tie, si Romaniei. Si-atunci vei intra cu siguranta in istorie, insa pe-o alta usa decat ti-ai imaginat. Si s-ar putea sa nu-ti placa tovarasia in care te vei gasi.

PS Despre cum se aplica etica responsabilitatii in cazul alegatorului « din vocatie », intr-un episod viitor.

Asadar :

1. Lumea nu se va termina in 2012. Si-acum, ca ne-am luat piatra Apocalipsei de pe inima, putem trece la urmatoarele.
2. Nu vom avea parte de nici un razboi mondial. Se vor acumula in schimb tensiunile care, mai tarziu, ar putea exploda intr-unul.
3. Ca veni vorba de razboaie, Iranul va fi pus la colt – prin mijloace mai mult sau mai putin militare, are mai putina importanta. Important e ca situatia nu va degenera in nici un conflict planetar. Lumea – si nu doar cea araba – are altele pe cap.
4. A propos de lumea araba, Primavara Araba va parea ca incepe sa se fasaie. In realitate, va urma o perioada (lunga) de tranzitie, care va modifica fata lumii musulmane.
5. Euro nu va disparea – si nici Uniunea Europeana. Nici moneda si nici Uniunea, insa, nu se vor simti prea bine. Contractul fiscal nu va sfarsi intr-o Uniune a Statelor Europei dupa model american. Ar fi si stupid.
6. Spre disperarea stangii, sfarsitul lui 2012 nu va marca sfarsitul capitalismului – dimpotriva. Spre disperarea dreptei, insa, numarul simpatizantilor stangisti se va multplica odata cu diminuarea accesului la resurse.
7. Miscarile de protest, predominant de stanga, se vor inmulti. Nu-si vor atinge obiectivele propuse, dar se vor dovedi benefice din alt punct de vedere : vor forta atat o regandire a reprezentarii de sine cat si a reprezentarii politice. Problema insa nu se va transa in 2012.
8. In SUA, alegerile primare la republicani vor fi castigate de Mitt Romney. Mitt Romney va pierde, insa, in fata lui Obama. Al doilea mandat al lui Obama, daca e sa alunecam usurel pana in 2013, va fi muuult mai interesant decat primul.
9. In Rusia, Putin va castiga alegerile, dar nu-i va mai folosi la mare lucru.
10. Moldova nu se va uni cu Romania si nici nu va solutiona situatia din Transnistria. La ambele capitole, insa, se vor inregistra avansuri semnificative (chiar daca nu extrem de vizibile la firul ierbii), ambele legate de continuarea apropierii de Uniunea Europeana.
11. In Romania, PDL va forma, taras-grapis, guvernul, carpind o majoritate din toate scursorile, y compris partidul lui Dan Diaconescu. Ca veni vorba, Dan Diaconescu nu va sta la aceeasi masa cu Cristian Diaconescu – si asta nu pentru ca n-ar vrea Lavinia Sandru.
12. Vom re-invata sa traim cu sabia lui Damocles deasupra capului. Cum, insa, ca romani, nu ne-am pierdut cu totului tot aceasta indemanare, vom suporta mai bine decat altii tranzitia spre incertitudine ca mod de viata.

Tanda pe manda, Murphy are dreptate : « Zambeste ! Maine va fi mai rau ! »

La Anul si la multi ani !

Ada Milea – Ingerasii de pahar (dupa versuri de Ion Muresan)

E-o noapte feerica. Luna tremura in pahar.
Imi bag degetu-n pahar. Imi bag mana in pahar.
Imi bag capul in pahar.
Vodca e rece…

Deschid ochii in pahar. In pahar vad bine si fara ochelari.
Totu-i vis si armonie! Totu-i vis si armonie!

In pahar cresc flori gingase, in pahar iarba e verde.
In pahar susura un izvoras limpede.
In pahar inoata copii mici cu miscari iuti.
Ei inoata imbracati in rochite si in pantalonasi scurti.
Sunt ingerasii de pahar.
Sunt ingerasii de pahar.
Ingerasii de pahar.
Vodca e rece…

Imi vine sa plang… ca as putea sa inghit un ingeras de pahar.
Imi vine sa plang… ca el ar fi brusc foarte singur in mine.
Imi vine sa plang… ca el ar plange toata noaptea cu sughituri in mine.
Imi vine sa plang… ca el ar putea canta in mine:
Vine, vine primavara! Vine, vine primavara!

Acum vad dihania. Departe in pahar latra un caine
Acum vad dihania. Ea are un ochi al mamei si-un ochi al tatei
Citesc in ochiul mamei: Cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?
Citesc in ochiul tatei: Cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?

Dihania are un ochi al mamei si-un ochi al tatei.
In pahar vad bine si fara ochelari.
Citesc in ochiul mamei: Ma, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?
Citesc in ochiul tatei: Ma, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile-n cap?

Capul mi se loveste de pereti: un-doi, un-doi.
Capul mi se loveste de pereti: un-doi, un-doi.
Ingerasul de pahar plange cu sughituri.
Ingerasul de pahar canta-n mine:
Vine, vine primavara! Un-doi, un-doi.
Vine, vine primavara! Un-doi, un-doi.
Vine, vine primavara!

http://mihaibacalu.wordpress.com/

Douăzeci de ani de activitate revoluţionară şi cincizeci de viaţă nu-s de colea. Aşa că merită o privire mai atentă de sărbători. Să facem aşadar o mică mărturisire, între două ture de spionaj, pe lângă caravana de merţane negre ale SPP, de lângă domiciliul cosaşului- filosof din munţii guvernului, aflat în permisie de sărbători. De fapt eu nu sunt ziarist şi am vrut întotdeauna să fug din ţară. Ce să faci în fundul ăsta de lume fără perspective? Să te uiţi la mafioţii din administraţie, cum prosperă şi te sfidează, chiar şi când sunt arestaţi?

Că rudele au început să dea semne de nervozitate să mai tot cotizeze la formarea mea profesională veşnică, de la noul loc de muncă. Nu-s nici ziarist, nici muzician, nici inginer. Nimeni nu ştie ce sunt de fapt, nici chiar eu.

S-o luăm cronologic. Am vrut s-o tund încă din liceu. Mai apoi şi în facultate. Acoperirea de jurnalist a venit dintr-o întâmplare. Să vedem cum.

Prima dată când am vrut s-o tai, cu un grup studenţesc de folclor, s-a băgat pe fir guvernatorul centrului universitar. M-a considerat element periculos şi nu m-a lăsat în turneu în străinătate cu prietenii. „Ăsta nu mai vine înapoi din Elveţia”. Eu nu am plecat, alt coleg bracist a rămas acolo fericit, în locul meu.

Am încercat şi ca arbitru de sport unic. Cel rege. Acolo m-au depistat alţi securişti că nu înţeleg cauza partidului. „Trebuie să te pricepi să trânteşti meciuri, e şi aia o artă”, spunea cu emfază unul din formatorii generaţiei de aur. Nu poate fi primit oricine în elită.

Am încercat şi meseriile de lăptar, croitor, lăcătuş. Am încercat şi ca revoluţionar. Din păcate guvernatorul m-a depistat şi la frontul studenţesc şi a trebuit să caut altceva. Consultanţii de specialitate mi-au recomandat ceva mai impresionant pt CV. Nu te poţi duce în vest ca simplu cetăţean, că te pun doar la zugrăvit sau cules de castraveţi.

Am testat şi zona privată. M-au atenţionat că nu sunt pe lista ziariştilor care pot falimenta fără probleme firmele cu datorii la stat, pentru a face altele mai potente. După un eşec răsunător, în distribuţia de ziare de centru, am promis s-o las moartă cu afacerile.

Nu l-am ascultat pe frăţior. Să las naibii naţia şi să fac cu el o partidă de polo cu sârbii. Îi invidiez prea târziu viaţa liniştită şi îndestulată pe alte meleaguri.

Mai era o şansă, ca jurnalist. Puteai fi trimis la un moment dat ca şi corespondent, fie şi în teatru de război. Zis şi făcut. Fuga la şcoală, în Capitală, că afară nu merge cu şcoala vieţii. Pretextul oficial era întâlnirea cu un prieten din copilăria de pe Valea Oltului. „Ardei gras” dă la proba practică doi de 10. Speram să trec de test, da nici chiar aşa. Ce mare lucru să găseşti un ghiozdan scump cât un candelabru, în prima zi de şcoală, în Piaţa Revoluţiei, la doi ani de la lovitura de stat.

Nu s-a prins nimeni că nu am nicio treabă cu domeniul. Doar o trambulină spre libertate. Până când pe la al 10-lea ziar, guvernatorul e iritat iar, acum că i-am deranjat şeful. Voia să-l dărâme el, nu presa. Ce mare chestie că au mâncat şi ei bine, tpţi emanaţii, cu preşedinte şi premier la un loc, la un restaurant clujean şi a plătit fraierul de contribuabil, întrebat postfactum. Afară de la ziarul opoziţiei, atât eu, cât şi materialul de diletant.

Fata care-i purta vorbele guvernatorului a fost mai categorică decât trepăduşii de servici, care s-au limitat doar să-mi recomande să-mi schimb profilul profeisonal de pe fbk. „Tu încurci vipurile. Ţii demnitarii din activitate. Nu pot lucra din cauza ta”, m-a pus Despina pe gânduri multă vreme.

Pe la al 15-lea ziar a mai apărut o ocazie. Urma să se facă redacţie regională. Şefii merg la team building cu mogulul în ţări exotice. Nu am fost pe lista adevăraţilor candidaţi. S-au prins şi ăştia. Mai încercăm.

La al 20-lea ziar a mai fost o şansă irosită. A venit patron unu de la o echipă de fotbal de cupa campionilor. I-am rătăcit numele şi i-am tras-o din greşeală. Cum să nu te dea afară? Normal că a fost supărat, în ziarul lui, să-l faci de râs în faţa amantei. Că şi-a pierdut maşinile, pentru că nu mai avea bani. Taman când se întorcea din Dubai din concediul de vis.

După alte încercări ajung în sfârşit moca cu un cor de copii, chiar în inima Europei. Îi păcălesc şi pe ăia. Acreditare în engleză, acces la internet, cafea naturală şi fursecuri non stop. Doar jurnalişti autentici, străini, că românii nu sunt interesaţi de gen. Cum să fugi la centrul de azil? Ameţit de laurii gloriei (copiilor) am uitat de ce plecasem şi am revenit acasă. M-am trezit din vis doar în graniţă, când răcnea un vameş în dulcele grai, după suveniruri.

După alte încercări ajung la guvern cu aceiaşi copii la colindat. Dacă îi trimite şi pe ei afară, ca pe alte vipuri? Şi am iar ocazia s-o tund. Nu i-au trimis. Iar guvernatorul nu a ratat prilejul să-mi arate obrazul la o conferinţă de presă. „Eu te-am ajutat să-i cânţi premierului Termopan la ureche, tu mă hărţuieşti”, mi-a spus când am dat buzna peste cabana sa de pe Valea Someşului.

Am mai făcut o tentativă de evadare şi după testul răbdării şi pe la alte tabloide, am schimbat din nou domeniul. Justiţia e bântuită de străini, atât prin săli, unde pedofilii fac coadă la împărţit certificate de bună purtare, cât şi prin birouri, unde olandezii măsoară temperatura reformei. Negativă de principiu. Ocazie să încercăm evadarea. Degeaba. Pe ăştia nu-i păcăleşti. Un singur ziarist clujean are uşile deschise prin palat. Şi nu sunt eu acela.

Comemorarea revoluţiei. Pardon, am stabilit că a fost lovitură de stat. Nici nu contează, că-s tot ei, pregătiţi de decenii. O nouă ocazie. O abordăm dintr-o perspectivă imposibilă. De ce n-au stat cuminţi la locurile lor? Cine se prinde că totul a fost regie? Străinii vin din nou. Le place să vadă morţi reali. Nu iese nici acum. Pe mine nu mă caută nimeni. N-ai certificat de revoluţionar, nu exişti.

A mai fost o ocazie, da nu a ieşit nici asta. Am prins un mafiot de calitate extra, din baronii locali care şi-au tras pe persoană juridică fostele uzine tovărăşeşti. Top 300, cetăţean de onoare, afaceri prospere auto şi comerţ. Cu un material cu ăsta dădeam sigur lovitura şi mă căutam străinii. Degeaba. Nimeni nu publică cu oamenii de care şi şefii poliţiei se tem. Chiar dacă cu întârziere de opt ani, tinerii din judecătorie s-au făcut că nu mai înţeleg bine codul secret de ka Victoria. L-au pus să ducă gardul vecinului la loc. Îşi făcuse încă o reprezentanţă auto pe proprietatea omului, sus pe deal.

Poate ocazia cea mai bună de a emigra a fost întâlnirea cu Aspazia, celebra amantă plantată în ograda vipurilor arestate. Când ne-am văzut amândoi faţă în faţă, pe trotuarul DNA, am fost aşa de surprinşi, ca doi tineri nevinovaţi, încât am uitat de ce ne aflam în acel loc. În loc de interviul carierei, care putea salva cele două decenii, cu ecouri şi aprecieri în presa străină, putea să se lase cu o nouă demitere. Măcar să-mi fi făcut o poză cu ea, mai îndulceam rateul.

Deci vom mai încerca. Am mai păcălit ceva patroni. Noroc că ăştia nu-s prea interesaţi să-şi cunoască toate podoabele. Nu s-au prins că nu poţi fi veşnic reporter. După 20 de ani, un ziarist român normal de tranziţie devine şef, patron de gazetă sau primar. Sau schimbă meseria. Cine mai poate merge la conferinţe de presă în pragul pensiei? Are dreptate editorialistul- globtrotter fără bacalaureat. E cam jenant să stai lângă studente practicante, fără să te gândeşti la cu totul altceva decât la meserie.

Prevăzători, am asigurat şi continuitatea sponsorilor. Că după dispariţia unei generaţii altruiste, cine mai cotizează la facturile restante de la bloc? Ca mâine vin fetele din turneu şi vor putea prelua ele povara cheltuielilor de întreţinere, de pe umerii părinţilor şi a socrilor.

Şi dacă mai schimbăm ceva ziare, ajungem inevitabil în Cartea Recordurilor. Mai încercăm. Încă zece, douăzeci de ani. Oare vin ei, agenţii constatatori, sau trebuie să ne deplasăm personal să ridicăm premiul la Londra?